Adsorbţia

Adsorbţia este un proces mai nou decât sedimentarea sau filtrarea şi au fost utilizate
pentru prima dată în tratarea apelor la sfârşitul sec. XIX pentru îndepărtarea culorii şi a gustului.
Apele reziduale conţin cantităţi apreciabile de compuşi organici care sunt toxici, dar şi nedoriţi
datorită mirosului, gustului neplăcut, culorii sau spumei. Aceste substanţe sunt rezistente la
biodegradare şi nu pot fi îndepărtate cu metodele convenţionale de coagulare-floculare,
sedimentare, filtrarea.

Baze teoretice
Adsorbţia este procesul unitar de transfer de masă prin care o substanţă aflată într-o fază
fluidă (gaz, lichid) este reţinută pe suprafaţa unui solid (sau lichid). In tratarea apelor, adsorbţia
din soluţii se aplică când impurităţile din apă se acumulează la interfaţa solid-lichid.
Noţiunile principale cu care se operează sunt:
Adsorbitul/solutul este substanţa care se îndepărtează din faza lichidă la interfaţă
adsorbantul este faza solidă pe care are loc reţinerea (acumularea).
In soluţia aflată în contact cu adsorbantul se află adsorbitul (solutul) care urmează a se
reţine pe cel dintâi. In soluţii apoase diluate adsorbţia are loc când concentraţia adsorbitului în
apă este atât de mică încât se apropie de idealitate şi respectă legea Henry: presiunea parţială a
adsorbitului este proporţională cu fracţia molară şi raportul între activitatea adsorbitului şi
concentraţie (coeficient de activitate) este unitar.

Mecanismul de adsorbţie
Solidul care este masa adsorbantǎ are anumite proprietǎţi superficiale, liofobie sau
liofolie care pot sǎ determine modificarea stǎrii de echilibru.
Adsorbţia se produce ca urmare a interacţiunii a douǎ forţe:
- afinitatea solutului (adsorbitului) pentru faza solidă şi
- liofobia adsorbitului faţă de solvent.
Pe măsură ce liofobia adsorbitului faţă de solvent este mai accentuată, creşte tendinţa de
acumulare a acestuia la suprafaţa solidului. Datorită faptului că liofobia este determinată de
gradul mare de solubilitate a compuşilor în solvent (în particular în apă), aceştia se adsorb foarte
greu pe suprafaţa adsorbantului.
Substanţele organice prezintă grupări hidrofile şi hidrofobe ceea ce determină orientarea
moleculelor la interfaţă. Afinitatea adsorbitului faţă de adsorbant se datoreşte unei atracţii
adsorbit-solid, unor forţe van der Waals sau unor forţe de natură chimică.
Adsorbţia datorită atracţiei electrostatice se mai numeşte adsorbţie prin schimb
ionic/Weber/şi mecanismul ei constă în concentrarea ionilor la suprafaţa solidului ca urmare a
atracţiei electrostatice între ioni şi zonele încărcate ale adsorbantului. Fenomenul depinde de pH,
tăria ionică şi sarcina ionilor. In cazul în care nu intervin alte procese de sorbţie, ionii cu sarcina
mare sunt cel mai puternic atraşi la suprafaţa solidului. In cazul în care sarcina ionilor este
identică se adsorb preferenţial ionii cu raza mai mică.
Adsorbţia electroliţilor se utilizează la îndepărtarea metalelor grele, fluorurilor pe
adsorbanţi răşini sintetice. Adsorbţia pe adsorbanţi nepolari (cărbune activ) a acizilor şi bazelor
depinde de valoarea pH-ului.
Deşi prezintă tendinţa de adsorbţie pe cărbune, compuşii puternic ionizaţi se stabilizează
în soluţie prin interacţiunea lor cu moleculele de apă şi de aceea formele neutre se adsorb mai
puternic, iar pH-ul corespunzător îndepărtării maxime a acizilor sau a bazelor depinde de
constantele lor de disociere.
Adsorbţia fizică este determinată de forţele van der Waals care apar între substanţe
nepolare şi adsorbanţii nepolari (cărbune activ). Particulele adsorbite nu sunt fixate la suprafaţa

1
adsorbantului într-o poziţie specifică, ci se pot deplasa liber prin translaţie la interfaţă. La
adsorbţia fizică, în soluţia apoasă se consideră trei interacţiuni aflate în competiţie:
1) interacţiunea între adsorbit şi apă;
2) interacţiunile între adsorbit şi suprafaţă;
3) interacţiunile între apă şi suprafaţă.
Amploarea adsorbţiei este determinată de tăria interacţiunilor adsorbit-suprafaţă în comparaţie cu
tăria interacţiunilor adsorbit-apă şi apă-suprafaţă. Interacţiunea adsorbit-suprafaţă este
determinată de chimia suprafeţei, iar interacţiunile adsorbit-apă şi apă-suprafaţă sunt în funcţie
de solubilitatea adsorbitului.
Pentru chemosorbţie, primul factor care controlează reacţia este tipul de reacţie chimică care
intervine la suprafaţă. In alte cazuri, este important să fie furnizată o suprafaţă de adsorbţie.
Volumul porilor mici este de asemenea important pentru aplicaţiile în fază gazoasă, dar nu în cele
în fază lichidă.
Factori care influenţează adsorbţia: Suprafaţa şi mărimea porilor sunt factorii care determină
numărul centrilor activi (de adsorbţie) şi accesibilitatea lor pentru adsorbit. In general este o
relaţie inversă între dimensiunea porilor şi suprafaţă: cu cât porii sunt mai mici pentru un volum
al porilor dat, cu atât suprafaţa valabilă pentru adsorbţie este mai mare. In plus, mărimea
adsorbitului care poate pătrunde în por este limitată de dimensiunea porului de pe adsorbant şi
ţine cont de efectele sterice.
Adsorbţia în poziţii specifice este predominantă la temperaturi scăzute şi se caracterizează de
energii scăzute de adsorbţie.
Forţele care intervin la suprafaţa de adsorbţie: Intervin trei suprafete la adsorbţie:
1. adsorbit-adsorbant
2. adsorbit-apă
3. apă-adsorbant.
Forţele active care apar la fiecare din aceste interfeţe sunt următoarele:
1. atracţie coulombiană (sarcină (-) –sarcină (+) )
2. repulsie coulombiană (sarcină (-)-(sarcină (-) )
3. atracţie între specii ionice şi dipolii apei
4. atracţie între doi dipoli
5. atracţie între un dipol şi un dipol indus
6. atracţie între specii ionice şi specii neutre.

