1.

Tehnicile si procedurile de audit

I. Tehnica Sondajului este definit ca o tehnică ce constă în selecţionarea unui anumit număr de părţi dintr-o
mulţime, aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea rezultatelor
obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime.
Tehnica sondajului presupune următoarele etape:
a) determinarea populaţiei (ansamblul elementelor-)- trebuie sa fie comparabila cu obiectivul urmarit;
b) determinarea perioadei- depinde de următorii factori:
- rezultatul sondajelor deja efectuate;
- investigaţiile făcute pentru a constata dacă sistemul de audit intern a funcţionat în acelaşi fel pe parcursul
întregii perioade;
- durata perioadei ne-verificate;
- natura şi totalul operaţiilor sau soldurilor implicate;
- lucrările de control a conturilor pe care auditorul urmează să le efectueze.
c) executarea propriu-zisă a sondajului- presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru:
- alegerea tehnicilor de lucru;
- determinarea mărimii (taliei) eşantionului;
- selecţionarea eşantionului;
- studiul eşantionului;
- evaluarea rezultatelor;
- stabilirea concluziilor.

II. Tehnica Observarii fizice- constituie mijlocul cel mai eficace de verificare a existenţei unui activ, însă ea
nu aduce decât o parte din elementele probante necesare auditorului şi anume numai existenţa bunului
respectiv, celelalte elemente probante ca de pildă, proprietatea asupra bunului, valoarea atribuită etc., trebuie să
fie verificate prin alte tehnici.
Această tehnică se foloseşte de obicei la controlul stocurilor. În ce priveşte stocurile, auditorul trebuie să
aibă în vedere următoarele aspecte:
- studierea procedurilor de inventariere;
- verificarea faptului că persoanele însărcinate cu inventarierea aplică în mod corect procedurile;
- lucrările de inventariere au fost corect valorificate.
III. Procedura confirmării directe se desfăşoară cu acordul conducerii întreprinderii auditate şi constă în a
cere unui terţ cu care respectiva întreprindere are legături de afaceri, să confirme direct auditorului informaţii
legate de existenţa operaţiilor, soldurilor etc.
Procedura confirmării directe, datorită avantajelor pe care le oferă (fiabilitate, rapiditate şi economicitate)
este indicată în toate cazurile când poate fi realizată. Exemplele tipice care ilustrează folosirea procedurii
confirmării directe sunt pentru:
- Imobile = situaţia ipotecilor, extrasele din cartea cadastrală;
- Mijloace fixe, altele decât cele imobile = gajuri, contracte de leasing;
- Active ale exploatării = stocuri deţinute în afara întreprinderii, stocuri deţinute de întreprindere în
contul terţilor;
- Creanţe şi datorii = solduri în curs (clienţi, furnizori, debitori şi creditori diverşi), împrumuturi şi
credite date sau primite (soldul, dobânda, angajamentele date sau primite);
- Bănci = situaţiile privind relaţiile bancare (soldurile curente, împrumuturi şi credite, efecte scontate,
garanţii etc.), informaţii despre bonitatea partenerilor de afaceri;
IV.Tehnica interviului este o metodă de investigare destinată cunoaşterii în profunzime a comportamentului
uman în însuşirea şi aplicarea unor proceduri componente ale auditului intern sau controlului conturilor.
Practica de audit cunoaşte următoarele tipuri de interviu:
- interviul liber (de profunzime, nedirijat, nestandardizat, extensiv) constă în înregistrarea
intervievatului de către cel ce realizează interviul cu ajutorul unei foi de lucru. Rolul acestei foi este de
a-i face pe cei intervievaţi să vorbească liber şi pe larg, fără întrerupere.
 - interviul cu chestionar (standardizat, direcţionat, sistematizat, intensiv) se angajează, de regulă, cu un
singur intervievat şi se desfăşoară pe baza unor întrebări, într-o anumită ordine şi formă stabilite, de la
care cel ce realizează interviul nu se abate.
V. Tehnica examinării analitice este o metodă globală destinată să constate numai erorile sau omisiunile
importante, fără să aducă prin ea însăşi elemente doveditoare a erorilor sau omisiunilor constatate, acestea
urmând a fi determinate prin alte tehnici (sondaj, teste) care permit cuantificarea cât mai precisă a acestora.
În auditul financiar se consideră semnificativ orice element sau grup de elemente susceptibil să aibă o
influenţă asupra conturilor anuale şi a utilizatorilor acestora (proprietari, creditori, investitori etc.).
Încă din etapa orientării şi planificării auditului financiar, auditorul identifică sistemele şi conturile
semnificative cu scopul de a stabili, pe de o parte, sistemele semnificative şi procedurile componente ale
auditului intern în vederea evaluării acestora în scopul stabilirii fiabilităţii lor, iar pe de altă parte, conturile
semnificative care prin valoarea şi natura lor pot ascunde erori sau inexactităţi sunt direct legate de regularitatea
şi sinceritatea contabilităţii.
Testul este o metodă de examinare şi cercetare a fenomenelor având caracter constatativ în cadrul
lucrărilor de audit financiar.
VI. Tehnica testării domeniilor semnificative are următoarele obiective:
- sistemele şi procedurile de audit intern privind corecta elaborare şi însuşire de către utilizatori aşa cum
sunt ele prevăzute în instrucţiunile respectiv deciziile întreprinderii;
- controlul conturilor semnificative.
VII. Tehnica examinarii conturilor anuale are ca obiect verificarea faptului că:
- bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia modificării capitalurilor proprii, situaţia fluxurilor de
trezorerie, politicile contabile şi notele explicative sunt coerente, concordă cu datele din contabilitate,
sunt prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de evenimentele
posterioare datei de închidere;
- notele explicative conţin toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra situaţiei patrimoniale,
financiare şi a rezultatelor obţinute.
Tehnica de examinare a conturilor anuale se bazează pe:
- stabilirea indicatorilor de analiză financiară şi compararea lor cu cei a exerciţiilor precedente şi ai
sectorului de activitate;
- comparaţiile între datele reieşite din conturile anuale şi datele anterioare posterioare şi previziunile
întreprinderii;
- compararea în procente faţă de cifra în afaceri a diferitelor posturi din contul de profit şi pierdere.
Examinarea conturilor anuale presupune verificarea dacă acestea prezintă o imagine fidelă, clară şi
completă a patrimoniului, rezultatelor şi situaţiei financiare.
 2. Cadrul juridic de organizare al auditului financiar

