Uniațiile cu Roma

I. ÎNCERCĂRI DE UNIRE

Sinoadele unioniste

Cele două mari Biserici de azi, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică au fost
Biserica cea Una în Hristos până în anul 1054, când se rup raporturile oficiale între Biserica
papală şi Biserica de Constantinopol. Separaţia între Apus şi Răsărit şi-a avut cauzele în
pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor asupra întregii creştinătăţi. Aceste pretenţii,
afirmate tot mai accentuat din secolul al IX-lea, au dus la despărţirea oficială a celor două
Biserici, prin nefericitul act de la 16 iulie 1054.
Anatema aruncată de cardinalul Humbert, în numele papei Leon IX pe altarul catedralei
Sfintei Sofia din Constantinopol, prin care se afurisea patriarhul Cerularie şi întreaga Biserică
Ortodoxă, a fost întemeiată implicit pe idea necreştină şi fără temei în Revelaţia Sfintei
Scripturi, că Biserica Ortodoxă refuzând primatului papal dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii
Universale a Mântuitorului Hristos, se află într-o rătăcire până încât nu mai poate călăuzi
sufletele credincioşilor spre mântuire.
Neînvăţând nimic din faptul că încercarea de impunere a primatului papal a fost cauza
despărţirii Bisericii şi în loc să caute refacerea unităţii prin înlăturarea elementului dezbinator,
Biserica Romano-Catolică a crezut că poate reface unitatea tocmai prin mijlocul prin care a
sfâşiat-o, încercând să impună şi ortodocşilor primatul papal cu sila.
De la sfârşitul secolului al XI-lea până la căderea Constantinopolului sub turci – 29 mai
1453 – „papalitatea a încercat să atragă Biserica Ortodoxă la unire cu Biserica Romei prin
repetate încercări de unire care vor constitui preludiul încercărilor de uniaţie”1.
Poate că dacă Biserica Romano-Catolică n-ar fi primit şi n-ar fi susţinut cu insistenţă
secole de-a rândul această acţiune de atragere a popoarelor din Răsărit sub autoritatea scaunului
papal „anatema din 1054 ar fi rămas un act fără urmări serioase în adâncirea dezbinării şi răcirii
dragostei dintre cele două Biserici. Spun acest lucru pentru că abia la ivirea pericolului turcesc,

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul din Transilvania opera unei întreite silinicii, Tipografia
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 2.

1
când împăraţii bizantini au avut nevoie de unire şi alianţă politică cu papa, s-a aflat că unirea
bisericească e desfăcută complet”2.
Nefericirea imperiului bizantin făcea ca îndată după schismă turcii să apară la graniţa de
Răsărit, să o treacă, să năvălească în imperiu, străbătând Asia Mică în lung şi-n lat, jefuind şi
ucigând, luând prizonieri şi profanând biserici.
Bizanţul este atacat nu numai de turci, ci şi de pecenegii de la Dunăre şi de normanzii din
sudul Italiei.
În atare situaţie, Mihail VII Ducas, un împărat dintre cei mai slabi şi mai nevrednici pe
care i-a avut Bizanţul, lipsit de aptitudini militare şi politice, îşi îndreaptă speranţele spre latini,
spre papă3.
Dându-şi seama că nu va obţine un ajutor dezinteresat, Mihail oferă papei unirea
Bisericilor, aceasta fiind prima atitudine reconciliantă după schismă.
Papa Grigorie VII s-a arătat foarte receptiv la suferinţele „fraţilor greci” şi se angajează
să le trimită ajutor militar, însă grecii au reuşit între timp să rezolve problema turcilor.
Deşi se părea că nu mai este nevoie de ajutorul ce i se ivise, papa ţinea să salveze pe
greci din cealaltă nenorocire care era, „abaterea lor de la credinţa catolică”.
Cererea de ajutor latin, cu preţul unirii Bisericilor, făcută de împăratul bizantin Mihail
VII Ducas la 1073 găsea deci deschisă inima papei Grigorie VII spre reconciliere4.
Inauguratorul politicii papale de mai târziu care pretindea ca preţ al unui ajutor armat
unirea sau mai bine zis supunerea Bisericii Ortodoxe a fost acest papă Grigorie VII. Executarea
planului său a fost zădărnicită prin răsturnarea împăratului Mihail VII (1075) şi urcarea pe tron a
uzurpatorului Nichifor Dotaniatul, care nu împărtăşea acele idei de unire a Bisericilor.
La începutul încercărilor de unire, care vor dura de acum până la fărâmiţarea şi
consumarea întregului imperiu bizantin prin căderea Constantinopolului sub turcii „păgâni”
(1453), după o primă cădere sub „fraţii” latini stă deci un fapt şi un motiv politic, nevoia grecilor
de ajutor, stă agonia de patru secole a Imperiului Roman de Răsărit şi coerenţa conducerii lui.
Alături de interesul bizantin politic, stă îndoitul interes papal, bisericesc şi politic, ambele
fiind nedespărţite în acţiunea papilor. Deosebirea şi disproporţia dintre cei doi şefi în tratative

2
Zugrav IOAN, Chestiunea unirii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1938, p. 6.
3
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 125.
4
Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.

2
este ea însăşi semnificativă şi edificatoare pentru situaţia lor şi pentru perspectivele unirii: un
împărat slab, beneficiar al unui război civil şi al unei crime politice, incapabil de a conduce statul
în împrejurări grele, buimăcit de certuri interne şi externe se adresează unui papă autoritar şi
dornic de supremaţie jurisdicţională5.
Caracterul politic al unirii, apare astfel de la început ca un adevărat păcat originar. El s-a
transmis urmaşilor, împăraţi şi papi care au stăruit până la imposibil într-o operă condamnată la
reuşită prin însuşi caracterul ce i se dă6.
Propunerile de unire le-au făcut de regulă împăraţii bizantini, niciodată Biserica însăşi. Ei
urmăreau să obţină fie ajutor împotriva turcilor, ca Mihail VII Ducas şi Paleologii din secolele
XIV şi XV, fie coroana Imperiului de Apus, căci Dinastia Comnenilor din secolul XII, fie
îndepărtarea pericolului latin, ca-n ajunul cruciadei a IV-a şi după 1261. Chiar şi când patriarhii
au fost câştigaţi prin presiuni pentru punctul de vedere imperial, ca Ioan Vecos la 1274, sau
poate patriarhul Iosif al II-lea la 1438-1439, hotărâtor era nu un motiv religios al patriarhului, ci
motivul politic al împăratului.
Ce e mai grav, politica nefericită a lui Grigorie VII era moştenită ca şi programul lui
pontifical de urmaşii săi, care fie că speculează situaţiile grele ale imperiului bizantin, pentru o
supunere paşnică a Bisericii Greceşti, fie că susţin politica apuseană agresivă, de cucerire a
Bizanţului pentru o supunere forţată7.
În general, calea pe care se putea ajunge la o unire era dublă: sau pe cale paşnică prin
persuasiune pe teren teologic, deci o unire ideală, sau prin impunere mai mult sau mai puţin
forţată.
Calea ideală s-a arătat nepracticabilă, din cauza că ambele biserici aveau credinţa că deţin
adevărata învăţătură, iar inteminabilele dispute teologice se sfârşeau prin adjudecarea victoriei
de către fiecare parte.
Prin impunere forţată se înţelege:
1. exercitarea de presiuni prin ameninţarea cu un eventual atac occidental contra imperiului
bizantin;

5
Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti,
1951, p. 4.
6
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 137.
7
Ibidem, p. 137.

3
 2. exercitarea de presiuni prin retragerea sau chiar interzicerea oricărui ajutor în faţa
pericolului asiatic8.
Toată istoria încercărilor de unire se rezumă într-o combinaţie adaptată a acestor feluri de
presiuni din partea papalităţii.
Aceasta arată punctul de vedere greşit, într-un fel sau altul din care papii au primit de la
început problema unirii Bisericilor. Eroarea papală precedată şi în parte justificată de greşeala
imperială greacă de-a impune unirea Bisericilor ca preţ al unui ajutor militar sau politic, de a face
dintr-o chestiune pur bisericească-teologică o problemă politică lumească, de a socoti că un
popor sau mai multe pot fi convinse sau constrânse să recunoască doctrina şi autoritatea romană,
cu abaterile ei de la dogma şi eclesiologia veche comună, în schimbul unui ajutor contra turcilor,
sau unei cruţări din partea latinilor.
De unire propriu-zisă, ca înţelegere dezinteresată lumeşte, ca revenire la bunele
sentimente creştine, care legau pe credincioşii de altădată, ca reunire la doctrina comună Bisericii
mai vechi, n-a fost niciodată vorba în chip serios din partea papilor.
Aflându-se faţă de grecii stămutaţi în situaţia privilegiată de a fi rugaţi de aceştia, papi n-au
înţeles unirea ca un acord realizat pe cale de bună înţelegere între fraţi, vinovaţi şi unii şi alţii,
mai mult sau mai puţin de despărţirea lor, ci ca pe un mijloc de a-şi impune doctrina şi mai ales
jurisdicţia asupra Orientului conduşi de singură concepţia lor imperialistă teocratică, a puterii
absolute de drept divin9.
Desigur, politica papalităţii a dat şi rezultate pozitive, încă nu în conformitate cu cele
scontate, pentru că deşi numărul încercărilor de unire de-a lungul celor patru secole, de la
schismă, până la căderea Constantinopolului, a fost foarte ridicat, totuşi nu s-au reuşit decât
câteva uniri, dar uniri parţiale care nu angajau întreaga biserică. Este vorba – printre altele – de
unirea unei părţi a episcopilor greci din Italia (italo-grecii), care s-au unit cu Roma într-un sinod
ţinut la Bari în 1098, şi de unirea imperiului Vlaho-Bulgar la 1204, din motive strict politice şi
care nu dură decât 30 de ani10.
Istoria Bisericească consemnează însă, unele sinoade la care cele două Biserici Catolică
şi Ortodoxă ar fi ajuns la un consens în ceea ce priveşte unirea. Aici vorbim de Sinodul de la
Lyon (1274) și Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439).

8
Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.
9
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 136.
10
Zugrav IOAN, op. cit., p. 24.

