DIMITRIE CANTEMIR – O VIZIUNE EUROPEANĂ ASUPRA

EDUCAŢIEI

CRISTIAN SORIN DUMITRESCU

crisdumitrescu55@yahoo.com

Motto: Flori s-au deschis în pământul nostru.

Dimitrie Cantemir

Abstract: The famous romanian ruler, Dimitrie Cantemir was a polivalent man of
science and is vast work put the fingerprint on the evolution of Europe. Thus, this paper
try to emphasize the European vision of Cantemir upon on important field: education

Keywords: Dimitrie Cantemir, European vision, European dimension, Umanism,

Renaissance

1. Introducere
În şedinţa Consiliului Academiei din Berlin din 1 august 1714, constatându-
se agrementul Protectorului (regele Prusiei), se confirmă primirea lui Dimitrie
Cantemir în Academie. Acceptarea cererii lui Dimitrie Cantemir, datând 11 iulie
1714, s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al Academiei de Ştiinţe
din Berlin cu textul următor:
„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de
întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a
găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir,
principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât
de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar
prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă
neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă
Principele nouă şi lucrărilor noastre”.


Prof. univ. dr. – Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Preşedintele Comisiei de
Învăţământ, Ştiinţă, Tineret şi Sport din Camera Deputaţilor Parlamentul României.
 2. Europa lui Dimitrie Cantemir – la hotarul dintre teologie, umanism şi
Iluminism
Dimitrie Cantemir a trăit într-o epocă de hotar. În planul ideilor această
perioadă face trecerea între lumea care se conducea după concepţia teologică şi
una nouă, caracterizată prin încredere în capacitatea omului de a cunoaşte
ordinea naturală a lucrurilor. Dimitrie Cantemir este un umanist prin varietatea
preocupărilor şi prin orizontul nou al acestora.
Prin cultura sa bogată, prin preocupările variate, prin gândirea înaintată,
prin experienţa de viaţă, Dimitrie Cantemir este un umanist de tip renascentist.
Umanismul, ca şi curent filosofic, a luat naştere în secolele al XIV-lea şi al
XV-lea în Italia şi s-a răspândit apoi în toată Europa. La început a fost ideea unui
cerc restrâns de intelectuali interesaţi de eliberarea personalităţii umane din
arbitrariul puterii feudale şi influenţa concepţiei teologice.
În ţările româneşti, umanismul nu este determinat de condiţii proprii.
Purtătorii ideilor umaniste, au fost clericii şi boierii, care au învăţat în şcolile de
peste graniţa ţărilor române. Umanismul românesc a apărut pe terenul literaturii
cronicăreşti, lucrări prin care s-a început promovarea ideii de asuprire naţională
şi de eliberare de sub subjugarea otomană. Tot în aceste lucrări apare sublinierea
originii romane a poporului şi a limbii române.
Deoarece Dimitrie Cantemir dorea să publice, genul literar îi era impus de
însuşi stadiul de atunci al literaturii noastre, dominată încă de gândirea
religioasă. Analizând produsele tiparului din acea epocă, întâlnim cărţi de ritual,
de predici, de polemică anticatolică, de morală şi pravile, majoritatea apărute în
Ţara Românească. Cronicile nu se tipăreau încă, celelalte genuri laice nu erau
cultivate. O scriere originală în domeniul eticii oferea îndoitul avantaj al noutăţii
şi al neutralităţii.
Aşa a apărut „Divanul”, una din operele mari ale gândirii româneşti şi ale
cugetării Europei de sud-est în general. Substanţa bogată şi nuanţată a acestei
scrieri, în care sunt întreţesute, într-un interesant efort de sinteză, ideile
raţionalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în curs de prefacere, fac
din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei epoci şi a
unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic si să aducă apoi
triumful celui din urmă în culturile română şi neogrecească. Lupta aceasta a fost