Cadrul juridic de organizare si functionare a auditului fin-ctb este dat de ordonanta 75/1990 cu modif si completarile
ulteriore referitoare la activitatea de audit fin si contabil.
Din punct de vedere juridic, auditul financiar cunoaşte două forme:
1. Auditul legal
2. Auditul contractual
1. Auditul legal reprezintă îndeplinirea obligaţiilor cu privire la supravegherea gestiunii întreprinderii
patrimoniale, verificarea şi certificarea bilanţului contabil. Această activitate este realizată de cenzori potrivit dispoziţiilor
legale, pe baza mandatului acceptat şi confirmat de Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) sau a Asociaţilor
întreprinderii.
Auditul legal are la bază Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 cu modificările ulterioare, Recomandarea
Internaţională de Audit nr. 1/1980 (IFAC),Directiva a VIII-a a Comunităţii Economice Europene.
Activitatea de audit legal este realizată de cenzori experţi contabili sau contabili autorizaţi cu studii
superioare cărora le revine obligaţia să supravegheze gestiunea societăţii comerciale, să realizeze verificări şi intervenţii
ori de câte ori situaţia o impune, să verifice casa şi să verifice bilanţul contabil.
Cenzorul trebuie să contribuie esenţial la păstrarea integrităţii patrimoniale, să urmărească dacă tranzacţiile economico-
financiare sunt ţinute la zi, dacă operaţiunile au fost corect înregistrate, sunt reale şi vizează perioada curentă. El are
obligaţia să asiste şi să contribuie la desfăşurarea inventarierii patrimoniale, să fie corect aplicate politicile contabile cu
privire la rezultatele inventarierii şi să fie cunoscute de conducerea întreprinderii şi evidenţiate în bilanţul contabil.
Principiile contabile, regulile şi normele de evaluare, ca şi principiile evaluării trebuie respectate şi aplicate astfel încât
conturile anuale să prezinte o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a contului de profit şipierdere.
2. Auditul contractual reprezintă relaţia contractuală privind executarea lucrărilor specifice de audit cu privire la
atestarea informaţiei contabile cuprinse în situaţii financiare. Auditul contractual are la bază Ordonanţa Guvernului
nr.65/1994.
Această activitate are ca obiective:
- certificarea unor elemente din bilanţ;
- certificarea unor situaţii financiare destinate terţilor;
- evaluarea privind achiziţiile sau restructurările de întreprinderi;
- proiecte financiare, planuri, bugete, date sau informaţii care necesită confirmarea credibilităţii acestora;
- auditul bilanţului contabil.
Auditul contractual este realizat de experţi contabili şi contabili autorizaţi custudii economice superioare.
Auditul contractual nu trebuie confundat cu lucrări executate de profesionişti contabili pe bază de contract privind ţinerea
contabilităţii, întocmirea bilanţului contabil, asistenţa contabilă, financiară sau fiscală şi alte lucruri cu caracter de
analize economice şi evaluări patrimoniale.
Activitatea de expert contabil şi contabil autorizat poate fi exercitată numai de persoane ale corpului, numai după
înregistrarea acestora în Tabloul CECCAR.
Pentru verificarea şi certificarea situaţiilor financiare anuale ale unităţilor de valori mobiliare, care funcţionează sub
Legea nr. 52/1994 referitoare la activitatea cenzorilor externi independenţi, precum şi a persoanelor juridice autorizate,
aceştia trebuie să posede calitatea de „cenzor extern independent“. Această calitate o au persoanele care îndeplinesc
patru condiţii:
a) sunt experţi contabili;
b) au competenţa profesională de a verifica şi certifica legalitatea conturilor
anuale, prin proceduri specifice contabile;
c) au promovat examenul cu privire la cunoaşterea legislaţiei privind
valorile mobiliare şi bursele de valori susţinute la C.N.V.M;
d) sunt înregistraţi la C.N.V.M.
3. Modul de definire au auditului financiar

Auditul financiar, numit impropriu extern se refera ;a acele activitati de audit in care sunt implicate persoane fizice
sau juridice , profesionisti independenti din afara entitatii auditate, de unde ii revine si numele de atribut extern
Prin audit se înţelege examinarea profesională efectuată de o persoană autorizată, independentă, în vederea
exprimării unei opinii motivate asupra imaginii fidele a situaţiilor financiare anuale.
Situaţiile financiare trebuie să furnizeze informaţii utile pentru adoptarea deciziilor economice, pentru a
hotărî momentul de cumpărare sau vânzare a unei investiţii de capital, a evalua deficienţele în răspunderea
managerială, a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti şi de a oferi alte beneficii angajaţilor săi, pentru a
evalua garanţiile pentru credite acordate întreprinderii, a determina politicile de impozitare, pentru calculul
profitului şi distribuirea dividendelor, a elabora date statistice despre venitul naţional.
Auditul este o intervenţie specifică, metodică de examinare critică şi evaluare fondată pe un referenţial contabil.
Este un proces complex care constă în reunirea şi evaluarea de o manieră obiectivă şi sistematică a probelor relative la
aserţiuni ce vizează faptele şi evenimentele economice. Scopul său este de a garanta corespondenţa între aceste aserţiuni
şi criteriile admise, de a comunica rezultatele acestor investigaţii utilizatorilor interesaţi. Aceste elemente definitorii se
aplică atât auditului financiar cât şi celui operaţional.
Auditul operaţional dezvoltat în ţările Uniunii Europene are ca obiectiv analiza riscurilor şi deficienţelor existente
într-o entitate individuală sau de grup, în scopul de a acorda consiliere, recomandări, sau de a propune noi strategii pentru
ameliorarea performanţelor .
Auditul de gestiune este cel mai cunoscut de marele public din lumea anglo-saxonă ţinând cont de descoperirile
de fraudă prin probe convingătoare, deturnări de fonduri sau risipă, fie a purta o judecată critică asupra operaţiunilor de
gestiune sau a performanţelor unei entităţi sau persoane ce sunt responsabile.
Activitatea de audit financiar din romania poate fi desfasurata de persoane fizice/juridie care au dobandit aceasta
calitate si sunt membrii ai Camerei auditorilor financiari din Rom, care in exercitatrea independenta a profesiei pot
desfasura:
- Activitate de audit financiar;
- Activitate de audit intern;
- Activitate de expertiza contabila;
- Activitate de evaluare.
 4. Institutia cenzorilor

