UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT AGRICOL

TISU (COSTEA) SIMONA-CRISTINA

TEZĂ DE DOCTORAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: PROF. UNIV. DR. FRUJA IOAN

TIMIŞOARA
2008
 UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A
BANATULUI DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MANAGEMENT AGRICOL

TISU (COSTEA) SIMONA-CRISTINA

TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE PRIVIND EVOLUŢIA

EFICIENŢEI ECONOMICE ÎN EXPLOATAŢIILE AGRICOLE
PRIVATE DIN AGRICULTURA JUDEŢULUI TIMIŞ

TENDENCIES AND PERSPECTIVES REGARDING THE

EVOLUTION OF THE ECONOMIC EFFICIENCY OF THE
PRIVATE AGRICULTURAL EXPLOITATIONS FROM THE
TIMIŞ COUNTY

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: PROF. UNIV. DR. FRUJA IOAN

TIMIŞOARA
2008
 REZUMAT

Prezenta teză de doctorat are ca scop identificarea principalelor tendinţe şi perspective privind
evoluţia eficienţei economice în general şi în cadrul exploataţiilor agricole private din judeţul Timiş în
special.
Metodologia utilizată în acest scop are la bază în principal literatura de specialitate şi respectiv
cercetările efectuate pe teren în cadrul exploataţiilor agricole private din judeţul Timiş.
Teza de doctorat este structurată în 7 capitole şi se încheie cu concluzii şi bibliografie.
Primul capitol al tezei cuprinde aspecte cu privire la agricultura României în perioada pre şi
postaderare la Uniunea Europeană şi anume: locul şi rolul agriculturii în economia naţională,
agricultura României în perioada 1990-2006 şi perspective ale evoluţiei agriculturii în perioada 2007-
2013.
Agricultura ocupă un loc important în economia şi în politica ţării noastre. Ea reprezintă un
sector strategic important în cadrul economiei naţionale, este o componentă de bază a strategiei
economice, politice şi sociale a oricărei ţări, datorită aportului ei la bunăstarea şi echilibrul social.
Pentru ţara noastră, agricultura reprezintă una din cele mai importante resurse ale dezvoltării.
Cele mai importante obiective şi priorităţi au în vedere creşterea producţiei şi a productivităţii agricole
în scopul formării unei pieţe deschise şi competitive.
Agricultura deţine un rol important în structura economiei naţionale atât prin participarea la
formarea produsului intern brut, precum şi ca sursă directă de locuri de muncă.
În agricultura României, în perioada de tranziţie s-au produs schimbări fundamentale în ceea
ce priveşte structura proprietăţii şi formele de organizare a activităţii agricole. Practic, a avut loc o
restructurare economică, intervenind schimbări în mecanismul de formare a preţurilor, în modul de
abordare a diverselor fenomene economice şi sociale, în special, ca urmare a privatizării şi a restituirii
terenurilor. Acest proces de restructurare s-a manifestat la nivel macroeconomic, prin utilizarea unor
instrumente şi mecanisme în cadrul acţiunilor strategice ale statului, precum şi la nivel
microeconomic, prin acţiunea agenţilor economici în strânsă legătură cu piaţa.
Problemele economice ale tranziţiei şi-au pus amprenta asupra destructurării agriculturii care,
în prezent, nu poate răspunde necesarului de consum al populaţiei şi nici calităţii ofertei. Structura de
producţie se caracterizează prin puternice dezechilibre între sectoare şi ramuri, între ramuri şi culturi
[29].
 Deprecierea bazei tehnice, adâncirea caracterului de subzistenţă, stagnarea investiţiilor,
distrugerile de active (sisteme de irigaţii, plantaţii, utilaje, complexe zootehnice) cât şi greşelile
existente în gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului şi în sprijinirea procesului de formare a
agriculturii private comerciale, constituie principalele cauze care au condus la reducerea contribuţiei
agriculturii la formarea PIB, nivelului scăzut al productivităţii muncii în agricultură, precum şi la un
sold negativ al balanţei comerciale agricole.
Deasemenea, o influenţă hotărâtoare asupra actualei situaţii din agricultură o are lipsa unei
strategii şi a unei legislaţii coerente în domeniu.
Astfel, fragmentarea excesivă a proprietăţii în agricultură însoţită de gradul redus de asociere
au condus la apariţia unei dualităţi, reprezentată pe de o parte de numărul mare al exploataţiilor de
subzistenţă şi semi-subzistenţă, iar pe de altă parte de numărul redus al exploataţiilor comerciale,
integral intrate pe piaţă.