4
 B. O privire de ansamblu asupra uniației în lumea ortodoxă
Acţiunea de atragere a populaţiei ortodoxe sub jurisdicţia Romei a primit un nou impuls
prin spiritul „contra reformei” din secolul al XVI-lea. Roma caută acum să se despăgubească de
numărul creştinilor pierduţi prin reforma protestantă din Europa apuseană şi nordică, printr-un
număr de suflete câştigate în Răsărit în dauna Bisericii Ortodoxe şi a vechilor Biserici Orientale.
Căci Biserica Romano-Catolică, neînvăţând nimic din faptul că primatul papal a fost
cauza unei noi dezbinări a creştinătăţii prin apariţia reformei, a pornit acţiune de contra-reformă
sau de refacere a unităţii creştine, pe aceeaşi cale greşită a încercării de a impune primatul papal
cu sila, nu numai protestanţilor, ci şi ortodocşilor11.
În vederea atragerii la catolicism a creştinilor ortodocşi şi orientali din Răsărit, Roma
papală a înfiinţat în secolele XVI-XVII numeroase colegii iezuite. Astfel au fost: „Collegium
Romanum”, înfiinţat la 1551 de papa Iuliu al III-lea (1550-1555) şi „Collegium Graecorum”,
înfiinţat în 1575 de papa Grigore al XIII-lea (1572-1585).
În 1662 papa Grigorie XV (1621-1623) a înfiinţat la Roma un institut catolic de
coordonare a întregii propagande de convertire a credincioşilor ortodocşi şi orientali sub numele
de „Sacra congregatio de propaganda fide”12. Acestei congregaţii papa Urban al VIII-lea (1623-
1644) i-a adăugat în 1627 un seminar misionar numit „Collegium Urbanum” pentru pregătirea
propagandei catolice printre ortodocşi.
În aceste colegii erau fanatizaţi pentru catolicism numeroşi tineri dintre creştinii
orientali, ademeniţi ca bursieri, care erau iniţiaţi în opera de câştigare a ortodocşilor de către
iezuiţii destinaţi acestei opere prin tot felul de metode meschine: laude, falsuri, ascunderea
scopurilor adevărate ale acţiunii lor, silnicii, denigrarea şi batjocorirea Bisericilor şi popoarelor
ortodoxe, chiar suprimarea cu forţa a celor ce le stăteau în cale13.
Secolele XVI-XVII reprezintă perioada când limbajul teologic se îmbogăţeşte cu un nou
termen, „uniaţie” sau „uniatism”14.Uniatismul reprezintă o mască a propagandei catolice sub
chipul căreia, în forma unui aparent compromis, bisericile unite cu Roma beneficiau de anumite
facilităţi, bineînţeles condiţionate.

11
Pr. Dr. Milan ŞESAN, op. cit., p. 423.
12
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p. 45.
13
Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 6.
14
Tertulian LANGA, dicţionar Teologic Creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1997, p. 273.

5
 În această capcană întinsă de romano-catolici şi puternic susţinută de situaţiile sociale,
economice, politice şi chiar religioase ale statelor solicitate au căzut o serie de popoare, printre
care, din păcate, chiar şi o parte din teritoriul ţării noastre15.
Astfel după ce în secolul XV se încercase în zadar o unire religioasă cu Patriarhia
Constantinopolului, chiar în 1596 la Brest Litovsk se concretizează o unire mai durabilă şi
încadrată în normele oficiale ale juridicului. Prin această unire Biserica Ortodoxă ucraineană,
aparţinând teritorial regatului Poloniei, se rupe de Biserica Răsăritului şi se ataşează Bisericii
Romano-Catolice16.
A urmat apoi unirea de la 1646 la Ujhorod a carpato-rutenilor din vechea Ungarie, 1640-
1654 unirea unei părţi a ortodocşilor din Croaţia şi Muntenegru, unirea Bisericii Ortodoxe din
Transilvania (1698), a melkiţilor antiohieni în 1724, unirea unei părţi a armenilor din Orientul
Mijlociu în 1742, după care s-au creat patriarhatele sirian-catolic în Siria, copt-catolic în Egipt şi
caldeean în Irak. La toate acestea se poate adăuga instalarea în 1922 a unui episcop de „rit
bizantin” la Atena17.
Bisericile rezultate din astfel de uniri, întrucât au devenit pe jumătate catolice, au căpătat
numele de greco-catolice sau unite, pentru că şi-au păstrat ritul, organizaţia şi disciplina pe care
le-au avut pe când erau Greco-Orientale (ortodoxe), primind doar unele articole de credinţă
romano-catolică, nefiind aşadar deplin catolice18.
În acest context, uniaţia poate fi catalogată ca o instituţie confesională, care nu-i nici
catolicism deplin şi nici ortodoxie veche, ci se sprijină pe ambele, în frunte cu primatul papal, iar
mai încolo ceva stricteţe la Filioque şi indulgenţa deopotrivă faţă de stat, principi şi unguri.
Ademenirea la uniaţie şi menţinerea credincioşilor la instituţia nou formată se vor face
prin cele mai variate metode, plecând de la calea diplomatică şi până la mijloacele coercitive
morale şi fizice19.
În cursul acestui îndelungat proces s-au afirmat mai ales trei facturi, care aveau un interes
de putere, de a sprijini civilizaţia apuseană şi pornirile de supremaţie ierarhică a Romei paple

15
Teodor V. DAMŞA, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara,
1994, p. 12.
16
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a
Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1991, p. 16.
17
Pr. Dr. Leon PĂDUREANU, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949, p. 51.
18
Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 11.
19
Pr. Dr. Milan ŞESAN, De ce uniaţia, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946, p. 14.

6
faţă de românii şi slavii situaţi în Estul Europei, care se treziseră la conştiinţa de popoare în raza
de acţiune a civilizaţiei orientale şi în legăturile ierarhice ale Răsăritului ortodox.
Aceşti factori, în ordinea vechimii şi a puterii lor, sunt Papismul, cu tendinţa sa universalistă
construit pe un fond eclesiastic şi urmărind şi cazuri politice bine definite; Habsburgii, cu toată
fiinţa lor puşi în slujba extinderii în Orient a puterii eclesiastice papale, pentru ca, profitând de
această putere spirituală, să-şi consolideze încet, dar sigur, dominaţia politică; Maghiarismul, la
început în ipostazul de argat al politicii papale, după aceea ca factor de distrugere politică
naţională a popoarelor care au avut neşansa să ajungă în sfera politică a statului ungar20.
Acst nou mijloc eclesiastic de cucerire a popoarelor ortodoxe răsăritene ale Europei a fost
pus în practică în cea mai mare râvnă de către habsburgi, care prin „uniuni” făcute în favorul
papismului, îşi propuneau să impună puterea politică spre rutenii poloni, ungari şi spre românii
ardeleni21.

C. Unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei

1. Cauze specifice care au determinat Unirea.

Anul 1698 reprezintă un moment de referinţă trist atât în istoria Bisericii Ortodoxe Române,
cât şi a poporului român pentru că în acest an se realizează aşa-numita unire religioasă a Bisericii
din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică.
Fenomenul acesta al unităţii, foarte complex şi la poparele vecine a avut repercusiuni grave
asupra istoriei noastre naţionale şi bisriceşti şi de aceea a fost primit cu deosebită atenţie de către
istorici, dar şi de oameni de cultură.
Actul Unirii Bisericeşti din Transilvania, privit din perspectivă obiectivă, trebuie înţeles
numai prin intermediul “sondării contextului istoric, politic, social-economic al timpului
respectiv”. De aceea înainte de a vorbi popriu-zis de actul de la 1698, se impune cu necesitate să

20
Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu
Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927, p. 68.
21
Ibidem, p. 69.

7
scoatem în relief nuanţele şi aspectele contextualizate care au dus la realizarea acestui moment
istoric.
Trebuie spus că până la 1525 Transilvania a făcut parte, ca voievodat din regatul Ungariei,
stat catolic, iar din 1525 a trecut sub stăpânire turcească în calitate de principat autonom22.
Din 1540, romano-catolicii îşi pierd puterea politică aspura Transilvaniei în detrimentul
calvinilor care prin principii lor pornesc un puternic prozelitism asupra românilor, stăpânind prin
dieta celor trei naţiuni (magiari, saşi, secui) şi a celor patru “religii recepte”, adică admise legal:
calvinismul, romano-catolicismul, lutheranismul şi unitarianismul. Românii, cu credinţa lor
ortodoxă, deşi majoritari, erau numai toleraţi23.
Acestă stare de lucruri a durat până în anul 1683, când turcii sunt înfrânţi de austrieci, care
înaintând în Transilvania au ocupat-o între 1686-1688 şi consolidând în deplin puterea în 1697
prin înfrângerea categorică a turcilor.
Transilvania schimbă prin aceasta jugul de lemn al turcilor cu jugul de fier al habsburgilor,
proteguitori ai romano-catolicilor24.
Dar să vedem mai departe care au fost cauzele concrete care au determinat unirea Bisericii
din Transilvania cu Biserica Romei.

A. Starea social-economică:
Poporul român din Transilvania se afla în jurul anului 1700, când s-a născut uniatismul, sub
regimul legii din Approbatae Constitutiones, adoptate la 1653 care dispunea “românii să fie ţinuţi
în robie deplină şi perpetuă, ei fiind în ţară numai toleraţi, până când va plăcea principelui şi
proprietarilor de pământ, şi anume să plătească acestora toate dările şi prestându-le robotă”25.
Precum ţăranii, la fel şi preoţii erau consideraţi şi trataţi ca iobagi şi toleraţi, nu ca o naţiune
necunoscută asemenea celor trei naţiuni (unguri, saşi, secui).

22
Alexandru GRAMA, Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele
noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884, p. 82.
23
Drd. George POPOVICI, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul
Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901, p. 19.
24
G. I. GIBESCU, Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 10.
25
Floca IOAN, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990, p. 145.

8
 Burghezia românească propriu-zisă nu exista; în acea vreme în Ardeal, erau doar câţiva
nobili români, căci cei mai mulţi se deznaţionalizaseră prin trecerea la alte religii, fapt care
implica atunci şi încorporarea în altă naţiune26.
Ca popor cucerit şi cel mai numeros, românii dau pe cei mai mulţi iobagi şi traiul
acestora era destul de greu, contribuind cu munca, cu dări în bani şi natură la îmbogăţirea şi la
bunul trai al regelui, al nobililor şi al clerului superior al Bisericii Romano- Catolice -
latifundiarii ţării.
Situaţia de “schismatici” a românilor, deosebirea lor confesională contribuiau la
nefericita lor stare politică şi socială, supuşi tuturor negărilor legal şi abuzurilor de putere,
confiscări de avere şi expulzări din ţară pentru motivul că erau ortodocşi27.
Starea de iobăgie a poporului român şi a clericilor ortodocşi au determinat ierarhia
bisericească să mărească până şi sărbătorile de vară (1627) pentru a mai uşura robota28.

