CALUL ÎN CETATEA ETERNĂ

AUTOR: elevă NEGUȚ ANDRA , clasa a XI-a D,

Colegiul Național ,, C.Hogaș,, -Piatra- Neamț

Coordonator-Prof.dr.Carmen Țugui (profesor de limba și literatura latină)

Omul a făcut istorie şi a cucerit lumea din şaua calului spunea, aproximativ, A. J. Toynbee.

Nu întâmplător fondatorii de naţiuni şi state sunt numiţi „descălecători”, calul fiind partenerul

nelipsit al omului în istoria sa, fiind şi el un actor social, chiar dacă fără grai. Încă din Preistorie

acest nobil animal i-a fost alături omului, dovadă stau numeroasele picturi rupestre descoperite în

lume.

Studiul nostru doreşte să evidenţieze multiplele roluri pe care le-a avut calul în istoria Romei

Antice, în mai toate perioadele sale-regală, republicană, imperială-. Titlul acestei contribuţii ne-a

fost sugerat din paginile unei reviste dedicate frumoaselor patrupede, Calul Magazin 1, în care am

găsit un articol numit Europa ecvestră. Dacă Europa a fost un continent în care caii au avut un rol

important pe lângă prietenii lor, oamenii, Roma, puterea etalon a Europei, şi nu numai, a fost cu

adevărat ecvestră.

Studiul nostru va demonstra acest epitet în cele ce urmează. Am găsit, pentru a ne argumenta

afirmaţiile, mai multe implicaţii ale calului în cultura şi civilizaţia romană din toate formele sale de

guvernământ. În Cetatea Eternă, mai mult decât în alte comunităţi, calul a avut un rol definitoriu în

stabilirea statusului unor categorii social-profesionale, a îndeplinit şi rolul unei tehnologii militare, a

fost şi mijoloc de transport şi comunicare, compenentă a ecomonomiei, obiect ritualic, personaj

vedetă, verigă în industria divertismentului şi spectacolelor, dar şi subiect al reprezentărilor

artistice. Acestea sunt câteva dintre multiplele roluri ale cailor, asupra cărora se va opri analiza

noastră.

I. Calul - purtător de status social

Sintagma cea mai importantă, în viziunea noastră, care a generat o clasă socială, dar şi o elită

socio-profesională (militară) este cum equo publico.

Importanţa domniei lui Servius Tullius în statul Romei –regal- ne-o dau reformele înfăptuite
de acesta în epoca lui, considerate şi mult după aceea ca o veritabilă constituţie serviană.2

Tradiţia, în special cea consemnată de Titus Livius, atribuie regelui acestuia două reforme

capitale. El este cel care a creat organizarea centuriată în vederea recrutării armatei, repartizând

populaţia după sistemul censitar în cinci clase, fiecare divizată la rândul ei într-un număr de

centurii. Astfel, cei mai bogaţi slujeau în 18 centurii de cavalerie. Ei furnizau cele mai multe

efective militare, 80 de centurii de infanterie grea, cu un echipament foarte scump pe care îl

suportau din cheltuiala lor.

La capătul opus erau proletarii, care formau o singură centurie formată din capites censi,

scutită însă de serviciul militar.

Între aceste două extreme erau repartizate alte patru clase, cele mai sărace, fiind uşor

înarmate, pentru că fiecare clasă îşi plătea efectivele militare (întreţinerea acestora – s.n.).3

Ordo equester, 4 numele şi originea lui provin de la o clasificare militară şi este în legătură cu

organizarea serviană a celor 193 de centurii.5

Ordinele sunt clase economice şi sociale, după cum atesta censul cerut, erau categorii

funcţionale, constrânse în cariere reglementate în serviciul statului; fiecare ordo, oferea onoruri

vizibile, ornamenta, oficial pentru cavaleri începând cu Lex Visellia din anul 24 p. Chr.6

Se poate vorbi de ordine la Roma începând cu secolul al III-lea a.Chr., când încep să se

distanţeze două facţiuni esenţiale bazate pe cens: una având funcţii juridice destinate celor bogaţi şi

alta cu funcţii fiscale destinate cavalerilor. În anul 123 a.Chr., începe să devină un proces

ireversibil, iar cele două facţiuni să-şi împartă puterea. Atribuţiile fiscale devin monopolul

cavalerilor, iar senatorii încep să se ocupe cu treburile politice; fiind un fel de separare a puterilor

„avant la lettre”7

Ordo fiind de fapt un corp, o clasă, un rang, dacă acceptăm definiţia lui Titus Livius, despre

condiţiile care se cereau pentru cavaleri: „...Cea de-a doua clasă care îi conţinea pe cei ale căror

cens era peste 100000 sesterţi, până la 65000, şi se compunea din 20 de centurii de tineri şi

bătrâni. Armele lor erau la fel ca a primei clase, dar nu aveau armură...”8

Definiţiile lui ordo, drept clasă a societăţii romane, demonstrează de fapt justeţea spuselor lui

Titus Livius, ordo fiind o realitate socială, parte constitutivă a societăţii romane. Definiţiile sale

sunt multiple dar cele de reţinut sunt cele sociologice. Lingvistic, cuvântul se prezintă astfel:
„Ordo, inis, s.m., 1. şir, rând; 2. (mil.) rând (de soldaţi), linie; 3. centurie; 4. (rang de ) centurion;

5. clasă socială, ordin; 6.(fig.) ordine.9” Aşadar implică mai ales o latură militară, just în cazul

cavalerilor, iar prin analogie noţiunea s-a extins şi asupra clasei aristocratice, care îşi pierde treptat

apelativul de patricieni în favoarea apelativului ordo senatorius.