Este necesar ca agricultura să-şi ridice competitivitatea pentru a face faţă unei concurenţe dure
şi unui nivel superior de pregătire legislativă, instituţională şi economică.
Pentru perioada 2007-2013, România îşi propune ca obiective principale:
1 - dezvoltarea unui sector agricol şi forestier competitiv, bazat pe cunoaştere şi iniţiativă
privată;
2 - reducerea dimensiunii populaţiei ocupate în agricultură, corelată cu crearea de exploataţii
economice viabile, prin eforturi de reducere a gradului înalt de fragmentare a suprafeţei agricole şi a
numărului de ferme de mici dimensiuni;
- menţinerea calităţii şi a diversităţii spaţiului rural şi forestier în vederea obţinerii unui
echilibru între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.
În ceea ce priveşte modernizarea exploataţiilor agricole în perioada 2007-2013, conform
Măsurii 121 din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, se urmăreşte în primul rând creşterea
competitivităţii sectorului agricol şi silvic şi aceasta are ca obiectiv general creşterea competitivităţii
sectorului agricol printr-o utilizare mai bună a resurselor umane şi a factorilor de producţie şi
îndeplinirea standardelor naţionale şi a standardelor comunitare.
Agricultura durabilă în ţara noastră trebuie percepută prioritar ca mijloc de asigurare a cererii
de alimente sănătoase şi de calitate superioară. Obiectivele dezvoltării agriculturii durabile trebuie
armonizate cu dezvoltarea de ansamblu a spaţiului rural. Formarea unor structuri agricole eficiente şi
crearea cadrului necesar competitivităţii economiei exploataţiilor sunt obiective ale procesului de
reformă agricolă în România.
În cadrul capitolului doi am făcut referire la sistemele de organizare şi de reprezentare a
agricultorilor în Uniunea Europeană şi în România.
Realităţile structurii agrare create în urma aplicării Legii fondului funciar demonstrează că
realizarea unor exploataţii agricole viabile reprezintă un proces dificil. Prin urmare, necesitatea
asocierii şi a cooperaţiei agricole în România este determinată de realităţile agriculturii româneşti şi
anume:
- Dimensiunea medie a gospodăriilor individuale formate prin reconstituirea proprietăţii
private este foarte redusă. Aceasta nu permite aplicarea unor tehnologii performante, iar experienţa
ţărilor cu o economie dezvoltată demonstrează că proprietatea funciară poate fi concentrată în timp
relativ îndelungat.
- Dimensiunea medie a fermelor individuale în sectorul zootehnic pledează în favoarea
asocierii crescătorilor de animale.
- În urma aplicării Legii fondului funciar noii proprietari nu au dispus nici de capital, nici de
calificarea necesară aplicării unor tehnologii performante.
- Pentru producătorii agricoli costul produselor este amplificat în mod nejustificat de preţurile
de monopol ale industiilor din amontele agriculturii [13].
În ţările membre UE cooperaţia agricolă s-a dezvoltat şi perfecţionat prin Politica Agricolă
Comună, iar prin reformele pe care le-a promovat s-a urmărit realizarea cadrului legislativ şi
organizatoric pentru susţinerea agriculturii şi a agricultorilor, pentru a produce cantitativ şi în condiţii
de calitate, pentru asigurarea autoconsumului, a disponibilităţilor pentru export, în condiţii de eficienţă
economică şi în concordanţă cu cerinţele impuse de protecţia mediului.
Exploataţiile agricole, indiferent de structura organizatorică sub care funcţionează, nu îşi
acoperă singure cheltuielile pentru serviciile de care au nevoie în vederea desfăşurării procesului de
producţie agricol. Ca urmare apare necesitatea asocierii producătorilor agricoli în diverse forme de
cooperare.
Cooperaţia agricolă reprezintă factorul determinant care a favorizat procesul dezvoltării în
agricultura mondială, în special în ţările Uniunii Europene, ca urmare a implicaţiilor multiple asupra
fermierilor şi structurilor de producţie agricole.
În principal, asocierea şi dorinţa de reprezentare a agricultorilor români sunt determinate de
voinţa acestora de a soluţiona în comun problemele cu care se confruntă cu privire la exploatarea
pământului, dotarea tehnică, asigurarea resurselor financiare, valorificarea producţiei şi deasemenea
rezolvarea unor probleme care vizează organele locale sau centrale ale puterii şi administraţiei.
