(

'
Tatiana
 MGCREAC

DEONTOLOGIE
JURIDICĂ

Chişinău
2005
 CZU 34:174
(075.8) M 84

Autor: Tatiana Mocreac, lector la USM, magistru în drept.

Catedra Teoria şi Istoria Dreptului.
Redactor Zinaida Şveţ Tehnoredactarea, coperta: Cornel
Chiriac

Descrierea CIP a Camerei Naţionale

a Cărţii Mocreac Tatiana

Deontologie juridică / Tatiana Mocreac. -
Chişinău 2005 (Tipogr. „Reclama") - 228 p.
ISBN 9975-940-
83-8 200 ex.

34:174(075.8)
 © Tatiana Mocreac
ISBN 9975-940-83-8
 Tema 1.

DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN

STUDIU § 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă

§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a
deontologiei juridice § 3. Obiectul de studiu al
deontologiei juridice
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei
juridice ca disciplină de studiu

§ 5. Funcţiile şi principiile

deontologiei juridice § 1. Apariţia

deontologiei ca ştiinţă
Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon-
datorie, obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate
şi logos- studiu, ştiinţă şi înseamnă teoria datoriei sau, conform
definiţiei Dicţionarului enciclopedic, „Deontologia este teoria
îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate în
temeiul cărora omul are a se manifesta."1
Uneori prin deontologie se desemnează o diviziune a eticii
care studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de activitate,
apreciere şi comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. Pentru
prima dată termenul „deontologie" a fost utilizat de către filozoful
englez Jeremy Bentham (1749-1832) în lucrarea sa Deontology of
Science of momlity, publicată în 1834.
Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce
prezintă un mijloc de realizare a valorilor ca scop al vieţii. Datoria
prin care se realizează binele moral exprimă cerinţe obiective ale
nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subiective, ca
răspuns la cerinţele interioare. El considera că morala poate fi
calculată matematic, iar satisfacerea interesului individual trebuie
privit ca mijloc de a ferici Un număr cît mai mare de oameni.
Actualizînd opiniile sale putem menţiona că doar asigurarea
drepturilor subiective ale fiecărui cetăţean într-un stat (pentru a
înţelege legalitatea şi ordinea de drept) poate implimenta ideea
generală de dreptate în funcţionarea societăţii şi a statului de
drept.

1Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999. 3

I
 Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea
ştiinţei morale în general, mai tîrziu deontologia este separată de
morală şi evoluează ca un sistem de cunoştinţe specifice despre
necesitate, emanînd de la cerinţele morale obşteşti. Acest sistem
de cunoştinţe se

I
 I

aplică la o persoană aparte, un grup de persoane, la societate în

general prin norme concrete, principii de comportament, idealuri
morale şi sociale. Astfel, dicţionarul de filozofie 2 defineşte
deontologia drept doctrină privind normele de conduită şi
obligaţiile etice ale unei profesiuni, teorie a datoriei, a obligaţiilor
morale.
Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe
conştientizare şi responsabilitate, s-au impus, mai ales, în
societatea modernă, cînd a început să se acorde o mai mare
atenţie problemei privind adaptarea omului la realitatea cu
multitudinea sistemelor de valori şi de concepţii asupra lumii,
însoţite de paradoxurile ca, de exemplu, cel al emancipării: pe de
o parte, tehnologiile avansate eliberează şi facilitează obţinerea
bunurilor materiale, iar pe de altă parte, acestea pot deveni un
obstacol în dezvoltarea armonioasă a personalităţii astfel, pe lîngă
multe avantaje, prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa
omului contemporan atrage şi riscul limitării în dezvoltarea
capacităţilor naturale, riscul unei deprofesionalizări, omul
devenind în mare măsură un manipulator, un operator al
calculatorului). Din acest considerent se impune o sensibilitate
sporită în planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea
acesteia, orientînd cercetările către dimensiunea dentologică.
Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea
etica profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate
de colaboratorii medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale 3 4.
Mai mult decît atît, în cadrul medicinei s-a format o disciplină
aparte - deontologia medicală. Tangenţa cu medicina nu este de
neglijat, din considerentul că, prin comparaţie, poate fi dezvăluită
mai profund deontologia juridică. Formarea cunoştinţelor
deontologice în limitele medicinei nu a avut loc întîmplător,
medicina fiind considerată cea mai umană ramură a activităţii
omului. Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca valoare
socială, ca parte a naturii vii este o manifestare a unei morale
înalte, bunătate şi umanism. De aici concluzionăm că nimeni alţii
decît medicii trebuie să fie foarte binevoitori, să atingă
perfecţiunea în capacităţi, abilităţi şi să folosească la maximum
posibilităţile măiestriei medicale. Problema se complică în cazul în
care pacienţii nu pot să-şi aleagă în mod individual medicul.
2Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.
3Громов А.П., Врачебная деонтология и ответственность медицинских
работников, Москва, 1989, с.67.
4
 I

Pentru a preveni diferite abuzuri, încă în antichitate Hippocrate a

formulat jurămîntul pe care îl depun medicii în vederea exercitării
profesiei. A formulat la fel un şir de norme deontologice, pe baza
cărora s-a format idealul medicului înţelept: „Totul
ce este căutat în înţelepciune, se găseşte şi în medicină, şi
anume: ura faţă de bani, conştiinţă, modestie, simplitate în
îmbrăcăminte, respect, stimă, hotărîre, analiză".
în afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu
caracter deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii, Etica, Canonul
ştiinţei medicale de Ibn Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema
deontologiei medicale a fost descrisă în lucrări ştiinţifice4.
Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm
că fiecare jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească
prescripţiile respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii,
este obligat să fie cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este
prezent la majoritatea autorilor, formînd obiectul de studiu al unor
întregi capitole5 6.
Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile
unui jurist, ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît
sănătatea, cît şi viaţa persoanei, doar că în cazul juristului nu se
folosesc medicamente, ci alte măsuri speciale: amenda,
privaţiunea de libertate şi chiar pedeapsa cu moartea.
Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de
încălcări, un jurist profesionist trebuie să găsească măsura
adecvată de ispăşire.
Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale,
sporeşte în baza rolului special, pe care îl joacă legea şi
organizarea socială în viaţa omului. în acest caz, ca element
esenţial, apare problema îndeplinirii de către jurist a obligaţiilor
profesionale.
în ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în
Republica Moldova, putem menţiona că pentru noi acesta este
deocamdată un domeniu nou, a cărui dezvoltare a început odată
cu trecerea la un nou tip de organizare relaţiilor sociale, care au
reclamat apariţia şi statornicirea unor cerinţe deontologice.
Acestea au luat forma codurilor deontologice: Codul deontologic
al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea Colegiului Procuraturii
Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor,
adoptat la Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002; Codul de

5 Жить до 180 лет.Чудо голодания.Салернский кодекс здоровья, Минск,

1994, с. 312.
6Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая
Литература, Москва, 1976; Корнеев А.П., Введение в юридическую
специальность, Москва, 2001.

5
etică al Judecătorului, adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4
februarie 2000; Codul deontologic al notarilor din Republica
Moldova, adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25
septembrie 1999; Codului Poliţienesc al Republicii Moldova,
aprobat prin ordinul ministrului afacerilor interne nr. 2 din 09
ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului Poliţienesc al
Republicii Moldova". La fel la 20 aprilie 2002 a avut loc Conferinţa

6
ştiinţifico-practică „Standardele naţionale şi practica internaţională
de pregătire a cadrelor jurudice". Drept cosecinţă, Guvernul
Republicii Moldova prin Hotărîrea nr. 1385 din 30 octombrie 2002,
aprobă „Concepţia politicii de cadre juridice" care cere societăţii
modeme ca serviciile juridice să fie prestate de jurişti competenţi
in plan profesional şi cu o bună reputaţie.

§ 2. Noţiunea şi caracterizarea generală a deontologiei

juridice

Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să

precizăm unele noţiuni. Mai întîi trebuie să ştim că:
—etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de
cercetare morala, relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei
morale şi activităţii omului; 7
—morala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în
practică, confirmînd un anumit tip de comportament social al
oamenilor şi utilizată ca bază generală socială de reglementare;
—moralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi
scopurilor morale, sub diferite forme ale activităţii sociale prin
cultura comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.
Acestea sunt noţiuni de ordin general care ne permit să ne
creăm o impresie despre problema dată. La nivelul problemei
noastre, mai avem nevoie să clarificăm încă unele noţiuni ce ţin
îndeosebi de domeniul juridic, deoarece scopul nostru este
conceptul deontologiei juridice.
In această ordine de idei, în literatura de specialitate 8, etica
dreptului este un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite
valori moral-juridice şi norme, întrupate în fiecare cetăţean cu
capacitate juridică deplină. Astfel, subiectul eticii dreptului este
orice cetăţean capabil să ia o poziţie faţă de fenomenul dreptului.
Etica juridică9 reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce
cuprinde o totalitate de norme de comportament al purtătorilor
profesiei juridice, imprimînd un caracter moral activităţii lor de
muncă şi în afara acesteia. Subiect al eticii juridice este un
specialist, care nemijlocit, prin activitatea profesională, realizează
elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului, însă, spre deosebire

7Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

8Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права/ Учебное пособие, Юрайт, Москва,
1999, с. 24.
9Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов, Норма, Москва, 1999,
с. 32.
de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă despre
normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea
rolului ei social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată
să le
realizeze în interesul societăţii şi al cetăţenilor, în limitele
prescripţiilor normative şi ale cerinţelor eticii profesionale.
Sistemul de cunoştinţe despre comportamentul deontologic al
reprezentantului unei profesii anumite lasă o amprentă sigură
asupra caracterului normelor ce reglementează procesul de
activitate a acestuia. Astfel, practica mondială a demonstrat că
necesitatea respectării normelor deontologice în privinţa sa omul
o simte cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în
stare să-i acorde un ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i
corecteze faptele, să-i apere cinstea şi demnitatea. Dar pentru om
este important şi aspectul asigurării drepturilor, înfăptuirii
justiţiei, acordării asistenţei juridice, fapt ce a impus dezvoltarea
deontologiei juristului. Acestuia omul îi încredinţează destinul său,
conştientizînd dependenţa bunăstării sale de acest specialist,
aşteptînd de la el o conduită deontologică. In consecinţă,
deontologia juridică s-a format ca rezultat al unei datorii,
responsabilităţi deosebite a juristului faţă de oameni.
In continuare menţionăm că deontologia juridică mai are ca
izvor de formare etica dreptului. Aceste două noţiuni se
intersectează, dar nu coincid, deoarece cu toate că deontologia
juridică este un pilon pentru etica dreptului, ea este mult mai
largă după conţinut, deoarece alături de cultura etico-morală
include şi alte tipuri de cultură a juristului ca personalitate. Astfel,
deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica dreptului, prima
avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de apariţie,
devenind atît o ştiinţă, cit şi o disciplină de studiu.
Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît
norme ce nu sunt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cit şi
norme ce impun o răspundere juridică pentru neîndeplinirea
prescripţiilor (stipulate în documente juridice), astfel avînd
posibilitatea să conturăm conceptul şi obiectul de studiu al ştiinţei
date. Pînă nu demult în literatura de specialitate se considera că
deontologia juridică nu este o ştiinţă independentă, ci doar o
disciplină complexă începătoare. Cu atăt mai mult cu cît nici chiar
denumirea nu reflectă în deplină măsură structura şi scopul
obiectului de studiu. Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea
acestei ştiinţe, reieşind doar din denumire, folosind termenul
deontologie în mod tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic,
obţin un concept nou, dar care nu reflectă complexitatea,
structura sau conţinutul ştiinţei date.
 Din acest considerent, formulînd definiţia acestei ştiinţe, noi,
în primul rînd, evidenţiem obiectul de cercetare, apoi în această
bază stabilim specificul, metodologia, nivelul cercetărilor actuale
şi perspectivelor de dezvoltare.
 I

în continuare vom analiza cîteva definiţii ale deontologiei

juridice:
— Slivca S.S. defineşte deontologia juridică ca ştiinţă despre
imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează
condiţiile şi motivele de alegere de către jurist a normei de
comportament în activitatea practică, despre formarea normelor
personale pentru fiecare situaţie în particular10;
— Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o
ramură a ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe
despre înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri
corecte în practică juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe
de atingere a rezultatelor adevărate, necesare în comunicarea
juristului atît cu colegii, cît şi cu cei, cărora le oferă servicii
profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul
realizării de către jurist a statutului său juridic11;
—Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un
sistem de cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica
juridică, cerinţe înaintate faţă de calităţile personale şi
profesionale al juristului, despre sistemul de formare a acestor
calităţi12;
— Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei
juridice şi o disciplină de studiu, care prezintă un sistem
generalizat de cunoştinţe despre activitatea juridică practică şi
codurile de comportament profesional, adică o grupă optimală de
norme permisive, obligatorii, de interzicere şi cu caracter de
recomandare, de care trebuie să se conducă juristul în relaţiile
apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu13.
Analiza acestor noţiuni ne permite să deducem teza conform
căreia majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia
juridică ca o ramură a ştiinţei juridice, deoarece are ca bază
specificul şi esenţa activităţii juridice a juriştilor profesionişti.
La prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice
primar era considerat factorul moral, cultural, iar la etapa
contemporană, în urma cercetărilor accentul este pus pe factorul

10Сливка С.С., Юридучна деонтолог{я, Льв1в, 1996, с.4-5.

11Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/Учебное пособие,
Киев, 1988, с. 8.
12Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТУ, 1995, с.4.
13Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов, Эспада,
Харьков, 2002,с.5.
8
 I

funcţional al activităţii juristului. De aceea obiectul de cercetare a

ştiinţei nu cuprinde doar probleme de ordin subiectiv, psihologic,
dar şi de ordin obiectiv, legate de realitate. Alături de cultura
morală şi juridică a juristului, se studiază căile de formare şi
confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă
 I I

şcolii superioare ca factor extern), specificul de formare fiind în

funcţie de domeniul de activitate.
Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare,
care îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu
prezintă în mod exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de
jurist ca personalitate şi, ce este mai important, ele nu definesc
un model unic al juristului profesionist, nu dezvăluie în deplină
măsură acel standard al specialistului, de care are nevoie
societatea contemporană civilizată. Acest standard este nu doar
un imperativ intern al datoriei de serviciu, dar şi reflectarea
externă în comportament şi în activitate, indicatorul culturii
profesionale înalte a juristului. Acesta este format din normative
cu conţinut etic, juridic, politic, estetic, economic şi ecologic.
In concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă
despre corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică,
despre cerinţele sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile
lui profesionale şi morale, despre metodele şi mijloacele de
îndeplinire a funcţiilor mai corect şi precis.
Astfel, ştiinţei deontologiei juridice putem atribui următoarele
trăsături specifice:
— este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează
sistemul cunoştinţelor umanitare;
— dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene
sociale ca ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile
lor;
— formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi
profesional, oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în
considerare specializarea profesiei juridice;
— studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de
pregătire a unor jurişti profesionişti înalt calificaţi;
— este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de
dezvoltare, dar care puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în
sistemul cunoştinţelor juridice.

§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de cercetare a ştiinţei deontologia

juridică este o problemă importantă şi principală, a cărei rezolvare
ne va permite să cunoaştem în profunzime esenţa ştiinţei date şi,
în acelaşi timp, să delimităm sfera de cercetare ştiinţifică,
enumerarea fenomenelor sociale ce vor fi studiate.

9
 in primul rînd, în centrul cercetărilor deontologice se află
omul, cu bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi,
abilităţi, precum şi activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul
şi calităţile sale sunt studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în
limitele deontologiei juridice obiectul de cercetare se îngustează.
în al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul
de cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. în
această ordine de idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice;
se formulează noţiunea, conţinutul, tipurile şi formele de
desfăşurare a activităţii juridice; se studiază specialităţi juridice
separate, precum şi calităţile profesionale corespunzătoare ale
colaboratorilor sferei juridice. în acest caz atenţia se concentreză
asupra calităţilor personale ale juristului, asupra etichetei lui, ce
presupune un şir de reguli; cum să comunice cu colaboratorii,
colegii, participanţii la proces, de care norme să se călăuzească la
îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în baza căror idealuri şi
principii să desfăşoare întregea activitate.
în al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele
legate de învăţămîntul juridic - pregătirea şi perfecţionarea
cadrelor, ridicarea calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru*.
Problema esenţială este nu doar pregătirea unui jurist-specialist, ci
a unui lucrător de nivel înalt, calificat, profesionist în munca ce o
prestează. Profesionistul este un specialist bine pregătit într-o
activitate concretă, de aceea sistemul de pregătire trebuie să
reflecte specificul problemelor practice, care trebuie soluţionate în
activitatea zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti educaţi,
dar şi de specialişti într-un domeniu concret - procurori, ofiţeri de
urmărire penală, judecători, legiuitori.
Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridica îl formează;
teoria juridică, practica juridică şi sistemul de cerinţe morale
înaintate faţă de jurist, care formează eticheta activităţii
profesionale a lui. în realizarea acestuia se folosesc şi cunoştinţe
din alte domenii - pedagogie, sociologie, iar uneori, la elaborarea
unor recomandări practice pentru sistemul de pregătire a cadrelor,
reorganizarea învăţămîntului juridic ori a sistemului de educare
juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul constituţional,
filozofie şi teoria dreptului.
Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de
deontologia ca disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studiu
răspîndirea elaborărilor şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Astfel,
obiectul disciplinei deontologia juridică îl formează;
 în unele manuale de deontologie juridică un capitol aparte îl formează pregătirea
şi instruirea cadrelor, de ex., Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична
deoHmoAoein, Кшв, 2000, c.4, însă în cursul dat am exclus aceste probleme, ele
fiind studiate la cursul „Introducere în specialitate".
10
 — noţiunile generale despre disciplina de studiu, determinarea
volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;
— studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;
— personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de
specificul profesiei juridice;
— studierea bazei normative de efectuare a activităţii
juridice, codurilor deontologice;
— studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei
juridice.
în fine, menţionăm că obiectul de studiu al disciplinei
deontologia juridică este sistemul normelor de recomandare, de
interzicere şi permisive care în totalitate formează regimul social-
juridic al comunicării profesionale a juristului cu colegii şi clienţii,
comportamentul profesional în procesul activităţii juridico-
practice.
Comportamentul profesional include:
— arta de a comunica;
— capacitatea de a construi o atmosferă moral-psihologică de
lucru întru atingerea celor mai bune rezultate în comunicarea cu
clienţii şi colegii;
— posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la
timp;
— capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu
regulile tehnice juridice şi estetice.

§ 4.Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca

disciplină de studiu

Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da

viitorului jurist cunoştinţe modeme despre esenţa reală şi
conţinutul profesiei alese.
Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele
condiţii:
a) studierea specificului activităţii practico-juridice;
b) determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice
abiturient - viitorul jurist practician;
c) elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a
disciplinelor juridice, de formare şi dezvoltare a unor
capacităţi şi deprinderi profesionale;
d) ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să
o exercite la nivel moral.
 Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele
sarcini:
— în conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina
rolul şi necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii sociale.
Aceasta se
ll
explică prin faptul că alături de alte necesităţi sociale, omul are
nevoie de asistenţa juridică care să-i satisfacă cerinţele de ordin
juridic.
— înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea
esenţei moral-psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria
datoriei trebuie înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume
datoria îl impune să acţioneze într-un fel sau altul, să fie
responsabil şi să fie considerat o persoană cu morală.
— Umanizarea activităţii juridice prin excluderea formalismului
în acordarea serviciilor profesional-juridice. Autorul A. P. Ocusov
menţionează că „juristul trebuie să aleagă din totalitatea
„dreptăţilor" dictate de morala personală, etica profesională şi
morala generală anume acea dreptate care într-o măsură mai mare
corespunde necesităţilor vitale ale unui individ concret"14.
S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul,
formulat de legiuitor, însă nu este chiar aşa. Ştim că orice normă
de drept este abstractă, deoarece este prevăzută pentru un număr
nelimitat de cazuri. Rolul juristului este de a o adapta cît se poate
de adecvat, luînd ca bază atît criterii general umane, cît şi
profesional etice.
— Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin
formarea unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale şi
generale, încît juristul care toată viaţa contactează cu infractorii, să
nu preia modul lor de viaţă, deprinderile, reprezentările. Chiar dacă
lupta se duce de pe poziţii opuse, bariera poate fi trecută cu

14' Ar fi foarte bine, la nivel legislativ, să fie stabilit un mecanism de adoptare a

regulilor deontologice (coduri deontologice). în acest scop trebuie să stabilim dacă
normele conţinute în codurile deontologice sunt norme corporative sau juridice. Dacă
ele sunt recunoscute corporative, codurile deontologice trebuie să fie adoptate de
către congresele avocaţilor, judecătorilor, notarilor, dar nu de comisii speciale
formate sau existente pe lingă Guvern. Astfel s-a procedat în privinţa Codului
deontologic al avocaţilor. In acest caz natura normelor deontologice corespunde celui
care din start a fost pus la formarea lor, şi anume: norme ce ar autoregula fiecare
grup profesional de jurişti.După aceasta poate poate urma aprobarea codurilor la
nivel de Guvern, comisii, colegii, fapt ce ar da posibilitatea aplicării sancţiunilor de
stat (cu caracter de constrîngere) în caz de încălcare a lor. De asemenea nu trebuie
să existe coliziuni între codurile deontologice generale, pentru toţi juriştii, şi cele ce
reglementează fiecare grup profesional în parte.
uşurinţă, cu atît mai mult cu cît în societatea noastră există toate
condiţiile sociale, economice, juridice pentru realizarea acestui
fapt.
— Evidenţierea rolului social al juriştilor într-o grupă
profesională specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în
construirea statului de drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea
fenomenelor social negative.
— Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea
dreptului, formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor membrilor
societăţii faţă de drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru
efectuarea unei activităţi juridice eficiente.
—în baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor
prognoza tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în
sistemul cerinţelor de calificare în cadrul unor specialităţi juridice
concrete.
—Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca
model teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de
calităţi profesionale şi personale, formulate în norme cu caracter
normativ-
juridic sau de origine morală*.
— Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o
activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele
societăţii şi statului.
Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă o
importantă funcţie formativă, asigurînd un minimum de
cunoştinţe fundamentale, absolut necesare, cu caracter benefic şi
util pentru dezvoltarea personalităţii juristului, pentru realizarea şi
integrarea armonioasă în mediul natural şi social, îl ajută pe
viitorul jurist să se lumineze asupra propriei alegeri prin
interiorizarea unor valori şi principii, a idealului de muncă şi de
viaţă.
Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul
moral în judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţii de
optimizare a stării de fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd
eşti pus în faţa aprecierii fenomenelor morale, psihologice,
juridice, ecologice.
în plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la
formarea personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă
responsabilităţi ştiind că regula dintîi este îndeplinirea datoriei,
realizarea misiunii pe care o are.
în această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie
ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt impunătoare şi se
manifestă prin următoarele:
1) normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de
factorii social psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii,
apărare, luări de cuvînt în instituţii juridice şi altele), juristul
efectuează o muncă profilactică în societate, o „lecuieşte" într-un
anumit fel, anihilează neajunsurile, ajută oamenilor în rezolvarea
problemelor de viaţă.
2) normativele deontologice ale culturii juristului orienteză
conştiinţa profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni, la
lupta cu faptele ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de
drept în societate.
 Ca disciplină umanitară, deontologia juridică dezvăluie
importanţa unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice
ale juriştilor, ajută la formarea unor calităţi moral-psihologice
necesare acestei profesii; previne devierile psihice, posibile în
urma îndeplinirii îndelungate a atribuţiilor profesionale specifice 15.
In fine, menţionăm că deontologia juridică este chemată să
instruiască studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să
conducă oamenii, să chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate
de lucru, de sine stătător să adopte hotărîri, să tragă învăţăminte
din experienţa colegilor, să purceadă la o permanentă apreciere
obiectivă atît a acţiunilor sale cît şi a celor din jur.

§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi

practică, orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a
datoriei sale profesionale.
Funcţiile de bază sunt:
1) gnoseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea
cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii juridice,
comportamentului profesional al juristului, a gradului de cultură a
lui, evidenţierea normelor- cerinţe de care trebuie să se
călăuzească în activitatea sa; cunoaşterea actelor normative care
stau la baza activităţii lui, precum şi a informaţiei operative ce ţine
de domeniul deontologiei juridice;
2) euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice
şi descoperirea noilor legităţi de comportament profesional al
juristului. Autorul O. F. Scacun menţioneză că prin această funcţie
„se formează noi cunoştinţe, permanent se perfecţionează
modelul profesiei juridice şi normativele culturii juristului"16;
3) pronosticare — se rezumă la elaborarea unor perspective
de dezvoltare a activităţii juridico-practice în baza reflectării
adecvate, obiective a legităţilor de funcţionare a statului şi
dreptului, culturii societăţii;
4) axiologică (axiologie - teoria valorilor) se exprimă prin
aprecierea relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea
asupra binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de
apreciere este comportamentul profesional al juristului, faptele lui,
intenţiile, motivele,
15T.Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de drept/ Materialele
Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice, în culegerea: Edificarea statului de
drept 26-27 septembrie, Chişinău, 2003.
16Скакун О.Ф., указ.соч.,c.28.14
calităţile personale. Exprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi al
răului, unii autori susţin că studierea deontologiei juridice oferă
explicaţii şi argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd
înţelegerea şi a rostului răului în lume. în luarea de atitudine şi în
ceea ce urmează de făcut trebuie să greşim cît se poate de puţin17;
5) ideologică — constă în elaborarea unor concepţii
fundamentale despre căile de perfecţionare a practicii şi
profesionismului juristului, confirmarea politicii juridice a statului,
pe care juriştii sunt chemaţi sa o realizeze în viaţă. La moment,
sistemul normativ este destul de greu şi încurcat, instituţiile
juridice sunt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea demnităţii,
sănătăţii, proprietăţii, vieţii cetăţenilor. Acestea rămîn pe
conştiinţa juriştilor ce activează în practică şi ele nu pot fi
îndreptăţite prin motive obiective sau istorice. De pe poziţia
deontologiei juridice, anume în aceste condiţii, fiecare jurist este
obligat să facă tot posibilul pentru realizarea la maximum a
funcţiilor sale, inclusiv în procesul corelării cu politica statului,
ajutîndu-1 să rezolve juridic corect sarcinile18;
6) educativă — se exprimă prin educarea şi autoeducarea
juristului în conformitate cu normativele culturii profesionale,
standardele profesiei juridice. Aceste standarde sunt stabilite la
nivel internaţional prin diferite documente. Unul dintre acestea
este Standardele independenţei profesiei juridice ale asociaţiei
internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa AIJ în luna
septembrie 1990 la New York19. Acest document stipulează că
profesia juridică este independentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată
să promoveze adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea
normelor deontologice, apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări
nefondate, asigurarea asistenţei juridice tuturor celor interesaţi.
Aceste standarde au fost adoptate pentru a rezolva sarcina sporirii
rolului şi importanţei juriştilor. Ele trebuie respectate de către
organele competente în procesul elaborării legislaţiei naţionale şi a
practicii de aplicare, precum şi de către toţi juriştii, reprezentanţii
puterii executive şi legislative, de societate în ansamblu;
7) aplicativă — constă în analiza acţiunilor juristului în
conformitate cu datoria profesională în procesul activităţii juridice.
Acestea se analizează luînd în considerare influenţa diferiţilor
17Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii
„Al.I.Cuza", Iaşi 1997, p.25.
18Окусов А.П., указ.соч., c.101.
19Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.
1
5
stimulatori asupra activismului practic profesional. Această funcţie
mai presupune şi elaborarea unor recomandări pentru rezolvarea
problemelor apărute în activitatea juridică.

1
6
 Principiile deontologiei juridice reprezintă idei fundamentale,
cerinţe înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi
însoţesc funcţia de orientare a comportamentului său în diverse
situaţii.
Astfel avem:
- Principiul umanismului — presupune o atitudine omenească
faţă de o persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile
individuale ale acesteia, prin încercarea de a lua locul clientului şi
de a privi situaţia de pe poziţia lui, de a-1 compătimi, a-i asculta
necazul şi a-i acorda ajutor. Uneori implicarea activă a juristului în
soarta clientului, dictată de lege, traumatizează. Umanismul în
activitatea juristului se exprimă prin bunătate, sensibilitate, curaj.
Acest principiu, după unii autori, protejează juristul de a lua
hotărîri pripite şi nechibzuite, cere de la el o responsabilitate
personală pentru soarta clientului, plasează în primul rînd interesul
clientului în defavoarea propriului interes20.
- Principiul justiţiei, echităţii — presupune corespunderea
activităţii practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor lui
cu recunoaşterea socială, muncii cu recompensa, scopului cu
mijloacele de atingere a lui, drepturilor cu obligaţiile, infracţiunilor
cu pedepsele.
Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie.
Termenul justiţie provine din latinescul jurisdictio, compus din jus
(drept) şi ducere (a spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a
pronunţa dreptul21. Astfel în însuşi termenul este stabilită cerinţa
de a face dreptate.
Dreptul are rolul de a asigura garanţii sociale, de a preveni
încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o persoană să
înveţe, iar alta nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să
elibereze un vinovat.
- Principiul legalităţii - constă în aceea că, la formarea
propriilor reguli de comportament, juristul trebuie să se conducă
de prescripţiile legislaţiei în vigoare, adică să cunoască legea şi să
acţioneze în strictă conformitate cu ea. Pentru o eficienţă mai
mare principiul legalităţii şi echităţii trebuie cumulate pentru
excluderea mituirii, protecţionismului şi a altor fenomene negative.
- Principiul adevărului - presupune stabilirea în fiecare cauză
juridică a unui adevăr absolut. în căutarea adevărului, juristul
trebuie să fie cinstit, în primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi
20Скакун О.Ф., указ.соч., с.ЗО; Окусов А.П., указ.соч., с.143.
21Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii materiale,
Bucureşti, 1997, p.4.16
să cîntărească orice acţiune profesională, să aleagă metodele
juridice adecvate, încălcarea adevărului în orice etapă de
examinare a cauzei juridice duce la un final deplorabil. Cu atît mai
mult cu cît concluziile trebuie să fie şi
ele adevărate. In activitatea juridică trebuie excluse duplicitatea şi
incertitudinea în vorbire şi concluzii.
— Principiul pluralismilui 22— este susţinut doar de unii autori
şi se manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a
convingerilor politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a
poziţiei sociale a lor. Acest principiu se bazează pe principiul general
al jurisprudenţei - prioritatea valorilor general umane în faţa unor
reprezentări cu caracter social, politico-ideologic, religios.
Constituţia Republicii Moldova în art.5 prevede: "Democraţia
în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic,
care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o
ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului."
- Principiul activismului profesionist-juridic — prevede o
activitate cu scop bine conturat a juristului profesionist în
realizarea competenţei sale în limitele normei juridice.
Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul
trebuie să manifeste iniţiativă, independenţă, responsabilitate,
capacitate de a lua repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă
şi concretă. Realizarea acestui principiu este posibilă doar în
prezenţa unor cunoştinţe fundamentale şi a unei măiestrii şi
experienţe, acumulate în practica de zi cu zi. Conform opiniei unor
autori23, deontologia juridică cuprinde şi unele principii speciale,
specifice doar domeniului juridic, principiul slujirii dreptului şi
oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de partea
clientului, iar legea este nedesăvîrşită ori juristul face abuz de
putere. în ceea ce priveşte oamenii, este necesară crearea unei
legături indisolubile între jurist şi societate, mai ales că avem un
şir de persoane cărora li se refuză absolut orice ajutor. Autoritatea
juristului va creşte prin acordarea asistenţei anume acestor
persoane, şi în acest sens deontologia vine să stabilească baza
morală a activităţii juridice.
Unele dintre aceste principii sunt consfinţite în documente
internaţionale, cum sunt:

22Скакун О.Ф., указ.соч., с.31.

23Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под
ред. Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001,
с.115.
 Principii de bază ce se referă la independenţa instanţelor
judecătoreşti, adoptate la Congresul al Vll-lea al ONU „Pentru
preîntîmpinarea criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori", din
26 august - 6 septembrie 1985, Milano24.
Pincipii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul
Europei la 9 mai 1979, Rezoluţia nr.69025.

24Советская юстиция, 1991, №16, с.27-28.

25Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада, Харьков,
2002, с.34.
 Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri Recomandarea
(2000)-
2126.
Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea
criminalităţii şi reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al
VUI-lea al ONU, Havana, Cuba, 27 august - 7 septembrie 199027.

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE

§ 1. Activitatea juridică - formă a

activităţii sociale § 2. Trăsăturile
fundamentale ale activităţii juridice § 3.
Conţinutul activităţii juridice § 4.
Profesia - jurist § 5. Autoritatea profesiei
juridice

în primul capitol am stabilit că deontologia juridică prezintă

un sistem de cunoştinţe despre practica juridică şi calităţile etice
şi morale ale juristului. Astfel, nu putem lăsa în umbră sfera
practicului, adică a activităţii juridice sau profesiei de jurist,
deoarece deontologia nu poate fi studiată în afara acestor
componente. în capitolul ce urmează vom dezvălui esenţa,
trăsăturile şi conţinutul activităţii juridice, profesia de jurist ca
element de bază în studiul deontologiei juridice.

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale

Caracterizînd activitatea juridică, trebuie să menţionăm că ea

se desfăşoară într-o sferă socială specifică, influenţînd doar acele
obiecte care se află sub protecţia dreptului ca sistem de valori
sociale. Activitatea juridică, dintre toate formele de activităţi
sociale, în procesul evoluţiei, a acumulat un şir de trăsături care-i
permit detaşarea ei într~o categorie socială aparte.
Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice
denotă necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu
concursul căreia societatea îşi satisface un şir de necesităţi şi
26Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova, Chişinău, 2003,
p.89.
27După materialele veb-saitului „Public Interst Law Iniţiative"(PILI, Iniţiativa
Dreptului a Intereselor Obşteşti)http://www.pili.org/russian/library/access/basic-
principles on the role of lowyers.htm
interese specifice, care nemijlocit se bazează pe drept. însuşi
dreptul, ca ansamblu de norme de conduită obligatorii, după
specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi realizării, are un
caracter obiectiv. Această activitate presupune
antrenarea unei armate de specialişti în drept, care au grijă de
dispoziţiile acestuia şi asigură toate condiţiile pentru realizarea
eficientă a lui. Cu alte cuvinte, se formează o sferă specială a
activităţii sociale, condiţionată de existenţa obiectivă a mijloacelor
de reglementare a vieţii sociale. Acest fapt trebuie privit ca o
necesitate a societăţii sau un interes important vital la realizarea
căruia ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.
Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi
existenţă a organismului social. In procesul acesta are loc
satisfacerea unor necesităţi vitale şi interese ale subiecţilor sociali
care sunt destul de diverse, reieşind din organizarea structurală şi
conţinutul lui neordinar. Aceasta la rândul său presupune un
număr respectiv de mijloace şi acţiuni posibile, care ar satisface
interesul social28.
Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere,
politică, administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare
şi altele, deoarece organismul social este un sistem complicat care
nu poate funcţiona fără existenţa factorului sistemic-
organizaţional, în cadrul căruia activitatea administrativă, ca tip al
activităţii sociale, realizează acest interes.
Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării
materiale, care este o necesitate importantă vitală, pentru
satisfacerea căreia există activitatea de producere. Astfel procesul
de producţie confecţionează haine, produse alimentare, aparate
electrocasnice, unelte de muncă, care satisfac categoria
respectivă de necesităţi.
Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de
ordin moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind la
fel de importanţi ca şi factorul material.
în fine, menţionăm că interesul societăţii în organizarea şi
asigurarea unui nivel mai ridicat de trai cere studierea factorului
evolutiv, determinarea tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare,
prognozarea căilor de creştere pentru viitor. Aceste necesităţi
sociale condiţionează existenţa activităţii de cercetare, iar pe lîngă
ea şi categoria respectivă de savanţi care practică activitatea
ştiinţifică de cercetare.
Dintre toate activităţile sociale există una care presupune
reglementarea activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii
28Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной деятельности,
Форум- ИНФРА-М, Москва, 2003, с.53; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д.,
Юридическая деонтология, Киев, 2000, с.26.
sociale, reieşind din statutul lor social. Viaţa socială, în mod
obiectiv, cere existenţa dreptului, iar odată cu el şi toate
mecanismele şi mijloacele care asigură funcţionarea şi dezvoltarea
dreptului. Aceasta înseamnă că fără
activitatea instituţiilor juridice, a juriştilor, fără reglementarea
activităţii societăţii dreptul nu poate funcţiona. Activitatea juridică,
în aşa fel, se îndreaptă spre obiectul dreptului, asigurîndu-i
funcţionarea şi influenţa regulatorie asupra relaţiilor sociale,
satisface cerinţa socială de normare, ordonare, coordonare.
în concluzie deducem că activitatea juridică este o formă a
activităţii sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu
scopul de a obţine un rezultat juridic prin satisfacerea intereselor
subiecţilor sociali în conformitate cu cerinţa dreptului.
în literatura de specialitate se întîlnesc şi noţiunile de practică
juridică29 şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă
activitatea practică a juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi
aplicării prevederilor juridice ca o unitate de experienţă acumulată
sau care va fi acumulată pe viitor 30. A doua noţiune cuprinde un
sistem de acţiuni concrete în sfera apărării drepturilor, libertăţilor
şi intereselor legale ale personalităţii, înfăptuite de jurişti
profesionişti în limitele dreptului, producînd efecte juridice. în
acelaşi timp, nici una dintre acestea nu pot fi confundate cu
noţiunea de activitate juridică. Conform opiniei juristului
O. F. Scacun31, activitatea juridică se realizează într-o perioadă de
timp concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea
rînd, ea poate fi efectuată şi de alte persoane care au studii
juridice.
Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu
neapărat practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de
drept al statului şi este îndreptată la realizarea normelor juridice32.
Astfel, trăsătura specifică a activităţii juridice practice este
juridicitatea - expresie specială a formei juridice de activitate
socială. Cu alte cuvinte, dacă activitatea socială are ca instrument
dreptul, ea devine juridică.

29Скакун О.Ф., указ.соч., c.62.

30Ibidem, c.63.
31Ibidem.
32Жалинский A.E., Профессиональная деятельность юриста, Москва, 1997,
с.42; Тихомиров С.Д., указ.соч., с.205.
 în prezentul capitol vom folosi noţiunea de activitate juridică,
în înţelesul autorilor de mai sus, cu atît mai mult cu cît nu se pune
problema activităţii juridice în general, ci numai a celei efectuate
de către specialiştii profesionişti — juriştii. De aceea în loc de
termenii practică juridică, activitate juridică practică, vom folosi
noţiunea de activitate juridică, avînd în vedere acelaşi înţeles.
§2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice

După cum am stabilit anterior, activitatea juridică este o

categorie aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-
un şir de trăsături specifice, abordate în literatura de
specialitate33:
—Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. Prezenţa
dreptului în societate presupune şi prezenţa activităţii juridice care
asigură funcţionarea dreptului, acţiunea lui. In caz că dreptul
lipseşte, normele juridice dispar, activitatea juridică nu mai poate
fi realizată, deoarece pierde obiectul de influenţă. Sfera dreptului
prezintă toate nivelurile structurale şi tipurile relaţiilor sociale,
unde dreptul îşi manifestă influenţa. Acestea sunt cele mai diverse
sfere ale vieţii sociale, cele mai diverse situaţii de viaţă în care
indivizii pentru obţinerea rezultatelor pozitive se conduc de
prescripţiile actelor normative 34. Nu excludem din această
influenţă nici chiar domeniul religios ori sfera activităţii asociaţiilor
obşteşti, unde dreptul se manifestă într-un mod specific.
— Activitatea juridică se înfăptuieşte de către jurişti specialişti
pe bază profesională. Aceasta înseamnă că în sfera activităţii
juridice muncesc specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe
juridice specializate, cu capacităţi respective de muncă şi
îndeplinesc în mod calificat acţiuni juridice importante, ce
determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de viaţă complicate,
rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi
terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să
fie înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm
legislaţia care reglementează activitatea procuraturii, avocaturii,
instanţelor judecătoreşti şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate
juridică, vedem că una dintre cerinţele înaintate faţă de candidatul
la postul respectiv este prezenta studiilor juridice superioare 35. în
ceea ce priveşte activitatea avocatului, acesta trebuie să mai

33Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., c.27.

34Введение в юридическую специальность/ Под ред. Коренева А. П., Москва,
2001, с.7.
35Legea cu privire la procuratură nr.902-XIl din 29.01.1992,publicată în M.O. nr.l,
din 30.01.1992, republicata în M.O. nr.81-83 din 20.07.2001 (art.41); Legea cu
privire la avocatură nr.l260-XV din 19.07.2002, publicată în M.O. nr.126-127 din
12.12.2002 (art. 18.p.2); Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din
20.07.1995, M.O. nr 117- 119,15.06.2002 (art.6, p.lb).
susţină un examen de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a
profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de asemenea există
examenul de capacitate susţinut în faţa Colegiului de calificare şi
atestare a judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al
Magistraturii. Pentru ocuparea unor posturi mai înalte în organele
de drept, sunt
înaintate cerinţe suplimentare: nivelul superior de profesionism şi
experienţa bogată în practica juridică.
— Activitatea juridică este îndreptată spre organizarea
activităţii altor subiecţi de drept. După cum ştim, toţi indivizii sunt
egali în faţa dreptului, adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii
participanţi la raporturile juridice. Cu toate acestea, se
evidenţiază o grupă specială de subiecţi care, în afară de
îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu (statutare), trebuie să
determine statutul juridic al altor persoane, să urmărească
calitatea îndeplinirii de către ei a normei juridice, să-i ajute în
realizarea drepturilor subiective şi obligaţiilor juridice, să formeze
condiţii corespunzătoare pentru a asigura un nivel înalt de
eficienţă în realizarea normelor juridice. Prin activitatea lor, juriştii
elaborează legi şi acte subordonate legii, care reglementează
activitatea vitală a populaţiei. Cu atît mai mult, în baza acestor
acte, persoanele fizice şi juridice se adresează juriştilor după
ajutor în vederea soluţionării cazurilor concrete de viaţă
împărţirea averii, primirea moştenirii, înregistrarea căsătoriei,
întocmirea unei cereri de chemare în judecată - toate acestea
fiind situaţii de viaţă importante, care pot fi rezolvate doar cu
participarea altei părţi, rol îndeplinit de instituţii juridice şi
specialişti în drept luaţi în parte.
In literatura juridică se menţionează 36 că nu doar prin
activitatea de elaborare a legilor se stabileşte statutul juridic al
persoanelor, ci şi prin cele de aplicare, apărare, de control etc. ale
dreptului,
— Scopul activităţii juridice este reglementarea şi
coordonarea relaţiilor sociale. Dreptul stabileşte limitele
comportamentului omului, care nu pot fi depăşite, deoarece poate
fi încîlcat hotarul libertăţii altei persoane, are loc implicarea în
sfera dreptului a altui subiect. Deci, activitatea juridică are drept
sarcină stabilirea hotarului posibilităţilor comportamentale ale
persoanei, conţinutul lor, apărarea sferei posibilului de influenţă
ilegală a altor persoane şi obligarea vinovaţilor la restabilirea
hotarului încălcat. Dacă din anumite considerente acest
mecanism nu funcţionează, atunci între participanţii la raporturile
juridice apar anumite dezacorduri, fapt ce le împiedică să-şi
satisfacă interesul vital, aceasta conducînd la apariţia stărilor de
conflict, atît între unele persoane aparte cit şi în societate în
ansamblu. Autorul S.S.Alexeev menţionează 37 la acest capitol că
activitatea juridică are ca scop dirijarea vieţii sociale, adică
36Скакун О.Ф., указ.соч., c.49.
imprimă vieţii sociale organizare, precizie, eliminarea anomaliilor,
preîntîmpinarea încălcărilor.

37* Autorul Scacun O. F. în lucrarea sa Юридическая деонтология, Харьков,

2002, pe iîngă expresia mijloace juridice mai foloseşte: mijloace tehnice, mijloace
informaţionale etc.
 — Activitatea juridică în procesul realizării sale foloseşte atît
mijloace juridice cît şi nejuridiceActivitatea în sfera dreptului este
de neconceput fără astfel de mijloace care într-un fel sau altul sunt
legate de drept şi îndeplinesc rolul de instrument de bază în
realizarea atribuţiilor juriştilor specialişti. Aşa mijloace se
consideră normele juridice, raporturile juridice, drepturile şi
obligaţiile, documente juridice importante şi fapte, ordonanţe,
instrucţiuni individual juridice, conştiinţă juridică, acte de realizare
a dreptului. Toate acestea sunt fenomene juridice sau derivă din
drept. Cu toate acestea, există anumite sfere ale vieţii sociale în
care mijloacele juridice funcţionează şi se află în legătură
indisolubilă cu cele nejuridice. Ultimele îndeplinesc rolul de
mijloace auxiliare care, fiind aplicate în activitatea practică a
juriştilor, favorizează ridicarea eficienţei lucrului său. Astfel, pentru
a se realiza pe deplin activitatea juridică cumuleză mijloacele
juridice cu cele nejuridice, de exemplu, odată cu întocmirea
procesului-verbal al contravenţiei administrative sau emiterea
deciziei de recunoaştere a unei persoane ca bănuit (mijloc juridic),
acestuia i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lui, esenţa
vinovăţiei, a acţiunilor ilegale şi a consecinţelor negative posibile.
In aşa fel, concomitent cu fixarea acţiunilor sau hotărîrilor juridice
importante, în mod obligatoriu are loc informarea subiectului —
mijloc juridic care nu implică consecinţe juridice pentru subiect.
Pentru atingerea anumitor scopuri pot fi folosite mijloace
organizaţionale şi educaţionale coroborate cu cele juridice. De
exemplu, poliţia informează populaţia despre starea ordinii de
drept în sectorul, raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de
încălcare a drepturilor oamenii trebuie să ştie ce să facă, cui să se
adreseze, ce măsuri să ia. Iar pentru a preîntîmpina încălcările, în
procesul de producţie, pot fi aplicate nu doar controluri intensive
ale disciplinei de muncă, dar şi explicaţiile privind necesitatea
păstrării patrimoniului, respectarea regulamentului ordinii
interioare. Aşadar, la mijloacele nejuridice de influenţare a
populaţiei putem atribui măsurile organizaţionale, educative,
tehnice, informative.
— Activitatea juridică este reglementată de acte normative,
precum şi de codurile etice şi deontologice 38. Aplicarea dreptului
38' Acest fapt în societatea noastră s-a produs nu demult, odată cu stipularea
normelor etice în codurile deontologice. Anterior au existat doar normele morale pe
care le dicta programul Partidului Comunist, devotamentul faţă de ideile comuniste,
faţă de alte persoane este o formă de manifestare a puterii.
Acţiunile juridice ale juriştilor atrag după sine anumite consecinţe
pentru alţi subiecţi, uneori foarte serioase. Din acest considerent
activitatea juriştilor este strict

cunoaşterea bazelor marxismului şi ale programului de partid. Acestea formau baza

calităţilor morale şi profesionale ale juristului.
reglementată de normele juridice, dar şi de cele etice, morale,
corporative*. Existenţa unui sistem complex de legi organice care
reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii,
avocaturii, notariatului, poliţiei, precum şi a unui sistem de legi
procesuale, denotă reglementarea corespunzătoare a înfăptuirii
procedurii juridice. Oricare dintre atribuţiile persoanei cu funcţie
de răspundere a instituţiei juridice de origine statală sau nestatală
se înfăptuieşte sub formă determinată, conform unei proceduri
stabilite. Normele dreptului procesual ne indică cum să ne
adresăm într-o instituţie, ce date trebuie să depunem despre
persoană sau acţiune, în ce mod să le fixăm, ce organ rezolvă
cazul şi care simt termenele de atacare a hotărîrii. In ceea ce
priveşte codurile deontologice, ele la fel stabilesc comportamentul
adecvat, chiar dacă se referă doar la aspectul moral, care, de
asemenea, joacă un rol important în desfăşurarea activităţii
juristului.
■— Activitatea juridică se desfăşoară informă practică, ştiinţifică

şi de instruire, acestea fiind trei domenii separate, fiecare dintre

ele existând şi dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice,
îndeplinind rolul său social. Intre aceste domenii există o legătură
strînsă, fapt condiţionat de originea unică a acestor forme de
activitate. în literatura de specialitate se menţionează şi alte
trăsături ale activităţii juridice ca, de exemplu: activitate care
întotdeauna dă naştere la consecinţe juridice şi activitatea juridică
se bazează pe păstrarea şi folosirea experienţei social juridice 39.

