Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice și efectele asupra organelor (Patologia

clinică), recunoașterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) și prevenirea (Profilaxia) bolilor care

afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Științele Naturii:
(Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologi
e. Ea posedă din secolul al XIX-lea o metodă experimentală îmbunătățită permanent din acel
moment, dar care a fost totuși utilizată cu frecvență și asiduitate extrem de variabilă în intervalul de
timp care a trecut de atunci și până acum câteva decenii, de când s-a conturat și impus tendința E-
b.M. (Evidence-based Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care au inițiat o revistă omonimă
publicată de către British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of
Internal Medicine și RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale),
numită și medicină faptică, este o achiziție recentă d.p.d.v. istoric și locală d.p.d.v. civilizațional, căci
este specifică lumii occidentale și Europei răsăritene, în restul lumii și azi aceasta fiind responsabilă
de tratarea doar a unei minorități dintre pacienți, care din varii motive (incultură sau lipsa de exercițiu
de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerția tradițiilor vechi de secole sau chiar milenii)
apelează la medicina tradițională a țărilor sau culturii de care aparțin.[1] În acest sens pentru ei
"medicina alternativă" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de medicină utilizată
în tratamentul celei mai mari părți a populației. Crucial pentru apariția și împământenirea medicinei
convenționale a fost, alături de cizelarea metodei științifice în alte discipline și anumite evoluții pe
tărâmul filozofiei științei, perfecționarea metodei numerice, utilizarea stasticii în medicină și crearea
unei teorii a studiului clinic, ca și interpretarea critică a datelor ("trebuie să luptăm contra falselor
dovezi, a acelor "indicii la prima vedere", pentru a descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii
pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E vorba despre metoda de culegere și tratament a datelor
clinice și anatomo-patologice (antecedente personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic și
complementare, evoluție și, dacă e cazul, rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului
numeric s-a impus datorită faptului că nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin
simpla analiză a cazurilor singulare individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general
al unei maladii putem vorbi despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent
analizate, diagnosticul trecând astfel de sub imperiul magiei în știința propriu-zisă: simțul clinic,
intuiția, flerul și "arta ghicirii" își pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe plan secund.
Medicina a început să fie realmente riguros științifică atunci când medicul a avut curajul
să nu trateze, lăsând ca lot martor pentru comparație un anumit număr de pacienți competent aleși
(Claude Bernard, Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este primul care
folosește o astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87
de pacienți bolnavi de pneumonie. Constatarea lui este că metoda de tratament a vremii, anume
sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect asupra bolii, nici în ce privește mortalitatea,
nici în ce privește durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte 50
de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe "logica" că orice boală rezultă dintr-o inflamație și
că orice terapie trebuie să fie "antiflogistică". La acea dată "cultivatorii" francezi de lipitori nu făceau
față la "cererea" imensă a Franței, drept pentru care se importau anual peste 30 de milioane de
"viermi vampiri"... De atunci metoda practică s-a îmbunătățit considerabil prin tehnici avansate de
eșantionare și introducerea studiilor aleatorii ("randomizate") în dublu-orb. Progresele în statistică au
adus și ele contribuții valoroase în corijarea acelor "false probe" despre care vorbeau medicii
secolului al XIX-lea [2]. Câteva instrumente ale actualei medicini bazate pe fapte sunt meta-
metodologia, ghidul de evaluare al articolelor științifice, filtrele Medline și reviziile S.O.R. (standarde,
opțiuni și recomandări, oferă evaluări pe "nivele de dovedire"), și evident, ca în orice știință, sistemul
peer-review (care e total insuficient, de altfel, de unde necesitatea celorlalte instrumente anterior
citate)).