Structurile agrare de producţie şi reprezentare a agricultorilor trebuie să asigure condiţiile
tehnico-organizatorice şi economice pentru a diminua diferenţele de randament şi decalajele care
există în prezent între agricultura României şi cea promovată de Uniunea Europeană. Deasemenea,
decalajele existente între agricultura României şi cea a ţărilor dezvoltate sunt mari şi ele depind de
nivelul general de dezvoltare economică şi de diferenţele dintre structurile agricole: structuri de
proprietate, de producţie, de organizare economică, dimensiunea fermelor, structura factorilor de
producţie consumaţi, structura serviciilor pentru producţia agricolă, structura de marketing şi de
finanţare, sistemul de susţinere al agriculturii, etc.
 În cadrul capitolului trei al tezei am prezentat aspecte cu privire la formele de organizare şi
de exploatare a pământului în agricultură. În acest scop am tratat probleme legate de structura
proprietăţii, structura exploataţiilor agricole şi deasemenea perspectiva structurilor de proprietate şi de
exploataţie în procesul integrării României în Uniunea Europeană.
În agricultura României în perioada de după anul 1989 s-au produs schimbări mai puţin
spectaculoase decât în alte ramuri, iar acestea vizează în principal structura şi volumul producţiei. Cu
toate acestea, în acest domeniu au avut loc unele schimbări majore în privinţa structurii proprietăţii şi a
populaţiei ocupate, precum şi a relaţiilor de export-import.
Principala verigă a structurilor agricole europene o reprezintă exploataţiile agricole, iar acestea
au un rol dublu în peisajul rural, şi anume acela de centre de producţie agricolă precum şi de spaţii de
locuit pentru familia fermierului.
Numeroasele forme de exploatare a pământului sunt rezultatul existenţei diversităţii formelor
de proprietate şi deasemenea a ponderii ridicate a proprietăţii private asupra pământului, dar şi
urmarea dispariţiei treptate a poziţiei de monopol a intreprinderilor cu capital de stat şi privatizarea
specifică a acestora.
Structura de producţie a agriculturii româneşti se caracterizează prin dezechilibre între
sectorul vegetal şi cel animal, între diferite ramuri şi culturi şi accentuarea extensivităţii [89].
În agricultura ţării noastre este accentuată structura de producţie extensivă deoarece
predomină culturile cerealiere în suprafaţa cultivată şi în producţia marfă şi a altor culturi care
valorifică slab pământul. Explicaţia faptului că în agricultura României nu se poate vorbi despre o
structură de producţie intensivă este dată de faptul că ramuri şi culturi intensive, ferme zootehnice în
care se practicau metode intensive de producţie şi-au pierdut acest caracter, iar în cazul complexelor
zootehnice de tip industrial sau a serelor activitatea s-a redus, acestea au dat faliment sau se menţin
greu pe piaţă.
Principalul obiectiv al organizării exploataţiilor şi a teritoriului agricol ca activitate tehnico-
economică complexă îl constituie asigurarea condiţiilor organizatorico-teritoriale optime pentru
valorificarea resurselor funciare, concentrarea şi specializarea producţiei, exploatarea eficientă a
terenurilor în corelaţie cu strategia de dezvoltare şi zonarea producţiei agricole.
Între agricultura României şi cea a Uniunii Europene există decalaje mari. Cauzele acestor
mari disparităţi izvorăsc din raţiuni istorice legislative, precum şi din gradul de polarizare a forţei de
muncă din agricultură către alte sectoare economice. Deasemenea, sistemul de transmitere a
proprietăţii a descurajat sau încurajat consolidarea exploataţiilor agricole [71].
Orientarea către o anumită structură de producţie în viitor nu este suficientă pentru organizarea
activităţii unei exploataţii agricole. Este necesar ca aceasta să se concretizeze în specializarea şi
diversificarea producţiei agricole.
În capitolul patru am prezentat aspecte legate de conceptul de eficienţă economică şi
particularităţile acesteia în agricultură, precum şi indicatorii eficienţei economice.
 În Micul dicţionar enciclopedic, eficienţa economică este definită ca fiind "raportul dintre
ansamblul efectelor economice (materiale, sociale, valorice) favorabile, care se obţin de pe urma unei
activităţi economice şi totalul eforturilor economice pe care le amplifică acea activitate. Efortul nu se
reduce niciodată la efortul uman, înţeles ca un număr de oameni şi număr de ore în care aceştia
produc, căci, în acest caz, nu se ţine seama de adevăratul efort".