îndelungată şi dificilă. Procesul de ieşire din făgaşul tradiţional al gândirii
medievale şi de angajare într-o nouă viziune a omului şi a lumii s-a desfăşurat în
Europa de răsărit într-un interval mai mare de timp decât în Apus. Diferitele
etape ale acestui proces şi particularităţile lui nu au fost îndeajuns studiate nici
pentru gândirea greacă, nici pentru cea română. Apariţia atitudinii noi faţă de
om şi viaţă atribuită secolului al XVIII-lea şi pătrunderii ideilor iluminismului în
ţările balcanice este în realitate mai veche. Pledoaria pentru raţiune pe care o
aduce Divanul este una din dovezile ce pot atesta că, înainte de iluminism,
terenul pentru o nouă orientare a gândirii era pregătit în cultura românească.
Divanul cuprinde cele mai multe trimiteri la izvoarele favorite ale
umaniştilor medievali (Aristotel, Augustin, Ausoniu, Bernard, Boethius, Cato,
Cicero, Epictet, Erasm, Hesiod, Lactanţiu, Platon, Plutarh, Seneca, Socrate,
Valerius Maximus), ca şi originea cercetată abia recent a numelui unitarianului
Crellius, citat cu opera sa Ethica christiana într-o scriere moldovenească sin
secolul al XVII-lea.
Pentru a încheia prezentarea izvoarelor Divanului mai rămân de explicat
citatele din Augustin şi Seneca din Cartea a II-a. Majoritatea sunt din Bersuire.
Altele par să provină din obişnuitele dicţionare de sentenţii şi maxime de mare
circulaţie în Evul Mediu, folosite fie de Cantemir, fie de autorul scrierii din care
s-a inspirat. Şi aceste culegeri au fost apusene, în limba latină. Cantemir nu
apelează nici la Albina lui Antonie Mobahul, nici la Locurile comune ale lui Maxim
Mărturisitorul, la Sacra parallela a lui Ioan Damaschin – obişnuitele dicţionare
morale ale literaturii bizantine.
Divanul este o operă de gândire, şi sub acest raport interesează pe
cercetătorii filozofiei noastre, una din vechile opere de exprimare în limba
română într-o formă artistică - ceea ce îi justifică atenţia filologiei şi istoriografiei
literare - şi totodată unul din izvoarele preţioase de informaţie asupra
cunoştinţelor variate ale cărturarilor români din secolul al XVII-lea şi ale
cititorilor lor.
Fondul filosofic şi etic general al Divanului este acela al doctrinei creştine
ortodoxe, dominantă în cultura Europei de Sud-Est a epocii în care a trăit
Dimitrie Cantemir. Ar fi însă greşit să credem că această doctrină era înţeleasă la
fel de laici şi de clerici, de către cărturari sau de cei neînvăţaţi, de preoţimea
seculară sau de clerul monastic.
Între principalele tendinţe manifestate de laicii cărturari din Europa de Sud-
Est, trebuie considerată mai întâi evoluţia către o gândire tot religioasă, dar
raţionalizantă, în care adevărurile fundamentale erau supuse arbitrajului raţiunii,
iar morala începea să se întemeieze pe o înţelegere mai îngăduitoare a omului.
Aceşti gânditori, atenţi la mişcările de idei din Europa apuseană, care cunoscuse
Scolastica şi Reforma, se depărtau treptat de izvoarele tradiţionale ale doctrinei
răsăritene (operele Părinţilor Bisericii) şi manifestau acum un interes pronunţat
pentru gândirea neoaristotelică şi umanistă în general.
Între cărturarii laici, simpatiile pentru umanismul antireformist de inspiraţie
iezuită şi neoaristetolismul de inspiraţie protestantă provoacă, la rândul lor,
controverse sau lupte mai aprige, ca acelea dintre Teofil Coridaleu şi Maletie
Sirigul, dar în general tendinţele înnoitoare, către o gândire filozofică
independentă sunt comune acestor gânditori, iar disputele lor duc la o şubrezire
continuă a autorităţii teologiei în viaţa intelectuală răsăriteană. Dimitrie
Cantemir făcea parte din această mişcare de idei, ca şi stolnicul Constantin
Cantacuzino, spătarul Nicolae Milescu şi alţi cărturari români ai timpului.
În raport cu aceste tendinţe, Divanul oferă numeroase elemente care-l
clasează între operele de legătură dintre două epoci şi două lumi. În urzeala lui
se împletesc tradiţia şi inovaţiile, gândirea răsăriteană şi cea occidentală.

