În România, reglementarea functie publice, în sensul modern al acceptiunii, a fost

realizata prima data de Regulamentele Organice. Urmeaza cronologic, prevederi ale Statului
dezvoltor al Conventiei de la Paris si ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum si cele
ale Constitutiei din 1866, pentru ca abia prin Constitutia din 1923 sa se considere oportun
momentul adoptarii unui statu 646e45g t al functionarilor publici, concretizat prin Legea din
19 iunie 1923, în vigoare pâna în 1940.

Evolutia ulterioara a reglementarilor în materie a fost determinata de cursul

evenimentelor care au îndepartat societatea româneasca de pe calea unei democratii autentice.
Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementarii functiei publice este
adoptarea Constitutiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de
târziu, a Statutului functionarului public, prin Legea nr.188/1999[1].

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizeaza prin organele celor trei puteri:
organele puterii legislative, ale celei executive si ale puterii judecatoresti.

De altfel, în Constitutie sunt reglementate, în Titlul III, intitulat: "Autoritatile publice",

pe rând, organele care exercita puterile statului.

Toate aceste organe sunt înfiintate pentru a realiza interesele generale ale societatii în
cadrul suveranitatii statului. Ele îsi îndeplinesc atributiile în limitele stabilite de organele
reprezentative ale statului.[2], iar din aliniatul 2 a aceluiasi articol arata ca "Nici un grup si
nicio persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".

Înfiintându-se, potrivit Constitutiei, organele proprii ale fiecarei puteri primesc sarcina
si de a înfaptui, în practica, o anumita functie - legislativa, executiva si judecatoreasca - care
se exercita în scopul satisfacerii intereselor generale ale societatii.

Când ne referim la o autoritate sau organ public avem în vedere trei elemente de
structura:

 competenta

 mijloace materiale

 personalul care este repartizat pe diferite structuri, compartimente functionale pe

criterii profesionale, pe linii ierahice si functii.

În ceea ce priveste functia publica si functionarul public în reglementarea româneasca,

literatura de specialitate prezinta o multitudine de definitii, însa în Statutul functionarului
public acestea sunt definite expres.
 Prin Statutul functionarului public se întelege ansamblul de reguli referitoare la situatia
functionarilor publici.

Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizarii prerogativelor de putere publica de catre administratia publica
centrala, administratia publica locala si autoritatile administrative autonome. Statul actioneaza
prin functionarii publici care sunt detinatorii unor functii publice.

În cadrul organelor administratiei publice vom întâlni functii publice care au atribute
de putere, bazate pe competenta si alte categorii de functii ce nu se înscriu în acesta clasa a
functiei publice.

La nivelul statului, corespunzator celor trei functiuni vom regasi 3 categorii de functii
publice între care exista asemanari dar si deosebiri. Asemanarile constau în faptul ca toate
categoriile de functii - din domeniul parlamentar, legislativ, din cel executiv - administrativ si
cel judecatoresc au la baza atributul de putere publica.

Deosebirile constau în specificul activitatilor pe care le exercita, a competentelor ce le

sunt atribuite.

Specific functiunii administrative este faptul ca aceasta trebuie sa asigure functionarea

neîntrerupta a serviciilor publice administrative care, în totalitatea lor alcatuiesc Administratia
Statului.

Prin lege se organizeaza diferite functii publice care sunt încredintate unor persoane
fizice. Aceste persoane fizice din momentul în care li se încredinteaza functia publica,
dobândesc calitatea de functionari publici. Ei reprezinta mijloace umane prin care actioneaza
institutiile administratiei. De fiecare data, când se înfiinteaza si organizeaza un organ al
administratiei publice, se stabilesc si functiile publice necesare prezentate într-o structura
interna necesara cu raporturi ierarhice ori de colaborare, cu puterea publica aferenta realizarii
componentelor fiecarei functii si a organului administrativ în ansamblu.

Functia publica este constituita din competentele stabilite de lege. Aceste competente,
pe care le numim puteri, atributii, sarcini, obligatoriu sunt necesare realizarii misiunilor
administratiei fata de colectivitatea nationala sau locala. Trebuie avut în vedere ca fiecare
functie publica se constituie tocmai cu acest scop de a da satisfactie unor interese generale si
nu unor interese particulare.