În sens strict etimologic eficienţa reprezintă calitatea unei activităţi economice de a produce
un efect pozitiv.
Eficienţa economică conferă sensul realizării echilibrului economic, iar echilibrul este condiţia
cea mai importantă pentru o economie eficientă.
Eficienţa activităţii economice poate fi exprimată sub forma unui raport între efectul util sau
rezultatul obţinut şi efortul necesar pentru obţinerea lui. Astfel, creşterea eficienţei economice
echivalează cu mărirea rezultatelor utile obţinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelaşi lucru,
reducerea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea unei unităţi de produs.
Eficienţa are caracter complex, ceea ce impune o analiză detaliată a tuturor eforturilor depuse
şi a efectelor obţinute atât din punct de vedere al volumului, cât şi al structurii şi importanţei sociale.
În agricultură, corelând patrimoniul exploataţiei cu rezultatele economico-financiare legate de
mărimea şi acţiunea acestuia, eficienţa economică a utilizării patrimoniului exprimă raportul dintre
efectul concretizat într-o serie de indicatori economico-financiari de sinteză ai întregii activităţi şi
efortul concretizat în patrimoniul de care dispune unitatea respectivă.
În vederea creşterii eficienţei economice în agricultură este necesar ca fiecare exploataţie
agricolă să depună eforturi pentru rentabilizarea tuturor produselor şi a structurilor organizatorice, dar
şi pentru creşterea într-un ritm mai intens a rentabilităţii fiecărui produs vândut până la atingerea
nivelului de competitivitate cerut de piaţa concurenţială.
În ceea ce priveşte conţinutul şi semnificaţia conceptului de eficienţă, dar şi a posibilităţilor de
cuantificare şi a unor metode de creştere a eficienţei, o mare importanţă are un sistem de indicatori de
eficienţă bine definit.
Din punct de vedere cantitativ corelaţia dintre eforturi şi efecte se exprimă cu ajutorul
indicatorilor de eficienţă. Aceştia sunt consideraţi ca mărimi care exprimă o anumită trăsătură a
procesului de folosire a resurselor alocate, de reflectare a cauzalităţii efecte-resurse.
În aprecierea relativă a eficienţei se folosesc indicatori de eficienţă care apar prin raportarea
efectelor la efortul depus pentru obţinerea lor şi invers [5].
În finalul capitolului patru am prezentat aspecte legate de rentabilitatea din agricultură.
Rentabilitatea exprimă eficienţa resurselor financiare şi materiale investite în activitatea de ansamblu a
intreprinderii, măsurând profitabilitatea mijloacelor alocate, mai precis capacitatea lor relativă de a
aduce profit. A analiza rentabilitatea înseamnă a compara rezultatele cu mijloacele utilizate pentru a le
obţine [5].
 O activitate este rentabilă dacă raportul venituri/cheltuieli este supraunitar şi diferenţa dintre
cei doi indicatori este pozitivă.
Orice intreprindere urmăreşte să realizeze un profit suficient de mare pentru a remunera
capitalurile de care dispune, a menţine potenţialul său tehnic şi economic, a asigura o dezvoltare
raţională în funcţie de evoluţia pieţei şi tendinţele conjuncturale [35].
În cadrul capitolului cinci am evidenţiat aspecte cu privire la analiza situaţiei patrimonial-
financiare şi analiza forţei de muncă în agricultură.
Analiza situaţiei patrimonial-financiare în agricultură se realizează pe baza bilanţului contabil,
a contului de profit şi pierdere, precum şi a anexelor la cele două documente menţionate.
Obiectul acestei analize îl constituie studierea modului de realizare a autofinanţării în
condiţiile autonomiei decizionale, asigurarea integrităţii proprietăţii agentului economic, a unui raport
optim între mijloacele economice ale acestuia şi realizarea normală a relaţiilor financiare cu alte
unităţi.
În situaţia în care nu există o corelaţie de eficienţă între efortul patrimonial depus şi rezultatele
economico-financiare obţinute, cauzele pot fi atât în ceea ce priveşte patrimoniul (rata inflaţiei,
existenţa unor deficienţe manageriale în ceea ce priveşte administrarea patrimoniului, etc.), dar şi în
legătură cu diferitele efecte economico-financiare (condiţiile nefavorabile, aplicarea cu întârziere a
tehnologiilor performante de producţie, organizarea necorespunzătoare a producţiei şi a muncii, etc.).