3. Dimitrie Cantemir – primul român european

 Dimitrie Cantemir, prinţul moldovean, este personalitatea cu cea mai
complexă şi mai prolifică gândire european - renascentistă.
Erudiţia sa, cunoaşterea la perfecţie a limbilor greacă, latină, arabă, siriană,
franceză, engleză, slavonă şi desigur, turcă şi română, l-au aşezat în rândul
marilor oameni de cultură ai Europei secolului al XVIII-lea, atrăgând asupra sa
privirea intelectualităţii europene, care l-a primit în rândurile sale.
Interculturalitatea personalităţii lui Dimitrie Cantemir este strâns legată de
contextul istoric al epocii sale, de cel lingvistic, precum şi de contextul religios,
inclusiv cel mitologic.
Încă, de tânăr, Dimitrie Cantemir şi-a însuşit o aleasa cultură. Îşi face prima
educaţie în familie sub îndrumarea învăţatului călugăr Ieremia Cacavelas,
originar din Creta, cunoscător al limbilor greacă, latină, germană şi italiană.
Studiase la Leipzig şi Viena, fiind un profund cunoscător al culturii greceşti. Era
şi un erudit în materie de teologie. Lecţiile acestui călugăr au pus bazele culturii
clasice şi teologice a lui Dimitrie Cantemir. La vârsta de 15 ani este trimis ostatic
la Constantinopol. Aici are posibilitatea de a fi în contact cu cele mai alese medii
culturale, între care strălucea Marea Şcoală sau Academia Patriarhiei Ortodoxe,
continuatoarea Universităţii Bizanţului. A asimilat vaste cunoştinţe de cultură
turco-arabă, despre care a scris mai târziu. De la oamenii de ştiinţă turci a învăţat
matematica, istoria, filosofia, religia mahomedană ş.a.
Minte deschisă către tot ce era nou, Dimitrie Cantmir a cunoscut la
Constantinopol şi lumea diplomaţilor de pe lângă curtea Sultanului, bucurându-
se de preţuirea acestora şi cunoscând prin ei, cultura mai multor ţări europene.
Astfel, a cunoscut pe ambasadorii Franţei, Château-Neuf şi Fériol, pe al Olandei,
Colyer, pe al Rusiei P. A. Tostoi ş.a. Fiind dotat cu aptitudini rare, Cantemir a
asimilat, aproape fără seamăn în epocă, o vastă cultură de bizantinolog,
romanist, orientalist, îmbogăţindu-şi-o continuu până la sfârşitul vieţii.
De remarcat că Dimitrie Cantemir a devenit cunoscut pentru calităţile sale
intelectuale înainte de a-i fi apărut vreuna dintre lucrările sale. Un diplomat
polon, Raphael Leaszynski, care-l cunoscuse pe Dimitrie Cantemir la Iaşi, în
1700, era uimit de erudiţia lui, de stăpânirea limbii latine, de educaţia aleasă „ca
şi cum ar fi fost instruit, zice el, în Polonia”.
Istoricul literar Milan Sesan a arătat în două articole intitulate „Dimitrie
Cantemir academician” împrejurările care au favorizat intrarea învăţatului
principe moldovean în Academia din Berlin. În aceste articole se arată că Petru
cel Mare s-a întâlnit cu filosoful german Leibniz, preşedintele Academiei de
ştiinţe din Berlin la data de 20 octombrie 1711, la Torgau, prin intermediul
baronului german Heinrich von Huyssen, care era în serviciul lui Petru cel Mare
încă din 1702. Întâlnirea avea drept scop discutarea organizării unei Academii de
ştiinţe la Petrograd. Cu această ocazie, la întrebarea lui Leibniz, care ar fi savanţii
din Rusia cu care să se organizeze un asemenea for ştiinţific, ţarul i-a vorbit şi
despre Dimitrie Cantemir.
Filosoful german Leibniz – părintele iluminismului german – preşedintele
Academiei de ştiinţe berlineze, urmărea să se creeze în Europa cât mai multe
foruri culturale, iar între ele să se realizeze legături strânse, încât să se ajungă la
constituirea unei republici a ştiinţelor pe deasupra organismelor politice
existente. Însufleţit de aceste idei, intrarea lui Dimitrie Cantemir în acest for este
pe de-a dreptul explicabilă. Domnitorul moldovean avea în acel moment un
serios prestigiu intelectual prin lucrările pe care le scrisese şi prin proiectele
grandioase ce vor fi prezentate înaltului for ştiinţific.
Fraţii Yablonsky au avut un rol deosebit de însemnat în viaţa Academiei din
Berlin şi un rol activ în primirea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei
din Berlin.
Astfel, Johann Theodor Yablonsky, îi scrie în 1714 lui Dimitrie Cantemir:
„Îngăduiţi-ne, de asemenea să profităm de oferta ce ne-o faceţi, pentru a vă ruga
să ne procuraţi informaţii precise şi clare privind adevărata situaţie a celor două
provincii: Moldova şi Valahia, şi graniţele ce le despart una de alta, precum şi
ţările ce le înconjoară şi, de asemenea, privind capitalele lor şi celelalte oraşe pe
care le cuprind. Este cât se poate de trist să vezi cum hărţile şi celelalte lucrări de
geografie le consemnează în mod diferit, unele punând Moldova peste Nistru şi
Valahia peste Dunăre, iar celelalte cu totul invers. Astfel, veţi îndatora publicul şi
pe noi în mod deosebit, procurându-ne lămuriri în această privinţă. Publicul ar fi
de asemenea deosebit de îndatorat Alteţei Sale, dacă ar binevoi să-şi ia asupră-şi
osteneala de a-i aduce la cunoştinţă istoria sultanilor pe care o deţine, ilustrată cu
portretele lor şi însoţită de observaţiile pe care le-ar putea adăuga pe baza
propriilor cunoştinţe”.
Admiterea lui Dimitrie Cantemir printre membrii Academiei din Berlin a
fost un stimulent pentru activitatea sa ştiinţifică. Învăţaţi de prestigiu ca Eduard
Winter şi H. Gratzhof au subliniat valoarea ştiinţifică a operelor lui Dimitrie
Cantemir. De asemenea ei au stăruit asupra legăturilor învăţatului principe cu
iluminismul german timpuriu (Frühaufklärung).
Din întreaga discuţie făcută în jurul alegerii lui Dimitrie Cantemir ca
membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin în iulie 1714, reiese că la acel moment,
compatriotul nostru era un nume de prestigiu în Europa sub raportul activităţii
ştiinţifice. Unele dintre lucrările cerute erau deja începute sau cel puţin gândite
de învăţatul principe încă din vremea când stătea la Constantinopol.
Desăvârşirea acestora era însă stimulată de interesul arătat de înalta instituţie în
care a intrat. Nivelul ştiinţific al lucrărilor sale îl ridică deasupra tuturor celor
care scriseseră până la atunci la noi. În context european el este un egal al
învăţaţilor timpului, deschizând seria numelor de români care au onorat ştiinţa
mondială.