Putem merge mult mai departe cu datarea împărţirii puterii la Roma, prin Lex Hortensia din

287 a. Chr. sau prin Lex Claudia de nave senatorum din 218 a. Chr., prin care sunt excluşi senatorii

de la participarea la comerţul cu grâne, comerţul maritim, şi de la orice afaceri cu mărfuri. De

asemenea iniţiativele economice de succes şi bănoase erau acum conduse de equites, prin censul lor

alcătuiau ceea ce numim ordo equester. Şi ei erau membrii unei nobilimi, dar una financiară. Nu

toţi membrii acestei categorii sociale ajungeau să conducă afaceri. Odată cu fraţii Gracchi, se poate

vorbi că ordo equester s-a constituit sau că a intrat în lupta politică alături de senatorii primului

ordo. În 129 a. Chr. Lex Reddendorum equorum făcea distincţia celor două clase prin însemne.10

Pentru ordinul ecvestru, denumit aşadar după arma sa-calul, şi legile care i-au statuat condiţia

se refereau în primul rând la natura ocupaţiei şi a implicaţiilor lui în societate.11

“Prin Lex Porcia din 67 a. Chr., se statuează simbolurile ce definesc ordo equester: inelul de

aur, dunga de purpură îngustă la togă, (angustus clavus) locuri speciale la spectacolele publice.

Dar ceea ce defineşte în esenţă un cavaler este deţinerea calului public” 12

Adunările politice ale cavalerilor erau comiţiile centuriate, corespunzătoare celei de-a doua

clase, ce cuprindea 20 de centurii, dintre care 10 centurii de Iuniores şi 10 centurii de Seniores.13

Tinerii cavaleri executau serviciul militar în cariera ofiţerilor, iar după executarea acestui

serviciu militar, se puteau ocupa în administraţie de taxe, vămi; ceea ce face ca în administraţia

imperială cavalerii să fie prosperi deţinători de pământ, oameni de afaceri, bancheri, comercianţi,

putând să-şi crească averea într-un mod continuu.14

În perioada republicană ordinul ecvestru a reprezentat ceea ce numim un ordin restaurat,

trecând printr-o reformă de substanţă. Augustus chiar spunea adesea că Republica romană continuă.

Acest ordin avea insigne vizibile mai ales inelul de aur care se moştenea din tată în fiu alături de

această demnitate. El trece prin mici schimbări, mai ales după accederea la putere a lui Augustus

dar şi mai înainte acest ordin suferit transformări de substanţă.

La sfârşitul secolului I a.Chr era formată deja o elită, care a reprezentat un fel de stat major
politic al ordinului, din acei cavaleri, care aveau ferme foarte mari şi reprezentau deja o putere de

tip modern, interesată de dezvoltarea tuturor legăturilor (economice şi comerciale), atât pe mare cât

şi pe uscat, având o strânsă legătură şi cu beneficiile pe care ei le aveau. În provincii ei aveau o

figură de paraziţi şi de aceea Caesar nu i-a suportat devenind rivalul lor prin susţinerea lor pentru

Pompei. Sursa averii lor o constituiau veniturile principale ale fiscalităţii romane de care ei se

ocupau.

Augustus este cel care a făcut o reformă structurală al acestei clase sociale, dorind menţinerea

lor în rândul secund al societăţii romane de asemenea le-a micşorat şi beneficiile obţinute de aceştia

în administraţia imperială.15

Pentru a fi cavaler în Imperiul Roman trebuia să se îndeplinească anumite calităţi, cum ar fi:

-să deţină cetăţenie romană, adică să fie liber

-origine italică sau provincială

-să aibă brevetul acordat de împărat

-să aibă o carieră distinctă de senatori.

S-a generat astfel din secolul I a.Chr. o carieră paralelă lui cursus honorum şi anume cursus

equester, care avea cam aceleaşi trepte ca şi cursus honorum. Funcţiile militare, se întrepătrund cu

funcţiile civile, cele trei miliţii fiind obligatorii pentru orice cavaler. Acestea erau în ordinea

ierarhică: 1. praefectus cohortis quingenariae- comandă executată într-o unitate de infanterie a

trupelor auxiliare

2. Tribunus cohortis sau tribunus militum –comandă executată într-o cohortă ce făcea parte

din garnizoana Romei, garda pretoriană sau cea urbană.

3. Praefectus alae quingenariae comandă executată într-un corp de cavalerie auxiliară.

Aceste miliţii se executau în mod obligatoriu în provinciile Imperiului Roman. După aceste

trei miliţii urma o a patra miliţie, extraordinară şi anume cea de praefectus alae milliariae, care era

destinată doar celor mai buni cavaleri, elitele ordinului care, după îndeplinirea acestei miliţii, intrau

în ordinul senatorial în majoritate covârşitoare.

După executarea acestor comandamente militare, urmau comandamentele administrative

numite procuratelae, de fapt sarcini administrative, mai ales financiare de care se ocupa fostul

cavaler, ca un intendent al împăratului.

O altă treaptă superioară ierarhic formau praefecturae, mult mai însemnate decât primele şi în

care cavalerii reprezentau autoritatea împăratului. Cele mai de dorit şi cele mai importante pentru

cariera unui cavaler erau următoarele: praefectura annonei, praefectura Aegypti, praefectura classis

praetoriae (Missena et Ravenna), praefectura vigillii, praefectura praetorii.

Pentru cavaleri devine ereditară funcţia aceasta, exigenţa unui cens şi dreptul de a participa

după miliţii la administraţia imperială. Prin ereditatea privilegiilor, ordinul ecvestru egalează astfel

ordinul senatorial, ajungându-se ca unele din cele mai bogate familii de cavaleri să intre în Senat.