B. Situaţia Bisericii Ortodoxe şi a clerului

Românii şi biserica ortodoxă, deşi majoritari, rămâneau în situaţia de toleraţi, în conformitate
cu acea faimoasă sintagmă “Unio trium nationem” încheiată la Popâlna în septembrie 143729.
Religia lor ortodoxă nu se număra printre cele zece “recepte”, rămânând ca şi aderenţii ei în afara
legilor “tolerată numai şi supusă bunului plac al principelui şi al proprietarului” 30. Clericii
ortodocşi erau lipsiţi de drepturi scutiri, fiind puşi – ca ţăranii - la dări şi munci umilitoare31.
Autonomia bisericii nu exista decât nominal, fiind redusă la starea de supunere tacită şi în
conformitate cu maxima adoptată de principii calvini stăpânitori “cujus est regio, illius est etiam
religio”, adică “a cui este ţara, aceluia este şi religia”32.
Şi în ce priveşte forma de organizare şi de conducere a Bisericii Ortodoxe s-a observat
imixtiunea intereselor calvine astfel:

26
Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 51.
27
Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 47.
28
Pr. Prof. Dr. Ştefan LUPŞA, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1949, p. 69.
29
Pr. Nicolae ŞERBĂNESCU, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”,
LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1038.
30
Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.
31
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1039.
32
George VENTU, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor
bisericeşti”, Bucureşti, 1889, p. 18.

9
 - mitropoliţii , după ce se hirotoneau în Ţara Românească ca ortodocşi făcând totodată
şi mărturisirea de credinţă, întorcându-se în Transilvania erau umiliţi obligaţi fiind să depună
jurământ superintendentului calvin;
- mitropolitul şi Sinodul erau fără drepturi, obligaţi să supună toate canoanele votate în
sinoadele eparhiale la aprobarea subintendentului calvin;
- episcopul calvin nu numai că stătea pe scaunul cel dintâi la sinoadele bisericeşti, dar
era şi dus pe scaun, purtat pe umerii a şase protopopi români33;
- sinodul şi consistoriul erau controlate de el şi nu se puteau ţine fără ştirea lui;
- mitropolitul român nu putea numi nici nu protopop în Biserica fără aprobarea
episcopului calvin;
- mitropolitul dacă se opunea vreunei hotărâri a superintendentului, nu numai că era
depus, ba chiar şi maltratat34.

După ocuparea Transilvaniei de către austrieci la 1687, starea aceasta ar fi trebuit să se

schimbe în bine, având în vedere legătura dintre cele două Biserici surori, însă situaţia a rămas la
fel, ba chiar mai tristă.
Prima grijă a Bisericii catolice – prin intermediul misionarilor - a fost să atragă pe ortodocşi
în sânul Bisericii catolice indiferent prin ce mijloace, rezultatul fiind cel interesant35. Armata
misionarilor condusă de cele trei “vârfuri de lance” ale catolicilor în Transilvania, Baranyi,
Colonici şi Kapi, a oferit unirea poporului şi clerului, mai ales, stimulându-le orgoliul pentru o
viaţă demnă şi nu subjugată, aşa cum se prezintă starea preoţimii36.

C. Interesul administrativ-militar al Imperiului habsburgic:

Primul interes provenea din faptul că dinastia habsburgică din Austria catolică, cotropind
Transilvania, a găsit aici o situaţie religioasă care nu prezenta pentru ea destulă siguranţă
politică. Î timpul cât Transilvania fusese principat sub suzeranitate turcească (1526-1678)
ungurii, secuii şi saşii, care formau cele trei naţiuni recunoscute (“Unio trium natione”),
devenireră calvini, lutherani şi unitarieni, şi reprezentanţii lor în Dietă alcătuiau cele trei staturi

33
Ibidem, p. 18.
34
G. POPOVICI, op. cit.,. p. 17.
35
I. GIBESCU, op. cit., p. 11.
36
Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.

10
care dominau Dieta şi ocupau toate dregătoriile publice. Aceste „staturi” acatolocie nu opreau
stăpânirea unei Austrii catolice37.
Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic trebuia să sporească
structura, componenţa “statului catolic” destul de subţire la începutul dominaţiei lor.
Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire, pentru că n-avea încredere în
succesul ei şi a ales calea mai comodă a înşelării ortodocşilor români şi a presiunilor de stat
asupra lor.
Al doilea interes urmărit de curtea imperială, prin trecerea românilor ortodocşi în
dependenţa papalităţii, a fost ruperea lor din legăturile bisericeşti cu românii din Principate
pentru că românii constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania, Casa de Habsburg îşi
dădea seama că o viitoare ridicare culturală şi inevitabilă dezvoltare a conştiinţei naţionale a
acestei populaţii o vor face să tindă şi la o realizare a unităţii sale politice cu românii din
Principate. Cea mai bună asigurare împotriva acestei eventualităţi periculoase pentru imperiul
habsburgic era desprinderea radicală a românilor din Transilvania de cei din principate38.
Urmărind aceste motive şi cauze premergătoare unirii Bisericii din Transilvania cu Roma,
să vedem efectiv cum s-a realizat acest act cu caracter atăt religios, cât politic.

37
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, p. 19.
38
Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.

11
 2. Modul în care s-a făcut „Unirea”

Cum s-a făcut unirea zisă de la 1700 este o chestiune destul de încurcată. Încă înainte de
1697, aşa cum am arătat, iezuiţii Paul (Ladislau) Baranyi şi Gavril Hevenessy au început
propaganda unionistă printre români, reuşind să-l atragă cu tot felul de promisiuni şi pe
mitropolitul Teofil, încât acesta, după îndemnurile lor, în februarie 1697, se zice să ar fi convocat
un sinod la care, după o cuvântare patetică, se stabiliră condiţiile de unire39.
Existenţa acestui sinod este pusă la îndoială de cercetători, deoarece sunt o serie de
inadvertenţe, de contradicţii ce duc la concluzia că totul este o invenţie a iezuitului Baranyi
pentru a convinge pe cardinalul Kollonich, arhiepiscop de Strigoniu şi nunţiu apostolic la Viena,
şi pe habsburgi că toţi ortodocşii români doresc să se unească cu Roma, urmând a se emite
diploma de recunoaştere din partea Curţii din Viena40.
Sunt mai multe motive pentru contestarea existenţei acestui sinod:
1. lipsa actelor pretinsului de unire;
2. testamentul din 12 iulie 1687 al mitropolitului Teofil nu pomeneşte nimic de unire;
3. unul din martorii iscăliţi sub acest testament, epitropul mitropoliei, Pater Ianoş, îi scria, în
13 martie 1701, mitropolitului Atanasie, urmaşul lui Teofil că acesta şi „soborul n-au nici o vină
în încheierea unirii”41. Acest martor informat, din imediatul anturaj al mitropolitului, lasă să se
înţeleagă că Teofil şi soborul nu încheiaseră unirea, că cel mult trataseră ceva ce-l putea îndemna
pe Atanasie să-i considere deschizători ai drumului pe care pornea el, dar care n-a fost parcurs
sub Teofil;
4. protocolul din 8 aprilie al Cancelariei transilvănene nota că Teofil voise unirea, dar că
moartea l-a împiedicat s-o încheie şi că e greu a şti dacă românii vor înfăptui-o42.
Concluzia este că Teofil, mort în vara lui 1697, a tratat cu iezuiţii Apor şi Baranyi şi că l-a
consultat cu doi protopopi ai săi. Rezultatul n-a fost însă votarea unirii în „sinod”, ci doar
exprimarea dezideratului ca forurile romano-catolice să obţină de la împărat, prin decret public,
promisiunile de scutiri ale dărilor, făcute de Baranyi şi Apor, ca, pe baza acelui decret, să poată
începe tratativele.

39
Leon PĂDUREANU, op. cit., p.59.
40
G. POPOVICI, op. cit., p. 50.
41
Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.
42
Şilviu DRAGOMIR, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1920, p. 7.

12
 Forurile catolice trimit memoriul în acest sens, în septembrie1697, prin Baranyi, la Viena;
se cerea împăratului să facă un apel către preoţii români pentru ca aceştia să primească unirea în
schimbul scutirilor de dări şi al acordării aceloraşi privilegii pe care le au şi preoţii romano-
catolici43.
Împăratul va da curs acestui memoriu peste câteva luni, în aprilie 1698, prin rezoluţia deja
citată, care promitea preoţilor care se vor uni cu una din religiile recepte drepturi ca şi ale
preoţilor respectivei confesiuni.
Pe de altă parte, printr-un ordin secret trimis generalului Rabutin, comandantul militar al
Transilvaniei, împăratul îi cerea acestuia ca „din toată puterea lui să se nevoiască ca preoţii
români nu cu altă religie fără numai cu religia catolică să se unească”. Era evident că Viena
înţelegea să folosească forţa militară acolo unde nu vor reuşi iezuiţii prin promisiunile de
privilegii, pentru a realiza opera de convertire a românilor la catolicism.
Apelul împăratului din 14 aprilie 1698 asigura pe preoţii ortodocşi români că dacă „vor
recunoaşte pe papa, păstrându-şi ritul, se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici sau vor
primi privilegiile preoţilor acelei religii cu care se vor uni, iar cei ce nu se vor uni cu nici una,
vor rămâne în starea de acum”44.
Această invitaţie garantată de promisiunea împăratului nu-l satisfăcea pe cardinalul
Kollonich, deoarece ea cere numai recunoaşterea „pontificelui roman” şi, de aceea, la 2 iunie
1698 adresează şi el un manifest către preoţii români de ritul grecesc de prin Ungaria,
Transilvania şi alte părţi unite cu dânsa, prin care, după ce le face amintire de diplomele
împăratului Leopold din 23 august 1697 şi 14 aprilie 1698 şi de privilegiile acordate prin ele
celor ce se vor uni cu romano-catolicii, adaugă: „Noi înţelegând această rezoluţie graţioasă a
Majestăţii Sale... am socotit a fi de datoria şi grija noastră păstorească... să vă oferim favoarea
noastră şi protecţia specială în toate, vouă celor ce vă întoarceţi şi celor ce vă veţi întoarce la
unirea cu Biserica Romano-Catolică. Şi vom face aceasta cu atât mai vârtos, cu cât voi veţi fi
mai fierbinţi în mărturisirea şi ţinerea zisei uniri, învăţând, mărturisind şi crezând în particular şi
în public toate cele ce învaţă, mărturiseşte şi crede... Biserica Romano-Catolică, mai ales acele
patru puncte în care se făcea că aţi fost dezbinaţi până acum, adică:

43
G. Ventu, op. cit., p. 37.
44
Arhidiac. Prof. Dr. Constantin VOICU, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală
şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 50.

