De la întemeierea Romei până la regalitate

În aceeași perioadă în care, în Grecia, mesenii își apărau țara amenințată de dorienii din Laconia și din
haosul creat de migrația popoarelor și de războaie, începuse să se degajeze state, a fost înființată, în
Italia de mijloc, o cetate care avea un destin mare și un rol însemnat în istoria popoarelor.
Legendele vorbesc despre un troian nobil, Aeneas, scăpat cu viață împreună cu familia sa și un număr
mic de concetățeni, din catastrofa abătută asupra cetății Troia (Asia Mică), în urma războiului cu Grecia.
Împreună cu cei rămași în viață a colonizat un ținut mlăștinos și sterp numit Latium. Troianul Aeneas, fiul
zeiței Venus și al pământeanului Anchise, după o călătorie de șapte ani, acostează la gura Tibrului. O
cere în căsătorie pe Lavinia, fiica regelui Latinus, se aliază cu grecul Evandru, și îl învinge în război pe
Turnus, regele rutulilor și logodnicul Laviniei.

PENTRU VARIANTA I ,SUBIECTUL I

Aeneas va întemeia Lavinium, iar Ascanius, Alba Longa, ce va fi condusă de doisprezece regi, printre
care și Numitor. Acesta este înlăturat de la domnie de fratele său Amulius, care o numește pe fiica lui
Numitor, Rhea Silvia, vestala; iubită însă în taină de zeul Marte, ea va naște doi gemeni, Romulus și
Remus. Însă la porunca regelui Amulius, copiii sunt aruncați în Tiberis. Coșul în care fuseseră
abandonați nou-născuții se oprește la mal, sub smochinul ruminal (care aduce aminte de Zeița
sugarilor), unde vor fi hrăniți de lupam (lupoaică).
Ei vor fi crescuți de Faustulus și soția acestuia, Acca Larentia. Devenind adulți, gemenii aflând secretul
copilăriei lor, îl omoară pe Amulius și îl repun pe tron pe bunicul lor. Hotărâți să întemeieze o nouă
cetate în ținutul în care crescuseră, cei doi frați s-au certat și astfel au întrebat zeii ce să facă.
Răspunsul divinitățiilor a fost reprezentat de zborul a doisprezece vulturi deasupra capului lui
Romulus și doar șase deasupra lui Remus. Numărul doisprezece este produsul înmulțirii celor patru
puncte cardinale cu cele trei planuri ale lumii: lumea subpământeană, lumea terestră și lumea cerului,
așadar doisprezece reprezintă întregul. Remus fiind nemulțumit de alegerea zeilor, a luat în derâdere
gestul sacru de întemeiere al cetății, trece peste brazda trasă de fratele său, și este ucis de Romulus,
acesta rostind: "Așa să piară oricine va trece peste zidul cetății mele."
Romulus, rămas singurul stăpân al cetății, pentru a o popula a lăsat să intre în ea exilați, datornici,
sclavi fugiți, criminali, și din această cauză numărul femeilor era scăzut. Atunci, Romulus a recurs la un
vicleșug: i-a invitat pe locuitorii celorlalte cetăți la o serbare în cinstea zeului Consus. În timpul
serbării, bărbații din Roma au răpit câte o femeie. Războiul iscat s-a încheiat prin alianța dintre cele
două popoare care au conviețuit mult timp împreună, având doi regi pe tron: Romulus și Titus Tatius.
Tradiția spune că după ce Titus Tatius a fost ucis, iar Romulus a dispărut dubios de pe pământ, au
domnit peste cele două popoare înfrățite (ramnes-latinii și tities-sabinii) încă șase regi: trei latino-sabini
(Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Martius) și trei etrusci (Tarquinius Priscus, Servius Tullius,
Tarquinius Superbus). Această atracție pentru cifra șapte, provine dintr-un fond mitic indo-european.
Este numărul simbolic al dinamismului total: 4 (simbolul pământului) + 3 (simbolul cerului) = 7
(totalitatea cosmosului). Ulterior, celor două popoare li s-a asociat un al treilea, lucerii (luceres), care
erau tot latini.
O figură cu adevărat legendară este sabinul Numa Pompilius, care a domnit în pace, cu modestie și
cumpătare. Legenda spune că, în timpul unei ciume, un scut miraculos (ancile), din bronz, a căzut din cer
și epidemia a încetat brusc. Egeria, nimfa Camenae, a prezis că cetatea în care va fi păstrat scutul va
dobândi o putere ieșită din comun. Astfel, regele a poruncit să se facă unsprezece copii pentru
protejarea originalului, și le-a dat spre pază, împreună cu originalul, lui pontifex maximus și preoților
salieni. Potrivit legendei, Egeria devine soția și sfătuitoarea piosului rege. Ovidius în cartea sa
Metamorfoze, spune că la moartea regelui Numa, Egeria a fost preschimbată de Diana. Conform
tradiției, i se atribuie lui Numa construirea templelor închinate cultului divinităților Ianus, Vesta și Fides.
Tarquinius Priscus (cel Bătrân), introduce la Roma jocurile cu gladiatori, spectacole mari (ludi magni),
marșul triumfal (carmen triumphale).
Regele etrusc Sevius Tullius, a regrupat cetățenii în centurii, formând șase clase censitare. În acest mod
avea unități de infanteriști bine pregătite.
Al șaptelea rege al Romei supranumit Superbus “Trufașul” din cauza cruzimii și conducerii tiranice, a
alimentat ura patricienilor față de regalitate (odium regni). Tarquinius, care își impune hegemonia în
Latium, urgentează pe seama plebei finalizarea marelui canal de scurgere (Cloaca Maximă) și
construiește templul lui Iuppiter pe Capitolium. Opera sa de urbanizare forțată, cât și conducerea
despotică au creat în jurul său nemulțumiri, care au culminat cu exilarea regelui și instaurarea republicii,
în 509 a.Chr.
Toate cetățile și confederațiile etrusce din centrul Italiei erau conduse de lucumones, regi cu puteri
nelimitate, evidențiate prin însemne precum ar fi coroana de aur, scaunul de fildeș, sceptrul, hlamida,
tunica țesută din purpură și fir de aur.
Aceste trei popoare (tities, ramnes și luceres), erau fiecare împărțite în zece curii, fiecare curie în zece
decurii și fiecare familie în mai multe familii sau gentes. Această împărțire îi cuprindea pe toți vechii
cetățeni ai Romei, care se numeau patres sau patricieni. Locuitorii liberi erau clienți sau oamenii vechilor
cetăți. Fiecare client avea un patron printre patricieni, care îl reprezenta în fața judecății și care-l ocrotea
ca un patronus, pentru diferite servicii. Conducerea statului era în mâna patricienilor, care alcătuiau
senatul (sfatul bătrânilor). Regele era obligat să respecte sfaturile date de senat în problemele
importante. Toți patricienii se întruneau în comitia curiata, care hotărau războiul sau pacea., alegerea
unui nou rege și alte probleme de interes general. Când tronul rămânea vacant, senatul numea un rege
provizoriu (interrex), care după câteva zile în credința tronul altuia. Acesta alegea un candidat și-i
convoca pe patricieni la adunarea care îl înscăuna pe noul ales. Dacă zeii, prin auspicii se arătau
mulțumiți adunarea curiata vota o lege specială prin care îi dă dreptul să poruncească poporului. Regele
odată ales avea puteri totale în stat. Era comandantul suprem al armatei în război și împărțea, dreptatea
sau punea pe alții să o împartă în numele său. El îi numea pe questores parricidii care anchetau crimele
sângeroase, pe cei doi duumviri perduellionescare anchetau crimele de înaltă trădare, iar lictorii săi
aduceau la îndeplinire pedepsele. Când regele lipsea din cetate, sarcinile regale erau îndeplinite de
prefectul cetății, numit de rege. Într-un singur caz, puterea cetății o depășea pe cea a regelui: atunci
când un condamnat apela la dreptul de provocatio, de apel la judecată poporului, introdus de Tulius
Hostilius. Dar dacă și poporul aproba sentința dată de cei doi duumviri perdueliones, vinovatul era supus
la chinuri mari.