Adsorbţia chimică (chemosorbţia) se caracterizează prin apariţia unor legături puternice

(energia de legătură este mai mare de 10 kcal/mol) între adsorbant şi adsorbit. Adsorbţia chimică
sau chemosorbţia intervine când adsorbitul reacţionează cu suprafaţa adsorbantului pentru a
forma o legătură covalentă sau o legătură ionică. In chemosorbţie, atracţia între adsorbant şi
adsorbit apare ca o legătură chimică covalentă sau electrochimică între atomi în care cu cât
lungimea legăturii este mai mică cu atât energia legăturii este mai mare. In general adsorbiţii
legaţi prin chemosorbţie la suprafaţă nu pot să se acumuleze la mai mult de un strat molecular
din cauza specificităţii legăturii între adsorbit şi suprafaţa adsorbantului. Legătura poate să fie
specifică la anumiţi centri sau grupări funcţionale de la suprafaţa adsorbantului.
O serie de fenomene de adsorbţie chimică au loc datorită unor interacţiuni specifice între
elemente structurale identice ale adsorbantului şi ale adsorbatului, fenomen care se numeşte
adsorbţie specifică. Un exemplu de astfel de adsorbţie specifică este adsorbţia metalelor grele pe
silicaţi şi pe oxidul de aluminiu care se găseşte în argile şi nisipuri şi reacţia ar fi de tip acid-
bază:

MOH (aq) + SOH  SOM + H2O (aq) (1)

2
unde M este ionul metalic aflat în stare hidratată în soluţie, iar S este oxidul metalic adsorbant
(reacţie acid-bază între metal-grupări hidroxilice de pe oxidul metalic /Park, 1975/. Capacitatea
de adsorbţie a unui solid depinde de:
- suprafaţa specificǎ a materialului solid. Solidele din mediul natural (argile, silice) au
suprafeţe specifice variabile în funcţie de starea mediului apos, pH, natura cationilor
legaţi, saturarea suprafeţelor de cǎtre moleculele organice. Anumite argile cum ar fi
bentonitele au o suprafaţǎ accesibilǎ multor tipuri de molecule şi variazǎ de la 40-
800m2/g. Capacitatea lor de adsorbţie este variabilǎ, dar totuşi este un parametru în
schimbul şi mobilitatea elementelor din mediul natural.
- natura legǎturii adsorbit-adsorbant adicǎ energia liberǎ între centrii de adsorbţie şi
partea de moleculǎ în contact cu suprafaţa.
- timpul de contact între adsorbant şi soluţie. La echilibru existǎ un schimb dinamic
între moleculele adsorbitului şi cele rǎmase în soluţie. Existǎ teorii care încearcǎ sǎ
modeleze relaţia care existǎ între cantitatea de molecule adsorbite (în g/g sau g/m2).
Termodinamica adsorbţiei
Din punct de vedere termodinamic, în starea de echilibru, sistemul adsorbit-adsorbant-
solvent posedă cea mai mică energie liberă. La presiune şi temperatură constante, sistemul
suportă diverse schimbări până la atingerea stării de echilibru caracterizate de energia liberă cea
mai mică. Descrierea stării de echilibru a sistemului adsorbit-adsorbant s-a formulat prin
modelele care se prezintă în continuare.
1. Izoterma Langmuir
Pentru a determina izoterma de adsorbţie, Langmuir presupune că adsorbţia are loc într-
un singur strat pe un adsorbant caracterizat de următoarele:
 energia de suprafaţă este constantǎ
 poziţia adsorbantului este fixă fără posibilităţi de translaţie.
Conform teoriei Langmuir, echilibrul este similar cu cel stabilit în cazul unei reacţii chimice
reversibile şi la un moment dat adsorbţia este proporţională cu suprafaţa neacoperită.
Dacă se notează cu (-S) suprafaţa neacoperită, cu A specia care se adsoarbe şi care se află
în soluţie atunci se poate scrie ecuaţia:
(-S) + (A)  (-SA) (2)
Presupunând că densitatea poziţiilor de adsorbţie este moli/cm2 de adsorbant şi
moli/cm2 poziţii sunt ocupate de adsorbant (-SA), atunci diferenţa - reprezintă poziţiile
neocupate (-S). Se aplică legea conservării maselor:
[ SA] 
Ka   (3)
[ S ][ A] [    ]c
unde
0
K a  e G a / RT , iar c este concentraţia speciei A
Ecuaţia (3) poate fi rearanjată sub forma
 C K C
  a (4)
  1 / K a  C 1  K aC
In realitate nu pot fi identificate locurile libere cu specii chimice, dar cu ajutorul
criteriilor cinetice de apreciere a vitezelor de adsorbţie şi desorbţie pe masa de adsorbant la
echilibru şi cu Q numărul maxim de moli care se pot adsorbi pe suprafaţa adsorbantului până la
saturarea acesteia se ajunge la acelaşi rezultat şi atunci ecuaţia lui Langmuir devine:
qe bC
 (5)
Q 1  bC
unde b este o constantă empirică exprimată în unităţi de concentraţie la (-1)
C este concentraţia mǎsuratǎ în soluţie la echilibru

3
 qe este numǎrul de moli de solut adsorbiţi pe unitatea de greutate la concentraţia C.
Ecuaţia Langmuir se poate liniariza şi devine:
C 1 C 1 1 1 1
  sau   
qe bQ Q qe Q bQ C
In cazul unor cantităţi foarte mici de adsorbit când bC<<1, adsorbţia este proporţională
cu concentraţia finală a adsorbantului:
qe  QbC (6)
Pentru concentraţii mari de adsorbit bC>>1:
qe  Q (7)
Alura izotermei Langmuir este prezentată în figura 1.

qe,g/g
adsorbant

C,mg/l
Figura 1. Izoterma Langmuir

Când adsorbţia respectă izoterma Langmuir capacitatea maximă de adsorbţie corespunde unei
valori-limită Q a lui qe care se obţine în cazul în care C se apropie de Cs concentraţia
adsorbitului în soluţie corespunzătoare saturării adsorbantului. In acest caz suprafată specifică a
adsorbantului se calculează cu relaţia :
 s  QN A o (8)
Unde  o aria unei molecule
NA numărul lui Avogadro
Q numărul de moli de adsorbit pe unitatea de greutate de adsorbant.
Izoterma de adsorbţie Langmuir se aplicǎ la adsorbţia compuşilor din apă, având
avantajul simplităţii şi al posibilitǎţii de a se adapta la o gamă largă de date experimentale.