13
 1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din lume;
2. că pâinea azimă este destulă materie pentru luarea cinei Domnului sau a tainei
euharistiei;
3. că afară de cer, scaunul fericiţilor, şi de iad, prinsoarea condamnaţilor, mai este un
al treilea loc, în care se ţin şi se curăţesc sufletele morţilor cele încă întinate (de păcat);
4. că Spiritul Sfânt, a treia persoană în trinitate, purcede de la Tatăl şi de la Fiul”45.
Mai departe cardinalul asigură pe cei ce vor face aceasta că „vor putea spera şi de la
Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor, hărăzirea harului Său în această lume şi binecuvântarea
mai bogată în cele temporale, iar în viitor fericirea veşnică”. O dată cu aceasta se vor bucura de
„favoarea specială a augustissimului Împărat” atât ei, cât şi „bisericile şi cele ce ţin de dânsele”,
beneficiind „de scurtimea şi libertatea de care se bucură... bisericile, persoanele şi locurile
bisericeşti de ritul latin”.
În sfârşit, Kollonich ameninţă cu pedepse aspre pe cei ce, în vreun fel oarecare, vor
împiedica pe preoţii ortodocşi să îmbrăţişeze unirea cu Roma, asigurând, totodată, pe aceştia din
urmă cu protecţia sa şi a împăratului46.
Aceste două şi importante acte îl aşteptau pe mitropolitul Atanasie la întoarcerea sa de la
Bucureşti, unde fusese pentru primirea arhieriei. Atanasie fusese ales în toamna lui 1697 şi
sprijinit de guvernatorul Banffy, pe care-l câştigase de partea sa, contra celuilalt candidat, preotul
Ioan Ţârca, din comitatul Hunedoarei, simpatizant al calvinilor, cu o sumă considerabilă de
galbeni ungureşti. Învinuirea aceasta de grea simonie i-o aduce nu numai cancelarul Nicolae
Bethlen, ci şi contemporanii săi din Bucureşti47. La Bucureşti se aflase că persoana tânărului
candidat nu oferea destulă garanţie pentru a rezista presiunii romano-catolice de acasă. După ce
se călugări cu numele de Atanasie, (în mirenie Anghel Popa), el fu examinat amănunţit de
mitropolitul Teodosie şi patriarhul Dosoftei al Ierusalimului, aflător atunci la Bucureşti. Acesta îi
dădu instrucţiuni care aveau să-l întărească în credinţa ortodoxă. Domnitorul Constantin
Brâncoveanu al Ţării Româneşti îi confirmă noului mitropolit vechea danie de 600 de aspri a
voievozilor munteni pentru Mitropolia Ardealului. Atanasie îşi luase solemne angajamente să
păstreze neclintit ortodoxia în Transilvania.

45
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1042.
46
Ibidem
47
Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 19.

14
 În mai puţin de trei luni de la întoarcerea sa însă, noul mitropolit îşi uită făgăduinţele date
la Bucureşti, deschizând poarta Bisericii sale propagandei unioniste. Oferta, ce se făcea din
apelul împărătesc şi apelul cardinalului Kollonich, îl făcu pe Atanasie, într-un moment de
slăbiciune, să îngăduie să circule între protopopii săi o listă pentru adunarea de semnături de
aderare la unire. Se găsiseră 38 de protopopi care consimţiseră să se unească cu Biserica
Romano-Catolică în condiţiile oferite48.
Pe temeiul adeziunii lor, s-a redactat la 7 octombrie 1698, în colaborare cu iezuiţii, „actul
unirii”, un manifest de o valoare îndoielnică nefiind întocmit de un sinod al Mitropoliei ortodoxe
româneşti din Transilvania care ar fi fost în drept de a face o astfel de mânăstire. Există totuşi trei
scrisori, una datată 16 noiembrie, alte două 27 noiembrie şi a patra fără dată, toate iscălite de
Atanasie, care afirmă că manifestul de unire s-a dat în sinodul Mitropoliei Ardealului. Ele sunt
însă ticluite de iezuiţi, cu scopul de a distrage atenţia celor chemaţi de la un defect capital, anume
că însuşi mitropolitul Atanasie nu l-a subscris, el fiind semnat doar de protopopi şi preoţi, având
în locul din dreapta pecetea Mitropoliei ortodoxe române a Alba-Iuliei.
Protopopii români n-au primit ca bază de tratare oferta cardinalului, ci pe a împăratului,
nu numai pentru că acesta le cerea mai puţin, dar şi pentru că numai el putea să le dea
„privileghiomurile” pentru care trebuiau să renunţe la ceva din credinţa şi Biserica lor. Ei spun
aceasta clar la începutul manifestului. Şi pentru a preîntâmpina surprizele nedorite, în două post-
scriptum-uri îşi îngrădesc pactul contra primejdiei de a li se impune mai mult decât le-a cerul
împăratul şi restrâng şi conţinutul acelui unic punct admis numai la confirmarea mitropolitului de
către papă, încolo toate „să se ţină cum şi până acum, iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pe
rămăşiţele noastre într-acea aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o
tărie”.
Actul se compune din trei foi sau şase pagini, adică, dintr-o coală îndoită şi încă dintr-o
jumătate de coală lipită. Foaia a doua a colii a doua s-a tăiat probabil ulterior, după ce s-a
constatat că nu se pot obţine semnături mai multe.
Pe prima pagină e un text românesc ce cuprinde declaraţia de unire formală, pur
nominală, cu Biserica Romei, cu un glas pus în josul paginii, să nu se clintească nimic din
obiceiul şi cultul „Bisericii noastre a Răsăritului”, şi „vlădicii să fie hirotoniţi de patriarhul
ortodox din imperiu” (adică patriarhul ortodox din Carloviţ), papa şi împăratul având doar să-i

48
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 24.

15
întărească; pe pagina a doua este un text latin, care are intercalate şi cele patru puncte ale
doctrinei romano-catolice; pe pagina a treia, a patra şi a cincea urmează semnăturile, iar în josul
semnăturilor din pagina a cincea un codicil scris, pare-se, de mâna mitropolitului Atanasie.
Pagina a şasea e goală.
Se vede că protopopilor li s-a cerut de către Baranyi, sau prin Atanasie, să semneze
documentul din pagina întâi, începând din pagina a treia, pagina a doua rămânând în alb pentru a
fi completată ulterior, ceea ce s-a şi întâmplat.
Dar, din precauţie, protopopii sau mitropolitul Atanasie, care va fi strâns semnăturile, au
întărit, pentru preîntâmpinarea eventualelor completări neagreate în paginile a doua şi a şasea,
goale, atât în josul paginii întâi, cât şi în josul paginii a cincia, unde se terminau semnăturile, prin
post-scriptum-uri, ideea din textul românesc principal, semnat de ei, anume că nu înţeleg unirea
decât ca o legătură formală cu Biserica Romei, neacceptând nici măcar primatul papal, ci
păstrându-se toată credinţa şi cultul ortodox.
Iată textul românesc principal din prima pagină în ortografia curentă:
„Noi mai jos scrişi, vlădica, protopopii, şi popii bisericilor româneşti, dăm de ştire tuturor
cărora se cuvine, mai vârtos ţării Ardealului:
Cercând schimbarea ceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căror, în
măsură mai mare trebuie a fi decât toate, prin bună voia noastră ne unim cu Biserica Romei cea
catolică şi ne mărturisim a fi mădularele acestei Biserici sfinte catolicească a Romei, prin această
carte de mărturie a noastră şi cu acele privileghiomuri voim să trăim, cu care trăiesc mădulările şi
popii acestei Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în milostenia
decretumului înălţimii sale ne face părtaşi. Care milă a înălţii sale, această carte de mărturie şi
înălţii sale şi ţării Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie dăm peceţile şi scrisorile
mîinilor noastre. S-a dat în Bălgrad (scil. Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui
octombrie”.
După acest text foarte general, urmează în aceeaşi pagină post-scriptum-ul următor în care se
afirmă şi pozitiv voinţa protopărinţilor de a păstra toată credinţa Bisericii ortodoxe:
„Însă într-acest chip ne unim şi ne mărturisim mădulări sfintei catoliceşti Biserici a Romei,
cum pe noi şi rămăşiţele noastre (scil. Urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului
să nu ne clătească, ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, precum până acum aşa şi de acum
înainte să fim slobozi de a le ţine după călindarul vechi. Şi pre cinstitul vlădica nostru Atanasie

16
nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de
i s-ar întâmpla moarte, să stea în voia soborului pe care ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa
papa şi înălţatul împăratul să-l întărească şi patriarhul de subt biruinţa înălţii sale să-l
hirotonească şi obiceiurile şi dregătoriile protopopilor care sunt şi vor fi nici într-un fel de lucru
nime să nu se amestece, ci să fie cum şi până acum că de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele
noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie.
Care lucru l-am dat întărit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie”.
Urmează în aceeaşi pagină pecetea Mitropoliei, dar fără nici o semnătură.
În josul paginii a cincea, după semnătura protopopilor, se află acest codicil scris de mâna lui
Atanasie, dar fără semnătura lui, care nu apare nicăieri în document:
„Şi aşa ne unim, aceşti ce scriu mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, liturghia şi
posturile şi cărindarul nostru să stea pe loc, iar de n-ar sta pe loc acele nici aceste peceţi să n-aibă
nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Atanasie să fie în scaun şi nime să nu-l
hărbătăluiască”.
În pagina a doua rămasă goală când s-a dat textul pentru semnături, s-a adăugat, de bună
seamă ulterior, următorul text latin:
„Nos infrascripti Ecclesiae Vallachicae in Transylvania Episcopus Arhidiaconi et clerus
universus memoriae commendamus tenere presentium, quibus expedit universis, maxime vero
incliti regni Transylvaniae statibus.
Considerata tum fluxa humanae vitae instabilitate, tum etiam animae (cuius in omnibus
potior cura habenda) imortalitate, libere ac sponte, impulsu divivini numinis, libere ac aponte,
impulsu divivini numinius, cum Ecclesia Romano-Catholica unionem inimus eiusdemque
Sanctae Matris Romano-Catholicae Ecclesiae commembra nos tenere presentium declaramus,
omnia admittentes, profitentes et credentes, quae illa admitit, profitectur et credit, praesertim
vero illa quattor puncta in quibus dissentire videmur, quae etiam in clementissimo suae
sacratissimae Majestatis decreto ab diplomate nobis insinuatur. Qua eiusdem sanctae Matris
Ecclesiae presbyteri e indulto sacrorum canonum ac divorum quondam regni Hungariae regum
utuntur, nos quoque juxtam praenominatum sanae, Caesareae regiaeque Majestatis decreto, a
modo et deinceps uti eiusdem commembra frui ac gaudere volumus. In cuius majorem fidem ac