§ 3. Conţinutul activităţii juridice

Ln fiecare caz concret, conţinutul activităţii juridice este

alcătuit din acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează
stabilirea volumului, sferei şi formei activităţii juridice. în condiţiile
progresului social, complicării relaţiilor sociale, în mod
corespunzător se schimbă conţinutul şi forma practicii sociale,
respectiv şi a celei juridice. în general, conţinutul activităţii juridice
s-a format încă în Roma antică, unde unele aspecte ale
jurisprudenţei au cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită în trei
tipuri40:

39Скакун О.Ф., указ.сом., с. 63.

40Molcuţ E., Oancea D., Drept roman, Universul, Bucureşti, 1993, p. 7.24
 - Agere — ducerea unui caz în judecată sau coordonarea
acţiunilor procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii:
acordarea de sfaturi la înaintarea cererii de chemare în judecată
sau întru stabilirea ordinii de ducere a cazului pornit.
— Cavere — întocmirea documentelor şi a contractelor de
importanţă juridică, asigurarea intereselor clientului.
-Respondere — consultarea, sfătuirea pe probleme juridice,
interpretarea normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi filozof
roman, spunea că adevăratul jurist „este acel ce se poate
descurca în legi şi în dreptul obişnuit... poate acorda sfaturi, duce
un proces şi poate asigura interesele clientului 41".
Tipul cel mai răspîndit era respondere. In acest sens,
autoritatea juriştilor romani, acumulată în şedinţele de judecată,
era atît de impunătoare, încît chiar dacă ei nu erau prezenţi la
examinarea cazului, gîndurile lor influenţau voinţa judecătorilor. în
legătură cu faptul că după consultaţii i se adresau chiar şi avocaţii-
oratori, Cicero a comparat rolul juristconsultului roman în judecată
cu cel al unui flautist latin, care acompania interpretarea artistului
în scenă42.
Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe ale progresului
social, practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în
direcţia extinderii conţinutului, complicării structurii, apariţiei
noilor forme şi mijloace de înfăptuire. De aceea, la etapa actuală,
conţinutul activităţii juridice cuprinde nu doar alcătuirea
documentelor, consultarea şi participarea la şedinţe judiciare, ci şi
multe alte acţiuni juridice: prevenirea, curmarea şi examinarea
încălcărilor, tragerea la răspundere juridică, elaborarea şi
adoptarea actelor normativ-juridice, exercitarea activităţii de
educare juridică şi de cercetare ştiinţifică, înregistrarea şi evidenţa
statistică a fenomenelor juridice şi altele43.
în continuare vom supune analizei cele mai importante
acţiuni, ce formează fundamentul activităţii juridice, care necesită
posedarea unor cunoştinţe speciale, abilităţi şi profesionism.
Una dintre aceste acţiuni o descoperim la S.S. Alexeev, care
spunea că principală este activitatea de dirijare a unui caz
juridic44. Cazuri juridice sunt anumite situaţii de viaţă, care apar ca

41Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва, 1972, с.116.

42Введенская Л.А.,.Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс, Ростов-на-
Дону, 2002, с. 17.
43Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., с.40.
2
5
obiect independent de examinare juridică. La ele sunt atribuite
infracţiunile, conflictele din

44Алексеев С.С., указ, соч., с.94.

2
6
domeniul legislaţiei muncii, chestiunile civile şi alte situaţii care
cer examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului.
Dirijarea cazului constă în înfăptuirea acţiunilor juridice
importante cu semnificaţie juridică (citarea martorului, înaintarea
învinuirii, percheziţia, interogarea bănuitului, verificarea unei
probe, emiterea unei hotărîri judecătoreşti, depunerea unei
plîngeri şi altele). Esenţa acestor acţiuni este de a colecta
materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona cazul, a-1
transmite în instanţa competentă. Ele cuprind următoarele:
- întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii
cu semnificaţie juridică: citaţia de chemare în judecată, protestul
procurorului, procese-verbale, contracte autentificate notarial;
- consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări,
indicarea instanţelor competente, explicarea statutului juridic al
clientului, perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă.
Astfel are loc transmiterea informaţiei necesare persoanei
interesate, pornind de la faptul că juristul specialist deţine
cunoştinţe juridice speciale şi are experienţă practică în
activitatea juridică. Consultarea însoţeşte activitatea juristului,
fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz
anume, dar şi în afara acestuia în unele probleme separate. De
exemplu, în activitatea judecătorului, procurorului, avocatului sau
consultanţilor juridici pot să apară probleme confuze, probleme
speciale sau novatoare;
— luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă
oficială, se anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale
expertizei, ce apar în procesul examinării cazului şi au o
importanţă nemijlocită pentru soluţionarea lui. Prin această acţiune
juristul îşi manifestă calităţile de orator, iar Cicero spunea că un
orator ideal are de rezolvat trei sarcini45:
1) demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;
2) acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;
3) influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In
general tema retoricii este destul de larg oglindită în literatura de
specialitate, făcînd obiectul de studiu şi al altor ştiinţe46;
— interpretarea textelor actelor normative şi al altor
documente juridice, explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei
legiuitorului; al unor construcţii teoretice separate, termeni şi
45Цицерон М.Т., указ, сон., с. 119
46Мельников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003; Введенская
Л.А., Павлова Л.Г., указ. сон.26
expresii, concretizînd cerinţele normelor juridice sau ale
documentelor organelor împuternicite, stabilind cercul de subiecţi
al unui raport juridic, dacă acesta este obiectul de examinare în
cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească înţelegerea
normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;
— în literatura de specialitate se constată că juriştii au dreptul
la exercitarea muncii didactice în instituţiile juridice de
învăţăminte6. Aceasta este o categorie aparte de activitate, legată
de procesul de instruire, dobîndirea unor abilităţi practice şi
caracteristici calificate. Sarcina instruirii profesional juridice este
de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile juridice, iscusinţă de a se
descurca în structura dreptului, în mijloacele tehnicii juridice,
orientînd conştiinţa şi comportamentul lor pe făgaşul unor acţiuni
legal corecte.
Astfel, în condiţiile contemporane juristul în procesul
exercitării funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă.
Important este că toate aceste activităţi să le îndeplinească în
mod calificat şi profesionist.
Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:
— după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor
normative, prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor juridice
ş.a.;
— după specializarea profesională şi subiecţii ce o
înfăptuiesc: de urmărire penală, notarială, de judecător, procuror,
avocat;
— după sfera socială: activitate juridică în sfera economică,
politică, culturală;
— după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi
colectivă;
— după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de
căutare, organizaţională, reconstructivă, de înregistrare,
comunicativă.
Această clasificare s-a format istoric în limitele profesiei
juridice şi ea indică conţinutul unor divizări profesionale ale muncii
juridice.

§ 4. Profesia — jurist

Aşadar, activitatea juridică este înfăptuită de o categorie

aparte de persoane numiţi jurişti şi reprezintă o profesie
determinată.
Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care
cere cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pentru
exercitarea unei munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că
activitatea juridică implică o responsabilitate deosebită,
consecinţe juridice semnificative, ea trebuie să fie înfăptuită
calificat, în bază profesională, reclamînd o pregătire specială a
cadrelor în diferite profiluri juridice. Pregătirea se întemeiază pe
unele sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în
cadrul unor instituţii specializate, care elaborează şi răspîndesc
aceste cunoştinţe, pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă.
47

47Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ, соч.,c.52; Шмоткин O.B., указ, соч.,
с.88; Сливка С.С., указ, соч.,с.98.
 Profesia juristului se caracterizează prin următoarele
trăsături:
1) este o profesie umană;
2) are un caracter public (statal);
3) are o orientare educaţional-psihologică;
4) are un caracter de cercetare, creator;
5) independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;
6) profesionism;
7) activitatea are caracter juridic, prin aceasta deosebindu-se
de activitatea economică, de conducere, culturală etc.
Separarea juriştilor într-o grupă profesională aparte are un
caracter obiectiv. Istoria demonstrează că juriştii, ca grup social cu
caracter profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut
necesitatea de a conduce, în conformitate cu dreptul, acţiunile
participanţilor la procesul juridic, de a întocmi documente juridice
şi a acorda consultaţii în soluţionarea conflictelor şi a altor situaţii
de viaţă. Unii autori menţionează că patria juriştilor profesionişti
se consideră Roma antică (Ulpian, Iulian, Pomponiu, Marc Aureliu,
Papinian, Gaius, Istinian)48.
Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s-a schimbat,
modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.
Conform unui autor49, juristul este un specialist profesionist
care a însuşit un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi
în conformitate cu standardul de stat şi care deţine dreptul să
ocupe anumite posturi în sfera practicii juridice, adică să
desfăşoare activitate juridică practică.
Alt autor50 consideră juristul o persoană cu studii juridice
superioare, care posedă abilităţi şi deprinderi de aplicare a
acestora în activitatea practică. Minca juristului este legată de
fapte reale de viaţă, cu colectare, analiză, apreciere, controlul
calificării juridice.
Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un
profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi
speciale, ferm convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a
legalităţii pentru societate, care în mod calificat foloseşte
instrumentele juridice în numele apărării drepturilor şi intereselor
legale ale oamenilor51.
în fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă
în jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale
48Р Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999, с. 41.
49Скакун О.Ф., указ, соч., с. 38.
50Введение в юридическую специшъностъ, указ. соч., с. 10.
51Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ, соч., с.60.
(fundamentale şi specializate) şi capacitatea de a le aplica în
activitatea practică52.

52 55
Алексеев С.С., указ, соч., с. 13.
 Reieşind din aprecierile de mai sus, putem evidenţia cîţiva
indicatori ce caracterizează specialistul jurist:
1. Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi
profesionale.
Fundamentale sunt cunoştinţele ce denotă o înţelegere
profundă a
legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa
societăţii. Aceste cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi speciale
sau ramurale despre drept.
Prin specializare înţelegem detalierea şi concretizarea
cunoştinţelor juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a
materiei de drept, a tehnicii jurisprudenţei, care corespund
necesităţilor practice în imul sau în alt sector al activităţii juridice
(de urmărire penală, judecătorească, notarială).
Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea
permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi,
cunoaşterea şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a
normelor juridice în legi, cunoaşterea mijloacelor de codificare a
practicii judiciare etc. Profesionismul este calitatea de bază a
activităţii juridice.
A acţiona profesionist înseamnă:
— a exercita activitatea conform regulilor, elaborate şi
confirmate într-o ordine stabilită;
— a poseda o calificare bazată pe instruire specială;
— a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice,
politice, economice, etice şi estetice;
— a fi supus controlului organului de stat respectiv sau
asociaţiei de specialişti, dar a fi independent în faţa celor
neprofesionale (de exemplu, a unui partid);
— a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător,
în conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii.
Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.
2. Abilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate
aplica cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona
probleme juridice. Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea
include şi dobîndirea unor capacităţi de lucru, experienţă în
aplicarea practică a cunoştinţelor. Anume aici se manifestă
aptitudinile specialistului. Fără activitate practică juristul nu poate
să se afirme, el trebuie să participe la soluţionarea cazurilor
juridice. Nivelul de calificare are un indicator calitativ precis: anii
de activitate practică. Anume în organele de drept, în îndeplinirea
funcţiilor se obţine priceperea - abilităţi, stil, experienţă.
Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii
fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată,
atunci la
capitoiul pricepere indicatorul este asimilarea practicii juridice -
judecătoreşti, de anchetă, din domeniul procuraturii etc. Prin
acest indicator de asimilare a practicii, un specialist de calificare
înaltă se deosebeşte de unul necalificat, mediocru.
3. Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea
cu siguranţă a celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul
spirit al activităţii juridice.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem menţiona că
specialistul, în orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă
un nivel de calificare.
Calificarea juristului - nivelul de pregătire, prezenţa
cunoştinţelor şi aptitudinilor enumerate mai sus - este necesară
pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Pentru unele
specialităţi este principială şi prezenţa pregătirii fizice (poliţie,
securitate, procuror). De regulă, juriştii au capacităţi şi calităţi
diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale şi cultura lor
juridică. Pentru o orientare mai sigură, indicăm unele calităţi ale
personalităţii care influenţează nivelul calificării:
— profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de
lege, capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa,
responsabilitate pentru soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia
sa, capacitate, punctualitate şi disciplină în activitate;
—moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor
morale, conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil
să ia răspunderea asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de
infractori;
—intelectuale: facultatea de a separa principalul de
secundar, esenţa de auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă,
rezonabilitate, independenţă şi abilitate în gîndire,
constructivitate şi pronosticare, memorie productivă şi spirit de
observaţie;
— emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie
(cumpătare);
 — organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a
colegilor şi colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi
de autodisciplină.
Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte
profesii:
— caracterul de masă. In prezent activitatea juridică este
exercitată de mii de specialişti, care efectuează un număr impunător
de activităţi juridice semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri
juridice. Această armată de jurişti nu doar este mare la număr, dar
alcătuieşte o sferă aparte a activităţii sociale, ce satisface interese
importante vitale. Cantitatea aceasta mai presupune şi profesarea
unui şir de specialităţi, care deschid largi posibilităţi pentru
realizarea capacităţilor şi potenţialului multor subiecţi de drept;
 —caracterul de elită, adică ceea ce este ales şi de valoare.
Aceasta înseamnă că activitatea juridică poate s-o îndeplinească
nu oricine, ci doar persoane împuternicite, care posedă cunoştinţe
şi capacităţi corespunzătoare.
Luînd în considerare creşterea permanentă a rolului dreptului
şi a procedurii juridice, penuria de cadre calificate, prestigiul
muncii juridice* şi solicitarea studiilor juridice, putem afirma că
profesia juridică este una de elită;
— responsabilitatea deosebită a profesiei juridice.
De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde
soarta omului, bunăstarea familiei, poziţia materială a ei,
dezvoltarea economică a societăţii. Greşelile în activitatea
juristului reprezintă o ameninţare directă a intereselor obşteşti,
care sunt ocrotite de drept. Pentru orişice greşeală fiecare jurist
poartă răspundere personală, fapt ce impune o atitudine
conştiincioasă faţă de munca sa;
— caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se
desfăşoară
prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte directe
sau prin contraacţiuni:inculpat —parte vătămată, reclamant —pîrît,
contravenient —colaborator al organelor de drept. Prezenţa
neînţelegerilor este dictată de multitudinea intereselor şi
necesităţilor sociale. Rolul juristului este de a găsi un compromis în
această luptă, care ar satisface interesele ambelor părţi;
—atractivitatea, adică, orice lucru calificat cere de la executor
prezenţa unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale,
criterii de apreciere, sentimente, etichetă profesională, tact). în
timpul rezolvării cazurilor, juristul trebuie să aplice cerinţele
generale ale normei juridice, la o situaţie concretă de viaţă, după
care să adopte hotărîrea respectivă. Acest fapt, la rîndul său,
presupune o încordare intelectuală la prognozarea viitorului curs al
acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile, determinarea mijloacelor
de preîntîmpinare;
—caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă,
cu responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotărîri se
bazează pe rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri
de urmărire penală, avocaţi, procurori, martori, experţi). Putem
vorbi chiar despre o colectivitate a instituţiilor juridice în
ansamblu, care pot să-şi îndeplinească funcţiile doar prin contacte
strînse şi legături reciproce.
 Autoritatea profesiei juridice se manifestă prin rolul în societate al judecătorului,
avocatului, procurorului, notarului, ofiţerului de urmărire penală şi al altor jurişti
profesionişti. Aceasta depinde de politica statului şi de pregătirea juriştilor specialişti
şiactivitatea lor practică cu standardele profesionale, care se manifestă prin
normativele deontologice ale culturii lui.
 I

Referindu-se la specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev mai

deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîrtdu-se în
esenţă pe statutul juridic—statal al juristului şi activitatea statală
(publică) ce o îndeplineşte 53şi caracterul concret al activităţii
juridice care se manifestă prin stricta respectare a normelor
juridice, iar fiecare faptă, acţiune săvîrşită sau hotărîre luată
trebuie să se deosebească prin precizie.
Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune
o activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate,
echitate, corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De
multe ori în virtutea misiunii juristul penetrează intimitatea
oamenilor, lumea spirituală a lor. In această privinţă profesia
juristului poate fi comparată doar cu cea a scriitorului sau
medicului.
Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter
creativ şi romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică
cunoştinţele în mod creativ, cu stricta respectare a legalităţii.
Romantismul nu înseamnă fantezii sterile şi libertate în gîndire, ci
presupune o activitate plină de fapte, istorii, uneori captivante,
interesante, pline de frămîntări, enigmatice. Dezlegarea acestora
este dificilă, dar provoacă şi bucurie. Prin aceasta se şi manifestă
romantismul profesiei juristului.

§ 5. Autoritatea profesiei juridice

Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a

judecătorului, avocatului, procurorului, consultantului juridic,
notarului, anchetatorului şi a altor jurişti profesionişti. Autoritatea
profesiei juridice în mare măsură depinde de:
— politica de drept a statului;
— conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu
standardele profesionale, care se manifestă prin
respectarea normativelor deontologice ale profesiei sale.
Referitor la primul aspect, putem menţiona că politica
juridică a statului deţine mai multe posibilităţi de a spori
autoritatea profesiei
juridice, şi anume:
— consolidarea supremaţiei dreptului;
— adoptarea de legi calitative;
— pregătirea cadrelor de înaltă calificare;
—crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa
juridică a populaţiei în procesul activităţii de aplicare a dreptului;
— contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în
stat.
 I

53 AneKceeB C.C., yxo3. con.,

crp.87. 32
 I

în ceea ce priveşte al doilea aspect, autoritatea profesiei

juridice depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor
profesionale, respectarea normativelor deontologice ale culturii lui,
care se manifestă prin următoarele:
—obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte
ocupaţii ale juristului;
—prin activitatea sa juristul nu este în drept să dăuneze
interesele altor persoane în favoarea intereselor personale;
—în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist,
avînd grijă de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar
pune la îndoială reputaţia şi obiectivitatea sau competenţa sa;
—juristul este obligat să se supună autocontrolului pentru a
preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor deontologice.
Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în
sfera publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o
semnificaţie aparte în cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari
privaţi), ce deţin o autonomie determinată faţă de stat, liberă de
influenţa lui. însuşi statul contează pe aceste profesii ca ele să
prezinte o autoritate influentă în susţinerea bazelor juridice ale
puterii publice, să se opună abuzurilor de serviciu. Această
autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o
responsabilitate ridicată, capacitate de autocontrol.
Prestigiul profesiei juridice este determinat în primul rînd de
aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este
obligat să trezească un respect profund faţă de profesia juridică,
să menţină autoritatea ei. El trebuie să ia parte la orice fel de
activităţi importante pentru atingerea acestui scop. Pornind de la
faptul că funcţia socială a profesiei juridice este de a transpune
normele general umane, juridice şi morale în activitatea
profesional juridică prin coordonarea intereselor sociale cu cele
profesionale, crearea unor premise şi condiţii favorabile pentru
realizarea unor sarcini juridice concrete, juriştii de diferite profesii
(avocaţi, judecători, procurori ş.a.) în mod oficial au stabilit s-au
urmează să stabilească norme deontologice ce sunt înaintate faţă
de activitatea profesională a lor cu scopul realizării autocontrolului.
Normele nu doar consolidează disciplina şi simţul datoriei în
rîndurile juriştilor, ci şi contribuie la ridicarea autorităţii organelor
de drept, grupurilor profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste
hotare.
Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate,
rolul dreptului şi locul profesiei juristului în sistemul dreptului. Un
indicator ce dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de
profesia juridică şi sporirea autorităţii ei este instituirea
sărbătorilor profesionale în Republica Moldova:
3
3
 — Ziua juristului la 19 octombrie53;
— Ziua procuraturii la 29 ianuarie54;
— Ziua poliţiei la 18 decembrie55.

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi
tipurile ei § 2. Cultura profesional
juridică a juristului § 3. Gîndirea
profesională a juristului
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei
profesionale a juristului § 5. Deformarea
profesională şi căile de depăşire a ei

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei

juridice, un rol esenţial îl are cultura juridică. în literatură se
menţionează că „depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte
civilizaţia în prezent nu poate fi obţinută doar prin reforme formale
şi externe. Esenţa constă în reînnoirea conştiinţei şi culturii
juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne de domeniul spiritului care,
în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică" 56. Dreptul joacă un rol
esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea mai
generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale
scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli
este garantată de organe şi organizaţii speciale care formează
obiectul unei griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii.
însă aceasta nu este de ajuns. Normele vor putea fi uşor de
realizat dacă vom fi preocupaţi permanent de nivelul culturii
juridice.

53 Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii profesionale - Ziua

Juristului - 19 octombrie, din 11.10.2000, M.O. nr. 130-132,19.10.2000
54Decretul Preşedintelui RM privind instituirea zilei lucrătorilor procuraturii nr.ll
din26.01.96, M.O. nr.8-9,08.02.1996

55Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea sărbătorii profesionale a

colaboratorilor afacerilor interne Ziua Poliţiei, nr. 12-13, XII din 01.12.92, M.O. nr. 12,
din 30.12.92
56Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22.34
 Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi
deprinderi, presupune capacitatea de a aplica în practică normele
juridice ce ar asigura legalitatea, ar convinge individul în
importanţa dreptului şi mijloacele de realizare a lui, în
responsabilitatea pentru actele ce se
săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în
apărătorul legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa,
cunoştinţele şi convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură
juridică se vor manifesta cu eficienţă sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor
materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de
către omenire pe parcursul practicii istorico-sociale şi care
caracterizează o anumită treapta de dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează
pe ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii
poporului. Ea se dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura
politică, estetică, etică, economică etc. Toate aceste tipuri de
cultură realizează în comun aceleaşi sarcini - formarea climatului
moral juridic în societate, chemat să asigure libertatea reală a
comportamentului persoanei, corelat cu responsabilitatea faţă de
societate, asigurînd drepturile ei, protecţia socială, respectarea
demnităţii, adică plasarea omului în centrul fenomenelor politice,
economice, sociale.
In teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere
unică a categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova
consideră cultura juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită
dintr-o totalitate de norme, valori, instituţii juridice, procese şi
forme, care îndeplinesc funcţia de orientare social juridică a
oamenilor într-o societate concretă 57.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează
starea conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei
juridice care reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare
socială, adică un fel de „bogăţie juridică" a societăţii 58.
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social
deosebit înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii,
ce poate fi structurată după diferite componente: drept,
conştiinţă juridică, relaţii juridice, legalitate şi ordine de drept,
activitate legală a subiecţilor59.
în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de
valori juridice, reprezentări şi directive care corespund nivelului
de dezvoltare juridic ca al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul
57Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько А.В., Москва,
1995, с.473.
58Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
59Сальников В.П., Правовая культура (Актуальные проблемы теории права),
Уфа, 1995,с.180. 3
5

I (
de valori juridice cuprinde: activismul subiectelor în sfera
dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor juridice,
eficacitatea reglementării juridice, realizarea

3
6

I (
 I

drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică

legislativă perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt
juridic, practică juridică eficientă şi ordine de drept stabilă 61.
Toate acestea poartă denumirea de realitate juridică a
societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
- cultură juridică a societăţii;
- cultură juridică a personalităţii;
- cultură juridică a unui grup profesional sau cultură
juridică
profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori
juridice acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică,
învătămînt şi practică, cu scopul asigurării unei stări calitative
a vieţii juridice a persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte,
este nivelul general al conştiinţei juridice a organismului
social, ce reflectă protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Cultura juridică a societăţii este instrumentul de transformare
a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a
drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor,
activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi
a statului de drept. Structura culturii juridice a societăţii
include:
1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei
juridice înseamnă informarea în modul corespunzător a
societăţii cu legislaţia, aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi
apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a
legii de către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici;
comportament legal adecvat din partea tuturor membrilor
societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii
legislative şi juridice, conformarea normelor la standardele
stabilite şi definiţiile ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri,
acorduri internaţionale. Aceasta mai presupune cultură înaltă a
activităţii poliţiei, judecătoriei, notariatului, procuraturii,
avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin
activismului social- juridic al persoanelor aparte, al grupurilor
profesionale, al tuturor subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de
cunoştinţe juridice, deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul
 I

juridic de dezvoltare a ei şi care bl

Нено-Неновки, Право и ценности,
Москва, Прогресс, 1987, с.191.
Conştiinţa juridică este determinată drept totalitate a reprezentărilor şi
emoţiilor ce reflectă atitudinea oamenilor (naţiunilor, poporului) faţă de dreptul
existent şi cel dorit (vezi: Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В.,
Теория государства и права, Ростов-на-Дону, 2002, с.487)
36
îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie,
alături de cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod
legal. Nu va fi considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte
legile, dar le aplică în scopuri ilegale. Aşadar, indicatorul culturii
juridice a personalităţii se exprimă prin activismul juridic, adică
prin interesul în realizarea normelor juridice şi a principiilor
juridice în toate domeniile vieţii sociale. La realizarea culturii
juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii
comportamentului legal60. Acesta presupune respectarea
permanentă a principiilor legale specifică rezolvării problemelor
vitale prin alegerea stilului corect de comportament în funcţie de:
— nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii
juridice a societăţii;
— specificul activităţii profesionale;
— particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem
de
valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea
profesiei desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire
specială şi pregătire practică. De regulă, aceasta se referă la
cultura unui grup de lucru (medici, ingineri, jurişti) ai cărui
membri sunt persoane purtătoare ale culturii juridice
profesionale.
Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în
viaţa reală ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a
societăţii nu poate exista fără cultura juridică a membrilor ei;
aceasta este condiţia, forma şi rezultatul activităţii cultural-
juridice a persoanelor şi grupurilor lor profesionale.

§ 2. Cultura profesional juridică a juristului

Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a

apărătorilor legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de
cunoştinţe profesional juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce
caracterizează nivelul dezvoltării juridice a persoanei, realizat în
procesul exercitării fucţiilor de lucru, în strictă conformitate cu
legea.
Cultura profesional-juridică a juristului include:
1) Informarea juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a
posibilităţilor ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a

60 CxaxyH 0.<î>., yKca.con., c.194.

3
7
specificului realizării lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s-o
aplice, să apere drepturile şi libertăţile persoanei.

38
 2) Convingerea în necesitatea şi folosul social ale dreptului,
adică ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca
măsură a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine
respectuoasă faţă de drept.
3) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic - legi şi acte
subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii
juridice. Un jurist trebuie să slujească cinstit legea, să-şi
îndeplinească datoria profesională, să fie la curent cu toate
realizările practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică
novatoare.
In literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico-
profesională mai include: măiestria şi gîndirea profesional
juridică, bagajul de cunoştinţe generale, calităţile etice-
profesionale şi responsabilitatea social- politică şi civilă61.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă
rolul suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de
lucruri în sistemul dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul
serviciilor juridice în toate sferele vieţii sociale; autoritatea
instanţelor judecătoreşti, avocaturii, procuraturii, notariatului,
poliţiei; nivelul de dezvoltare a instituţiilor ştiinţifico-juridice;
eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional juridice obşteşti
şi altele.
Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura
juridică a societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima,
ridicînd-o la un nivel mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării
ei. Conţinutul culturii juridice a juristului include: cunoaşterea
normelor juridice, respectarea dreptului, deprinderea de a se
conduce de legi şi de alte instrucţiuni de serviciu, convingerea în
corectitudinea şi justeţea normelor de drept, activismul în
executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor generale
ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt
„reprezentanţii principali care înfăptuiesc justiţia" 62. Astfel, ca
apărători ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor
le revine rolul determinant în funcţionarea unei societăţi
democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în
toate elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului,
persoanei faţă de drept.
61 Окусов А.П., указ.соч., c.126.
в

62 Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф.,

Эспада, Харьков, 2002, с.12.
 Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură
determină gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a
dreptului de către cetăţeni, persoane cu funcţie de răspundere.
De calitatea lucrului unui
jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului
în sfera relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului
dreptului; capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii
legale; aplicarea cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea
practică; folosirea legilor pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legale; aptitudinea de a se putea descurca în situaţii
juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să
cunoască şi să aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist,
acesta foloseşte minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sunt de
folos în familie, la serviciu sau în viaţa de zi cu zi, de exemplu:
cunoaşterea principiilor dreptului, unor norme ale dreptului
constituţional, muncii, familiei, civil, antreprenoriatului, înţelegerea
responsabilităţii pe care o are faţă de drepturi şi îndatoriri.
Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii generale
normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de
tragere la răspundere, vîrsta de la care survine răspunderea
penală şi civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea
generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi
libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine
stabilă faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea
lui la prescripţiile juridice. înţelegerea utilului, necesităţii şi
echităţii în aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt
trăsături specifice ale conştiinţei juridice a juristului ce în mod
pozitiv vor influenţa conştiinţa juridică a persoanelor cu care
contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror,
ofiţer de urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă
în cabinetul de lucru literatura normativă necesară, să aibă
posibilitatea să participe la seminare, cu ajutorul statului şi în mod
individual să-şi ridice nivelul profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi
calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii,
grupurilor sociale şi ale personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională
depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi
dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative
adoptate şi publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ,
determinînd în aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la
formarea şi sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le
asigure desăvîrşirea.
 Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de
implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale
şi europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor
omului.
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii
organelor de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului
culturii de aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea
legislaţiei, în activitatea ordonată de examinare a problemelor
juridice, a cazurilor juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea
definitivă. Judecătorii, procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii,
notarii, colaboratorii din organele securităţii naţionale şi din alte
structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca juristului,
datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică a
societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice
nu
doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile
sociale sunt ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi
acesta reprezintă un merit al juristului. Juristul este numit
barometru al stării legalităţii, iar convingerea lui în necesitatea
respectării prescripţiilor juridice este o bază sigură a regimului de
respectare a legalităţii de către cetăţeni şi consolidării ordinii de
drept în societate65. Ordinea de drept în societate, autoritatea
legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi de
a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este
determinat de gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în
parte, de instruirea juridică şi nivelul calificării. Fiecare jurist la
locul său de lucru trebuie să corespundă funcţiei ce o deţine, să
consolideze autoritatea profesiei sale, să ridice cultura juridică a
societăţii.
Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă,
în practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea
procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu
deformarea profesională. Aşadar, cultura profesional juridică a
unui jurist comportă următoarele calităţi:
— cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza
terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se
descurca în cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei
justiţii supreme pentru pătimit;
 — cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de
a merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în
numele triumfului justiţiei şi legii;
65
CKaKVH O.0., yK03.coH.,
c.201. 40
— profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru
rezultate excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a
câştiga faimă personală;
— cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea
de a defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea
consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului 63.

§ 3. Gîndirea profesională a juristului

Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a

evidenţia corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de
raţiune. Activitatea omului este rezonabilă datorită gîndirii.
Gîndirea dă răspuns la întrebări ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii
sensibile nemijlocite. Gîndirea se manifestă prin perceperea, în
mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni, judecăţi,
raţionamente64.
Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare
a conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format datorită
standardelor profesionale stabilite şi serveşte drept orientare
generalizată într-o situaţie concretă, profesional juridică a
realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic înseamnă operarea bine
stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii importante juridico-
practice apărută în activitatea juristului. Gîndirea judecătorului,
avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în fiecare
etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.
Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii
infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind
legături esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la
altul) între evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire
penală reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului
eveniment. Această reconstrucţie are loc prin înţelegerea
legăturilor dintre manifestările exterioare şi esenţa faptelor
produse în realitate. Faptul dat este posibil dacă juristul deţine
anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aceasta nu este

63Окусов А.П., указ.соч., с.140.

64Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной
деятельности юриста, Москва 2001, с.56.
suficient, fiind necesare şi informaţiile obţinute în procesul
examinării materialelor dosarului şi a personalităţii bănuitului.
Gîndirea va lega experienţa anterioară cu informaţia nou-obţinută,
le va analiza, va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva cazul.
Toate aceste procese vor parcurge neapărat următoarele forme
ale gîndirii65:

65Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.соч., с.56.

 - judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre
obiecte şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură
cu sfera profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede
normativitate, subtilitate şi formalism în concluzii;
- raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin
facultatea de generalizare a calităţilor unui grup omogen de
fenomene juridice, asimilarea unor cunoştinţe noi din cele
existente anterior. Concluziile juristului nu trebuie să depăşească
limitele stabilite de lege;
- noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei
unui fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de
astfel de fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce
este aceasta? Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt,
omor, şantaj etc.), juristul practic totalizează activitatea de
gîndire, regăsind-o în noţiunea deja prevăzută în lege.
Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite
trăsături obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor
generale şi face acest lucru prin raţionamente, concluzii şi
noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
- evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de
un anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de
drept a ei, trasarea sarcinilor. Această primă etapă a
activităţii de gîndire a ofiţerului de urmărire penală
precedează pornirea unui dosar penal;
- analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi
metodelor juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate,
luînd în considerare consecinţele şi limitele acceptate.
Această etapă în cazul ofiţerului de urmărire penală
corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de
cercetare a dosarului penal;
- alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea
rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul
de urmărire penală în această etapă face schema unor
combinaţii tactice, programul de activitate sub formă de
acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate spre
descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea
juristului, luînd în consideraţie calităţile lui individuale care
dictează caracterul alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are
o mare importanţă, în lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre
luată.
 Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea
sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor
juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de
realizare a lor, atribuirea unei forme juridice relaţiilor sociale
concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică,
deoarece pentru el este important, în primul rînd, procesul
realizării practice a
hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi
sarcinile organului pe care îl reprezintă 66.
în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului
prezintă un şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate
evidentă. Astfel avem:
— agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia
problematică;
—operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului
procesului, flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
— dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde
întregul tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial,
propunerea, dezvoltarea versiunilor;
—logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea
de a face generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
— spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice
situaţia şi faptele juridice obţinute;
— obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii
imparţiale, urmarea adevărului, pentru care este necesară
ordonarea informaţiei într-un anumut sistem (ipoteză, versiune);
— profunzime şi amploare - calităţi ce se completează
reciproc, prima denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului
studiat, iar cea de a doua caracterizează multitudinea de aspecte
ale fenomenului cercetat, precum şi sferele înrudite cu acesta;
— flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub
un nou punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui,
trecerea la studierea lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire
penală, la modificarea situaţiei, trebuie să se conformeze repede
Ia altă metodă de cercetare, să renunţe la versiunea greşită, să
depisteze posibilele lacune)67.
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de
cultura generală şi experienţa profesională. Un jurist
contemporan trebuie să-şi formeze un nou tip de gîndire
profesională, orientat spre activitatea lui profesională în condiţiile
statului de drept.

§ 4. Competenţa —indicator al măiestriei profesionale a

juristului

66Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург,

2002, с.228.
67Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.
 Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii
practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel
domeniu al practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii
recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa
organului statal
desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri
consfinţite în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor înaintate
(de exemplu, sarcina principală a poliţiei este păstrarea ordinii
publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază
atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului
prevede capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri
(drepturi şi îndatoriri) stabilite în lege sau în alt act normativ şi de
a purta răspundere pentru îndeplinirea lor în mod profesionist,
conform sarcinilor organului, în care acesta îşi desfăşoară
activitatea juridică practică. Competenţa juristului mai presupune
un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice
care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile,
deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează
capacitatea lui de a se ocupa cu o anumită activitate juridică
concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi
nedorinţa de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau
depăşirea lor, amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i
stabilesc esenţa:
— cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe,
capacităţi, abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei
profesionale, permanenta lor reînnoire şi desăvîrşire;
— normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii),
precum şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de
alte acte normative;
— funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile
profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în
baza experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un
instrument de lucru care este acumulat în funcţie de
personalitate 71.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor
juridice, procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice
concrete, precum şi realizările juristului.
Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în
activitatea practică a unui colectiv concret de jurişti.
Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele pozitive
(personale şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o
anumită unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector).
întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil,
efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu
privire la antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de
interogare sunt

71
Скакун О.Ф., указ.соч., c.237; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д.,
указ.соч., с.205. 44
exemple de competenţă specială a juriştilor practicieni.
Incompetenţa vine ca o ameninţare directă pentru interesele
clientului. Dacă juristul consideră că nu-i stă în putere să acorde
ajutor calificat clientului, el trebuie: să refuze dosarul şi să-l
transmită unui coleg mai competent, să invite în calitate de
partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg mai
experimentat68.
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia
deţinută sau profilul de activitate, poate fi stabilită:
— la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de
exemplu, judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu
deţin cetăţenia Republicii Moldova, nu posedă studii superioare,
nu au susţinut examene de calificare sau fără vechime în muncă
în specialitatea juridică respectivă);
— la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o
anumită activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea
privată de avocat sau notar);
— la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare
efectuată periodic în rîndul juriştilor69.
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării,
aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în
documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate
comisii de atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica
nivelul profesional al lucrătorilor din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a
mobiliza forţele creative ale juristului, a ridica
responsabilitatea pentru consolidarea legalităţii, garantarea
şi apărarea drepturilor persoanelor.

68Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37

69Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea
cu privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996,
art.23, menţionează că „Judecătorii sunt supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani",
iar art. 27 din Lege prevede că, „în dependenţă de funcţie, de vechimea în muncă,
de experienţă şi profesionalism, pentru judecători sînt stabilite grade de calificare".
 în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de
cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma
instruirii şi experienţei; pregătirea emoţional volitivă pentru
îndeplinirea activităţii profesionale prin studierea motivelor
alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor de atingere a lor,
conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o
activitate profesională concretă, care se dezvăluie intelectul,
gîndirea profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic,
spiritul de observaţie profesionist, memoria operativă şi de
lungă durată, activismul în cercetare, creativitatea,
inteligenţa.
Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta
depinde de sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete,
care sunt puse în faţa lui. Pentru ridicarea competenţei în
conformitate cu funcţia deţinută este necesară perfecţionarea
permanentă a juristului. în cazul avansării sau trecerii la o
alta funcţie, înrudită cu prima, este importantă pregătirea
corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea impune
anumite corective în determinarea calitativă a competenţei.
Mai sus am vorbit de competenţa specială, cuprinzînd un
sistem de capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi
practice ale specialistului, fapt ce îşi află rezonanţă în nivelul
de cunoştinţe acumulate, informare şi capacitatea de a le
realiza într-o sferă îngustă de activitate. în cazul în care
acestea se manifestă într-o sferă largă de activitate,
competenţa va fi generală.
în concluzie, subliniem că oricît de îngustă ar fi
specializarea, juristul trebuie să deţină şi competenţa
generală respectivă. Datorită cunoştinţelor generale în teoria
şi practica juridică, specialistul lesne va putea colabora cu
colegii de altă specializare. Competenţa generală este
indicatorul culturii profesionale, bază a competenţei speciale.

