TERAPIA PRIN METAFORĂ LA COPIII CU NEVOI

SPECIALE

Asist.univ.dr. Ruxandra Foloştină

Universitatea din Bucureşti

Psihopedagog Junona Tutunea

Universitatea din Bucureşti

Lucrarea abordează problematica copiilor cu nevoi speciale dintr-o

perspectiva terapeutica mai puţin uzitată în România la momentul actual:
terapia cu ajutorul poveştilor. În multe situaţii, poveştile au oferit ocazia
sau au reprezentat instrumentul de ajutor pentru a comunica o experienţă
personală sau pentru a conştientiza o informaţie preţioasă în momente de
anxietate si stres. Poveştile pot fi spuse, pictate, adaptate sau reprezentate
în nisip. Cel mai important lucru este însă ca povestea să fie comunicată şi
ascultată atât de către copil, cât şi de către părinte sau terapeut. Lucrarea
prezintă mijloace prin care putem crea şi spune poveşti pentru a veni în
sprijinul copilului cu nevoi speciale.

Cuvinte cheie: metafora terapeutică, copii cu nevoi speciale, poveşti

Din cele mai vechi timpuri, poveştile, legendele şi pildele au

reprezentat metode eficiente şi favorite de a comunica informaţii, de
a transmite valori şi de a împărtăşi lecţii importante de viaţă. Prin
poveşti şi pilde aparent simple, bătrânii comunicau generaţiilor mai
tinere mesaje cu substrat moralizator, educativ, transmiţând astfel de
la o generaţie la alta atitudinile, valorile şi comportamentele
necesare pentru a supravieţui.

Vă amintiţi probabil poveştile copilăriei, felul în care vraja basmului

vă conducea în alte lumi, vă schimba într-un personaj diferit sau, din
contră, într-unul familiar şi cum auzeaţi experienţe pe care nu le
trăiserăţi încă? În tot acest proces de ascultare a poveştii,
descopereaţi lucruri noi despre voi înşivă, soluţii la neliniştile
interioare pe care personajele poveştii le-au găsit? Împărtăşeaţi o
stare de complicitate cu naratorul?

Se spune că, odată ce am auzit o poveste, nu-i putem anula efectul şi

este posibil să se fi schimbat ceva pentru totdeauna. Binecunoscuta
sintagmă “a fost odată ca niciodată…” seamănă cu o inducţie
hipnotică, cu o invitaţie de trecere de la realitate spre alte tărâmuri ale
imaginaţei, o invitaţie către o lume specială în care ascultătorii pot
intra în transă, atenţia li se concentrează şi oricine poate împărtăşi
trăirile personajelor poveştii. Deşi este posibil să nu sesizăm,
împărtăşirea de poveşti ajută la construirea relaţiilor, la apariţia unor
noi idei, poate oferi modele pentru comportamente viitoare şi poate
îmbunătăţi înţelegerea şi atenţia. Oferind atât de multe avantaje,
mulţi terapeuţi au concluzionat în baza datelor obţinute ştiinţific că
poveştile sunt un mijloc logic şi productiv pentru comunicarea
terapeutică cu copiii, inclusiv a celor cu nevoi speciale.

Poveştile prezintă multe dintre caracteristicile importante ale

comunicării eficiente din care enumerăm (după Burns, G.W., 2011,
pag.38):

 Sunt interactive;
 Educă prin atracţie;
 Întăresc rezistenţa;
 Stimulează imaginaţia;
 Dezvoltă abilităţi de rezolvare a problemelor;
 Creează posibilităţi pentru îndeplinirea obiectivelor;
 Favorizează luarea deciziilor independent.

Poveştile explică şi oferă exemple de viaţă, transmit valori, standarde

şi tipare comportamentale acceptate de societate. Ele educă în
privinţa posibilelor situaţii cu care ne vom confrunta în viaţă, ne
invaţă cum să abordăm mai bine provocările şi cum să le depăşim.
Astfel se explică de cele ele au fost şi sunt în continuare mediul de
comunicare preferat al celor mai renumiţi predicatori ai lumii de la
Iisus şi Buddha până la sufişti şi budiştii Zen. Povestirea a fost
instrumentul şi stilul universal preferat de comunicare prin care s-au
transmis lecţiile importante ale vieţii de la o generaţie la alta în
majoritatea culturilor (Burns, G.W, 2011).