17
robur praesens manifestum nostram propriumanus syngrapha nec non sigillo sommunimus.
Anno 1698, 7 octobris, Alba-Iuliae”49.
Examinând cu atenţie textul românesc principal comparat cu textul latin, observăm
următoarele deosebiri:
1. în texul latin se afirmă că protopopii se obligă să admită „toate câte le admite Biserica
Romano-Catolică ...şi mai ales cele patru puncte deosebitoare”, pe când cel românesc nu
menţionează nici măcar „recunoaşterea pontificelui roman”;
2. în texul latin se afirmă că protopopii numesc Biserica Romano-Catolică „maică”, pe când
în textul românesc lipseşte această expresie. Dimpotrivă, în post-criptum-ul din pagina întâi
protopopii numesc Biserica Ortodoxă „Biserica noastră” a Răsăritului;
3. în textul latin se spune că protopopii îndeplinesc acest act „liber şi de bună voie, sub
impulsul puterii divine”, pe când în cel românesc ei spun simplu că-l îndeplinesc „din bună voia
noastră”, neatribuind acest act pur politic vreunei intervenţii divine. Dimpotrivă, pe lângă dorinţa
de a se împărtăşi de „privileghiuri”, ei mai dau motiv străveziu al actului lor şi nevoia de a se
supune poruncii împăratului. Ştiau ei ce ştiau despre cele ce-i aşteaptă, dacă nu se vor supune. În
textul latin însă, care trebuia să ajungă la Viena, nu se putea spune aceasta50.
Textul românesc demonstrează clar că protopopii nu acceptau nimic din doctrina romano-
catolică. Singurul lucru pe care ei îl admiteau era confirmarea mitropolitului lor de către papă. În
cel latin se pretinde că s-a acceptat catolicismul integral.
Textul latin n-a putut fi cunoscut de protopopi şi nici de Atanasie, a cărui influenţă se
vede din redactarea celor două post-scriptum-uri şi din grija pentru soarta sa. El n-a putut fi
cunoscut de Atanasie şi fiindcă el n-ar fi acceptat titlul de episcop, de vreme ce era socotit
mitropolit până la rehirotonirea lui, la 25 martie 1701, la Viena51.
Iezuiţii nu s-au dat la o parte să falsifice actul, incluzând textul latin cu deosebirile semnalate
faţă de textul românesc, deoarece angajamentul protopopilor nu li s-a părut suficient pentru ceea
ce urmăreau ei şi Curtea de la Viena. Împăratului trebuia să i se arate că românii au acceptat mai
mult. De aceea au interpolat în textul latin acele angajamente pe care textul românesc nu le
conţinea.

49
G. VENTU, op. cit., p. 49-50.
50
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1044.
51
G. POPOVICI, op. cit., p. 94.

18
 Enunţul latin, vârât astfel în corpul manifestului, cu inexactităţile expres formulate faţă de
cel românesc, a fost tipărit şi trimis de Baranyi iezuitului Hevennesy ca să-l prezinte Curţii din
Viena, expediindu-l totodată şi Dietei Ardealului din 20 octombrie – 12 decembrie 1698, cu
cererea, în numele preoţimii române, ca să i se acorde, pe baza ei, scutirea promisă de împărat în
14 aprilie 169852.
Se pare că el a trimis lui Hevennesy şi originalul întreg, cu completarea latină, dar
Hevennesy, dându-şi seama că e deosebit de textul latin, l-a ţinut secret, pe de o parte ca să nu se
descopere falsul, pe de alta pentru că iezuiţii, după ce au obţinut iscălitura protopopilor, nu erau
nemlţumiţi numai cu atâta, ci voiau mai mult. Astfel, originalul, rămas între hârtiile lui
Hevennesy, a ajuns la Biblioteca Universităţii din Budapesta până la 1879, când l-a descoperit
istoricul unit Nicolae Densuşianu, care a condamnat acest fals în următorii termeni:
„Itenţiunea frauduloasă este aşadar evidentă. Avem înaintea noastră o traducţiune din cele
mai mişeleşti şi mai criminale, falsificarea unui document public, a unui tractat politico-
bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba
Iulia”53.
Nici Dieta, nici Curtea n-au primit drept act autentic, vrednic de credinţă, traducerea aceea.
Tot atunci Dieta ordonă şi o anchetă în satele româneşti, ca să vadă care preot şi mireni se
declară pentru unire, urmând ca rezultatul anchetei să fie prezentat Dietei în ianuarie 169954.
Rezultatul acestei anchete este grăitor. Din actele păstrate rezultă că 276 de comune s-au
pronunţat că vor să rămână în legea lor, două comune s-au pronunţat pentru unire, iar douăzeci
au răspuns echivoc55.
Diploma imperială din 16 februarie 169956, cunoscută, de altfel, numai din copia autentică de
cardinalul Kollonich la 28 februarie 1699, sancţiona unirea românilor ortodocşi cu Roma,
evitând a pomeni manifestul protopopilor români şi decretează, în contradicţie cu stipulaţiunile
ambelor părţi contractante, împăratul (14 aprilie 1698) şi protopopii (7 octombrie 1698), aceea ce
ne trezeşte bănuiala că ea este opera exclusivă a cardinalului Kollonich:

52
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 25.
53
Ibidem, p. 25.
54
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 53.
55
Aurel RĂDUŢIU, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996, p. 18.
56
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54.

19
 „Sub ameninţarea gravei noastre mânii regale, ordonăm, aspru şi tare, ca, după publicarea
declarată mai jos a prezenţei, nimeni, de orice stare, autoritate, demnitate, prerogativă şi putere ar
fi, să nu îndrăznească a contraveni pe faţă sau în ascuns sub vreun pretext sau sub pretenţia
uzului şi obiceiului dinaintea Unirii, acestei scutiri Bisericeşti a uniţilor de rit grec, decretate mai
sus, nici a-i trata ca iobagi pe preoţii uniţi cu Biserica Romei, să nu cuteze a-i sili la robote,
muncă şi prestaţii ţărăneşti, nici măcar sub titlul de onorariu sau a-i aresta, cu atât mai puţin a-i
persecuta pentru zisa Unire, a-i destitui din locul beneficiului sau parohia lor, sub aceeaşi
pedeapsă bisericească şi civilă şi chiar regală de va fi nevoie, cu care se pedepsesc după drept şi
obicei cei ce vatămă autoritatea bisericească de rit latin”57.
În continuare se ordonă protejarea uniţilor de către autorităţi, publicarea diplomei în diete,
denunţarea celor ce vor lupta pentru ei, primirea cu aceeaşi credinţă ca şi originalul, a oricărei
copii scrise sau tipărite, iscălite de vreo autoritate bisericească sau de vreun notar public. S-a dat
prin mâna cardinalului Kollonich în Viena, 16 februarie. Urmează semnăturile şi sigiliul.
La sfârşit un apostil: „Adeveresc că această copie consună în toate cu originalul său.
Leopold. Cardinal de Kollonich, arhiepiscop de Strigonin”58.
După primirea acestei Diplome, autorităţile romano-catolice din Transilvania îl invită la 29
martie 1699 pe mitropolitul Atanasie să-şi îndemne prin circulară preoţii a respecta cele patru
puncte, în schimbul scutirii primite şi să se unească cu adevărat, nu cu vicleşug59.
La 24 mai, Apor, însoţit de Baranyi, o publică în adunarea protopopilor, spre marea lor
mângâiere.
Într-un protest mai energic din 14 iulie 1699, guvernul calvin al Transilvaniei declara:
„Schimbarea de religie impusă poporului român e departe de a fi spre vreun folos religiei
catolice... Unirea ţinteşte deci la răsturnarea legilor Transilvaniei şi trecerea sarcinilor suportate
de preoţi pe umerii celorlalţi contribuabili, provocând agitaţii între principii învecinaţi de lege
grecească. Privind lucrurile în mai deplină lumină, popii români nu au devenit catolici veritabili
sau uniţi adevăraţi, nici prieteni şi aderenţi ai catolicismului, ci doar nişte oameni eliberaţi de

57
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.
58
Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 26-27.
59
G. VENTU, op. cit., p. 60.

20
impozite şi de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor pe pământ. Asemeni inovaţiuni şi
încercări nu pot fi de folos nici tronului nici ţării...”60.
Împăratul Leopold nu ţine însă seama de avertismentele guvernului şi la 26 august 1698
emite un nou decret în care confirmă toate dispoziţiile publicate la 14 aprilie 1698 şi obligă
guvernul Transilvaniei să-l respecte, sub pedeapsă aspră, şi să îndemne şi pe alţii să-l respecte61.
Un rescript regal i s-a trimis şi generalului Rabutin, în care i s-a impus, ca strictă datorie, să
împiedice, în orice chip, ca românii să fie cumva abătuţi de la hotărârea lor de a trece la romano-
catolicism.
Nu erau suficiente însă ameninţările repetate şi prin Decretul din 12 decembrie 1699,
adresate mai mult calvinilor din Dietă, pentru ca unirea să progreseze. Cauza era opoziţia
poporului. Curtea din Viena credea că o susţine şovăiala mitropolitului Atanasie, reflectată în
atitudinea echivocă a preoţilor. Trebuia făcut ceva ca să silească şi pe Atanasie să iasă din
această şovăială62.
Textul protopopilor semnat la 7 octombrie 1698 şi susţinut de Atanasie nu promitea în fond
aproape nimic Bisericii Romano-Catolice.
După această dată, în anul următor, Atanasie tipărea, cu cheltuiala domnitorului român
Constantin Brâncoveanu, o Cazanie (Kiriacodromion), în care se susţinea învăţătura pe care
n-a corectat-o nici după ce a fost admonestat prin scrisori de cardinalul Kollonich.
În epilogul cărţii se scria că „ea s-a tipărit nu cu socoteala aceea ca să facem strămutarea
împotriva Scripturii au în rânduiala dogmelor, ce ţine şi porunceşte pravoslavnica Biserică a
Răsăritului”. Tipărirea a durat de la 1 martie până la 20 decembrie 1699.
Tot în acelaşi timp a publicat Atanasie şi un Catehism (Bucoavnă) care menţinea învăţăturile
ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către domnitorul Brâncoveanu, în care declară că unirea s-a
făcut numai în aparenţă, iar popii s-au unit pentru a fi scutiţi de dări”63.
Atanasie ţinea în continuare un secretar calvin, cu toate stăruinţele iezuiţilor de a-l îndepărta.
Toate acestea arătau că Atanasie nu era un aderent convins.
Chiar dacă unele acte ale lui îl arată angajat în promovarea unirii, ca de exemplu vizita pe
care o face la Braşov la 21 martie 1699, apărând în trăsură alături de comandantul militar al

60
Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 19.
61
Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.
62
Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 38.
63
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 27.

