PAPALITATEA

Relațiile Bizanțului cu Papalitatea după Marea Schismă din 1054, au fost

influențate de pătrunderea ideilor reformatoare ale papilor. Primul Pontif a fost
Grigore al VII-lea, în „Dictatul papei”, trage concluziile acestor reforme. Trei puncte
aveau să influențeze relațiile cu Bizanțul :
1.dorința papalității de a subordona puterea imperială din Occident, care
aveau să declanșeze lupta dintre pontifi și împărații germani (Lupta pentru investitură
și Lupta pentru supremație). Împărații Bizantini au fost de partea papalității.
2.dorința Romei de a-i fi recunoscută supremația în întreaga biserică
creștină și de a reface unitatea lumii creștine. Acest lucru însemna subordonarea
patriarhiei de Constantinopol, ceea ce era inacceptabil pentru bizantini.
3.politica teritorială activă a Papalității în Italia, care a dus la conflicte cu
bizantinii
În prima parte a domniei lui Alexios I, relațiile cu papalitatea au fost încordate
din cauza alianței lor cu normanzii și a acuzației de uzurpare a tronului la adresa lui
Alexios I Comnenul. În acest context, Alexios I Comnenul a fost excomunicat de
către Papa Grigore al VII-lea. Însă după moartea lui Robert Guiscard, relațiile aveau
să se detensioneze. Aveau să se schimbe ambasade între papalitate și bizantini, papa
având intenția să-i ridice excomunicarea, dacă Alexios I se va decide să participe la
Cruciada I. La rândul său , Alexios I va propune Papei Urban II, organizarea unui
Conciliu Ecumenic pentru restabilirea bisericii creștine.
În anii care au urmat, relațiile dintre Roma și Constantinopol au alternat:
-depărtare -acțiunile lui Bohemund de Tarent, care căuta aliați împotriva
bizantinilor
-apropiere – în condițiile în care apare un conflict între papa Pascal II și
împăratul german Henric V (1111-1112). O scrisoare trimisă de populația romană
către Alexios I Comnenul, îl invită pe acesta să se încoroneze împărat la Roma, iar
pontiful roman acceptă propunerea basileului privind convocarea unui Conciliu
Ecumenic pentru restabilirea bisericii creștine. Au început niște discuții
premergătoare, însă nu s-a ajuns la ceva important.
În timpul lui Ioan I Comnenul, creșterea puterii normande și proclamarea lui
Roger al II-lea ca Rege al Celor două Sicilii, au făcut să crească pericolul normand
pentru papalitate, ceea ce va apropia Roma de Constantinopol. Ioan II chiar a susținut
expediția pontificală împotriva regatului normand din 1139, care se va termina cu un
eșec.
Cele mai importante evenimente dintre papalitate și bizantini au avut loc în
timpul lui Manuel I, acesta fiind un mare admirator al ordinului cavalerilor
occidentali. La începutul domniei lui Manuel I, Papa s-a numărat printre adversarii
lui, însă după încoronarea lui Frederic I Barbarossa și a rupturii de papapitate, se
produce o apropiere între bizantini și papa Alexandru III, punându-se problema
încoronării lui Manuel ca împărat al Occidentului.
Papa Alexandru III avea nevoie de bani și soldați pentru confruntarea cu
Barbarossa, el încurajând ambițiile bizantinilor. Odată cu împăcarea dintre Papă și
Barbarossa, care s-a realizat în 1177 la Veneția, toate proiectele împăratului bizantin
aveau să fie spulberate cu acel prilej. Această situație a făcut ca Manuel I să caute
alianțe prin care să contracareze coaliția antibizantină, dar aceste alianțe erau greu de
găsit din cauza papalității.
Papalitatea rămâne până la sfârșitul secolului al XII-lea în tabăra antibizantină,
apărând momente tensionate, cum ar fi în timpul Cruciadei III, când Barbarossa a pus
problema cuceriri Constantinopolului, iar papalitatea avea misiunea predicării unei
cruciade împotriva Bizanțului.

IMPERIUL ROMANO-GERMAN
La sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, relațiile
Bizanțului cu Imperiul Romano-German au fost strânse. Alianța dintre Alexios I și
Henric al IV-lea, apoi între Alexios al II-lea și Conrad al III-lea, apoi de Manuel I
Comnenul , fiind întărită de căsătoria dintre Manuel I Comnenul și nepoata
împăratului german Irina.
Situația se schimbă după încoronarea ca împărat Romano-German a lui Frederic
I Barbarossa (1152). Acesta renunță la politica promovată de predecesorii săi și revine
la pretențiile universaliste. Cel care analizează evenimentele este Ioan Kimanos, care
vorbește chiar de o scrisoare pe care Barbarossa i-o trimite lui Manuel I, denumindu-l
„rege al grecilor”, în timp ce pentru el folosea termenul de „împărat al romanilor”.
Relațiile se vor tensiona, când Manuel va intra într-o alianță cu Papa împotriva lui
Barbarossa, însă cel care va pierde din această confruntare va fi împăratul bizantin,
care nu-și va atinge obiectivul de a ajunge Împărat al Occidentului, ajungând chiar să
se confrunte cu alianța antibizantină din 1177.
Același Barbarossa, în contextul organizării celei de-a treia cruciade, avea să
promoveze ideea de cucerire a Constantinopolului. Armata cruciată condusă de
Frederic I trece prin Peninsula Balcanică spre Constantinopol. Armata jefuiește totul
în cale, iar când Frederic trimite o solie la Constantinopol, acesta îi arestează pe soli.
Frederic începe să atace teritoriile balcanice, cucerește Adrianopolul și pericolul
german este tot mai amenințător pentru Constantinopol, moment în care Isaac II
cedează și acceptă propunerile cruciaților (1189). Potrivit tratatului, Isaac II trebuia să
îi elibereze pe soli și să îi despăgubea, la fel și pe împăratul german. Mai existau și
alte prevederi, cum ar fi participarea cu un corp de oaste la cruciadă, să asigure
aprovizionarea expediției și să asigure apărarea locurilor sfinte după cucerirea lor.
Odată cu acest tratat, se părea că lucrurile se vor liniști. Însă Barbarossa trimite
o scrisoare fiului său Henric al VI-lea, prin care îi solicită acestuia să ia legătura cu
Papa pentru a promova o cruciadă împotriva Bizanțului și să înceapă tratativele cu
orașele italiene, pentru a pregăti o flotă cu care să fie luat cu asalt Constantinopolul.
Însă acest proiect nu s-a mai pus în practică, pentru că Barbarossa va muri înecat într-
un râu în 1190. Fiul său Henric VI nu renunță la tratatul inițial. El cere împăratului
bizantin să plătească despăgubiri de 5 milioane lire aur. Isaac al II-lea, pentru a
strânge suma, pune un nou impozit populației (numit impozit al germanilor).