PENTRU VARIANTA II ,SUBIECTUL I

Cele trei puteri fundamentale ale unui rex se definesc prin:
1. Sacralitatea regelui (omologul său divin era Iuppiter), sporită prin ceremonia triumfului, prin calitatea
de mare augur; regelui , în virtutea dreptului de a lua auspicii, era responsabil de stabilirea calendarului
(dies fasti et nefasti); Numa Pompilius a împărțit anul în douăsprezece luni. În calitate de Pontifex, regele
prezidă cultele religioase și asigură respectarea acestora. Regele numea vestalele, ceea ce dezvăluie
vechimea acestui cult și credința arhaică a unității indisolubile dintre comunitate, focul sacru și
conducătorul comunității. Regii etrusci vor desacraliza treptat puterea regală, înlocuind-o cu autarhia.
2. A doua funcție importantă a regelui, cea de șef militar, decurge din calitatea lui de apărător al
comunității romane. Romulus a fost apoteozat pe Câmpul lui Marte, Quirinus. Regele deținea imperium
(puterea militară), care-I permitea să conduca toate operațiunile militare, să declare război sau să
încheie pace. Important era să se păstreze între limitele fas și ius.
3. În calitate de iudex, regele asigura armonia dintre cetățeni, iar judecata regelui era de netăgăduit.
Marele judecător nu intervenea decât în cazuri grave – de înaltă trădare sau în cazul pedepsirii unei
vestale. Uneori rezolva litigii între gentes, dacă aceștea aveau implicații religioase. Regii etrusci au
desacralizat funcția juridică și au micșorat drepturile gintilor.