21
oraşului, Leinigen, cu suită militară şi cu misionarul iezuit alăturea, pentru difuzarea decretului
lui Leopold cu apelul lui Kollonich din 1698 şi textul de la 7 octombrie 1698, aceasta nu o făcea
din convingere. În Braşov este foarte rău primit, fiind considerat trădătorul Ortodoxiei.
Tratamentul ce i s-a rezervat îl va fi făcut mai prudent în acest domeniu64.
De aceea el apare, în perioada până la chemarea lui la Viena, ca oscilând între instrucţiunile
pentru păstrarea ortodoxiei, primite la hirotonie, şi ofertele din diplomele leopoldine. E mai
corect însă a spune că el sta pe lângă actul de la 7 octombrie 1698, în care nu se promitea
acceptarea nici unui punct de credinţă romano-catolică.
Dar iezuiţii nu mai puteau tolera poziţia aceasta a lui Atanasie, care periclita întreaga lor
operă. Decretele leopoldine nu acordau beneficii decât cu condiţia catolicizării reale.
În scopul scoaterii lui Atanasie din atitudinea lui echivocă, încă de la 27 noiembrie 1698
Baranyi cerea lui Kollonich să-i obţină de la împărat un ordin de chemare la Viena65.
Curtea de la Viena nu voia să dea un ordin direct, dar nici Atanasie nu se lăsa convins să facă
un drum pentru el. Scrisorile lui către Kollonich, din toamna anului 1699, prin care cerea să
meargă la Viena sunt şi ele falsificate66.
Se vorbeşte şi se scrie de unirea „de la 1700”, dar tocmai acest an e cel mai sărac în fapte
unioniste între1698 şi 1701.
Din amintita scrisoare pe care Atanasie o trimisese lui Constantin Brâncoveanu, va fi înţeles
domnitorul român că un ajutor material mai substanţial ar feri personalul Mitropoliei ardelene de
ispita unirii.
De aceea poate şi la cererea expresă a lui Atanasie, dărui la 15 iunie 1700 Mitropoliei
Ardealului o moşie, satul argeşan Mericani, pe veci şi fixă o danie anuală de 600 de galbeni, ca
ajutor împotriva ameninţării străinilor67.
Unul din ghimpii mai mari în ochii iezuiţilor era corespondenţa lui Atanasie cu mitropolitul
din Bucureşti, Teodosie, superiorul său ierarhic, şi cu domnitorul Brâncoveanu, duşmani hotărâţi
ai unirii68.

64
G. VENTU, op. cit., p. 63.
65
G. POPOVICI, op. cit., p. 137.
66
Prof. Dr. Mihail DAN, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în
„Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958, p. 47.
67
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 58.
68
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din Istoria Bisericii Româneşti, p. 63.

22
 Suspectat de iezuiţi, care se temeau să nu-l vadă într-o bună zi plecând în Ţara Românească,
aceştia se grăbiră cu mare zel să adune pâri şi denunţuri împotriva lui şi-i accelerară plecarea la
Viena pentru a-l converti prin mijloace mai tari69.
Atanasie trebuia să sfârşească prin a-şi clarifica situaţia. Plecarea de la Viena a avut loc în
iarna lui 1701, la doi ani după scrisoarea lui Baranyi din 27 noiembrie 1698 către Kollonich,
prin care i se cerea acestuia să insiste pentru chemarea lui Atanasie la Viena70.
Confirmarea lui de către împărat încă nu se făcuse, astfel că drumul la Viena, pentru a da
formă definitivă actului de unire, se impunea.
Cu tot interesul său de a obţine confirmarea imperială, mitropolitul Atanasie Anghel nu s-a
arătat prea grăbit: presimţea noi greutăţi, noi obligaţii, noi aranjamente, noi renunţări şi umilinţe
pe calea fatală pe care apucase. Este fals ce se afirmă de către unii că Atanasie însuşi ar fi cerut
să fie chemat la Viena; a admite asta înseamnă că ar fi luat din proprie iniţiativă decizia de a
curma jocul său reciproc, ceea ce e greu de crezut71.
Dovada că plecarea lui la Viena a fost un act impus şi nu liber consimţit stă în asigurările pe
care le ia Atanasie, convocând, în ajunul călătoriei, la 6 ianuarie1701, soborul protopopilor, de la
care a obţinut declaraţia că-l „poftesc pe Sfinţia-Sa Mitropolitul nostru Atanasie să-şi ţie scaunul
în pace”, iar „în lucrurile vlădiceşti, fără ştirea soborului, nime să n-aibă a se amesteca dintr-alţii
mireni sau străini”72.
Cu acest certificat, dar şi cu ordinele lui Kollonich şi Rabutin, pleacă Atanasie la finele lui
ianuarie 1701, însoţit de vicarul său Meletie, de secretarul calvin şi de iezuitul sibian Neurautter,
menit a-i fi teolog îndrumător, şi de epitropii mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihai Puiu73.
Pe drum Neurautter căuta să-i arate „calea unică de scăpare” din situaţia în care îl puneau
pârile adunate contra sa. În capitala imperiului sosi la 5 februarie. Iezuiţii avuseseră grijă să
ajungă înaintea lui o mulţime de învinuiri, adunate în 22 de puncte, redactate în numele preoţilor
unionişti, nemulţumiţi de opoziţia sa şi de aşa zisele lui abuzuri. Într-adevăr aceştia îl acuzau că
ar fi prefăcut mânăstirea în cârciumă, că ar fi adus acolo femei şi ar fi silit pe preoţi şi pe
protopopi să danseze cu ele, că ar fi chemat adeseori ţigani şi ar fi bătut cu ei, că ar fi mers la
vânătoare, că ar fi tolerat ca rudele sale să se arate urât cu preoţii şi să-i calce chiar în picioare, că

69
Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 48.
70
Ibidem, p. 48.
71
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047.
72
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54.
73
Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 64.

23
ar fi hirotonit preoţi pe bani, fără să ştie măcar Tatăl Nostru, că ar fi dat pe milă cărţi de
despărţire, că ar fi dus corespondenţă tainică cu domnitorul Ţării Româneşti, că ar fi nesincer
faţă de unire şi multe altele74.
Aceste învinuiri aduse de preoţii uniţi – dacă nu cumva sunt ticluite de iezuiţi – l-au pus pe
Atanasie într-o situaţie de inferioritate morală în faţa cercurilor vieneze, care au dat crezare
denunţurilor.
În faţa rechizitoriului, Atanasie a încercat să se apere cu certificatul dat de sobor, care nu i-a
servit încă la nimic.
Fu pus în faţa alternativei de a fi condamnat şi ţinut în exil perpetuu, sau de a fi achitat,
primind şi făcând ce i se va spune75.
Pentru ca să aleagă achitarea, Kollonich adăugase o momeală şi anume îl îmbie să ceară tot
vrea, că-i va da, şi, în plus, că-l va face consilier imperial, împodobit cu lanţ de aur şi cu portretul
împăratului atârnând de el o medalie, că-i va cumpăra din banii săi o moşie de 6000 de florini
etc76.
Atanasie n-a putut rezista acestei capcane. A început tocmeala, care a durat de la 5 februarie
la 19 martie 1701. Ceru şi i se promise: confirmarea în scaun, confirmarea prin diplomă
imperială a drepturilor şi scutirilor acordate în 1698; de asemenea, să i se plătească cerealele date
de preoţii săi în „dare excepţională războiului cu turcii”, în preţ de 36000 de florini, obligându-se
a folosi aceşti bani pentru şcoli în Alba-Iulia spre educarea şi instruirea tineretului român;
generalul comandant să fie împuternicit, prin act, a apăra clerul unit de injuriile domnilor calvini,
şi, în fine, să fie scutit, fie el şi clerul său, de dijme77.
Doar în legătură cu ultima cerere, cardinalul făcu observaţia că se va putea acorda scutire
numai pentru dările pe pământurile eparhiale şi parohiale, nu şi pentru cele proprii. Încolo
promise tot.
Pe lângă aceste cereri, redactate în colaborare cu Neurautter78, Atanasie mai solicită şi obţinu
la 10 martie de la împărat înnobilarea unchiului său, preotul Popa din Poiana, a soţiei acestuia,

74
Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 43.
75
Prot. Sabin TRUŢIA, Refacerea Unităţii Religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei, în „B.O.R.”,
LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1018.
76
Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.
77
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 49.
78
Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 49.

24
Caterina Toma, a fiului lor Avram, a celor viitori şi a descendenţilor lor79, iar la 17 martie, obţinu
de la împărat confirmarea în stăpânirea terenurilor şi bunurilor cumpărate de el în Ciugud şi în
Oarda.
Kollonich nu voi să-şi ia răspunderea în ce priveşte aprobarea înţelegerii amintite şi îl
consultă pe superiorul iezuiţilor din Transilvania, Gavril Kapi din Cluj. Acesta, la rândul său dori
opinia subalternului său de la Sibiu, Chr. Gebhard.
Convertirea lui Atanasie întârzie până la primirea răspunsului de la Kapi, care îi punea la
îndoială sinceritatea, condamnând înlocuirea lui80.
Între timp, la Viena sosi un memoriu, compus de cancelarul Bethlen, în care argumenta că
„prin unirea preoţilor români, catolicismul nu câştigă, iar ţara pierde mult, fiindcă darea lor de
cel puţin 8000 de florini pe an se încarcă pe umerii altor oameni buni, jurisdicţia comitatelor şi a
scaunelor se tulbură, legile prescrise naţiunii române se casează şi se vatămă şi ferească
Dumnezeu ca nu cumva, cu vremea, această naţiune barbară şi spornică să ajungă a răsturna
celelalte naţiuni. Pagubele şi injuriile proprietarilor din sate le ştie şi le simte fiecare din noi”81.
Tot în acest interval de timp mai sosi o scrisoare pentru Atanasie Anghel de la bătrânul
negustor din Alba-Iulia. Ioan Pater, lăsat să îngrijească de Mitropolie pe timpul lipsei lui, a
epitropilor şi a vicarului, memoriu ce îi prezenta glasul poporului contra unirii82.
La 19 martie 1701, Atanasie primea de la Kollonich diplomele ce împlineau promisiunile şi-i
fixau sarcinile; era iertat şi confirmat; a doua zi, semna şi jura trecerea sa la romano-catolicism şi
obliga de a respecta şi îndeplini ce i-a impus cardinalul83.
Diplomele acestea erau:
1. Decretul de confirmare, nu ca mitropolit, ci numai ca episcop al naţiunii române în
Transilvania şi în părţile unite cu dânsa, supus arhiepiscopului ungur din Estergom. Degradarea
era compensată de împărat cu decorarea cu lanţ de aur, împodobit cu cruce şi portretul său, şi cu
titlul de consilier, deoarece va fi moştenită şi de urmaşii lui în scaun, cu condiţia ca el şi ei
precum şi toţi preoţii lor să asculte de papa, de împărat şi de arhiepiscopul de Strigoniu şi să ţină

79
Ariton MIGIA, Un vechi document referitor la originea episcopului Atanasie Anghel, în rev. „Cultura Creştină”,
an. IV, nr. 19-20/ 1914, decembrie, p. 517.
80
G. VENTU, op. cit., p. 68.
81
George BARIŢIU, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, vol I, Ed. Autorului, Sibiu,
1889, p. 209.
82
Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 63.
83
Ibidem, p. 64.

