Principiul condiţionării clasice

Originile behaviorismului cu implicaţii în psihologie datează de la începutul secolului XX,

când fiziologul rus Ivan Pavlov (1849-1937) şi-a început studiile asupra învăţării
(condiţionării clasice, numită de unii şi pavloviană), lucrând cu animale. Deşi acestea sunt
cercetările prin care a devenit mai cunoscut, el a obţinut premiul Nobel (1904) pentru studiile
asupra fiziologiei sistemului digestiv. în experimentele sale, Pavlov (1927) a observat că,
asociind un stimul neutru (care nu declanşează nici un răspuns) cu un stimul necondiţionat
(care produce în mod automat un anumit răspuns necondiţionat - comportament respondent),
la un moment dat, stimulul neutru va declanşa şi el respectivul răspuns (răspuns condiţionat) ;
trebuie însă menţionat că, deşi similare, răspunsurile necondiţionate şi cele condiţionate nu
sunt identice. Stimulul necondiţionat este numit şi întărire primară, funcţia acestuia de a
declanşa răspunsul necondiţionat fiind determinată genetic, ca urmare a evoluţiei speciei
noastre. Un stimul condiţionat poate, la rândul său, întări ulterior un alt stimul neutru,
devenind astfel întărire secundară ; stimulul anterior neutru devine astfel stimul condiţionat
care declanşează apoi un alt răspuns condiţionat; acesta eşte fenomenul de condiţionare
clasică de gradul doi (higher-order conditioning). Astfel, spre exemplu, într-o serie de
experimente pe câini, Pavlov a arătat cum expunerea repetată la un stimul neutru (de exemplu,
sunetul), urmat de un stimul necondiţionat (de exemplu, hrana), duce la declanşarea reflexului
de salivaţie prin simpla expunere ulterioară a subiectului la acel sunet, devenit stimul
condiţionat (existau însă diferenţe în concentraţia enzimelor din salivă între răspunsul
condiţionat şi cel necondiţionat). Ulterior, prin condiţionare clasică de gradul doi, sunetul
poate întări un alt stimul (de exemplu, mirosul specific) pentru a genera un răspuns
condiţionat similar.

Legile contiguităţii şi frecvenţei, descrise anterior, explică, în concepţia lui Pavlov,

fenomenul condiţionării clasice. Repetarea stimulului condiţionat în lipsa celui necondiţionat
duce, în timp, la extincţie (dispariţia răspunsului condiţionat). După extincţie însă, pot să
apară fenomene de recuperare spontană, în care se restabileşte legătura stimul condiţionat –
răspuns condiţionat.

în primele faze ale învăţării, se manifestă adesea fenomenul de generalizare a

stimulului; el se referă la faptul că stimuli similari celui condiţionat pot declanşa, la rândul lor,
un răspuns similar celui condiţionat. Ulterior, ca urmare a întăririi stimulului condiţionat prin
stimulul necondiţionat, apare fenomenul de discriminare, în care se elimină efectul de
generalizare a stimulului.

Studiile experimentale ulterioare au deschis drumul aplicaţiilor în psihologie,

demonstrând că şi răspunsurile emoţionale pot fi condiţionate. Astfel, asocierea repetată a
unui stimul care produce frică (de exemplu, un stimul dureros) cu unul neutru (de exemplu, un
stimul vizual) duce la posibilitatea declanşării fricii prin expunere la stimulul vizual. în plus,
Pavlov introduce distincţia dintre primul sistem de semnalizare (first-signal system) - stimulii
fizici la care răspundem prin răspunsuri condiţionate şi/sau necondiţionate - şi al doilea sistem
de semnalizare (second-signal system) - simbolurile stimulilor fizici, exprimate, bunăoară,
lingvistic (de exemplu, cuvântul „hrană"), la care răspundem prin răspunsuri condiţionate.
 Trebuie spus foarte clar că procesul de condiţionare clasică poate include nu doar
comportamente respondente simple, ci şi complexe, precum patternurile acţionale (Baum,
1994). De exemplu, câinii reacţionează adesea la prezenţa hranei (stimul necondiţionat) cu
patternuri acţionale complexe (latră, dau din coadă, salivează). Pavlov era convins că întreaga
diversitate a comportamentului uman se poate explica folosind constructele descrise mai sus.

Rezultatele experimentelor obţinute de el stau, aşadar, la baza unuia dintre cele mai
importante principii, înglobat şi în paradigmele de studiu ale psihologiei comportamentale -
condiţionarea clasică (pavloviană). Acestea fiind spuse, din consideraţie pentru corectitudinea
istorică, trebuie menţionate trei lucruri.

în primul rând, cercetările psihologice ale lui Pavlov au fost stimulate de cadrul creat
de Ivan Sechenov (1829-1905), care a introdus în Rusia psihologia obiectivă, el argumentând
primul că nu gândirea, ci stimulii determină comportamentul uman; recunoscând procesele
mentale, dar fără a le atribui un impact asupra comportamentului, Secenov (1935) încearcă să
le explice prin fiziologie. în al doilea rând, Pavlov nu era interesat de psihologie, văzând-o ca
o abordare primitivă, subordonată fiziologiei, rezistând astfel multă vreme studierii
condiţionării clasice şi aplicaţiilor acesteia în psihologia umană; atunci când s-a implicat în
aceste cercetări, de la vârsta de 50 de ani până la moartea sa, era deja celebru în fiziologia
digestivă, aşa că rezultatele sale în psihologie au fost diseminate şi acceptate rapid. în fine, în
al treilea rând, Vladimir Bechterev (1857-1927) este creditat cu descoperirea reflexului
(răspunsului) condiţionat simultan cu Pavlov ; el a fost interesat mai ales de comportamente
respondente motorii (de exemplu, ale extremităţilor, respiraţia). Neavând însă notorietatea lui
Pavlov, nu a fost receptat în mod adecvat de literatura de specialitate, deşi cercetările sale,
comparativ cu ale lui Pavlov, sunt mai apropiate de psihologie. Dacă Watson (1933) ar fi
descoperit mai întâi cercetările lui Bechterev, probabil că psihologia americană l-ar fi asimilat
şi promovat pe acesta, studiile sale fiind mai apropiate de psihologie şi de concepţia lui
Watson asupra comportamentului (şi am fi vorbit probabil de condiţionare bechtereviană, nu
pavloviană!).