Cavalerii au fost mult mai favorizaţi de către împărat, pentru că ei nu au un număr restrâns de

membrii precum senatorii. Cazurile speciale, erau, atunci când censul împărţit între copiii unui

cavaler era sub suma cerută, iar fii mai mici sunt decăzuţi din drepturile rangului, ei fiind de obicei

reabilitaţi de împărat, însă scăderea notabilităţii diminuează automat şi numărul cavalerilor.16

După cens, cavalerii se vor împărţi din timpul lui Hadrian în trei categorii. Prima categorie de

cavaleri, numiţi centenarii, cu un cens de 100000 de sesterţi. Din această categorie făceau parte

funcţionarii superiori ai administraţiei centrale din Roma iar din provincii, cei care se încadrau în

această categorie erau: procuratorii financiari sau prefecţii flotilelor militare provinciale (cele din

Egipt, Moesia, Pannonia şi Syria), procuratorii care se ocupau cu baterea monedei, subprefecţii

annonei, subprefecţii vigilia, procuratorii guvernatori ai provinciilor de munte şi ai provinciilor

sărace, prefecţii unor flotile regionale precum cele din Britannia, Germania şi Euphrat.

Cea de-a doua categorie de cavaleri cu valoarea censului de 200000 de sesterţi numiţi

Ducenarii. Această categorie conţinea acei cavaleri, care îndeplineau funcţiile de şefi ai serviciilor

centrale ale administraţiei, cu titlul de praefecti, prefecţii flotelor de la Missena şi Ravenna,

procuratorii guvernatori ai provinciilor Thracia şi Mauretania.

Clasa a III-a, eşalonul suprem al cavalerilor romani şi al carierei ecvestre (un fel de baston de

mareşal) se numeau trecenarii şi aveau un cens de peste 300000 de sesterţi. Aceasta îi avea drept

reprezentanţi pe prefecţii pretoriului, prefectul annonei, şefii birourilor cancelariei imperiale,

procuratorul şef a rationibus, procuratorul şef al averii private a împăratului, (ratio privata),

prefectul Urbi, praefectus Aegypti. Antoninus, după cucerirea Mesopotamiei, va impune tot un

conducător ecvestru la noua cucerire, asemănător celui al Egiptului, praefectus Maesopotamiae,

fiind al doilea cavaler în rang după cel al Egiptului. Pentru aceste funcţii cavalerii primeau, spre
deosebire de senatorii cu funcţii administrative, salariu.17 Cele trei clase ale cavalerilor vor avea

denumiri specifice în epigrafia latină, titluri la care se ţinea foarte mult. Prima conţinea VIRI

EGREGII, cea de-a doua pe VIRI EMINENTISSIMI, iar cea de-a treia pe VIRI PERFECTISSIMI.18

Aceasta a fi, pe scurt, descrierea epitetului equester din punct de vedere socio-profesional.

II. Calul - tehnologie militară

Valoarea militară a calului pentru civilizaţia romană este de necontestat, cavaleria find arma

celor bogaţi, dar şi arma de elită a Romei. Trupele speciale ale armatei romane sunt oglinda cea mai

fidelă a importanţei cailor ca armă. De aceea existau şi multe grade militare sau unităţi întregi

denumite după cai, precum praefectus equitum, equites singulares, alături de acestea se afla şi un

serviciu veterinar şi altul de îngrijitori ai cailor. Din punct de vedere militar, creşterea cailor

reprezentând o prioritate naţională în perioada imperială, mai ales din cauza nevoilor războinice.

Din provinciile lor romanii au adus noi rase de cai, fie masive, de tracţiune sau iuţi cum erau

caii africani, cavaleria numidiană fiind foarte apreciată în luptă datorită vitezei cailor (strămoşii

rasei pur sânge arab de astăzi, o rasă adaptată condiţiilor de deşert, capabilă de viteză, chiar dacă au

o talie medie19).

Calul intra în componenţa fiecărei unităţi militare romane, fie că era legiune, adică unitate

structurală a armatei romane, fie că era unitate auxiliară, pentru că toate acestea aveau efective de

cavalerie numite alae –în traducere=aripi. Aceste denumiri le-au fost date, probabil, din cauza

tacticii de luptă. Fiind unităţile celor bogaţi (lucru care se va menţine în toată istoria cavaleriei) ele

acţionau întotdeanua pe flacurile linilor de bătaie, niciodată nu începeau atacul pentru a se expune

astfel pierderilor grele, armata romană avea o mare grijă de forţele ei, mai ales a celor care asigurau

comanda şi elita armatei, aşa cum erau trupele de cavalerie.

Marius, prin reforma sa fundamentală privind armata romană, a permis ca alae-le, care erau

iniţial unităţi militare auxiliare, să devină subunităţi componente ale tuturor legiunilor romane ca şi

turmae-le, unităţi mai mari de 300 de calăreţi (un fel de escadroane), iniţial formate din străini,

asigurând astfel cu ajutorul acestor subunităţi un aport de 1000 de călăreţi fiecărei legiuni.20

Se crează astfel accesul unor noi rase cabaline, străine provenite mai ales din regatele

clientelare ale Romei, dar şi din provinciile sale sau ale regatelor cu care ea avea relaţii bune, fapt

care a permis şi încucişarea raselor de cai şi obţinerea unora, mult mai eficiente pentru armată.
Nevoile armatei romane erau foarte diversificate în cea ce priveşte aportul cailor, ea avea nevoie nu

numai de cai de viteză, ci şi de cai de tracţiune pentru transportul logistic. Devin celebre unităţile de

cavalerie formate din mauretani şi numizi, acestea devin adevărate elite în cadrul cavaleriei romane.