Entitatile care sunt obligate sa isi auditeze sit fin si nu organizeaza ....api beneficiaza de serviciile institutiilor
cenzorilor.
Cenzorii sunt persoane fizice alesi nemijlocit de actionari , care nu pot fi revocati decat de actionari.
Cenzorii, experti contabili sa contabili autorizati cu studii superioare desfasoara activitatea de audit legal ce reprezinta
îndeplinirea obligaţiilor cu privire la supravegherea gestiunii întreprinderii patrimoniale, verificarea şi certificarea
bilanţului contabil si a casei. Această activitate este realizată de cenzori potrivit dispoziţiilor legale, pe baza mandatului
acceptat şi confirmat de Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) sau a Asociaţilor întreprinderii.
Cenzorul trebuie să contribuie esenţial la păstrarea integrităţii patrimoniale, să urmărească dacă tranzacţiile
economico-financiare sunt ţinute la zi, dacă operaţiunile au fost corect înregistrate, sunt reale şi vizează perioada curentă.
El are obligaţia să asiste şi să contribuie la desfăşurarea inventarierii patrimoniale, să fie corect aplicate politicile
contabile cu privire la rezultatele inventarierii şi să fie cunoscute de conducerea întreprinderii şi evidenţiate în bilanţul
contabil. Principiile contabile, regulile şi normele de evaluare, ca şi principiile evaluării trebuie respectate şi aplicate
astfel încât conturile anuale să prezinte o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a contului de profit şi
pierdere.
 5. Criteriile si obiectivele care guverneaza auditul situatiilor financiare

Obiectivele auditului au în vedere: patrimoniul, rezultatul exerciţiului, bilanţul şi situaţia financiară a întreprinderii.
Validarea de către auditor a integrităţii patrimoniului are în vedere:
- ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii;
- realizarea inventarierii patrimoniului, corecta valorificare a rezultatelor acesteia şi cuprinderea sa în bilanţul contabil;
- preluarea corectă în balanţa de verificare a datelor din conturile sintetice şi concordanţa lor cu conturile analitice;
- efectuarea corectă a tuturor operaţiunilor legate de înregistrarea şi modificarea capitalurilor proprii;
- evaluarea corectă a patrimoniului conform Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991 şi Cadrului
general
- întocmirea bilanţului contabil pe baza balanţei de verificare după inventariere.
Criteriile care guverneaza un audit al situatiilor financiare:
a) Crtiteriul exhaustivitatii si integritatii inregistrarilor contabile-are în vedere că toate operaţiunile
patrimoniale au fost înregistrate corect şi integral în contabilitate.
Pentru îndeplinirea acestui criteriu, auditorul are două soluţii :
- auditorul trebuie să verifice cu mare atenţie procedurile utilizate de întreprindere pentru validarea
tuturor modificărilor patrimoniale: creşteri/diminuări de active, respectiv diminuări de pasive.
- auditorul poate utiliza rezultatele inventarierii. El trebuie să se asigure că inventarierea a fost
făcută potrivit legii.
b) Criteriul realităţii înregistrărilorAuditorul are obligaţia să urmărească dacă toate elementele de activ şi de
pasiv înregistrate în contabilitate sunt justificabile şi verificabile, corespund cu cele identificate fizic prin
inventariere sau prin alte proceduri cum ar fi: confirmări primite de la terţi, analize de laborator, etc. De
asemenea, se verifică dacă activele şi pasivele respectă principiul entităţii patrimoniale, adică toate operaţiunile
efectuate aparţin şi sunt în numele firmei.
c) Criteriul corectei înregistrări în contabilitate şi a corectei prezentări cu ajutorul conturilor anuale
Acest criteriu are mai multe obiective şi se referă la localizarea corectă a perioadei privind elementele
patrimoniale, evaluarea corectă a modificărilor, imputarea corectă şi întocmirea corectă a situaţiilor financiare.
- Perioada corectă în care sunt evidenţiate modificările patrimoniale presupune respectarea
principiului independenţei exerciţiilor, utilizarea unei contabilităţi de angajament şi folosirea
conturilor de regularizare.
- Evaluarea corectă presupune ca elementele patrimoniale să fie evaluate conform cu prevederile
Legii Contabilităţii nr. 82/1991 şi cu Cadrul general e întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare
Situaţiile financiare: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, situaţia fluxurilor de trezorerie,
vor fi armonizate şi cu Standardele Internaţionale şiNaţionale de Contabilitate. Pentru o evaluare
corectă, trebuie să se ţină cont de următoarele tratamente contabile:
 la data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la
valoarea de intrare denumită valoare contabilă.
 La data ieşirii din patrimoniu a bunurilor, acestea trebuie evaluate la valoarea lor de intrare.
- Imputarea corectă. Toate operaţiunile contabile trebuie înregistrate în conturi astfel încât să se
respecte corespondenţa dintre conturi stabilită în normele de aplicare a Planului Contabil General,
respectiv cu Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii şi cu modificările aduse acestuia potrivit
legii.
- Întocmirea corectă a bilanţului contabil. Auditorul urmăreşte concordanţa care trebuie să existe
între datele înregistrate în contabilitatea sintetică şi balanţa de verificare după inventariere ca bază
de referinţă pentru bilanţ.
d) criteriul corectei prezentari in conturile anuale- are in vedere ca toate inregistrarile sa fie correct
totalizate si centralizate a I sa li se asigure o prezentare corecta in conturile anuale.
6. Clasificarea normelor specific auditului
În auditul situaţiilor fmanciare ale unei entităţi sunt folosite două categorii de norme de referinţă: norme contabile şi
norme de audit.
1. Normele contabile
Normele (standardele) contabile sunt stabilite de organismele de reglementare din domeniul contabilităţii, care sunt, de
regulă, organisme de interes public, autonome..
2. Normele de audit
Normele (standardele) de audit reprezintă un ansamblu de reguli definite de o autoritate profesională la care se referă
auditorul pentru calificarea muncii sale.
Acestea pot fi:
- Standardele Internaţionale de Audit (ISA), Practicile Internaţionale de Audit (IAPS), Standardele Internaţionale privind
Misiunile de Examen Limitat (ISRE), Standardele Internaţionale privind Misiunile de Certificare (ISAE), Standardele
Internaţionale pentru Misiuni Conexe (ISRS) emise de Consiliul pentru Standarde de Audit şi Certificare (IAASB) din
cadrul Federaţiei Internaţionale a Contabililor (IFAC);
- norme naţionale emise de un organism profesional recunoscut ca fiind autoritate în domeniu.
Normele de audit permit terţilor să aibă asigurarea că opinia auditorului va fi emisă în funcţie de criterii de calitate
omogene; ele permit însă şi auditorului să definească scopurile pe care le are de atins prin punerea în lucru a celor mai
potrivite tehnici.
Normele de audit se clasifică în trei categorii, acoperind întreaga activitate a auditorului:
- norme profesionale de lucru
- norme de raportare;
- norme generale de comportament.
Normele profesionale de lucru impun ca activitatea sa se desfasoare in mai multe etape bine definite.
Normele de raportare a opiniilor se refera la posibilitatea exprimarii de catre auditor a opiniei fara rezerve, cu rezerve
sau la refuzul de certificare.
Norme generale de comportament profesional se refera la obligatiile profesionistului contabil de a respecta normele
stabilite de codul privind conduita etica si profesionala a auditorilor.
7. Etapele, subetapele si fazele auditului
1. Etapa de pregătirea auditului financiar
În cadrul primei etape, prima fază o reprezintă Cunoaşterea entităţii.
Înainte de a accepta mandatul, auditorul trebuie să aprecieze posibilitatea de a îndeplini această misiune
ţinând seama de regulile profesionale şi deontologice care guvernează activitatea de audit.
Acţiunile întreprinse se referă la:
a. Cunoaşterea globală a întreprinderii- auditorul încearcă să obţină şi alte elemente care să-i permită aprecierea
celor mai importante riscuri existente;
b. Aprecieri cu privire la independenţa şi absenţa incompatibilităţilor-orice mandat nou trebuie examinat în
raport cu anumite reguli de independenţă şi de incompatibilitate
c. Examenul de competenţă corespunzătoare specificului întreprinderii-trebuie să asigure că misiunea
auditorului poate fi îndeplinită prin competenţa sa şi a colaboratorilor folosiţi.
d. Contactul cu expertul sau cenzorul anterior;pentru a vedea dacă au existat dezacorduri în ce priveşte
respectarea normelor legale, aplicare măsurilor stabilite, stabilirea onorariilor etc.
e. Decizia de acceptare a mandatului; acceptă un mandat fără riscuri aparente;
- acceptă mandatul însă cu măsuri particulare ce necesită o supraveghere mai mare şi măsuri particulare
- refuză mandatul.
f. Respectarea altor obligaţii profesionale. se referă la faptul că atunci când misiunea urmează a se
desfăşura la o întreprindere care se găseşte pe raza teritorială a altei filiale decât aceea din care face
parte auditorul, acesta este obligat să ia contactul cu filiala respectivă.