§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

Situaţia practicii juridice în Republica Moldova cere o

ameliorare considerabilă. Există suficiente probe de încălcare
a legalităţii şi ordinii de drept, tentative la viaţa, cinstea şi
demnitatea persoanei. In afară de cauzele care influenţează
asupra nihilismului juridic al societăţii şi provoacă la
infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în
activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile în acţiunile
juriştilor, care îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii
juridice, în gîndirea juridică deformată.
Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea
juridică practică sunt:
1) Abuzul de putere şi abuzul de serviciu.
 în orice societate puterea este un fenomen care îi
„îmbată" pe mulţi, lipsindu-i de gîndire lucidă. Fiind
reprezentant al puterii, juristul trebuie să apere ordinea de
drept stabilită de putere (de exemplu, în cazul poliţistului).
Acesta va apăra puterea chiar cînd nu este convins în
corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu
atribuţii de stat
sau le execută are în conştiinţă, în primul rînd, prescripţiile impuse
de lege, pe care el este obligat să le apere. însă uneori juristul -
funcţionar public - treptat se obişnuieşte cu situaţia de
reprezentant al puterii, [ntrucît puterea nu poate fi înfruntată,
persoana cu funcţie de răspundere este convinsă că nu poate
greşi. Restul persoanelor pentru el, în conştiinţa sa, se transformă
în potenţiali infractori. Puterea schimbă mentalitatea şi ideile
oamenilor. Nu zadarnic se spune: „Dacă doreşti să verifici o
persoană, dă-i putere". în cazul în care puterea îi va fi luată,
acesta se transformă într-o persoană neajutorată. Dreptul vine să
reglementeze puterea prin stabilirea răspunderii pentru abuzul de
putere şi de serviciu (art. 370 CP RM).
în cazul juriştilor, abuz de putere sunt socotite, de exemplu,
depăşirea termenului de deţinere sub arest, pronunţarea întârziată
a învinuirii etc. Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.
2) Necompetenţa - incapacitatea de a exercita profesionist
volumul de atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa
de responsabilitate pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi
sarcinilor organului unde este înfăptuită activitatea juridico-
practică.
Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi
practice, a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin faptul că
juristul nu respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu
analizează informaţia de fapt, nu aplică metodele şi procedurile
adecvate, adică nu posedă pregătirea corespunzătoare
standardelor profesiei juridice. De exemplu, necompetenţa
ofiţerilor de urmărire penală în probleme de expertiză generează
consecinţe imprevizibile pentru examinarea cazului: deseori
expertul primeşte date incomplete despre comiterea infracţiunii,
fapt care în mod evident l-ar fi ajutat să dea răspuns la întrebările
înaintate. Lipsa lor presupune concluzii greşite, care ulterior duc la
pronunţarea unei sentinţe ilegale. Datoria ofiţerului de urmărire
penală şi a judecătorului este de a examina minuţios problemele
expertizei: de a formula corect sarcinile, luînd în considerare
posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările grave ale legislaţiei
orientează pe o pistă falsă şi spre adoptarea unor decizii eronate.
3) Denaturarea procesului de descoperire a infracţiunilor.
Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la
procentul
descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind
criminalitatea, dezorganizînd activitatea lor. Astfel, nu sunt
înregistrate şi nu se ţine evidenţa tuturor infracţiunilor,
reclamanţilor li se refuză pornirea procesului penal, sunt
denaturate informaţiile despre situaţia reală şi
dinamica criminalităţii. In aceste condiţii lucrul operativ de
cercetare nu poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a
justifica lipsa de competenţă, infracţiunile se împart în
importante şi mai puţin importante, se caută motive formale
pentru încetarea dosarelor. Tendinţa de a şmecheri, în loc de
a munci activ în descoperirea infracţiunii, devine o a doua
natură a juristului practician*.
4) Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea
principiului prezumţiei nevinovăţiei.
Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine
rezultate frumoase depunînd minimumul de efort îl
determină pe jurist să învinuiască persoane nevinovate.
Principiul prezumţiei nevinovăţiei este înlocuit de către jurist
cu graba de a elabora doar o singură versiune - cea de
învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este pusă în
seama bănuitului, faţă de acesta apriori se ia o atitudine de
condamnare ca faţă de un infractor, iar declaraţia de
„autodenunţare" ca „regină a probelor" este obţinută prin
ameninţări şi torturi.
Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că
destinaţia lor este apărarea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor fiecărei persoane sau cetăţean, iar pentru
încălcarea acestora ei trebuie să fie drastic sanctionaţi.
5) încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu
gravitatea faptei şi adoptarea hotărîrilor „la comandă".
încâlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în
baza unui plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De
exemplu, intentarea dosarelor penale micilor antreprenori.
Aceştia, pentru a se întreţine, comercializează bunuri în lipsa
actelor sau licenţelor, fiind condamnaţi exagerat de aspru. In
aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune, pentru a nu
depăşi sau a nu tolera acţiunile delicvenţilor, pentru a găsi
incriminarea adecvată oricărei infracţiuni.
Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări
admise de jurişti, şi anume70 71:
- încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de exemplu,
cînd judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire
penală sau argumentele procurorului nu necesită verificare,
70’ Ar fi corect să menţionăm că la moment ofiţerii de urmărire penală sunt
suprasolicitaţi, în mod normal, se menţionează că ei ar putea examina 35 de
dosare pe an, însă numărul real ce-1 deţin în procedură este de 2-3 ori mai
mare.
71Скакун О.Ф.,указ.соч., c.223; Сливка С.С., указ.ссч., стр.112.
cînd avocatul pune relaţiile de prietenie în slujba clienţilor,
neglijindu-şi obligaţiile faţă de ceilalţi colegi;
— „dreptul telefonic" sau „presiunea din exterior" -
imixtiunea persoanelor cu funcţii de răspundere în
examinarea cazurilor juridice. Presiunea pe care aceştia o
aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală, judecătorilor,
procurorilor duce la formarea unor clanuri corupte ce încalcă
orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi
inamovibilitatea judecătorului (art.l şi 3 din Legea cu privire
la statutul judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995);
independenţa procurorilor în supravegherea respectării
legilor; drepturile profesionale ale avocaţilor în activitatea lor
de apărare. Astfel de fenomene demolează încrederea
societăţii în putere, plasînd-o într-o situaţie dubioasă.
încălcările profesionale ale juriştilor se manifestă prin:
— examinarea defectuoasă a dosarelor (avocatul
tărăgănează examinarea dosarului prin diferite tertipuri
procesuale);
— aplicarea unor metode perimate de lucru;
— aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere
individualitatea fiecărui client;
— încălcarea prescripţiilor legale;
— încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea
ei;
— atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;
— încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la
reţinere sau arestare);
— ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;
— coruperea.
Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale
deformărilor profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd
răspunderea severă pentru orice greşeală în practica juridică.
Teoria propune şi căi de depăşire a deformării
profesionale:
— perfecţionarea sistematică a activităţii profesionale;
— criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie
respectarea drepturilor cetăţenilor;
— perfecţionarea mecanismului de răspundere pentru
acţiunile ilegale;
— aprecierea activităţii fiecărui jurist conform
angajamentelor funcţionale proprii;
— asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi
realizări ale ştiinţei şi tehnicii;
 — efectuarea atestării periodice în asigurarea
competenţei, profesionismului;
— studierea şi aplicarea experienţei avansate ale
colegilor;
— formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc.
 Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile
ei § 2. Noţiunea şi structura culturii
politice a juristului § 3. Nivelurile
culturii politice a juristului
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea
profesională a juristului § 5. Asociaţiile obşteşti ale
juristului

§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei

Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una

destul de importantă pentru sistemul juridic, şi anume:
semnificaţia şi cultura politică. Care este legătura dintre politică şi
drept sau care este rolul juriştilor în realizarea politicii? Prin
politică înţelegem administrarea chestiunilor obşteşti sau arta de
a guverna o comunitate umană. Această guvernare instituie,
menţine şi garantează o anumită ordine internă. Dreptul, de
asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care
determină şi reglementează guvernarea comunităţii,
comportamentul şi activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două
fenomene se efectuează prin activitatea juridică de ocrotire a
normelor de drept, orientată spre combaterea formalismului
statal, samavolniciei politice, abaterilor, exploatării intereselor
cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale dubioase.
Cea mai importantă sarcină a activităţii politico- juridice a statului
este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al
societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu
politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării
lui materiale din partea contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea
instituţiilor juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează
apărarea onoarei şi demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii
persoanelor, rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează la moment.
De pe poziţia deontologiei juridice, anume în astfel de condiţii,
fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul pentru exercitarea
plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii cu
politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi
îndeplinească angajamentele competent din punct de vedere
juridic, iar la necesitate să- 1 corecteze în interesul cauzei
comune. Dacă această interrelaţie nu are loc, atunci
reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre politică
şi drept, ori pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice
condiţie el nu este considerat profesionist.
 Pentru limpezirea temei noastre, ţinem să aducem definiţia
unor noţiuni.
Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de
organizare şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se
instituie, se menţine şi se garantează o anumită ordine internă, se
asigură securitatea externă 72.
Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate
conform unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor
grupuri în realizarea intereselor proprii în privinţa puterii 73. Dacă
aceasta are loc în baza normelor de drept, ea se consideră
activitate legală, iar în afara lor - ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite
este deţinerea unei culturi politice.
Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini,
în raport cu valorile politice şi formele de participare la activitatea
politică, folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă 74.
Cultura politică are două aspecte: static - sistemul de valori
apreciate de societate, şi dinamic - formele de participare a
subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa politică. Valorile
politice sunt: libertatea politică, democraţia, drepturile politice,
norma politică, procedura politică şi altele. Formele de participare
la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară,
membru de partid şi altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de
subiecţii vieţii politice. Astfel avem:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături
tipice, care caracterizează conştiinţa şi comportamentul
populaţiei. Cultura politică a societăţii este dinamică, dezvoltîndu-
se de la o generaţie la alta, reacţionînd cu sensibilitate la toate
schimbările din lumea înconjurătoare. Cultura politică prezentă,
fără echivoc, reflectă cultura politică precedentă, tradiţiile, ideile,
concepţiile ei şi legătura dintre anumite instituţii social politice.
Cu toate acestea, ea este implantantă în norme reale ale practicii

72Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.207.
73Ibidem, p.ll.
74Idem, p.65.
politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a
aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiectând viitorul.
Cultura politică a personalităţii include reprezăntările de
valoare ale persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea
în practică a regulilor de comportament ca subiect al puterii
politice.
Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de
manifestare:
— informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică;
— emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor
despre politică în anumite convingeri, motive valoroase de
comportament (odată cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te
convingi că trebuie să votezi, indiferent în favoarea cui);
— comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi
instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai
aflat importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi
să ştii cum se procedează în acest caz).
Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie,
vor demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai
formată o reprezentare fundamentală despre viaţa politică,
despre societate şi despre lume în general. Este important ca
cetăţenii să nu se izoleze de viaţa politică a societăţii, dar să tindă
să participe activ la ea, pentru ca pluralismul părerilor să
influenţeze politica de stat. Juristului care deţine o cultură politică
individuală îi revine rolul primordial în formarea personalităţii
democratice ce ar dezvolta societatea civilă.
în cultura politică a unui grup se pune accentul pe o
categorie aparte - juriştii, formînd subiectul de discuţie al
paragrafului următor.

§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice,

capacităţi, deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament
implimentate în practică ca subiect al puterii politice.
* Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
- Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor,
orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de
stînga, liberal sau centrist).
 - Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare,
confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul
politic, autoritatea politică, reputaţia politică.
- Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la
mitinguri, demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice,
sancţiuni şi practici politice.
 Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice,
iar cel de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste
elemente pot forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist,
însă nu vor putea fi asimilate fără alte trei etape ce formează
structura culturii politice a juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă
despre viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de
funcţionare a sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale
cetăţenilor, strategia şi tactica dezvoltării politice a statului,
programelor politice ale partidelor şi mişcărilor de bază. La
acestea am putea adăuga: cunoştinţele politice nu trebuie
acumulate doar în cadrul studierii cursului de politologie la
facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în
corespundere cu evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului
Republica Moldova;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă
proprie de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi
cultura societăţii, formarea atitudinii faţă de structurile statale,
stat, puterea publică şi guvernare, conştientizarea valorilor
politice, elaborarea unor direcţii politice ferme. Dacă acestea se
vor realiza, convingerile politice nu vor putea fi destrămate sau
impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri durabile vei putea să
transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub
diferite forme şi comportament politic la sisteme concrete de
relaţii politice, prin capacitatea de a prevedea cosecinţele
participării juristului la activitatea politică. Referitor la
comportamentul şi cultura politică ale juristului, putem face o
specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci cînd
asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în
vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de
pe poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să
declare criminale statul şi societatea, să discute crizele existente,
caracterul antisocial al puterii şi alte cazuri admise într-o
societate democratică. Insă acestea poate să le expună doar în
limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul activităţii
profesionale ca jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să
fie un patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie
convins de necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice
ale statului de drept.
 Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale.
Din punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze
în afara proceselor şi instituţiilor politice 75. Astfel, Legea RM cu
privire la statutul judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu
poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social-politice
sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic..."; Legea cu
privire la poliţie76 în art.20 dispune „...în cadrul poliţiei nu se
admite activitatea partidelor politice şi a altor asociaţii social-
politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele vamale 77 în
art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă crearea
de structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv
religioase, cu excepţia sindicatelor."
însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la
concepţiile politice şi părtinire politică în general, să nu participe
la procesul politic sau să nu transpună în fapte viziunea sa
politică.
Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu
observatori indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea
juriştilor (deşi minimală) la dezbaterea proiectelor de legi, care
implică anumită atitudine politică. Discutarea Constituţiei este şi
ea un eveniment politic, deoarece consfinţeşte norme ce
reglementează nemijlocit raporturi de conducere politică.
Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al
unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale
juriştilor trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In
procesul creaţiei politice juriştii sunt implicaţi, împreună cu statul,
prin organele sale legislative, executive şi judecătoreşti. Statul
stabileşte parametrii culturii politice a juriştilor, elaborează
norme, le determină comportamentul politic, formele şi nivelul de
participare la viaţa politică, formele şi nivelul interdependenţei cu
instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai procesului politic. Statul
stabileşte şi adoptă simbolurile politice naţionale, care sunt valori
politice şi pe care juriştii sunt obligaţi să le apere de orice
tentativă de discreditare sau profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile
politice mondiale, principiile şi normele ce au găsit o
reglementare în stat: democraţia, pluralismul politic,
transparenţa, drepturile şi libertăţile politice. Ele sunt

75Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ru\ 117-119 din

15.08.2002.
76Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002
77Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din
24.08.200054
instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să folosească
toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la
conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi
(la referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la
formarea sistemului de organe centrale şi locale ale statului (fără
a recurge la abuz de putere), la protecţia şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor consfinţite în
Constituţie.
 Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei
înseamnă nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale
cetăţeanului, ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie de
răspundere să contribuie la stabilirea deplină a schimbului
informaţional dintre stat şi societatea civilă.
In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este
condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de
factorii sociali, istorici şi personali.

§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai

multe componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem
cultura politică a lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat,
partide, mişcări social politice, metode de conducere. Acestea
sunt:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de
alegerea poziţiei politice, reieşind din valorile preferate -
individuale sau colective, religioase sau ateiste, naţionale sau
internaţionale, conflictuale sau consensuale, practice sau idealiste.
Fără îndoială, acest component al culturii depinde de cultura
generală a juristului şi cultura generală a societăţii. Poţi fi un
individualist sau idealist, un naţionalist sau internaţionalist, totul
depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului social în care
vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel încît să
nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să
urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide
şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine78.
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de
conducere are specificul său, dictat de cunoştinţele sale
profesional juridice şi de poziţia de serviciu. Spre deosebire de
lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează concepţia proprie
despre putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea legilor,
aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît primul. Apoi
în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine
faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect

78 OfcycoB A.C., yM3.con., c.108.

5
5

I
 cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după
preferinţele proprii.

5
6

I
 Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa
politică, principial devine faptul formării în conştiinţa sa a
atitudinii faţă de conceptul „stat - persoană"82.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este
legată de respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi
cetăţeanului sau una statală, atunci cînd este reflectat monopolul
intereselor statului, prioritatea lor faţă de interesele persoanei.
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă,
cu cît prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup
ale juristului. Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept,
putere, programe de partid şi de alte fenomene politice. Juristul
trebuie să se conducă de principiul parităţii, echilibrului,
coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei în activitatea
sa practică. Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul
practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de
altă parte, apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul
unui profesionist, pe prim plan sunt puse obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu
obligaţiile profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă
alegere între cariera politică şi cea de serviciu. Prima poate fi
aleasă doar atunci cînd juristul are un activism politic dezvoltat.
Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica
statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al
puterii politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în
toate treburile obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre
interesele generale şi cele personale, ridicarea activismului în
toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea
politicii statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o
atitudine tolerantă faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului
se formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele
şi diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi
conservator sau progresiv. Important rămîne faptul că cultura
politică a juristului să fie orientată asupra valorii personalităţii,
inviolabilitatea şi garantarea drepturilor ei civile, iar formele de
activitate politică, care-i reflectă reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să
cimenteze cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în
stat, să cimenteze puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi
realizare a deciziilor, legitimitatea sistemului, măsura legală de
aplicare a forţei din partea unui aparat de stat represiv.
82
CKaKvn O.O.,
yKas.coM., c.290. 56
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea
profesională a juristului

Pluralismul politic reprezintă concurenţa liberă şi diversă a

ideilor politice, gîndirii, partidelor, care exlude monopolizarea
puterii de stat, cu ajutorul diferitelor tipuri de contragreutăţi.
Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia Republicii
Moldova, „democraţia în Republica Moldova se exercită în
condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura
şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca
ideologie oficială a statului" (art. 5) sau: „Cetăţenii se pot asocia
liber în partide şi în alte organizaţii social-politice. Ele contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în
condiţiile legii, participă la alegeri"(art.41).
Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sunt recunoscute
drept o componentă indispensabilă a societăţii democratice, a
statului de drept, însă, în lupta pentru putere, ele nu trebuie să
folosească forme agresive, procedee de provocare politică. Este
necesar ca în această concurenţă, prin compromisuri şi înţelegeri,
să se ajungă la un echilibru.
In politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică:
de confruntare şi de toleranţă.
Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi
acţiuni extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instigarea
la conflict şi
altele.
Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea
intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile,
părerile şi hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale,
promovează politica de compromis pentru înţelegerea în societate.
juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul principiu.
Aceasta presupune căutarea consensului,
compromisurilor, respectarea legii, a drepturilor omului, a
principiilor democratice. Un lucrător din sfera juridică nu poate
refuza serviciile unui client din convingeri politice, să fie părtinitor,
din motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie politică.
juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate
şi funcţia deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii
politice, să fie adeptul platformei politice a oricărui partid sau
mişcare, dar aceasta nu trebuie să prezinte impedimente în
exercitarea onestă a funcţiilor sale.

5
7
 Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care
exprimă voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea
publică sau s-o

5
8
deţină prin mijloace constituţionale, activează permanent şi
influenţează politica statului în conformitate cu programul şi
statutul său79. Mijlocul de bază al activităţii politice a partidului
este participarea la alegerile în organele legislative ale statului.
Juriştii trebuie să cunoască platformele politice ale partidelor de
bază, pot să facă agitaţie pentru alegerea reprezentantului lor, să
participe la alegeri, să fie ales.
Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie
lipsit de libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii, şi
în special, trebuie să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea
problemelor legate de organizarea şi reorganizarea sistemului
judiciar; să fie membru şi să formeze organizaţii profesionale
locale, naţionale şi internaţionale; să propună şi să explice
proiectele elaborate ale reformelor juridice în interesul societăţii şi
informarea societăţii asupra acestor probleme.
Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în
acumularea experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii
politice a lui atît în comportamentul individual, cît şi în viaţa
politică a societăţii.
Concluzia pe care o facem este că juristul, ca cetăţean al
Republicii Moldova, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide
politice şi organizaţii obşteşti pentru executarea şi protecţia
drepturilor şi libertăţilor sale, satisfacerea intereselor politice şi de
altă natură.
Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente,
stabilite de lege, în interesul securităţii naţionale şi a ordinii de
drept, protecţiei vieţii şi sănătăţii populaţiei, precum şi apărării
drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Respectiv, ca persoană
care se află în exerciţiu! statului, juristului i se impun anumite
limitări. Anumitor categorii (poliţie, procurori, judecători,
colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia le interzice să
participe la acţiuni politice, să facă parte din organizaţii social
politice, consfinţind principiul neutralităţii politice, în numele
funcţionării normale a statului democratic. Anume acest principiu
imprimă specific activităţii juriştilor ca funcţionari publici, lucrători
ai organelor de drept şi judiciare. Pentru ca procesul să nu se
transforme în arenă de confruntări politice, juriştii trebuie să fie
neutri politic şi să nu încalce normele profesionale care prevăd
interzicerea activităţii politice.

79 Хрестоматия по юридической деонтологии, указ.соч., с.13; Стандарты

независимости юридической профессии/ Советская юстиция, 1991, №23-24,
с.19-20.
 Principiul neutralităţii politice în activitatea juridică este
stipulat în Legea Republicii Moldova cu privire la statutul
judecătorului, art.8: „Judecătorul nu poate să facă parte din partide
şi alte organizaţii social politice sau să desfăşoare alte activităţi cu
caracter politic". Neutralitatea politică a judecătorului cere
imparţialitate politică: lipsa de sprijin material anumitor partide
politice, neparticiparea la demonstraţii
politice, la propunerea candidaţilor pentru alegerile în diferite
organe. El nu poate fi deputat în Parlament şi nici consilier în
autoritatea administraşiei publice locale. Pentru păstrarea
independenţei judecătorii nu trebuie să ia parte la discuţii politice,
care se desfăşoară în sistemul politic al oricărei societăţi.
Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de
exemplu, Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede:
„Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea politică" 80.
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, în art.20,
menţionează: „In cadrul poliţiei nu se admite activitatea
partidelor politice şi a altor asociaţii social-politice ale
cetăţenilor".
Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror
activitate o supraveghează, stipulează art.3 din Legea Republicii
Moldova cu privire la procuratură 81. Acelaşi articol, p.3, susţine:
„Nu se admite crearea de partide şi de alte organizaţii social-
politice şi nici activitatea acestora în organele Procuraturii.
Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici unui partid, ai
altor organizaţii şi mişcări social-politice şi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se supun numai legii".
îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi
membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de
dreptul de a fi ales în Parlamentul Republicii Moldova conform
listei de partid. în documentele internaţionale aceste interdicţii de
asemenea sunt prevăzute, însă cercul de persoane este limitat la
poliţie şi forţele armate. Acest fapt este confirmat şi de Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la
Adunarea Generală a ONU din 1966, art.22. Legislaţia Republicii
Moldova a extins cercul juriştilor practicieni cărora le este
interzisă participarea la reuniuni politice.
In afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie,
procuratură, poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care nu fac
parte din aceste organe, iar acdvitatea lor politică poate să
decurgă sub două forme:
1) participarea politică la: alegeri, referendumuri, controlul
liderilor politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea
informaţiei politice, la partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti.
Acestea toate fac dovada că juristul poate să se angajeze în toate
mişcările politice din domeniul politic, să înfăptuiască un şir de

80Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией/Российская

юстиция, 2001, №6, с.43-46.
81Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81-83 din 20.07.2001.
măsuri în scopul exprimării intereselor, cerinţelor şi
reprezentărilor complicilor săi. Participarea politică poate fi la
nivel naţional, local, statal sau internaţional, fiind favorizate de
democraţie, transparentă şi statul de drept;
 2) funcţionalitatea politică presupune administrarea activităţii
instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de
răspundere în aparatul de conducere, determinarea mecanismului
de adoptare a hotărîrilor, alegerea cadrelor, controlul asupra
îndeplinirii lucrului.
Regula generală referitor la aceste activităţi este că de
trebuie, să decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi
întreprinderilor de stat.

§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului

Asociaţiile obşteşti create de jurişti joacă un rol esenţial în

susţinerea standardelor profesionale şi a normelor etice, în
apararea membrilor lor de încălcări şi interdicţii nejustificate, în
asigurarea cu asistenţă juridică a tuturor solicitanţilor, precum şi
legătura cu instituţiile guvernamentale şi alte instituţii în numele
înfăptuirii justiţiei.
Principiile de bază ale activităţii profesionale a juriştilor permit
participarea lor în uniuni obşteşti şi de binefacere, care
consolidează realizările democraţiei, drepturile şi modalităţile
constituţionale de apărare a lor. Formarea şi activitatea
asociaţiilor obşteşti devine o barieră împotriva dependenţei totale
a fiecăruia şi a tuturor faţă de stat. Societatea civilă, creînd
asociaţii neguvemamentale (ale tineretului, veteranilor,
jurnaliştilor, actorilor), împiedică elita de guvernămînt să
uzurpeze puterea sau s-o folosească împotriva poporului.
Asociaţiile juriştilor colaborează strîns cu structurile
guvernamentale, fapt care contribuie la funcţionarea eficientă a
întregii comunităţi. Activitatea acestor organizaţii este autonomă,
chiar dacă regulile de funcţionare sunt stabilite prin lege 86.
In Republica Moldova activează următoarele asociaţii obşteşti
ale juriştilor:
Uniunea Juriştilor din Moldova (creată în anul 2001) este o
organizaţie neguvernamentală, constituită prin liberul
consimţămînt al persoanelor asociate, în vederea realizării
scopurilor determinate de statut. Ca organizaţie obştească, are
drept scop contribuirea la realizarea conceptului statului de drept
în Republica Moldova, precum şi promovarea în societate a
profesiei de jurist şi a ştiinţei juridice.
Obiectivele Uniunii Juriştilor din Moldova sunt:
— să militeze consecvent pentru recunoaşterea, aplicarea şi
respectarea deplină a drepturilor omului conform legislaţiei
naţionale şi normelor de drept internaţional;
S6
Vezi: Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din 17.05.96 , publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6 din 23.01.1997.
60
 — să lupte pentru promovarea intereselor profesionale
legitime ale diferitelor categorii de jurişti;
— să contribuie la reorganizarea instituţiilor de drept şi
formarea unui mecanism juridic eficient, în conformitate cu
Constituţia Republicii Moldova, alte acte juridice naţionale şi
internaţionale la care statul nostru a aderat, inclusiv pregătirea
cadrelor din aceste organe conform noilor cerinţe;
— să contribuie la excluderea oricăror imixtiuni în activitatea
poliţiei, anchetei penale, procuraturii, judecătoriilor, precum şi a
altor instituţii de stat în vederea exercitării depline de către
acestea a obligaţiilor profesionale, ceea ce va permite
implementatarea principiului supremaţiei legii în toate cazurile,
principiu fără de care este de neconceput un stat de drept;
— să impulsioneze prin publicare de lucrări ştiinţifice,
cercetări ştiinţifice în domeniu, organizarea de congrese,
simpozioane şi alte manifestări sociale cu caracter ştiinţific
formarea doctrinei jurisprudenţei, sporirea profesionismului
juriştilor;
— să se preocupe în permanenţă de îmbunătăţirea culturii
generale şi a sănătăţii fizice şi spirituale a juriştilor, organizînd
expoziţii, călătorii în ţară şi în străinătate, manifestări sportive şi
culturale;
— să stimuleze propagarea cunoştinţelor juridice şi ideilor
reformatoare prin intermediul publicităţii, întrunirilor şi cluburilor
juridice, desfăşurării în instituţiile de învăţământ a unor
concursuri cu tematică juridică.
Uniunea Juriştilor din Moldova activează în interesul public, în
condiţii de transparenţă.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova (creată în anul
1999) este o asociaţie profesională obştească,
neguvernamentală, apolitică, benevolă, autonomă, care activează
pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi care este deschisă
aderării tuturor judecătorilor Republicii Moldova, precum şi altor
persoane.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova funcţionează în
baza Constituţiei Republicii Moldova şi altor legi ale Republicii
Moldova.
Scopul principal al Asociaţiei Judecătorilor din Republica
Moldova este consolidarea eforturilor judecătorilor pentru
apărarea drepturilor şi intereselor lor, apărarea drepturilor şi
intereselor familiilor acestora, perfecţionarea sistemului justiţiei şi
a profesionismului judecătorilor, garantarea şi asigurarea reală de

6
1
către stat a independenţei judecătoreşti pe principiile de bază ale
independenţei organelor de justiţie.
Obiectivele Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova
sunt:
— să contribuie la garantarea prin Constituţie şi în baza
principiilor internaţionale de drept independenţa judecătorilor;

6
2
 _ să apere drepturile, interesele legitime şi demnitatea
judecătorilor şi a membrilor familiilor lor;
— să asigure prin orice mijloace principiile de inamovibilitate
şi irevocabiiitate a judecătorilor de pe teritoriul Republicii
Moldova;
— să reprezinte judecătorii Republicii Moldova în faţa
Guvernului Republicii Moldova, precum şi în relaţiile
internaţionale;
— să promoveze asigurarea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului de către instanţele de
judecată independente şi imparţiale în Republica Moldova;
— să promoveze o instruire optimă a judecătorilor din
Republica Moldova;
— să promoveze studierea academică a chestiunilor legate
de administrarea justiţiei, atît în interiorul cît şi în afara Republicii
Moldova.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova este accesibilă
pentru toţi judecătorii din Republica Moldova aleşi în mod
constituţional.
Asociaţia Poliţiştilor din Republica Moldova (creată în anul
1999) este o organizaţie obştească, independentă,
neguvemamentală, nonprofit, care reuneşte pe baza liberului
consimţământ şi fără distincţie de grad, sex, rasă sau religie
membrii serviciilor de poliţie, activi sau pensionaţi din corpul
atestat, în vederea creării între ei şi membrii lor de familii a unor
legături de prietenie şi colaborare. Deviza asociaţiei este: „Servicii
făcute prin prietenie".
Asociaţia se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în vederea
realizării următoarelor scopuri fundamentale:
— colaborarea internaţională şi întărirea înţelegerii reciproce
pentru probleme profesionale;
— favorizarea întâlnirilor personale prin schimbul de
persoane şi grupuri de persoane, prin vizite reciproce, prin
călătorii în grup, precum şi prin corespondenţe, care să conducă
la stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea unui climat de prietenie
între toţi membrii Asociaţiei, atît pe plan intern cît şi internaţional;
— dezvoltarea unor activităţi sociale şi culturale favorizînd
schimbul de experienţe profesionale prin organizarea de
conferinţe, sesiuni de lucru, schimburi de reviste sau diverse
lucrări, vizite de studiu la instituţiile similare şi altele;
— promovarea în toate serviciile de poliţie a respectului faţă
de lege, ordine şi drepturile omului;
 — creşterea prestigiului poliţiei în cadrul asociaţiei şi
îmbunătăţirea relaţiilor dintre poliţie şi populaţie;
— promovarea publicaţiilor internaţionale şi editarea unei
bibliografii a lucrărilor de poliţie şi în măsura posibilităţilor a
oricăror publicaţii de natură legală şi juridică.
 în vederea atingerii scopurilor propuse, Asociaţia are
următoarele atribuţii:
— organizarea de cursuri, conferinţe, dezbateri, simpozioane,
mese rotunde, schimburi bilaterale în scop de documentare;
— cooperarea cu alte secţii şi societăţi din alte ţări, ale căror
scopuri sunt similare.
Liga avocaţilor din Republica Moldova este o asociaţie
obştească republicană, de sine stătătoare, benevolă a cetăţenilor,
apolitică, nonguvemamentală instituită prin libera voinţă a
persoanelor asociate, profesională a avocaţilor.
Liga avocaţilor din Republica Moldova are drept scop:
— asigurarea înaltului profesionism în apărarea drepturilor şi
intereselor persoanelor fizice şi juridice;
— asigurarea condiţiilor pentru realizarea mai perfectă a
potenţialului profesional al membrilor Ligii;
— reprezentarea şi apărarea intereselor membrilor Ligii în
structurile statale.
în vederea realizării scopurilor, Liga îşi propune următoarele
sarcini:
— participarea activă în viaţa obştească a Republicii Moldova;
— contribuirea la realizarea reformei judiciare şi de drept;
— propagarea ştiinţei juridice;
— participarea la educarea cetăţenilor Republicii Moldova în
spiritul stimei faţă de lege, de drepturile omului, de principiile
statului de drept.
Liga foloseşte în activitate următoarele metode:
— colaborarea cu organele de stat, judecătoreşti şi de drept în
probleme juridice şi executarea legislaţiei în vigoare;
— colaborarea cu instituţiile ştiinţifico-consultative şi cu
firmele în problemele dezvoltării ştiinţei şi practicii juridice;
— colaborarea cu organele internaţionale a juriştilor, de drept
şi cu alte formaţiuni obşteşti;
— organizarea meselor rotunde în probleme de drept.
Uniunea Notarilor din Republica Moldova (creată în anul 2003)
este o organizaţie obştească a notarilor pe principii profesionale de
nivel republican, cu termen nelimitat de activitate.
Uniunea este organizaţie obştească pe principii profesionale
care urmăreşte beneficiul public şi îşi desfăşoară activitatea în
conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova şi a
Statului său. Scopurile şi sarcinile Uniunii sînt:

6
3
[
— Uniunea contribuie la dezvoltarea şi consolidarea
sistemului notarial în Republica Moldova prin asigurarea securităţii
şi stabilităţii circuitului civil, contribuie la promovarea şi
asigurarea respectării şi ocrotirii drepturilor persoanelor;
— popularizarea cadrului legal al modului de dobîndire şi
exercitare a drepturilor civile patrimoniale ale persoanelor prin
mijloacele mass-media şi prin seminarele de instruire şi
simpozioanele organizate;
— supravegherea respectării regulilor deontologice în
activitatea profesională a membrilor săi şi contribuie la asigurarea
cadrului corespunzător pentru perfecţionarea nivelului lor
profesional;
— consolidarea notariatului de tip latin în Republica Moldova
şi extinderea relaţiilor de colaborare cu notariatele statelor
străine;
— reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale şi
sociale ale membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea
prestigiului şi a autorităţii funcţiei de notar.
Pentru realizarea scopurilor propuse, Uniunea aplică
următoarele metode de realizare:
— analiza şi unificarea practicii notariale, documentarea
membrilor asupra novaţiilor din sfera dreptului şi a jurisprudenţei
cu aplicaţii în materie notarială;
— facilitarea introducerii şi însuşirii tehnologiilor modeme în
activitatea notarială;
— asigurarea notarilor cu registrele notariale, alte forme de
procedură şi evidenţă statistică şi contabilă, cu sigilii şi ştampile,
blanchete de protecţie, utilizate în activitatea notarială, aprobate
de către Ministerul Justiţiei;
— organizarea de reuniuni, simpozioane şi seminare,
schimburi de experienţă între notari, precum şi prin alte forme de
instruire, cu participarea reprezentanţilor instituţiilor şi
organizaţiilor din ţară şi străinătate;
— editarea unor publicaţii proprii privind activitatea notarială,
precum şi participarea la alte publicaţii ştiinţifice şi de
specialitate;
— propune Ministerului Justiţiei întocmirea proiectelor de acte
normative în materie notarială, sesizează ministerul în toate
celelalte probleme, legate de desfăşurarea eficientă a activităţii
notariale şi a unificării practicii notariale;
— asigurarea protecţiei drepturilor profesionale ale notarilor
şi celor sociale, inclusiv prin crearea fondurilor de asistenţă
socială nestatale, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
organizarea de fonduri de ajutorare, în baza Regulamentului
aprobat de Adunarea Generală;
64
 — reprezentarea intereselor Uniunii în organizaţiile
internaţionale.
Agenţia pentru susţinerea învăţămîntului juridic şi a organelor
de
drept „EX LEGE" (creată la 26 ianuarie 2000) este o organizaţie
obştească nonprofit, neguvemamentală, apolitică, constituită prin
libera manifestare a persoanelor asociate în vederea realizării în
comun a scopurilor determinate de statut.
Scopurile Agenţiei „EX LEGE" sunt:
— favorizarea şi contribuirea la dezvoltarea învăţămîntului
juridic şi a activităţii organelor de drept în Republica Moldova;
— promovarea şi susţinerea prin diverse mijloace a
învăţămîntului juridic, a cercetărilor ştiinţifice şi a publicaţiilor în
domeniul dreptului;
— realizarea şi elaborarea programelor de instruire şi
educaţie juridică a populaţiei;
— protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
— promovarea şi susţinerea reformelor în organele de drept
şi în învăţământul juridic, ridicarea nivelului profesional al
judecătorilor, procurorilor, poliţiştilor, colaboratorilor CCCEC şi
avocaţilor.
In perioada 2000-2004 Agenţia a realizat un şir de proiecte în
vederea susţinerii organelor de drept şi învăţământului juridic, a
organizat seminare interactive de instruire pentru jurişti şi
seminare metodice pentru profesorii facultăţilor de drept, a
organizat conferinţe ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a
publicat literatură de specialitate şi o revistă ştiinţifică82.
Centnd de Studiu, Asistenţă şi Protecţie Juridică „ARTEX"
(creată în anul 2003) fondat cu scopul de a promova conceptele
privind evaluarea nivelului culturii juridice în societate;
— implementarea noilor metode de asistenţă juridică şi
protecţie a drepturilor omului; studierea, promovarea şi
implementarea tehnologiilor de prosperare şi asigurare a
succesului;
— acordarea asistenţei juridice permanente şi protejarea
drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice în
faţa autorităţilor naţionale şi internaţionale.

82 Curier „EX LEGE" Nr.l, 2000.

6
5
 Asociaţia obştească „Clinica Juridică" (creată în anul 1999)
este o organizaţie neguvemamentală, nonprofit, constituită sub
formă organizaţională de instituţie obştească, ce îşi desfăşoară
activitatea pe întreg teritoriu] Republicii Moldova. Clinica Juridică
îşi propune drept scop:
— implementarea metodelor alternative în învăţământul
juridic superior;

6
6
 — acordarea asistenţei juridice cu titlu gratuit
reprezentanţilor paturilor social vulnerabile din Republica Moldova.
Pentru atingerea scopului, Clinica Juridică va efectua
următoarele
acţiuni.
— consultarea clienţilor în cazuri civile, administrative,
penale privind drepturile omului;
— reprezentarea în instanţele judecătoreşti a intereselor
clienţilor;
— organizarea tematică a seminarelor, conferinţelor,
meselor rotunde; elaborarea unor noi programe de studiu.

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului § 2.
Codul etic profesional al juristului § 3.
Secretul profesional al juristului § 4.
Jurămîntul juristului
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului.

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului

Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a

juristului. Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale,
ea fiind legată de asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei,
îndeplinirea obligaţiilor ei în faţa societăţii, statului, care la rîndul
lor înaintează faţă de jurişti cerinţe etico-moral înalte. Cu atît mai
importantă este cultura etică în condiţiile transformărilor
democratice în ţară, în forţele armate, în organele de ocrotire a
normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă căile
de formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi
normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei
morale, specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip
de activitate şi importante pentru exercitarea funcţiilor
profesionale, transformîndu-se într-un fel de cod moral de
comportament88. Astfel, cultura etică devine parte componentă a
eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane ce
desfăşoară aceeaşi activitate profesională, în cazul nostru - grupul
juriştilor. Pornind de la aceasta, constatăm că pentru un politician,
pe primul loc, stă cultura politică, pentru un economist - cea
economică, 88 Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-на-
Дону, 2001, с.153; Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность,
Юридическая литература, Москва, 1976, с.160.
66
pentru jurist - cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul
esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura
etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul
de vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi
conduitei, precum şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei
societăţi, clase, profesiuni ce determină nivelul lor de conştiinţă şi
conduită morală83. Ea include cunoştinţe, senzaţii şi convingeri
morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de conduită morale, norme
de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi oameni. Spre
deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă
atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau cultura
estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate,
om, artă din punctul de vedere al frumosului, cultura etică se
realizează doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea
cotidiană, ba/.îndu-se pe aşa valori morale ca: binele, datoria,
cinstea, conştiinţa, dreptatea.
Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a
juristului prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme
şi principii), care s-au format ca rezultat al cunoştinţelor,
sentimentelor, necesităţilor juristului, reflectînd în conduita sa
morală armonia dintre convingerile interne şi manifestările
externe84.
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări
şi idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se
formează atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau
obşteşti (grădiniţă, şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin
propriile străduinţe. Conştiinţa morală poate controla şi orienta,
stăpîni emoţiile şi sentimentele morale ale persoanei.
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală,
conţinutul şi structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul
conştientizării noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi
demnitate. Idealul moral se manifestă prin personificarea de către
jurist a unei stări, activizînd toate sentimentele morale.
Necesităţile morale se formează în urma activităţii gîndirii şi inimii,
transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la conştient la
83 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298.
59

84Скакун О.Ф.,, указ.соч., с.312.

comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a
juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi
de serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii
profesionale. Cu cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu
atît este mai înalt nivelul calităţilor morale. Toate acestea ţin de
aspectul teoretic sau raţional. Insă conştiinţa morală impune şi un
aspect psihologic sau sentimental. El include
un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii, antipatii,
reprezentări despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale.
Acestea se formează şi se consolidează în procesul experienţei de
viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte despre educaţia morală a
persoanei. în literatura de specialitate85 există mai multe clasificări
ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu
preponderenţă sentimentele moral-politice, ele fiind cele mai
durabile şi rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt:
patriotismul, solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională,
internaţionalismul. Ultima calitate reclamă din partea unui jurist
respectul faţă de alte popoare, toleranţă faţă de diferitele etnii şi
naţionalităţi. Aşadar, în baza celor menţionate distingem calităţile
inerente unui jurist:
— atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă
(patriotismul, mîndria naţională, internaţionalismul);
— calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine,
modestie, simţul demnităţii, comportamentul;
— calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie,
vigilenţă, disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă
fără aceste calităţi;
— cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia.
Faţă de jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce
se poate ierta mult sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată
nu i se va ierta unui jurist.
b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează
legătura specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală.
Iniţial acestea nasc în conştiinţă, manifestîndu-se apoi în
comportament. Toate relaţiile morale pot fi clasificate după
conţinut, formă şi tipul de legătură dintre oameni86.
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul
activităţii economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate
cazurile ele reflectă latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea,
demnitatea profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de
caracterul cerinţei morale înaintate faţă de jurist - generală sau
concretă. Ca răspuns acesta ia atitudinea respectivă: de datorie,
de mîndrie, de onoare sau invers.
In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală
presupune minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot

85Афанасьев О.В., Пищелко А.В.,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., указ.соч.,

с.167; Этика сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302.
86Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312.
fi mai multe). Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client,
jurist - bănuit, jurist - pătimit, jurist - martor, jurist - coleg.
 c) conduita morală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale,
a chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin
semnificaţia morală a faptelor săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului
ca purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît
respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii
obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică,
evitarea greşelilor şi a deformărilor profesional-morale87. Un jurist
va încerca satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd
va acţiona profesionist, în conformitate cu principiile şi normele
morale.
In practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral
specifice doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale
judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală,
avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici etc. Cînd într-un stat
sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care conţin norme
de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor,
notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale
se referă la cultura lor etică. Referindu-ne la Republica Moldova,
considerăm că normele noastre deontologice trebuie conformate
standardelor deontologice internaţionale, fără a fi neglijate
particularităţile sistemului naţional al statului.
Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura
culturii etice a juristului88:
1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor
etice în convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea
conduitei străine;
3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi
convingerilor etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea
calitativă şi eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea,
onoarea, reputaţia de serviciu a persoanei, căreia i se acordă
ajutor juridic; autoritatea juristului şi a colegilor, precum şi a
profesiei juridice la general. Regula etică de bază este: faci pentru
client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el însuşi
pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile,
specifice unui jurist specialist.
87Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы
правовой этики, Тверь, 2000, с.36.
88Скакун О.Ф., указ.соч., с.314.
 Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă
de activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în
atitudinea faţă de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor
cu clientul,
inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte persoane în
cazul unui proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de
subordonare faţă de jurist, de aceea atitudinea trebuie să fie
binevoitoare şi corectă.
încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după
sine răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere
de rău, Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi
pedepsirii lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte
normative. însă ar fi mult mai eficient de stabilit un mecanism de
tragere la răspundere a juriştilor în baza unui cod deontologic.
Acest cod va sancţiona doar încălcările normelor etice, apelînd la
conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va stabili o ordine,
atunci la nivel normativ nu vor apărea devieri.
Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce
caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie
aplicate în practica profesională. Un jurist în general trebuie să
întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi
omeneşti de valoare.

§ 2. Codul etic profesional al juristului

In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că

deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului,
adică, pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii
cerute de exercitarea unei anumite profesii—domenii dreptului,
iar pe de altă parte, aceste principii şi norme simt puternic
impregnate moral— domeniul eticului95.
O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea
elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta
poate funcţiona alături de alte acte normative interne şi
reglementări internaţionale. Dar, după cum am mai spus, intr-un
cod deontologic normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul
juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul modelului a
ceea ce este demn de ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din
aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să
cuprindă doar nome etice, morale, ce nu sînt cuprinse de actele
normative. Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă
acestora o norma tivita te, adică orice abatere de la normele
codului trebuie pedepsită. Pedepsele şi mecanismul de aplicare a
lor vor fi stabilite în cod. La moment se propime ca mecanismul
de punere în aplicare a codurilor etice să fie făcut de un oficiu
naţional sau un consilier al eticii96. Acesta ar putea fi un
colaborator al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi
explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o
95
Carmen Cozma, op.cit., p.140.
96
Achiziţiile publice şi etica publică: Viziuni privind combaterea corupţiei,
Transparecy International - Moldova, Chişinău, 2000, p.136.
70

[
I <
investigaţie independentă în privinţa unei încălcări a normelor
etice. In
I această privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit
Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa
a cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de
încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al
avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor
şi adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri privind
retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură
cu virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea,
recunoştinţa, loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine
şi reciproc, principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului,
echilibrului. Toate acestea orientează comportamentul, implicînd
în aceasta conştiinţa morală.
Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile,
conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea
funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a
eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane89.
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi
etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană,
pentru demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele
profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a
servi la:
— orientarea juriştilor;
— realizarea unui ghid de evaluare;
— îndrumarea activităţii;
— constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional.
Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor
se
înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita
juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare
metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a
tuturor principiilor morale ale juristului, mai ales că fiecare
personalitate este unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare
sau mai mică. Ln general, codul deontologic conţine următoarele
principii:

89Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy

International - Moldova, op.cit., p.141.
1) Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta
înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji
dreptului şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile
în conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi
necesită să fie executată, chiar dacă ea nu corespunde, după
părerea lui, ideilor statului
 ( I

I
de drept. Prin executare, juristul combate anarhia, nihilismul,
devenind apărător al legii. Astfel, art.5 din Legea pricind
organizarea judecătorească 90 prevede, „Justiţia se înfăptuieşte în
numele legii numai de instanţele judecătoreşti". Respectiv, acest
principiu şi-a găsit reflectarea şi în Codul eticii profesionale a
judecătorului. Regula doi: „Judecătorul respectă şi aplică corect
legea, întotdeauna acţionează în aşa mod ca să nu încalce
principiile de înfăptuire a justiţiei"91.
2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de
viaţă şi sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme.
Conştientizarea de către jurist a rolului său de reprezentant al
statului, care asigură condiţii de înfăptuire reală a drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legale ale cetăţeanului şi persoanei.
Diploma şi atestarea nu sunt suficiente pentru autorealizarea în
sfera juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine grijulie
faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel încît
oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci
şi persoana cu calităţile pozitive şi negative. Fiecare subiect care
comunică cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală, judecătorul,
avocatul aşteaptă de la aceştia atît o îndeplinire calificată a
îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor, fie un
martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici cumpătul. Doar în
asemenea condiţii apare respectul reciproc, se formează o
atmosferă de încredere în societate, care asigură reuşita lucrului
juridic. Gîndirea birocratică a unor jurişti provoacă o daună
considerabilă relaţiei jurist —client. Se formează piedici artificiale
în calea realizării drepturilor persoanei. De exemplu, în cazul
poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a înregistra
infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive foarte întemeiate din
partea reclamanţilor, iar în cazul judecătorilor - prin tărăgănarea
examinării cazurilor, făcînd trimiteri la nişte circumstanţe
neprincipiale. Eliminarea acestor momente negative se poate face
doar prin restabilirea situaţiei iniţiale - organele de drept sunt
garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. Cu referinţă la
practica Republicii Moldova, Codul de etică profesională a
judecătorilor, în regula 18, prevede: „Judecătorul, exercitîndu-şi
funcţiile sale, nu va leza onoarea, demnitatea şi drepturile
omului..."92. Aici se cuvine să subliniem primatul responsabilităţii

90Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din 19.10.1995.

91Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
92Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.72
 ( I

faţă de persoanele cu care intră în contact, prin fiece activitate

promovînd conceptul omului şi respectarea principiului
umanismilui.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce
însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă
prin toate
 mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către
jurist în activitatea sa. Judecătorul trebuie, de exemplu, să se
abţină de la comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti
definitive sau asupra cauzei care se află pe rol (regula 22 din
Codul judecătorilor). Judecătorul se comportă amabil şi corect cu
toţi (regula 29). Acest principiu se bazează pe alte calităţi ale
persoanei, cum sînt: încrederea, compătimirea, onoarea şi
sinceritatea93.
4) încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile
altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate,
bunăvoinţă, sinceritate, încrederea dintre colegi conduce la
rezultate pozitive în serviciu, la sporirea eficacităţii lucrului
colectiv.
5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor altei
persoane. Se manifestă prin acordarea susţinerii morale şi
dispunerea de a o ajuta. Cu toate că legea obligă juristul să
acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie atent cu bunurile,
în cazul percheziţiei, să compătimească bănuitul pentru a
dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan,
impulsiv sau să constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să
aleagă mai uşor măsura de pedeapsă, prescrisă de lege.
De exemplu, „Procurorul exercitînd atribuţiile, trebuie să fie
calm, oficial, politicos şi tolerant" (regula 15) - regulă
prevăzută în Codul deontologic al procurorilor.
6) Onoarea presupune principialitate, încredere în obligaţiile
asumate, convingerea subiectivă în justeţea muncii
efectuate, sinceritate faţă de sine şi de alţii, recunoaşterea
drepturilor altor persoane. Această calitate determină
comportamentul juristului în toate cazurile de comunicare
cu clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd
tuturor condiţii pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt.
Onoarea în mod normal este legată de sinceritate - calitate
intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune
adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza
interesele cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la acest
capitol că există anumite tipuri de activitate juridică care
necesită anumite exerciţii în cadrul acestui principiu -
justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor
participanţi, tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării
cazului.
93Carmen Cozma, op.cit., p.147.
7
3
 Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune:
— desăvîrşire profesională;
— promovarea stimei;
— respectarea persoanei ca valoare fundamentală;
— comportament de deschidere, de comunicare;
— respectarea adevărului;
— corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;

7
4
 — păstrarea secretului profesional;
— desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu pe
constrângere.
7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce
presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a
forţelor şi capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru
îndeplinirea datoriei profesionale în termene foarte scurte.
Punctualitatea este o calitate prevăzută în toate codurile
deontologice prezente pînă la moment în Republica Moldova94.
Cu referire la Republica Moldova putem menţiona că, la
moment, s-a adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor,
care stabileşte în 30 de reguli doar standarde generale privind
comportamentul judecătorilor în executarea atribuţiilor de
serviciu, comportamentul lor în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile etice
şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale,
condiţiile de angajare şi sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea
general şi vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în
vigoare este mai desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu
cît codurile deontologice sunt aprobate de toţi reprezentanţii
profesiei de comun acord şi nu prin Hotărîrea Colegiului
Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod
deontologic care prevede principiile de bază şi standardele
directoare de conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor
organizaţionale, cu autorităţile statelor şi persoanele juridice.
Legea cu privire la notariat, pe lîngă răspunderea morală,
stipulează şi sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod
deontologic al avocaţilor Baroului din Republica Moldova, care
reglementează în exclusivitate latura morală a activităţii
avocatului. Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi
este un exemplu pentru celelalte domenii ale sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală,
fiscală, securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc
material îndrumător fundamenta] privind conduita profesională.
Dacă există documente de uz intern, ele sunt incomplete,
ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în concluzie,
menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de
coduri de conduită, ca documente completând cadrul legal în
materie.
94Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy International -
Moldova; op. cit., p.136.
 Codurile de conduită trebuie să fie disponibile imediat la
recrutarea noului personal şi incluse în programele iniţiale de
instruire, mai multe îndrumare şi explicaţii trebuie să fie furnizate
asupra modului de aplicare a lor în practică.
 în ceea ce priveşte practica internaţională, o bogată
experienţă au acumulat SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania,
Austria, Polonia, Belgia, Danemarca: Codul de etică a
judecătorilor din SUA, Etica poliţistului Germaniei, Codul
deontologic al poliţiei naţionale a Franţei, Instrucţiunea cu
privire la principiile etice ale serviciului poliţiei Marii Britanii.