2. Izoterma de adsorbţie BET (Brunauer Emmet-Teller)

Această izotermă s-a obţinut pornind de la ipoteza formării mai multor straturi de
adsorbant la suprafaţa solidului, fiecare strat supunându-se ecuaţiei lui Langmuir. De asemenea
s-a presupus că nu se poate ocupa un strat nou până când cel anterior depus nu este complet
ocupat. Procesul de adsorbţie a unor straturi noi de adsorbit peste unele anterior depuse este
identic cu procesul de condensare a adsorbţiei.
Ecuaţia izotermei BET este:
qe BC
 (9)
Q (C s  C )[1  ( B  1)(C )]
Cs
unde B este o constantă adimensională legată de diferenţa de energie liberă dintre
adsorbitul din primul strat şi cel din straturile succesive.
Pe măsură ce valoarea C tinde către Cs, q tinde către infinit. Alura izotermei BET este cea
din figura 2.

4
 qe, mg/l

C, mg/l

Figura 2. Izoterma BET

Se observă atingerea unui palier pentru qe corespunzător completării primului strat, după
care qe creşte din nou pe măsură ce concentraţia creşte şi are loc aşa numita “precipitare sau
condensare a adsorbitului pe suprafaţa adsorbantului”. Atât izoterma Langmuir cât şi izoterma
BET sunt limitate de ipoteza că energia suprafeţei adsorbante este uniformă, ceea ce nu este real.

3. Izoterma lui Freundlich

Masa solidă de adsorbant şi soluţia care conţine un solut sunt puse în contact, urmează
atingerea echilibrului când există un schimb dinamic între moleculele fazei adsorbite şi cele
rămase în soluţie. Pentru a aprecia relaţia care există între cantitatea de molecule adsorbite (g/g
sau g/m2) şi cantitatea de molecule la echilibru există diverse teorii dintre care modelul cel mai
utilizat este legea Freundlich la adsorbţia pe cărbune activ.
Freundlich ţine cont de faptul că suprafeţele adsorbante sunt neomogene din punct de
vedere energetic. Dacă se consideră că frecvenţa poziţiilor de adsorbţie cărora le este asociată o
energie liberă descreşte exponenţial pe măsură ce creşte energia liberă, se poate demonstra că
izoterma are forma:

q  K F C 1/ n (11)

unde KF şi n sunt constante în funcţie de cuplul adsorbit/adsorbant la o temperatură dată

menţinută constantă în timpul experimentului. Valoarea lui n este supraunitară, iar q reprezintă
masa adsorbită în unitatea de masă de adsorbant şi C este concentraţia la echilibru în faza apoasă
cu moleculele solutului. Conform acestei ecuaţii concentraţia superficială a adsorbitului qe nu va
tinde către o valoare de saturare pe măsură ce concentraţia creşte deoarece întotdeauna există
poziţii cu o energie liberă mai mare care vor putea fi ocupate.

5
 log qe

log C

Figura 3. Izoterma Freundlich

Ecuaţia lui Freundlich este empirică, dar se foloseşte cu succes ca mod de descriere a
datelor care sunt de obicei exprimate în coordonate logaritmice:

logqe = logKF + 1/nlogC (12)

Dreapta care rezultă are panta 1/n şi dă indicaţii despre intensitatea adsorbţiei, iar
ordonata logKF dă indicaţii despre capacitatea de adsorbţie. Ecuaţia lui Freundlich corespunde
ecuaţiei lui Langmuir pentru concentraţii medii, fără a se reduce la o expresie liniară pentru
concentraţii scăzute.
Izoterma Freundlich evidenţiazǎ faptul cǎ randamentul final al adsorbţiei este o funcţie
crescǎtoare de concentraţia finalǎ a adsorbitului în adsorbant. Teoretic legea Freundlich ar putea
fi reversibilă, dacǎ un cǎrbune adsorbant îndelung utilizat este pus în contact cu apǎ distilatǎ
apare tendinţa de desorbţie a substanţei adsorbite.
Conform ecuaţiei Freundlich distribuţia energiei pentru centrii de adsorbţie este mai mult
exponenţialǎ decât uniformǎ ca în ecuaţia Langmuir. Anumiţi centri sunt caracterizaţi de energie
mare şi leagǎ solutul adsorbit foarte puternic în timp ce alţii sunt mai sǎraci energetic şi leagǎ
mai slab adsorbitul. Vitezele de adsorbţie/desorbţie variazǎ cu mǎrimea energiei pe care o posedǎ
centrii activi. Acest lucru conduce la existenţa mai multor straturi monomoleculare de adsorbţie
şi ca urmare diverse forme ale izotermelor de adsorbţie.
De obicei ecuaţia lui Freundlich se foloseşte pentru compararea capacităţii de adsorbţie a
unor diverse sorturi de cărbune activ pulbere.
Cantitatea adsorbită qe este egală cu raportul (C0-C)/D0, unde C0 este concentraţia iniţială
a adsorbitului, iar D0 doza de cărbune (masă/unitate de volum de apă). Rezultă:

C0  C
log  10 gK F  1 / n log C (13)
D
In soluţia aflată în contact cu adsorbantul, se găseşte adsorbitul care urmează să se reţină
pe adsorbant. Adsorbţia din soluţii apoase diluate are loc când concentraţia adsorbitului în apă
este atât de mică încât se apropie de idealitate şi se respectă legea Henry: presiunea parţială a
adsorbitului este proporţională cu fracţia molară.
Din legea Freundlich rezultǎ urmǎtoarele concluzii:
- adsorbţia micropoluanţilor din apele cu concentraţii ridicate este mai avantojoasǎ din
punct de vedere economic faţa de cele cu concentraţii mai reduse
- în cazul urmelor de micropoluanţi, utilizarea adsorbţiei pe cǎrbune activ este
costisitoare (ex: decolorarea oţetului pe cǎrbune cu reducerea culorii de 90% necesitǎ
1,0 g/l cǎrbune, iar pentru o reducere de 92 % sunt necesare 2,0 g/l).

