începusem să înţeleg şi să văd lucrurile dincolo d?

ar-
mura în care educaţia mea militară mă încastrase cu ri-
goarea imuabilului. Mai exact începusem să văd, fără să
pot înţelege. Şi mai exact nu puteam concepe actul am-
barcării şi navigaţia cu vele în afara unui anumit ritual
sacerdotal. Neobligat de legi, neoonstrîns de social, dim-
potrivă, luptînd împotriva inerţiei administrative, rutinei
birocratice, lenei de gîndire şi nu de puţine ori împotriva
prostiei solid amarată în fotolii tapisate comod, velistul de
croazieră năzuieşte (îmi ziceam) să-şi împlinească un vis.
Să se elibereze de o obsesie. Să-şi realizeze una din cele
mai fascinante aventuri existenţiale pe care un terestru
copleşit de rutina zilnică (aprovizionarea cotidiană, coada
de la autobuzul cotidian, apoi slujba oricît s-ar mula pe
o profesie-vocaţie, apoi piaţa, apoi autobuzul, apoi televi-
zorul şi de la capăt cu eroismul anonim al anonimilor care
de fapt scriu istoria) putea s-o imagineze. Majoritatea scri-
sorilor primite de la cei care visează croaziera, studenţi,
muncitori, profesionişti de varii profesii şi vîrste, înce-
peau şi sfîrşeau cu o singură mărturisire răscolitoare : să
plutească cu vele pe mare. în viziunea skipperului care-şi
punea iahtul la dispoziţia acestui entuziasm fulgurant, te-
restrul respectiv nu făcea un transfer de la uscat la navă, o
simplă mişcare de translaţie pe orizontală. Prin însăşi con-
diţia visului său împlinit, terestrul făcea un salt calitativ
spre înălţimile pure ale condiţiei umane. Adică îşi lăsa la
uscat, în^ apartamentul de stat sau personal, absolut toate
obiceiurile şi tarele moştenite de la dezgustătoarea burghe-
zie a cărei înaintată stare de putrefacţie morală era notată
încă de Johann Wolfgang Goethe în cartea Poezie şi ade-
văr şi care-1 exasperase pe corosivul papa Voltaire