§ 3. Secretul profesional al juristului

Constituţia Republicii Moldova şi legislaţia garantează

neamestecul în viaţa personală şi familială, ocrotind următoarele
valori personale95:
—Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.
— Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile*. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţămîntul acesteia (excepţie sunt
cazurile prevăzute de lege, cînd aceasta se face în scopul
securităţii).
—Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, altor
trimiteri poştale, convorbirilor telefonice şi celorlaltor mijloace
legate de comunicare.
— Dreptul la informaţie nu tTebuie să prejudicieze măsurile
de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Alte
aspecte sunt reglementate de legislaţie96.
Reieşind din aceasta, menţionăm că dreptul la secret este
dreptul absolut, intransmisibil al persoanei de a tăinui de terţele
persoane informaţii care au legătură cu autodeterminarea
persoanei în societate, fie că acestea sunt secrete asigurate de
lege, fie că persoana ia toate măsurile ca această informaţie să
nu fie divulgată. Secretele pot fi personale şi profesionale.
La secretul personal ne-am referit mai sus. Secretul
profesional este o informaţie ce nu trebuie divulgată în virtutea
datoriei profesionale, fiind una dintre condiţiile de desfăşurare
cu succes a activităţii juristului, informaţia tăinuită se poate afla
în posesia, folosinţa sau dispoziţia unor persoane fizice sau
95Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, publicată în M.O. nr.l din
12.08.1994; Modificări prin Legea nr.344-XV din 25.07.2003.’ „Secretul" şi
„inviolabilitatea" sunt două noţiuni ce caracterizează natura instituţiei de viaţă
privată.

96Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr. 982-XIV din 11.05.2000, publicată în M.O.
nr.88-90 din 28.07.2000.
 juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor dorinţă, în
conformitate cu condiţiile prevăzute de aceştia 97.

97Семин Ария, Об адвокатской тайне! Российская юстиция, 1997, пг.2, с.19.

 în legislaţia Republicii Moldova nu există o definiţie strict
stabilită a secretului profesional, deşi sunt prevăzute diferite
tipuri ale lui: secretul înfierii, secretul medical, secretul comercial,
secretul bancar, secretul urmăririi penale, secretul profesional al
avocaţilor, notarilor ş.a. Se susţine că secretul aflat în timpul
exercitării funcţiei este recunoscut profesional.
Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi:
a) secret de stat - informaţii protejate de stat din domeniul militar,
economic, tehnico-ştiinţific, politic, de recunoaştere, de
contrainformaţie şi operativ de investigaţie a căror răspîndire,
divulgare, pierdere sau distrugere poate periclita securitatea
Republicii Moldova (art.2 din Legea cu privire la secretul de
stat)98.
b) secretul comercial - informaţii ce nu constituie secret de stat,
care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate
financiară şi de altă activitate a agentului economic, a căror
divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere
intereselor lui (art.l din Legea cu privire la secretul comercial)99.
Juristul munceşte atît în structurile de stat, cît şi private, fiind
obligat să păstreze atît secretul de stat, cît şi cel comercial.
Analizînd codurile deontologice, observăm că datoria de a ocroti
un secret comercial este un principiu etic important. El constă din
două elemente: nedivulgarea secretului profesional persoanelor
străine şi nedivulgarea secretului profesional colegilor, ce nu au
atingere cu cazul examinat.
Această regulă este generală pentru toţi juriştii din toate
ţările, confidenţialitatea caracterizînd în special practica
avocaţilor. Astfel, în actul normativ al Regulilor eticii avocaţilor al
Uniunii Internaţionale a Avocaţilor, în regula 1.5, prevede:
„Avocatul este obligat să respecte secretul profesional, al cărui
obiect îl formează însuşi faptul adresării clientului, informaţiile cu
privire la conţinutul discuţiilor cu clientul şi altă informaţie, ce se
referă la acordarea ajutorului juridic. Avocatul este obligat să
păstreze secretul chiar după ce relaţiile cu clientul au luat sfîrşit".
Juristul păstreză secretul tuturor clienţilor fără excepţie,
indiferent de faptul dacă aceştia sunt permanenţi ori s-au adresat
după ajutor o singură dată. Această regulă acţionează şi după
încetarea relaţiilor cu clientul, chiar dacă au încetat ca rezultat al
unor neînţelegeri sau conflicte. Asupra obligaţiei respectării
confidenţialităţii nu se extinde acţiunea termenului de prescripţie

98Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10 din 25.08.1994.

99Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 10.11.1994
(regulile 2.3.2 —2.3.4 din Codul general al regulilor avocaţilor din
ţările Uniunii Europene) 100. în scopul

100Барщевский M., Адвокатская этика, Москва, 2001, c.139.76

respectării acestor cerinţe, juristul trebuie să evite discuţiile cu
soţul (soţia) şi cu alţi membri ai familiei despre afacerile clientului
şi să înceteze orice discuţie la această temă, chiar dacă numele
clientului nu este pronunţat.
Discutarea problemelor profesionale cu colegii de asemenea
nu-i de dorit, îndeosebi cu referire la nume şi cazuri concrete. Se
interzice discutarea acestor probleme în prezenţa unor terţe
persoane, faptul avînd repercusiuni negative asupra relaţiilor cu
clientul pe de o parte, şi producînd asupra terţilor o impresie
proastă despre jurisprudenţă, pe de altă parte.
Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie să
ocrotească taina de persoanele care pot să pună piedici justiţiei,
să tăinuiască datele despre locul de trai al martorilor, iar
judecătorul să convoace şedinţe judiciare închise în cazurile cînd
trebuie asigurată viaţa persoanelor; să ia depoziţiile martorilor în
lipsa inculpaţilor.
Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile prevăzute de
lege ori cu acordul clientului. Aceasta se face în interesul
clientului sau al moştenitorilor săi. Divulgarea informaţiei
confidenţiale poate avea loc în următoarele cazuri:
1) dacă este permisă de lege sau de procedura judiciară, dar
în acest caz juristul trebuie să aibă grijă să nu prezinte
mai multe informaţii decît se cer;
2) dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru
prevenirea unei infracţiuni, în cazul în care juristul ştie cu
certitudine că astfel infracţiunea va fi evitată;
3) dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui de unele
învinuiri de acţiuni ilegale, comportament nejustificat sau
de luare de mită.
Respectarea secretului profesional în cadrul diferitelor
profesii juridice:
Păstrarea secretului profesional de titre avocaţi, conform
art.47 din Legea cu privire la avocatură, se stabileşte pentru
înfăptuirea normală a justiţiei şi asigurarea confidenţialităţii
relaţiilor dintre avocat şi client.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale
ce i-au fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice,
precum şi să transmită, fără acordul clientului, unor terţi
documentele legate de exercitarea delegaţiei. La acest capitol,
Codul deontologic al avocaţilor mai stipulează că secret
profesional reprezintă şi chestiunile cu care o persoană s-a
adresat după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite de
avocat, procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau

7
7
reprezentării, datele privind persoana care s-a adresat după
asistenţă şi alte împrejurări care rezultă din activitatea
profesională a avocatului.
Informaţia aflată de avocat în procesului cercetării
penale poate fi divulgată doar cu acordul ofiţerului de
urmărire penală.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor
activităţilor avocatului. Nici o presiune a unei autorităţi publice
sau de altă natură nu-1 poate determina pe avocat să divulge
secretul profesional. Aceasta poate fi făcută doar în cazurile
prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune, sau pentru
a asigura apărarea în cadrul unui litigiu declanşat între avocat
şi client.
In fine, subliniem că păstrarea secretului profesional de
către avocat este un drept şi o datorie fundamentală a
avocatului nelimitată în timp.
Păstrarea secretului profesional de către notar.
Această dispoziţie normează activitatea notarială în vederea
asigurării confidenţialităţii dintre client şi notar. Astfel, în art.9
din Legea cu privire la notariat stabileşte că „persoana care
desfăşoară activitate notarială are obligaţia să păstreze
secretul cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au
devenit cunoscute în timpul activităţii sale". în continuare,
Legea enumeră cazurile cînd informaţia poate fi deconspirată:
1) Informaţia cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează numai persoanelor
fizice şi juridice în numele sau din împuternicirile cărora au fost perfectate.
2) Aceeaşi informaţie se eliberează la cererea instanţei de judecată, procuraturii,
organelor de urmărire penală în legătură cu cauzele penale, civile sau
administrative aflate în curs de examinare.
Obligaţia de a păstra secretul actelor notariale rămîne în
vigoare şi după încetarea atribuţiilor notarului.
Pentru încălcarea acestei obligaţii, persoanele în cauză
poartă răspundere în conformitate cu legislaţia.
Păstrarea secretului profesional de către judecători.
Prin art.14 din Legea cu privire la statutul judecătorilor se
stabileşte că judecătorii nu au dreptul să divulge secretul
deliberării şi informaţiile obţinute în şedinţa închisă, iar
judecătorul de instrucţie nu are dreptul să divulge datele
urmăririi penale. Această dispoziţie, credem, ar putea fi
completată cu menţiunea privind nedivulgarea secretului

7
8
bancar, comercial, de stat, militar, de serviciu din partea
judecătorului, secrete ce i-au devenit cunoscute în cadrul
activităţii.
Colaboratorii procuraturii nu au dreptul, fără permisiunea
procurorului şi a ofiţerului de urmărire penală, să comunice
datele controlului, ale cercetării penale prealabile efectuate
de organele procuraturii. Această normă este pusă în acţiune
prin Codul deontologic al Procurorilor, regula 12: „Procurorul
nu dezvăluie informaţia dobîndită, obţinută confidenţial în
cadrul cercetării penale şi examinării cauzei...".

7
9
 Păstrarea secretului profesional de către colaboratorii
organelor afacerilor interne. Aceştia, de asemenea, nu au dreptul
să destăinuie informaţiile:
— ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret comercial
al organizaţiilor şi persoanelor;
— despre persoanele care au participat la depistarea,
prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor,
la examinarea judiciară a dosarelor penale şi organizarea
măsurilor de protecţie de stat a acestor persoane;
— a căror divulgare ar complica descoperirea infracţiunilor ori
ar contribui la săvîrşirea lor;
— ce denigrează onoarea şi demnitatea unui cetăţean sau
prejudiciază interesele lui legitime (art. 3, 4 din Legea cu
privire la poliţie) 101, dacă exercitarea atribuţiilor nu cer
contrariul.
în activitatea ofiţerilor de urmărire penală o mare importanţă
are secretul decurgerii urmăririi penale şi în procesul examinării
cazurilor. Aceştia permanent întreprind anumite acţiuni, culegînd
informaţii despre infracţiune, despre persoana ce a săvîrşit-o,
despre partea vătămată şi martori; ofiţerii de urmărire penală,
conform legii, au dreptul să asculte convorbirile telefonice
private, să ridice corespondenţa, însă toate aceste informaţii nu
pot fi folosite decît în scopul descoperirii infracţiunii.
Organele securităţii statului la fel au obligaţia să păstreze
secretul profesional, interzicîndu-li-se să facă publice informaţiile
ce constituie secret de stat, militar, de serviciu ori comercial, a
căror divulgare ar putea prejudicia securitatea statului, onoarea
şi demnitatea persoanei sau ar putea leza drepturile şi libertăţile
acesteia, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie în
interesul justiţiei (art.6 din Legea Republicii Moldova privind
organele securităţii statului)102.
Serviciul de Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova nu
poate face publice informaţiile ce constituie secret de stat,
militar, de serviciu şi comercial, precum nici informaţiile cu
caracter confidenţial, a căror divulgare ar putea prejudicia
securitatea de stat, onoarea şi demnitatea pesoanei sau ar
putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţie în interesul justiţiei (art.5 din Legea
101Publicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002
102'“Publicată în Monitorul Oficial nr. 10-11 din 13.02.1997.
privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii
Moldova).
 Aceeaşi Lege, în art.14, stabileşte că colaboratorii
Serviciului sunt obligaţi să păstreze cu stricteţe secretul de
stat şi de serviciu chiar după abandonarea serviciului,
indiferent de motiv. Divulgarea datelor şi informaţiilor care le-
au devenit cunoscute pe parcursul activităţii de serviciu, cu
excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie, este interzisă şi se
pedepseşte conform legii. Aceeaşi obligaţie o are şi Serviciul
de Protecţie şi Pază de Stat.
în concluzie, menţionăm că secretul profesional este un
instrument de executare eficientă a obligaţiilor profesionale şi
a datorie profesională.

§4. Jurămîntul juristului

Jurămîntul este o formulă şi un act solemn prin care o

persoană se obliga să-şi facă datoria faţă de ţară şi de popor.
Avocaţii, notarii, judecătorii, procurorii, poliţiştii, intrînd în
exerciţiul funcţiunii, depun jurămîntul prin care jură să
îndeplinească conştiincios obligaţiile profesionale şi să
păstreze secretul profesional. Astfel, prin jurămînt un jurist:
— îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa profesiei, societăţii şi
statului;
— recunoaşte legătura obiectivă politico-juridică exsitentă dintre
activitatea profesională şi o societate şi un stat concret;
— apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă de acest stat şi munca
profesională în cadrul lui.
Depunerea jurămîntului este un moment deosebit în
devenirea unui colaborator tînăr ca membru al unui
colectiv determinat şi a comunităţii de jurişti în ansamblu.
Jurămîntul se depune după un anumit termen, cînd juristul
a luat cunoştinţă de profesia dată, a conştientizat
destinaţia sa şi ataşamentul faţă de viitoarea activitate
profesională.
înainte de acest act, tînărului specialist trebuie să i se
explice conţinutul jurămîntului, importanţa actului,
responsabilitatea morală pentru respectarea cerinţelor lui.
Mesajul jurămîntului trebuie să fie interpretat ca o cerinţă
morală, apoi juridică faţă de profesia dată, cerinţă care
trebuie să fie urmată permanent şi neclintit.
Jurămîntul se depune personal, iar în cazul cînd o fac
mai multe persoane, în primul rînd depun jurămîntul
persoanele mai în vîrstă, după care toţi semnează textul.
După jurămînt se interpretează imnul Republicii Moldova.
Acest act se anexează la dosarul personal al fiecărei
persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de muncă.
Jurămîntul se depune o singură dată pe toată durata
activităţii. După depunerea jurămîntului se eliberează
legitimaţia.
 De regulă, depunerea jurămîntului este un act solemn care
decurge în prezenţa conducătorilor organelor centrale ale puterii,
ale ministerelor, departamentelor, veteranilor muncii,
reprezentanţilor administraţiei publice locale, altor oficialităţi. De
exemplu:
Jurămîntul judecătorilor Curţii Constituţionale: „jur să
îndeplinesc cinstit şi conştiincios obligaţiile de judecător al Curţii
Constituţionale, să apăr orînduirea constituţională a Republicii
Moldova, să mă supun în exercitarea funcţiei numai şi numai
Constituţiei". Acest jurămînt se depune în faţa Parlamentului,
Preşedintelui Republicii Moldova şi Consiliului Superior al
Magistraturii. Judecătorul îşi exercită funcţia de la data depunerii
jurămîntului (art.12 din Legea cu privire la Curtea
Constituţională)103.
Jurămîntul judecătorilor din instanţele judecătoreşti: „Jur să
respect Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-
mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi
revin". Se depune în termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în
şedinţă solemnă, în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, după
actul de numire. Despre depunerea jurămîntului se întocmeşte un
proces-verbal semnat de preşedintele şedinţei Consiliului Superior
al Magistraturii şi de către persoanele care au depus jurămîntul
(art. 12 din Legea cu privire la statutul judecătorului)104.
Jurămîntul procurorului cu următorul conţinut se depune de
către persoanele desemnate pentru prima dată în funcţia de
procuror: „Jur să respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii
Moldova, să apăr ordinea de drept, drepturile şi libertăţile omului,
interesele generale ale societăţii, să îndeplinesc conştiincios
obligaţiile ce-mi revin". Jurămîntul se depune în şedinţă solemnă,
în faţa Colegiului Procuraturii după citirea ordinului de numire.
Depunerea jurămîntului se consemnează într-un proces-verbal
(art. 22 alin. 3. 4 din Legea cu privire la procuratură)105. Acelaşi
jurămînt îl depune şi Procurorul General în faţa Parlamentului
(art. 16 al. 6 din aceeaşi lege).
Jurămîntul avocatului se depune în faţa ministrului justiţiei la
primirea licenţei. Are următorul conţinut: „Eu, avocatul (numele,
prenumele), jur să-mi aduc aportul la apărarea drepturilor,
103 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 7.02.1995.
104 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002
1,2

105 Publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
libertăţilor şi intereselor legitime ale omului, să-mi îndeplinesc
conştiincios şi onest îndatoririle de avocat, să păstrez secretul
profesional şi să nu compromit onoarea profesională a
avocatului"(art. 23 din Legea Republicii Moldova cu
 privire la avocatură) 106. Textul jurămîntului este semnat de
avocat şi se păstrează în dosarul personal al avocatului la
Consiliul Baroului.
Jurămîntul notarului se depune solemn în faţa Comisiei de
Licenţiere a activităţii notariale, în prezenţa ministrului justiţiei:
„Eu, notarul (numele, prenumele), jur să fiu devotat Republicii
Moldova, să respect Constituţia şi legile ei, să fiu onest şi să
îndeplinesc conştiincios obligaţiile de notar". Textul jurămîntului
se semnează de notar şi se păstrează în dosarul său personal la
Ministerul Justiţiei (art.14 din Legea cu privire la notariat)107.
jurămîntul efectivului de trupă, corpului de comandă al
poliţiei şi al altor subunităţi ale organelor de interne ale
Republicii Moldova are următorul conţinut: „Eu, (numele,
prenumele), încadrîndu-mă în serviciul organelor de interne, jur
solemn să fiu devotat poporului şi RM, să fiu onest, disciplinat,
vigilent şi curajos, să păstrez secretele de stat şi cele de
serviciu, să păstrez cu stricteţe legile Republicii Moldova.
Jur să îndeplinesc în mod conştiincios şi cu exactitate
obligaţiile încredinţate, ordinele şi prevederile statutelor, să
respect şi să ocrotesc drepturile cetăţenilor, proprietatea lor, să
apăr ordinea de drept şi patrimoniul Republicii Moldova.
Jur să nu-mi cruţ puterile, iar în caz de necesitate nici viaţa
pentru a apăra integritatea teritorială şi independenţa Republicii
Moldova.
Dacă voi încălca acest jurămînt să fiu pedepsit cu toată
asprimea, conform legilor Republicii Moldova" 108.
jurămîntul colaboratorilor Serviciului de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova. Jurămîntul este stabilit doar
pentru persoanele din conducerea organului. La data numirii în
funcţie, directorul Serviciului depune în faţa Parlamentului, în
prezenţa Preşedintelui Republicii Moldova, jurămîntul cu
următorul conţinut: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi
priceperea propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, suveranitatea, independenţa, unitatea
106Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-127 din 12.12.2002.
107Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002
108n6 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aprobarea textului
Jurămîntului efectivului de trupă, corpul de comandă al poliţiei şi al altor subunităţi
ale organelor de interne ale Republicii Moldova şi a Regulamentului privind modul
de depunere a jurămîntului nr.654, X1I-22.07.1991.n7Publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr. 156 din 31.12.1999.
 şi integritatea teritorială a Republicii Moldova". Textul este
semnat de către director, păstrîndu-se în dosarul său personal
(art. 13 p.2 din Legea Republicii Moldova privind Serviciul de
Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova) 109.

10982
 Juriştii-funcţionari publici, încadraţi pentru prima dată în
serviciul public, depun jurămîntul stabilit prin Legea serviciului
public (art.15 alin.l)110:
"Conştient de responsabilitatea ce-mi revine în serviciul
public în calitate de persoană cu funcţie de răspundere, jur
solemn să servesc cu credinţă statul şi poporul Republicii
Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr interesele
şi autoritatea statului, drepturile, libertăţile şi interesele legitime
ale cetăţenilor, să port cu demnitate titlul de funcţionar public,
să-mi exercit în mod conştiincios obligaţiile. Dacă voi încălca
acest jurămînt, sînt gata să port răspundere cu toată rigoarea
legii". Jurămîntul se depune o singură dată, în prezenţa
colectivului unităţii respective a autorităţii publice, în faţa
simbolurilor de stat, la cel mult 10 zile de la ocuparea funcţiei.
Persoana cu funcţie de răspundere semnează jurămîntul care se
anexează la dosarul său personal. La trecerea în serviciul unei
alte autorităţi publice, indiferent de motiv, persoana cu funcţie
de răspundere nu mai depune jurămînt.
§5. Deformarea morală a juristului

Intre moral şi imoral există un hotar, uneori, destul de

vulnerabil. Experienţa activităţii lucrătorilor sferei juridice
demonstrează că disciplina nesatisfăcătoare, încălcări şi chiar
infracţiuni săvîrşite de către aceştia, sunt nu doar o manifestare
a profesionismului scăzut, ci mai mult o lipsă de cultură etică,
adică o moralitate deformată. Conştiinţa civică dezvoltată
lipseşte atît societăţii în general, cît şi grupurilor profesionale.
Fiind vorba de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea fac
surplus de această calitate. Ca rezultat, într-un colectiv format
de jurişti, apar diferite încălcări ale datoriei de serviciu,
divulgarea secretului profesional, încălcarea jurămîntului,
formalism în perfectarea actelor, îndeplinirea superficială a
ordinelor, răspîndirea bîrfelor ş.a. în literatura de specialitate se
disting două categorii de factori: pozitivi - indicatori ai unui
climat psihologic favorabil, ce caracterizează o cultură etică şi un
potenţial moral înalt, şi factori negativi, ce implică respectivele
consecinţe111.
La prima categorie sunt atribuite:
— starea psihologică şi fizică bună a personalului;
— conducere raţională şi control;

110 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61 din 02.11.1995.

n8

111 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.220.

8
3
— nivelul ridicat al pregătirii profesionale;
— simţul colectivităţii şi ajutorul reciproc;
— aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a îndeplinirii
conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;

84
 [

Cea de a doua categorie presupune:

- critica condiţiilor de muncă, discutarea indicaţiilor;
- îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;
- întreruperi nemotivate în timpul lucrului;
- întârzieri şi lipsă nemotivată de la locul de muncă;
- încălcarea regulamentului de ordine interioară;
- atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice etc.
Dacă în colectiv apar primele simptome ale acestor situaţii,
faptul trebuie să pună în gardă conducătorul colectivului şi pe
cei mai conştiincioşi membri ai lui.
Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv începe
decăderea morală, iniţial a unor membri apoi a întregului
colectiv, care se manifestă prin
următoarele:
- abuz de putere;
- aplicarea metodelor birocratice de conducere;
- atitudine tolerantă faţă de încălcările disciplinei de muncă;
- atitudine negligentă faţă de obligaţiile de serviciu;
- întocmirea sumară a documentelor;
- încălcări ale codurilor procesuale;
- dispersarea colectivului în favoriţi şi antipatici;
- lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;
- atmosferă conflictuală în colectiv etc.
Aceşti factori demonstreză o deformare moral-profesională
şi necesită o schimbare urgentă. Această situaţie duce la
scăderea capacităţii de muncă, mărirea numărului de
reclamaţii, gîlceavă între colaboratori şi, în fine, la schimbarea
conducerii şi pierderea pe o durată îndelungată a autorităţii.
Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie cunoscuţi şi luaţi în
consideraţie în primul rînd de conducătorul colectivului, apoi
de lucrătorii responsabili de cadre şi de munca educativă în
colectiv.
Deformarea morală a juriştilor îşi află rădăcinile, pe de o
parte, în viata socială, acestea fiind numite motive externe, şi
pe de altă parte, în caracterul specific al muncii profesionale,
acestea fiind numite motive interne.
La motivele externe putem atribui:
- instabilitatea socială şi inconsistenţa stimulării materiale;
- lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;
- corupţia în sectorul public;
 - dezordine în sistemul de drept, interpretări discordante ale
legilor, neexecutarea lor, imperfecţiunea legislaţiei;
- asigurarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei,
neachitarea pensiilor şi a salariilor;
— apărarea necorespunzătoare social-juridică şi economică a
colaboratorilor organelor de drept;
—lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.
Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de
deformarea morală a societăţii.
în societate oamenii, iar juriştii sunt aceiaşi membri ai
societăţii, nu mai deosebesc dreptatea de nedreptate, binele de
rău. Luînd în consideraţie că fizionomia morală a omului şi
comportamentul său se formează pe tot parcursul vieţii,
instituţiile de învăţămînt speciale trebuie să ţină cont de acest
fapt şi să atenţioneze în special asupra porniri spre deformarea
morală pentru a le înlătura în etapa iniţială.
In instituţia de învăţămînt superior se vor analiza toate
calităţile viitorilor jurişti, luînd ca bază soluţionarea echitabilă a
neînţelegerilor morale, cultivarea unei atitudini umane faţă de
oameni, simţul responsabilităţii sporite, intoleranţă faţă de
greşelile din practica juridică.'
Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:
— volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa controlului asupra
executării;
—nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;
—nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat;
— remunerarea necorespunzătoare muncii depuse, lipsa altor
forme de stimulare materială, condiţiile de muncă
nesatisfăcătoare;
— soluţionarea cazurilor juridice după principiul: cine plăteşte
mai mult, acela are dreptate;
— incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei negative din
partea mediului criminal.
Analizînd cele expuse mai sus, putem evidenţia trei etape de
deformare profesional morală a juristului, în literatură din
domeniu mai numită şi „scară de cădere" 112 113:
1) substituirea normelor generale ale eticii profesionale cu
principii antimorale;

112' Cu părere de rău, în practica de instruire, am înfilnit foarte mulţi studenţi porniţi pe calea
deformării morale: stimularea materială pe primul loc, nu sunt oneşti, nu cunosc reguli elementare de
comportament, au ales ca model demn de urmat: lipsa de omenie, conflictul, egoismul, atitudine
neserioasă faţă de procesul de instruire.
113 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЮ.
 2) substituirea cerinţelor datoriei de serviciu cu interese
personale de profit;
3) formarea înclinaţiilor spre săvîrşirea încălcărilor.
 La acestea mai putem adăuga o etapă, şi anume - deformarea
morală a conştiinţei juristului. De regulă, aceasta duce la
deformarea morală a personalităţii. Acesta se constată în cazul în
care un procuror, judecător, ofiţer de urmărire penală cu
experienţă cunoaşte normele, principiile de conduită morală, însă
conştient şi grav Ie încalcă. în situaţia dată, societatea nu mai are
de la cine învăţă, lua exemplu, iar activitatea ei se transformă într-
un lanţ continuu de săvîrşire a nelegiuirilor.
In aceste cazuri apare întrebarea: cum răspund juriştii pentru
aceste efecte negative ale comportamentului lor? în mod general,
confom legislaţiei, apare un anumit tip de răspundere. în cazul
deontologiei juridice interesează răspunderea morală.
Răspunderea morală reflectă capacitatea persoanei de a
conduce în mod individual activitatea sa şi a răspunde pentru
faptele săvîrşite 121. Cu cît persoana efectuează conştient şi
benevol o activitate mai serioasă, cu atît sporeşte răspunderea
morală a lui. Cu cît persoana avansează pe scara de serviciu, cu
atît devine mai dură atît răspunderea morală, cît şi socială.
Foarte puţin interesează cum conlocuiesc vecinii într-un oraş,
însă tuturora le este interesant cum trăieşte şi se comportă şeful
statului. Ca persoană fizică, omul este responsabil în mediul
social, în familie, în locurile publice, ca membru al colectivului
răspunde pentru faptele sale în faţa colectivului, uneori nu doar
pentru sine, dar şi pentru activitatea întregului colectiv.
Cu cît influenţa pe care o are o persoană asupra societăţii este
mai mare, cu atît sporeşte răspunderea morală.
Răspunderea morală a juristului înseamnă obligaţia acestuia
de a-şi da seama de acţiunile, faptele, conduita, relaţiile sale în
procesul activităţii juridice practice. Deoarece majoritatea juriştilor
se află sub controlul special al societăţii, mai ales în condiţiile
societăţii democratice, oamenii nu vor ezita să critice public
acţiunile unui jurist-funcţionar, dacă acestea nu apără interesele
sociale. în acest caz juristul, care încalcă normele morale, trebuie
să poarte răspundere morală faţă de colegi şi de societate în
ansamblu. Acest tip de răspundere trebuie să fie prevăzut de
codurile deontologice.
Probleme apar atunci cînd un jurist începător, conştiincios,
angajat într-un colectiv cu cultură etică joasă, începe confruntările
cu colectivul pentru afirmarea principiilor sale morale. în această
situaţie el trebuie să aleagă: impunerea cu dîrzenie a principiilor
sale morale ori să se deformeze moral. Prin urmare, colectivul de
lucru devine principalul factor în formarea sau deformarea morală
a persoanei. Rolul său constă

ui A<ţ>aHacbeBa O.B., nmue/iKO A.B.,

yKa3.coM., c.178. 86
t
 în respectarea principiilor morale unde persoana ar putea să
lucreze, să se realizaze, să acţioneze conform legii. In caz contrar,
vor apărea conflicte moral-psihologice, însă întrucît activitatea
juriştilor se bazează, de cele mai dese ori, pe lucrul colectiv,
responsabilitatea pentru încălcări (chiar săvîrşite de un jurist
aparte) va fi pusă în seama întregului colectiv şi a conducătorului.
Acest principiu are menirea să asigure o moralitate înaltă şi
respectarea legalităţii în procesul exercitării funcţiilor
profesionale.

Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura
estetică a juristului § 2. Formele de
manifestare a culturii estetice a juristului
§ 3. Forma exterioară a juristului § 4.
Estetica organizării locului de muncă
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea
documentelor juridice § 6.Eticheta de serviciu a
juristului

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului

Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei,

considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului, în
estetică se deosebesc două curente:
1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea frumosului
sub toate formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în
activitatea profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se
orientează la ea ca la un mijloc de realizare a justiţiei, libertăţii şi
garantarea răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor.
Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de
autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice,
adică să corespundă cerinţelor înaintate de valorile societăţii
contemporane. Ele vor fi în general aprobate sau recunoscute
doar în cazul în care se vor apropia la maximum de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să
corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi

8
7
juriştii, însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să
corespundă

8
8
 I

cerinţelor politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie ca ele

să fie realizate după legile frumosului.
Odecizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct
de vedere funcţional.
în literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice
care au legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi anume:
categoria frumosului, sublimului, eroicului 114.
Frumosul în practica juridică presupune armonie,
proporţionalitate, simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii
sociale, a bunăstării ca valoari sociale importante. S-ar părea
că acţiunile legale sunt şi estetice, însă nu este chiar aşa. Atît
norma juridică, cit şi cea estetică necesită executare în mod
creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă
acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat, rezultatul
activităţii sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca rezultat
al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre
morală şi normă juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă calităţile
realităţii, caracterizîndu-i importanţa socială pozitivă (sublimul
tinde să ajungă la un grad suprem de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sunt
atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului,
care a depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în
survenirea rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine
învinuirea în numele statului, avocatul care apără vinovaţii
întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest caz sublimul,
nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-se de idealuri şi
sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută
juristul să depăşească frica în situaţii periculoase, care sunt
multiple în activitatea de ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea estetică a
perfecţiunii, reflectată în lupta pentru idealuri social
importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sunt
rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la
capăt, devenind un pericol atît pentru societate, cît şi pentru
colaboratorul organului de drept.
însă eroismul presupune nu doar lupta cu infractorii, ci şi
lupta permanentă cu reprezentanţii puterii, care constrîng
juriştii să încalce legea. Trebuie să ai destul curaj, reţinere şi

114 OKVCOB A. ti., yKa3.e0M., c.174. 88

 I

forţe morale, devotament faţă de lucru, simţul înalt al

colectivismului şi responsabilităţi pentru eventualele
consecinţe, pentru a lupta cu „presiunile efectuate prin
 I

telefon"115. Eroismul şi curajul profesiei juridice la moment

dobîndesc alte dimensiuni prin tentativa de a se opune mafiei şi
criminalităţii organizate.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului,
care cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi
deprinderi estetice, reflectînd nivelul perceperii şi asimilării
frumosului în procesul îndeplinirii atribuţiilor profesionale.
Conţinutul culturii estetice presupune:
— cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări,
sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine factorul
principal în formarea educaţiei estetice a unui jurist care
acţionează în mod individual, iar acţiunile poartă un
caracter uman, binevoitor, manierele şi forma exterioară
fiind dictate de un gust estetic fin;
— relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea,
reputaţia, interdependenţa estetică, acestea fiind
prezente în activitatea juristului şi reflectînd estetismul
ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut
separat de ceilalţi colegi;
— comportamentul estetic prevede faptele estetice,
consecinţele suportate, practica estetică acumulată.
Astfel se manifestă şi comportamentul concret al fiecărui
jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este acumularea
cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă,
pictură, despre frumosul fenomenelor din natură şi al
evenimentelor din viaţă şi activitatea profesională;
2) următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor
acumulate în convingeri estetice, în capacitatea de a
asimila şi a aprecia estetic operele de artă, datoria
profesională. A.P. Ocusov menţionează: "Pentru un jurist
este foarte importantă cunoaşterea, înţelegerea şi
aprecierea operelor de artă pentru a le putea deosebi de
cele falsificate, deoarece aceasta i-ar permite să-şi
exercite eficient funcţiile"116.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului pentru a lua
parte la crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea

115OKVCOB A. n., yKa3.coM., c.177.

116OKycoB A. n, ym3.coM., c.179.
8
9
 I

organiza „frumos" lucrul, de a comunica cu colegii şi

clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi convingerile
estetice acumulate (eticheta conduitei, a vorbirii, a
vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor
perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale
moral estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a
lui,
dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea
normelor deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în
atitudinea juristului faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi.
în aşa fel cultura estetică denotă capacitatea juristului de a
simţi armonia relaţiilor sociale, de a aprecia valorile, de a alege
cea mai corectă soluţie practică, întru apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei.
In manifestările concrete, cultura estetică devine o trăsătură
indispensabilă a întregului proces de ocrotire a normelor de drept,
aflîndu-şi exprimare în diferite sfere ale esteticii juridice.
Cultura estetică are două laturi: externă şi internă.
Latura internă reprezintă universul lăuntric al omului, ce
caracterizează juristul ca persoană (de exemplu, gustul).
Latura externă cuprinde formele de manifestare exterioare.
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului
Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se
constituie din elementele exterioare ale culturii condiţionate de
simţul estetic al juristului, ce se exprimă prin următoarele forme
exterioare:
1) maniera de comportament;
2) cultura vorbirii;
3) cultura convorbirilor telefonice;
4) cultura aspectului exterior;
5) cultura organizării locului de lucru;
6) cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un Toi important în
aprecierea culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul
psihofiziologic al personalităţii şi este o formă neverbală de
comunicare. Limbajul comunicării este o componentă vitală a
contactului ce are loc între oameni. Mesajele neverbale le
amplifică pe cele verbale ori le contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în
contradicţie, este mai bine să luăm în consideraţie conţinutul
mesajului neverbal, deoarece oamenii pot ţine sub control ceea
ce spun „neverbal" 125. Comunicăm neverbal chiar prin simpla
prezenţă (cum arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le
9
0
 I

alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem sau să

ne dăm seama, de aceea este imposibil să blocăm comunicarea
neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din mesaj
este redat prin cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum
spunem), accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi
factori126.
Comunicarea neverbală are loc prin următoarele mijloace:
— voce (timbru, intonaţie);
— mişcări (manieră, gesturi, mers);

125
Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex, 2000, p. 120.
Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de comunicare
pentru un şef de succes, Chişinău, 2001, p.62.

9
1
audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta);
vedere (privire).
Vocea ne furnizează informaţii privind starea emotivă, intenţiile,
atitudinea şi diversele caracteristici ale persoanei. Timbrul dă culoare
vocii, ea poate fi armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică,
seacă, spartă. După intonaţia vocii putem afla dacă persoana este
energică sau obosită şi epuisată. Ritmul vorbirii exprimă anumite
caracteristici ale personalităţii: nervozitatea accelerează ritmul
vorbirii, în timp ce calmul o încetineşte. într- o convorbire juristul
trebuie să fie foarte sensibil la muzica vocii, fie pentru a-şi modifica
propriile intervenţii, fie pentru a-şi cunoaşte mai bine interlocutorul. El
trebuie să urmărească modificările tonului, intonaţia, accentele puse
pe anumite cuvinte sau pe o anumită frază şi să încerce să se
conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul comunicării.
Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi interlocutorul.
Primul trebuie să creeze o impresie bună, mai ales că în majoritatea
cazurilor obiectul activităţii lui îl formează elementele negative ale
societăţii. Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi încredere în sine
şi îl va ajuta la examinarea cazului sau, dimpotrivă, îi va cauza emoţii
negative, ce vor complica activitatea.
In procesul examinării cazurilor juridice, este important sesizarea
tuturor trăsăturilor clientului, gusturile şi preferinţele lui, stările
dominante ale psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului).
Datorită acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou clar despre
convorbitor, despre acţiunile posibile ce urmează să le întreprindă,
hotărîrile şi tactica ce o va adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că
acelaşi lucru îl face în mintea sa şi clientul în legătură cu juristul.
Limbajul mimicii, al gesturilor îi permit vorbitorului să-şi expună
sentimentele, indicînd cît de bine părţile sunt stăpîne pe situaţie şi
care este în realitate atitudinea unuia faţă de altul.
Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere, altele pe care nu
mai dorim să le revedem vreodată. Există feţe nervoase, crispate,
flegmatice, senzuale, volitive. Starea de linişte şi seninătatea
luminează faţa, în timp ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile
convulsive ale muşchilor feţei sunt buni indicatori ai trăirilor
emoţionale: persoana tristă are fruntea încreţită, colţurile gurii căzute,
cea mînioasă are o privire „neagră", buzele strînse, maxilarele
contractate.
Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea acestor semne,
trebuie să ia în vedere contextul în care apar. Deseori, microexpresiile
care apar pe parcursul conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru
o analiză validă: o uşoară tensiune în privire, o ridicare a sprîncenelor,
o grimasă etc.
(

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi, în general,

zîmbetul este solul atitudinii prietenoase şi încurajează pe ceilalţi la
comunicare, atragem atenţia că zîmbetul fără rost sau atunci cînd
clienţii vorbesc despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în
defavoarea noastră.
Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în mesajul juristului.
Ele exprimă maniera lui de a gîndi, de a simţi lucrurile: ele
developează realitatea profundă, o fac vizibilă unui client atent şi
avizat. Gesturile pot fi categorisite în cîteva tipuri. în literatura de
specialitate sunt cunoscute:127
— gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte (de exemplu, degetele în V
sunt simbolul victoriei). Gesturile - simboluri pot demonstra o limită: mişcarea
tăioasă a mîinii înseamnă „nimeni nu a ştiut", „nu veţi găsi niciodată", „este
clar", o intensitate; mîna strînsă în pumn înseamnă „este un încăpăţînat",
„este insistent", „cît activism şi cîtă stăpînire de sine"; un refuz poate fi
exprimat mişcînd mîna înainte sau ambele mîini; cu palmele în sus „nu este
nevoie", „nu sunt de acord"; o comparaţie - mîna arată semnul „acolo" şi
„aici"; o separare - palmele se desfac în diferite părţi, însemnînd „sunt două
lucruri diferite", „acesta trebuie deosebit"; o sumare cînd palmele mîinii se
unesc: „putem împreună să lucrăm", „ei au conlucrat eficient", „ei se
potrivesc". Aceste gesturi sunt legate de o abstracţie. Ele sunt clare doar unei
naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în semn de acord, mişcăm capul în sus în
jos, iar bulgarii mişcă capul din stînga spre dreapta. Cunoaşterea acestor
particularităţi prezintă un rol esenţial pentru orientarea în situaţie;
— gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi sunt folosite cînd naratorului nu-i
ajung cuvinte pentru a descrie un fenomen, eveniment; uneori cuvintele nu
sunt suficiente din anumite motive (emotivitate, nestăpînire de sine, iritare,
neîncredere); pentru a intensifica impresiile şi a sensibiliza ascultătorul.
Aceste gesturi pot fi folosite, însă fără abuz, evitînd folosirea gesturilor în
locul cuvintelor;
— gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc sau intensifică intonaţia în
general monotorizînd fluxul conversaţiei. De obicei, oamenii arată cu mîna la
diferite părţi ale capului cînd accentuează ceva. în vorbire ne calmăm prin
diferite moduri: îndoind degetele, mestecînd gumă, fumînd, mişcînd creionul
dintr-o mînă în alta. în procesul de evaluare şi bărbaţii şi femeile scarpină
bărbia;
— gesturile adaptatorii scapă controlului conştient şi nu au în general un scop
comunicativ. Acestea arată contextul emoţional în care se realizează
comunicarea. Oamenii scarpină nasul atunci cînd nu sunt
 {

sinceri. Stresarea implică multe gesturi. Atingerea diferitelor părţi

ale corpului denotă nerăbdare. încrucişarea mîinilor este un gest
de protecţie. Gesturile de disperare sunt cele „lasă-mă în pace",
deschiderea palmelor şi ridicarea umerilor. Poli Soner în lucrarea
Основы искусство речи deosebeşte şi gesturi de imitare, care
înviorează nararea. Cînd povestitorul se străduie să preia
imaginea persoanei despre care vorbeşte, asemeni unui actor, îşi
schimbă vocea şi manierele.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra
mimica şi gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre
caracterul persoanei, gîndurile şi emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea
interioară a omului. Chiar de la primul contact ne dăm seama de
atitudinea deschisă, cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă,
de dispreţ sau supunere. Fiind în bună măsură conştiente,
manifestările posturale ne oferă informaţii preţioase. Ele se
modifică în funcţie de dinamica situaţiei comunicative. Cînd
situaţia este stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul
are corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel mulţumit de
sine ţine capul drept, mersul este apăsat. Cei ce şed pe partea
din faţă a scaunului etalează o atitudine pozitivă faţă de cele
auzite; cei ce stau în spatele scaunului arată o atitudine neutră,
negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitatea persoanei
respective, încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii
despre interlocutor. Se disting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil,
subţire, înalt), endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf
(musculos, atletic, înalt)117.
Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta persoanei
nu este mai puţin importantă: vestimentaţia, miroznele,
bijuteriile.
Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne aşteptăm de
la oameni. Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind
tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi şi nervoşi; pe endomorfi îi
percepem ca fiind bătrîncioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic,
vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi
vedem încăpăţînaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare,
plini de încredere în sine, întotdeauna învingători. O persoană
care arată bine este asociată cu una ce are succes social şi,
invers, endomorfii pot avea probleme fiind mai lenţi şi cerînd mai
multe comodităţi.
în procesul de comunicare a juristului o mare importanţă are
capacitatea de a asculta atent, care îndeosebi într-o situaţie

117 Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65.