Sunt foarte multe dovezi epigrafice şi ale existeţei trupelor auxiliare de cavalerie formate din

daci, Dacia fiind recunoscută pentru caii săi, ceea ce le-a permis o bună clasare a acestora în cadrul

trupelor auxiliare ale Romei, numeroşi daci având grade care demonstrau priceperea şi

profesionalismul lor în cadrul acestor tipuri de arme: exercitator equitum singularium, actarius

equitum singularium, beneficiarius ex singularibus, eques alae etc.21

Alae-le puteau fi quingenariae cu un efectiuv de 480-500 de oameni şi milliariae cu un

efectiv de 1000 de oameni.

Hadrian a fost împăratul care a inovat în domeniul militar noi unităţi care se bazau pe „arma”

–cal. Dintre acestea cele mai importante au fost numerii de cavalerie şi exploratores 22 (aceştia erau

cercetaşi sau mai bine spus spioni călare care aveau misiunea de a inspecta teritoriul sau trupele

duşmane).

Numerii erau, de obicei, subunităţi militare auxiliare, care puteau fi peditae sau equitae, aşa

cum se observă din textele epigrafice latine.23 Astfel sunt foarte multe trupe de acest fel denumite

chiar după natura armei: Numerus singularium=numerul de singulari-un fel de trupe speciale, am

putea traduce şi prin numerul de spioni; Numerus equitum singularium=numerul de călăreţi

independenţi-erau tot trupe de spionaj şi de commando în înţelesul actual; Numerus

Germanicianorum exploratorum =numerul de germanici cercetaşi-spioni etc.

Tot împăratul Hadrian, care a servit de altfel foarte mult în armată romană, a îmbunătăţit şi

armamentul cavaleriei, importând un mijloc de apărare al parţilor, cuirasa, care va deveni specifică

unităţilor de cavalerie.24 Cu parţii romanii au avut conflicte foarte grele, nereuşind niciodată cuceriri

complete ale acestora.

Calul erau foarte important şi pentru trupele speciale 25 ale armatei romane: garda pretoriană şi

Equites singulares. Aceste trupe aveau multiple roluri din care le amintim pe cele de serviciu secret

al Romei, trupe de asalt sau de intervenţii rapide, commando etc; calul oferea acestor unităţi

mobilitate, acces şi viteză. De multe ori, aceşti soldaţi datorau succesul, viaţa şi promovarea într-o

mare proporţie şi animalelor lor.

De asemenea, ca tehnologie militară, caii şi atelajele cu tracţiune ecvestră erau folosite şi la

celebrarea triumfurilor organizate în Roma şi pentru trasnportul logisticii sau a prăzilor de război,

având în acest caz rol de asigurare a pompei şi fastului. Cu aceste ocazii se foloseau carele de luptă

romane, mai puţin folosite în teatrele de operaţii, însă etalate la triumfuri pentru a asigura nota de

spectacol, având un scop utilitar-ele erau încărcate cu capturile romanilor din cuceririle lor, dar şi de

simbol al victoriei romanilor. Ceremoniile triumfurilor puneau la încercare capacităţile de strunire a

nobilelor animale, obişnuite mai ales cu zgomotul luptelor, decât cu cel al oraşului. Aceste

manifestări demonstrează o dată în plus valoarea şcolii militare romane de dresaj şi de îngrijire a

acestor animale, existând foarte multe grade de veterinari, personal care se ocupa de creşterea şi

dresajul cailor, militari care răspundeau de herghelia legiunii precum praefectus equitum 26 etc.

III. Calul – mijloc economic şi de trasport al romanilor

Valoarea economică şi de transport a calului în civilizaţia romană are şi componentă

moştenită de la „misterioşii etrusci” care au dezvoltat o civilizaţie eminamente urbană. Această

componentă economică moştenită a fost una comercială, etruscii dezvoltând un comerţ înfloritor,

mai ales de tranzit (diverse mărfuri) atât prin porturi, dar şi terestre prin care trase de cai şi boi. De

asemenea, în exploatarea lemnului şi a minereurilor, calul era un mijloc de transport predilect.27

Calul era mijlocul de transport folosit pe distanţele lungi, bineînţeles pe uscat. Sunt ştiri că

prin intermediul popoarelor supuse din Orient, mai ales prin Egipt, romanii au pătruns pe celebrul

drum al mătăsii.28 Includerea Romei în acest circuit a atras după sine şi îmbunătăţirea şi

diversificarea raselor de cai, mai ales că în Orientul Antic era foarte importantă creşterea cailor

pentru care exista chiar un cult pentru acest animal, considerat drept dar al Cerului, fiind foarte

numeroase reprezentările ecvestre în arta egipteană, hitită, chineză etc.

Ca mijloc de producţie, calul era folosit pe scară largă în agricultura romană, deşi în cadrul

ramurii de creştere a animalelor. Deşi vitele ocupau primul loc, caii şi rasele înrudite cu el, asinii şi

măgarii egalau numărul vitelor. Astfel că şi caii, asinii-catârii şi măgarii erau folosiţi la cultivarea

pământului, în special la arat, la transportul produselor agricole, la măcinat sau la supravegheatul

turmelor de animale.

Exista şi o rasă de cai italică, medie, atestată încă din Preistorie. De asemenea, datorită

graniţelor şi conflictelor armate dintre Roma şi vecinii săi pătrund pe teritoriul italic şi rase grele
sau semigrele. În ceea ce priveşte harnaşamentul romanii cunoşteau din cele mai vechi timpuri

hamul şi posedau cunoştinţele îmblânzirii şi dresării cabalinelor.