Orice demers al administratiei în vederea înfiintarii unor functii publice trebuie

justificat prin asumarea, recunoasterea unor cerinte sociale carora administratia trebuie sa le
de-a satisfactie.
 Notiunea de functie publica a fost caracterizata ca fiind un complex de competente,
organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general destinat de a fi ocupat, în mod
temporar de unul sau mai multi titulari, persoane fizice, care exercita atributiile în limitele
competentei legale, urmarind realizarea scopului pentru care a fost creata functiunea.

Competentele atribuite unei functii publice pot fi puse în executare numai de catre
functionarul public, de persoana fizica titulara a functiei publice. Functionarul public
dobândeste calitatea aceasta si puterea necesara exercitarii unei functii publice din momentul
numirii, confirmarii etc.

Se pune întrebarea care este natura raportului juridic dintre functionarul public si
administratia publica din care face parte functia publica, este un raport contractual bazat pe
principiile dreptului muncii sau un raport fundamentat pe princiipile dreptului public.

PlayvolumeTruvid04:19Ad

S-a sustinut ca raportul juridic ar fi unul de tip contractual, în special în perioada de

dupa anul 1948, când toate persoanele care desfasurau activitate, dobândeau calitatea ''de om
al muncii'' si Statutul functionarului public era abrogat.

Dar majoritatea autorilor au sustinut ca în cazul functionarilor publici, acestia se afla în

raport de functiune se gasesc într-o situatie legala, tinând seama ca legea reglementeaza, cel
putin pentru unele functii situatia juridica a functionarului public, atributii ce-i revin, faptul ca
ansamblul competentelor atribuite sunt stabilite si exercitate în interesul organului nu al sau
personal.

Din cele prezentate reies ca natura juridica a functiei publice este de ordin legal, iar
actul de numire al functionarului public este un act unilateral de vointa, un act administrativ[3].

Trasaturi caracteristice ale functiei publice sunt titulare de competenta, de puteri

publice, de atributii si responsabilitatile stabilite prin lege, au caracter permanent cu o
functionare continua, în scopul satisfacerii unui interes general în mod perpetuu, fara limita de
timp si fara intermitenta, sunt create prin lege, astfel încât administratia nu creeaza functii
publice, sunt organizate pentru a satisface interesele generale, iar nu interese personale si au o
anumita specializare si competenta, determinate de lege în cadrul careia urmaresc satisfacerea
unui interes general[4].

Notiunea de functionar public a fost definita pentru prima data în legislatia noastra, în
Legea pentru Statutul functionarilor publici din 19 iunie 1923 - unul din primele statute ale
functionarilor publici din Europa care, în art.1 prevedea faptul ca "Sunt functionari publici
cetatenii români, fara deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil si
eclesiastic) la stat, judet, comuna sau la institutiile al caror buget este supus aprobarii
Parlamentului, Guvernului sau consiliilor judetene si comunale".

Aceasta definitie a fost criticata atât de Prof. P. Negulescu, cât si de Conf. J. Vermeulen.
Mai mult, în acelasi loc, Prof P. Negulescu, dând o alta definitie notiunii de functionar public,
arata ca "functionarii publici sunt acei cetateni care, fiind numiti de autoritatea competenta si
investiti în mod legal cu atributele functiilor lor, presteaza în mod permanent o anumita
activitate, ce nu este exclusiv manuala, în scop de a face sa functioneze un serviciu public în
schimbul unui salariu platit periodic", iar Prof. A. Teodorescu sustinea ca "functionarul public
este persoana care, în schimbul unei remuneratii îndeplineste sau colaboreaza în mod
permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativa a
statului, judetelor sau comunelor".

În literaturile de specialitate dinainte de Revolutia din Decembrie 1989, Conf. dr.

Antonie Iorgovan definea notiunea de functionar de stat ca fiind "persoana fizica care este
investita în mod legal, prin actul de vointa unilaterala a unui organ de stat, cu sarcina
îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei functii de stat, în vederea realizarii
competentei organului din structura careia face parte functia respectiva".

Pornind de la constanta ca persoana fizica ce ocupa, în conditiile legii, o functie publica,

este functionar public si de la prevederile constitutionale si legale cercetate, încercam sa
desprindem câteva elemente care sa ne conduca la o definitie proprie.