În afara aspectelor legate de analiza situaţiei patrimonial-financiare în agricultură, în cadrul
acestui capitol am prezentat şi aspecte cu privire la analiza forţei de muncă în agricultură.
În ceea ce priveşte resursele umane din agricultură, acestea includ atât forţa de muncă
necesară efectuării lucrărilor agricole, cât şi cea care asigură coordonarea tehnică, organizarea şi
gestionarea tuturor resurselor agricole. Resursele umane din agricultură în ansamblul factorilor de
producţie au o influenţă majoră asupra activităţii economice, atât sub aspect cantitativ, dar mai ales
calitativ.
Utilizarea eficientă a resurselor umane în activitatea agricolă presupune atât creşterea gradului
de ocupare a forţei de muncă în mediul rural, cât şi realizarea unui raport optim între productivitatea
muncii şi recompensarea lucrătorilor agricoli.
Forţa de muncă din agricultura ţării noastre are o evoluţie diferită faţă de ansamblul economiei
şi faţă de evoluţiile europene. Creşterea forţei de muncă din agricultură a avut loc, în principal, pe
seama populaţiei rezidente în localităţile rurale şi a reactivării persoanelor aflate în grupele de vârstă
apte de muncă, pensionari sau şomeri din zonele urbane. În mediul rural se manifestă o tendinţă de
îmbătrânire şi feminizare a populaţiei.
În vederea asigurării securităţii alimentare şi a integrării avantajoase în structurile agricole ale
Uniunii Europene, problema fundamentală a agriculturii româneşti o constituie creşterea
productivităţii muncii.
 Aceasta presupune pe lângă modernizarea tehnică şi o înaltă organizare a activităţii în toate
componentele sale, precum şi măsuri susţinute de pregătire a forţei de muncă pentru aplicarea
tehnologiilor moderne.
În ceea ce priveşte utilizarea timpului de muncă în agricultură, acesta este influenţat de
particularităţile specifice producţiei agricole.
Productivitatea muncii determină într-o măsură hotărâtoare - alături de alţi factori calitativi
importanţi - gradul de eficienţă economică a activităţii exploataţiilor agricole.
Potrivit Dicţionarului de Economie Agrară, "productivitatea muncii în agricultură reprezintă
eficacitatea muncii sociale în procesul producţiei agricole; aceasta se exprimă prin volumul de lucrări
agricole efectuate sau de produse obţinute într-o unitate de timp de muncă, sau prin cheltuielile de
muncă pe unitatea de produs sau lucrare" [38].
Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate nu numai de cantitatea de muncă ce
se consumă, ci şi de structura şi calitatea acesteia, elemente care dimensionează capacitatea productivă
a muncii şi deci productivitatea potenţială.
Aşadar, nivelul productivităţii este determinat nu numai de numărul cadrelor calificate
existente în întreaga agricultură, ci şi de modul în care acestea sunt distribuite în profil de ramură şi
teritorial, de modul cum se asigură folosirea lor la locurile de muncă, de posibilitatea adaptării lor la
caracterul mobil al producţiei agricole, la modificările din diviziunea socială a muncii etc.
Sporirea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie întreagă de efecte
economice şi sociale atât pentru activitatea de producţie propriu-zisă, cât şi pentru condiţia de
consumator.
În capitolul şase al tezei de doctorat am evidenţiat aspecte cu privire la analiza economică a
resurselor funciare şi a resurselor tehnico-materiale în agricultură.
Pământul ca principal mijloc de producţie în agricultură se caracterizează printr-un ansamblu
de trăsături specifice care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o influenţă
importantă asupra politicii agrare.
Acesta reprezintă în cadrul agriculturii unicul mijloc de obţinere al produselor vegetale strict
indispensabile atât în alimentaţia raţională a oamenilor, cât şi în creşterea animalelor.
Unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii agrare a României îl reprezintă folosirea
raţională a fondului funciar iar aceasta presupune o preocupare deosebită faţă de starea de sănătate şi
gestiune a terenurilor agricole.
Eficienţa economică globală a fondului funciar reprezintă raportul dintre efectele economice
legate direct sau indirect de exploatarea terenului agricol şi neagricol de care dispune o unitate
agricolă într-o perioadă dată şi efortul funciar [13].