A doua fază o reprezintă Stabilirea pragului de semnificaţie.

Potrivit Standardului Internaţional de Audit 320 – „Pragul de semnificaţie în audit”, auditorul trebuie să ia
în considerare pragul de semnificaţie şi relaţia acestuia cu riscul de audit atunci când desfăşoară un angajament
de audit.
Obiectivul unui audit al situaţiilor financiare este de a permite unui auditor exprimarea unei opinii potrivit
căreia situaţiile financiare au fost întocmite, sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadru de
raportare financiară identificat. Evaluarea a ceea ce este semnificativ este un aspect ce ţine de utilizarea
raţionamentului profesional.
Auditorul trebuie să ia în considerare pragul de semnificaţie în două momente:
a) când planifică angajamentul de audit;
b) când evaluează efectele denaturărilor.
Următoarea fază este Evaluarea riscului de audit al entităţii.
Potrivit Standardului Internaţional de Audit 400 “Evaluarea riscurilor şi controlul intern”, auditorul
trebuie să obţină o înţelegere suficientă a sistemelor de contabilitate şi de control intern pentru a planifica
auditul şi a dezvolta o abordare eficientă a acestuia.
Auditorul trebuie să utilizeze raţionamentul profesional la evaluarea riscului de audit şi la stabilirea
procedurilor de audit, pentru a se asigura că riscul este redus până la un nivel acceptabil de redus.
Riscul de audit – este reprezentat de mărimea riscului pe care auditorul este dispus să-l accepte, după
încheierea auditului şi emiterea unei opinii fără rezerve.
O altă fază este reprezentată de Acceptarea mandatului şi stabilirea condiţiilor auditului. Auditorul
întocmeşte Fişa de acceptare a mandatului, care este un act motivat al deciziei de acceptare a misiunii.
Ultima fază a pregătirii misiunii de audit o reprezintă Întocmirea planului şi programului de audit.
Potrivit Standardului Internaţional de Audit 300, prin „planificare” se înţelege construirea unei strategii
generale şi a unei abordări detaliate în ceea ce priveşte natura, durata şi întinderea preconizate ale unui
angajament de audit. Planul general de audit şi programul de audit rămân responsabilitatea auditorului.
Planul general de audit – descrie sfera de cuprindere şi obiectivele auditului.
Programul de audit – se elaborează pe baza planului general şi reprezintă o detaliere şi concretizare ale
acestuia.
2. Etapa a II-a- Efectuarea propriu-zisă a auditului financiar.
Această etapă începe cu Evaluarea controlului intern.
 Cunoaşterea de către auditor a sistemului de contabilitate şi a controlului intern oferă o planificare şi o
dezvoltare eficiente ale auditului în evaluarea riscului de audit şi a procedurilor ce vor fi utilizate în scopul de a
se asigura că riscul la un nivel minim acceptat este redus.
Controlul conturilor este o etapă succesivă sau concomitentă cu controlul intern, funcţie de experienţa
auditorului.
Concluziile rezonabile pe care se bazează opinia trebuie să fie fundamentate cu probe de audit suficiente,
prin combinarea testelor de control şi a procedurilor de fond.
Examenul situaţiilor financiare are drept scop colectarea elementelor probante necesare, suficiente şi
juste în vederea fundamentării opiniei auditorului privind imaginea fidelă, clară şi completă a patrimoniului şi a
rezultatelor obţinute de întreprinderea audiată.
3. Ultima etapă a misiunii de audit financiar o reprezintă Finalizarea activităţii şi formularea opiniei de
audit.
Evidenţierea evenimentelor posterioare închiderii exerciţiului financiar reprezintă o altă activitate
importantă în care auditorul trebuie să obţină asigurarea că în mod real au fost identificate toate evenimentele
survenite între data închiderii exerciţiului financiar şi data raportului său. Examinarea evenimentelor
posterioare închiderii exerciţiului financiar se realizează având în vedere o serie de proceduri specifice.
Anterior întocmirii Raportului de audit, auditorul este nevoit să efectueze recapitulaţii ale activităţilor
desfăşurate. În acest sens, auditorul procedează la întocmirea unui chestionar la sfârşitul lucrării, care
permite asigurarea că toate elementele necesare formulării opiniei asupra conturilor anuale au fost reunite,
normele au fost respectate şi că dosarele de lucru sunt complete. Întrebările cuprinse în chestionar se referă la:
întinderea lucrărilor; conţinutul situaţiilor financiare; conţinutul raportărilor; comunicările cu conducerea
întreprinderii, etc.
Chestionarul serveşte la stabilirea unei note de sinteză, atunci când un răspuns negativ la întrebările puse
poate avea influenţă asupra exprimării opiniei de audit.
În vederea clarificării răspunsurilor conducătorilor şi auditorilor, precum şi aducerea la cunoştinţă a
conducerii întreprinderii despre modul de influenţare a conturilor anuale se întocmeşte o Scrisoare de afirmare,
care permite clarificarea răspunsurilor.
Întocmirea notei de sinteză permite auditorului să-şi facă o părere definitivă asupra conturilor anuale şi o
recapitulare a tuturor punctelor importante ale lucrării care pot influenţa decizia sa finală.
Elaborarea raportului de audit. Raportul de audit trebuie să conţină în scris o exprimare clară a opiniei
asupra situaţiei financiare considerate ca un întreg. Elementele de bază ale raportului de audit sunt:
- titlul;
- adresantul (cui se adresează);
- paragraful de deschidere sau introductiv;
- paragraful referitor la aria de aplicabilitate;
- paragraful referitor la opinie;
- data raportului;
- adresa auditorului;
- semnătura auditorului.
Pentru exprimarea opiniei privind conturile anuale, auditorul trebuie să examineze şi să aprecieze
concluziile trase din elementele probante colectate.
Opinia auditorului poate îmbrăca următoarele forme:
- opinie fără rezerve;
- o opinie cu rezerve;
- o opinie defavorabilă;
- imposibilitatea de a exprima o opinie.
 8. Ce sta la baza dintre auditor si bazele auditate?
Intelegerile initiale dintre entitatea auditata si auditor sunt importante in sensul ca auditorul si clientul trebuie sa fie de
acord in privinta termenilor angajamentului. Acestia trebuie sa fie inregistrati intr-o scrisoare de angajament sau intr-o
forma potrivita de contract.
In unele tari , obiectivul si sfera unui angajament de audit, drepturile si obligatiile auditorului sunt stabilite prin lege.
In Romania contractul de prestari servicii incheiat intre auditor si entitatea auditata imbraca forma unui contract de
mandat prin care auditorul efectueaza anumite lucrari in numele si pe seama clientilor.
Forma si continutul scrisorii de angajament pot varia de la un client la altul, dar va face referiri comune precum:
-obiectul auditului situatiilor financiare
-responsabilitatea conducerii pentru intocmirea situatiilor financiare
-sfera angajamentului de audit
-structura oricaror rapoarte sau a altor forme de comunicare
O buna comunicare intre auditor si angajatii entitatii auditate vor asigura desfasurarea eficienta a unui audit, cu
impact semnificativ asupra resurselor si eforturilor depuse de ambele parti.
Un lucru important legat de acest aspect este solicitarea din timp de catre auditor a informatiilor si
documentelor necesare a fi pregatite de entitatea auditata. De regula aceste informatii trebuiesc trimise imediat ce a
fost agreat planul de lucru pentru auditul din anul respectiv.
In acest sens este recomandat ca angajatii entitatii auditate sa adreseze din timp intrebari catre auditor, in legatura cu
orice neclaritati si confuzii legate de modul si calendarul de lucru agreat, cu privire la informatiile si documentele
solicitate, cum trebuiesc pregatite aceste informatii, etc. precum si in legatura cu orice alte aspecte legate de
procedurile de lucru. Auditorul va trebui sa raspunda in timp util la aceste solicitari, prin clarificarile aduse contribuind
astfel la reducerea timpului de lucru si al eforturilor entitatii auditate.
De asemenea auditorul trebuie sa informeze in mod regulat conducerea entitatii cu privire la modul in care
evolueaza auditul, aspectele sesizate si a dificultatile intampinate pana in acel moment care ar putea influenta data
finalizarii auditului.
Informarea de catre auditor pe timpul evolutiei auditului a ajustarilor de audit si a tutuor deficientelor
constatate va ajuta la coordonarea eforturilor comune depuse de auditor si de entitate pentru finalizarea
corespunzatoare a auditulu
 9. Etapele de orientare si planificarea auditului