complicată, este garanţia înţelegerii şi fără de care cazul riscă să
nu fie soluţionat.
 Momentul dat necesită concentrare asupra celor relatate,
evidenţierea şi tălmăcirea celor mai importante mesaje,
compararea informaţiei obţinute cu cea existentă.
în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi expune părerea,
trebuie să fie activ, pune anumite întrebări, precizează anumite
elemente.
în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul vizual cu
persoana, poziţia corpului şi gesturile demonstrînd interesul
pentru cele relatate. Trebuie reţinut că persoana aflată în condiţii
extreme, adresîndu-se colaboratorului organelor de drept,
doreşte să găsească în persoana lui un interlocutor atent, viu nu
un individ cu faţa împietrită, lipsită de interes şi plictisită. în cazul
cînd colaboratorul este preocupat de alte probleme, mai bine să
lase discuţia pentru altă dată.
în timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată orice sursă
ce ar putea să întrerupă discuţia. Dacă intervine o neclaritate,
gîndul trebuie ascultat pînă la capăt, apoi se va reveni cu
întrebări de precizare. Ascultând un interlocutor emotiv,
colaboratorul riscă să cadă sub influenţa emoţiilor şi să-i scape
esenţa informaţiei. Ascultarea presupune sesizare, conştientizare
şi înţelegere. înţelegerea va fi greşită în cazul cînd pe parcursul
unor discuţii cu formulări complicate colaboratorul consideră că
totul este limpede. Precizările ce urmează dovedesc contrariul,
iar interlocutorul îşi dă seama că a fost înţeles greşit.
înţelegerea se bazează pe interesare internă, disciplină în
gîndire şi cunoaşterea regulilor de comunicare.
Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept pot
asculta. în literatura de specialitate se menţionează cîteva reguli
etice în ascultare: 118
— uită părerile personale despre interlocutor;
— nu te grăbi cu întrebările şi concluziile;
— separă faptele de gînduri;
— urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi precisă;
— fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite;
— nu te preface că asculţi.
De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă de
răbdare, ne irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel. Această
poziţie este incorectă şi lipsită de eficienţă. Juristul care nu are
răbdare, de regulă, nu-şi concentrează atenţia, respectiv, nu
ascultă raţional. Dacă la sfîrşitul convorbirii puteţi presupune ce
acţiuni vor urma, înseamnă că aţi ascultat convorbitorul, l-aţi
înţeles şi aţi auzit totul ce a spus. Capacitatea juristului de a
118 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗО. 94
asculta va avea drept rezultat o informaţie deplină şi certă. De
exemplu, în şedinţa judiciară (în timpul susţinerilor verbale sau a
ultimului cuvînt al inculpatului) judecătorul nu trebuie să înceapă
a scrie
sentinţa sau a răsfoi dosarul în căutarea unor înscrisuri. Faptul dat
dă motiv pentru cei prezenţi să creadă că judecătorul a soluţionat
deja cazul, iar etapa finală a şedinţei de judecată este o
formalitate.
Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu vorbitorul.
A-l accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta privirea, a vedea şi a
fi văzut - toate sunt acţiuni primordiale într-o relaţie
conversaţională. Cu ajutorul privirii transmitem cele mai subtile
nuanţe ale emoţiilor şi gîndurilor noastre. Privirea poate fi veselă,
directă, încrezătoare, ipocrită şi goală. De altfel, se spune uneori:
„ochii sunt oglinda sufletului". Un contact vizual minim
semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis de
interlocutor, în timp ce un contact vizual insistent poate induce
acestuia sentimente de disconfort, ideea că celălalt doreşte să-l
controleze, să-l evalueze, să-l domine.
Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori: distanţa
spaţială, mimică, postură, conţinutul verbal, contextul. în general,
privim mai mult atunci cînd ascultăm decît atunci cînd vorbim.
Juristul prin privire poate încuraja sau descuraja o persoană în
abordarea unor probleme.
Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor simpatic
şi parasimpatic, care inhibă sau activează corpul. Cel care
sesizează un anumit dezacord între mesajele verbale şi neverbale,
trăieşte o stare difuză de disconfort, şi cu cît mai mult încearcă să-
şi controleze comportamentul său, cu atăt creşte probabilitatea
diminuării controlului şi a altor acţiuni. Astfel, el face mai vizibil
ceea ce ar fi dorit să rămînă invizibil, subtilitate care va ajuta la
ridicarea eficacităţii lucrului unui jurist.
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare clară a
gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicarea.
Pentru jurişti cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra
oamenilor, iar de unii autori este considerată „înlocuitoarea
cătuşelor", insuflînd necesitate în îndeplinirea acţiunilor cerute 119.
Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să dea
depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale, convinge
orice persoană să-şi dea concursul la descoperirea faptei. în acest
caz însă este important să imprimăm vorbirii bunăvoinţă,
deoarece aceasta o va face mai plină de încredere.
Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului: 120
— normative - referitoare la corectitudinea exprimării;
119Окусов А.П., указ.соч., c.182.
120Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ.
9
5

I
 — comunicative - referitoare la claritatea vorbirii;
— etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor adesea se
strecoară persoane care neglijează cultura vorbirii. Acest lucru se
întîmplă din
cauza că publicul, ştiindu-se dependent de acestea, indiferent de
conţinutul şi forma exprimării, se simte obligat să le asculte,
neglijînd estetica exprimării. Treptat, acest fapt se consolidează în
deprindere, iar ca rezultat intervine lipsa de respect faţă de astfel
de colaboratori.
Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură al
juristului, pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în primul rînd să
ai o gîndire lucidă, cunoştinţe profunde şi să acţionezi raţional.
Exprimarea confuză dovedeşte o gîndire vagă, nebuloasă, prin
urmare şi convingeri la fel de superficiale, lipsă de cultură
generală, a cunoştinţelor temeinice şi erudiţiei.
Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul de
exprimare a juristului.
Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă folosirea
corectă a cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie, gîndire logică,
vocabular bogat, cunoaşterea regulilor limbii romîne, convingere
şi probitate.
Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele,
competenţa în domeniu, ordonează gîndirea, deci şi exprimarea.
Cuvintele puţine care spun multe denotă o cultură a gîndirii şi
vorbirii.
Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele se
cimentează într-un singur gînd. Juristul îndeosebi poartă
răspundere pentru fiece cuvînt pronunţat, de aceea adesea
procurorul, avocatul sunt datori să acorde atenţie deosebită
semanticii cuvîntului, să precizeze sensul, să contrapună, să
compare înţelesul diferitelor cuvinte.
Concludenţii presupune că faptele expuse simt veridice şi
motivate, adică dovedesc interlocutorului că toate constatările
există în realitatea obiectivă.
Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa
ascultătorilor şi atragerea lor de partea celui ce vorbeşte, fiind
scopul final al unei prelegeri, discuţii, polemici, prin expunerea
unor informaţii corecte. Pentru a convinge pe cineva că ai
dreptate, trebuie să fii însuşi sigur de cele relatate, că dreptatea
este de partea ta. O persoană cu convingeri nestrămutate
întotdeauna îşi face drum mai uşor spre inima şi spiritul oamenilor.
9
6

I
 Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea examinării este
obligatorie atît pentru vorbirea orală, cît şi cea scrisă.
In concluzie, constatăm că la acest capitol colaboratorii
organelor de drept trebuie să înveţe mult, dovadă fiind susţinerile
verbale seci ale avocaţilor şi procurorilor şi exprimarea primitivă a
colaboratorilor organelor de interne.
Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie utilizate
cuvinte şi termeni, înţeleşi de convorbitor. Mai mult decît atît,
colaboratorul trebuie să se convingă că acestea au fost sesizate în
acelaşi sens. Atunci cînd vorbirea juristului este formată din
propoziţii simple, curgătoare, martorul, bănuitul, partea vătămată,
reclamantul vor înţelege cu uşurinţă chiar şi unii termeni juridici.
Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel rişti să nu fie
înţeles din cauza circumspecţiei în virtutea situaţiei de
dependenţă şi din cauza fricii.
Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a
profesionalismelor, jargoanelor, expresiilor străine, însă,
folosindu-le, vorbitorul trebuie să fie convins că ele sunt înţelese
de ascultător, la necesitate făcînd o explicaţie.
în procesul interogării ofiţerul de urmărire penală are sarcina
de a proba faptele, nu de a obţine recunoaşterea vinei. în acest
sens în loc de cuvintele „omor", „viol", „furt", el trebuie să
folosească unele sinonime care atenuează gravitatea vorbirii.
Vorbirea trebuie să fie curată de elemente străine şi indecente.
Acestea pot fi:
— vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc onoarea şi
demnitatea persoanei;
— cuvinte parazite, care diminuează esenţa mesajului prin
repetare abuzivă - „deci", „nu", „înţelegi", „respectiv",
„cum ar fi";
— interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-î-î";
— cuvinte necunoscute;
— cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în vorbirea
cotidiană neavînd răspîndire.
Vorbirea trebuie să fie echilibrată. în acest sens intonaţia
trebuie să fie liniştită, reţinută, moderată. O vorbire repezită este
greu înţeleasă, iar una încetinită irită. Fiecare cuvînt, silabă sau
sunet trebuie pronunţate corespunzător. Un adevăr, o opinie nu
pot fi apărate printr-un ton ridicat al vocii, ori cît de motivate ar fi
ele. în practica juridică apar situaţii care trebuie apărate cu orice
preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia calmă şi atitudinea
9
7

I
binevoitoare sunt obligatorii pentru juristul profesionist. Puterea
probei nu consistă în puterea vocii, ci în puterea probaţiunii. Mai
mult decît atît, aceasta dovedeşte inteligenţă şi intelect trezind
părţii opuse tot respectul. Uneori, ordonarea care comportă în
sine un caracter categoric trebuie făcută liniştit, cu ton uniform,
dar ferm. O atenţie deosebită juristul trebuie să acorde formelor
corecte de adresare, conform normelor de politeţe.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii este
stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi
demnitatea. La ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie,
chiar dacă cele auzite îţi trezesc dezacord. Tăcerea este arma
cea mai eficientă împotriva brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei.

9
8

I
 Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui
jurist, este un mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă
asupra interlocutorului, deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda
sau, din contra, poate produce o impresie de respect, dorinţa de
a comunica, înţelege şi accepta argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi
expresivă. Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor,
epitetelor, metaforelor, aforismelor, fără a face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să
citească mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou,
actori, lectori, să-şi îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi
dicţia, expresivitatea şi claritatea exprimării.
Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o parte toate
minunile tehnologiei, telefonul rămîne cea mai sigură metodă pe
care o putem folosi pentru a comunica unul cu altul. Indiferent de
ceea ce simţim, amărăciune, fericire, tristeţe, bucurie, deprimare,
toate se vor reflecta în vocea juristului de îndată ce pune mîna pe
receptor şi începe să vorbească cu cineva. Vorbind la telefon,
chiar dacă interlocutorul nu vede gestica, mimica, trăirile sunt
sesizate imediat prin intonaţie, timbrul vocii, viteza vorbirii şi chiar
prin cuvintele folosite. Ori de cîte ori vorbim la telefon, un mesaj
poate sugera încîntarea noastră, dorinţa de a continua conversaţia
sau, invers, exprimă plictiseală, lipsă de interes şi nerăbdarea de a
închide telefonul.
Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom descurca
mult mai bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să transmitem
zîmbetul pînă la celălalt capăt al firului. De aceea, cînd vorbim la
telefon, vocea de asemenea trebuie să exprime însufleţire şi
energie.
Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt un mijloc de
a eficientiza şi uşura activitatea. Din acest considerent
convorbirile telefonice trebuie pregătite din timp. De cîte ori un
jurist urmează să dea un telefon, trebuie mai întîi să-şi pună
următoarele întrebări:
— cu ce scop vreau să telefonez?
— de ce informaţie am nevoie?
— ce informaţie trebuie să ofer?
— ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde altă persoană?
Dacă convorbirea telefonică este importantă sau dificilă şi nu
suntem
sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem, ne
ordonăm gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu citim de pe
foaie. Un jurist îşi ia la îndemînă toate dosarele, documentele,
numerele de telefon, adresele, adică toată informaţia necesară în
timpul convorbirii, precum şi hîrtie şi stilouri. Telefoanele la
domiciliu pot fi făcute doar pe problemele ce nu
suferă amînare şi nu mai tîrziu de ora 22 00. Dacă interlocutorul
lipseşte şi răspunde altă persoană, sunt necuviincioase
întrebările de timp: „unde- i?"- In cazul cînd sunăm la serviciu, ne
putem permite orice întrebare, mai ales dacă conducătorul caută
subalternul.
In situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de muncă,
sunt acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş putea reveni cu un
sunet?" Este nepoliticos să lăsăm numărul de telefon pentru ca
persoana solicitată să ne sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru.
La începutul discuţiei telefonice juristul se prezintă, în felul
acesta nu-1 pune pe interlocutor în situaţia să-i ghicească
numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va folosi formula:
„Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?"
In cazul cînd primiţi un telefon, sunt stabilite alte reguli. S-ar
putea ca apelul telefonic să vă surprindă în timpul unei discuţii
cu o persoană şi deci e cazul să cereţi scuze, apoi iniţiaţi
convorbirea telefonică. în cazuri operative răspundem apelului şi
rugăm să revină peste un anumit timp. Dacă subiectul necesită o
abordare mai amplă, notăm numărul de telefon, pentru a reveni
mai tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei aflaţi în birou să ne
angajăm în discuţii de lungă durată, mai ales dacă acestea
poartă un caracter personal. în cazul cînd ni se cer informaţii ce
fin de competenţa altor subdiviziuni, propunem amabil numărul
de telefon respectiv. Nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la telefon
mai mult de 20 de sec., dacă este imposibil (avem de verificat
sau de căutat o informaţie), rugaţi apelantul să revină. Dacă se
întîmplă că cineva a greşit numărul, cu voce liniştită întrebăm ce
număr a format, încercînd să-l ajutăm să se descurce în situaţia
creată. Un jurist trebuie să-şi stăpînească vocea cînd vorbeşte la
telefon. în discuţie trecem imediat la subiect, excluzînd,
pălăvrăgeala. Nu rămînem tăcut în timp ce interlocutorul
vorbeşte, îl susţinem prin „da", „sunt de acord" etc.
Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este nu doar
un schimb de păreri şi informaţie operativă, ci şi scopul de a
atinge un rezultat determinat. Se cere ca într-un timp foarte
scurt să se facă schimb de informaţii. Atenţionăm că la telefon
nu se discută secretele de stat sau profesional. Competenţa,
tactul şi bunăvoinţa, posedarea unor procedee de discuţie,
tendinţa de a rezolva problema sau de a ajuta la rezolvarea ei
operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie bună interlocutorului şi
vor favoriza atingerea scopului, care a devenit motiv de sunet.
 în organele de ocrotire a normelor de drept sună persoane ce
informează despre accidente, infracţiuni, fiind în stare agitată
sau stresată. Ei nu se pot concentra, vorbesc agitat, omit
esenţialul, repetă una şi aceeaşi ş.a. în acest caz colaboratorul
organului de drept, tacticos
 (

trebuie să îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări de

precizare, întrebările trebuie să fie scurte, iar frazele simple.
Atenţia, amabilitatea, echilibrul şi interesul în voce vor ajuta la
obţinerea unui maximum de informaţii. Aceste relaţii solicită o
deosebită răbdare. Colaboratorul nu întrerupe persoana la
mijlocul cuvîntului, nu-1 probozeşte şi nu-1 condamnă pentru
vorbirea precipitată. Agresivitatea reciprocă este infertilă.
Convorbirea telefonică se va încheia folosind frazele: „A fost
plăcut să discut cu dumneavoastră", „Mulţumesc că m-aţi
informat". Să nu uităm că discuţiile telefonice pentru o mare
parte de oameni sunt unica sursă pentru a-şi face o impresie
despre noi şi mediul în care muncim.
în concluzie menţionăm că mimica, manierele, vorbirea,
ţinuta, intonaţia juristului într-o situaţie concretă de comunicare
au o importanţă decisivă pentru eficienţa practicii juridice. Mai
simplu spus, acestea formează temelia etichetei de serviciu a
juristului.

§ 3. Forma exterioră a juristului

Vestimentaţia este un element nu mai puţin semnificativ

decît comportamentul. Ea are acelaşi rol ca şi cadrul pentru
tablou: hainele nu trebuie să sustragă atenţia asupra lor, ci
asupra individului care le poartă. De aceea îmbrăcămintea
trebuie să fie curată, călcată pe măsură şi să nu ofenseze prin
extravagantă. Cea mai potrivită ţinută este cea clasică. Aspectul
exterior al procurorului, judecătorului, ofiţerului de urmărire
penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă de ei.
Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală, poliţistului,
le vine greu să stabilească contactul cu persoana anume din
cauza antipatiei provocate de aspectul exterior al acestora: o
îmbrăcăminte neglijentă sau care nu corespunde situaţiei de
serviciu.
După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în mod
pozitiv sau negativ, de aceea el trebuie să se îmbrace cu gust.
îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri
personale, poartă amprenta personalităţii individului, comunică
informaţii despre om. Ea poate influenţa comportamentul celor
din jur. Prin îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel
pretins al persoanei. Juristul, în vestimentaţie, dă preferinţă
stilului clasic. Pentru bărbaţi costumul simplu şi elegant şi
servieta, de altfel ca şi pentru femei - costum sobru din două
piese şi servieta.
 (

îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că purtătorul

este un original, răzvrătit social, un posibil creator de probleme
sau un artist.121

121Angela Cojocarii, op. cit., p.65. 100

 îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu lenea,
apatia, lipsa de respect şi foarte rar cînd se camuflează o valoare
veritabilă a individului.
In contactul cu clienţii, cu colegii este important totul:
expresia feţei, pieptănătura, îmbrăcămintea, ţinuta. Igiena
personală de asemenea este un factor elocvent: parfumul
puternic, chiar de calitate, atrage atenţia într-un mod deosebit,
sugerîndu-ne prostul gust sau anumite intenţii. O impresie
negativă produce juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou
descheiat sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt,
neras, meşterind gumă. Apare întrebarea: este aceasta o lipsă
de cultură sau lipsă de respect pentru colegi, sau, după părerea
lui O. V. Afanasieva, este o "estetică sălbatică", sau o joacă
intenţionată de-a „băieţii noştri" 122. In societatea noastră, juristul
comunică cu persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă
el trebuie să producă o impresie bună asupra tuturor. Important
este ca aceştia să vadă în persoana lui apărătorul dreptăţii şi al
legii.
Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară activitatea în
serviciul statului putem distinge următoarele cerinţe faţă de
ţinută, dictate atît de regulile generale ale etichietei, cît şi de
specificul condiţiilor de lucru în autoritatea publică:
— vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă menirii
activităţii lor, să fie funcţional-raţională, comodă, să nu
distragă atenţia de la lucru nici a propriei persoane, nici a
celor din jur. Sobrietatea, eleganţa şi acurateţea trebuie să
simbolizeze stabilitatea, siguranţa, importanţa şi cultura în
serviciul statului123;
— juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare destinaţia
funcţională a îmbrăcămintei în fiecare situaţie concretă:
serviciu, recepţie, întrunire colegială;
— la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia fizică;
— destinaţia îmbrăcămintei determină stilul, ţesătura, croiala,
culoarea (după cum am menţionat, juriştii care lucrează în
sfera publică preferă „stilul conservator", care produce
impresia de stabilitate, preocupare, temeinicie). Psihologii
au demonstrat că femeile care ştiu să se îmbrace „foarte
delicat şi fin" rar sunt promovate în funcţie, şi dimpotrivă,
cele care respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator
122Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208.
123Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет/ Под ред. Охотского Е. В.,
Москва, 1999, с.83.
10
1
 (tradiţional), fără cochetări şi nepretenţios, sunt plătite mai
bine124;
— nu este recomandabil stilul extravagant. îmbrăcămintea
trebuie să fie comodă, simplă şi să nu concentreze atenţia;

124Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102.

10
2
— pentru imaginea juristului este important coraportul dintre datele
personale şi cele exterioare. Pentru ca stilul să fie apreciat,
cultura interioară trebuie să se reflecte în trăsăturile exterioare,
astfel îmbrăcămintea, încălţămintea, pieptănătura şi manierele
vor demonstra calităţile intelectuale, profesionale şi de lucru,
nivelul educaţiei şi cultura lui. Tradiţional, simţul măsurii în
îmbrăcăminte şi maniere redau senzaţia de siguranţă şi
seriozitate136;
— costumul nu poate fi frumos pentru toate cazurile, el trebuie să
fie anume pentru dvs., să se încadreze în timp şi circumstanţe.
Aceasta imprimă eleganţă şi siguranţă în orice situaţie. Stilul
profesionist nu trebuie să copie moda de ultima oră;
— la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate regulile stabilite de
instituţia unde îşi desfăşoară activitatea juristul.
Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este stabilită
uniformă. Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale la şedinţe
poartă robă, al cărei model este stabilit de Curtea Constituţională
(art. 38 p.2 din Legea cu privire la Curtea Constutiţionala).137
Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor Curţii Supreme
de justiţie şi judecătorilor asistenţi: în şedinţele procesuale ei se
îmbracă în mantii de culoare bordo şi, respectiv, neagră şi poartă
insigne cu imaginea Stemei de Stat. Acestea se eliberează
gratuit. Modelul ţinutei vestimentare se aprobă de Plenul Curţii
(art. 28 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie). 138
Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută de Legea
Republicii Moldova privind gTadele de calificare şi gradele militare
ale lucrătorilor din procuratură. Persoanele cărora li s-au conferit
grade de calificare şi grade militare, aflîndu-se în exerciţiul
funcţiei poartă uniformă cu însemnele gradelor respective,
dispoziţie valabilă pentru forţele armate (art. 12)139.
Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova cu privire la uniforma şi normele de echipare a
colaboratorilor poliţiei şi serviciului intern ale Ministerului
Afacerilor Interne140 (anexa nr. 1 la Hotărîre).
îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de mai sus
subliniază caracterul public al activităţilor. Ea este chemată să
contribuie la ridicarea

136
A.M., yKa3.coM., c.102.
CrwiapeHKO
137
Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 07.02.1995.
138
Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 196-199 din 12.09.2003.
139
Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 10.10.1996.
140
Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76 din 29.06.2000.
S
 oficialităţii în comunicarea profesională: la percheziţii, la
examinarea la faţa locului săvîrşirii infracţiunii sau a accidentului,
la interogarea martorilor ş.a.
Fiecare jurist profesionist care poartă îmbrăcăminte strict
stabilită trebuie s-o poarte cu onoare şi demnitate, să manifeste
grijă faţă de aspectul exterior, în permanenţă fiind ordonat şi
îngrijit.

§ 4. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice

Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare măsură de

aspectul exterior al clădirii, cabinetului, locului personal de lucru.
în legătură cu aceasta a apărut o ştiinţă nouă - ergonomia, care
are obiect de studiu condiţiile şi metodele de muncă,
interacţiunea dintre om, maşină şi mediul de muncă în diferite
tipuri de sisteme industriale în vederea normalizării raţionale a
acestora, a îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina.125
Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice, anatomia,
fiziologia, igiena, biofizica, pentru a crea condiţii optime de lucru,
care l-ar face productiv, ar asigura lucrătorului comodităţi
necesare, ar păstra forţele lui, sănătatea şi capacitatea de lucru.
Ca rezultat aceste comodităţi acţionează pozitiv nu doar asupra
persoanelor de la locul de muncă, ci şi asupra celor care trec zi
de zi prin instituţiile juridice - poliţişti, procurori, judecători,
avocaţi.
In literatura de specialitate şi-a aflat expresie încă un termen
nou, referitor la amenajarea încăperilor de serviciu - designai - o
activitate de creaţie întru organizarea estetică funcţională a unui
teren, întreprinderi, loc de muncă. Designerul este specialistul
care cunoaşte materia, tehnologia şi calitatea construcţiilor
create, a mobilei, a tehnicii după destinaţia funcţională şi
folosirea cotidiană. Specialiştii în înzestrarea şi amenajarea
instituţiilor juridice prin aranjament trebuie să asigure o aplicare
la maximum a capacităţilor juristului, să fie un factor în
prevenirea acţiunilor ilegale şi socializarea infractorilor. în timpul
construirii şi amenajării instituţiilor juridice - judecătorii,
procuraturi, instituţii penitenciare, sectoare de poliţie - trebuie
luată în considerare destinaţia lor şi atitudinea emoţională faţă
de acestea. Constatăm cu regret că la moment instituţiile

125Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

noastre juridice se află într-o stare nesatisfăcătoare, amenajarea
fiind complet neglijată. Ca rezultat, alături de alte motive, birouri
incomode, mobilier vechi, avem o activitate ineficientă,
generatoare de oboseală şi o totală lipsă de încredere în
instituţia juridică.
Aşadar, pe lîngă aspectul estetic, designul încăperilor de
lucru trebuie să-şi dea concursul la ridicarea nivelului de
deservire a populaţiei, la respectarea legislaţiei în timpul
executării obligaţiilor profesionale şi de serviciu. La acest capitol
colaboratorii organelor de drept au un şir de probleme. La ele se
atribuie problemele unui design „urît" al încăperilor, fiind vopsite
în culori otrăvitoare, sălile sunt amenajate cu mese şi scaune
demodate şi ieşite din uz, încăperile sunt înspăimîntătoare
(înguste, mici, neîncăpătoare), birourile de lucru sunt îmbîcsite cu
dosare şi hîrtii, iar în unghere poţi găsi probe materiale. O
problemă aparte este fumatul în astfel de încăperi, care
instalează o atmosferă respingătoare de casă părăsită şi de
disperare. Chiar de la prima vedere se creează impresia că
slujitorii legii sunt ocupaţi şi neprietenoşi. In realitate, cam aşa şi
este: forma caracterizează conţinutul. Lipsa de exigenţă pentru
aspectul locului de lucru, pentru condiţiile de muncă denotă şi o
lipsă de interes faţă de procesul îndeplinirii obligaţiilor de
serviciu.
Pentru a dezvălui standardele estetice care trebuie să domine
instituţiile juridice, vom analiza unele aspecte.
Deoarece o mare parte a muncii juristului decurge în birou,
acesta trebuie să fie amenajat în aşa fel încît să creeze o
atmosferă de lucru activă şi de confort.
Cerinţele generale înaintate faţă de cabinetul de lucru:
— dimensiunea încăperii (pentru un ofiţer de urmărire penală, de
exemplu, se recomandă o încăpere dreptunghiulară, separată, nu
mai mică de 12 m 2, după posibilităţi nu mai sus de etajul doi al
clădirii);
— iluminarea optimală, asocierea corectă a culorii pereţilor cu
mobila. Pentru iluminarea corectă a locului de lucru sursa de
lumină trebuie să fie amenajată în stînga, iar pentru munca la
aparatele tehnice (computer, maşini de dactilografiat) - sub un
unghi de 45°. Este inadmisibil becul transparent, care orbeşte
ochii. Nu mai puţin importantă este alegerea culorilor în
încăperile de lucru, fiind admise culorile calde (verde-deschis,
 roz, alb, bej) şi interzise cele aprinse (roşu, oranj, verde-închis,
maro);
— posibilitatea de reglare a microclimei: umiditatea, temperatura,
puritatea aerului din încăpere;
— dotarea cu pază şi semnalizare antiincendiară, invizibilă pentru
vizitatori;
— diminuarea gălăgiei, în acest scop uşile se acoperă cu material
special pentru amortizarea sunetelor, uneori la posibilitate se
instalează uşi duble;
— aranjarea comoda a mobilei, computerului şi altei tehnici.
 Întrucît majoritatea juriştilor îşi petrec timpul de lucru la
masa de scris, locul de muncă trebuie amenajat individual.
Masa de lucru a judecătorului (procurorului) trebuie să stea
la perete central al cabinetului, astfel încît vizitatorul să-l vadă
imediat, dar deoarece adesea într-un cabinet stau 2,3 persoane,
amplasarea meselor trebuie făcută conform specificului funcţiei.
Restul mobilei se aranjează de-a lungul pereţilor, în aşa fel ca
centrul cabinetului să rămînă liber. Este de dorit ca vorbitorul să
stea în partea opusă a lucrătorului, iar lumina să cadă asupra lui,
pentru a-i vedea ochii, mimica, gesturile ş. a.
Atît în cabinetele ofiţerilor de urmărire penală, cît şi ale
judecătorilor (procurorilor) nu trebuie stocate materiale, iar pe
mese nu trebuie să fie rechizite de birou din metal (foarfece,
cuţite pentru deschiderea plicului).
Oficiul notarului trebuie să aibă 2 camere, să fie asigurat cu
seif pentru ştampile, documente şi un dulap metalic pentru
arhivă. în condiţiile noastre la ferestre trebuie instalate gratii, iar
biroul conectat la mijloace de semnalizare.
Sala de judecată la fel trebuie amenajată conform ordinii
stabilite. în centrul încăperii la peretele central stă masa şi
scaunul judecătorului (de obicei, de dimensiuni impunătoare). în
spatele său, pe perete, atîrnă drapelul Republicii Moldova, în
dreapta este plasată masa procurorului, iar în stînga a
avocatului. Masa grefierului este instalată cît se poate de
aproape de cea a judecătorului. în mod obligatoriu, în sală
trebuie să fie un seif pentru dosare şi probe materiale şi un loc
amenajat special pentru inculpat, astfel încît la necesitate să fie
bine păzit.
în cabinetele avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici nu
trebuie să fie prezente obiecte pretinse de lux (statuete, tablouri)
care, adesea, sunt nişte copii proaste, fapt ce ar putea deteriora
imaginea colaboratorului, demolînd încrederea clientului faţă de
jurist.
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice

Activitatea juristului este greu de închipuit fără lucrul cu

documentele. Specialiştii au constatat că pentru întocmirea
documentelor de serviciu, unele categorii de jurişti consumă 30%
- 70% din timpul de lucru. Aceasta ne duce la gîndul că
întocmirea documentelor tinde spre formalizare în detrimentul
muncii reale126. în acest context se conturează două probleme.
Prima - cît de corect şi concis este formulat documentul,
importanţă prezentînd absolut totul: acurateţea, precizia,
standardele de întocmire şi chiar semnătura executorului.

126 OKVCOB A. FI, xjYias.coH., c.187.

 A doua-computerizarea maximală a muncii juristului,
implementarea tehnicii de lucru, multiplicarea xerox a
documentelor şi blanchetelor, formarea arhivei de legi şi acte
subordonate legilor.
In cazul soluţionării acestor probleme activitatea de
perfectare a documentelor decurge normal şi nu va ocupa cea
mai mare parte a timpului de muncă a lucrătorului.
Documentul juridic reprezintă forma materială prevăzută de
lege a dobîndirii, păstrării, folosirii şi răspîndirii informaţiei
juridice pe calea fixării ei pe hîrtie, peliculă magnetică video,
foto, sau pe alt purtător.
In literatura de specialitate se menţionează că prin
document juridic trebuie înţeles documentul oficial scris, care
produce anumite consecinţe, creează anumite posibilităţi
juridice şi este îndreptat spre reglementarea unor relaţii. 127
Documentele juridice (stricte) pot fi grupate în:
— acte normativ-juridice (legi, hotărîri, decrete, instrucţiuni);
— acte executorii (hotărîrea judecăţii, protestul procurorului,
ordonanţa de numire a expertizei);
— contracte (vînzare - cumpărare, de muncă, matrimoniale,
donaţie);
— alte acte (cereri, procese-verbale, încheieri, citaţii, demersuri,
obligaţii, telegrame, plîngeri, procuri, dispoziţii).
Fiecare document este întocmit de o anumită persoană, de
aceea în activitatea juristului există cerinţe stricte în privinţa
întocmirii documentelor de serviciu şi a scrisorilor, care
alcătuiesc eticheta de afaceri. Reuşita cazului, relaţiile bune în
colectiv şi cu cetăţenii, autoritatea organelor de drept,
respectarea legii în mare parte depind de un ordin, încheiere,
hotărîre, scrisoare şi alte documente întocmite corect. După
cum am menţionat deja, activitatea juristului este inundată de o
sumedenie de documente de serviciu care pot fi împărţite în
mai multe categorii128:
— instructiv-dispozitive (instrucţiuni, hotîrîri, ordine, dispoziţii);
— informative (dări de seamă, acte, procese-verbale, borderouri);
— de solicitare (cereri);
— operative (scrisori, telefonograme, însemnări);

127Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.ЗЗО; Мугрино Е.С., Техника юридического

письма, Москва, 2000, с. 63 - 64.
128Этика сотрудников правоохраните-гъных органов, указ.соч., с.353; Mihai Platon şi alţii,
Funcţionarul public: principii şi norme comportamentale, V. I, Chişinău 1995, p.50.
— organizatorice (statute, regulamente, instrucţiuni).
Acestea sunt documente clasificate după obiect şi scop, însă
există un şir de documente clasificate după modul de întocmire:
 — documente tipizate - documente întocmite pe formulare-tip
cu text, de regulă, tipărit (procese-verbale, acte de sare
civilă, citaţii, revendicări);
— documente netipizate - se întocmesc în mod liber, cu
respectarea regulilor de redactare. Acestea se folosesc
pentru diferite operaţii, adeverinţe, ordine, contestaţii,
sesizări, reclamaţii.
După natura şi destinaţia exemplarelor;
— originalul - deţine informaţia primară;
— copia: simplă identică cu originalul scrisă cu indigo. Se
menţionează „copie" cu cerneală şi se semnează pe verso;
— duplicatul - se eliberează numai în cazurile prevăzute de
lege, pentru originalul pierdut. în acest caz pierderea se
anunţă instituţiei ce a eliberat actul şi apoi se declară în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în alte publicaţii.
Noul act eliberat va cuprinde menţiunea „duplicat", acesta
avînd acelaşi efect juridic ca şi originalul;
— copia de pe original - conţine acelaşi text de pe original; se
scrie „copie". La rîndul ei, poate fi certificată, adică
confirmată ca autentică, sigură, adevărată, exactă şi
valabilă. Aceasta se semnează de secretariatul unităţii
emitente, pentru a putea fi utilizată într-o altă unitate ce
solicită asemenea act sau cetăţean (copia sentinţei,
rechizitoriului). Această copie în mod obligatoriu poartă
semnătură (de exemplu: a judecătorului) şi ştampila;
— copia legalizata - este eliberată de notariat în cazul cînd
legea cere copiile legalizate;
— fotocopia - are valoare numai dacă este legalizată de
notariat, pe baza verificări şi confruntării cu actul original;
— extrasul - copia unei părţi dintr-un act cu dimensiuni mai
mari. Valabilitate va avea numai după certificare.
Toate documentele trebuie să corespundă cerinţelor generale
înaintate faţă de orice act individual juridic.
Ele trebuie să fie legale, motivate, întocmite corect şi estetic.
Perfectarea estetică uşurează înţelegerea acestora, iar întocmirea
incorectă diminuează autoritatea organelor procuraturii, de
urmărire penală, judecătorilor. încălcarea normelor de întocmire a
unui act privind conţinutul şi forma, lipseşte actul de forţă juridică.
Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie să aleagă
corect forma, stilul şi limbajul. Cerinţa elementară este
perfectarea în limba de stat, expunerea competentă a faptelor,
argumentarea, luarea hotărîrii, dacă acestea ţin de competenţa
sa. Astfel, la întocmirea unui document juridic trebuie respectate:
 1. Particularităţile lexicale. Unul dintre principalele elemente
care vizează acest aspect este vocabularul folosit la redactarea
documentelor juridice. Fiind elementul cel mai dinamic al limbii
vocabularul se diversifică, se modifică şi se îmbogăţeşte datorită
dezvoltării vieţii social- economice, sociale, a culturii şi civilizaţiei
naţionale şi mondiale. Evoluţia limbajului a dus la diferenţierea
limbajelor de specialitate, care se deosebesc între ele printr-o
terminologie specifică. Din această cauză, juristul trebuie să
folosească atît expresii şi cuvinte aparţinînd limbajului general, cît
şi expresii şi cuvinte de specialitate, din practica lucrătorilor de
birou. Astfel, trebuie să alegem un vocabular adecvat situaţiei.
Acesta va cuprinde noţiuni, idei, fapte, termeni corespunzători
subiectului sau problemelor tratate. Un text juridic trebuie să se
deosebească de alt text ştiinţific sau obişnuit prin folosirea
terminologiei de specialitate din domeniu] respectiv. Această
regulă ne ajută să redăm în mod corect, concis, logic şi coerent
situaţiile şi ideile tratate. Trebuie să ţinem seama că, în limbajul
obişnuit unele cuvinte, dar şi unele expresii au sensuri
generalizatoare de aceea folosirea lor în documentele juridice pot
naşte confuzii cu consecinţele imprevizibile.
In special, ne referim la paronime cuvinte asemănătoare ca
sonoritate cu alt cuvinte,dar deosebite ca sens şi ca etimiologie,
de exemplu, „alocaţie" şi „alocuţiune", primul indică un ajutor în
bani, cel de- al doilea - o scurtă cuvîntare.
Altă grijă trebuie să avem pentru sinonime, cuvinte cu acelaşi
sens, fiind diferite ca formă. Astfel cuvîntul „înlesnire" =
„avantaj", „privilegiu", „scutire"; „contestare"- „contrazicere",
„dezminţire", „negare", „respingere", „tăgăduinţă".
Acestea au diferenţe semantice sensibile, însă permit unui
cunoscător al limbii să le folosească pentru a exprima sensuri
exacte.
Cu multă grijă trebuie folosite şi neologismele, ele fiind
utilizate atunci cînd acestea nu au echivalent în limba noastră
(franchising, marketing, design).
Pleonasmele şi tautologia sunt capcane frecvente, în care cad
unii jurişti ce folosesc cu uşurinţă cuvinte ale căror sensuri nu le
cunosc suficient. Pleonasmul ca şi tautologia constă în folosirea
alăturată a unor cuvinte cu acelaşi sens: de exemplu: ne vom
revedea din nou.
In fine trebuie să fim atenţi la cuvintele polisemantice, adică
cuvinte cu mai multe sensuri. De exemplu, cuvîntul „adresă" are
două sensuri, indicaţie pe scrisori, colete cu date de identificare a
domiciliului destinatarului şi comunicare oficială în scris, făcută
 de o persoană juridică; cuvîntul "amendare"poate fi folosit drept:
acţiunea de aplicare o amendă sau acţiunea de a modifica, cu
scopul de a îmbunătăţi, prin amendamente un text mai ales o
lege.
Astfel juristul trebuie să deţină o cultură generală bogată, iar
în caz că stă la îndoială, să apeleze la lucrări de specialitate,
surse explicative: dicţionare lingvistice, tehnice, juridice,
îndrumare ortografice.
In sfîrşit, în documentul juridic cu desăvîrşire este interzisă
utilizarea arhaismelor, popularismele, regionalismelor, argourilor.
2. Particularităţi de formă gramaticală, adică norme
prevăzute de gramatica limbii române. Specificul constă
în folosirea unor forme gramaticale particulare. Folosim,
bunăoară, pluralul în loc de singularul persoanei I şi a Il-a
(vă rugăm, vă expediem, atenţionăm). In stilistică acest
plural se numeşte „plural de politeţe".
Folosirea corectă a prepoziţiilor, de exemplu folosirea
prepoziţiei "datorită" în locul locuţiunii prepoziţionale "din cauza".
Substituirea este greşită, întrucît datorită presupune un rezultat
pozitiv al acţiunii, iar din cauza —unul negativ: „datorită bolii nu
s-a prezentat la serviciu", corect „din cauza bolii."
3. Particularităţi de construcţie sintactică. Documentele
juridice reclamă folosirea stilului oficial de redactare
pentru care este specific: concluzia, precizia formulărilor
şi claritatea gîndului expres, logica şi argumentarea
expunerii, lipsa de emotivitate, expresivitate, plasticitate
şi trăsături individuale*.
Regulile stabilite de sintaxa limbii române definesc
următoarele particularităţi:
— elaborarea şi folosirea propoziţiilor şi frazelor scurte;
— evitarea la maximum a subordonatelor, astfel textul va
deveni mai concis;
— evitarea construcţiilor ce exprimă generalizare sau eventualitate.
Cea mai valoroasă particularitate a stilului oficial este concizia. în
documentele juridice trebuie omise orice cuvinte sau expresii de
prisos. Propoziţiile şi frazele trebuie să fie scurte, să conţină
terminologia de specialitate, fără explicaţii inutile. Un document
juridic trebuie să întrunească toate elementele ce-i întregesc
conţinutul.
Precizia se asigură prin utilizarea terminologiei de
specialitate, a unităţilor de măsură oficiale (cînd e cazul), prin
exprimarea şi în litere, pe lîngă cifre, a semnelor, cantităţilor.
Terminologia de specialitate se împarte în două categorii: cea
folosită în practica lucrărilor de secretariat şi corespondenţă şi
cea din diferite domenii de specialitate (în cazul nostru, cel
juridic). Este inevitabilă folosirea corectă a noţiunilor: ’ La acest
capitol ţinem să menţionăm că în susţinerile verbale pot fi folosite toate formele de
expresivitate a vorbirii, ceea ce nu se permite la redactarea documentelor (vezi
Введенская Л. А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, указ.соч., с.122).
„bănuit", „învinuit", „inculpat", „furt", „jaf", „tîlhărie". Nu se
permite, de exemplu, ca într-un raport de expertiză să fie
descrise anumite fapte, fenomene, lucruri, în mod artistic,
folosind metafore şi epitete. Acesta trebuie să conţină
formulări precise, referitoare la obiectul cercetat, fiind descrise
amănunţit toate laturile lui. De aici rezultă o altă condiţie a
documentelor juridice-claritatea.
Astfel, în contextul acestora sunt menţionate fapte,
fenomene, situaţii, drepturi, obligaţii, îndatorii şi răspunderi
care, dacă nu sunt prezentate clar, pot produce prejudicii.
Prejudiciu poate produce şi nerespectarea corectitudinii ca o
condiţie a expunerii. Aceasta presupune respectarea întocmai
a formelor şi regulilor gramaticale, ortografice, de fonetică, de
punctuaţie. Respectarea acestor reguli va conferi
documentelor o valoare în plus, dovedind astfel respect pentru
calitate şi persoana care le întocmeşte. Neglijarea regulilor
ortografice şi de punctuaţie poate schimba întregul sens al
unei fraze sau propoziţii. Experienţa demonstrează că plasarea
incorectă doar a unei singure virgule generează interpretări
diferite.
Estetica documentelor este întregită de alegerea hîrtiei,
caracterelor, cernelii. Pentru siguranţă hîrtia trebuie să fie de
culoare albă, se va evita folosirea hîtriei subţiri şi transparente,
iar cerneala să fie neagră sau de altă culoare închisă. în
documentele juridice se interzic corectările şi ştersăturile,
scrisul să fie citeţ, acurat, rîndurile drepte.
Documentele juridice tTebuie să conţină anumite elemente
standard întărite de stat sau la nivel de instituţie. Lipsa unora
dintre acestea duce la anularea documentului.
De regulă, pentru întocmirea documentelor juridice sunt
folosite formularele-tip, cu text tipărit. Acestea se eliberează
de servicii special împuternicite pentru fiecare organ din sfera
juridică.
Fiecare element al documentului impune o anumită valoare
estetică. Toate documentele au titlu, care scurt şi clar indică
conţinutul lui (de exemplu, „Sentinţă în numele legii", „Proces-
verbal de cercetare la faţa locului", „Decizie cu privire la
aplicarea sancţiunii administrative", „Proces-verbal de audiere
a martorului", „Mandat de arest", etc).
Titlul poate fi plasat sus, în centrul foii sau în stînga
acesteia. Pe unele documente ca element obligatoriu este
aplicată stema de stat a Republicii Moldova.
Alt element al documentului juridic este denumirea
organului care 1- a emis. Denumirea poate fi desfăşurată sau
 prescurtată, tipărită sau aplicată cu o ştampilă specială. Acest
element include, în afară de denumirea instituţiei, postura şi
numele persoanei, care a emis documentul.

I 1
 Documentele se confirmă în două moduri, avînd faţă identică:
a) sintagma aprobării are următoarele elemente: cuvîntul
„aprob", funcţia, semnătura şi numele persoanei ce a
aprobat documentul, data aprobării. Unul dintre înscrisurile
care se face pe documente este înscrisul confidenţialităţii.
Acest înscris este aplicat obligatoriu de purtătorul material
de informaţie, conţinînd date despre gradul de
confidenţialitate al acesteia („strict secret", „secret"),
termenul confidenţialităţii şi persoana care a efectuat
înscrisul;
b) semnătura este un alt element al confirmării documentului.
De semnătură depinde forţa juridică a documentului juridic.
Prin semnătură se identifică autorul documentului şi se
autentifică sau se aprobă conţinutul documentului şi se
confirmă responsabilitatea celui ce a întocmit documentul
pentru informaţia conţinută.
Documentele juridice în mod obligatoriu poartă semnătura
persoanei cu funcţie de răspundere. Dacă documentul iese din
cadrul organului care l-a întocmit, el trebuie ştampilat.
Elementul „semnătura" include: denumirea funcţiei, gradul
(titlul, rangul), numele persoanei ce a semnat documentul. Dacă
documentul este întocmit pe formular, în denumirea funcţiei
persoanei nu se indică organul. Semnătura va fi plasată la
nivelul ultimului rînd al inscripţiei funcţiei. Dacă documentul este
semnat de mai multe persoane cu aceeaşi funcţie, toţi semnează
de sus în jos.
Ştampila este ultimul element al documentelor juridice.
Legislaţia stabileşte documentele pe care se aplică ştampila cu
stema de stat, acestea pot fi: statute, contracte, certificate,
hotărîri, sentinţe etc. Ştampila poate fi şi fără imaginea stemei
de stat, conţinînd doar denumirea organului respectiv cu
inscripţia „Pentru documente". Ea se aplică pe diferite
certificate, eliberate de instituţie sau organizaţie. în mod
obligatoriu pe această ştampilă se indică denumirea organului,
locul înregistrării sau numărul de înregistrare.
Amprenta ştampilei se aplică pe partea stingă a
documentului în aşa fel încît să cuprindă o parte din denumirea
funcţiei persoanei, ce a semnat documentul. Amprenta ştampilei
nu trebuie să conţină corectări sau modificări de text, să fie
clară, deoarece o ştampilă ştearsă, în toate cazurile va reda
documentului un aspect neglijent, iar uneori va crea dubii în
privinţa veridicităţii conţinutului documentului.
Ultima categorie o prezintă ştampilele simple (mai numite şi
triunghiulare sau dreptunghiulare), care, de regulă, necesită
înscrisuri adăugătoare, de exemplu, numărul documentului, data
eliberării ş. a.
 Documentele juridice, de obicei, sunt întocmite pe
formulare tip A 4 şi se tipăresc la intervalul dintre rînduri
de 1,5 cm. Toate paginile documentului trebuie
numerotate, cu excepţia primei unde „1" nu se pune. Data
în documente poate fi înscrisă sub diferite forme: 20.10.97,
20.10.1997 ori 20 octombrie 1998. A se reţine că după
cifrele ce indică anul punctul nu se pune. Dacă documentul
este destinat pentru colegi din ţări străine, se va ţine cont
de înscrierea netradiţională a acestor date: de exemplu, în
SUA pe primul loc se scrie luna, apoi ziua, apoi anul—
12/10/97=10.12.1997.
Dacă în text sunt folosite numere formate din mai multe
cifre, scrierea lor trebuie simplificată, de exemplu: „18000"
în document va fi tratat prin „18 mii". „Unu" se scrie cu
litere nu cu cifre, restul pot fi scrise cu cifre, cu excepţia
cînd acestea se află la începutul propoziţiei.
Eticheta de afaceri cere ca documentele oficiale să fie
obiective, convingătoare, autentice şi probante. Chiar dacă
sunt scrise într-o manieră neutră, întreg stilul de expunere
trebuie să fie oficial, sobru, simplu şi natural să nu uităm
de politeţe şi demnitate.
Respectînd aceste cerinţe, vom da dovadă de ţinută
estetică înaltă, competenţă şi cultură generală.