Distribuţia acestora avea un caracter social, astfel că, de obicei, înstăriţii posedau cai, ceilalţi

mai puţin înstăriţi aveau asini, catâri şi măgari.29

Atelajele ecvestre erau şi ele de mai multe feluri (de obicei, tracţiunea lor putea fi dublă

ecvestră şi bovină). Felul acestor atelaje era determinat de natura trasportului pe care îl derserveau

astfel:

a. pentru transport uşor şi de persoane, maxim patru, erau utilizate cisium, un fel de

şaretă pe două roţi; rheda, o trăsură cu patru roţi; arcera, un soi de căruţă acoperită (cu coviltir),

carruca, o coleaşcă de lux.

b. pentru nevoile armatei se foloseau care masive, numite: palustrum, carrus-împrumut

galic, essedum, carpentum, o trăsură pentru transportul oficialilor.

c. pentru funcţionarii sacerdotali se folosea un atelaj numit pilentum.30

d. pentru ceremoniile triumfurilor se folosea petorritum.31

Caii se foloseau şi la vânătoare pentru capturarea unor animale mari, vânătoarea ecvestră

rămând până în zilele noastre apanajul aristocraţiei.

IV Calul – mijloc de comunicare

Pentru Roma, comunicarea era o necesitate, succesul ei ca super-putere s-a datorat organizării,

integrării cuceriţilor şi legăturilor strânse cu teritoriile cucerite. Aceste legături se făceau în primul

rând cu ajutorul căilor de comunicaţii: terestre, maritime şi fluviale.

Calul a reprezentat mijlocul de comunicare predilect pentru comunicarea terestră, find foarte

util. Reţeau rutieră a Romei era o adevărată infrastructură de stat, construită şi întreţinută de către

acesta. Catherine Salles 32 numea drumurile romane „floarea civilizaţiei” romane. Construcţia

drumurilor era în grija statului, care le executa cu ajutorul militarilor. Pentru un drum, în ceea ce

priveşte lărgimea lui se folosea un etalon ecvestru, anume un atelaj specific armatei. Astfel lărgimea

unui drum roman trebuia să permită circulaţia concomitentă a două astfel de atelaje trase de cai.

Calul a avut un rol crucial şi în poşta romană 33. Sistemul poştei ecvestre a fost pentru prima

dată înfiinţat în Persia, romanii ducându-l la perfecţiune. De la romani el a fost preluat în toată

lumea europeană, până la momentul apariţiei automobilului.

Poşta romană a fost pusă în mişcare de către Caesar, dar Augustus a fost cel care a

transformat acest serviciu într-o adevărată instituţie. Aceasta purta denumirea de cursus publicus şi

servea iniţial, nevoilor imperiale, ulterior ale armatei şi ale marilor demintari. Poştaşii călări

transmiteau ordinele imperiale în toată jurisdicţia romană. Vor fi construite oficii speciale care

deţineau grajduri şi cai de schimb la fiecare 40-50 de km.

Exista chiar şi un grad militaro-administrativ de praefectus vehiculorum, un fel de diriginte

militar. Acest serviciu era unul sigur, de siguranţa lui îngrijindu-se serviciile speciale din cadrul

armatei; existau şi inspectori poştali care purtau denumirea şi de curiosi, ei îngrijindu-se de buna

funcţionare şi de siguranţa a ceea ce se transmitea. Pentru funcţionarii poştali era necesară un fel de

legitimaţie numită evectio sau tractoria.

Se vor construi atelaje ecvestre speciale pentru nevoile poştei romane, numite birotae, care

mari pe două roţi la care se înhămau de obicei trei cai, dar şi alte rase înrudite cu acesta cum ar fi

măgării sau asinii.34

Aşadar calul a reprezentat un preţios mijloc de comunicare, un adevărat Pegas pentru

organizarea romană, de viteza lui depinzând de multe ori destinul unor oameni, victorii, regiuni,

armate etc. El a fost o verigă importantă a comunicării Romei cu supuşii săi.

V. Calul – componentă a industriei divertismentului

Jocurile erau cele mai gustate de publicul roman. Exista o adevărată industrie a

divertismentului întreţinută cu mare grijă de către statul roman, calul fiind şi el o componentă de

bază a acestei industrii de loisir.

Jocurile erau de mai multe feluri. Predominau cursele de care şi luptele de gladiatori. În

timpul Imperiului Roman cursele de care erau foarte la modă.

Instituţia jocurilor romane publice era susţinută de tezaurul statului. Primele jocuri au fost

celebrate în cinstea lui Iupiter, Mars şi a zeiţei Robigo. Ele aveau un ritual religios, pompa

circenses, care era de fapt o procesiune religioasă, învingătorii îşi primeau onorurile în funcţie de

însuşirile lor excepţionale de pe timpul jocurilor.35

Cursele de care alternau cu numere de cascadorie. Erau spectaculoase şi periculoase în acelaşi

timp şi erau denumite după numărul cailor înhămaţi: bigae – cu doi cai; trigae – cu trei cai şi

quadrigae – cu patru cai.36

Datorită acestor curse exista o adevărată industrie a creşterii, antrenării şi întreţinerii

hergheliilor care participau, de regulă, la spectacole, ele fiind cele care se specializaseră pentru

aceasta.

Sursele ne spun că existau patru mari herghelii, fiecare dintre ele fiind reprezentată de o

culoare: albă, albastră, roşie şi verde, fiind denumite după culori astfel: factio albata, factio veneta,

factio russata şi factio prasina. Toate aceste echipe aveau o serie întreagă de îngrijitori, veterinari,

dresori, vizitii etc. Erau angrenate, de asemenea, într-o industrie paralelă a pariurilor unde se

manevrau sume imense. Vizitii şi jonglerii câştigau adevărate averi, dar îşi riscau viaţa de fiecare

dată.37

În lumina ultimelor descoperiri arheologice din Marea Britanie, York, ar fi existat şi glagiatori

care ar fi luptat călare în arenele romane, ei purtau denumirea de equites.