Pe baza datelor culese de către auditor în această etapă, se vor determina natura şi întinderea intervenţiilor
ce urmează a fi întreprinse de către auditor pe parcursul misiunii şi se vor stabili măsurile organizatorice
necesare pentru executarea lucrărilor de auditare cu maximum de eficienţă şi în cadrul termenelor stabilite.
Standardul de Audit nr. 300 „Planificare“ a activităţii de audit are ca scop constituirea de către auditor a unei
strategii generale detaliate cu privire la natura, durata şi gradul de cuprindere a auditului.
O planificare eficientă a activităţii de audit concură la asigurarea unei atenţii corespunzătoare asupra
domeniilor importante de audit, identificarea aspectelor potenţiale şi operativitatea activităţii. Dobândirea
cunoştinţelor generale despre activitatea clientului este o parte importantă a planificării activităţii de audit.
În funcţie de mărimea entităţii, complexitatea auditului, metodologia specifică, auditorul trebuie să
elaboreze un plan general de audit prin care să se descrie sfera de cuprindere şi desfăşurarea auditului.
Planul general de audit trebuie să cuprindă următoarele aspecte esenţiale:
- cunoaşterea activităţii clientului;
- sistemul contabil şi de control;
- riscul şi pragul de semnificaţie;
- natura, durata şi întinderea procedurilor;
- coordonarea, îndrumarea, supervizarea şi revizuirea;
- alte aspecte.
Planul general de audit este urmat de programul de audit. Auditorul trebuie să stabilească natura,
durata şi întinderea procedurilor de audit planificate,pe care le solicită planul general de audit.
Programul de audit are în vedere şi durata testelor de control, a procedurilor de fond, asistenţa acordată
de conducerea firmei, precum şi implicarea altor auditorisau experţi.
Cele patru faze ale etapei de orientare şi planificare a auditului sunt:
1) delimitarea caracteristicilor proprii ale întreprinderii; Caracteristicile întreprinderii sunt: sectorul de activitate
a întreprinderii, organizarea şi structura întreprinderii, politica generală a întreprinderii, perspectivele de
dezvoltare a întreprinderii, organizarea administrativă şi contabilă a întreprinderii şi principiile contabile
utilizate.
2) se identifică:
- domeniile semnificative Domeniile semnificative nu sunt aceleaşi la toate întreprinderile, dar în
principal se referă la:cumpărări (furnizori, stocuri, disponibilităţi);vânzări (clienţi, stocuri, venituri,
disponibilităţi); personal (plăţi, cheltuieli, disponibilităţi);producţie (stocuri, cheltuieli, venituri);trezorerie
(încasări, plăţi, venituri, cheltuieli);sistemele semnificative
-riscurile auditului şi importanţa lor relativă -Pentru informarea cu privire la situaţiile financiare, auditorul
utilizeazăproceduri care îi permit să obţină un grad rezonabil de certitudine că acestea aufost corect întocmite
în toate punctele lor esenţiale.
3) pragul de semnificaţie -care îi va permite auditorului să aprecieze dacă erorile sau inexactităţile constatate
trebuie corectate sau nu, putând în consecinţă să emită opinia corespunzătoare (cu sau fără rezerve).
4) planul general de audit şi programul de audit
10. Riscurile de audit
Auditorul trebuie să obtină o întelegere suficientă a sistemelor decontabilitate şi de control intern, pentru a
planifica auditul şi a dezvolta oabordare eficientă a acestuia. Auditorul trebuie să utilizeze rationamentul profesional la
evaluarea riscului de audit şi la stabilirea procedurilor de audit, pentru a se asigura că riscul este redus până la un nivel
acceptabil.
Riscul de audit reprezintă riscul ca auditorul să exprime o opinie deaudit neadecvată, atunci când situatiile
financiare sunt denaturate în modsemnificativ.