6
Adsorbţia din soluţii cu mai mulţi componenţi
In cazul în care în apă sunt prezenţi mai multe specii, ecuaţia lui Langmuir se modifică şi
condiţiile impuse adsorbţiei unui component se extind asupra mai multora. Astfel, în cazul
general de adsorbţie qe,i (pentru solutul i dintr-o soluţie de j componenţi) este dată relaţia:
Qi biCi
q e ,i  n
(14)
1   b jC j
j1

Prin folosirea acestei ecuaţii se poate aprecia teoretic capacitatea de adsorbţie la echilibru a unui
adsorbant pentru un amestec complex pe baza constantelor determinate pentru un singur solut.
Pentru un amestec de doi soluţi A şi B ecuaţia (14) pentru A devine:

QAbACA
q e,A  (15)
1  b A  b BCB

unde QA, bA şi bB sunt constantele Langmuir determinate din soluţia purǎ pentru fiecare solut şi
CA, CB sunt concentraţiile la echilibru în amestec. Dacǎ concentraţiile celor doi soluţi sunt
suficient de mari încât acoperǎ suprafaţa adsorbantului în sensul Langmuir, relaţia devine:

CA bB CA
  (16)
C B q e ,A b A Q A C B Q A

amestec

C/C0

solutie pura

timp, h

Figura 4. Curba de adsorbţie a unui solut din soluţia sa pură şi dintr-un amestec de soluţi

Dacǎ modelul Langmuir se aplicǎ la date experimentale, funcţia CA/CBqe,A va fi linearǎ cu

panta 1/QA.
Speciile prezente în apă îşi pot mări reciproc adsorbţia, se pot adsorbi independent sau
pot să interfere, astfel încât să-şi inhibe adsorbţia. Se acceptă ca inhibiţia reciprocă apare în
următoarele cazuri:
- când adsorbţia are loc într-unul sau numai în câteva straturi;
- când afinitatea pentru adsorbţie a speciilor nu diferă decât cu câteva ordine de
mărime;
- când nu există o interacţiune specifică între specii care să conducă la intensificarea
adsorbţiei.
In figură se observă diferenţele între curbele C/C0 în funcţie de timp pentru adsorbţia unei specii
din soluţie şi dintr-un amestec cu alte specii într-o coloană cu cărbune activ. Se observă cǎ
7
prezenţa altor specii în mediul din care se face adsorbţia conduce la străpungerea mai rapidă a
coloanei cu cărbune activ.

Cinetica adsorbţiei
In procesul de adsorbţie, viteza procesului de adsorbţie este un factor semnificativ aplicat
în controlul calităţii apelor; datorită faptului că deşi legile termodinamicii prevăd existenţa
echilibrului adsorbit-adsorbant, deseori viteza procesului este cea care determină cantitatea de
material îndepărtat din apă.
Mecanismul de transfer de masǎ
O particulǎ de adsorbant se poate reprezenta ca o sferǎ cu suprafatǎ netedǎ. Se considerǎ
cǎ particula este iniţial liberǎ de solut şi la t=0 se gǎseşte într-un volum relativ mare de lichid
bine amestecat având o concentraţie în solut Co. Particula este înconjuratǎ de un film de lichid
stagnant cu o grosime . Transferul solutului prin acest film se datoreşte difuziei moleculare, un
proces lent. Dacǎ intensitatea amestecǎrii creşte, grosimea filmului devine mai micǎ şi rezistenţa
transferului de masǎ se reduce.
Lichidul este complet stagnant numai la suprafaţa solidului şi în curgere laminarǎ într-un
substrat în jurul suprafeţei. In continuare, existǎ o zonǎ tampon şi oregiune cu o amestecare
intensǎ. Dacǎ nu intervine o amestecare lateralǎ (pe direcţie lateralǎ) în acest substrat, difuzia
înstrat este molecularǎ, strat care frâneazǎ transferul de masǎ.
Stratul tampon şi regiunile turbulente frâneazǎ de asemenea transferul de masǎ. deci sunt
regiuni în care într-o mǎsurǎ mai mare sau mai micǎ apar diverse tipuri de transfer. Pentru a
simplifica se considerǎ cǎ modelul are numai douǎ zone: zona stagnantǎ cu grosime  care
frâneazǎ transferul de masǎ şi o zonǎ de amestecare fǎrǎ transfer de masǎ frânat pentru cǎ este
uniformǎ concentraţia. Astfel existǎ un strat de lichid stagnant a cǎrui grosime  este suficientǎ
pentru a avea aceeaşi rezistenţǎ la transferul de masǎ ca sistemul real.. Rezistenţa la transferul de
masǎ în acest film este proporţionalǎ cu /DAB, unde DAB este difuzivitatea molecularǎ a solutului
A în lichidul B.

film de lichid

particula
adsorbant

difuzie in
exteriorul filmului

difuzie moleculara in film

Figura 5. Schema unei particule adsorbante cu un film de lichid stagnant

Zona de transfer de masǎ este regiunea dintr-o coloanǎ de adsorbţie unde are loc
adsorbţia. Adsorbantul dinaintea acestei zone este complet saturat în adsorbit la o concentraţie
Cs=Co, iar cantitatea adsorbitǎ pe unitatea de masǎ de adsorbant este qe. Adsorbantul care
urmeazǎ acestei zone nu a fost expus solutului şi de aceea concentraţia soluţiei şi cea adsorbitǎ
sunt zero.In interiorul zonei de transfer de masǎ gradul de saturaţie în solut variazǎ de la 100% la
zero(q-qe). Lungimea zonei de transfer de masǎ notatǎ cu L depinde de viteza de adsorbţie şi de
viteza de curgere a soluţiei. Creşterea vitezei de adsorbţie, a coeficientului de difuzie al solutului
şi intensitǎţii adsorbţiei acestuia (valoarea constantei Freundlich K mai mare) determinǎ o
8
reducere a lungimii zonei de transfer de masǎ. In anumite cazuri lungimea acestei zone este atât
de redusǎ încât se poate considera zero (fig.6 b). Acest lucru, neglijarea lungimii zonei de
transfer de masǎ simplificǎ analiza procesului de adsorbţie.

concentratie interparticula, C concentratie interparticula, C

0 C0 0 C0
intrare intrare
zona saturata
(GAC saturat zona saturata
la Ce=C0) (GAC saturat
la Ce=C0)
zona transfer de
masa, MTZ
(adsorbtie activa

GAC proaspat GAC proaspat

(C=0, qe=0) (C=0, qe=0)

0 (qe)0 0 (qe)0
iesire iesire

cantitatea adsorbita, qe cantitatea adsorbita, qe

(a) (b)

Figura 6. Zona de transfer de masa in coloana de adsorbtie, (a) coloana cu zona de transfer de
masa, (b) coloana fără zona de transfer de masă