În ceea ce priveşte terapia prin metaforă în lucrul cu copiii, trebuie să

facem precizarea că aceasta s-ar putea să nu reprezinte o soluţie
pentru toţi copiii. Trebuie avută în vedere vârsta biologică, vârsta
mentală şi dezvoltarea cognitivă, deoarece este posibil ca unii dintre
copii, în mod deosebit cei cu nevoi speciale, să fie mai puţin abili în a
gândi abstract. Însă o stimulare continuă a gândirii metaforice prin
intermediul terapiei prin metaforă ar ajuta la dezvoltarea abilităţilor
unui copil de a gândi şi a lucra într-un plan mai abstract, facilitându-
se astfel şi dezvoltarea abilităţii de rezolvare de probleme - una dintre
cele mai importante abilităţi necesare în viaţă. În cazul copiilor cu
nevoi speciale ce prezintă întârziere în dezvoltare, inclusiv în
dezvoltarea intelectuală ar fi folositoare poveştile orientate către
soluţii, poveşti despre personaje model sau eroi experţi în rezolvarea
de probleme.

Cum construim o metaforă? Psihologul George Burns recomandă

evitarea folosirii poveştilor exact în forma în care le-aţi citit sau auzit.
Desigur, puteţi folosi în cadrul terapiei basme şi legende
transculturale ori poveşti inspirate din filmele animate sau artistice
pentru copii însă ele trebuie adaptate specificului şi problemei
fiecărui copil. Încurajarea mândriei etnice, propunerea unor
comportamente sau strategii de gestionare a unor constrângeri de
genul pauperitate, rasism şi statut minoritar prin poveşti
transculturale sau adaptate valorilor culturale are o influenţă pozitivă
atât asupra relaţiei terapeut-copil, cât şi asupra impactului
metaforelor.

G. Burns (2011) propune ca metodă de construcţie a metaforelor –

structura PRO (Problema, Resurse şi Obiective). Aşa cum o poveste
obişnuită conţine un început, o continuare şi un deznodământ tot aşa
şi o metaforă ar trebui să conţină o Problemă, nişte Resurse şi un
Obiectiv.

Întrebările de bază pe care ar trebui să se construiască o metaforă

sunt: “care este obiectivul?”, “încotro se îndreaptă povestea?”, “care
este scopul poveştii?”, “care va fi sfârşitul?” În funcţie de scopurile
specifice pozitive şi realizabile urmărite în terapie, se va construi şi
intervenţia dumneavoastră terapeutică.

Odată ce aţi definit obiectivul poveştii (destinaţia terapeutică)

următorul pas în construirea metaforei îl reprezintă planificarea
resurselor, a abilităţilor sau mijloacelor de care copilul are nevoie
pentru a ajunge la rezultatul scontat. Este foarte important în această
etapă să evaluaţi resursele copilului, să observaţi ce abilităţi posedă
pentru a atinge scopul terapeutic şi cum ar putea fi utilizate acestea
pentru a ajunge la rezultatul dorit. Este mai practic şi mai eficient să
folosim resursele deja existente ale copilului decât să ne aventurăm
să formăm unele noi. Folosim astfel ceea ce Milton Erickson numea
“utilizare”: “explorarea individualităţii unui pacient pentru a
constata ce învăţăminte de viaţă, experienţe şi abilităţi mentale sunt
disponibile pentru a face faţă problemelor … (şi) apoi utilizarea
acestor dispoziţii interne, personale şi unice, pentru a atinge
scopurile terapeutice” (Erickson & Rossi, 1979, pag.1, apud Burns,
G.W, 2011, pag. 513). Deşi folosim resursele interioare ale copilului,
terapia trebuie însă îndreptată către deschiderea de oportunităţi spre a
învăţa lucruri noi. Dezvoltând resursele personale, terapia prin
metaforă facilitează noi experienţe de învăţare la nivelele cognitiv,
emoţional şi comportamental prin oportunitatea de a trăi ceva ce
ascultătorul nu a mai experimentat niciodată.

Definirea problemei este ultimul pas în constucţia unei metafore.

Pentru o definire cât mai precisă a problemei vă puteţi ajuta de un set
de întrebări de tipul: “Care e genul de problemă cu care copilul se
poate identifica?” sau “Ce metaforă s-ar potrivi cel mai bine
problemei copilului?” Este esenţial să se ţină cont de faptul că
problema serveşte drept bază a metaforei de la care porneşte
dezvoltarea resurselor şi atingerea rezultatului.