11. Componentele riscului de audit

Riscul de audit are trei componente:

1. Riscul inerent - care reprezintă susceptibilitatea ca un sold al unui cont sau o categorie de tranzactii să contină o
denaturare care ar putea fi semnificativă, individual sau cumulată cu denaturările existente în alte solduri sau
categorii de tranzactii, presupunând că nu au existat controale interne adiacente.Auditorii trebuie să-şi folosească
rationamentul profesional şi toat ecunoştintele disponibile pentru a evalua riscurile inerente. Dacă nu este disponibilă
o astfel de informatie sau cunoştinte, atunci riscul inerent este mare .Riscul inerent este afectat de natura entitătii; de
exemplu, industria din care face parte, regulamentele sub a căror incidentă intră şi de asemenea natura strategiilor
adoptate.
2. Riscul de control reprezintă riscul ca o denaturare, care ar putea apărea în soldul unui cont sau într-o categorie de
tranzactii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau atunci când este cumulată cu alte denaturări din alte
solduri sau categorii, să nu poată fi prevenită sau detectată şicorectată la momentul oportun de sistemele de
contabilitate şi de control intern.
Evaluarea preliminară a riscului de control reprezintă procesul deevaluare a eficacitătii sistemelor de contabilitate şi
de control intern al entitătiiîn prevenirea şi detectarea informatilor eronate semnificative. Întotdeauna vor exista unele
riscuri de control datorate limitării inerente ale oricărui sistem decontabilitate şi control intern. Evaluarea preliminară a
riscului de control se vaefectua pentru fiecare sold de cont sau categorie de tranzacŃie semnificativă.
3. Riscul de nedetectare reprezintă riscul ca procedurile de fond ale unu iauditor să nu detecteze o denaturare ce există
în soldul unui cont sau categoriede tranzactii şi care ar putea fi semnificativă în mod individual, sau atunci când este
cumulată cu denaturări din alte solduri sau categorii de tranzactii.Sistemul de control intern reprezintă toate politicile
şi procedurile(controale interne) adoptate de conducerea unei entităti care ajută la îndeplinirea obiectivelor
manageriale privind asigurarea, atât cât este posibil, a conducerii sistematice şi eficiente a activitătii, inclusiv
aderarea la politicile manageriale, protectia activelor, prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor, acuratetea şi
exhaustivitatea înregistrărilor contabile, precum şi pregătirea în timp util a informatiilor financiare credibile.
Sistemul contabil reprezintă succesiunile de proceduri şi înregistrări ale unei entităti prin care tranzactiile sunt
prelucrate ca modalităti de mentinere a înregistrărilor financiare. Astfel de sisteme identifică, asamblează,
analizează,calculează, clasifică, înregistrează, sintetizează şi raportează tranzactiile sau alte evenimente.
12. Categorii de riscuri

Intr-o unitate patrimoniala pot fi intalnite urmatoarele categorii de riscuri:

a) Riscuri generale specifice întreprinderii - sunt acele riscuri care influenţează ansamblul operaţiunilor
întreprinderii.
Fiecare întreprindere, în funcţie de sectorul în care îşi desfăşoară activitatea, de structuri, talie şi organizare, are
unele caracteristici care pot face mai mult sau mai puţin probabilă concretizarea riscurilor potenţiale. Auditorul
trebuie să cunoască caracteristicile proprii ale întreprinderii pentru a efectua un controlcorect.
Pentru aceasta, el trebuie să cerceteze următoarele informaţii:
- activitatea întreprinderii şi sectorul din care face parte - pentru aceasta el analizează:obiectul de
activitate al întreprinderii (comerţ, prestări de servicii etc.),dacă întreprinderea face parte dintr-un
sector în expansiune sau, dimpotrivă,în declin, aceasta implică nişte riscuri de încetare a activităţii
diferite; dacă există reglementări speciale ale sectorului (formarea preţurilor,finanţări, vânzări etc.);
- organizarea şi structura întreprinderii:dacă întreprinderea este parte componentă a unui grup sau nu;
dacă activităţile se desfăşoară într-una sau în mai multe localităţi; dacă organigrama este bine stabilită
sau responsabilităţile sunt defectuos programate;
- politicile generale ale întreprinderii: financiare, comerciale şi sociale;
- perspectivele de dezvoltare a întreprinderii;
- organizarea administrativă şi contabilă:existenţa sistemului informatic; existenţa unui serviciu de
control intern; existenţa unei proceduri administrative şi contabile;politicile contabile ale
întreprinderii;
b) Riscuri legate de natura operaţiunilor tratate Datele prezentate în contabilitate pot fi împărţite în trei
categorii, fiecare fiind purtătoare de riscuri particulare:
- date repetitive - rezultă din activitatea obişnuită a agentului economic (de exemplu: salarii, vânzări, producţie
etc.)
- date punctuale - sunt acele date complementare celor repetitive şi pot apărea la intervale de timp mai mult
sau mai puţin regulate: evaluări la sfârşitul exerciţiului, inventariere etc. Aceste date pot purta riscuri
semnificative dacă erorile nu se descoperă la timp.
- date excepţionale - apar în operaţiuni de natură excepţională (de exemplu: fuziuni, lichidare, reevaluări etc.).
Nu există personal suficient de bine pregătit pentru aceste situaţii sau nu s-a confruntat încă cu această situaţie
şi nu există elemente comparative, deci există riscul apariţiei unor erori. Erorile apărute în cadrul datelor
repetitive, punctuale sau excepţionale pot avea influenţe semnificative asupra conturilor anuale.
c) Riscuri legate de concepţia şi funcţionarea sistemului Sistemele trebuie să prevină, să descopere şi să
corecteze erorile survenite în timpul executării operaţiunilor. Riscurile pot fi mai uşor limitate în cazul datelor
repetitive dacă sistemul de culegere şi prelucrare a lor a fost conceput fiabil. Uneori este însă nevoie ca şi
sistemul să fie controlat pentru a descoperi eventuale defecţiuni.
d) Riscul de nedescoperire cu ocazia audituluiÎn cazul oricărui agent economic, oricâte controale interne
ar exista şioricum ar alege auditorul tehnicile de control al conturilor anuale, nu există totuşisiguranţa absolută
că în bilanţul contabil nu există erori. Riscul de audit se referă la posibilitatea că erori semnificative există în
conturile anuale şi auditorul poate emite o opinie eronată. Auditorul trebuie să limiteze riscul de audit la un
nivel minim.
Cunoaşterea acestor factori de risc îi dă posibilitatea auditorului să-şiorienteze procedurile de control
asupra zonelor de control unde erorile sunt celemai probabile.
 13. Diferenta dintre inexactitate si iregularitate
Un factor important care permite auditorilor sa aprecieze amploarea riscurilor il constituie importanta relativa care se
desfasoara in raport cu valoarea sau natura unei iregularitati sau inexactitati care singura sau adaugata altora ar avea
drept consecinta influentarea rationamentului sau deciziei unei persoane rezonabile care se sprijina pe aceasta
informatie.
Iregularitatile sunt acele actiuni sau omisiuni care incalca urmatoarele acte normative si dispozitii:
-legea sau reglementari privind societatile comerciale
-principiile si reglementarile contabile
-dispozitiile statutare
-hotarari ale AGA
-deciziile consiliului de administratie
Inexactitatile sunt prelucrarile si interpretarile contabile sau juridice ale unui fapt care sunt in dezacord cu realitatea
cum ar fi:
-erori de calcul
-erori de inregistrare
-inexactitati de prezentare a situaţiilor financiare anuale (cifre inexacte).
Atunci când iregularităţile sau inexactităţile au fost descoperite de către auditor cu ocazia efectuării misiunii sale
sau i-au fost aduse la cunoştinţă în afara controalelor sale, el efectuează verificările necesare pentru a aprecia natura şi
importanţa lor, el neaducându-le la cunoştinţa administratorului, decât atunci:
- când ele sunt referitoare la obiectul direct al misiunii sale, sau sunt legate de Legea societăţilor comerciale ca şi cele
legate de obligaţiile contabile;
- când ele au o importanţă relativă, suficientă.
Auditorul nu poate fi considerat că a intervenit în gestiunea întreprinderii atunci când a adus la cunoştinţa
administratorilor iregularităţile şi inexactităţile constatate, conform Legii societăţilor comerciale.
Importanţa relativă, neconstituind un risc în sine, se referă în principal la valoarea operaţiilor prelucrate sau
prelucrabile, dar care ia în calcul şi anumite elemente calitative (rezultat: profit sau pierdere; capital social redus sub
limita legal admisă)
14. Pragul de semnificatie

În general, prin prag de semnificatie se întelege nivelul, mărimea uneisume, peste care auditorul consideră că o
eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta regularitatea şi sinceritatea conturilor anuale, cât şi imaginea fidelăa
rezultatului, situatiei financiare şi patrimoniului întreprinderii.
Informatiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influenta deciziile economice
ale utilizatorilor, luate pe baza situatiilor financiare. Pragul de semnificatie depinde de mărimea elementului sau a erorii,
judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării greşite. Astfel, pragul de semnificatie oferă mai degrabă o
limită, decât să reprezinte o însuşire calitativă primară pe care informatia trebuie să o aibă pentru a fi utilă.
La începutul misiunii, stabilirea unui prag global de semnificatie est necesar pentru a determina domeniile şi
sistemele semnificative. În cursul misiunii, pragurile de semnificatie determinate pentru controlul fiecărei sectiuni a
conturilor anuale, permite orientarea programelor demuncă spre riscurile existente, prin stabilirea mai corectă a
eşantioanelor decontrol, aceasta evitând astfel angajarea în lucrări care nu vor servi la fundamentarea opiniei asupra
conturilor anuale. Aceste praguri sunt, în general ,inferioare pragului global pentru a tine cont de cumulul posibil al
erorilor constatate. La sfârşitul misiunii, pragul global permite auditorului să apreciezedacă erorile constatate trebuie să
fie corijate sau să facă obiectul unei mentiuni în raport sau dacă întreprinderea refuză să le corijeze.Ca urmare, stabilirea
unor praguri de semnificatie permite :
-orientarea mai bună şi planificarea misiunii;
-evitarea lucrărilor inutile;
- justificarea deciziilor referitoare la opinia emisă.
Pragul de semnificatie trebuie luat în considerare de auditor atuncicând:
- Determină natura, momentul şi întinderea procedurilor de audit;
- Evaluează efectul denaturărilor.
Luarea în consideratie a pragului de semnificatie din timpul realizării planului de audit este foarte importantă. În
această etapă evaluarea pragului desemnificatie trebuie sa fie bazată pe cele mai recente și serioase informații financiare
și va ajuta la determinarea unei abordări de audit efectivă și eficientă.
Evaluarea pragului de semnificație va ajuta auditorii să decidă:
- câte și ce elemente să examineze;
- dacă să folosească tehnici de eșantionare;
- ce nivel al erorii este susceptibil să conducă la modificarea opiniei de audit.
Utilizarea mai multor proceduri de audit ar trebui să ajute la reducerea riscului de audit la un nivel cât mai redus.
Riscul și pragul de semnificație sunt,în acest fel, strâns legate.
Pentru a stabili nivelul pragului de semnificaie, auditorii trebuie s ădecidă nivelul erorii care denaturează imaginea
oferită de situatiile financiare. Nivelul este adesea exprimat ca o proporție a profiturilor, deoarece mulți folositori ai
conturilor sunt interesați în primul rând deprofitabilitatea companiei.
Pragul de semnificație poate fi gândit în termeni, în funcție de mărimeaunei organizații. Prin urmare, dacă
compania rămâne la o mărime aproximativ constantă, nivelul pragului de semnificație nu ar trebui să se schimbe;
invers,dacă afacerea este în creștere, nivelul pragului de semnificație va crește de la un an la altul.
Intre pragul de semnificatie si nivelul riscului de audit exista o relatie inversa: cu cat e mai mare nivelul pragului
de semnificatie, cu atat e mai scazut riscul de audit si invers.
15. Documente cerute de auditor de la entitatea auditata
Auditorul trebuie sa intocmeasca documente de lucru suficient de complete si detaliate pentru a facilita intelegerea
auditului.
Forma si contiunutul documentelor de lucru sunt influentate de factori ca:
-natura angajatorului
-natura si complexitatea afacerii clientului
- natura si particularitatile sistemelor contabile si de control intern ale entitatii.
In mod normal, documentele de lucru includ:
-informatii privind structura juridica si organizatorica a entitatii
- extrase sau copii ale documentelor legale, contractelor sau proceselor verbale importante
-informatii privind sectorul de activitate, mediul economic si mediul legislativ in care functioneaza entitatea
Documentele de lucru sunt proprietatea auditorului. Prin documentatia lucrarilor de audit se inteleg foile de lucru pe
care le-a intocmit auditorul sau documentele pe care le-a obtinut si pastrat in carul executarii lucrarilor sale.
Anumite foi de lucru pot fi clasate in dosarul permanent, iar altele in dosarul exercitiului, continand informatii
referitoare in mod esential la perioada auditata.
Dosarul exercitiului cuprinde toate elementele angajamentului de audit, a carui utilitate nu depaseste exercitiul
controlat. Cuprinde:
1 planificarea angajamentului de audit
2 supervizarea lucrarilor
3 aprecierea controlului intern
4 obtinerea de elemente probante
Dosarul permanent permite evitarea repetarii in fiecare an a unor lucrari si transmiterea de la un exercitiu la altul a
elementelor de cunoastere a intreprinderii.
Elementele continute de dosarul permanent sunt:
- fisa de caracterizare
- scurt istoric al intreprinderii
- organigrame
-note asupra statutului
- structura grupului
-contracte, asigurari
Dosarul permanent se organizeaza in sectiuni care usureaza clasarea documentelor si consultarea lor.
16. Sondajul ca tehnica utilizata in audit