Se pare că tradiţia curselor de care a fost moştenită de romani de la etrusci, pentru că s-au

păstrat numeroase reprezentări artistice ale unor vizitii, cea mai cunoscută fiind Auriga. Termenul

de equus, depăşeşte ca vechime şi pe etrusci, el provenind din indo-europeană38.

O altă ipoteză a tradiţiei jocurilor ecvestre la romani ar proveni, credem, de la troieni,

consideraţi, strămoşii romanilor de către ei înşişi, pentru că în societatea troiană calul avea nu

numai un rol social, ci şi unul religios, fiind un simbol al divinităţii, lucru de înţeles interpretând

acceptarea darului grecilor-calul troian. De asemenea, se ştie că pentru prima dată calul a apărut în

Asia, Troia fiind plasată în Asia Mică, iar cronologic aceasta ar fi o ipoteză plauzibilă.

VI. Calul – animal de companie şi personaj vedetă

Animalele de companie au fost apreciate de către romani, mai ales de către cei din clasele

superioare. Catullus ne oferă, în versurile sale numeroase detalii despre animalele de companie

preferate de romani; căţei, păsări etc. Calul s-a numărat şi el printre animalele de companie

preferate, fiind în acelaşi timp unul dintre prietenii de nădejde ai stăpânilor lor. Unii dintre ei au

devenit personaje celebre, adevărate vedete.

Unul dintre aceşti cai-vedetă a fost calul lui Caesar, care l-a servit în Gallia şi care l-a purtat în

numeroase victorii, devenind un adevărat simbol, fiind amintit de izvoare. Cu ajutorul lui Caesar s-a

avântat în toiul luptei fie pentru a-şi salva oamenii, fie pentru a da un exemplu, fie pentru susţinerea

unor atacuri hotărâtoare.

Plutarh ne povesteşte despre legătura dintre Caesar şi sportul hipic, mai ales despre priceperea

lui: „...distracţia preferată a lui Caesar era călăria: punând mâinile la spate, el putea să galopeze

în goană nebună pe orice drum. Şezând pe cal, după cum povesteau subalternii săi, Caesar, în

acelaşi timp, dicta scrisori la doi secretari...”39

Cavaleria nu l-a trădat niciodată pe Caesar, ca armă, cu ajutorul ei el le-a dat galilor lovituri

nimicitoare, în favoarea romanilor: „...Atacul al treilea (al galilor-s.n.) era cât pe ce să se termine

cu cucerirea taberei romane, însă cavaleria romană, pătrunzând în spatele galilor, i-a atacat prin

surprindere...”.40

De multe ori, Caesar a intervenint în luptă pentru a da un imbold soldaţilor lui în încleştările

cu galii. Toate acestea intervenţii aveau rol psihologic, dar şi vizual pentru a ridica moralul trupelor

sale. Descrierile acestor intervenţii sunt despre un Caesar pe un cal alb, contrastând puternic cu

purpura mantiei sale, ceea ce îl făcea vizibil de departe de către trupele sale. Şi datorită artei sale

ecvestre şi fidelităţii animalui său, calul, Caesar a ieşit învingător în Gallia şi a oferit un exemplu

subalternilor lui, de comandant militar desăvârşit.

Un alt cal vedetă a fost calul lui Caligula. Acest împărat a fost un mare admirator al cailor şi a

ocupaţiilor care implicau prezenţa cailor. El chiar şi-a dorit să-şi facă propriul cal, Incitatus, consul

al Romei.41

De multe ori împăratul, personal, aşa cum apare în opera lui Suetonius, conducea quadriga la

care erau înhămaţi cei mai cunoscuţi cai din spectacolele romanilor, a rechiziţionat „vehiculele de

închiriat şi cai morarilor” pentru nevoile personale. Era chiar partizanul echipei verzi în spectacole,

oferind sume imense acesteia.

Suteonius ne descrie cu lux de amănunte pasiunea împăratului Caligula pentru calul său, tratat

ca un animal de companie şi mai puţin ca o armă: „În ce-l priveşte pe calul său, Incitatus, pentru a

nu-i deranjată odihna în timpul jocurilor de circ, impunea linişte în vecinătate prin intermediul

soldaţilor, în afară de un staul de marmură, un staul de fildeş şi o pătură de purpură împodobită cu

bijuterii şi pietre preţioase, i-a dăruit o casă, sclavi, mobile pentru a putea primi în chip magnific

persoanele invitate în numele său; se zice că hotărâse să-l aleagă consul...”42

Şi Caracalla a fost un împărat iubitor de cai. În timpul vieţii sale el a tratat aceste animale că

prieteni, practicând de multe ori călăria sau conducerea carului în luptă.43

Toţi împăraţii Romei, mai ales cei care au dus campanii militare, au fost şi pricepuţi călăreţi,

calul fiindu-le mai mult decât o armă, el le-a fost mai dergabă partener şi prieten.

VII. Calul - obiect ritualic

Exista la romani o sărbătoare, celebrată la 15 octombrie, care era dedicată lui Mars, zeul

războiului, iar cu prilejul acestei sărbători era sacrificat un cal în cinstea zeului patern al romanilor,

pentru purificarea armelor. Acest sacrificiu era ritualic, la începuturile Romei acest obicei marca

sfârşitul perioadei de campanii militare.44

Tot legat de ritualismul şi de simbolismul calului (şi a rudelor sale) în cadrul societăţii romane

trebuie să includem şi menţiunile din romanul lui Apuleius - Măgarul de aur sau Metamorfozele.45

De asemenea, foarte mult reprezentări mitologice sau ale divinităţilor romane au ca însoţitori

ai personajelor vizate, caii.