Se consideră că procesul de adsorbţie a unui compus la suprafaţa adsorbantului este un

proces care se desfăşoară în următoarele etape:
 transportul adsorbitului din soluţie către stratul-limită de lichid care aderă la
suprafaţa adsorbantului, etapă controlată de modul de amestecare al soluţiei.
 transportul adsorbitului prin filmul superficial de lichid către suprafaţa exterioară
a adsorbantului, etapă controlată de difuzia moleculară.
 difuzia în pori de la suprafaţa particulei de adsorbant în interiorul acesteia.
 adsorbţia fizică sau chimică a speciilor chimice în pori şi în capilarele solidului.
Viteza etapei este controlată de cinetica chimică la nivel molecular.
Cele patru etape ale adsorbţiei pot fi considerate ca un set de rezistenţă în serie la
transportul de masă al adsorbitului din soluţie în interiorul adsorbantului. De cele mai multe ori,
una din etape prezintă o rezistenţă mai mare faţă de transportul de masă şi aceasta devine etapa
determinantă de viteză a procesului în ansamblu, celelalte rezistenţe putând fi neglijate. Atât
mǎrimea porilor cât şi dimensiunea moleculelor influenţeazǎ viteza de adsorpţie. Coeficienţii de
difuzie între particule se reduc cu cât dimensiunea molecularǎ creşte ceea ce este se poate
observa la îndepǎrtarea substanţelor humice a cǎror masǎ molecularǎ este mai mare decât a
fenolilor.
In tratarea apelor, etapele de transport prin soluţie şi etapa de adsorbţie chimică sau fizică
sunt etape rapide. Viteza procesului este controlată fie de difuzia prin filmul de lichid, fie de
difuzia în pori.

9
 Ecuaţia fluxului de masă transportat prin filmul de fluid este data de relatia:
NA= kj(CAi-CA) (17)
unde kj - coeficientul de transport de masă prin film,
CA - concentraţia soluţiei,
CAi - concentraţia adsorbitului pe partea interioară a filmului în echilibru cu suprafaţa
adsorbantului.
Coeficientul de transfer de masă depinde de proprietăţile adsorbantului şi ale adsorbitului
şi se determină experimental sau cu ajutorul modelelor matematice.
In cazul în care se asigură o turbulenţă suficientă, etapa determinată de viteză este difuzia
în pori şi aprecierile asupra etapei determinate de viteză se pot face pe baza identificării
parametrilor care influenţeză viteza procesului. Astfel, dacă în urma experimentelor se constată
că viteza depinde de natura şi mărimea moleculelor adsorbantului, atunci etapa determinantă va
fi etapa a treia de difuzie prin pori. In cazul în care viteza este invers proporţională cu diametrul
d al particulei adsorbante la puterea n(n1), etapa a treia este de asemenea determinantă de
viteză. Când viteza este invers proporţională cu diametrul, etapa determinantă de viteză este
difuzia prin film pentru că această viteză este proporţională cu aria suprafeţei externe, care la
rândul ei este proporţională cu 1/d.
In cazul difuziei interne viteza de reacţie depinde de asemenea şi de timpul de acces la
micropori. Granulometria cărbunelui adsorbant determină viteza de adsorbţie uşurând accesul la
porii activi. Weber a formulat o relaţie care caracterizează desfăşurarea reacţiei de adsorbţie:

C0  C t  K C0 t q (18)
unde t -timpul
C - concentraţia compuşilor de adsorbit în apă la momentul t=0 (C0) şi la momentul t (Ct)
q - cantitatea de cărbune.
In cazul tratării apelor, stabilirea etapei determinante de viteză depinde de modul de
contactare a masei absorbante cu apa. Pentru reactoarele cu amestecare, etapa determinantă de
viteză este în general difuzia în pori, iar pentru reactoarele în sistem continuu (paturi cu cărbune
activ) etapa determinantă de viteză este difuzia în film.
Parametrii care influenţează capacitatea de adsorbţie. Adsorbţia pe un anumit material
adsorbant este proporţională cu suprafaţa specifică alături de alţi factori.
Polaritatea. Pentru cărbunele activ, substanţele chimice nepolare sunt preferenţial
adsorbite datorită cărbunelui activ care este nepolar. Polaritatea este influenţată atât de forţele
fizice cât şi de acele chimice cum ar fi: interacţiunea dipol-dipol, legătura de hidrogen.
Polaritatea este semnificativă în cazul unor răşini utilizate ca adsorbanţi.
Sarcina electrică. Adsorbţia compuşilor chimici ionizaţi este mai puţin importantă decât
adsorbţia particulelor încărcate.
Greutatea moleculară. In general moleculele cu greutate moleculară mai mare sunt
adsorbite mai bine exceptând cazul în care dimensiunea acestora este mai mare decât diametrul
microporilor din particula de cărbune.
Temperatura unui sistem este in mod special importantă când se consideră adsorbţia
VOC. Capacitatea de adsorbţie este invers proporţională cu temperatura, creşte cu scăderea
temperaturii. Acestea se bazează pe energia liberă Gibbs (G) care este o măsură a schimbării
spontane într-un sistem.. Modificarea energiei libere Gibbs a unui sistem (ΔG) la temperatura şi
presiune constante este o măsură a “adsorbabilităţii” unui component. Dacă ΔG <0, sistemul
reacţionează spontan şi are loc adsorbţia. Un compus care nu este adsoarbe la o anumită
temperatură (ΔG >0) poate adsorbi la o temperatură mai redusă (dacă ΔG <0). Cu cât
temperatura scade, viteza de reacţie scade. Practic, temperatura nu este foarte importantă in
eficienţa adsorbţiei pentru cele mai multe ape uzate.

10
 Adsorbţia etse o reacţie exotermică. Pe măsură ce zona de adsorbţie se deplasează prin
stratul de adsorbant, temperatura stratului creşte şi căldura este cedată lichidului. Când lichidul
părăseşte zona de adsorbţie, lichidul transferă căldura înapoi stratului adsorbant. Pentru anumite
substanţe chimice şi adsorbanţi, transferul de căldura poate fi important. In adsrobţia fizică,
cantitatea de căldură cedată în timpul adsorbţiei este aproximativ egală cu căldura latentă de
condensare a solutului şi cu cantitatea de căldura cu care se încălzeşte adsorbantul de la solut. In
timpul adsorbţiei chimice, căldura cedată este egală cu căldura reacţiei chimice. Temperatura este
egală cu:

6. 1
T 
 C p / C1   10  0.51 C A / q e 
5

Unde ΔT este creşterea temperaturii

Cp este capacitatea calorică a aerului
Cl este concentraţie solutului influent
CA este capacitatea calorică a adsorbantului
qe este încărcarea la ehilibru a adsorbantului.