Cum prezentăm copilului metafora ? Dacă în construirea metaforei se

merge pe planificarea întâi Obiectivul, apoi Resursele, iar la sfârşit
Problema, în prezentarea ei se recomandă planificarea inversă: se
începe cu Problema, se continuă cu Resursele pe care personajul le
dezvoltă şi le utilizează şi se sfârşeşte cu Obiectivul atins.

Deşi poate la o primă vedere (citire) construcţia şi prezentarea unei

metafore poate părea simplă, aidoma respectării unei reţete, mulţi
colegi terapeuţi şi specialişti în recuperarea copiilor cu nevoi speciale
au sesizat dificultăţi în aplicarea acestei forme de terapie. În primul
rând, mulţi au reclamat lipsa unor resurse informaţionale care să facă
referire la tipuri de metafore destinate copiilor cu diverse forme de
deficienţă sau cerinţe educative speciale, alţii s-au considerat
incapabili să nareze o poveste asemeni unui actor sau orator, în timp
ce unii s-au considerat total lipsiţi de imaginaţie în a crea o poveste
adaptată unor copii cu probleme multiple. Literatura de specialitate
pe această temă prezintă câteva idei care să vină în sprijinul
diverşilor terapeuţi care lucrează cu copii tipici sau cu nevoi speciale.
Prezentăm pe scurt câteva dintre aceste idei precum şi o poveste
creată special de către autoare pentru a oferi o sursă de idei
specialiştilor din domeniul terapiei şi recuperării copiilor nevoi
speciale.

Cu toţii suntem buni povestitori dacă ţinem seamă de câteva reguli

intuitive. În primul rând, este foarte important ca stilul de povestire
să se adapteze conţinutului poveştii. Dacă povestea implică o
activitate cognitivă cum ar fi gândirea în detaliu a unei probleme sau
soluţii, vocea poate imita natura reflexivă, fiind mai lentă şi mai
atentă. Dacă, din contră, naraţi o activitate fizică, energică, cum ar fi
o competiţie, stilul vocii poate sugera energia, respiraţia sacadată şi
competiţia. Stilul poate fi influenţat şi de emoţiile pe care povestea
vrea să le transmită şi atunci putem imita spontan stări şi afecte de
furie, anxietate, relaxare, frică. Astfel, când spuneţi unui copil o
poveste în care problema este frica, vă puteţi modula vocea să sune
mai rapid, mai accelerat, respiraţia mai alertă şi tonul vocii mai înalt.
Stilul trebuie să fie însă adaptat vârstei ascultătorului, genului,
valorilor culturale şi religiei. Într-un anumit mod se prezintă o
metaforă unui copil de doi ani şi într-un alt mod unui puber de
treisprezece ani, fată sau băiat. Observarea comportamentului sau
reacţiilor ascultătorilor vă oferă indicii vitale cu privire la modul în
care mai trebuie adaptată povestea. Copiii vă vor spune întotdeauna
(verbal sau nonverbal) cum este receptată povestea.

“De unde ne inspirăm pentru formularea poveştilor terapeutice?”

este întrebarea cea mai frecvent auzită din partea specialiştior ce
lucrează cu copii cu nevoi speciale. O întrebare destul de întemeiată
dacă ne gândim că la noi în ţară tipul acesta de terapie a pătruns în
practica curentă destul de târziu. Studiile empirice, cazuistica
cotidiană, cărţile cunoscute de poveşti, observarea experienţelor de
învăţare ale copiilor care vă înconjoară, propria dumneavoastră
imaginaţie sau experienţa personală, toate vă pot oferi idei despre
cum să construiţi o metaforă. Practica însă s-ar putea să vă arate că
poveştile cele mai rezonante, cu relevanţă maximă pentru copii sunt
cele create chiar de ei înşişi. De aceea, este important să ascultaţi cu
atenţie metaforele pe care copiii le aduc în terapie, pentru că ele se
potrivesc cel mai bine cu experienţele şi interesele lor personale.
Comunicarea la nivelul de înţelegere al copilului şi în sfera sa de
interese face ca povestea să devină mult mai personală şi astfel
copilul să se identifice mult mai uşor cu ea. Este mai practic şi mai
eficient să se folosească o metaforă cu un sens mai uşor de înţeles
pentru copil, decât să i se ceară copilului să caute înţelesul unei
metafore dincolo de nivelul său de experienţă.