§ 6. Eticheta de serviciu a juristului

Eticheta (din franceză etiquette - etichetă) este

ansamblul de reguli de comportare politicoasă
întrebuinţate în relaţiile dintre membrii unei clase, ai unei
societăţii.129 Iniţial acest termen desemna o totalitate de
reguli riguros stabilite la curţile monarhilor. Astfel,
eticheta începe de la Ludovic al XlV-lea care, la una dintre
recepţii, a folosit cartele speciale în care erau formulate
reguli de conduită la curte, fiind înmînate tuturor
oaspeţilor. Această ordine capătă o importanţă şi în
societatea noastră atunci cînd este reglementată o
ceremonie, unde formele oficiale de comportament al
persoanelor cu funcţie de răspundere nu trebuie să
depăşească limitele strict stabilite. Neîndeplinirea
cerinţelor etichetei din cauza necunoaşterii sau a lipsei de
respect faţă de ele sunt considerate drept ofensă a
demnităţii personale şi adesea devine motivul conflictelor

129Dicţionar enciclopedic ilustrat,Cartier, Chişinău, 1999.

 sau, în cel mai bun caz, provoacă o dezaprobare
justificată.
Eticheta contemporană presupune maniere de
comportament, ordonarea relaţiilor dintre oameni,
dezvoltarea lor în spiritul cordialităţii şi omeniei, susţinerii
şi atragerii respectului reciproc şi bunăvoinţei. Această
necesitate este simţită la moment, deoarece societatea
este penetrată de egoism şi disperare, altruismul
devenind un privilegiu al trecutului 130.
Eticheta Ia moment se manifestă sub diferite forme,
condiţionate de

130Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет, указ.соч., с.28- 29. 112
 specificul situaţiilor de viaţă, al unor sfere de activitate a
societăţii, de trăsăturile specifice profesionale ale unor grupuri
sociale. Astfel, există etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică,
medicală, diplomatică etc.
Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi
controversată, putem vorbi despre eticheta juriştilor ca
funcţionari publici.
Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o totalitate de
reguli, care reglementează latura exterioară a relaţiilor dintre
jurişti în procesul activităţii profesionale, în toată diversitatea
formelor de comunicare la serviciu.
O.F. Scacun menţionează că eticheta de serviciu 131 a juriştilor
semnifică ordinea stabilită de conduită ce reflectă forma
exterioară a principiilor morale şi constă din reguli
corespunzătoare şi politicoase de comportament atît în societate
cît şi în colectivul de muncă. Respectarea strictă a etichetei de
serviciu este condiţia esenţială a culturii estetice a juristului.
Activitatea profesională a juriştilor este reglementată de
lege. Cu toate acestea, există un şir de trăsături specifice care
condiţionează necesitatea de a stabili anumite reguli de etichetă
pentru această activitate. Acestea sunt:
— caracterul activităţii juristului, care în legislaţie este specificat
doar în linii generale;
— actele normative subordonate legii ce reglementează
activitatea juriştilor nu conţin toate prescripţiile privind
comportamentul lor;
— activitatea practică a juriştilor este legată de necesitatea
comunicării cu oamenii departe de a fi cu morala înaltă, fapt
ce poate provoca deformarea profesională a lor;
— în activitatea profesională însăşi pot apărea diferite
controverse între scopul (lupta cu criminalitatea) şi mijloacele
de atingere a lui;
— activitatea juriştilor are un caracter public bine pronunţat şi
cuprinde o mare parte a populaţiei. Aceasta din urmă se
adresează juriştilor cu diferite întrebări, solicită consultări în
anumite probleme, perfectarea documentelor, căutarea
persoanelor apropiate şi rudelor, ajutorul în cazul
infracţiunilor ş.a.
Această activitate pune în sarcina fiecărui jurist o
responsabilitate deosebită pentru hotărîrile şi acţiunile lor.
131 C'KaKVH O. <!>., 1JKO3.COM., c.354.
11
3
Fiecare nemulţumire a cetăţenilor duce la diminuarea autorităţii
organelor de ocrotire a normelor de drept.
Reieşind din aceasta, putem menţiona că specificul activităţii
juriştilor lasă asupra caracterului comunicării juriştilor o
amprentă moral-psihologică deosebită, care la rîndul ei se
manifestă prin

11
4
 respectarea principiului moral etichetei generale, conform
căruia onoarea şi demnitatea persoanei este valoarea supremă.
Teoria menţionează importanţa funcţiilor etichetei de serviciu 148
care îndeplineşte următoarele funcţii:
— informativă;
- stabilirea unor modele de comportament individual şi de grup;
- controlul social şi influenţa socială;
— formarea confortului psihologic.
Normele etichetei informează despre faptul cum trebuie să
se comporte juristul în anumite situaţii concrete de serviciu şi
care va fi reacţia colegilor, şefului sau a subordonaţilor.
Stabilind anumite standarde de comportament al fiecărui
membru al colectivului, eticheta îi ajută să aleagă
comportamentul în corespundere cu situaţia reală şi cu
aşteptările celor din jur, fără riscul de a cădea într-o situaţie
neplăcută sau a se certa cu cineva. Respectarea regulilor
stabilite insuflă încredere în corectitudinea acţiunilor proprii, dă
naştere autorespectului şi a confortului psihologic 149. Datorită
faptului că activitatea juristului este diversă, s-au format
diferite tipuri de etichetă: zilnică, situaţională (legată de o
situaţie concretă), oficială, diplomatică. Pentru fiecare dintre
acestea s-au statornicit reguli de conduită nescrise, care includ
specificul salutării, prezentării şi adresării, deducerea unei
convorbiri, şedinţe, negocieri, convorbiri telefonice, organizarea
recepţiilor şi întîlnirilor de afaceri, manierele de comportament,
aspectul exterior şi cultura vorbirii. Baza etichetei juristului o
formează principiile generale ale etichetei contemporane care,
la moment, sunt respectate în întreaga lume: corectitudinea,
amabilitatea, tactul, cumpătarea, modestia, punctualitatea,
autoorganizarea, delicateţea. în activitatea juridică trebuie să
fim corecţi. Aceasta presupune un comportament ce nu-i
permite juristului să pună întrebări ce vor incomoda
interlocutorul, să se comporte destoinic în cele mai complicate
situaţii, să manifeste respect şi bunăvoinţă faţă de colegi, să nu
insulte persoanele cu care comunică.
Amabilitatea este recomandată în fiecare situaţie din
activitatea juristului. în relaţiile de serviciu politeţia serveşte
mijloc sigur de apărare a demnităţii subordonatului şi
autoritatea conducătorului. Astfel, un jurist inteligent îi salută
pe cei din jur cu un „Bună ziua", „Bună dimineaţa" corect
pronunţat şi răspunde politicos la bineţele acestora, iar salutînd
un om mai în vârstă sau o doamnă, duce mîna la pălărie
(căciulă) de parcă ar vrea s-o scoată. în local pălăria se scoate,
deoarece

143
AcţanacteBa O. B„ rtnme/iKO A. B.,
149
yKa3.con., c.203. Ibidem, c.204.
un jurist care se respectă nu-şi permite să stea cu capul acoperit
într-o încăpere, această regulă vizează viitorii jurişti (studenţii).
Dacă salutul este însoţit de o strîngere de mîini, juristul o va
face cu toţi bărbaţii întîlniţi pînă a veni în birou. Doamnelor li se
întinde mîna pentru salut numai în birou, cînd ele au venit în
misiuni speciale, în rest ele sunt cele care manifestă iniţiativa.
Sărutul mîinii unei femei presupune un grad respectiv de
cunoaştere. Dacă dînsa a primit strîngerea de mîini, atunci nu
mai e necesar să i se sărute mîna. Este acceptat sărutul mîinii
femeilor necunoscute dacă ele sunt reprezentante ale profesiilor
artistice sau cînd o doamnă este omagiată. Formulele de
adresare în cadrul activităţii juridice sunt „domnul," „doamnă"
(numele) sau domnul (postul), spre exemplu, „domnul Creţu",
„domnule director".
Sunt inadmisibile adresările de tipul „naşule", „cumetre",
„băiete", „fetiţă". Fiecare persoană trebuie tratată cu mult
respect şi ca mărturie în acest sens este memorizarea numelui
acesteia.
Amabilitatea (politeţea) în relaţiile de serviciu nu este un
scop în sine, ci un mijloc de a crea şi păstra în colectiv un climat
moral- psihologic. Amabilitatea se manifestă şi prin capacitatea
de a fi sensibil la problemele altora, de a acorda ajutor, de a
arăta o predispunere sufletească şi o bunăvoinţă faţă de toţi
concetăţenii.
Amabilitatea întotdeauna este însoţită de tact —stare
emotivă de compasiune cu întreg colectivul şi cu fiecare dintre
membrii lui, atitudine grijulie faţă de personalitatea clientului,
simţul măsurii în exprimări şi fapte, cumpătare şi prudenţă.
Tactul îi permite juristului să găsească precis hotarul dintre ceea
ce se poate şi ceea ce nu se poate. Tactul previne situaţiile de
jenă. Dacă eşti şef, niciodată nu critica un coleg sau un supus în
faţa celorlalţi colegi, nu răspîndi informaţii despre situaţia
personală; nu fi insistent dacă persoana are probleme şi nu
doreşte să le destăinuie; nu cere informaţii primite în ordine
confidenţială.
O persoană tacticoasă întotdeauna va cerceta informaţia,
luînd în considerare specificul vârstei, sexului, situaţiei de
serviciu, locul şi circumstanţele în care are loc discuţia, prezenţa
sau lipsa persoanelor străine. Simţul tactului depinde de regulile
specifice de comportare profesională. De exemplu, în activitatea
profesională operativă de investigaţie colaboratorii trebuie să
respecte următoarele reguli:
— nu trebuie să manifeste interes faţă de acţiunile colegilor,
documentele întocmite, faptele cercetate, precum şi faţă
de persoanele cu care aceştia contactează;
— nu trebuie, fără necesitate, să discuţi cu colegii locul,
timpul şi scopul activităţilor operative sau cine sunt
executorii acestora;

I
 — fiecare colaborator, angajat în înfăptuirea activităţilor
operative de investigaţie, este pus la curent doar cu acea parte a
acţiunii în care este implicat, care l-ar ajuta la îndeplinirea
acestora.
Aceste reguli în alt colectiv ar fi amorale, însă în cazul
urmăririi penale ele sunt „reguli de joc", care normalizează
tensiunea morală în colectiv, exclude apariţia bănuielii. 132
Lipsa de tact mărturiseşte lipsa de cultură. Este important de
reţinut că manifestarea tactului este nu doar un element
obligatoriu al comunicării, ci şi o parte indispensabilă a culturii
spirituale a persoanei, condiţie pentru obţinerea rezultatelor
pozitive şi sporirea autorităţii organelor de ocrotire a normelor de
drept.
Modestia este o altă cerinţă a etichetei de serviciu. Un jurist
modest este în primul rînd cumpătat şi moderat în cerinţele sale,
nu se consideră superior celorlalţi, nu este pretenţios. Opusul
acestuia ar fi unul încăpăţînat, indiscret, înfumurat, ambiţios,
arogant, obraznic. Cu regret, modestia a dispărut în ultimul timp
din conştiinţa socială, de aceea întîlnim mai des persoane
arogante şi obraznice decît modeste şi nepretenţioase.
Un jurist care se respectă este inteligent şi educat, niciodată
nu va ridica vocea la colegi sau la clienţi, întotdeauna îşi va
asuma răspundere pentru faptele săvîrşite, chiar dacă poartă
vină parţială, poate să asculte şi să ia în vedere părerile
colegilor. Concluzia pe care o facem este că ar fi sănătos un
colectiv format anume din astfel de membri.
Cumpătarea, sau stăpînirea de sine, se manifestă alături de
amabilitate prin stăpînirea emoţiilor, a acţiunilor şi exprimărilor
în situaţiile de criză. Luînd în considerare specificul activităţii,
menţionăm că juristul are nevoie de multă discreţie în relaţia cu
clienţii „negativi" pentru a avea rezultate pozitive şi eficienţă. în
aceste cazuri nu trebuie acţionat de pe poziţii de forţă (trîntitul
cu pumnul în masă, ridicarea excesivă a vocii, ameninţările) şi
insistenţă exagerată.
Punctualitatea presupune atît autodisciplină, cît şi precizie. în
activitatea juridică trebuie să lucrezi cu abnegaţie, în
permanenţă să planifici toate acţiunile şi să le îndeplineşti în
termene rezonabile. Dacă ai promis sau ai programat o acţiune,
trebuie să te ţii de cuvînt. Dacă întîrzii, trebuie să-ţi ceri scuze de
la colegi. Un aspect delicat al obligaţiilor este echitatea lor, adică
132Профессиональная этика сотрудников правоохранительных органов,
указ.соч., с.254- 255.116
e corect ca toate sarcinile să fie repartizate între subalterni sau
colegi în funcţie de situaţia lor ierarhică.
Astfel, eficacitatea activităţii profesionale a juriştilor este
determinată nu doar de nivelul instruirii, nu doar de respectarea
principiilor etice ale
legalităţii justiţiei, umanismului, responsabilităţii şi imparţialităţii,
dar şi de capacitatea de a transpune aceste principii în forme
corespunzătoare de comportament exterior, baza căruia o
formează respectul faţă de om şi de demnitatea lui, amabilitate,
tact, modestie, maniere bune şi atractive estetic. O persoană
educată nu este acea care gîndeşte mult înainte de a proceda
corect, ci acea care pur şi simplu nu ar fi putut proceda altfel.

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI

§ 1. Noţiuni generale despre cultura

psihologică a juristului § 2. Modelarea
social-psihologica a personalităţii juristului §
3. Noţiunea şi structura psihicului
personalităţii juristului § 4. Temperamentul
juristului § 5. Caracterul şi capacităţile
juristului

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea psihicului,

cu legităţile proceselor psihice şi particularităţile psihice
individuale. Altfel spus, psihologia este ştiinţa despre legităţile de
funcţionare a psihicului omului în procesul activităţii vitale 133.
Psihologia are două compartimente, unul general, ce studiază
legităţile generale ale activităţii psihice a omului şi altul aplicativ,
ce studiază legităţile activităţii psihice a omului în condiţii
concrete de activitate. Ramurile aplicative ale psihologiei sunt
diverse: pedagogică, inginerească, medicală, a administrării,
socială, a muncii şi sportului. Una dintre direcţiile de cercetare a
psihologiei sociale este psihologia juridică.
Psihologia juridică studiază legităţile de manifestare şi
aplicare în practică a psihicului persoanelor incluse în sfera
relaţiilor sociale, reglementate de drept. în centrul investigaţiilor
psihologie juridice se află nu doar psihicul persoanelor incluse în
activitatea juridică, ci şi psihicul infractorilor şi contravenienţilor.

133A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996, p.13.

11
7
Bineînţeles, caracterul şi starea psihică a martorului, părţii
vătămate, infractorului decurg din legităţile psihologiei şi
fiziologiei generale. însă specificul psihologiei juridice constă în

11
8
studierea importanţei juridice a acestor legităţi în procesul
stabilirii adevărului, în căutarea metodelor de reducere a
numărului încălcărilor de drept, prin corectarea acestora din
punct de vedere psihologic, precum şi a calităţilor personalităţii
infractorilor.
Ofiţerul de urmărire penală, înfăptuind urmărirea penală, sau
judecătorul, examinînd în şedinţă cazul, elucidează problemele
relaţiilor dintre oameni, calităţile psihice, uneori inexplicabile ale
oamenilor, motivele care i-au determinat la săvîrşirea infracţiunii.
Examinînd dosare despre furturi, jafuri, omoruri, leziuni corporale,
de fapt se examinează psihologia motivelor: profit, răzbunare,
perfidie, cruzime, gelozie şi altele. In acest caz judecătorul,
procurorul, ofiţerul de urmărire penală contactează nu doar cu
infractori, ci şi cu diferite persoane care figurează în calitate de
martori, victime, experţi, specialişti. Personalitatea fiecăruia s-
a format în anumite condiţii ale vieţii sociale, fiecare posedă diferite
forme de gîndire, au caractere şi atitudini diferite faţă de propria
persoană şi lumea ce-i înconjoară. Din aceste motive juriştii
(procuror, judecător, ofiţer de urmărire penală, colaborator al
instituţiei penitenciare) trebuie să fie înarmaţi cu cunoştinţe
psihologice ce le-ar permite să se orienteze corect în diferite relaţii şi
conflicte.
Psihologia juridică are ca sarcină principlă desăvîrşirea
activităţii practice a organelor de drept, pentru ca acestea din
urmă să soluţioneze în mod obiectiv şi calificat diferite probleme ce
formează sensul, esenţa activităţii lor. Specificul profesiei juridice
constă în faptul că treptat în domeniu s-au acumulat anumite
cunoştinţe despre manifestarea psihicului omului în anumite
situaţii, cunoştinţe absolut necesare pentru o activitate
prodigioasă, dar şi pentru întregirea culturii generale. Important
este ca permanentul contact cu anumiţi indivizi şi fenomene
negative din societate, în virtutea exercitării funcţiilor de serviciu, să
nu influenţeze integritatea juriştilor.
Juriştii trebuie să-şi repartizeze raţional puterile şi activităţile
sale, pentru a păstra capacitatea de a munci toată ziua. Pe lîngă
calităţile psihice născute, juristul trebuie să-şi formeze calităţii
profesionale: flexibilitatea gîndirii şi caracterului, spiritul de
observaţie pătrunzător, gîndire coordonată, stăpînire de sine,
principialitate şi sentimentul de echitate, disciplinare şi
individualism. Toate aceste calităţi sunt indispensabile pentru
înlesnirea activităţii, eficientizarea muncii, elaborarea unor tactici
 de lucru, crearea portretului psihologic al altor participanţi la
procesul juridic.
Analizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că
psihologia juridică are în vizor personalitatea juristului, acesta
devenind obiectul prioritar de studiu. Astfel putem spune că
psihologia juridică stabileşte
cultura psihologică a juristului profesionist, devenind parte a
cunoştinţelor deontologice, avînd tangenţă cu deontologia
juridică.
Cultura psihologică a juristului cuprinde calităţile psihologice
ale personalităţii juristului formate ca rezultat al cerinţelor
înaintate de profesia sa134. Cultura psihologică a juristului include
calităţi specifice unor specialităţi juridice, structura personalităţii,
deprinderi şi procedee de comunicare, de rezolvare a unor
conflicte, competenţă profesională, factori psihologici ce
determină potenţialul personal al juristului.
Judecătorul şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală şi
avocatul, notarul şi consultantul juridic, poliţistul şi colaboratorii
instituţiilor penitenciare trebuie să cunoască cum să depăşească
barierele psihologice în comunicarea cu clientul, să ţină situaţia
sub control, să studieze psihologia infractorilor, clienţilor şi altor
participanţi la proces, să înfăptuiască un test psihologic, să aplice
atribuţiile de conducere corect din punctul de vedere al legităţilor
psihologice.
La descoperirea şi examinarea infracţiunilor cunoştinţele
psihologice despre diversele procese psihice (gîndire, memorie,
emoţie, voinţă) şi calităţile personalităţii (temperament, caracter)
au un rol esenţial.
Cultura psihologică a juristului are următorul conţinut:
— conştiinţa psihologică ce se exprimă prin intelect, gîndire,
memorie, raţiune ş.a. Fiecare jurist posedă un anumit
nivel de intelect, tip de memorare, gîndire şi raţiune.
Toate acestea sunt formate la nivel de conştiinţă şi se
manifestă în cazuri concrete;
— relaţii psihologice - raporturile care implică aplicarea
legităţilor psihicului şi care se pot manifesta în conflict
psihologic, interdependenţă psihologică, neconcordanţă şi
influenţă psihologică. Relaţiile psihologice reprezintă o
legătură specifică între conştiinţa şi conduita psihologică;
— conduita psihologică se exprimă prin manifestarea
obiectivă a acţiunilor persoanei. Ea se reflectă în
orientări, reacţii şi consecinţe psihologice.

134Основные виды деятельности и психологическая пригодность к службе в системе органов

внутренних дел: Справочное, пособие / Под ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова А.Д.,
Москва, 1997, с.85.
 Cultura psihologică o putem determina, de exemplu, după
modul de gîndire (primul element), care, aplicat într-o relaţie
psihologică de conflict (acesta fiind al doilea element), a dat
anumite rezultate, în cazul nostru anumite orientări psihologice
(al treilea element).
Formarea culturii psihologice a juristului parcurge mai multe
stadii, în primul rînd, are loc acumularea cunoştinţelor
psihologice generale
 f

despre psihic, caracter, temperament, comunicare ş.a. în al

doilea rînd, cunoştinţele acumulate se sedimentează şi se
transformă în convingerea că informaţia psihologică este
necesară pentru o activitate profesională înaltă. Juriştii trebuie
să se pătrundă de faptul că psihicul deviant al infractorilor nu va
putea fi controlat fără o cunoaştere a legităţilor psihologiei. în al
treilea rînd, cultura psihologică presupune şi capacitatea de a
putea folosi în procesul comunicării psihanaliza,
psihdiagnostica*, dezvăluirea stărilor psihice ale diferiţilor
subiecţi în situaţii concrete, a caracterului şi temperamentului
lor.
Ţinem să subliniem: cultura psihologică a juristului are
anumite particularităţi în funcţie de profesie - judecător,
procuror, avocat, notar, legate de specificul atribuţiilor şi
destinaţia activităţii juridice.
Cultura psihologică dă posibilitate juristului să stabilească
contacte psihologice cu oamenii, să fie acceptat, să influenţeze
persoana prin sentimente şi emoţii, fără a abuza de procedee şi
mijloace.
Cultura psihologică a juristului se manifestă în comunicarea cu:
— persoane implicate în procesul de examinare a cazurilor juridice
(reclamant, pîrît, inculpat, martor, expert, victimă, client ş.a);
— colegii de lucru.
în primul caz este importantă cunoaşterea propriilor
capacităţi şi posibilităţi psihice, apoi cunoaşterea posibilităţilor
celor cu care comunici. Aceste circumstanţe reclamă capacitatea
de dezvăluire a trăsăturilor psihicului pentru examinarea
cazurilor. Acestea devin evidente, de exemplu, la declararea
unei persoane ca iresponsabilă. Doar cunoaşterea modului de
manifestare a dereglărilor psihice poate ajuta juristul să ia o
hotărîre justă. Un alt exemplu poate servi eliberarea referinţelor
de către colaboratorii organelor de drept pentru anumite
persoane. Fiecare referinţă trebuie să evidenţieze calităţile
individuale ale persoanei, să dezvăluie trăsăturile lui psihice. în
acest sens va fi importantă cunoaşterea
noţiunilor de personalitate,
caracter,
temperament, capacitate. Cunoaşterea acestor elemente
demonstrează o cultură psihologică înaltă a juristului.
In ceea ce priveşte comunicarea cu colegii, aceasta poate fi
prezentă sub două aspecte. în primul caz, cînd juristul este
persoană cu funcţie de răspundere - conducător. Pentru a alege
 forma corectă de conducere este necesară cunoaşterea
calităţilor psihice ale subalternilor. Poziţia autoritară '
Psihodiagnostica este o direcţie nouă în psihologie, care examinează omul cu
ajutorul testelor şi al impulsurilor slabe pe care acesta le demonstreză societăţii:
alegerea îmbrăcămintei, scrisul, mersul, maniera de a strînge mîna şi de a prefera
o anumită culoare. Ea ajută persoanei să răspundă la diferite întrebări: cine sunt?
ce doresc? ce pot
face?
120
faţă de subalterni este condamnabilă ca ineficientă. Uneori
conducătorul se implică în diferite probleme depăşind limitele
competenţei sale, dă indicaţii cu un ton de comandă, nu ţine cont
de părerile colaboratorilor, urmărind fără rost toate acţiunile
acestora. Ca rezultat, colaboratorii renunţă la iniţiativă, pierd
interesul şi dorinţa de a munci.
In cadrul unei atmosfere colegiale (democratice) de muncă
relaţiile dintre conducător şi subalterni se construiesc pe
încredere reciprocă, colaborare, constatarea şi corectarea
greşelilor. Acest stil de colaborare stabileşte un climat psihologic
sănătos, fapt ce înlesneşte activitatea întregului colectiv. Cel de-
al doilea aspect al comunicării are loc la nivelul dintre colegi
(„jurist - jurist"). In acest caz pentru înţelegerea reciprocă şi
colaborarea eficientă are importanţă luarea în considerare a
necesităţilor şi intereselor celor din jur. Realizarea acestui scop
depinde de trăsăturile moral psihologice ale colegilor, de
temperamentul, caracterul şi capacităţile lor.
Cultura psihologică are o mare importanţă pentru jurist,
deoarece ea ordonează gîndirea şi formele ei de exprimare; îl
orientează spre un comportament exigent faţă de activitatea sa,
consolidează şi activizează intelectul, voinţa şi sentimentele;
ridică responsabilitatea pentru atribuţiile ce i-au fost acordate.

§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului

Pentru început definim că personalitatea este înfăţişarea

social- psihologică a omului, care se manifestă într-o combinare
stabilă a calităţilor social-importante şi a trăsăturilor psihice
individuale153. Altfel spus, personalitatea este individul care
deţine o totalitate de calităţi şi trăsături psihice, ce se formează
în cadrul unor activităţi sociale importante. Reieşind din aceasta,
separăm cîteva noţiuni care necesită explicaţie.
în primul rînd, avem noţiunea „om", „individ",
„personalitate”. Adesea acestea se folosesc într-un singur sens,
deşi ele se deosebesc prin esenţă.
Cea mai largă este noţiunea de „om" (fiinţă vie, social-
organizată ce aparţine genului uman), care, la rîndul ei, cuprinde
noţiunea de „individ" (om înzestrat cu trăsături specifice,
unicale), aceasta cuprinzînd noţiunea de „personalitate".
Transformarea individului în personalitate are loc doar în condiţii
sociale concrete. Normele societăţii determină modelul de
conduită al individului, criteriile de apreciere al acestei conduite.
Se menţionează că personalitatea este calitatea socială a
153
M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri temperamentale, Iaşi, 1999, p.8.
121
individului inclus în sfera relaţiilor sociale, manifestă un
activism şi deţine o anumită poziţie de viaţă 154. Iniţial individul
este înzestrat cu anumite calităţi înnăscute care, în procesul
comunicării, dobîndesc o anumită valoare socială, individul
capătă un statut personal şi individual, totodată individul
dobîndeşte şi anumite drepturi şi îndatoriri.
Individualitatea reprezintă interacţiunea dintre calităţile
înnăscute şi cele acumulate ce caracterizează o personalitate
originală deosebită. Individualitatea personalităţii cumulează
irepetabil aşa trăsături psihice ca temperamentul, caracterul,
interesele, motivele şi năzuinţele.
Nu orice individ este personalitate (de exemplu, nou-
născutul).
Personalitatea a fost definită în cele mai diverse moduri,
atît în psihologie cît şi în filozofie. Cele mai răspîndite
definiţii sunt:
- personalitate este individul înzestrat cu conştiinţă înaltă155;
- personalitate este omul ce participă conştient la activităţile sociale, ca
subiect al relaţiilor sociale156;
- personalitatea cuprinde un sistem stabil de trăsături social importante, ce
caracterizează individul ca membru al societăţii157;
- personalitate este un membru capabil al societăţii care conştientizează rolul său în
această societate158.
Astfel, spre deosebire de individ (de la naştere înzestrat cu
un cod genetic determinat şi un complet de instincte şi
capacităţi), personalitatea se formează şi se dezvoltă în sistemul
relaţiilor sociale, dobîndeşte autoconştiinţă, voinţa de libertate,
independenţă, gîndire logică, responsabilitate pentru acţiunile
înfăptuite. Personalitatea se află în permanentă stare de
autoperfecţionare şi auto-realizere, comportă un simţ dezvoltat
al dreptăţii, onoarei şi demnităţii. Este hotărîtă şi insistentă în
atingerea scopurilor importante, este capabilă să-şi corecteze
conduita, iar în caz de nereuşită este în stare să-şi asume
răspunderea sau să suporte riscul.
în general, psihologia deosebeşte mai multe tipuri de
personalităţi:159
a) socializate, care s-au acomodat la condiţiile sociale şi au un interes social util;
 1Я
M.Şelaru, D.Donciu, op.cit., p.9.
155
Красникова E.A., Этика и психология профессиональной деятельности,
Москва, 2003,
С.135.
156
Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000, с.108.
157
Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.21.
158
Васильев В. Л„ указ.соч., с.273.
159
Albert Ogien, Sociologia devianfei, Polirom, Iaşi, 1999, p.47.
 b) nesocializate, care deviază de la cerinţele sociale, iar
interesul lor social este periculos;
c) deviante psihic - persoane cu psihicul slab dezvoltat, la
care interesul social lipseşte (psihopaţi, nevrotici).
Un jurist trebuie să cunoască specificul acestora pentru a
alege conduita optimă, în special în situaţiile de criză.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea elementelor
structurale psihologice ale personalităţii. Acestea se împart în
două categorii:
— biologice, care se referă la calităţile individuale ale
persoanei sau la sistemul psihonervos al organismului
uman (temperament, necesităţi, emoţii, sentimente,
gîndire, voinţă, memorie, caracter);
— sociale, care determină nivelul experienţei sociale
acumulat în procesul activităţii sociale a persoanei
(cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, capacităţi) prin învăţare.
Modelul social psihologic al personalităţii juristului este
determinat de rolul social şi acele funcţii pe care trebuie să le
îndeplinească, reieşind din corelarea activismului obştesc şi
specializarea profesională (procuror, judecător, notar, avocat).
Pentru o activitate eficientă juristul trebuie să fie dotat cu un şir
de trăsături psihologice: amabilitatea, atenţia, bunăvoinţa,
competenţa, responsabilitatea şi creativitatea. Pentru depistarea
acestor calităţi, în prezent se aplică metoda testărilor psihologice
care constată caracteristicile funcţionale ale persoanei ce doreşte
să se dedice activităţii juridice. Acestea accentuează experienţa,
orientările şi stilul individual de acţiune al persoanei.
Un alt aspect al testării este determinarea manifestărilor
productive ale personalităţii: ingeniozitatea persoanei cînd este
pusă în situaţia să aleagă între motive, poziţii şi roluri, în procesul
căutării procedeelor de atragere a individului de partea sa. în
acest caz este importantă şi capacitatea de a aplica diverse
mecanisme de apărare a propriei poziţii.
Profesia juristului este specifică prin faptul că reprezentanţii
ei apără legea, de aceea aceştia sunt chemaţi să promoveze
conduita şi activitatea oamenilor dinainte reglementate; să atingă
rezultate strict stabilite (de exemplu, să descopere infracţiunea);
în activitatea sa să ţină cont de modificări; să fie o personalitate
creatoare şi cu spirit de iniţiativă.
în psihologia juridică se evidenţiază cîteva trăsături specifice
personalităţii juristului, care formează portretul psihologic al lui.
V.L.Vasiliev a elaborat „profesiograma", în care pune accentul pe
trei elemente135:

135 BacwjibeB BJL, yKa3.coH., c.205.

 — gîndirea creativă, care presupune îngemănarea eficientă a
diferitelor mijloace, măsuri, căile de rezolvare a unei situaţii fiind
atît stabilirea ordinii, cit şi descoperirea infracţiunii sau cercetarea
circumstanţelor, măsura vinovăţiei sau răspunderii învinuitului;
— comunicabilitatea juristului, care permite deschiderea accesului la
informaţia deţinută de alte persoane, găsirea limbajului comun cu
reprezentanţi ai diferitelor categorii, grupuri, asociaţii de oameni
etc.
— capacităţile organizatorice care dau posibilitatea de a interesa
grupuri de oameni să acţioneze în direcţia dorită şi a-i convinge
de importanţa unei astfel de conduite, de a-i determina să te
urmeze.
Este clar că această profesiogramă conţine procedee strict
psihologice a căror folosire individuală nu va da rezultatele dorite.
însă nici neglijarea acestora nu va asigura o reuşită. De aceea
pentru o activitate profesională productivă în condiţiile statului de
drept este necesară folosirea procedeelor elaborate de cultura
psihologică.

§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii

juristului

Personalitatea, pe parcursul activităţii, se formează şi se

manifestă doar cînd omul simte, asimilează, memorizează,
gîndeşte, doreşte şi îşi imaginează. Toate acestea sunt procese
care se desfăşoară în psihicul persoanei.
Psihicul este calitatea creierului de reflectare a realităţii,
proprie omului şi animalelor superioare, produs al activităţii
sistemului nervos.151
Psihologia defineşte psihicul drept formă pe care o îmbracă
succesiunea proceselor nervoase din creier. 136 137
Personalitatea juristului (judecătorului, avocatului,
procurorului, notarului) se deosebeşte prin complexitate şi
varietate. Aceasta se formează în urma multor factori, însă cel
determinant este persoana, ce a ales o specialitate anume ca
unul dintre scopurile sale importante ale vieţii.
Psihicul personalităţii juristului, ca şi al fiecărei persoane, este
format din procesele psihice, calităţile psihice şi stările psihice.

136A<ţ>anacbeBa O. B., numejiKO A. B., yKa3.c0M., c. 36.

137A. Cosmovici, op.cit., p. 21.124
 Calităţile psihice sunt elementele de bază ce determină
conţinutul lumii interne a persoanei şi modul individual de viaţă,
activitate şi conduită. La acestea se referă caracterul,
temperamentul şi capacităţile.
Stările psihice reprezintă concentrarea funcţională a psihicului
pentru un anumit moment de viaţă sau activitate. Acestea simt
interesul insistent, îndoiala, apatia, creativitatea etc.
 Procesele psihice sunt mijloacele de reflectare a realităţii. Ele
asigură legătura persoanei cu lumea exterioară, formează
conştiinţa persoanei, dezvoltă capacităţile şi intelectul. Procesele
pot fi: de cunoaştere - vorbirea, gîndirea, memoria, imaginaţia,
atenţia; emoţionale - sentimentele, emoţiile, dispoziţia; volitive
(gradul de participare a persoanei în procesul activităţii -
iniţiativa, hotărîrea, insistenţa ş. a.).
Căile de cunoaştere sunt:
- senzaţia - proces psihic de reflectare în conştiinţa omului a
unor însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor în
integritatea lor, în momentul când ele acţionează asupra
organelor de simţ;
- percepţia - proces psihic de sinteză prin care obiectele şi
fenomenele care acţionează nemijlocit asupra organelor de
simţ sunt reflectate în conştiinţă ca un tot întreg;
- memoria - proces psihic care constă în întipărirea,
păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea cunoştinţelor,
împrejurărilor, mişcărilor, trăirilor psihice, senzaţiilor care
constituie o experienţă individuală. Memoria poate fi de
scurtă durată şi de lungă durată, episodică şi semantică,
intenţionată şi arbitrară. Juristul practic, în activitatea sa,
trebuie să folosească toate formele de gîndire. Pentru un
ofiţer de urmărire penală are importanţă memoria
semantică (a sensului), voluntară şi asemenea trăsături ale ei
ca volumul şi precizia.
Pentru avocat cunoaşterea particularităţilor memoriei
uşurează aplicarea influenţelor tactice asupra omului pentru a-i
aminti cele uitate. Ofiţerul de urmărire penală trebuie în special
să cunoască manifestările memoriei pentru a dobîndi informaţia
de la martori, bănuit, victimă. Fiecare dintre aceştia posedă
diferite tipuri de memorie, în funcţie de valorile ce-i interesează.
Astfel, unul memorizează doar aspectul pozitiv al situaţiei, altul
doar negativul;
- imaginaţia este procesul psihic al cărui rezultat îl constituie
obţinerea unor reprezentări, idei noi pe baza percepţiilor,
reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior.
Importanţa imaginaţiei constă în faptul că ea permite
închipuirea procesului muncii de la început şi pînă la sfîrşit.
Astfel, ea ne permite să luăm hotărîri, chiar dacă lipseşte
volumul de cunoştinţe necesare pentru îndeplinirea sarcinii.

12
5
Pentru ca juristul să reuşească în examinarea cazurilor
(respectînd principiul dreptăţii), trebuie să-şi imagineze propria
persoană în locul celei cu care comunică;
- gândirea - facultate superioară a creierului omenesc, care
reflectă în mod nemijlocit şi generalizat, abstract, realitatea
prin noţiuni, judecăţi, teorii;
- atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice
cognitive asupra unui obiect sau fenomen, care la moment şi în
situaţia dată, sunt importante pentru subiect. Capacitatea de a
concentra atenţia, de a o transfera de la un obiect la altul este o
calitate personală, profesională importantă pentru jurist.
Trăsăturile atenţiei ce se manifestă în activitatea profesională a
juristului sunt: concentrarea, selectivitatea, volumul, stabilitatea,
distribuţia. Acestea fiind cultivate în procesul activităţii, devin
însuşiri ale caracterului juristului.
Procesele emoţionale sunt formele de trăire de către om a
atitudinii faţă de obiecte.
Sentimentele sunt procese afective specifice umane, mai
durabile şi mai complexe decît emoţiile, care exprimă atitudinea
omului faţă de realitate (iubire, ură, admiraţie, dispreţ).
Sentimentele sunt precedate de formarea unor dorinţe, atitudini
şi emoţii, iar odată constituite, devin puternice motive de
activitate. Sentimentele pot fi inferioare (strict personale);
superioare (aspiraţii colective, sociale); morale (dragoste de om,
de muncă, sentimentul dreptăţii, patriotismul); estetice (legate de
trăirea frumosului); intelectuale (aspiraţia spre cunoaştere).
Emoţiile sunt reacţii afective complexe, în general apărute
brusc şi însoţite de tulburări fiziologice, care oglindesc atitudinea
individului faţă de realitate. Emoţiile pot favoriza sau împiedica
înfăptuirea activităţii (de exemplu: frică, furie), atingerea unor
rezultate în activitate (bucurie, tristeţe). In conformitate cu
aceasta se deosebesc emoţii negative şi pozitive. 163 Pentru
activitatea juridică nu sunt dorite nici unul dintre aceste tipuri,
deoarece emotivitatea sporită poate genera unele imagini
departe de hotărîrile luate de jurişti fiind doar cele dorite, dar
inadecvate. Emoţia prezintă anumiţi indicatori, ca:
- dispoziţia este o stare emotivă situativă care intensifică sau
slăbeşte activitatea psihică pe o durată determinată de timp.
Dispoziţia mai mult ca oricare altă emoţie influenţează
activitatea şi rezultatele ei. Buna dispoziţie stimulează activitatea
lucrătorului şi se răsfrînge binefăcător asupra celorlalţi.

1
2
6
 Indispoziţia împiedică activitatea, însă ea poate fi controlată prin
efort volitiv. în asemenea cazuri se poate trece la o activitate mai
captivantă.
- stresul este o stare emoţională tensionată, provocată de influenţa
factorilor de mediu (traumatism, frig, căldură, curent electrict,
medicamente, emoţii), care produce reacţii defavorabile
organismului uman. Latura pozitivă a stresului este mobilizarea
forţelor pentru a găsi ieşire din situaţia extremă, periculoasă (de
exemplu, în cazul atacului unui infractor înarmat);

12
7
 - afectul este o stare emotivă violentă, provocată de o
situaţie impetuoasă de conflict care tulbură temporar
conştiinţa şi intensifică acţiunile impulsive. în cazul
afectului procesele volitive scapă de sub control şi
persoana poate să săvîrşească acţiuni necugetate. Juristul
trebuie să cunoască specificul afectului pentru a califica
adecvat unele acţiuni ale persoanei;
- frica este reacţia reflexă a organismului la pericol şi se
manifestă prin schimbarea bruscă a activităţii organismului.
Frica este provocată de apariţia neaşteptată a unui mare
pericol sau poate apărea în condiţii obişnuite cu o
intensitate mijlocie. Frica poate să influenţeze neordinar
procesul de comunicare a juristului cu clientul. în unele
cazuri evenimentele povestite juristului pot fi interpretate
exagerat, greşit; în altele, în general, nu sunt înţelese sau
sunt subapreciate; dar pot fi interpretate şi obiectiv, corect.
Adevărul se descoperă mai rapid în cazul unor discuţii
(interogări) repetate.
Procesele volitive. Voinţa este capacitatea omului de a
acţiona în vederea realizării unui scop trasat conştient, înfruntînd
anumite bariere interne şi externe. Actul de voinţă este un act
dinamic. Dacă o persoană doreşte să înfăptuiască ceva şi o face
cu desăvîrşire, acesta reprezintă un act volitiv extern, iar dacă
vrea să săvîrşească o acţiune, dar în virtutea unor circumstanţe
se abţine, acest act volitiv se numeşte intern. Actele volitive sunt
simple şi complexe.
Actele volitive simple se realizează aproape mecanic, adică
voinţa se transformă imediat în acţiune (dorinţa de a bea, a
mînca, a scoate haina).
în cazul cînd faţă de persoană este înaintată o anumită
problemă, atunci el analizează, compară, alege, decide pînă
cînd, în sfîrşit, rezolvă problema. Ln această situaţie ea are de
săvîrşit un act de voinţă complex. Pentru actul de voinţă
complicat sunt necesare: prevederea consecinţelor,
conştientizarea motivelor, luarea deciziilor, intenţa de a-I
înfăptui, trasarea unui plan de realizare. Ţinem să menţionăm că
în activitatea juriştilor sunt prezente destule acte de voinţă
complicate cînd se conturează o confruntare de interese, un
pericol sporit real pentru viaţă şi sănătate, o situaţie vagă, dificit
de timp şi informaţie pentru a lua hotărîri, riscul de a da greş, ce
ar atrage răspundere sporită ş. a.
 Aceste acte volitive încununate cu unele rezultate bune,
vorbesc despre o voinţă de fier, pe care trebuie s-o posede
colaboratorii organelor de ocrotire a normelor de drept.
Calităţile voinţei sunt:
- iniţiativa — un imbold intern care se manifestă prin
trasarea scopurilor noi şi elaborarea căilor de atingere a lor;
- hotărârea — mobilizarea spre alegerea imediată şi motivată a
scopurilor şi căilor de atingere a lor. Hotărârea apare ca rezultat al
activismului emoţional şi intelectual. De obicei, sunt indecise
persoanele ce nu deţin suficiente informaţii despre caz, le lipsesc
deprinderile şi priceperile;
- consecvenţa — facultatea de a planifica şi executa succesiv
anumite acţiuni;
- perseverenţa — capacitatea de a înfrunta greutăţi o durată
îndelungată de timp şi de a manifesta flexibilitate în alegerea
căilor de dobîndire a rezultatelor. Antipodul este inerţia care duce
la conservatism, agravarea relaţiilor cu colectivul;
- cumpătarea (stăpînire de sine) — frînarea emoţiilor impulsive într-
o situaţie nedorită. Stăpînirea emoţiilor în mod conştient fac
dovada unei voinţe dezvoltate.
Prezenţa voinţei în activitate şi în viaţă este manifestarea
unui caracter puternic.
Activitatea juristului reclamă voinţă puternică, deoarece este
plină de situaţii imprevizibile: conflicte, incidente, oboseală. Fără
depăşirea acestor impedimente (atît interne, cît şi externe)
activitatea nu poate fi reuşită.
în concluzie menţionăm că pentru un jurist este important să-
şi stăpînească şi să-şi dirijeze starea psihică, în permanenţă să
răspundă cerinţelor activităţii pe care o înfăptuieşte. Pentru
aceasta trebuie să-şi antreneze intelectul, sentimentele şi voinţa.

§ 4. Temperamentul juristului

Temperamentul face parte din sistemul trăsăturilor psihice.