25
mărturisirea credinţei şi în viitor84. Motivarea decretului este făcută cu „meritele înalte şi speciale
ale credinciosului Atanasie, învăţătura şi viaţa lui exemplară şi plăcută tuturor”, deşi iezuitul
Kapi scrisese în raport: „Actualul episcop, aşa spun toţi câţi îl cunosc, nu e numai prost, căci
celelalte le tac, ci e şi foarte suspect în privinţa adevăratei uniri”85. Decretul mai cuprindea
introducerea lui Atanasie în episcopie şi în toate drepturile şi veniturile ei materiale.
2. Ordinul către tezaurarul Apor, să-l instaleze el sau un funcţionar al său86.
3. Ordinul către camera imperială să-i, plătească leafă anuală de 4000 florini87.
4. Diploma a II-a leopoldină, dezvoltare a celei dintâi, cuprinde referiri şi la credincioşii
mireni ce vor accepta unirea, operă a aceluiaşi Kollonich. La punctul trei se spune: în sensul de a
fi „îndreptăţiţi la legile şi beneficiile patriei, nu ca toleraţi ca până acum, ci ca ceilalţi fii ai
patriei”. Totodată se interzice tratarea ca iobagi a preoţilor uniţi şi persecutarea lor pentru unire88.
De fapt scutirea de iobăgie se reduce numai la preoţi; ţăranii, care formau majoritatea populaţiei
ţării, rămâneau şi de acum înainte tot „în jurul iobăgiei”, cu toate asigurările date. Diploma n-a
căpătat niciodată valoare de drept, cele trei naţiuni protestând împotriva ei când s-a publicat89,
doi ani mai târziu, în dieta din Alba-Iulia, la 15 iunie1703.
De fapt originalul acestei diplome a dispărut, ca urmare a complicităţii Curţii de la Viena cu
nobilii din Dieta Transilvaniei.
În schimb s-au executat celelalte dispoziţii, pentru că ele erau cuprinse şi în făgăduielile
semnate de Atanasie, „viciat în cele fundamentale şi esenţiale”, punerea lui Atanasie sub
jurisdicţia arhiepiscopului de Esztergom, instituirea „teologului” iezuit care să-şi dea aprobarea
prealabilă în toate actele episcopului şi ale soborului, interzicerea corespondenţei cu domnitorul
Ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. Grăitoare este dispoziţia de la punctul 11 al Diplomei
în care se spune: „Cine vrea să se bucure de privilegile de mai sus, să facă mărturisirea unirii în
faţa episcopului şi teologului. Nu este destul pentru unire ca cineva să accepte protecţia unei
religii recepte în Ardeal şi să se declare pentru ea, ci trebuie să creadă şi să mărturisească tot ce
crede şi mărturiseşte acea religie ca să poată avea parte de acele scutiri”90.

84
Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 45.
85
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047
86
N. NILLES, op. cit., p. 289-290.
87
Timotei CIPRARIU, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii Române mai ales unite, Tiparul
Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1855, p. 89.
88
G. VENTU, op. cit., p. 60.
89
Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 73.
90
G. VENTU, op. cit., p. 64.

26
 Cu aceasta se taie gândul protopopilor că e de ajuns să se declare formal uniţi cu Roma, ca în
actul de la 7 octombrie 1698, „ca să primească privilegiile”, ci trebuie să se catolicizeze în toate,
cu excepţia, deocamdată, a ritului91.
A doua zi, în 20 martie 1701, Atanasie plăti cele primite pentru iertarea lui de condamnare,
pentru onorurile şi pentru beneficiile proprii şi ale familiei lui cu „reversaliile” scrise într-o limbă
mai mult decât încâlcită92.
În „reversalii” Atanasie promitea „sfântului împărat Leopold” să fie supus arhiepiscopului de
Estergom şi să recunoască pe papa drept cap al Bisericii, să respecte conciliul de la Trident, deci
toată dogmatica romano-catolică stabilită de acesta, promitea ca nici un preot supus lui să nu
primească „privileghiomurile”, decât dacă va primi cu jurământ „unirea” în sensul de mai sus, să
accepte de a fi hirotonit din nou de arhiepiscopul de Estergom ca să fie „cu adevărat în popie şi
vlădicie, să hirotonească din nou pe toţi preoţii săi, să tipărească un nou catehism, retrăgând
cărţile tipărite până acum, să tipărească cu aprobarea „teologului” cărţi noi „fără greşelile
şismaticeşti şi iriticeşti, care, din neştiinţa şi prostia noastră sau prin şismă”, au intrat şi au
început să asculte pe teolog ca pe „un părinte dătător de sfat”, să nu hirotonească pe nimeni fără
aprobarea teologului, să înceteze orice corespondenţă cu domnul Ţării Româneşti şi cu
mitropolitul din Bucureşti, să dea afară de la curtea sa pe orice schismatic, nemaiţinând decât
romano-catolici sau „dirept uniţi”93.
Prin acest text publicat de Nicolae Iorga drept „cel mai înjositor act public săvârşit până
atunci de vreun vlădică românesc”94, îşi ia Atanasie obligaţiunile impuse lui de decretul de
confirmare şi de Diploma a II-a leopoldină şi certifică adevărul pârilor asupra sa. Cu siguranţă că
numai sub cele mai grele ameninţări a putut să dea acest act umilitor.
La 24 martie 1701 Atanasie fu rehirotonit preot, iar a doua zi arhiereu, în capela Sfânta Ana,
a iezuiţilor, în Viena, de Kollonich şi episcopii romano-catolici din Gyor (Raab) şi Nyitra.
Rehirotonirea se făcu numai condiţionat, deoarece teologii catolici din Viena erau de părere că
nici preoţii şi nici episcopii Bisericii Răsăritene nu se pot privi ca adevăraţi şi legitimi, iar
continuarea darului apostolic li se poate trage la îndoială95. Prin această rehirotonire se încălca

91
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.
92
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.
93
Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 88.
94
Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 34.
95
G. VENTU, op. cit., p. 68.

27
doctrina romano-catolică despre validitatea tainelor ortodoxe. Atanasie a fost hirotonit după ritul
romano-catolic, dar va săvârşi liturghia după ritul ortodox, putând evident să o săvârşească şi
după ritul romano-catolic. Dealtfel întreg şirul de episcopi care l-au urmat au fost hirotoniţi după
ritul romano-catolic, folosind ritul oriental numai ca o primă momeală pentru catolicizarea
treptată a poporului96.
În ziua de 4/15 mai 1701, el şi însoţitorii lui intrau în Alba-Iulia. În luna următoare la 25
iunie, avea loc instalarea solemnă a „episcopului” în scaunului mitropolitan. Comitele Ştefan
Apor de Altoria dădu citire decretului imperial. Apoi înmână lui Neurautter diploma imperială
din care Atanasie era confirmat episcop şi pe care acesta o citi poporului din amvon97.
Astfel se inaugura în mod solemn unirea încheiată între părţile contractante la Viena, în
condiţiile arătate, şi era aprobată definitiv98. Atanasie înceta de a fi mitropolitul românilor
ortodocşi din Ardeal. Arhiepiscopul de Strigoniu, sub a cărui jurisdicţie intra noul episcop, nu
avea nici nu motiv să-i recunoască lui Atanasie titlul de mitropolit, pe care îl purtase mai
înainte99.
În anul 1711 Atanasie are o remuşcare sufletească şi ţine un sinod în care declară nulă unirea
Bisericii din Transilvania, dar constrâns de iezuiţi revine asupra deciziei. La doi ani după aceasta
Atanasie moare, lăsând pe urmaşii Bisericii Transilvănene şi a credincioşilor o mare povară100.

3. Urmările Unirii

Unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei se dorea a fi un moment de

descătuşare atât sufletească, cât şi fizică a poporului român din cadrul Imperiului habsburgic.
Din nefericire însă pentru românii din Transilvania acest act al unirii nu le-a adus nici un avantaj

96
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.
97
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1048.
98
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.
99
G. VENTU, op. cit., p. 70.
100
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.

28
notabil care să compenseze suferinţele şi chinurile la care au fost supuşi de-a lungul istoriei
bisericii unite.
Consecinţele unirii sunt multiple şi au contribuit din plin la complicarea istoriei
transilvănenilor până la momentul dezrobirii lor.
Imediat după unire în 1699, calvinii, înfuriaţi fiind de faptul că pierdeau un număr
important de iobagi au hotărât că preotul nu trebuie să se hotărasă decât şi după o cercetare a
clerului latin care va constata dacă acel candidat a urmat o şcoală de specialitate; preoţii fără
parohie, n-au decât să se ducă la mănăstire; preoţii ce nu şi-au ales nici o lege străină pot fi
bătuţide orice oameni de rând; numai pământurile parhie pot scutite de dijmă101.
Dar să punctăm concret aceste urmăi ale unirii:
- înrobirea Bisericii Ortodoxe şi înstrăinarea bisericii unite de legea strămoşeacă ;
- despărţirea românilor din Ardeal defraţii lor din Principate pentru a nu se mai gândi la
o eventuală unire politică102;
- prin unirea cu Biserica romano-catolică se schimbau numai un rug cu altul;
- prin unire s-a imnulţit numai numărul papistaşilor şi al maghiarilor103;
- politica imperială habsburgică a încercat penalizarea oricărei tendinţe a românilor dea
fi una precum şi manifesrările de solidaritate sub aspect biseicesc104;
- exilarea şi persecutarea celor care se opuneau politicii papale (episcopul Inocentiu105
Micu Clein, episcopul Grigore Maior, Gh. Şincai, Samuil Clein, Petru Maior);
- naţiunea română n-a fost scutită de iobăgie, de dări şi nici n-a fost admisă sau
considerată ca a ptra naţiune în rând cu cele trei naţiuni principale din Ardeal;
- religia unită n-a fost recunoscută ca receptă, acest lucru întâmplându-se abia în anul
1868106;
- Biserica unită nu şi-a putut dobândi autonomia niciodată;
- Unirea a dus la desfiinţare pentru o vreme a mitropoliei ortodoxe din Ardeal, lăsând
fără conducător spritulal pe majoritatea românilor107;

101
Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 24.
102
Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.

103
G. VENTU, op. cit., p. 77.
104
Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 158.
105
G. VENTU, op. cit., p. 79.
106
Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.

29
 - În timp ce într-un mic centru se organizau şcoli îm întreg marele principat al
Ardealului se distrugea baza economică şi reacţională a oricărui progres, a oricărei dezvoltări
fireşti a vieţii poporului român;
- singurul aport de mare preţ pe care l-a adus “unirea” culturii româneşti a fost crearea
unei elite intelectuale româneşti deosebite: Samuil-Micu Clein, Petru maior, Gh. Sincai108.

Exceptând îmbunătăţirea minimă a situaţiei clerului unit, înfiinţarea unor şcoli pentru români
şi primirea unora în administraţie, precum şi unele formaţiuni căzute de la masa domnilor,
unitatea a fost crudă deziluzie şi o mare pagubă sufleteasă pentru poporul român109.