Datorită numărului mare de operaţii efectuate de o întreprindere, auditorul nu poate verifica integral rulajele sau
soldurile unui cont. El caută elementele probante pe un eşantion adecvat, utilizând tehnica sondajului.
Sondajul este definit ca o tehnică ce constă în selecţionarea unui anumit număr de părţi dintr-o mulţime, aplicarea
la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea rezultatelor obţinute asupra eşantionului la
întreaga masă sau mulţime.
Sondajele pe care le realizează auditorul în cursul misiunii sale sunt de naturi diferite:
- În unele cazuri, în general cu ocazia verificării funcţionării controlului intern, auditorul caută să demonstreze că
elementele care constituie masa (mulţimea) prezintă o comună caracteristică (de exemplu, vizarea sau aprobarea
comenzilor cu ocazia cumpărăturilor); sondajele efectuate în astfel de cazuri sunt sondaje asupra atribuţiilor;
- În alte cazuri, în general, cu ocazia controlului conturilor, auditorul caută să verifice valoarea dată unei mulţimi
sau unei mase; acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Tehnica sondajului necesită o succesiune de etape, astfel:
a) determinarea populaţiei (ansamblul elementelor);
b) determinarea perioadei;
c) executarea propriu-zisă a sondajului.
a) Determinarea populaţiei trebuie să fie compatibilă cu obiectivul urmărit. Astfel, pentru a verifica, de pildă, că
toate recepţiile au condus la contabilizarea facturilor respective, masa de bază (mulţimea) trebuie să o constituie notele de
recepţie şi constatare de diferenţe şi nu facturile contabilizate. Ansamblul datelor - populaţia - asupra cărora auditorul
doreşte să ajungă la o concluzie şi din care urmează a preleva eşantionul corespunzător este de dorit a fi în concordanţă cu
obiectivul stabilit de auditor. De pildă, dacă obiectivul auditorului este de a examina dacă soldurile conturilor clienţi nu
sunt supraevaluate atunci populaţia ar putea fi balanţa de verificare analitică a clienţilor. În schimb, dacă obiectivul
auditorului este de a examina dacă conturile de furnizori nu sunt subevaluate, populaţia acestora nu va fi balanţa analitică,
ci ar putea fi constituită din alte elemente, de exemplu, plăţile intervenite posterior închiderii exerciţiului sau facturile
neplătite şi notele de recepţie (pentru furnizori-facturi nesosite) înregistrate în contabilitate fără ca bunurile respective,
facturate sau nefacturate, să fi fost efectiv intrate în patrimoniu adică încălcarea principiului prudenţei. Elementele
individuale care compun populaţia se numesc unităţi de sondaj.
b) Determinarea perioadei depinde de următorii factori:
- rezultatul sondajelor deja efectuate;
- investigaţiile făcute pentru a constata dacă sistemul de audit intern a funcţionat în acelaşi fel pe parcursul
întregii perioade;
- durata perioadei ne-verificate;
- natura şi totalul operaţiilor sau soldurilor implicate;
- lucrările de control a conturilor pe care auditorul urmează să le efectueze.
c) Executarea propriu-zisă a sondajului presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru:
- alegerea tehnicilor de lucru;
- determinarea mărimii (taliei) eşantionului;
- selecţionarea eşantionului;
- studiul eşantionului;
- evaluarea rezultatelor;
- stabilirea concluziilor.
Alegerea tehnicilor de lucru este influenţată la rândul ei de:
- natura controlului efectuat (sondaje asupra atribuţiilor sau sondaje asupra valorilor); recurgerea sau nu la
tehnici statistice.
Determinarea mărimii (taliei) eşantionului se face în funcţie de unii factori care diferă după cum este vorba de
sondaje asupra atribuţiilor sau sondaje asupra valorilor.
Selecţionarea eşantionului trebuie să aibă în vedre ca acesta să fie reprezentativ pentru populaţia în discuţie.
Evaluarea rezultatelor presupune:analiza erorilor constatate în eşantion; mextrapolarea erorilor constatate în
eşantion la ansamblul populaţiei; aprecierea riscului legat de sondaj;
Stabilirea concluziilor finale asupra postului, tranzacţiei sau operaţiunilor care au făcut obiectul controlului va fi
suma concluziilor trase asupra:elementelor cheie care au făcut obiectul unui control;anomaliilor excepţionale constatate;
restului masei (mulţimii).
Dacă concluzia finală arată că anomaliile sau erorile din mulţimea controlată depăşesc rata de anomalii sau erori
aşteptate, auditorul trebuie să se întrebe dacă nu este necesară repunerea în cauză a aprecierii sale asupra controlului
intern.