Grupe de specialitate[modificare | modificare sursă]

În România, la nivelul anului 2008, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitate[3]
Specialități clinice[modificare | modificare sursă]
Grupa specialităților medicale[modificare | modificare sursă]

 Alergologie și imunologie clinică

 Anestezie și terapie intensivă
 Boli infecțioase
 Cardiologie
 Dermatovenerologie
 Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice
 Endocrinologie
 Expertiza medicală a capacității de muncă
 Farmacologie clinică
 Gastroenterologie
 Genetică medicală
 Geriatrie și gerontologie
 Hematologie
 Medicină de familie
 Medicină de urgență
 Medicină internă
 Medicina muncii
 Medicină sportivă
 Nefrologie
 Neonatologie
 Neurologie
 Neurologie pediatrică
 Oncologie medicală
 Pediatrie
 Pneumologie
 Psihiatrie
 Psihiatrie pediatrică
 Radioterapie
 Recuperare, medicină fizică și balneologie
 Reumatologie
Grupa specialităților chirurgicale[modificare | modificare sursă]

 Chirurgie cardiovasculară
 Chirurgie generală
 Chirurgie orală și maxilo-facială
 Chirurgie pediatrică
 Chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă
 Chirurgie toracică
 Chirurgie vasculară
 Neurochirurgie
 Obstetrică-ginecologie
 Oftalmologie
 Ortopedie și traumatologie (specialitate care asimilează și Ortopedia pediatrică)
 Otorinolaringologie (ORL)
 Urologie
Specialități paraclinice[modificare | modificare sursă]
 Anatomie patologică
 Epidemiologie
 Fizică medicală
 Fiziokinetoterapie
 Igienă
 Medicină de laborator / Analize medicale: Biochimie medicală, Biologie medicală si Chimie
medicală
 Medicină legală
 Medicină nucleară
 Psihologie clinică/medicală
 Radiologie-imagistică medicală
 Sănătate publică și management
Domeniul medicină dentară[modificare | modificare sursă]
 Chirurgie dento-alveolară
 Ortodonție și ortopedie dento-facială

Medicina alternativă și complementară[modificare | modificare

sursă]
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiție
empirică, fără baze științifice experimentale. Cuprinde mai multe domenii, din care cele mai
cunoscute sunt:

 Acupunctură: metodă de tratament tradițională chineză constând în înțeparea cu ace în anumite

puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.
 Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanță care - în doze
mari - provoacă aceleași simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus
curantur (Christian Hahnemann).
 Chiropraxie și Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a aparatului
locomotor cât și a organelor interne; considerată până nu de mult o ramură a medicinei
alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în SUA, după medicina generală și
stomatologie.
 Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor
puncte ale corpului.
 Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzațiilor dureroase sau de indispoziție psihică prin
tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.

Învățământul Medical
Vezi și articolul Învățământul medical în România
Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei școli medii (liceu) - are loc în facultățile de
medicină ale universităților pe o durată în medie de 6 ani. La sfârșitul studiului se acordă un grad de
calificare profesională (medic) și dreptul la liberă practică a medicinei, după criterii diferite de la țară
la țară. În multe universități, absolvenții facultăților de medicină prestează la încheierea
studiilor Jurământul lui Hippocrate.
Specializarea într-o anumită disciplină se obține prin pregătire postuniversitară de specialitate
(numită rezidențiat în România), care include instruire practică în clinici și laboratoare precum și
instruire teoretică prin cursuri organizate. Obținerea specialității este condiționată de promovarea
unui examen final la sfârșitul perioadei de specializare, numit examen de intrare în specialitate.
Durata specializării este cuprinsă între 3 și 6 ani, în funcție de specialitatea medicală. În cele mai
multe țări, specializarea este organizată și controlată de asociații profesionale
(corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) și recunoscută de organele de stat.

Instituțiile unde se practică medicina

Medicina se exercită în cabinete de consultații, dispensare, policlinici, spitale și sanatorii. Cercetarea
științifică în domeniul medicinei are loc în clinici și laboratoare universitare și în institute de
cercetare.
Organizarea sanitară și a asistenței medicale a populației
Aceasta este o activitate de interes public și cade în sarcina organelor de stat (de
exemplu, Ministerul Sănătății din România) în colaborare cu asociațiile profesionale (Colegiul
Medicilor).