Soarta unirii

Încă din a treia zi după instalarea lui Atanasie ca episcop pentru a servi catolicismul,
întâmplată la 25 iunie 1701 – românul Nagyrzegi înainta un protest la curtea imperială în numele
preoţilor şi credincioşilor ortodocşi din părţile Alba-Iuliei şi Făgăraşului, fapt pentru care
Nagyrzegi a plătit cu închisoare de şase ani110.
Clerul din părţile Inidorei declara că nu-i trebuie nici lege, nici superintendent, iar Dan
Chirca, preot călugăr, se ridică, strânge semmnături de la preoţi pentru a fi recunoscut episcop al
Bisericii Ortodoxe111.
Reacţia puternică ce se produce împotriva unirii la glasul preotului Dan Chirca şi al
călugărului Visarion Sarai, protestele credincioşilor care voiau sâ-şi păstreze neschimbată legea
au umplut închisorile până la Kufstein, cu români ortododocşi, preoţi şi mireni, unii închişi chiar
pe viaţă112. Cei mai de seamă sunt torturaţi groaznic, traşi în ţeapă sau pe roată, bunurile lor
confiscate. Generalul Bucow ardea sau distrugea cu duiumul biserici şi mănăstiri ortodoxe.
Biserica ortodoxă era însă într-un regim de grea persecuţie, care întrecea cu mult în tiranie şi
crime pe cele de mai înainte, când poporul întreg avea o singură credinţă. Pentru fericirea

107
Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1055.
108
Alexandru GRAMA, op. cit., p. 87.
109
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.
110
Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 32.
111
Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 25.
112
Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.

30
cerească şi pământească a clerului unit a trebuit să se sufere toate prigoanele, batjocurile şi
silniciile românilor ortodocşi113.
Actul religios al unirii care se dădea liberă cofesiune, se impunea românilor cu armele
generalilor străini, catolici fanatici, (germanul Bucow), ba chiar şi cu prigoana exerciată de
episcopul unit Petru Paul Aron (1457-1764)114.
Abia după 60 de ani de la unire obţin românii un episcop al lor, care trebuia să depindă
bisericeşte de calvini şi deja în 1864 au avut un mitropolit al lor: Andrei Şaguna.
“Supplex Libellus Valachorum” – care reprezintă momentul culminant al luptei naţionale
politice de la sfârşitul secolului al XVII-lea – alcătuit în numele clerului, al nobilimii şi al întregii
naţiuni româneşti din Transilvania revendica obţinerea străvechilor drepturi de care fusese
despuiată naţiunea română115.
Samuil Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior au preluat şi fundamentat istoric şi teologic lupta lui
Inochentie Micu pentru independenţă ....din Transilvania. Deşi erau teologic uniţi, ei au luptat
împotriva autorităţii arhaice a Bisericii unite, căci în vremea lor acţiunea catolicizării era condusă
de această ierarhie. De aceea lupta fruntaşilor Şcolii Ardelene a luat un caracter doctrinar-
spiritual pentru că ei simţeau nevoia să întărească pe credincioşii Bisericii Unite, întregind
atşamentul la tradiţiile proprii ale Bisericii, strămoşeşti prin dovedirea superiorităţii şi necesităţii
de a fi păstrate pentru salvarea fiinţei naţionale a poporului român116.
Un alt moment de referinţă în istoria poporului şi a Bisericii române îl reprezintă Adunarea
de la Blaj din 1848 unde şi prin participarea unui număr important de clerici, în frunte cu Andrei
Şaguna, s-a încercat refacera unităţii naţionale şi salvarea situaţiei jalnice a Bisericii: “Naţiunea
română pretinde ca Biserica Română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână liberă
de orice altă Biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte Biserici din Transilvania şi s-a
proclamat Mitropolia Română Transilvană”117.
Sub regimul dualist austro-ungar (1867-1918) credincioşii români, atât ortodocşi, cât şi cei
uniţi, au fost supuşi la o aprigă luptă de deznaţionalizare, luptă însă care s-a încheiat fericit
pentru poporul român prin marea unire , când s-a întregit fiinţa poporului român.

113
Ibidem, p. 62.
114
Ibidem, p. 62.
115
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 70.
116
Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 106.
117
Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 83.

31
 Rătăcirea românilor uniţi a luat sfârşit după cel de-al doilea război mondial, când la 21
octombrie 1948 s-a concretizat actul de revenire a Bisericii unite la Biserica Ortodoxă Română
printr-un sobor al preoţilor şi credincioşilor români118. Chiar şi uniţii ucrainieni de pe teritoriul
României au consfinţit revenirea la ortodoxie în anul 1949, cerând înfiinţarea unui vicariat
ortodox cu sediul la Sighet – 23 noiembrie 1949119.
Evenimentele din 1989 au adus o serie de schimbări nu numai în viaţa politică şi socială a
ţării, ci şi în sectorul vieţii religioase. Astfel, încă din1989, decembrie a fost recunoscută
existenţa Bisericii catolice de rit grec sau catolică Orientală (forţa unită). În 1990 Vaticanul a
numit episcopi catolici de rit latin şi rit grec la Blaj, Oradea, Lugoj, Cluj-Napoca şi Baia-Mare
fără acordul prealabil al statului român în 1991, mitropolitul Alexandru Todea a fost ridicat de
rang la demnitatea de Cardinal120. Aceasta a fost istoria punctată a Bisericii unite din
Transilvania.

118
Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 103.
119
Liviu STAN, op. cit., p. 198.
120
Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Realizări şi perspective după 1989, în Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. I.B.M. al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 525.

32
 D. Concluzii

Încercările Bisericii catolice de a se uni cu Biserica Ortodoxă au avut la început un iz de

nostalgie pentru refacera unităţii trainice a trupului lui Hristos, însă, odată cu trecerea timpului
interesele materiale şi jurisdicţionale ale popilor s-au dovedit falimentare pentru relizarea acstui
ideal.
Pornind încă de la prima tentativă de unire, Biserica Răsăriteană s-a arătat reticentă în ce
priveşte sinceritatea actului propriu-zis şi numai insistenţa împăraţilor constrânşi de “claştele
istoriei” a aşezat pe ortodocşi la masa tratativelor. Aceasta nu însemnă că Biserica Răsăriteană
nu-şi dorea unirea şi refacerea unităţii ecleziale, dar accentuarea de către catolici a unei realităţi
bisericeşti sub aspect pur jurisdicţional a creat o stare de tensiune în plen şi suspiciune.
Unirile hibrid realizate mai întăi la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1438-1439) nu a
angrenat întrega ortodoxie ci doar local, fapt ce a produs supuşilor a palidă satisfacţie, dar şi un
punct de referinţă pentru următoarele tentative de unificare.
Apriţia formulei de unitate ca fiind o soluţie de compromis, nu aducea pe scena religioasă
decât o instituţie confesională care nu era nici catolicism deplin şi nici ortodoxie veche ci se
sprijinea pe ambele în frunte cu primatul papal Eilique şi indulgenţă faţă de unele principii şi
uzuri.
Unitatea apare într-o postură foarte delicată producând un antagomism nesesizabil iniţial
din punct de vedere dogmatic, pentru că, devenind o confesiune care propunea mântuirea
credincioşilor, fiind un hibrid al catolicismului şi ortodoxiei, nu înţelegem atunci care dintre cele
trei confesiuni: catolicism, ortodoxie şi unitate poate duce pe cale mântuirii. Din acest
compromis cofesional s-ar părea că Biserica Unită, prin “nectarul” cules de la catolici şi
ortodocşi poate oferi cel puţin teoretic aspectele necesare mântuirii omului, lucru care loveşte
puternic integritatea şi credibilitatea atât ortodoxiei cât şi catolicismului.
Revenind la actul în sine al unităţii, acesta este legat mai în toate cazurile de o violentare
morală, devenind nu în puţine cazuri un refugiu pentru cei nemulţumiţi cu ortodoxia.
Uniaţia s-a dovedit a nu fi o operă , nici cel puţin rezultatul propagandei religioase, ea a
fost efectul constrângerii prin asuprire şi prin promisiuni amăgitoare, un act de silnicie, la care au
colaborat de opotriva puterea politică a statului respectiv cât şi Biserica Romano-Catolică.

33
 De aceea actul unificării a devenit cu timpul un apanaj al elitei dominante, nicidecum al
poporului de rând, cel care de fapt trebuia să suporte consecinţele nefaste al uniaţiei. Chiar de la
origine “unirea cu Roma” a fost un concept politic şi un eşec politic, rezultat din combinaţia
politico-religioasă a împăraţilor bizantini şi misiunea politică a papaliăţii române, sub pretextul
apărării creştinismului.
Popoarele antrenate fără voia lor în tumultasa acţiune pentru afirmarea papalităţii şi a
suprematiei acesteia în lume, au slujit sfârşirea unităţii naţioale şi bisericeşti şi au manifestat
chiar după unire, revenirea la vechea tradiţie.
Acest lucru tragic s-a întâmplat atât rutenilor ortodocşi, cât şi românilor transilvăneni,
care aflaţi sub domianţia străină bazată pe principiul “divide et impera”, au fost nevoiţi să
accepte definirea religioasă şi naţională şi să sufere batjocurile şi silniciile catolicilor.
Aceste popare fără drepturi pe pământul lor au manifestat ataşament fată de valorile
ortodoxiei şi, deşi au acceptat formal unirea, totuşi în sufletul lor au rămas pe mai depate
ortodocşi.
Pentru poporul român uniaţia a fost o mare pagubă, a fost o trădare de credinţă şi de neam
pentru un “blid de aur”, în care Viena şi Roma puneau nu drepturile fireşti şi sacre ale poporului
român băştinaş, ci doar moneda cu care să poată atrage un număr de nefericiţi, care nu-şi dădeau
atunci seama că nu putea exista pentru ei ca români şi ca ortodocşi o contravaloare a sacrificiului
a ceea ce li se cerea.
Uniaţia a fost un act de violenţă şi de asuprire religioasă, un atentat la libertatea şi viaţa
lui naţională, un blestem asupra naţiei tolerate, încătuşare sufleteacă, sporirea nedreptăţilor şi
suferinţelor poporului.
De fapt, istoria uniatismului de pretutindeni arată că este incompatibil cu ecumenismul
Conciliului II Vatican, scoate în evidenţă ca şi acum Biserica Romano-Catolică, promovează şi
sprijină unitarismul printre răsăriteni.
Privind retrospectiv la consecinţelele actulul unirii, demersul Bisericii Romano- Catolice
pare oarecum hilar, dacă nu penibil pentru că orice popor cu conştiinţa naţională sănătoasă nu-şi
poate permite “luxul” de a “recidiva” şi a suferi din nou.
Biserica Romano-Catolică va avea acum un duşman veritabil democratic, - libertatea de
manifestare şi libera acţiune – timpurile nostalgice cu împăraţi şi regi vasali apunând de mult.

34