VIII. Calul – obiect artistic

Mai toate reprezentările artistice ale împăraţilor romani sunt ecvestre, calul fiind un adevărat

leit-motiv în arta romană. Ne vom opri numai la Columna lui Traian46, care abundă de scene

ecvestre, fiind reliefaţi atât caii romanilor, dar şi cei ai dacilor. Şi în reprezentările artistice calul s-a

dovedit a fi apanajul celor înstăriţi sau a celor puternici.

Mai mult, acest mod de reprezentare a figurilor oamenilor politici călare a fost preluat de

tradiţia artistică medievală, renascentistă, modernă şi contemporană.

Acestea sunt câteva explicaţii ale titlului studiului nostru. Roma a fost într-adevăr una

ecvestră şi de iure (ne gândim aici la influenţa ordinului ecvestru în conducerea ei) şi de facto ,

creşterea cailor find o prioritate de stat în condiţiile militarismului roman.

Într-o analiză a „gramaticii civilizaţiei”47 romane, calul ocupă locul unui complement.

Epitetul equester i s-a potrivit unei Rome, dominată de mari oameni de arme, de războiae

mondiale, Romă construită şi condusă de facto de către ordo equester.

NOTE

1 www.calulmagazin.com/

2 Iohanna Şarambei, Nicolae Şarambei, 99 de personalităţi. Lumea antică, ediţia a III-a, Editura Artemis,
Bucureşti, fără

an, pp. 242-243., p. 243.

3 Marcel Bordet, Istoria Romei Antice, Traducere de Maria Ivănescu, Editura Lider, fără an, pp. 30-31.

4 Am tratat pe larg despre ordinul ecvestru în teza noastră de doctorat, din care am şi selectat aceste
informaţii:

Mădălina Strechie, Condiţia femeii în cadrul familiei romane de origine ecvestră în perioada Principatului,

Craiova, Editura Universitaria, 2008, capitolul Ordinul ecvestru-Istorie şi dezvoltare, pp. 13-67.

5*** Larousse Dicţionar de civilizaţie romană, Jean-Claude Fredouille, profesor la Universitatea Paris X-
Nanterre,

traducere de Şerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp.52-53.

6 Marcel Bordet, op. cit., p. 296.

7 Claude Nicolet, Le métier de citoyen dans la Rome Républicaine, Éditure Galimard, Paris, 1976, p.13.

8 Ibidem, p.14.

9 Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, ediţie revăzută şi completată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1993, p.285.

10 Karl Christ, The Romans,(An introduction to their history an civilization), translate from the German
by Cristopher

Holme, Published by the University of California Press Berkley and Los Angeles, 1984, p.29.

11 Marcel Bordet, op. cit., pp. 30-31.

12 Cf http://ebooks.unibuc.ro/istorie/olariu/0.htm, Instituţii romane. Dicţionar de termeni.

13 Karl Christ, op. cit., p.30.

14 Ibidem, p.72.

15 Jean Gagé, Les classes sociales dans L‛Émpire Romain, Paris, Éditure Payot, 1964, Collection
Bibliothèque

Historique, chapitre III, p.107.

16 Ibidem, p. 27.

17 Ibidem, pp. 380-381.

18 Ibidem, p. 382.

19 http://2cai.lx.ro/arab.html

20 *** Larousse Dicţionar de civilizaţie romană, pp. 27-28.

21Apud Constantin C. Petolescu, Auxilia Daciae, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002, pp. 145-146.

22 Dumitru Tudor, Figuri de împăraţi romani, volulul II, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974,
p. 67.
23 Apud Constantin C. Petolescu, op. cit., pp. 188-191.

24 Dumitru Tudor, op. cit., p. 68.

25 Vezi pentru acest tip de trupe, articolul nostru Special troops of the Roman army, în volumul THE
16TH

INTERNATIONAL CONFERENCE THE KNOWLEDGE-BASED ORGANIZATION, MANAGEMENT

AND MILITARY SCIENCES. SECURITY AND DEFENCE, Conference proceedings 1, Sibiu, 25-27

november 2010 This event is organized by NICOLAE BĂLCESCU Land Forces Academy in collaboration
with

the National Authority for Scientific Research, ISSN: 1843-6722, cotaţie CNCSIS B+, cod CNCSIS 329,

Nicolae Bălcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 2010, Cod CNCSIS 63, indexată BDI

http://ebschost.com/titleList/a9h-journals.pdf., pp. 180-185.

26 Cf. Yann Le Bohec, L’Armée Romaine, Paris, Éditure Picard, 1984.

27 Vezi pentru mai multe detalii Raymond BloBloch, Etruscii, Prezentare, traducere şi note de prof. univ.
Nicolae Lascu,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.

28 Helmut Uhlig, Drumul mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, Traducere din limba
germană de

Magda Petculescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2008, pp. 77-84.

29 Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, pp. 31-33.

30 Apud Teodor Iordănescu, Viaţa privată în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Vestala, 2003, pp. 119-
120.

31 Nicolae Lascu, op. cit., pp. 31-33.

32 Vezi articolul doamnei Catherine Salles, Călător prin Imperiul Roman, în „Magazin Istoric”, Nr. 4,
aprilie 1991, pp.

67-68.

33 Am tratat acest subiect şi în articolul nostru Mădălina Strechie, Drumurile romane şi poşta romană
din Analele

Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Filologie, Limbi şi literaturi clasice, Anul I, nr. 1-2/2004, Craiova,

Editura Universitaria, pp.120-124, ISSN: 1841-1258.

34 Vezi pentru mai multe detalii: http://histoirepostale.com/histoire/la_poste_romaine.htm.

35 ***Larousse. Dicţionar de civilizaţie romană…, p. 109.

36 Apud Pierre Grimal, Civilizaţia romană, vol. I., traducere şi note de Eugen Cizek, Bucureşti, Editura
Minerva, 1973,

pp. 412-413.