Suprafaţa specifică este foarte importantă în selecţia materialului adsorbant. Adsorbanţii

utilizaţi în epurarea apelor sunt foarte poroşi. Majoritatea suprafeţei specifice a unei particule de
cărbune activ depinde de structura porilor. Un alt factor de care depinde adsorbţia este distribuţia
porilor după mărimea diametrului. Molecule mai mari de solut pot să fie adsorbite numai de pori
cu diametre mari. Două particule de cărbune cu distribuţia porilor diferită prezintă performanţe
diferite de adsorbţie.
O caracteristică legată de suprafaţa specifică a particulei este diametrul particulei de
adsorbant care influenţează viteza de adsorbţie. Particule mai reduse precum cele de PAC
prezintă o faza mai rapidă de difuzie şi rezultă o adsorbţie mult mai rapidă. Viteza de transfer de
masă creşte pe măsură ce diametrul particulei scade (d3/2). Viteza adsorbţiei interne creşte
scăderea d2.
Pierderea de presiune minimă este în cazul particulelor de adsorbant uniforme şi sferice.
Distribuţia porilor este o măsură a procentului de spaţiu a particulei ocupat de micropori
(diametrul porului < 2Å), mezopori (diametrul porului > 20Å şi < 500Å) şi macropori (diametrul
porului > 500Å). O moleculă un poate pătrunde într-un por mai mic decât diametrul minim dat
(depinde de dimensiuena moleculei).

Legile cinetice ale adsorbţiei presupun că punerea în contact nu este factor limitativ
principal ceea ce presupune fie o bună dispersie a cărbunelui în apă în cazul cărbunelui pulbere,
fie o bună dispersie a reţelei lichide în patul de cărbune în cazul utilizării cărbunelui granular.
Din punct de vedere al cineticii reacţiei, moleculele mari difuzează mult mai lent în pori, deci cu
cât dimensiunea moleculelor este mai mare, viteza de adsorbţie scade.

Tipuri de adsorbanţi
In domeniul tratării apelor cel mai răspândit tip de adsorbant este cărbunele activ.
Cărbunele activ fie sub formă de pulbere (Powder Active Charbon), fie sub formă de granule
(Granulated Active Charbon) se obţine dintr-o serie de materiale cărbunoase sau lemnoase, cum
sunt cărbunii (antracit, cǎrbune bituminos, lignit), lemn, turbă, coji de nucă de cocos. Posedă o
gamă mare de dimensiuni a porilor, reţine molecule organice NOM, SOC (solvenţi combinaţi).

11
 Alte materiale adsorbante în tratarea apelor sunt: zeoliţii cu raportul Al/Si variat, posedă
pori mici, exclud compuşi organici de sinteză şi polimeri sintetici adsorbanţi care posedă numai
micropori, numai pentru NOM.

Cărbunele activ
Obţinerea cărbunelui activ se realizează prin piroliza materiei prime, urmată/însoţită de
etapa de activare. În timpul cocsificării, odată cu formarea cărbunelui are loc şi eliminarea
componenţilor volatili. În continuare, are loc un proces de reconstituire a cărbunelui care duce la
formarea unei structuri poroase care se dezvoltă în timpul etapei de activare. În etapa de activare,
cărbunele trece de la o porozitate redusă la o mărire a dimensiunii medii a microporilor. O
diagramă de flux generală prin care sunt descrise etapele de obţinere a cărbunelui de tip GAC şi
PAC este prezentată în figura de mai jos: (Water treatment. Principles and design, John
Crittenden, 2005).

materii prime

reconstituire aranjarea după

dimensiune

pretratare

cocsificare

activare

mărunţire sitare

PAC

GAC

Figura Schema generală de obţinere a cărbunelui activ

Principala metodă de obţinere directă a cărbunelui activ implică următoarele etape:

aranjarea după dimensiuni a materiei prime, cocsificarea, activarea şi cernerea produsului.
Metoda de fabricare directă utilizează următoarele materii prime: coji de nucă de cocos, cărbuni
relativ duri şi materialer ce urmează a fi utilizate sub formă de cărbune activ pulbere.
Reconsituirea şi pretratarea sunt etape necesare în cazul folosirii unor materii prime de tipul:
lignit, turbă, cărbune bituminos. Dacă se foloseşte cărbunele bituminos, etapa de pretratare se
impune pentru a asigura controlul pierderilor de microporozitate ce apar în timpul etapei de

12
carbonificare şi care se datorează gonflării cărbunelui. În practică, cărbunele activ este obţinut
prin activare chimică sau fizică. Activarea chimică este de obicei utilizată pentru materiile prime
ce conţin celuloză şi constă din combinarea etapei de carbonificare cu cea de activare. La
temperaturi ridicate, alături de materia primă se adaugă şi compuşi chimici deshidratanţi (clorură
de zinc, acid fosforic). Produsul obţinut este apoi încălzit pirolitic (are loc degradarea celulozei)
şi apoi răcit, după care se realizează extragerea agentului activ. Cărbunii obţinuţi în acest mod au
o densitate scăzută şi în absenţa unei etape de pretratare posedă o proporţie redusă a
microporilor, ceea ce îi face mai puţin utilizabili în aplicaţiile de eliminare a micropoluanţilor şi
adsorbţia substanţelor urât mirositoare.
Cărbunii produşi în scopul tratării apei sunt obţinuţi printr-o activare termică endotermă
ce presupune contactarea agentului de activare gazos, adică aburul cu cărbunele, la temperaturi
ridicate, de obicei la 850-1000°C. Activarea pe cale termică provoacă o mică scădere a
dimensiunilor granulelor materialului adsorbant ca urmare a oxidării externe pe măsură ce gazul
oxidant difuzează în structura internă neactivată a cărbunelui.
În timp ce structura primară a porilor este influenţată de natura materiei prime şi uneori
de etapa de pretratare, proprietăţile adsorbantului sunt puternic influenţate de tipul agentului de
activare, de durata şi temperatura de activare.
Pentru majoritatea cărbunilor activaţi termic, valoarea maximă a raportului dintre aria suprafeţei
adsorbantului şi masa cărbunelui, este de 40-50% din masa de cărbune îndepărtat prin ardere.
Activarea la temperaturi mai mari, conduce la deschiderea porilor blocaţi şi lărgeşte porii
existenţi, rezultând astfel o creştere netă a suprafeţei de adsorbţie. Continuarea procesului de
activare peste acest prag, conduce la o scădere netă a suprafeţei specifice deoarece majoritatea
porilor închişi sunt acum activaţi, iar pereţii dintre pori sunt distruşi.
Materialul de bază are de asemenea influenţă asupra distribuţiei porilor. În scopul realizării unei
clasificări a dimensiunilor porilor (după diametrul dp), IUPAC (International Union of Pure and
Applied Chemistry) utilizează următoarea convenţie:
 dp < 20 nm =; micropori;
 20nm <dp <500nm = mezopori;
 500nm <dp = macropori;
Cărbunele activ obţinut din cojile de nucă de cocos este considerat cărbune cu structură
microporoasă, deoarece, din volumul total de goluri, majoritatea sunt micropori. Cărbunii pe
bază de celuloză sunt caracterizaţi de o structură cu micro, mezo şi macropori.
Performanţele unui cărbune activ depind de asemenea de forma sub care este folosit,
granulară sau pulverulentă.