4. Dimensiunea europeană a operei lui Dimitrie Cantemir

Dintr-o viaţă relative scurtă, împărţită între activităţi variate şi solicitante –
om politic, pretendent la tron şi domnitor, ostaş, călător – Dimitrie Cantemir şi-a
urmat cu cea mai mare fidelitate şi rodnicie vocaţia de cărturar. La numai
douăzeci şi cinci de ani el şi-a publicat prima carte (Divanul) şi în ajunul morţii pe
cea din urma (Sistemul religiei muhammedane), lăsând posterităţii un tezaur de
opere în manuscrise pe care specialiştii le cercetează de aproape trei veacuri.
În 1697, Dimitrie Cantemir participă, în cadrul armatei turceşti, la campania
din Ungaria a sultanului Mustafa al II-lea. Confruntarea, sfârşită cu dezastrul
trupelor otomane, la 11 septembrie, la Zenta – unde Eugeniu de Savoia câştigă o
victorie de răsunet, îl va face pe tânărul cărturar român să fixeze această dată ca
început al descreşterii puterii otomane.
În acelaşi timp apare la Iaşi Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea sau
Giudeţul sufletului cu trupul, lucrare pe care Cantemir i-o trimisese călugărului
Ieremia Cacavela la sfârşitul anului precedent pentru traducerea în greacă şi
publicare.
În 1700, Dimitrie Cantemir termină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago
(Imaginea ştiinţei sacre care nu se poate zugrăvi), publicată abia în 1928 cu titlul
Metafizica, lucrare de filosofie religioasă, inspirată de lecturile autorului din
operele gânditorului flamand Johannes Baptista Van Helmont. Abordând
probleme ale filozofilor din vremea lui (teoria cunoaşterii, teoria atomilor şi a
originii materiei, noţiunea de timp, destinul omului etc.), Cantemir se afirmă ca
precursor în istoria gândirii româneşti moderne.
În acelaşi an, 1700, Dimitrie Cantemir încheie culegerea de extrase intitulată
Ioannis Baptistae Van Helmont physices universalis doctrina, referitoare la teoriile de
fizică ale gânditorului (teorii despre originea naturii, pe care Cantemir le găseşte
în consens cu doctrina creştină). Extrasele sunt precedate de o introducere în
latină şi română: Encomium in I.B. Van Helmont et virtutem physices universalis
doctrinae eius (Laudă către izvoditor şi către virtutea învăţăturii lui), un elogiu
adus operei lui Van Helmont pe care vrea să o prezinte cărturarilor români.
În anul 1701 începe, probabil, redactarea lucrării Compendiolum universae
logices institutiones (Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii), cunoscută
sub numele de Logica. Preocupat permanent de problemele logicii, Cantemir a
vrut să alcătuiască şi un manual sistematic despre normele gândirii corecte.
În anii 1703 -1704, pe baza unui nou sistem de notaţie muzicală elaborat de
el, Cantemir compune un tratat de muzică turcească cu care intră între clasicii
acestei tradiţii muzicale: Tarifu ilmi musiki ala vegni maksus (Explicarea muzicii
teoretice pe scurt). Apar fragmente în „Revue Musicale”, VII; Paris, 1907,
prezentate, la noi în „Analele Academiei Române”, memoriile Secţiunii literare,
seria 2, tom. 32, 1910, de T.T. Burada în comunicarea: Scrierile muzicale ale lui
Dimitrie Cantemir. În cadrul operei cantemiriene, interesul pentru muzică
completează portretul omului de cultură umanist, preocupări universale.
În anul 1705, Dimitrie Cantemir încheie redactarea Istoriei ieroglifice, relatare
criptică, alegorică (a rivalităţii dintre Cantemireşti şi Brâncoveni) şi roman
autobiografic. Este a doua lucrare scrisă de Cantemir în limba română.