Astfel toate serviciile publice - organe ale administratiei publice centrale si locale (dar
si celelalte organe ale statului care realizeaza sarcinile specifice puterii legislative si ale celei
judecatoresti), institutiile publice si regiile autonome de interes public - sunt dotate, înca de la
înfiintare, cu functii publice, adica cu acele grupari de atributii, puteri si competente stabilite
potrivit legii pentru realizarea sarcinilor specifice ale fiecarui serviciu public de catre
persoanele fizice care ocupa, în conditiile legii, functia publica respectiva.

De asemenea, pentru ca o persoana sa poata ocupa o functie publica este necesar ca

aceasta sa fie cetatean român. În acest sens, în art.16 alin 3 din Constitutia României se prevede
faptul ca functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au
numai cetatenia româna si domiciliul în tara. Pe lânga aceasta cerinta a Constitutiei, în diferite
legi se cer si alte conditii, referitoare la vârsta, studii, etc..

Totalitatea functionarilor publici din cadrul autoritatilor administrativ autonome si din

cadrul autoritatilor si institutiilor publice din administratia publica centrala si locala constituie
corpul functionarilor publici[5].
 Functionarul public este, deci, persoana fizica investita cu o functie publica cu caracter
de permanenta în serviciile autoritatii centrale sau locale, ori în institutiile publice care apartin
acestora. Ocuparea functiei de catre functionar, în mod legal se face prin simpla investire sau
prin investirea urmata de încheierea unui contract de munca sau prin simpla încheiere a unui
contract de munca.

1.2. PRINCIPIILE EXERCITĂRII FUNCŢIEI PUBLICE sI CLASIFICAREA

FUNCŢILOR PUBLICE

În conformitate cu prevederile art.3 din Legea nr.188/1999 principiile care stau la baza
exercitarii functiei publice sunt legate de transparenta, legalitate, impartialitate si obiectivitate,
eficienta si eficacitate, responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale, orientare catre
cetatean, stabilitate în exercitarea functiei publice si subordonare ierarhica.

Raporturile de serviciu se nasc si se exercita pe baza actului administrativ de numire,

emis în conditiile legii, iar exercitarea raporturilor de serviciu se realizeaza pe perioada
nedeterminata.

Prin exceptie, functiile publice de executie temporar vacante pe o perioada de cel putin
o luna pot fi ocupate pe perioada determinata prin redistribuirea functionarilor publici din
corpul de rezerva care îndeplinesc conditiile specifice pentru ocuparea functiei publice
respective precum si prin numire pe perioada determinata, prin concurs în conditiile legii, în
situatia în care în corpul de rezerva nu exista functionari publici care sa îndeplineasca cerintele
specifice pentru a fi redistribuiti.

Persoana numita în aceste conditii dobândeste calitatea de functionar public numai pe

aceasta perioada si nu beneficieaza la încetarea raportului de serviciu de dreptul de a intra în
corpul de rezerva al functionarilor publici.

Activitatile desfasurate de functionarii publici, care implica exercitarea

prerogativelor de putere publica consta în punerea în executare a legilor si a
celorlalte acte normative, în elaborarea proiectelor de acte normative si a altor
reglementari specifice autoritatii sau institutiei publice, precum si asigurarea
avizarii acestora, în elaborarea proiectelor politicilor si strategiilor, a
programelor, a studiilor, analizelor si statisticilor, precum si a documentatiei
privind aplicarea si executarea legilor, necesare pentru realizarea competentei
autoritatii sau institutiei publice, în consilierea, controlul si auditul public
intern, în gestionarea resurselor umane si a resurselor financiare, în colectarea
creantelor bugetare, în reprezentarea intereselor autoritatii sau institutiilor
publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public
sau privat, din tara sau strainatate, în limita competentelor stabilite de
conducatorul autoritatii sau institutiei publice si realizarea de activitati în
conformitate cu strategia de informatizare a administratiei publice.