37 Nicolae Lascu, op. cit, pp. 407-410.

38 Apud Dana Dinu, Lexicologia limbii latine, Craiova, Editura Universitaria, 2008, p. 37.

39 Plutarh, Oameni iluştri ai Romei Antice, Ediţie îngrijită de Inga Druţă, Ediţia a II-a, Chişinău, Editura
Cartier,

Republica Moldova, p. 319.

40 Ibidem, p. 326.

41 Dumitru Tudor, op. cit., vol I, p. 110.

42 Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, Traducere din limba latină, prefaţă şi anexe Gheorghe
Ceauşescu,

Debrecen, RAO Clasic, 1998, pp. 167-187.

43 Dumitru Tudor, op. cit., vol I, p. 193.

44 Magda Stan, Cristian Vornicu, Istoria lumii pentru toţi. Antichitatea, Bucureşti, Editura Niculescu,
2007, p. 164.

45 Cf. Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, Traducere din limba latină şi note de I. Teodorescu,
Ediţie nouă,

revăzută şi întregită de Ion Acsan, Introducere de Eugen Cizek, Bucureşti, Editura Univers, 1996.

46 Vezi pentru mai multe detalii Mihai Gramatopol, Arta romană în România, Bucureşti, Editura
Meridiane, 2000.

47 Titlul l-am preluat de la Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I-II, în româneşte de Dinu
Moarcăş, Bucureşti,

Editura Meridiane, 1994.

BIBLIOGRAFIE

Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, Traducere din limba latină şi note de I.

Teodorescu, Ediţie nouă, revăzută şi întregită de Ion Acsan, Introducere de Eugen Cizek, Bucureşti,

Editura Univers, 1996.

Bloch, Raymond, Etruscii, Prezentare, traducere şi note de prof.univ. Nicolae Lascu,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.

Bordet, Marcel, Istoria Romei Antice, Traducere de Maria Ivănescu, Editura Lider, fără an.
Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I-II, în româneşte de Dinu Moarcăş,

Bucureşti, Editura Meridiane, 1994.

Christ, Karl, The Romans,(An introduction to their history an civilization), translate from the

German by Cristopher Holme, Published by the University of California Press Berkley and Los

Angeles, 1984.

Dinu, Dana, Lexicologia limbii latine, Craiova, Editura Universitaria, 2008.

Gagé, Jean, Les classes sociales dans L‛Émpire Romain, Paris, Éditure Payot, 1964,

Collection Bibliothèque Historique.

Gramatopol, Mihai, Arta romană în România, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000.

Grimal, Pierre, Civilizaţia romană, vol. I., traducere şi note de Eugen Cizek, Editura Minerva,

Bucureşti, 1973.

Guţu, Gehorghe, Dicţionar latin-român, ediţie revăzută şi completată, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1993.

Iordănescu, Teodor, Viaţa privată în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Vestala, 2003.

*** Larousse Dicţionar de civilizaţie romană, Jean-Claude Fredouille, profesor la

Universitatea Paris X-Nanterre, traducere de Şerban Velescu, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000.

Lascu, Nicolae, Cum trăiau romanii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965.

Le Bohec, Yann, L’Armée Romaine, Paris, Éditure Picard, 1984.

Nicolet, Claude, Le métier de citoyen dans la Rome Républicaine, Éditure Galimard, Paris,

1976.

Petolescu, Constantin, C., Auxilia Daciae, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002.

Plutarh, Oameni iluştri ai Romei Antice, Ediţie îngrijită de Inga Druţă, Ediţia a II-a, Chişinău,

Editura cartier, Republica Moldova.

Salles, Catherine, Călător prin Imperiul Roman, în „Magazin Istoric”, Nr. 4, aprilie 1991.

Stan, Magda, Vornicu, Cristian, Istoria lumii pentru toţi. Antichitatea, Bucureşti, Editura

Niculescu, 2007.

Strechie, Mădălina, Condiţia femeii în cadrul familiei romane de origine ecvestră în perioada

Principatului, Craiova, Editura Universitaria, 2008.

Idem, Drumurile romane şi poşta romană din Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe

Filologie, Limbi şi literaturi clasice, Anul I, nr. 1-2/2004, Craiova, Editura Universitaria, pp.120-

124, ISSN: 1841-1258.

Idem, Special troops of the Roman army, în volumul THE 16TH INTERNATIONAL

CONFERENCE THE KNOWLEDGE-BASED ORGANIZATION, MANAGEMENT AND

MILITARY SCIENCES. SECURITY AND DEFENCE, Conference proceedings 1, Sibiu, 25-27

november 2010 This event is organized by NICOLAE BĂLCESCU Land Forces Academy in

collaboration with the National Authority for Scientific Research, ISSN: 1843-6722, cotaţie

CNCSIS B+, cod CNCSIS 329, Nicolae Bălcescu Land Forces Academy Publishing House, Sibiu,

2010, Cod CNCSIS 63, indexată BDI http://ebschost.com/titleList/a9h-journals.pdf., pp. 180-185.

Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, Traducere din limba latină, prefaţă şi anexe

Gheorghe Ceauşescu, Debrecen, RAO Clasic, 1998.

Şarambei, Iohanna, Şarambei, Nicolae, 99 de personalităţi. Lumea antică, ediţia a III-a,

Editura Artemis, Bucureşti, fără an.

Tudor, Dumitru, Figuri de împăraţi romani, volulul II, Bucureşti, Editura Enciclopedică

Română, 1974.

Uhlig, Helmut, Drumul mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, Traducere

din limba germană de Magda Petculescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2008.

SURSE ELECTRONICE:

http://2cai.lx.ro/arab.html

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/olariu/0.htm, Instituţii romane. Dicţionar de termeni.

http://histoirepostale.com/histoire/la_poste_romaine.htm.

www.calulmagazin.com/