Noţiunea de temperament, provine din latinescul
temperamentum, ceea ce înseamnă ansamblul trăsăturilor
neurofiziologice ale unei persoane, care determină diferenţieri
psihice individuale privind capacitatea energetică şi dinamica
comportamentului (capacitate de lucru ridicată sau scăzută,
vioiciune sau încetineală, stăpînire de sine sau impulsivitate).
Hippocrate (sec. V î. Hr.) a făcut o clasificare a temperamentelor
(coleric, sangvinic flegmatic, melancolic,) corespunzătoare
tipurilor: bilios, limfatic, nervos, sangvin şi mixt 164.
Temperamentul este trăsătura individual-psihologică a
personalităţii care se manifestă prin:
— activismul psihologic general (viteza şi energia decurgerii
proceselor psihice);
— motorică (viteza şi expresivitatea mişcărilor, mimicii,
gesturilor);
 — emotivitate (gradul de excitare emoţională şi trăsăturile
schimbului de dispoziţie).
în psihologie se disting patru tipuri de temperament. 165
Juristul sangvinic este „viu" - puternic, echilibrat, abil. Este
plin de viaţă, uşor trece de la un tip de activitate la altul. Uşor îşi
controlează emoţiile, uşor se adaptează la noi condiţii. Activ intră
în contact cu oamenii, este optimist.
Un jurist sangvinic este foarte productiv în activitate, este
abil şi descurcăreţ, rezistent, calm şi curajos, energic. Este în
stare să îndeplinească acţiuni responsabile şi împuterniciri, la fel
poate să îndeplinească în acelaşi timp mai multe acţiuni. Nu
creează situaţii de conflict, deoarece are stăpânire de sine. Cu
uşurinţă poate realiza acţiuni juridice. Este plin de încredere în
forţele proprii. Adesea propune idei rezonabile pe care ţine să le
realizeze cu orice preţ. în situaţiile complicate (descoperirea unei
infracţiuni) se poate mobiliza, acţionînd consecvent, concentrat,
cu simţul umorului.
De obicei, sangvinicul jurist rezolvă probleme de tactică, însă
aceasta nu exclude şi calităţile sale de strateg.
Cu toate calităţile pozitive, sangvinicul se poate manifesta şi
în mod negativ. Optimismul şi veselia riscă să se transforme în
predispunere faţă de distracţii. Tendinţa spre liderism ameninţă
să treacă în necesitatea de a suprima persoanele mai slabe din
punct de vedere psihologic. Dar calitatea ce îl salvează de aceste
tentaţii este echilibrul, care îl ajută să lupte cu propriile
neajunsuri.
Manifestările negative ale unui sangvinic pot fi:
— poate lăsa lucrul neterminat;
— uneori poate lua decizii pripite;
— îi lipseşte răbdarea, atenţia este instabilă, poate lucra
„superficial", ocoleşte greutăţile;
— dacă lucrul nu-1 pasionează, devine pasiv, molatic, trist şi
somnoros;
— adesea promite, dar nu întotdeauna se ţine de cuvînt;
— este binevoitor, însă pentru a ajuta colegii întotdeauna
cere amînare.
Toate aceste calităţi se vor manifesta în condiţii neprielnice,
cînd lipseşte sistematicul şi consecvenţa în atingerea unui scop.
De aceea fată de unii sangvinici trebuie să se aplice: stricteţe,
exigenţă, control asupra calităţii lucrului îndeplinit. I se
recomandă activităţi ce necesită activism intens şi condiţii
schimbătoare care angajează cele mai diverse capacităţi. Lucrul
organizatoric este cel mai potrivit pentru un sangvinic.
 Juristul coleric este „nestăpînit" - puternic, dezechilibrat, abil.
Se evidenţiază prin capacitate înaltă de lucru, activism şi energie
excesivă. Persoanele cu acest tip de temperament pot lucra din
toate puterile, pot să treacă repede de la o activitate la alta, prind
informaţia „din zbor", repede memorizează, chiar dacă nu au
conştientizat aceasta. Au spirit de iniţiativă, sunt nerăbdători, iar
dacă activitatea îi pasionează, nu-i poţi opri. Situaţiile complicate
nu-i dezorientează, pot depăşi orice greutate.
Colericul se încinge repede şi are o emotivitate puternică,
care îl domină plenar. Este predispus spre liderism, avînd
capacitatea de a influenţa lumea din jur, de a o transforma.
Supărarea este trecătoare, neplăcerile le uită repede. Poate
depăşi greutăţile activităţii operative de investigaţie şi poate
îndeplini misiuni juridico-organizaţionale de înaltă complexitate.
Cu toate acestea, colericul deţine un şir de calităţi care îi
încurcă în activitatea juridică, în stabilirea unor relaţii de lucru
bune cu colegii şi clienţii:
— este un tip instabil;
— foarte repede îşi schimbă dispoziţia;
— este rapid, impulsiv, violent, uneori poate fi agresiv;
— adesea se grăbeşte, adoptînd hotărîri nechibzuite;
— în tendinţe de a obţine rezultatul activităţii cât mai repede, începe
să se agite;
— este prea încrezut în sine, iar ideile interesante nu le
conştientizează pînă la capăt;
— aşteptarea şi eşecul îl scot din sărite (acţionînd intensiv, adesea
cade în apatie).
Cu toate acestea, colericul poate învăţa să devină echilibrat,
din care motiv i se recomandă activităţi diverse. La fel nu suportă
glumele plate, atitudinea neglijentă şi incorectă faţă de sine.
Juristul flegmatic este calm, puternic, echilibrat, puţin mobil.
în activitate se deosebeşte prin practicism, dispoziţie stabilă,
conştientizare manifestată pe deplin. în comunicarea de serviciu
este liniştit, în măsură comunicabil, reţinut, cumpănit.
Este un lucrător insistent şi încăpăţînat, la îndeplinirea
diferitelor activităţi îşi repartizează forţele pe o durată
îndelungată de timp. Este un strateg şi în permanenţă verifică
acţiunile cu perspectiva lor.
Flegmaticul este întreprinzător, cu toate că o idee nouă o
lansează doar după ce o zămisleşte îndelung; poate aştepta.
Emoţiile şi dispoziţia, de obicei, se caracterizează prin stabilitate.
Foarte rar încalcă disciplina de lucru, nu este predispus spre a-şi
schimba locul de lucru, nu suportă însărcinări neînsemnate.
Emotivitatea este stabilă, iar această stare o poate zgudui doar o
influenţă externă puternică.
 Ca şi celelalte tipuri de temperament, flegmaticul are
manifestări negative:
— foarte greu se adaptează la condiţii noi, este măcinat de
îndoieli cînd trebuie să adopte hotărîre, însă o face fără
ajutorul cuiva;
— predispus spre pasivitate, indiferenţă, poate fi molatic, inert;
— uneori este lipsit de sensibilitate.
în funcţie de condiţiile de lucru însă juristul flegmatic poate fi
un luptător cu scop bine stabilit sau, dimpotrivă, un inert, pasiv,
molatic şi lenos.
De aceea i se recomandă activităţi care necesită reţinere şi
stăpînire de sine, atenţie stabilă şi mare răbdare.
Juristului melancolic îi sunt caracteristice toate trăsăturile
omului de tip melancolic, conform clasificării lui Hippocrate: stări
depresive, tristeţe, amărăciune, melancolie. Se simte stăpîn pe
sine şi lucrează productiv în colectivile echilibrate, întotdeauna e
gata să sară în ajutor prietenului, este fidel în prietenie,
credincios simţului datoriei, e foarte emotiv şi uşor influenţabil.
Reacţionează neadecvat, cu suspiciune la observaţiile şi
propunerile şefului sau colegilor. Poate fi descumpănit de o privire a
şefului. Respectă normele şi ordinele autorităţilor.
Uneori hotărîrile juridice pe care le adoptă poară amprenta
emoţiilor, de aceea ele nu sunt înţelese nici colegilor, nici
persoanei în privinţa căreia s-a dat. In general, sunt persoane
fine, delicate, tacticoase, atente şi compătimitoare.
Manifestările negative sunt:
— nivelul scăzut al activismului psihic, mişcări încetinite,
oboseşte repede;
— indecizie, necomunicabil;
— se adaptează greu la condiţii noi, cu greu suportă
dificultăţile activităţii profesionale, uşor îşi pierde capul şi
se simte neajutorat - în aceste cazuri are nevoie de
susţinerea colegilor;
— poate suporta doar efort de scurtă durată, reacţionează
dureros la observaţii critice;
— cu greu acumulează cunoştinţe noi, pe care le uită repede;
— nu are încredere în propriile forţe;
— pasivitate şi nesiguranţă, permanent este tulburat.
îngrijorarea are şi aspecte pozitive, deoarece îl face pe
melancolic prevăzător şi atent.
 Melancolicul este neliniştit cu şi fără motiv, cu greu intră în
contact cu persoane necunoscute. Ceea ce va şterge din calea sa
holericul, nu va observa flegmaticul, va ocoli sangvinicul, va
deveni obstacol pentru melancolic. Din acest considerent,
melancolicul trebuie să-şi cunoască capcanele propriului
temperament şi să le evite. îi sunt contraindicate
activităţile care cer o concentrare a forţelor de lungă durată.
Acest neajuns se depăşeşte de un avantaj important -
sensibilitate înaltă a sistemului nervos.
Melancolicul poate îndeplini activităţi monotone. Atitudinea
faţă de el trebuie să fie binevoitoare, se exclude absolut urgenţă,
observaţiile trebuie făcute atent, lejer, de preferinţă între patru
ochi. In colectivul de lucru se recomandă cît mai multă
încurajare, susţinerea autorităţii lui, în acelaşi timp învăţîndu-1
să lucreze.
Cu toate acestea trebuie să reţinem că deţinând orice tip de
temperament, poţi dezvolta în conduită atât reacţii emotive,
trăsături pozitive, cât şi negative.
Temperamentul întruneşte o totalitate de trăsături specifice
pentru anumite grupuri de persoane, caracterizează dinamismul
(mobilitatea) personalităţii, însă în nici un caz nu determină
convingerile, orientările, interesele ei, nu este indicatorul valorii
personalităţii, nu denotă posibilităţile ei. Persoanele cu cel mai
divers tip de temperament pot obţine succese frumoase în unul
şi acelaşi tip de activitate.
Trebuie avut în vedere că temperamentul este calitatea
înnăscută a persoanei, iar trăsăturile temperamentului pot
influenţa atât pozitiv, cât şi negativ formarea unor calităţi ale
personalităţii.
Juristul trebuie să cunoască specificul tipului de temperament
al persoanelor cu care contactează în procesul activităţii, cu atît
mai mult cu cît se ciocneşte cu aceste persoane mai mult în
situaţii de conflict, cînd caracterul se manifestă mult mai
pronunţat. Juristul de asemenea trebuie să cunoască şi specificul
propriului temperament, să ţină cont de aceasta în relaţiile cu
colegii, subalternii şi conducătorii (şefii).
Este ştiut că aceeaşi influenţă asupra colaboratorilor cu
diferit temperament poate provoca reacţii diferite. De exemplu,
o observaţie critică va produce iritare holericului, îl va mobiliza
pe sangvinic, îl va lăsa indiferent pe flegmatic şi-l va dezorganiza
pe melancolic. în comunicarea cu holericul şi melancolicul
trebuie manifestat cumpătare şi tact maximal, aceasta va trezi
reacţie negativă pentru holeric şi-l va răni pe melancolic. La fel
nu are rost să încredinţezi melancolicului lucrul operativ şi
comunicarea cu oamenii, iar cel ce necesită reţinere, tact şi
răbdare, holericului.
 Pornind de la cele menţionate, deducem că la alegerea
cadrelor pentru activitatea juridică, neapărat se va ţine cont de
tipul de temperament.
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului

Activitatea profesională a juristului reclamă cerinţe

determinate şi destul de rigide faţă de caracterul persoanei,
plasînd pe primul loc trăsăturile volitive. Se poate întâmpla ca
acesta să manifeste interes şi capacităţi faţă de activitate, dar
lucrează neproductiv din cauza lipsei de caracter. Insă aceste
definiri nu sunt corecte: fiecare persoană are caracter - un
complex de trăsături, ce o deosebeşte de alte persoane.
In traducere din greacă charackter înseamnă trăsătură
distinctivă, indiciu, şi se defineşte drept ansamblu de însuşiri
psihice şi morale, de motivaţii, atitudini, comportamente care
caracterizează personalitatea unui individ.
Caracterul reprezintă corelarea individuală a trăsăturilor
psihologice stabile, care condiţionează comportamentul tipic al
persoanei date în anumite circumstanţe şi situaţii determinate
de viaţă.138
Caracterul este calitatea generală a personalităţii, de
manifestarea lui depinde procesul de desfăşurare a activităţii şi
conduitei ei în diferite situaţii de viaţă. Caracterul mai este
denumit „veşmîntul" persoanei.139 Dacă persoana are caracter
puternic pronunţat, se-poate prognoza mai uşor comportamentul
într-o anumită situaţie.
O fire blîndă poate fi influenţată uşor de alte persoane, de
circumstanţe, de păreri, iar acţiunile ei adesea depind de
întâmplări. Trăsăturile de caracter sunt importante pentru
activitatea profesională, deoarece fiecare jurist trebuie să fie
educat, organizat şi consecvent.
Caracterul persoanei reflectă cele mai tipice şi esenţiale
trăsături ale persoanei, care se manifestă prin:
— fapte şi acţiuni (conştiente şi intenţionate);
— aspectul exterior (mimica, poziţia, mersul, gesturile);
— indiciile vorbirii (tare sau liniştit, temp repezit sau încetinit,
sociabil sau retras, emotiv sau rece).

138Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.46.

139Скакун О. Ф., указ.соч., c.159.
 Din acest punct de vedere se deosebesc caractere integre şi
contradictorii.140
Integre sunt caracterele lipsite de contradicţii interne. O
astfel de persoană se deosebeşte prin unitatea gîndirii,
sentimentelor şi conduitei. Caracterele contradictorii se
deosebesc prin scopuri şi motive vitale care se contrazic, cu
divergenţe între convingeri şi comportament, provocînd

140Афанасьева О. В., Пищелко А. В., указ.соч., c.47.

conflicte interne. Un jurist trebuie să-şi formeze un caracter
integru, acest fapt ajutîndu-1 în activitatea complexă şi deosebită
pe care o desfăşoară.
Trăsăturile de caracter sunt strîns legate între ele şi se
manifestă în diferite genuri de activitate. Trăsăturile de caracter
se disting în funcţie de orientarea persoanei şi de atitudinea ei
faţă de muncă, de oameni şi faţă de sine însăşi. Orientarea
persoanei include sistemul de impulsuri care presupune
direcţionarea activităţii psihice în recepţionarea unui stimul nou,
determină activismul, alegerea relaţiilor. Elementele orientării
persoanei sunt scopul, necesitatea, motivul, interesul, directiva,
convingerea, priceperea, obişnuinţa, deprinderea.
Scopul reprezintă imaginea conştientizată a rezultatului
presupus al activităţii. Dacă scopul este real, succesul este
garantat. Nu are rost să-ţi propui un scop, a cărui realizare
depăşeşte forţele proprii. Pentru realizarea fiecărui scop trebuie în
mod raţional să foloseşti puterile. în activitatea juristului persistă
un scop sigur - realizarea legalităţii, ordinii de drept şi a
drepturilor persoanei prin soluţionarea justă a cazurilor juridice.
Necesitatea exprimă trebuinţa absolută a persoanei a cărei
satisfacere este importantă pentru existenţă, dezvoltare şi
perfecţionare. Omul este activ datorită necesităţilor care, la rîndul
lor, pot fi diverse: materiale (hrană, îmbrăcăminte, casă) şi
spirituale (cărţi, opere de artă etc.). Necesităţile determină
raţiunea, voinţa, sentimentele. Sistemul necesităţilor poate fi
încălcat prin prevalarea unora asupra celorlalte. Acest lucru poate
duce la deformarea persoanei, fapt inadmisibil în caracterul unui
jurist. Pentru practica juridică nomenclatorul intereselor de bază
ajută la evidenţierea parametrilor psihologici de bază în
activitatea grupurilor, organizaţiilor criminale, a legităţilor de
formare a orientărilor sociale ale infractorului. Cunoscînd
interesele iniţiale, juristul poate crea tabloul psihologic al
scopurilor şi tendinţelor unor indivizi luaţi în parte sau în grupuri.
Nesatisfacerea necesităţii, mai devreme sau mai tîrziu, va
împinge individul, grupul să caute mijloace de satisfacere a lui.
Astfel, dacă mijloacele legale de satisfacere a interesului sunt
blocate, acestea se vor satisface prin infracţiuni.
Interesul este atitudinea selectivă faţă de obiecte sau
fenomene. Un obiect prezintă interes doar după ce ai înţeles
importanţa lui, iar un fenomen, după ce ai suportat emoţional o
anumită situaţie. Interesele pot fi materiale şi spirituale, limitate
şi profunde, stabile şi accidentale, vii şi lipsite de interes, directe
şi indirecte. Un jurist practic poate da caracteristica unei
persoane determinînd cercul ei de interese. Juristul practic trebuie
să cunoască atît necesităţile indivizilor cît şi interesele lor, pentru
a le ţine sub control comportamentul şi pentru a preveni
încălcările de drept. Analizînd aceste componente psihologice,
putem să ne apropiem de instrumentul principal de descoperire a
infracţiunii.
Motivul reprezintă imboldul persoanei faţă de o anumită
acţiune sau conduită.141 Acesta este legat de realizarea
necesităţilor dominante, fiind conştient sau inconştient.
îndemnurile conştiente sunt realizate după ce au fost minuţios
analizate. Cele inconştiente se realizează mecanic, în baza
experienţei trecute. Motivul dictează acţiunile, acordînd
posibilitatea de a alege. Omul face ceea ce-i dictează la moment
motivul. Acest imperativ este calitatea
indispensabilă a reacţiilor
comportamentale. în special multă bătaie de cap juriştilor -
judecător, procuror, ofiţeri de urmărire penală - le oferă motivele
ascunse, camuflate. La descoperirea acestora trebuie descifrate
un şir de elemente ale psihicului persoanei.
Directiva este pregătirea de a acţiona într-o situaţie
corespunzătoare, într-un mod determinat, în baza experienţei
acumulate. Uneori produce inerţie şi dificultăţi în procesul
adaptării la noua situaţie. De exemplu, directiva ofiţerului de
urmărire penală asupra vinovăţiei învinuitului duce la acumularea
probelor de învinuire, plasînd pe planul secund probele de
achitare.
Convingerea presupune starea psihică volitivă, care se
manifestă prin aşteptarea rezultatului planificat al activităţii.
Probabilitatea că acest rezultat va surveni este foarte înaltă.
Convingerea se bazează pe aprecierea obiectivă a
circumstanţelor, pe deţinerea materialelor de atingere a scopului
- cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, capacităţi şi posibilităţi fizice.
Convingerea este importantă în activitatea unui judecător,
procuror, ofiţer de urmărire penală.
Priceperea este capacitatea de a face ceva, datorită
cunoştinţelor şi experienţei. Fiecare jurist trebuie să dobîndească
priceperea de a-şi exercita funcţiile profesionist, calificat, fapt ce
presupune nu doar volumul de cunoştinţe şi experienţă, ci şi
orientarea psihologică. Perceperea se formează doar în procesul
autoperfecţionării permanente.
Deprinderea este o însuşire formată în urma exersării,
experienţei şi adusă la un anumit nivel de perfecţiune. Această

141A. Cosmovici, op. cit., p.198.

capacitate permite îndeplinirea rapidă a activităţii, fără efort
suplimentar, eficient şi econom.
Deprinderile se consolidează în creierul juristului obţinînd un
caracter reflex (deprinderea juristului de a analiza în gînd mersul
examinării cazului); în sentimente (deprinderea judecătorului de
a nu reacţiona la spontaneitatea emoţiilor, dispoziţiei,
închipuirilor
 participanţilor la proces); în voinţă (deprinderea judecătorului de
a influenţa procesul volitiv al participanţilor la proces interzicînd
sau permiţînd acţiunile lor).142
Obişnuinţa cuprinde conduita persoanei, ce se manifestă prin
înclinaţia faţă de acţiuni, care au devenit permanente şi se
formează de regulă spontan.
La început obişnuinţa este iniţiată de anumite deprinderi,
însă în continuare ele se săvîrşesc mecanic, în funcţie de
necesitate. Obişnuinţa este un stereotip psihologic vechi, care
lasă amprente asupra persoanei. Obişnuinţa poate fi pozitivă şi
negativă. De exemplu, nu putem numi pozitivă obişnuinţa unor
judecători de a amîna examinarea unui caz civil, în temeiul
neprezentării părţilor (în practica internaţională există o regulă
conform căreia neprezentarea părţilor demonstrează poziţia lor:
pentru reclamant - renunţarea la cerere, pentru pîrît -
recunoaşterea ei, pentru participanţi - insultarea instanţei de
judecată, avînd consecinţe juridice).
In funcţie de orientarea generală, caracterul persoanei poate
fi caracterizat prin:
- atitudinea faţă de muncă, care se poate manifesta prin iniţiativă,
dragoste faţă de lucru, responsabilitate, creativitate şi sîrguinţă sau,
invers, inerţie, lene, iresponsabilitate, superficialitate, conservatism.
Astfel un jurist, reieşind din aceste trăsături, poate fi calificat harnic sau
apatic;
- atitudinea faţă de oameni manifestată prin comunicabilitate,
bunăvoinţă, sinceritate, amabilitate, sensibilitate sau, din contra,
nesociabilitate, grosolănie, răutate, egoism, indiferenţă. în funcţie de
acestea putem caracteriza un jurist ca fiind uman sau inuman;
- atitudinea faţă de sine - în sens pozitiv aceasta se manifestă prin simţul
propriei demnităţi, autocritică, modestie, mîndrie, autodisciplină, în sens
negativ - aroganţă, autoadmiraţie, autoînjosire, egoism şi îngîmfare.
în această situaţie autoaprecierea adecvată devine una
dintre condiţiile perfecţionării personalităţii. Extremităţile în
autoapreciere (şi supraaprecierea şi subaprecierea propriilor
calităţi) sunt la fel de condamnabile.
Caracterul persoanei se manifestă în sentimentele şi emoţiile
pe care le trăieşte, în reacţiile impulsive, orientări şi
neînduplecări, iar capacitatea de a-şi stăpîni propriile emoţii
vizavi de persoanele din jur demonstrează o cultură psihologică
înaltă.

142 CxaKyH O. <£>., yK03.coM., c. 166. 136

 Aşadar, trăsăturile pregnante ale caracterului sunt: 143
-volitive - caracterizează o personalitate conştientă, cu
trăsături individuale stabile şi cu conduita bine pusă la punct. O
astfel de personalitate este hotărîtă, independentă, insistentă,
curajoasă, cumpătată, disciplinată. în jurisprudenţă îndeosebi sunt
importante trăsăturile volitive ale caracterului, deoarece reflectă
dirijarea conştientă de către persoană a propriei conduite şi
activităţi;
- emoţionale - trăsături individuale stabile ale caracterului,
conduită reglementată strict, gradul de impresionabilitate,
emotivitate şi expresivitate sporită;
— intelectuale - trăsături specifice stabile individuale ale
capacităţilor mintale, care cuprind cunoştinţe teoretice sau
practice, mod de gîndire rapidă, independenţă în
rezolvarea problemelor.
Orice jurist trebuie să fie liber de subiectivism în aprecierea
caracterelor persoanelor. în fiecare caz trebuie să-şi formeze o
opinie proprie, renunţînd la clişee şi etichetări.
Caracterul are importanţă la avansarea în funcţie a
lucrătorului. S-a observat că persoana cu caracter viu, optimist,
permanent satisfăcut de lucru, mai uşor înaintează în funcţie.
în mod normal, cel nesociabil, mofturos, chiar dacă posedă
capacităţi deosebite, mai greu îşi face carieră.
Caracterul este trăsătura individuală a personalităţii. Nu
există două persoane care ar avea caractere similare, deşi multe
calităţi ale unui caracter, pot fi tipice pentru o grupă de persoane,
o stare socială, o profesie.
în cazul nostru, pentru jurişti sunt importante aşa calităţi ca
sentimentul echităţii, comunicabilitatea, onoarea, ajutorul reciproc
etc.
Caracterul se află în raport de interdependenţă cu
temperamentul şi capacităţile. în unele cazuri caracterul depinde
de temperament, astfel insistenţa holericului se reflectă în
activitatea lui productivă, iar a flegmaticului în activitatea lui
modestă. La fel şi sîrguinţa: holericul lucrează energic, cu pasiune,
iar flegmaticul metodic, fără grabă. Se poate întîmpla ca
temperamentul să se modifice sub influenţa caracterului:
persoana cu caracter puternic poate depăşi manifestările negative
ale temperamentului, controlîndu-le.

143 CxaKyH O. <t>., yxa3.coM., c.160.

13
7
 Nivelul înalt al capacităţilor se asociază cu aşa trăsături de
caracter, cum ar fi: exigenţă faţă de sine, atitudine critică faţă de
propria activitate, priceperea de a învinge greutăţile, de a lucra
organizat, de a manifesta iniţiativă.

13
8
 Capacităţile sunt trăsături individual-psihologice (înnăscute
sau acumulate), care determină posibilităţile fizice şi intelectuale
ale persoanei în înfăptuirea cu succes a unei activităţi concrete.
Aprecierea reală, obiectivă a propriilor capacităţi contribuie la
alegerea corectă a profesiei, la realizarea „eului". Capacităţile
sunt individuale, de ele depinde succesul realizării cerinţelor
înaintate de activitate. A spune despre o persoană că este
capabilĂ, înseamnă a nu spune nimic.
Se deosebesc capacităţi generale, care se manifestă în
reflectările de bază ale activităţii (intelect, memorie, capacitate
de lucru, de vorbire) şi capacităţi speciale, care sunt necesare
într-un anumit gen de activitate profesională: organizatorice,
pedagogice, muzicale. La capacităţile speciale se atribuie, de
exemplu, imaginaţia constructivă, necesară pentru activitatea
constructorului, spiritul de observaţie, mobilitate în mişcări,
memorie logică, gîndire individuală, putere volitivă pentru jurist.
Putem menţiona că unele capacităţi sunt un imperativ al
profesiei, de exemplu, spiritul de observaţie al juristului.
Capacităţile se formează şi sunt pretinse doar în procesul
activităţii, în afara acesteia prezenţa sau absenţa capacităţilor nu
poate fi apreciată.
Capacităţile sunt legate de înclinaţiile necesare în anumite
genuri de activitate, pasiunea faţă de ea. De capacităţile
persoanei depinde uşurinţa şi rapiditatea cu care pot fi asimilate
cunoştinţele, abilităţile, deprinderile. Acestea la rîndul lor
contribuie la dezvoltarea în continuare a capacităţilor.
 Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică § 2. Cerinţe

deontologice înaintate de domeniul ecologic § 3. Cerinţe deontologice înaintate de
sistemul informaţional

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea

economică

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Republica Moldova

încep să se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii
lor anumite cerinţe. Economia, reformele economice pretind
temeinice cunoştinţe economice şi modificarea reprezentărilor
cetăţenilor. Afacerile economice insistent cer de la conducătorii
acestora un anumit nivel de competenţă. Nu rămân în afara ariei
de influenţă nici juriştii care sunt chemaţi să ia o poziţie socială
activă, să se descurce în cazurile economice, contribuind astfel la
ridicarea nivelului economic al ţării.
In activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor
economice ale calităţii - „interese", „binefacere", „echitate" şi cele
ale cantităţii - „preţuri,", "venituri", „cheltuieli", „volumul
producţiei", „tempou de creştere economică", „productivitate",
folosite în ştiinţa economiei.
Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea
juridică, putem apela la interdependenţa economie - drept.
Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi
indirect, prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se
manifestă prin dreptul statului de a dispune de mijloacele de
producţie aflate în proprietatea sa, iar indirect prin stabilirea
cuantumului impozitelor, salariului minim, regulilor securităţii
tehnice ş.a.
Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace:
— dreptul fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea
lor;
— dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii
sociale, dacă sunt condiţiile necesare;
— dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.
Rolul dreptului în domeniul economic este primordial:
reglementează activitatea subiecţilor economici — înregistrarea
lor, politica în domeniul economiei, asigurarea condiţiilor materiale
de viaţă ş.a.
Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin
scoaterea interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea
cercului de subiecţii ai diferitelor raporturi. în Republica Moldova
dreptul
promovează asigurarea unei economii libere, dezvoltarea
proprietăţii private, asigurarea tuturor formelor de proprietate,
protecţia micului business.
în calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale
subiecţilor în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul folosirii
abuzive a reclamei, mărcilor, iar în cazul provocării unor daune,
dreptul restabileşte ordinea încălcată atît în plan material (în
primul rînd), cît şi moral.
Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii
juridice şi economice a unui jurist. Cultura economică este o
noţiune relativ nouă în literatura de specialitate,144 dar ea reflectă
în modul cel mai desăvîrşit personalitatea juristului - activist al
unei economii de piaţă.
Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor,
capacităţilor, deprinderilor economice, care permit realizarea
drepturilor economice şi înfăptuirea motivată a obligaţiilor
profesionale din punct de vedere economic 145.
Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a
bazelor economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a
adopta în mod profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi
a preveni încălcările în sfera economică*.
Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile
tuturor profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi susţinerea
producătorului autohton. Ea presupune :
1) acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi
legislaţia în domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a
societăţii, legităţilor ei, drepturilor şi obligaţiilor economice ale
cetăţenilor;

144Скакун О.Ф., указ.соч., c.386.

145Ibidem, p. 386.In practică se susţine că din cauza lipsei de cultură economică,
multe încălcări din domeniul economic rămîn nesancţionate, colaboratorii poliţiei şi
ofiţerii de urmărire penală nu cunosc modalitatea de cercetare a cazurilor, însă,
chiar dacă sunt aduse pînâ la judecată, ele sunt clasate din lipsa sau inconsistenţa
dovezilor.
 2) convingerea în necesitatea unor reforme economice, în
ridicarea nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea
economiei de structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice
ale cetăţenilor;
3) participarea la contracararea abuzurilor şi încălcărilor în
relaţiile economice.
Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a
drepturilor economice. Aceasta însă nu este posibil fără
cunoaşterea structurii economice: legi, norme, reguli de conduită,
politică fiscală, contracte colective, acorduri interguvernamentale.
 La fel trebuie cunoscută teoria economică, ea asigurîndu-i
profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul
economic (cazuri examinate de judecătoria economică). Un jurist
profesionist trebuie să se descurce în noţiuni economice (bani,
preţuri, producţie, consum) şi poate să deosebească realitatea de
probabilitate.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de
„microeconomie" — starea economică a unei persoane, a familiei,
firmei, întreprinderii — şi „macroeconomie" — un sistem unitar de
procese de producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi
serviciilor la nivel de regiune, stat, întreaga lume.
Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul
teoretic al domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazuri
din sfera relaţiilor economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce
luptă cu infracţiunile economice, ofiţerul de urmărire penală de la
Centrul pentru Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei,
executorul judiciar, judecătorii Judecătoriei economice), trebuie
să cunoască aspectul practic al domeniului economic. Aceasta le
permite să soluţioneze just anumite cazuri economice, să
motiveze acţiunile profesionale din punct de vedere economic.
Astfel, juristul băncii, de exemplu, trebui.e să cunoască bine
circulaţia bănească, sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare,
juristul întreprinderii - economia afacerilor, juristul inspectoratului
fiscal - sistemul de impozite şi impozitări ş.a.
Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a
consolida securitatea economică a statului. Astfel, juristul nu va
tolera activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri
sociale, fiind sigur că operaţiunile ilegale în economie (falimentul
intenţionat) influenţează procesul de producţie, paralizează
dezvoltarea economiei de piaţă a statului.
Cînd este abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare,
poate să îndeplinească anumite operaţiuni, de exemplu, să
efectueze controlul asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute
cetăţenii şi întreprinderile să respecte disciplina fiscală, să
descopere cauzele obiective de neplată a impozitelor de către
aceştia.
în domeniul economiei activitatea juridică practică mai
presupune:
— preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei
financiare de către cetăţeni şi funcţionari;
— curmarea abuzurilor financiare în stat;
 —contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în
una statală, legală;
— susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.
 în concluzie, generalizăm că un jurist profesionist în
activitatea sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei
economice a vieţii sociale, ci şi asigură securitatea economică a
statului.

§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic

Istoria omenirii dovedeşte că persoana nu poate să se

dezvolte în afara naturii, mediu armonios cu care omul
interacţionează. însă odată cu progresul tehnico - ştiinţific
coexistenţa devine tot mai contradictorie. Lipsa unei convingeri
relativ la ocrotirea naturii a provocat efecte dezastruoase. Se
menţionează că forţele naturii adesea cedează după distrugeri
în faţa forţelor omeneşti, a lipsei de cultură ecologică 146 .
Modificarea naturii implicit duce la modificarea omului, de
aceea ocrotirea naturii este problema omenirii din secolul al XXI-
lea, problemă legată atît de irosirea resurselor naturale, cit şi de
distrugerea mediului înconjurător.
Termenul ecologie (grec. oykos - loc, locaş adăpost, casa
şi logos- ştiinţă) pentru prima dată a fost utilizat de către biologul
german Emst Haekel în 1866 în lucrarea sa Morfologia
organismelor, în care studiază relaţiile dintre animale şi mediul lor
organic.
In accepţiunea contemporană, ecologica este trasată
ca o ştiinţă ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi
mediul lor de existenţă 147. Ecologia socială studiază
interacţiunea dintre om şi mediul lui de existenţă.
Ecologia socială include capacităţi ecologice, necesităţi,
activităţi, relaţii şi instituţii. Toate acestea formează o structură
ecologică, pe care societatea trebuie s-o stăpînească pentru a
stopa distrugerea naturii . Fiecare persoană în legătura sa cu
natura trebuie să respecte un imperativ moral important: „Dauna
adusă naturii este egală cu dauna adusă generaţiei viitoare"148.
Organele competente ale statului stabilesc standardele
calităţii mediului, a căror neglijare creează pericol pentru
omenire şi persoană, pentru mediul ce-1 înconjoară. La fel
statul reglementează prin acte normative domeniul apelor,
solului, regnului animal şi vegetal. Aceste acte sunt
aprobate în conformitate cu standardele internaţionale.
146Шмоткин O.B. Юридична деонтологгя, Киев, 1995, c.220.
147P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998, p.8.
148Скакун О.Ф., укю.соч., c.394.142
 în aceste acte este stabilită politica ecologică a statului
în domeniul ocrotirii mediului:
— respectarea legislaţiei cu privire la protecţia mediului;
— prognozarea crizelor, accidentelor şi cataclismelor
ecologice;
— evaluarea impactului asupra mediului;
— efectuarea recensamîntului resurselor naturale;
— stabilirea limitelor de folosire a resurselor naturale;
— coordonarea activităţii de ocrotire a monumentelor naturii
de importanţă ştiinţifică;
— organizarea şi coordonarea cercetărilor ştiinţifice în
problemele ecologice.
Sistemul organizaţional de protecţie a mediului este constituit
din ansamblul de subiecte împuternicite naţionale şi
internaţionale se realizeze activităţile şi procedurile prevăzute de
legislaţie.
Astfel, totalitatea organelor şi reglementărilor trebuie să
devină bază în formarea culturii ecologice a societăţii şi a
juristului.
Cultura ecologică a juristului se exprimă prin totalitatea
cunoştinţelor ecologice, priceperi şi deprinderi, care permit
realizarea drepturilor şi obligaţiilor ecologice în calitate de
ocrotitor al mediului înconjurător. Cultura ecologică reprezintă
sfera preferenţială în sistemul tuturor celorlalte culturi, deoarece
de fapt ea decide soarta existenţei omenirii sau a modului
sănătos de viaţă.
Sub acest aspect, juristului îi revine un rol esenţial, deoarece
specificul culturii ecologice este de a conştientiza valoarea
sistemului ecologic cu elementul sau de bază - mediul natural
înconjurător.
Cultura ecologică mai presupune convingerea că unele
drepturi ecologice reprezintă drepturi naturale, indispensabile de
activitatea cetăţenilor. Aceste drepturi (indiferent dacă sunt
reglementate) se realizează ca necesitate obiectivă; dreptul la un
mediu înconjurător favorabil, dreptul la ocrotirea vieţii şi sănătăţii
de influenţa dăunătoare a stării ecologice, dreptul la restituirea
pagubei adusă sănătăţii prin contravenţiile ecologice.
Astfel, art. 37 din Constituţia Republicii Moldova se
reglementează dreptul la un mediu înconjurător sănătos: „Fiecare
om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct
de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse
alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive La fel „persoanele
fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi
avutului unei persoane, ca urmare a unor contranvenţii
ecologice".
Realizarea acestor drepturi este imposibilă fără angajamente
ecologice: ocrotirea mediului înconjurător, răspunderea pentru
încălcarea normelor ecologice, folosirea raţională a apelor,
solului, pădurilor, regnului animal ş.a.
 Obligaţiile ecologice surit prevăzute exhaustiv în legislaţia ce
reglementează domeniile speciale ale mediului.
Evident, un rol aparte în realizarea drepturilor şi îndatoririlor
revine activităţii juridice, care este menită să aplice normele
juridice ecologice, cu atit mai mult cu cît vicierea mediului este o
consecinţă a activităţii umane. Juristului, ca cetăţean şi ca
persoană cu funcţie de răspundere, îi revine sarcina de a
respecta normele Constituţiei, ale actelor normative ecologice .
In activitatea practică, juristul este obligat să asigure toate
condiţiile de realizare a drepturilor şi obligaţiilor, trebuie să
cunoască că fiecărui drept îi revine o obligaţie, anume din partea
organelor de stat. Aceste organe sunt obligate să instituie un set
de măsuri în vederea revitalizării mediului, prevenirii şi anihilării
consecinţelor periculoase pentru om şi mediul ce-1 înconjoară.
In acest scop juriştii (funcţionari de stat) sunt obligaţi să se
înarmeze cu temeinice cunoştinţe ecologice, care prevăd:
— conştiinţă ecologică - formată în baza cercetării ideilor,
concepţiilor, orientărilor şi sistemului de valori ecologice;
— relaţiile ecologice - apărute în procesul exploatării mediului,
infracţiuni, conflicte din domeniul „om-natură";
— soluţionarea cazurilor intentate în baza încălcării legislaţiei
ecologice.
Asigurarea securităţii ecologice este una dintre direcţiile de
bază ale politicii statului în domeniul ecologic .
Cunoştinţele ecologice ale juristului sunt în special orientate
spre cunoaşterea nivelului nepericulos al mediului, a expertizei
ecologice care reprezintă informaţii veridice despre starea
mediului; participărea activă la activităţi şi relaţii ecologice
concrete, prognozarea consecinţelor acestor activităţi.
Totodată juristul are dreptul să participe la elaborarea
măsurilor de protecţie a mediului, de folosire raţională a
resurselor naturale; să participe la elaborarea proiectelor de legi,
a materialelor ce prevăd construcţia şi reconstrucţia obiectelor
care influenţează negativ mediul natural. Pe lîngă faptul că
persoana trebuie să respecte normele ecologice, el explică
cetăţenilor că încălcarea integrităţii mediului atrage după sine
răspundere.
Juristul asigură dreptul cetăţeanului la informaţie veridică
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de
muncă, la calitatea produselor alimentare şi a obiectelor de uz
casnic.
Tăinuirea acestei informaţii este interzisă prin lege. Dacă vor
fi respectate aceste drepturi din partea statului, faptul se va
răsfrânge pozitiv asupra culturii ecologice a societăţii în
ansamblu. Juristul -
colaborator al organelor ecologice—cere de la cetăţeni
exploatarea raţională a bogăţiilor naturale, păstrarea şi ocrotirea
lor, respectarea regulilor securităţii ecologice antiincendiare,
ocrotirea pădurilor, folosirea raţională a terenurilor de pământ.
Specificul protecţiei mediului de către jurist se manifestă nu
atît prin reprimarea braconajului, ci prin pedepsirea persoanelor
responsabile (conducător de întreprinderi, organizaţii) de poluarea
mediului. Juristul trebuie să ţină cont de faptul că mediul
înconjurător are nevoie de protecţie şi orice încălcare trebuie
pedepsită, iar dauna recuperată.

§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul

informaţional

Unul dintre domeniile novatoare ale vieţii sociale este

domeniul informaticii. Informatica devine principalul mijloc de
dezvoltare stabilă a societăţii. In Republica Moldova informatica a
început să se dezvolte după proclamarea independenţei. în
instituţiile de învăţământ a apărut un obiect de studiu nou, iar
statul a elaborat un şir de legi în reglementarea acestui
domeniu.149
Informatica este ştiinţa care studiază calităţile generale şi
structura informaţiei ştiinţifice, legităţile şi principiile de creare,
transformare, acumulare, răspîndire şi folosire cu ajutorul
sistemelor automate de calcul în diferite sfere ale activităţii
omului. Informaţia este definită drept comunicări documentate şi
pronunţate public despre fenomene şi evenimente, care se
produc în societate, stat, lume. Informaţiile ridică nivelul de
cunoştinţe profesionale.
In general, o societate care funcţionează în regim normal
economic, politic şi cultural, nu poate exista fără a fi
informatizată: doar astfel persoanele manifestă activism social,
publicitatea informaţiilor vor apropia cetăţenii de putere, vor
149Legea audiovizualului din 03.10.95, nr. 603-X1II, publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, nr. 70 14.12.95; Legea RM cu privire la publicitate din
27.06.97, nr. 1227- XIII, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68
dinl6.10.97; Legea RM cu privire la secretul de stat, nr.106- XIII din 17.05.1994,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 25.08.1994; Legea privind
fondul Arhivistic al Republicii Moldova din 22.01.92, nr. 880-XI1I, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova N 1 din 30.01.92; Legea privind drepturile de
autor şi drepturile conexe din23.11.94, nr. 293-XIII, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 13 din 02.03.95; Legea Republicii Moldova privind accesul la
informaţie nr.982-XIV din 11.05.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 88-90 din 28.07.2000.
garanta o încredere în politica dusă de ea, vor aprecia corect
experienţa naţională şi pe cea internaţională. Informatizarea are
loc prin folosirea sistemelor informaţionale,
resurselor, tehnologiilor - toate create în baza tehnicii automate
de calcul.
Astfel statul are sarcina de a informa cetăţenii, de a crea
condiţii de creare, păstrare, acumulare, sistematizare şi protejare
a resurselor informaţionale, adică de a construi o societate
informată. In acest context Legea Republicii Moldova privind
accesul la informaţie stabileşte că: „Statul are drept obiectiv
eficientizarea procesului de informare a populaţiei şi a controlului
efectuat de către cetăţeni asupra autorităţilor publice şi a
instituţiilor publice". în asemenea condiţii, cum am menţionat mai
sus, are loc „stimularea formării opiniilor şi participării active a
populaţiei la procesul de luare a deciziilor în spirit democratic"
(Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982-XIV
din 11.05.2000, art.2)!78
într-o societate informată este prezentă şi o cultură
informaţională, în care eficacitatea activităţii este dictată de
folosirea tehnologiilor informaţionale. In asemenea societate
economia, politica, cultura se dezvoltă normal. Informaţia este
parte a domeniilor de activitate: în economie este considerată
marfă, în tehnică se manifestă prin implementarea tehnologiilor
avansate în producţie, învăţămînt, afaceri ş.a., în sfera socială
este mijlocul de schimbare a calităţii vieţii, în politică implică
dezvoltarea democraţiei, în cea juridică aceasta înseamnă
asigurarea juridică a relaţiilor informaţionale.
Juristul are menirea de a transforma această asigurare într-o
realitate obiectivă. în acest context de la el se cere ca să
cunoască tehnologiile informaţionale, să cunoască baze de date
(de exemplu, în MAI privind evidenţa antecedentelor penale), să
posede priceperi de lucru cu ele, în general să ştie cum să
găsească o lege într-un sistem electronic (mai ales că toate
organele de drept folosesc o singură bază de date oficiale
„Juristul" în care este inclusă în formă electronică toată legislaţia
Republicii Moldova).
Dacă un jurist cunoaşte aceste momente, putem spune că el
posedă o cultură informaţională - sistemul de cunoştinţe,
priceperi, deprinderi - condiţionate de nivelul de dezvoltare ale
societăţii informatizate.
Cultura informaţională cuprinde două aspecte: cel de
cunoaştere a informaţiei tehnologizate (cunoaşterea reţelelor
computerizate naţionale şi globale) şi cel informaţional juridic
(despre legi şi alte acte normative), care trebuie să devină tărîmul
de activitate al juriştilor din Moldova. în prezent un imperativ al
timpului este că viitorii jurişti, în formarea abilităţilor practice,
sunt obligaţi să cunoască computerul, să ştie cum să

178
Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 88-90 din 28.07.2000. 146
se folosească de anumite programe.150 în aceeaşi ordine de idei se
propune studierea cursurilor opţionale de tipul Internet Law care
dezvăluie esenţa, conţinutul şi capacităţile de lucru cu reţeaua
globală de informaţie Internet. In lucrările de specialitate se
propune formarea unei culturi a comunicării prin Internet, care are
drept instrument principal arta de a găsi informaţia necesară.151
Reţeaua globală Internet influenţează evident dezvoltarea
dreptului, în special a dreptului internaţional privat. în viitorul
apropiat se prognozează o creştere rapidă a „comerţului
electronic". Juristul specialist este chemat să asigure protecţia
unor astfel de relaţii. Statul nu a rezolvat pe deplin această
problemă. Pînă la moment în legislaţie nu este prevăzută definiţia
infracţiunii în domeniul informaticii, nu este creat un organ special
ce ar putea urmări încălcările în domeniul informaticii, crearea
unei legislaţii susceptibile să garanteze eficienţa relaţiilor sociale
în domeniul folosirii reţelelor computerizate.
O.F. Scacun, deontolog ucrainean, propune crearea unei
„poliţii computerizate" ce ar fi garantul securităţii sociale. 152
Aceasta se datorează creşterii infracţiunilor în domeniul
informaticii, iar odată ce statul foloseşte sistemele de informare
începînd cu transportul aerian şi cel auto, bănci, firme, instituţii de
stat, departamente şi terminînd cu securitatea naţională, el
depinde tot mai mult de computerizare şi în acest sens
computerizarea trebuie protejată.
Deontologia juridică informaţională în mod principial propune
instruirea lucrătorilor din sfera juridică în domeniul informaţiei şi
informaticii. Această pregătire presupune acumularea
cunoştinţelor juridice în domeniul informaticii şi al legislaţiei
respective, despre drepturile şi obligaţiile subiecţilor
participanţi la raporturile
informaţionale; convingerea în necesitatea folosirii mijloacelor
tehnice şi tehnologiilor informaţionale pentru binele societăţii,

150Профессиональные навыки юриста, указ.соч., с.24.

151Скакун О.Ф., указ.соч., с.352.
152Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология, Харьков, 1997,
с.108.
asigurarea securităţii informaţionale a societăţii, apărarea
standardelor informaţionale de stat.
Specificul culturii informaţionale a juristului se manifestă prin
capacitatea juristului nu doar de a se putea folosi de serviciile
informaţionale, ci şi de a informa clienţii solicitanţi.
Juristul trebuie să cunoască terminologia specifică din
domeniu: „sistem informaţional", „regim
informaţional", „activitate
informaţională", „fond informaţional" ş.a., precum şi conţinutul
drepturilor şi obligaţiilor informaţionale, mecanismul de realizare a
lor, tipurile de informaţii (oficiale, neoficiale, statistică, ştiinţifică,
cu acces limitat ş. a.).
La nivel aplicativ, juristul posedă capacităţi şi deprinderi de a
lucra cu orice informaţie, de a o dobîndi, prelucra, păstra şi aplica
în orice scop (excepţie face informaţia confidenţială). în cursul
activităţii, juristul poate obţine informaţii de la orice organ de stat
sau privat, în volum complet şi veridic. Un jurist profesionist
trebuie să participe la toate activităţile informaţionale: să caute,
să folosească, să răspîndească şi să păstreze informaţia.
Priceperea informaţională permite alegerea informaţiei precise şi
corecte, primirea acesteia la timp, folosirea eficientă a ei,
păstrarea, evitarea dezinformării. Juristul poate să folosească
sistemele informaţionale automatizate ale MAI.

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice § 2. Deontologia
judecătorului § 3. Deontologia procurorului § 4. Deontologia avocatului § 5.
Deontologia colaboratorului poliţiei § 6. Deontologia notarului

§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialităţilor

juridice

Deontologia juridică, convenţional, se împarte în două părţi:

una generală, care exprimă aspectele şi calităţile comune tuturor
juriştilor şi alta specială, care dezvăluie cerinţele şi
particularităţile fiecărei specialităţi (profesii) în parte.
Astfel, Concepţia politicii de cadre juridice, adoptată de
Guvernul Republicii Moldova, dispune ca în procesul de instruire a
juriştilor să fie stabilite unele criterii stricte pentru fiecare dintre
domeniile concrete de activitate, cărora juriştii trebuie să
corespundă. La fel juriştii trebuie să cunoască deontologia fiecărei
funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să cunoască
responsabilităţile de bază, cerinţele înaintate pentru desemnare,
promovare şi destituire din funcţie, reglementate de lege şi de
regulile de conduită profesională (codul deontologic).
 Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile
deontologice ale judecătorului, procurorului, avocatului, notarului,
colaboratorului de poliţie, altor funcţionari unde este necesară
specialitatea de jurist.
în literatura de specialitate153 această problemă se cumulează
sub noţiunea „model ideal" al juristului profesionist, adică este
vorba de alcătuirea unei profesiograme' care include enumerarea
cunoştinţelor, capacităţilor, calităţilor, reprezentărilor de valoare,
cărora juristul trebuie să corespundă. Fără aceasta este foarte
dificil de organizat activitatea profesională. Problema ţine de
stabilirea „modelului ideal" al juristului, însă, în primul rînd, este
imposibil să fie stabilit un model din simplul motiv că aceasta
necesită studii complexe în domeniu, pe cînd societatea se află în
continuă transformare, se schimbă structura, sistemul valorilor şi
relaţiile dintre ele şi, respectiv, se schimbă şi rolul juristului cu
cerinţele înaintate faţă de el. în al doilea rînd, profesia juridică are
un şir de direcţii, specialităţi (numite în general profesii) care fac
imposibilă stabilirea unor modele a capacităţilor, deprinderilor şi
cunoştinţelor judecătorului, procurorului, avocatului, notarului ş.a.
Cu toate acestea, sigur este faptul că în construirea modelului
juristului va prevala opinia socială, care consideră una sau altă
specialitate (totalitatea trăsăturilor care pot face ideală orice
specialitate) drept întruchipare a „juristului ideal". Se
menţionează că în sistemul anglo-saxon juristul ideal este
avocatul, iar în cel continental - judecătorul.154
Cerinţele înaintate faţă de profesie se referă la cunoştinţe,
capacităţi, calităţi, care se manifestă numai în ansamblu.
Posedarea doar a unui element nu presupune rezultate pozitive.
Poţi cunoaşte la perfecţie legislaţia, însă fără o atitudine
respectuoasă şi dorinţă de a acorda ajutor juridic profesional nu
vei putea comunica cu clientul şi nici nu vei obţine informaţia
necesară.
153Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под
ред. Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с.
15; Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов, Эспада,
Харьков, 2002, с. 416; Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер,
Санкт-Петербург, 2002.Atenţionăm că termenul „profesiogramă" este relativ nou
prin care înţelegem „reprezentarea cronologică detaliată a caracteristicilor unei
activităţi profesionale, sub aspectul solicitărilor fizice, psihice şi al repaosului într-o
zi unică"(Vezi Dicţionar enciclopedic, Chişinău 1999).