În anul primirii în Academia din Berlin (1714), redactează o primă scriere cu
caracter istoric: Monarchiarum phsyca examinatio (Cercetare naturală a monarhiilor)
eseu filosofic asupra succesiunii ciclice a marilor imperii.
 În anul 1716 termină Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), lucrare ce
cuprinde, pe lângă geografia fizică a ţării, şi date referitoare la sistemul de
cârmuire, organizarea statului, viaţa socială, cultură, religie, şcoală, obiceiuri etc.
Cartea are pagini de o neasemuită frumuseţe închinate plaiurilor moldoveneşti.
Tot în 1716 încheie redactarea operei Incrementa atque decrementa aulae
othomanicae (Creşterea şi descreşterea Curţii otomane), cea mai cunoscută lucrare de
istorie a Imperiului otoman folosită în cercurile savantei europene de până la
începutul secolului XIX. Tradusă în engleză de Nicholas Tindal şi publicată la
Londra 1734 – 1735, (ed. II, 1756), în franceză (la Paris, 1743) şi germană (la
Hamburg, 1745); lucrarea a fost preţuită şi elogiată de istoricul Edward Gibbon,
orientalistul William James, Byron, Shelley, batele Prévost, Voltaire, Diderot ş.a.
Reputaţia dobândită mai ales prin această operă i-a adus autorului faimă în
cercurile savante. Numele lui a fost gravat între marile personalităţi ale culturii
universale pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Geneviève din Paris. Apare în
versiunea română (după cea germană), traducere de Iosif Hodoş, în Operele
editate de Societatea Academică Română, vol. III – IV, 1876 – 1878. Manuscrisul
operei, dus la Londra de Antioh Cantemir, după peregrinări în Olanda şi
Germania, a ajuns în 1901 în Statele Unite.
În fecundul an 1716, Dimitrie Cantemir începe să redacteze Vita Constantini
Cantemyrii, o biografie publicată mai întâi (într-o prelucrare în latină şi rusă de
T.S. Bayer) la Moscova, în anul 1783. Cartea idealizează personalitatea tatălui şi
pledează pentru dreptul lui Dimitrie Cantemir de moştenitor al tronului
Moldovei.
În anul 1717 elaborează două opuscule premergătoare Hronicului vechimei a
romano-moldo-vlahilor, anume: De antiquis et hodiernis Moldaviae nominibus (Despre
numele antice şi de astăzi ale Moldovei), şi Historia moldo-vlachica. În anii următori
continuă redactarea operei sale majore de istorie naţională, la care va lucra până
la sfârşitul vieţii. Despre trecutul neamului său, relatat pe scurt de Historia moldo-
vlachica, D. Cantemir mărturiseşte că „întăi pre limba lătinească izvodit …[apoi]
pre limba românească [l-a] scos” pentru că ar fi fost nedrept să nu scrie în limba
conaţionalilor săi despre trecutul lor. Cu Hronicului vechimei a romano-moldo-
vlahilor Dimitrie Cantemir „pune temeliile istoriei critice a românilor, reia ideea
cronicarilor moldoveni despre unitatea de origine a poporului român, idee căreia
îi dă însă un fundament critic bazat pe o vastă erudiţie”. În Hronic, Cantemir
afirmă ideea descendenţei exclusiv romane a românilor, proclamând, ca şi mai
târziu istoricii Şcolii Ardelene, puritatea latină a neamului nostru. Este opera
cantemiriană cea mai erudită, căreia i-a consacrat cei mai mulţi ani, făcându-i
patru revizii şi adăugându-i mereu noi informaţii. A fost cunoscută mai întâi de
cărturarii români din Transilvania prin copii manuscrise (1730, 1756). În anii 1835
– 1836 a fost tipărită la Iaşi (în chirilică) , în două volume (de G. Săulescu), şi
după aproape şapte decenii (1901), a apărut (în alfabet latin) în Operele principelui
Demetriu Cantemir publicate de Academia Română.