Părinţii pot fi de multe ori un izvor nesecat de poveşti. Ei sunt

principalii mentori ai copiilor şi sunt persoanele cu care au cele mai
frecvente şi mai puternice contacte, aşa încât implicarea lor în terapie
poate fi câteodată de un real ajutor. Ei pot fi învăţaţi cum să
construiască o metaforă, cum să o prezinte copilului, de unde să-şi
caute surse de inspiraţie sau instrumente de lucru. Ei pot fi încurajaţi
să creeze o poveste, să o picteze, să o prezinte ca pe o piesă de teatru
sau ca pe un film. A asculta cât mai des poveşti de la persoane de
care copilul este apropiat, pe care le iubeşte şi pe care le respectă, le
poate face mai puternice.

Abordarea prin metaforă a copilului cu nevoi speciale trebuie să ţină

seama de posibilele trăsături caracteristice ale acestuia: un nivel de
înţelegere scăzut, imaginaţia creatoare slab dezvoltată, limbajul
rudimentar şi vocabularul sărac, memorie predominat mecanică şi de
scurtă durată, slabă concentrare a atenţiei şi personalitate
decompensată. Adaptând însă metafora la nivelul vârstei mintale şi
nu la nivelul vârstei cronologice, se poate atinge rezultatul dorit. În
literatura de specialitate dedicată terapiei prin metaforă se consideră
că poveştile ce au ca personaje animale se potrivesc cel mai bine
copiilor preşcolari în timp ce poveştile ce au ca personaje eroi celebri
se mulează perfect tipologiei copiilor şcolari.

Prezentăm în continuare o poveste despre dezvoltarea atitudinilor

pozitive faţă de diversele situaţii de viaţă şi despre cum poţi învăţa să
ai mai multă încredere în tine, în ciuda unei deficienţe. Am ales două
modalităţi de abordare a metaforei terapeutice - prima poveste este
scrisă de un adolescent care îşi prezintă boala şi expectanţele, cea de-
a doua este imaginată de un terapeut pentru un copil şcolar cu
tetrapareză spastică severă, care nu se motivează să participe la
şedinţele de kinetoterapie.

I. Povestea lui Vlad cel optimist (Vlad S. este un caz real al

unui elev de 14 ani din Giurgiu, diagnosticat cu tetrapareză spastică
în urma unei asfixii mecanice survenite în timpul naşterii; relatarea
datează din luna martie, 2012)

“Eu port numele unui mare domnitor - Vlad şi cred că nu degeaba

mi-au dat acest nume! Eram atât de curajos şi curios să văd cum este
pe lumea aceasta, încât m-am grăbit să mă nasc mai devreme!
Doctorul era cam somnoros, probabil cum sunt şi eu dimineaţa, la
şcoală, aşa că m-a apucat cam repede de ceafă şi eu m-am întors spre
el să-i spun asta, aşa că s-a dezechilibrat şi eu m-am lovit destul de
rău la cap. De aceea nu-i bine să te grăbeşti şi nici să spui întotdeauna
exact atunci ceea ce-ţi trece prin minte, mai ales atunci când eşti încă
mic şi nu te pricepi să spui bine ce vrei! Acum am 14 ani şi urmăresc
foarte des emisiunile cu Stephen Hawking, care nu poate vorbi deloc
singur şi totuşi este cel mai inteligent om de pe pământ! Eu sunt mult
mai norocos, pentru că acum pot sa mă ridic aproape singur din
scaunul cu rotile şi sunt sigur că într-o zi voi putea merge fără
ajutorul mamei sau al colegilor. Mi-am dat seama că trebuie să-l
cunosc pe Steven Hawking şi să-i spun direct că este eroul meu, aşa
că de anul acesta m-am apucat să învăţ serios limba engleză, ca să
putem comunica! Cine ştie, poate voi câştiga o bursă şi voi ajunge la
universitatea lui, nu? Atunci va fi şi mama grozav de mândră că a
fost ani de zile asistenta personală a unui viitor om de ştiinţă! Eu
cred că viaţa este o poveste care nu se poate spune într-o singură
zi, aşa că vă aştept să vă povestesc şi după ce-l voi cunoaşte pe
Stephen Hawking!”