Cărbunele activ granular (GAC) are proprietăţile fizice cele mai importante, duritatea şi
mărimea particulelor. Un cărbune activ granular mai dur se sfărâmă mai greu şi provoacă
pierderi mici de cărbune prin antrenare cu apa tratată.
Mărimea granulelor de cărbune determină viteza de adsorbţie pe suprafaţa externă şi
influenţează pierderea de presiune în stratul granular.
La proiectarea unui contactor cu pat de cărbune activ granular, parametrii urmăriţi sunt
timpul de contact şi caracteristicile specifice ale cărbunelui. Timpul de contact se defineşte ca
raportul între volumul patului de cărbune şi debitul de apă şi se exprimă în m3/m3zi sau l/m3s.
V
c  (19)
Q
Dacă cinetica adsorbţiei nu este un factor limitativ, atunci pe măsură ce creşte timpul de
contact creşte şi cantitatea de apă ce poate fi tratată până la străpungerea coloanei.
Forma şi dimensiunea particulelor de cǎrbune activ:
o influenţeazǎ proprietǎţile de filtrare şi de spǎlare ale straturilor de GAC
o influenţeazǎ viteza de adsorbţie.

13
Densitatea aparentǎ a cǎrbunelui este (ASTM Standard D2854-83) masa de cǎrbune activ uscat
nestratificat pe unitatea de cǎrbune activ inclusiv volumul golurilor dintre granule. Pentru GAC
valorile tipice sunt 350-500kg/m3.
Densitatea particulelor umede este masa cǎrbunelui activ solid plus masa de apǎ necesarǎ în
porii interni pe unitatea de volum a particulei. Valorile tipice pentru GAC sunt între 1300-1500
kg/m3.
Duritatea particulelor este importantǎ în procesul de spǎlare, transport şi regenerare. Cu cât
cǎrbunele este mai dur cu atât sfǎrâmarea lui este mai redusǎ şi ca urmare pierderile mai mici.
Parametrii care descriu capacitatea de adsorbţie a cǎrbunelui sunt:
o indicele de decolorare exprimǎ capacitatea cǎrbunelui activ de a adsorbi substanţe cu
masǎ molecularǎ mare şi colorate din soluţie şi este corelat cu capacitatea cǎrbunelui
de a adsorbi alte substanţe cu molecule mari.
o indicele de iod mǎsoarǎ cantitatea de iod adsorbitǎ în condiţii specifice care este în
concordanţǎ cu suprafaţa specificǎ.
o distribuţia porilor
o suprafaţa specificǎ.
Moleculele organice se fixeazǎ pe suprafaţa cǎrbunelui activ, în timp ce moleculele
polare şi cele lineare cu mase moleculare mici nu sunt reţinute. Moleculele slab polare
generatoare de gust şi miros cu masǎ molecularǎ mare sunt puternic adsorbite pe cǎrbune.

Cărbunele activ pulbere (PAC) este o pudră cu granule de dimensiunea de 10-50m şi

este utilizat combinat cu faza de clarificare. Principalele proprietǎţi ale PAC sunt filtrabilitatea şi
densitatea specificǎ (cantitatea de cǎrbune per unitatea de volum). Pentru un cǎrbune dat, masa
este proporţionalǎ cu capacitatea de adsorbţie. Prin urmare cu cât densitatea specificǎ este mai
mare cu atât reţinerea adsorbitului este mai mare pe volumul de adsorbant. Dacǎ PAC trece
printr-un filtru el contamineazǎ apa filtratǎ; reţinerea cǎrbunelui prin filtrare depinde forma
particulelor şi distribuţia mǎrimii lor. Cǎrbunele se introduce continuu odată cu reactivii de
floculare şi se regăseşte in flocoane după care este eliminat din apă odată cu acestea.
Avantajele pe care le prezintă un PAC sunt de ordin economic; sunt de 2-3 ori mai ieftini
decât cei granulaţi, investiţia este mai redusă când este corelată cu procesul de coagulare-
floculare. Avantajele de ordin tehnologic constau într-o viteză de adsorbţie foarte mare, suprafaţa
fiind direct accesibilă ceea ce favorizează decantarea.
Dezavantajele PAC sunt legate de imposibilitatea regenerării sale şi a îndepărtării sale din
apa tratată.
GAC se foloseşte în sisteme de adsorbţie cu funcţionare continuă sub forma paturilor
granulare care sunt traversate de apa de tratat.
Paturile de cărbune activ funcţionează în contracurent cu apă de epurat sau sunt introduse
în coloane (figura 8).

14
 (a) (b)

Figura 8. Coloane de adsorbtie legate in serie(a) si paralel(b)

Funcţiile pe care le poate îndeplini un pat de cărbune granular sunt următoarele:

- funcţia de filtrare care trebuie minimizată pentru a evita colmatarea. De aceea se
recomandă o filtrare prealabilă pe nisip.
- funcţia de suport bacterian: suprafaţa cărbunelui oferă condiţii pentru colonizarea
bacteriană, fenomen care poate contribui la epurarea apelor. Cǎrbunele activ poate
constitui suport pentru bacteriile capabile sǎ degradeze o fracţie din partea adsorbitǎ.
Astfel o parte din suport este continuu regenerat şi capabil sǎ elibereze noi centri care sǎ
fixeze noi molecule.
- acţiune catalitică
- funcţia de adsorbţie.

Regenerarea cărbunelui activ

O etapă importantă în procesul de adsorbţie pe cărbune activ granular este regenerarea
cărbunelui care ridică probleme economice.
In funcţie de volumul de apă tratată între două regenerări (de obicei regenerarea se aplică
atunci când s-a acoperit 5% din suprafaţa specifică) se defineşte viteza de degradare /2/ a
cărbunelui (UsR = “usage rate”) care reprezintă raportul între masa adsorbantului şi volumul de
apă tratat între două regenerări.