Dezvoltarea şi modernizarea exploataţiilor agricole este strâns legată de extinderea,
perfecţionarea şi utilizarea raţională a resurselor tehnico-materiale cu care se acţionează în procesul
complex al obţinerii şi livrării produselor agricole.
 Deasemenea, eficienţa economică depinde mult de capacitatea managerială de a utiliza noile
tehnologii, de fundamentarea deciziilor de achiziţionare a utilajelor şi de aplicarea corectă la condiţiile
natural-economice din fiecare unitate agricolă.
Pentru a face faţă concurenţei crescânde, unităţile agricole trebuie să-şi modeleze diferit
combinaţiile de factori de producţie şi să-şi constituie capitalul astfel încât să se adapteze necesităţilor
modernizării şi particularităţilor procesului agricol. Îmbunătăţirile tehnologice trebuie să vizeze în
principal utilizarea factorilor de producţie care au efecte favorabile asupra reducerii costurilor şi nu
încalcă normele privind protecţia mediului.
În ceea ce priveşte promovarea progresului ştiinţific în agricultură, aceasta este posibilă în
primul rând prin mecanizare. Progresul tehnico-ştiinţific şi inovaţia au mari incidenţe asupra nivelului
producţiei şi randamentului maşinilor. În agricultură sunt necesare noi metode de producţie care să
conducă la reducerea costurilor şi la îmbunătăţirea calităţii prin mai buna combinare a factorilor
economici cu cei naturali, a factorilor interni cu cei externi exploataţiei.
Creşterea producţiei agricole poate fi determinată prin eforturi economice suplimentare mici
în raport cu efectele, prin folosirea unor mijloace specifice agriculturii.
Eficienţa economică a utilizării bazei tehnico-materiale reprezintă raportul dintre efectul
concretizat în indicatorii de sinteză ai întregii activităţi economico-financiare (venituri totale, cifra de
afaceri, valoarea totală a producţiei exerciţiului, profitul brut) şi totalul valoric al mijloacelor fixe şi
circulante materiale - ca efort pentru obţinerea acestui efect economico-financiar.
În agricultură, modernizarea este strâns legată de creşterea cantitativă şi calitativă a
mijloacelor fixe şi circulante materiale care acţionează asupra pământului şi asupra efectivelor de
animale.
Eficienţa mecanizării în agricultură apare condiţionată pe de o parte de caracteristicile tehnico-
economice ale utilajelor, iar pe de altă parte de complexul de factori care definesc condiţiile naturale şi
economice în care are loc utilizarea tractoarelor şi a maşinilor agricole [41].
În cadrul economiei concurenţiale de piaţă, obţinerea unor randamente înalte la hectar şi pe
animal, creşterea productivităţii muncii precum şi sporirea rentabilităţii depind în mare măsură de
dimensiunile, structura, calitatea şi gospodărirea cu maximum de eficienţă a bazei tehnico-materiale.
Eficienţa economică a bazei tehnico-materiale din agricultură înregistrează o evoluţie
favorabilă numai atunci când se respectă corelaţia de eficienţă dintre efort şi efect, respectiv în
condiţiile în care ritmul de creştere a diverselor rezultate economico-financiare de sinteză este superior
ritmului de creştere a bazei tehnico-materiale.
Capitolul şapte cuprinde aspecte legate de tendinţele şi perspectivele evoluţiei eficienţei
economice în exploataţiile agricole private din judeţul Timiş.
În cadrul primului subcapitol am evidenţiat câteva aspecte cu privire la caracteristicile
exploataţiilor agricole din judeţul Timiş.
 În scopul identificării tendinţelor şi a pespectivelor de evoluţie a eficienţei economice în
cadrul exploataţiilor agricole private din judeţul Timiş am efectuat o cercetare de teren în judeţul
Timiş, având în vedere trei tipuri de exploataţii agricole şi anume:
- societăţi comerciale cu capital privat şi asociaţii de tip cooperatist;
- exploataţii individuale de subzistenţă sau semisubzistenţă;
- asociaţii familiale.
Tema sondajului de piaţă a cuprins principalele aspecte ale modului de folosinţă a terenului
agricol, înzestrarea tehnică, aspecte legate de sectorul zootehnic, forţa de muncă utilizată, rezultatele
financiare, modul de valorificare a producţiei agricole.