II. Povestea băieţelului prea comod

1) Indicaţii terapeutice:

- lipsa motivaţiei de a participa la şedinţele de kinetoterapie

şi la orice activitate care implică recuperarea fizică

2) Obiective urmărite:

- încurajarea efortului de recuperare fizică

- prevenirea abandonării şedinţelor de kinetoterapie şi

activităţilor specifice de recuperare fizică

- valorizarea iniţiativelor participative şi tuturor aptitudinilor

de comunicare

3) Subiectul ţintă:

- Şcolar, vârsta 8 ani, diagnosticat cu tetrapareză spastică

severă

- Specificitate constructivă ce poate fi folosită de către

specialist în construcţia poveştii terapeutice: subiectul este activ în
prezenţa animalelor şi este dornic să se antreneze în activităţi care
implică îngrijirea animalelor şi jocul cu acestea

“A fost odată un băiat cam de vârsta ta, care putea să

vorbească limba tuturor animalelor. La început i se păruse ciudat că
toate păsările din grădină veneau la el să-i cânte şi el le înţelegea,
apoi câinele şi pisica îi povesteau ce se mai întâmpla prin vecini şi
cum se întâlneau cu tot felul de vieţuitoare când plecau în lungi
plimbări prin pădure. De multe ori, băiatul chiar se gândea cum ar fi
să meargă şi el prin crângul de la marginea oraşului, însă nu făcea
asta niciodată, pentru că nu-i plăcea prea mult să se obosească
mergând. Însă într-o seară, pe când aştepta să se întoarcă părinţii lui
din oraş, a observat că în grădina casei era mare agitaţie şi toate
păsările din curte alergau spre un vişin foarte înalt. Băiatul se uita de
la fereastră, însă nu prea avea chef să coboare scările, chiar dacă
aproape amorţise stând pe scaun, să privească toată tevatura. Într-un
târziu, părinţii s-au întors acasă şi au văzut lângă copac toate păsările
din curte adunate lângă vişin. Un cuib de vrăbii fusese dărâmat de
vânt, iar puişorii abia mai puteau piui de atâta strigat după ajutor.
Părinţii băiatului au pus cuibul la loc, apoi i-au povestit acestuia ce se
întâmplase. Băiatului îi părea foarte rău că fusese atât de comod şi nu
se sinchisise să coboare să dea o mână de ajutor. Din ziua aceea,
niciun animal şi nicio pasăre nu s-a mai apropiat de el să îi
povestească nimic. Supărat la început, băiatul a încercat mai apoi să
intre în vorbă cu câinele, apoi cu pisica, dar niciunul dintre aceştia nu
l-au băgat în seamă. Câinele căsca şi pleca în cuşca lui, iar pisica se
întorcea pe cealaltă parte, culcându-se la soare! Într-o zi însă,
băiatului i-a venit ideea să le arate tuturor că el chiar vrea să fie
prietenul lor. A început să îşi ajute părinţii la toate treburile grădinii,
hrănea animalele şi curăţa copacii, fără să se mai roage de ele să îl
ierte. Dorea doar să le dovedească sincer că îi pare rău şi că este
prietenul lor adevărat. Şi într-o dimineaţă, a găsit pe pervazul
geamului camerei lui o mulţime de vişine coapte, iar în curtea casei,
toate păsările şi animalele se strânseseră să-i dea bineţe.

- Îţi mulţumim, prietene. Acum vişinul nostru este şi mai

mare şi mai frumos, iar cuibul este foarte ferit, de când îl îngrijeşti tu!
au ciripit trei vrăbii micuţe şi i-au lăsat iar pe pervaz câteva vişine
coapte.

Iar băieţelul a înţeles că erau cei trei pui care cândva

căzuseră din cuib şi îl iertaseră.”
Bibliografie:

Burns, G.W. (2011) - 101 Poveşti vindecătoare pentru copii şi

adolescenţi. Folosirea metaforelor în terapie, Bucureşti, Editura
Trei.

Dioşteanu, M. şi Năstac E. (2009) - Tehnici de lucru prin arte

combinate, Bacău, Fundaţia de Sprijin Comunitar.

Filipoiu, S. (1998) - Basmul terapeutic, Cluj-Napoca, Fundaţia

Culturală Forum.

Jennings, S. (2007) – Creative storytelling with children at risk, UK,

Speechmark Publishing Ltd.

Martin, N. (2009) – Art as an early intervention tool for children

with autism, UK, Jessica Kingsley Publishers.

Paşca, M.D. (2008) - Povestea terapeutică, Bucureşti, Editura V & I

INTEGRAL.

Waters, V. (2003) - Poveşti raţionale pentru copii, Cluj-Napoca,

Editura ASCR.