La baza organizarii si dezvoltarii carierei în functia publica se afla

principiile competentei, potrivit careia persoanele care doresc sa acceada sau
sa promoveze într-o functie publica trebuie sa detina si sa confirme
cunostintele si aptitudinile necesare exercitarii functiei publice respective,
competitiei, principiu potrivit caruia confirmarea cunostintelor si aptitudinilor
necesare exercitarii unei functii publice se face prin concurs sau examen,
egalitatii de sanse, prin recunoasterea vocatiei la cariera în functia publica a
oricarei persoane care îndeplineste conditiile stabilite potrivit legii,
profesionalismului, potrivit caruia exercitarea functiei publice se face cu
respectarea principiilor prevazute de lege, motivarii, principiu potrivit caruia,
în vederea dezvoltarii carierei, autoritatile si institutiile publice au obligatia sa
identifice si sa aplice, în conditiile legii, instrumente de motivare morala si
materiala a functionarilor publici, precum si sa sprijine initiativele privind
dezvoltarea profesionala individuala a acestora, transparentei, conform careia
autoritatile si institutiile publice au obligatia de a pune la dispozitie tuturor
celor interesati informatiile de interes public referitoare la cariera în functia
publica.

În ceea ce priveste functiile publice acestea sunt clasificate pe functii publice generale
si functii publice specifice, functii publice din clasa I, functii publice din clasa a II-a, functii
publice din clasa a III-a si functii publice de stat, functii publice teritoriale si functii publice
locale.

Functiile publice generale reprezinta ansamblul atributiilor si

responsabilitatilor cu caracter general si comun tuturor autoritatilor si
institutiilor publice în vederea realizarii competentelor lor generale.

Functiile publice specifice reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor cu

caracter specific unor autoritati si institutii publice, stabilite în vederea realizarii competentelor
lor specifice sau care necesita competente si responsabilitati specifice.

Echivalarea functiilor publice specifice cu functiile publice generale, în conditiile legii,

se face prin statutele speciale[6] sau la propunerea autoritatilor si institutiilor publice, de
Agentia Nationala a Functionarilor Publici.
 Functiile publice de stat sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si în cadrul
autoritatilor administrative autonome[7].

Functiile publice teritoriale sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în
cadrul institutiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte
organe ale administratiei publice centrale din unitatile administrativ-teritoriale.

Functiile publice locale sunt functiile publice stabilite si avizate, potrivit legii, în cadrul
aparatului propriu al autoritatilor administratiei publice locale si al institutiilor publice
subordonate acestora.

Functiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare

ocuparii functiei publice, dupa cum urmeaza[8]:

a) clasa I cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii universitare de licenta
absolvite cu diploma, respectiv studii superioare de lunga durata, absolvite cu diploma de
licenta sau echivalenta;

b) clasa a II-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii superioare de
scurta durata, absolvite cu diploma;

c) clasa a III-a cuprinde functiile publice pentru a caror ocupare se cer studii liceale, respectiv
studii medii liceale, finalizate cu diploma de bacalaureat.

Dupa nivelul atributiilor titularului functiei publice, functiile publice se împart în trei
categorii[9]functii publice corespunzatoare categoriei înaltilor functionari publici, functii
publice corespunzatoare categoriei functionarilor publici de conducere si functii publice
corespunzatoare categoriei functionarilor publici de executie.

Functionarii publici numiti în functiile publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa
numai functii publice de executie.

Functionarii publici sunt debutanti sau definitivi. Pot fi numite functionari publici
debutanti persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei functii publice de grad
profesional debutant[10].

Pot fi numiti functionari publici definitivi functionarii publici debutanti care au efectuat
perioada de stagiu prevazuta de lege si au obtinut rezultat corespunzator la evaluare precum si
persoanele care intra în corpul functionarilor publici prin concurs si care au vechimea în
specialitatea studiilor necesare ocuparii functiei publice de minimum 12 luni, 8 luni si,
respectiv, 6 luni, în functie de nivelul studiilor absolvite.

[1] Negulescu, P.,Tratat de drept administrativ. Principii generale,

vol. I, Institutul de Arte Grafice Bucuresti, 1934, p.522

[2] Constitutia României, Art 2 (1) "Suveranitatea nationala apartine

poporului român, care exercita prin organele sale reprezentative si prin
referendum.

[3] Mihai T. Oroveanu, op. Cit.pag.200, Antonie Iorgovan, Tratat de

drept administrativ, vol. II, Editura Nemira pag.615,616 si urmatoarele

[4] Mihai T. Oroveanu, idem, pag.196

[5] Legea nr.188/1999 Statutul functionarului public, actualizat si

republicat

[6] Art. 5 alin. (1) din Legea 188/1999

[7] Art. 8, ibidem

[8] Art. 9, ibidem

[9] Art.10, ibidem

[10] Art.11, ibidem