Am stabilit această temă a sondajului deoarece cu ajutorul acesteia am determinat indicatorii
de apreciere a eficienţei economice în cadrul acestor tipuri de exploataţii.
Pentru a realiza această analiză am creat pentru fiecare tip de exploataţii dintre cele enumerate
mai sus câte un tip de chestionar.
În alegerea celor trei tipuri de exploataţii am ţinut seama de dispunerea teritorială a acestora şi
deasemenea de zonele pedoclimatice. Exploataţiile analizate au fost alese astfel încât să fie cuprinsă
întreaga arie a judeţului Timiş şi totodată toate zonele pedoclimatice ale judeţului.
Aspectele urmărite în cadrul acestui sondaj au fost diferite pe cele trei tipuri de exploataţii.
În cadrul societăţilor comerciale cu capital privat şi a asociaţiilor de tip cooperatist
chestionarul a cuprins un set de 14 întrebări, iar principalele aspecte urmărite au fost cu privire la
localitatea unde sunt situate, suprafeţele deţinute, efectivele de animale pe specii, profilul de activitate,
dotarea tehnică de care acestea dispun. Deasemenea am urmărit aspecte cu privire la cifra de afaceri,
veniturile, cheltuielile şi rezultatul obţinut de acestea. Următoarele aspecte urmărite au fost în legătură
cu forţa de muncă, remunerată şi neremunerată, angajaţii permanenţi şi sezonieri, deasemenea în
legătură cu modul de valorificare a producţiei şi anume: prin autoconsum, prin vânzare pe piaţa
directă, sau vânzare prin intermediari.
În continuare am urmărit aspecte cu privire la procentul din producţie destinată pieţei.
Ultimele aspecte urmărite cu ajutorul acestui tip de chestionar au fost cele privind structura
culturilor din totalul suprafeţei cultivate în scopul determinării unor indicatori de eficienţă economică
şi realizarea unei comparaţii cu indicatorii similari determinaţi pe ansamblul judeţului Timiş.
Următorul tip de chestionar a fost întocmit cu privire la exploataţiile individuale de
subzistenţă şi semisubzistenţă din judeţul Timiş. Chestionarul întocmit pentru efectuarea analizei
acestui tip de exploataţii a cuprins un set de 18 întrebări.
Principalele aspecte urmărite în cadrul acestui tip de chestionar au fost cu privire la localitatea
unde acestea sunt situate, vârsta capului de familie şi totodată informaţii cu privire la cursurile de
pregătire pe care aceştia le-au efectuat sau nu, informaţii în legătură cu timpul aproximativ utilizat în
agricultură într-un an calendaristic. Deasemenea am urmărit aspecte cu privire la suprafaţa agricolă
totală deţinută de fiecare exploataţie în parte, modul de utilizare a terenului, dacă este folosit pe cont
propriu sau este dat în arendă, apoi aspecte cu privire la efectivele de animale, la înzestrarea tehnică şi
dacă se apelează sau nu la servicii de mecanizare.
Aspectele urmărite în continuare au fost cu privire la situaţia subvenţiilor, a creditelor bancare,
investiţii efectuate în exploataţie, sistemul de asigurări, etc.
Al treilea tip de chestionar a fost întocmit pentru a efectua o analiză asupra asociaţiilor
familiale din judeţul Timiş. Acest tip de chestionar a cuprins un set de 18 întrebări., având ca obiect
aspecte legate de localitatea unde sunt situate acestea, informaţii cu privire la proprietar şi familia
acestuia, informaţii cu privire la suprafeţele deţinute şi dacă acestea sunt arendate sau nu, efectivele de
animale de care acestea dispun. Totodată am urmărit aspecte cu privire la modul de valorificare a
producţiei şi anume dacă asociaţia vinde pe piaţă produse şi tipul acestora şi deasemenea cât reprezintă
aceste vânzări din producţia anuală obţinută şi din venitul anual al familiei. Următoarele aspecte vizate
au fost cele în legătură cu sistemul de asigurare a culturilor şi animalelor, apoi am cules informaţii cu
privire la situaţia în care se află asociaţia, dacă starea acesteia s-a îmbunătăţit sau nu. Propunerile
personale ale proprietarilor cu privire la îmbunătăţirea stării de fapt din cadrul asociaţiilor lor şi din
agricultură în general au fost de asemenea luate în discuţie.
Teza de doctorat cuprinde în final un capitol de concluzii cu privire la analiza desfăşurată atât
din punct de vedere teoretic, cât şi practic.