5. Concluzii
 Dimitrie Cantemir este considerat a fi întâiul spirit al nostru de dimensiuni
cu adevărat europene, de o multilateralitate în adevăr uimitoare în activitatea lui
ştiinţifică, literară, artistică, politică.
Simbolul sub care se găseşte Cantemir în viziunea lui Blaga este
INOROGUL, ceea ce semnifică puterea spirituală.
Dimitrie Cantemir reprezintă sinteza Orientului şi Occidentului, ca exponent
al bizantismului cu influenţe baroce şi totodată exponent al sufletului naţional
prin sufletul său moldovean, nealterat de cunoaşterea străinătăţii. Intuia însă că
Orientul înseamnă trecutul, iar Occidentul viitorul. A folosit cultura sa orientală
pentru a accede la valorile Europei Occidentale. Nu întâmplător, este primul
român numit membru al Academiei din Berlin, în 1714.
Îi revine meritul de a fi trasat harta filonului autohton de gândire. A făcut,
din scrutarea identităţii de sine colective, scopul şi raţiunea de fi a gândirii
metodice româneşti.

BIBLIOGRAFIE

1. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2005.
2. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti,
1967.
3. Cantemir Dimitrie, (1998), Divanul, Biblioteca Centrală Universitară "Mihai
Eminescu", Departamentul Bibliografic, Iaşi.
4. Cantemir Dimitrie, (1836), Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Tomul 2: al
Hronicului Romano-Moldo-Vlachilor, În Typografia S: Mitropolii, Iaşi.
5. Cantemir, Dimitrie, (2003), Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti.
6. Cioran Emil M., (2001), Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucureşti.
7. Iorga N., (1901), Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Rîmnic,
Institutul de Arte Grafice şi Editura "Minerva", Bucureşti.
8. Lăudat Ion D., (1973), Dimitrie Cantemir: viaţa şi opera, Junimea, Iaşi.
9. Moldovanu Dragoş, (2002), Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc:
tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura Universităţii
"Al. I. Cuza", Iaşi.
10. Panaitescu P.P., (1958), Dimitrie Cantemir: viaţa şi opera, Editura
Academiei R.P.R., Bucureşti.
11. Zub Alexandru, Gorovei S. Ştefan, Cândea Virgil, (2003), Dimitrie
Cantemir – Principe şi cărturar european, Editura Trinitas, Iaşi.