 V  c  B
Us  R  B N  B  (20)
Qt s t T
B
unde: B - volumul GAC (în general 400-600 kg/m3),
VN - volumul de adsorbit (m3),
Q - debitul (m3/s),
ts - timpul de funcţionare până la străpungere,
c - timpul de contact
T - numărul de volume de apă trecute prin patul de cărbune.
Viteza de degradare determină costul operaţiei de adsorbţie pe cărbune activ granular.
Regenerarea cărbunelui se poate realiza în diverse moduri, obţinându-se până la 95 % din
activitatea iniţială.

15
Regenerarea şi reactivarea GAC
Când capacitatea de adsorbţie a cărbunelui activ este degradată, acesta trebuie îndepărtat
din coloana în care are loc contactarea fazelor şi înlocuit cu un cărbune proaspăt sau reactivat.
Regenerarea cărbunelui are loc când moleculele de solut adsorbite sunt eliminate în forma
originală sau modificată de pe suprafaţa cărbunelui activ prin desorbţie fără a se produce
modificarea suprafeţei cărbunelui activ. Metodele propuse pentru regenerarea cărbunelui activ
sunt: termice, fizico-chimice, biologice.
Reactivarea cărbunelui de tip GAC presupune refacerea capacităţii de adsorbţie prin
desorbţia parţială a moleculelor de solut, urmată de îndepărtarea prin ardere a reziduurilor
carbonice de pe suprafaţa cărbunelui. Condiţiile de reactivare sunt similare celor de la obţinerea
cărbunelui activ prin activare termică, în care o parte din cărbune se poate pierde prin ardere.
O sinteză a metodelor de regenerare şi reactivare a cărbunelui activ se prezintă în continuare.
Regenerarea se poate conduce în mai multe moduri prezentate în continuare.
1. Regenerare termică cu abur prezintă următoarele avantaje /dezavantaje:
 se utilizează pentru concentraţii ridicate, în special în cazul sistemelor industriale
de recuperare a vaporilor de solvenţi;
 nu se utilizează în aplicaţiile de obţinerea a apei potabile, deoarece cantităţile mari
de vapori de apă cu conţinut de SOC necesită un tratament suplimentar şi SOC
nevolatili şi materia organică naturală neîndepartată duce la o pierdere a eficienţei
procesului în timp;
 s-au obţinut rezultate bune în eliminarea VOC si SOC din răşinile sintetice.
2. Regenerare termică cu aer fierbinte prezintă următoarele avantaje /dezavantaje:
 se poate utiliza cu succes la desorbţia şi oxidarea VOC, dar este ineficientă în
cazul SOC nevolatili şi materiei organice naturale, compuşi care nu pot fi
eliminaţi, ceea ce duce la reducerea în timp a eficienţei procesului.
3. Regenerare fizico-chimică.
Extracţia din soluţii apoase prezintă următorele avantaje /dezavantaje:
 se utilizează soluţii acid/bază pentru desorbţia unor compuşi organici ionizaţi din
GAC;
 este practică doar dacă soluţiile acid/bază pot fi regenerate;
 SOC nevolatili şi materia organică naturală conduc la pierderi ale capacităţii de
adsorbţie a cărbunelui în timp;
 dioxidul de carbon lichid este un solvent excelent deoarece poate fi volatilizat
după extracţie, şi VOC pot fi eliminaţi în timpul evaporări dioxidului e carbon.
Extracţia cu dioxid de carbon supercritic prezintă următoarele avantaje/dezavantaje:
 nu îndepărtează SOC puternic adsorbiţi şi o parte din materia organică naturală;
 necesită condiţii speciale pentru manevrarea dioxidului de carbon lichid.
Extracţia cu solvenţi organici prezintă următoarele avantaje /dezavantaje:
 este uşor de aplicat;
 materia organică naturală este dificil de extras din adsorbant, ceea ce duce la
diminuarea eficienţei procesului cu timpul;
 necesită evacuarea solentului epuizat şi a amestecului apă-solvent;
 solventul se poate desoarbe şi se poate regăsi în apa potabilă.
4. Regenerarea biologică prezintă următoarele avantaje /dezavantaje:
 poate conduce la reducerea încărcării organice prin desorbţia compuşilor, ca
urmare a reducerii concentraţiei compuşilor biodegradabili prezenţi în faza
apoasă;
 poate fi o metodă promiţătoare pentru reducerea materiilor care reprezintă
precursori pentru formarea DBP;

16
  eficientă în cazul unor concentraţii ridicate de SOC biodegradabili;
 nu atinge eficienţe mari de regenerare;
 eficienţă ridicată a cărbunelui GAC în eliminarea gustului şi mirosului apei;
 stârneşte interesul în privinţa aplicării proceselor biologice în potabilizarea apei.
Reactivarea cărbunelui activ se poate realiza în următoarele utilaje:
1. Cuptor
 este cel mai utilizat proces de reactivare, are timpi de staţionare mari, nu implică
etapă de amestecare, asigură un bun transfer de masă;
 consumuri energetice mici;
 pierderi mici de cărbune (3-5%) şi un bun control al procesului de ardere;
 necesită un timp mai îndelungat pentru pornire şi nu este recomandat pentru
utilizarea în procese cu funcţionare în regim discontinuu.
2. Cuptor de ardere rotativ
 costurile pentru echipamente şi consumurile energetice sunt scăzute;
 pierderi mici de cărbune (5-8%);
 eficienţa transferului de masă este redusă, la fel şi timpul de staţionare şi controlul
condiţiilor de reacţie.
3. Reactor cu pat fluidizat
 caracteristici bune de transfer de masă ce conduc la o reducere a consumurilor
energetice;
 asigură o bună felxibilitate a condiţiilor de operare;
 un dezaantaj major îl reprezintă amestecarea defectuoasă care cauzează o serie de
probleme egate de timpi de staţionare;
 pierderi mari de cărbune (12%).
Regenerarea cărbunilor utilizaţi în tratarea apelor nu este varianta cea mai bună pentru
restabilirea capacităţii adsorbante a cărbunilor activi pentru că este foarte greu sau chiar
imposibil de realizat. În tratarea apelor, prezenţa în apă a compuşilor volatili, acizilor humici şi a
compuşilor cu masă moleculară mică, prezenţi chiar şi în concentraţii reduse, determină ca
regenerarea cărbunelui activ să fie ineficientă. Regenerarea cărbunelui activ este aplicată numai
în cazul în care sunt utilizate cantităţi foarte mari de cărbune activ în instalaţiile de tratare a apei
şi se impune recuperarea a cel puţin unei părţi din cărbunele consumat. Instalaţiile de regenerare
a cărbunelui activ sunt fezabile din punct evedere economic numai când se utilizează mai mult
de 150000 kg cărbune/an.

17