154Профессиональные навыки юриста; указ.соч., стр. 15.

 Aşadar, cine înaintează cerinţele profesionale faţă de jurişti?
In primul rînd, acest lucru îl stabileşte statul prin legi,
standarde de instruire, instrucţii ş.a.
în al doilea rînd, asociaţiile profesionale consfinţesc cerinţe în
statute şi coduri deontologice.
în al treilea rinei, la formarea profesiogramelor trebuie luate
în considerare părerile savanţilor, profesioniştilor, experienţa
străină, cerinţele şi recomandările documentelor internaţionale.
în general, juristul trebuie:
— să interpreteze şi să aplice legile şi alte acte normative;
— să asigure respectarea legislaţiei în activitatea organelor
de stat, persoanelor fizice şi juridice;
— să califice corect din punct de vedere juridic faptele şi
circumstanţele;
— să elaboreze documente juridice;
— să acorde asistenţă juridică cetăţenilor;
— să adopte hotărîri juridice;
— să depisteze şi să stabilească faptul săvîrşirii infracţiunii;
— să determine măsura răspunderii şi a pedepsei vinovaţilor,
măsuri în restabilirea drepturilor;
— să-şi ridice sistematic calificarea profesională, să studieze
legislaţia şi practica de aplicare a ei, să se orienteze în literatura
de specialitate.
Aceste capacităţi şi deprinderi se reflectă în activitatea de zi
cu zi a juristului în diferite sfere profesionale, în diferite funcţii.
Totalitatea capacităţilor şi calităţilor se prezintă sub
următoarele
aspecte:
— social: adoptarea hotărîrilor social importante,
interpretarea şi realizarea normelor în interesul societăţii,
apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, contracararea
încălcărilor de drept, profilactica lor, propaganda în rîndul
populaţiei, reeducarea infractorilor;
— reconstituitiv: analiza informaţiei acumulate pentru
elaborarea versiunii situaţiei ce a avut loc sau a modelului ideal al
cazului;
— de cercetare: culegerea informaţiei, examinarea cazurilor,
studierea dovezilor, controlul actelor, cercetarea documentelor,
căutarea normelor şi aprecierea posibilităţilor de aplicare,
consultarea, elaborarea strategiilor;
 — comunicativ: planificarea întîlnirilor, argumentarea
părerilor, punerea întrebărilor, ducerea de prelegeri, lucrul la
computer şi internet, stabilirea contactului cu clienţii, folosirea
limbajului şi tehnicii de comunicare, lucrul cu parteneri dificili;
— organizatoric: planificarea lucrului, a timpului, locului de
lucru, a oficiului, organizarea lucrărilor de secretariat, conducerea
şi controlul asupra îndeplinirii hotărîrilor, planificarea şi căutarea
resurselor, susţinerea legăturilor obşteşti;
 — de perfectare: întocmirea documentelor juridice: hotărîri,
procese verbale sentinţe, ordonanţe ş.a.
Subliniem că aceste aspecte caracterizează activitatea
profesională a oricărui jurist, însă conţinutul şi importanţa
depinde de specialitatea juridică concretă.
In funcţie de profesia deţinută, ele se manifestă cu
intensitate diferită, fiind dependente de calităţile personale ale
juristului.
In continuare vom examina profesiogramele profesiilor
juridice care în ansamblu luate formează deontologia profesiei
date.

§ 2. Deontologia judecătorului

Judecătorul este funcţionarul de stat aparţinînd puterii

judecătoreşti, împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi
îndeplinire a obligaţiilor pe bază profesională. Se menţionează că
în orice sens s-ar folosi acest termen în faţă ne apare chipul unei
persoane care simbolizează adevărul şi dreptatea. 155 Judecătorul
este înfăptuitorul justiţiei, pledează dreptatea şi adevărul în baza
înţelepciunii legilor. Astfel, în antichitate Zeiţa justiţiei - Femida
reprezenta o femeie magnifică cu ochii legaţi, reprezentînd
imparţialitatea, avînd în mînă o balanţă, cu ajutorul căreia
cîntărea adevărul şi minciuna.
In lege judecătorul este denumit persoana învestită
constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le
execută pe bază profesională (art.l din Legea privind statutul
judecătorului).
Funcţiile judecătorului sunt:
— garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei
prin rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea
în serviciu, dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);
— determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii,
stabilirea pedepselor pentru aceştia, garantarea dreptului la
libertatea individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea
motivată a mandatelor de arestare;
— controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.
Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia,
din acest motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă.
Doar judecătorul poate cel mai meticulos să examineze cazuri
155AaeKceeB C. C., yiaU.COH., C . 121.
civile şi penale, să caute adevărul, să judece dreptul, să
învinovăţească şi să acuze persoane, să rezolve probleme de
familie. Putem spune că în mîinile
judecătorului se află starea materială şi psihică a celei mai de
preţ valori sociale - omul. Prin aceasta se exprimă măreţia muncii
judecătorului. în general, se susţine că un judecător trebuie să fie
pregătit pentru această funcţie. Pregătirea include: activitatea în
calitate de consultant juridic în judecată, apoi specialist în
organele justiţiei, stagierea în organele procuraturii, după care
trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a cincea să susţină
examenul de calificare pentru funcţia de judecător.156
în literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor
unui judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a
problemelor înaintate faţă de el într-un proces de judecată,
formează cultura judiciară.157 La fel cultura judiciară trebuie
privită ca nivel de perfecţiune în înfăptuirea activităţii judiciare,
respectând atât normele legale cît şi morale. Reieşind din aceste
definiţii, putem determina că profesiograma judecătorului
cumulează cultura judiciară, din care considerent în continuare
vom folosi noţiunea de profesiogramă.
Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:
Aspectul social, care se manifestă nu doar prin examinarea şi
soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile
sau penale, ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar,
practicii judiciare şi diverselor materiale pentru prevenirea
acţiunilor infracţionale şi a altor încălcări de lege. în acest sens se
desfăşoară procese publice la locul de trai al infractorilor, se
propagă legile în rîndurile populaţiei, se duce o activitate de
profilaxie. Din cauză că judecătorul este factorul de decizie într-
un proces, el trebuie să dea încheieri motivate, să emită sentinţe
juste (care sunt începutul rezolvării conflictului dintre persoană şi
societate), să fie responsabil în faţa societăţii pentru dezvoltarea
de mai departe a personalităţii inculpatului.
Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi: spiritul
dreptăţii; intolerarea încălcărilor sub orice formă; tendinţa de a
stabili adevărul; principialitate; responsabilitate pentru păstrarea
încrederii societăţii faţă de sistemul judiciar; mîndrie profesională;
demnitate; imparţialitate şi cumpătare.
Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator,
deoarece, prin activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra
participanţilor la proces, precum şi asupra tuturor cetăţenilor. 158

156Дементьев А. Д., Как стать судьей/ Российская Юстиция, № 8,1994, с.

10-11.
157 Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного
судопроизводства, Киев 1981, с. 95.
1 5 8 Алексеев С. С., указ.соч., с . 123.1 5 2
 Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării
prealabile a cazurilor, după care dosarele sunt înaintate spre
examinare, colectarea şi
cercetarea dovezilor, controlul şi evaluarea tuturor probelor,
ascultarea părţilor, examinarea acelor dovezi ce au legătură cu
cazul, dobîndirea informaţiei, stabilirea expertizei etc.
Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor
calităţi: prudenţă sporită în acţiuni; responsabilitate înaltă pentru
hotărîrile luate; capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor
luate; sinceritate cu sine însuşi; gîndire critică şi precisă;
măiestrie profesională înaltă.
Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să
posede un intelect profund şi erudiţie profesională.
Aspectul reconstitutiv se compune din analiza informaţiei
acumulate pe dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea
versiunii proprii. Nu mai puţin importantă este organizarea
informaţiei şi depoziţiilor martorilor, inculpatului, victimei, raportului
de expertiză într-un sistem logic şi reconstituirea faptului săvîrşirii
infracţiunii.
Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii,
care este legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost
examinate în şedinţa judiciară.
Activitatea de reconstituire pretinde:memorie dezvoltată;
imaginaţie; gîndire logică şi analitică; independenţă - exluderea
diferitelor influenţe asupra activităţii profesionale; obiectivitate şi
imparţialitate, adică judecătorul examinează circumstanţele reale
ale cazului, adoptînd o poziţie egală faţă de toţi; acţionează doar
în interesul dreptăţii şi al adevărului în baza legii; orizont larg;
intuiţie.
Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în
ambele cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de a
gîndi obiectiv, concret, decis şi multiaspectual.
Aspectul comunicativ se reflectă în comunicarea judecătorului
cu avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic superiori,
cu părţile participante la proces, cum se spune judecătorul este
arbitru în organizarea comunicării în proces, deoarece el poate
acorda ajutor într-o situaţie de conflict, să concilieze contrariile, să
influenţeze părerile celor ce nu au dreptate.159
Este important ca judecătorul să aplice procedeele de
interogare pornind trăsăturile individuale ale persoanei. Nu
trebuie neglijată atmosfera emoţională pozitivă, aceasta
favorizînd examinarea justă a cazului.

1593aKOMJiMCTOB A. O., Cydeduan 3muxa, CaHKT-neTep6ypr, 2002, c. 168.

15
3
 Nervozitatea care apare în procesul examinării cazului,
incapacitatea judecătorilor de a anihila această stare diminuează
calitatea lucrului şi poate produce greşeli grave. Nu se cuvine să
intimidăm sau să insistăm ca făptuitorul să recunoască vina.

15
4
 Comunicarea corectă necesită din partea judecătorului
răbdare, amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate,
capacitatea de a asculta şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere
sau punct de vedere, lipsa aroganţei, cultură înaltă a vorbirii.
Menţionăm că în comunicare judecătorului îi va ajuta cultura
psihologică înaltă şi talentul de orator. Doar astfel vom exclude
teama, iritarea, pierderea cumpătului, neîndemînarea (fapt la care
ne-am referit la Tema VIII), provocînd interlocutorul la sinceritate.
Aspectul organizatoric constă în faptul că preşedintele
şedinţei de judecată conduce examinarea judiciară a cazului în
limitele legii procesuale. Se deosebesc două laturi ale
organizării:160 în primul rînd, planificarea corectă a lucrului,
organizarea estetică a locului de muncă, autoorganizarea în
pregătirea pentru proces, convocarea şedinţei judiciare la timpul
stabilit' şi în al doilea rînd, organizarea tuturor participanţilor ia
proces. Aceasta presupune înştiinţarea din timp despre ora
examinării şi obligativitatea lor de a se prezenta la ora stabilită în
sala de şedinţe; ridicarea asistenţei cînd începe şedinţa prin
cuvintele solemne: „Ridicaţi-vă, intră instanţa de judecată" şi cînd
se adresează instanţei de judecată, asigurarea cu locuri comode a
procurorului şi avocatului.
Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează
judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală.
Judecătorul trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd
iniţiativă şi • prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce
doresc să influenţeze hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască
comportamentul martorilor, părţii vătămate.
In procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale
ale judecătorului cum sunt: voinţa, consecvenţa, insistenţa,
concentrarea, stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.
Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite
examinarea rapidă şi în termene rezonabile a dosarului.
Organizarea tactică mai presupune eficienţă şi rezultate pozitive.

160Васильев В. Л., указ.соч., с. 338.‘ Cu regret, şedinţele de judecată nu încep

la timpul stabilit, în mare parte din cauza numeroaselor cazuri ce trebuie
examinate, fapt care dezorganizează activitatea judecătorului, procurorului,
avocatului şi a altor participanţi la proces. Un martor care aşteaptă mai mult de o
oră, sub uşă, pe viitor nu se va prezenta la şedinţă. Aceasta va duce ori la ex -
aminarea necalitativă a cazului, ori la imposibilitatea examinării.
154

(
 Aspectul perfectării încheie profesiograma judecătorului şi
presupune transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul
procesului judiciar în forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă,
încheiere, decizie, mandat de arestare ş.a. în acest caz se
manifestă capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de
întocmire a unui document juridic.
Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sunt:
cunoaşterea limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în Republica
Moldova; cultură generală şi specială în domeniul limbajului scris;
cunoaşterea lucrului de secretariat; capacitatea de a motiva o
hotărîre; capacitatea de a formula gândurile clar şi precis,
structurat şi logic; capacitatea de a folosi mijloace tehnice şi
grafice de scriere.
Cert rămîne faptul că profesia judecătorului este una foarte
grea şi responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit
persoane care întrunesc anumite cerinţe legale (prevăzute de art.
9, 11 din Legea cu privire la statutul judecătorului), precum şi
etice, morale, politice şi psihologice.
Astfel, studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie
să-şi dea bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă
social-politică bogată, cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală.

§ 3. Deontologia procurorului

Procuror (din latină "procuro"- a se îngriji, a asigura, a preveni)

este funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii
legate de conducerea şi exercitarea urmăririi penale, prezentarea
rechizitoriului în instanţele judecătoreşti, examinarea şi
soluţionarea cererilor şi reclamaţiilor cetăţenilor, reprezentarea
intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept (art.
24 alin. 1 Constituţia Republicii Moldova).
Pornind de la această definiţie putem spune că activitatea
procurorului este lipsită de caracterul impunător al activităţii
judecătorului şi de romantismul ofiţerului de urmărire penală.
Procurorul este privit ca un învinuitor sever, participant nemijlocit
la evenimentele tragice, accidente şi este spaima tuturor
conducătorilor neglijenţi.161
în general, esenţa activităţii procurorului constă în
responsabilitatea în faţa statului pentru starea legalităţii şi
contracararea încălcărilor de drept. Prin întreaga sa activitate
procurorul contribuie la aplicarea justă şi unitară a legii, la
prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte de încălcare a

161Алексеев С. С, указ.соч., c. 130.

15
5
ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării
legilor şi regulilor de convieţuire socială 162.

162Леоненко В.В., указ.соч., с.117.

15
6
 {

Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată,

procurorul participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a
administra noi probe; îşi expune părerea asupra chestiunilor ce
apar în timpul dezbaterilor, precum şi referitor la aplicarea legii
penale şi a pedepsei faţă de inculpat. în cauzele civile procurorul
poate porni acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime la cererea persoanei.
în cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală (art. 52 din
Codul de procedură penală al Republicii Moldova), procurorul
urmăreşte ca orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nici
o persoană să nu fie urmărită penal fără temei. La fel procurorul
veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută, decît în condiţiile
prevăzute de lege şi doar în baza hotărîrii judecătorului. Pentru
asigurarea legalităţii procesului penal, procurorul porneşte
procesul penal sau refuză pornirea lui, încetează sau suspendează
urmărirea penală, întocmeşte rechizitoriul, transmite materialele
instanţei de judecată.
La exercitarea supravegherii generale (art.18 din Legea cu
privire la procuratură), procurorul poate să ceară conducătorilor şi
altor factori de decizie prezentarea documentelor, materialelor,
datelor statistice, organizarea controlului şi reviziei activităţii
agenţilor economici aflaţi în subordinea şi sub controlul lor,
factorilor de decizie, subordonaţi lor, precum şi să solicite,
concursul specialiştilor pentru elucidarea unor probleme de
specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii,
efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale, informaţii,
comunicări sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să
prezinte rezultatele controlurilor; să citeze factori de decizie şi
cetăţeni şi să le ceară explicaţii orale sau scrise privitor la
încălcările legii, să audieze comunicările şi explicaţiile
conducătorilor organelor administraţiei publice, agenţilor
economici şi ale altor persoane juridice privind starea legalităţii
din organizaţiile care se află în subordinea şi sub controlul lor.
Astfel, activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii
juridice, prin aceasta devenind foarte importantă. în cadrul ei se
manifestă atît calităţile organizatorice, de cercetare şi
reconstitutive, cît şi comunicative şi de perfectare a actelor
juridice.
Aspectul social al activităţii procurorului constă în analiza
socială a infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor,
condiţiilor care au favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se
analizează motivele, condiţiile de apariţie şi funcţionare a
grupurilor criminale organizate.
 Pentru asigurarea unei reuşite în acest domeniu, procurorul
trebuie să cunoască criminologia, sociologia, pedagogia,
psihologia etc. Procurorul, susţinînd învinuirea în numele statului,
reprezintă majoritatea socială. Aceasta necesită o analiză
meticuloasă a probelor, concluzii ireproşabile, capacitatea de a
formula cerinţele juste, înţelese pentru întreaga masă a societăţii
pe care o reprezintă.
Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de
consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o
atmosferă normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale
reglementate, prescripţii legale întocmite corect şi complet.
Actele emise de procuror în aceste condiţii devin obligatorii pentru
toţi cetăţenii, persoane cu funcţii de răspundere, întreprinderi şi
organizaţii.
Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de
independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial
şi principial*; intolerant faţă de încălcarea legilor.
Subliniem că procurorul activează în numele societăţii şi în
interesul public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil
în faţa ei.
Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului
este cel de cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor
materialelor, dosarelor aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi
săvîrşire a infracţiunii, analiza probelor în procesul examinării
unor cazuri complicate, cu multe episoade, în special a celor din
sfera crimelor organizate.
Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului -
căutînd nu numai calităţi negative, ci şi pozitive.
Momentul cercetării este prezent în cazul controlului
documentelor şi materialelor agenţilor economici, persoanelor
fizice, organelor de stat, unităţilor militare, locurilor de recluziune,
precum şi a materialelor primite în baza cererii scrise. La fel se
cercetează instrucţiunile, dispoziţiile, ordinele persoanelor cu
funcţii de răspundere şi se cer lămuriri scrise sau verbale de la
acestea privind încălcarea legii.
în vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia
cunoştinţă de materialele dosarului, formulează cereri, dă
explicaţii.
Activitatea de cercetare reclamă procurorului anumite
calităţi: gîndire critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă,
consecventă, pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a
prognoza consecinţele hotărîrii sale; reacţii rapide în aprecierea
circumstanţelor şi luarea măsurilor necesare; abnegaţie;
capacitatea de a sesiza caracterul ' Principialitatea în acest sens este
calitatea ce presupune credinţa într-o idee determinată şi convingerea în transpunerea
ei în practică (Vezi: Леоненко В.В., указ.соч., с.117).
denaturat al informaţiilor şi faptelor; constructivitatea prezintă o
importanţă deosibită în activitatea procurorului şi constă în
capacitatea de a sintetiza toată informaţia acumulată pe dosar,
pentru a forma concepţia învinuirii în procesul penal; capacitatea
de a descoperi motivele fenomenelor cercetate şi reacţionarea la
timp în ordinea stabilită de lege.
Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de
căutare şi instalare a adevărului. 163
Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi
îndreaptă activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care
a avut loc în trecut. Aspectul reconstitutiv caracterizează
întreaga activitate a procurorului.
în cazul activităţii de control al legalităţii, procurorul îşi
mobilizează gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa
faptelor, cuprinde o sferă largă de fenomene şi probleme care cer
a fi controlate, audiază persoane, verifică legalitatea actelor, dă
anumite indicaţii organelor de urmărire penală, anulează
ordonanţe ilegale.
La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul
reconstitutiv se manifestă în capacitatea de a elucida faptele în
felul în care au fost stabilite în urma examinării judiciare, de a
interpreta îndoielile în folosul inculpatului, a analiza probele
examinate în şedinţă şi a motiva concluzia despre învinuire sau
lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a acţiunilor
inculpatului.
Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru
procurori: potenţial intelectual general şi special - adică să fie
specialist atât în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală,
învinuire în instanţă, în literatura de specialitate această calitate
mai este numită universalism164; gîndire logică; cunoaşterea
legislaţiei; independenţă în scopuri şi sarcini; memorie operativă
de lungă durată; intuiţie şi imaginaţie.
Dacă despre judecător se spune că este arbitrul procesului,
despre procuror se spune că este un jurist „dublu", nu doar din
cauza diversităţii activităţii pe care o înfăptuieşte, dar şi din cauza
responsabilităţii pe care o poartă pentru asigurarea legalităţii în
faţa statului.165

163Васильев В. Л., указ.соч., с. 344.

164Алексеев С. С„ указ.соч., с. 134.
165Ibidem, с. 138.158

I
 Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine
aspectul organizatoric, în care se realizează calităţile volitive ale
personalităţii acestuia.

I
 Astfel, procurorul trebuie să poată planifica strict ziua de
lucru: primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea
învinuirii, studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută
învinuirea, pregătirea materialelor; antrenarea colegilor în
rezolvarea anumitor probleme.
Procurorul planifică independent modalitatea de control
(revizie sau expertiză, planificat sau inopinat, general sau
tematic) a agenţilor economici, persoane fizice sau organe de
stat. Datorită calităţilor organizatorice, procurorul poate ridica
eficacitatea lucrului. în general procurorul trebuie să fie un model
al disciplinei.
Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a
voinţei, concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii,
autodisciplinei, iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului,
calităţii de lider.
în concluzie, menţionăm că aspectul organizatoric al
activităţii procurorului presupune şi capacităţi de organizare a
lucrului cu oamenii: pentru a susţine învinuirea pe un caz ce
necesită cunoştinţe speciale, el trebuie să consulte anumiţi
specialişti - medici, psihologi, criminalişti, economişti, contabili
etc.
O importanţă deosebită în activitatea profesională a
procurorului o prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite
persoane, începînd cu colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite
sfere sociale şi finisînd cu interogarea inculpatului, martorilor,
victimei, procurorul trebuie să fie un meşter iscusit la întreţinerea
unei discuţii, un polemist cu experienţă şi un orator strălucit.
Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului
este susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.
La interogharea unui inculpat este importantă prezenţa
culturii psihologice care să provoace inculpatul la discuţie,
mărturie, dezvăluirea adevărului. 166 Este importantă apelarea la
starea emoţională a inculpatului. în general, în comunicarea cu
persoanele procurorul ascultă atent, întreţine discuţia,
controlează limbajul nonverbal. La primirea cetăţenilor şi
examinarea plîngerilor lor este importantă nu numai strategia,
dar şi tactica. în discuţie trebuie separate gîndurile principale,
analizînd imediat informaţia obţinută. Manifestînd înţelegere, un
procuror va fi înţeles mai uşor. Nu se cuvine să se pună întrebări

166 Романов В., В прокуратуру через психологический отбор, Росийская

юстиция, № 8, 1995, с. 50-51.
15
9
camuflate, deoarece astfel nu se obţin răspunsuri obiective, doar
întrebările directe provoacă interlocutorul la destăinuiri
amănunţite.
Referitor la susţinerea învinuirii, aspectul comunicativ implică
procurorul în pregătirea unui discurs bine gîndit care ar putea
forma o

16
0
 I f

conştiinţă juridică la cetăţeni, ridica nivelul de cultură juridică,

educa respectul faţă de lege şi stricta ei respectare. In prelegerea
procurorului se dă apreciere juridică infracţiunii săvîrşite, se
elucidează cauzele ei, se descrie personalitatea infractorului şi
calea ce l-a adus pe banca acuzării. O cuvîntare cu conţinut
profund, argumentat, emotiv va influenţa conştiinţa
ascultătorilor, va fi mai înţeles prin forţa sa de convingere.
Procurorul trebuie să respecte toate cerinţele înaintate faţă
de structura comunicării, astfel prin introducere se stabileşte
contactul cu auditoriul, se creează o microclimă favorabilă, se
caracterizează pericolul social al infracţiunii, se subliniază
importanţa socială a cazului; în conţinutul propriu-zis se trece la
redarea circumstanţelor infracţiunii, trasarea sarcinilor ce doreşte
să le rezolve, analiza şi aprecierea probelor, motivarea calificării,
caracterizarea inculpatului, motivarea măsurilor de pedeapsă,
analiza circumstanţelor ce au condiţionat săvârşirea infracţiunii;
şi încheierea cuprinde: atitudinea procurorului faţă de justiţia
sentinţei, căile de dobîndire a adevărului, lecţia dată de acest
proces.167 Dacă procurorul renunţă la învinuire, discursul său va
conţine motivele care au dus la adoptarea acestei decizii şi o va
expune astfel încât participanţii să înţeleagă că judecata nu doar
învinuieşte, ci şi achită pe cei nevinovaţi. Se menţionează că
renunţarea la învinuire este pentru procuror o datorie profesională
şi morală.168
Respectarea acestor cerinţe denotă capacitatea procurorului
de a prezenta un discurs - elementul cel mai important în
activitatea sa practică. Generalizînd cele expuse, credem că sub
aspect comunicativ, procurorul trebuie să posede următoarele
calităţi de: orator înnăscut; stabilitate emotivă; claritate şi
expresivitate în vorbire; argumentare; devotament;
comunicabilitate; respectare a persoanei; expunere logică,
concisă şi simplă.
Putem spune că elementul comunicării dă valoare
personalităţii procurorului, chiar dacă acesta are misiunea de a
învinui. în acest sens credem că cel mai sever procuror obţine
încrederea inculpatului dacă se manifestă ca un bun profesionist.
In susţinerea învinuirii se dezvăluie practic toate aspectele
necesare unui discurs de învinuire: prin latura reconstructivă
judecata obţine o analiză exhaustivă a probelor pe dosarul dat şi
concluziile ce confirmă gradul vinovăţiei; comunicarea asigură

167 19<|
Мельников И. И.,. Мельников И. И, указ.соч., с. 53 - 82.
168 Леоненко В.В., указ.соч., с.118.160
 f
I

stabilirea contactului cu toţi participanţii procesului; organizarea

atinge consecvenţa, concentrarea ce favorizează depăşirea
dificultăţilor ce apar în procesul învinuirii; latura socială
determină formele etice şi juridice, în care se înfăptuieşte
învinuirea de stat.
 Astfel, cu cît este mai înalt nivelul de cultură psihologică,
juridică, etică, estetică şi ecologică* cu atît mai armonioasă este
personalitatea procurorului. Respectiv sporeşte şi nivelul
profesionismului în susţinerea învinuirii.
Perfectarea actelor juridice de către procuror necesită
aceleaşi dexterităţi ca şi ale judecătorului, doar că actele
întocmite de procuror sunt de altă natură: recurs, sesizare,
ordonanţă, acţiune civilă. Acest aspect cere de la procuror
capacitatea de a întocmi corect documentele în conformitate cu
normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de stat,
acurateţe, precizie, claritate etc.
Studenţii care doresc să lucreze în procuratură trebuie să-şi
formeze asemenea calităţi, să fie gata pentru a lucra atît în
urmărirea penală, cît şi în exercitarea supravegherii, susţinerea
învinuirii.

§ 4. Deontologia avocatului

Avocatul (din latină „advocatio" - a chema în ajutor) este

persoana, datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor
juridic cetăţenilor şi organizaţiilor198.
Din alt punct de vedere199 avocatul este juristul care acordă
ajutor cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin
consultare, apărare judiciară şi reprezentare.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, avocatul este
persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de
dreptul de a participa la ancheta penală şi la dezbateri judiciare,
de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de
a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului (art. 8 din
Legea cu privire la avocatură).
Reieşind din aceste definiţii putem spune că avocatura este o
profesie autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană
cu profesie liberă. Dacă procurorul şi judecătorul acţionează în
numele legii, atunci avocatul acţionează în numele său, al
conştiinţei, talentului şi în conformitate cu legea. 200

Procuratura Generală are în structura sa Direcţia studii, documentare, ecologie şi

analiză statistică (înfiinţată prin Regulamentul aprobat de Ordinul Procurorului
General din 08.10.1999 (nr. 974 - P). Una dintre funcţiile principale este controlul
respectării legislaţiei ecologice şi asigurării dreptului la un mediu înconjurător
neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate. Astfel cultura
ecologică se manifestă şi în activitatea procurorului.
E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi viata, nr.
1996, nr.

16
1
4, p. 23.
199
Скакун О. Ф., указ.соч., c. 438.
200
Любит И.А., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001, с. 12.

1
6
2
 Activitatea avocatului se desfăşoară în instituţia
avocaturii. Despre avocatură se menţionează că este creată nu
pentru satisfacţia celor ce fac parte din ea, ci pentru slujirea
socială, slujire grea, severă şi serioasă. 201 Funcţiile avocatului în
Republica Moldova sunt:
— oferă consultaţii şi explicaţii;
— întocmeşte documente cu caracter juridic;
— reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în
instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice;
— reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în
materie juridică în relaţii cu alte persoane;
— participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în
cauzele penale în calitate de apărător sau reprezentant al
victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al
martorilor.
Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie
înzestrat cu capacităţi profesionale.
Sub aspect social activitatea avocatului este caracterizată
prin umanism determinat de societate. în această ordine de idei
avocatul trebuie să deţină capacitatea de a imprimă importanţă
socială apărării atunci cînd susţine un interes privat; 202 capacitatea
de a inspira încredere societăţii; de a menţine şi consolida
autoritatea şi prestigiul avocaturii în general; capacitatea de a
desfăşura munca de educaţie juridică a populaţiei prin consultaţii,
interpretînd acte normative, fapt care influenţează conştiinţa
juridică, favorizează preîntîmpinarea infracţiunilor; capacitatea de
a păstra secretul profesional pentru a nu distruge încrederea în
relaţia avocat — client, astfel diminuînd prestigiul avocaturii;
capacitatea de a înfăptui apărarea juridică a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului, pentru a rezolva conflictul dintre
persoană şi societate, în strictă corespundere cu principiul
prezumţiei nevinovăţiei; capacitatea de a fi competent în
problemele care interesează cetăţenii, fapt care trebuie asigurat în
mod profesionist.203
Aşadar, pentru realizarea aspectului social al activităţii,
avocatul trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi:
umanismul; încredere în oameni, reflectată în prognozarea unei
conduite social-utile a infractorului; spiritul dreptăţii; respectarea
legalităţii; nivel înalt al calificării profesionale; comportament

■— Ш IIIII
 ireproşabil în societate; atitudine respectuoasă faţă de oameni. 169

170

16911икар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000, с. 13.Пойков А. Д„

Этика профессиональной защиты по уголовным делам, Москва,. 1978, с.
25.

170 Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001, с. 41.162

■— Ш IIIII
 Posedînd asemenea aptitudini, avocatul va putea păstra uşor
legătura cu societatea, asigurîndu-şi reputaţie ireproşabilă
profesională.
Putem suţine cu toată certitudinea că în ziua în care
majoritatea avocaţilor vor avea grijă doar de satisfacerea
intereselor personale, de starea lor materială, în acel moment
avocatura va dispărea ca instituţie social-importantă.
Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor,
controlorul lor principal rămîne societatea. în faţa acesteia avocaţii
sunt responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru
ridicarea culturii juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a
drepturilor altor persoane.171 172
însă aceasta nu este suficient, în activitatea avocatului un loc
aparte deţine aspectul de cercetare care presupune: capacitatea
de a găsi dintr-un număr mare de probe doar pe acele care îl vor
achita pe inculpat sau vor micşora vina lui (de aceasta depinde
reuşita activităţii avocatului); capacitatea de a aprecia probele şi
de a acorda un ajutor corect şi calificat; selectarea normelor
juridice şi aplicarea adecvată a lor; folosirea tuturor mijloacelor
legale de apărare; urmărirea schimbărilor din legislaţie;
cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca
cu uşurinţă în situaţiile complicate.
Acest aspect cere de la avocat: gîndire profundă,
conştiinciozitate, cunoaşterea legislaţiei, principialitate, dezinteres
personal.
Renumitul avocat român M. I. Manolescu aduce şi alte calităţi,
legate de aspectul de căutare, de cercetare: imaginaţie şi darul
invenţiei, pentru a descoperi noi argumente şi a memora aspectul
procesului; spirit de sinteză, pentru a scoate în relief punctele
esenţiale ale procesului; spirit critic, pentru a putea combate
argumentele adversarului; simţ psihologic, necesar pentru a
percepe reacţiile auditoriului; ascuţime intelectuală şi perceperea
de a se mlădia după împrejurări.205
în activitatea avocatului persistă şi aspectul reconstructiv
care poate fi realizat în trei trepte:

171Профессиональная этика юриста. Адвокатская этикя:/Учеб.-метод.

пособие / Составители: Е.Л.Богданова, А.Б.Гутников, Н.М.Кипнис,
М.Н.Трофимов, Санкт- Петербург, 2002, с.46.
172Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998, p. 117.
16
3

I
 — formularea concepţiei generale despre apărare,
generalizarea informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea
liniei de apărare. Cel mai mare pericol pentru avocat este lipsa
părerii proprii despre starea cazului şi modalitatea de rezolvare a
lui. în aceste cazuri se manifestă incapacitatea avocatului de a-şi
promova convingerile, el poate fi uşor influenţat, pasiv, inert, iar
apărarea este ineficientă.

16
4
I
( I

La această etapă avocatul trebuie:

a) să-şi imagineze clar ce eveniment a avut loc;
b) să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite
sau
necunoscute;
c) să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;
d) să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor;173
— elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de
apărare, întocmirea cererilor şi demersurilor, pornind de la
complexitatea şi specificul sarcinii puse, experienţa anterioară
acumulată în astfel de dosare, posibilitatea de a examina
suplimentar unele probleme confuze, consultarea altor colegi
pentru rezolvarea problemelor clientului. Toate materialele
dosarului avocatul le examinează în primul rînd din punctul de
vedere al clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate
schimba poziţia apărării fără acordul acestuia;
— efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sunt
necesare aşa calităţi ca: independenţă174, memorie, gîndire critică,
imaginaţie, atenţie la subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de
colegi, sinceritate, competenţă specială ca reflectare nemijlocită a
deontologiei profesionale175.
Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina
principală, pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace
a clientului, manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.
Renumitul savant în etica judiciară A. F. Coni menţionează:
după cum în activitatea practică a medicului nu pot fi oameni răi
şi oameni buni, boli meritate şi nemeritate, ci există doar bolnavi
şi suferinţe ce trebuie uşurate, la fel şi pentru avocat nu există
cazuri (dosare) curate şi murdare, drepte şi nedrepte, ci doar
temeiul dat de învinuire ce presupune contrazicerea dovezilor
procurorului prin toată puterea şi subtilitatea dialecticii, apărarea
intereselor clientului, fără a privi orizontul îndepărtat al binelui
obştesc.176
173 Iu. Mărgineanu, L. Osoian, op. cit., p. 16.
174'07 Муллерат P., Независимость - основной принцип юридической
деятельности, Адвокат, № 11,1996, с. 33.11К Бойков А. Д., указ.соч., с. 105.

175 7117
Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие
черты судебной этики), Москва, 1967, с.48.
176' Punctualitatea avocaţilor cere de dorit, fiindcă la ziua de azi şedinţele de
judecată se amină sau se întrerup din cauza neprezenţei avocaţilor. Din diferite
motive aceştia nu prezintă respect pentru timp, fapt care devine o problemă
delicată în desfăşurarea procesului.
(I

Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are

aspectul organizatoric, care se manifestă în pregătirea către
proces: alcătuirea planului, studierea personalităţii clientului,
motivele infracţiunii, condiţiile ce au favorizat săvîrşirea ei,
înlăturarea neclarităţilor şi impreciziilor.
I I
(

Sunt chibzuite amănunţit toate problemele care trebuie

clarificate în faza de pregătire a şedinţei de judecată, precum şi a
celor din faza de desfăşurare a ei. Organizarea presupune şi
încheierea acordului privind cuantumul onorariului. Acesta se
stabileşte prin acordul părţilor şi nu poate fi schimbat de
autorităţile publice sau de instanţa de judecată. în cazul cînd
participă din oficiu la apărare, cheltuielile sunt suportate de
Ministerul Justiţiei.
în sfîrşit, organizarea mai presupune prezentarea la timpul
stabilit în proces şi prezentarea materialelor necesare examinării
cazului.
Pentru aspectul organizatoric avocatul are nevoie de aşa
calităţi ca: autodisciplină; voinţă puternică; insistenţă;
individualitate; hotărîre; punctualitate;' supunerea faţă de ordinea
stabilită în biroul dat de avocaţi.
în sumarea celor redate, menţionăm că un avocat educat
niciodată nu va merge la proces cu întîrziere, nu va alege o formă
de îmbrăcăminte extravagantă, nu va refuza participarea la
apărarea din oficiu (fiindcă în ziua respectivă nu are timp sau nu
este de serviciu).
Sub aspect comunicativ activitatea avocatului se manifestă
prin capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu
inculpatul încă în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa
de judecată şi cu alţi participanţi la proces şi în cazul cînd se
realizează calitatea de orator iscusit.
în ceea ce priveşte comunicarea cu clientul, avocatul trebuie
să fie cinstit şi corect în discutarea problemelor, să cîştige
încrederea acestuia, manifestînd înţelegere, confidenţialitate. în
acest caz avocatul trebuie să separe cu precizie doleanţele
clientului. Autorul rus M. Barşevschii susţine: „Nu fă o favoare
clientului, ci lucrează cu toată dăruinţa pentru el".177
în cazul în care acordă consultaţie, avocatul o face în mod
calificat, convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el
trebuie să se exprime corect, clar şi complet. Dacă nu este
competent într-o anumită problemă, avocatul recunoaşte acest
fapt şi-i spune clientului că va consulta colegii. La realizarea
relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort, folosind căile
cele mai simple şi scurte (fără a întinde examinarea problemei)
de acordare a asistenţei juridice.
în relaţia cu inculpatul avocatul trebuie să studieze bine
personalitatea inculpatului, motivele şi cauzele care au dus la
săvîrşirea infracţiunii. 16
5

177 Барщевский M, указ, соч., с. 58.

 Nn va avea rezultate dacă cere achitarea inculpatului doar pe
motiv că pericolul social al faptei este neînsemnat sau dacă
acesta renunţă la apărare.
Problema care apare în această relaţie este armonizarea
convingerii lăuntrice cu obligaţia profesională de a-1 ajuta pe
infractor şi care ar fi calea de apărare cînd infracţiunea este pe
deplin dovedită sau atunci cînd în discuţia cu avocatul criminalul
îşi recunoaşte fapta, iar în instanţă neagă săvîrşirea infracţiunii.
Rolul avocatului este să-l îndrumeze pe inculpat că este mai bine
şi în interesul său să recunoască vina. Capacitatea de a sfătui, de
a recomanda, explica situaţia juridică reală şi perspectivele
rezolvării cazului vor asigura o reuşită în comunicarea cu
inculpatul. In acest context este reuşită fraza lui E. Picar: „Nimic
nu poate dăuna atît de mult procesului, cît constatarea lui ca
cîştigător".178
In cazul cînd inculpatul se află sub strajă, avocatul trebuie să
manifeste o atenţie sporită, deoarece el este izolat şi suferă atît
fizic cît şi moral.
în rezolvarea acestor probleme avocatul trebuie să
restabilească legătura morală dintre judecător şi inculpat, să
demonstreze că cel mai imoral infractor are calităţi omeneşti,
cerînd pentru acesta micşorarea pedepsei.
în relaţia cu colegii, avocatul trebuie să păstreze un climat
psihologic sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu-le
consultaţii, în special colegilor tineri. Este respectuos şi corect,
evitînd replicile şi insultele, critica. Cu avocatul, oponenţii adoptă
o conduită corectă, pentru a nu dăuna examinării cauzei. Relaţia
avocat - coleg în general se bazează pe o concurenţă civilizată.
în contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la
proces, avocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos
interesele clientului fără a depăşi limitele legale (Codul general de
reguli pentru avocaţii ţărilor Uniunii Europene, nr. 27). Astfel
instanţa trebuie stimată, nu minţită, acesteia trebuie să te supui.
Se interzice falsificarea circumstanţelor şi datelor pentru
obţinerea rezultatelor, relaţii ce se întemeiază pe o obiectivitate
maximală, nu se admit insulte în adresa instanţei sau a celorlaţi
participanţi la proces. în şedinţă trebuie respectată ordinea
stabilită, acelaşi lucru se cere şi de la clienţi.
în relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie politicos, să nu
facă abuz de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie
să vorbească.

178Пикар Э., указ, соч., с. 17.

1
 Ultimul aspect al comunicării revine pledoariei avocatului.
Acesta este momentul culminant în particparea avocatului la
proces. în pledoarie se face un rezumat asupra anchetei judiciare,
demonstrînd poziţia apărării şi calităţile oratorice sau arta de a
vorbi în public.179

179Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская юстиция, пг.

3,2002, с. 67 166

1
 Pledoaria avocatului trebuie să fie concisă, clară şi expresivă.
O pledoarie neconvingătoare şi nemotivată nu va aduce folos nici
inculpatului, nici instanţei în aprecierea probelor. Ca şi în cazul
cuvîntării procurorului pledoaria are mai multe părţi.
Partea introductivă, de regulă, susţine o propunere prin care
se trezeşte interesul pentru cauză şi cel care vorbeşte, încearcă să
stabilească o legătură între sine şi ceilalţi participanţi.
După introducere este expus succint subiectul, apoi începe
analiza şi aprecierea probelor semnificative. Este importantă
demonstarea punctului de vedere propriu şi aducerea rezultatelor,
concluziilor.
In sfîrşit, avocatul rezumă cele expuse, făcînd o încheiere de
ordin general. Este foarte elegantă pledoaria în care avocatul se
întoarce la starea de spirit de la care a plecat, dar îmbogăţită cu
tot ce a expus între timp. 180
Astfel, pledoaria trebuie să corespundă anumitor reguli:
— planul discursului şi logică aranjării argumentelor;
— avocatul trebuie să se exprime într-o limbă literară,
folosind diferite mijloace artistice: epitete, comparaţii, metafore;
— discursul trebuie întemeiat cu grijă, să nu fie schimonosite
faptele, să se distingă prin claritate;
— intonaţie potrivită, calmă, normală;
— gesturile să fie naturale.
Dacă se vor respecta aceste reguli, pledoaria îşi va realiza
scopul unic pe care îl are - convingerea instanţei şi participanţilor
la proces de adevărul celor spuse.
în baza celor menţionate, aducem următoarele calităţi ale
comunicării: orator iscusit; cultura vorbirii; convingere;
laconicitate; confidenţialitate; demnitate; forţă de persuasiune.181
182

în teorie sunt prezente un şir de lucrări care dezvăluie

trăsăturile pledoariei avocatului. 213
Astfel conchidem că avocatul trebuie să fie un vir bonus,
dicendi peritus (bărbat bun, experimentat în vorbire), care este
înarmat cu cunoştinţe şi sinceritate profundă, moderat în aplicarea

180М. I. Manolescu, op. cit., p. 170.

181Ibidem, p. 180.
182vezi: Мельников И. И., указ, соч; М. I. Manolescu, op.cit.; Сергеич П.,
Искусство речи на суде; Н. А. Введенская, Павлова Л. Г., Риторика для
юристов.
16
7
mijloacelor, independent în convingeri şi stabil în solidaritatea sa
cu colegii.183
Activitatea de perfectare a actelor de către avocat constă în
întocmirea corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul
acordării asistenţei juridice sau cînd susţine apărarea şi
reprezentarea în instanţa

183Кони А. Ф., указ, соч; с. 50.

1
6
8
de judecată (cereri, plîngeri, fişe de evidenţă, etc.). Documentul
cel mai des întocmit de avocat este cererea de chemare în
judecată în cauzele civile, plîngerea şi cererea simplă în cazul
celor administrative.
Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor
calităţi: acurateţe; cunoaşterea limbii de stat; facultatea de a fi
laconic în exprimare.
Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează
deontologia sau profesiograma avocatului va permite acestuia
să-şi exercite funcţia de apărare şi să fie excluşi din categoria
juriştilor „fără popularitate".184

§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei

Termenul „poliţist" desemnează reprezentantul legii, numit

sau ales, care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de
a aresta şi a reţine. Definiţia dată este conţinută în Codul de
conduită pentru poliţişti, adoptat prin Rezoluţia nr. 14169 din
17.12.1979 a Adunării Generale a ONU (art. 1, Comentariu). In
prezentul capitol prin noţiunea poliţist înţelegem toţi colaboratorii
MAI şi ai altor organe de asigurare a securităţii statului, inspectori
de sector, inspectori de supraveghere şi asigurare a securităţii
rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai Serviciului de
Informaţii şi Securitate, colaboratori ai Serviciului de Protecţie şi
Pază de Stat.
Conform Legii cu privire la poliţie (art. 12), poliţia exercită
următoarele atribuţii:
— ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei,
demnităţii şi averii cetăţenilor;
— controlează respectarea ordinii publice pe străzi;
— efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor
flagrante;
— instituie măsuri de protecţie de stat;
— ia măsuri de investigare operativă;
— efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;
— efectuează controlurile necesare.
La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină
anumite capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţionate
mai sus, vom pomi de la aspectul social al activităţii poliţistului.
în acest context putem menţiona că numai aprecierea socială
imprimă calificativul de personalitate unui poliţist. Numai ecoul
social al acţiunilor şi comportamentului poliţistului conferă
184Алексеев С. С, указ.соч., c. 150.
acestuia acea aură publică de natură să atragă după sine
aprecierea că are personalitate. 185

185" I8
Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti,
1995, p.24. 168
 I

Sub aspect social un poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a

lucra cu oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să
pătrundă în firea oamenilor şi în subtilităţile problemelor
personale;186 aptitudinea de a cunoaşte raza criminalităţii în
sectorul dat; capacitatea de a crea o atmosferă ce ar preveni
săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat de moralitate
sănătos în interiorul grupurilor sociale şi al societăţii în general;
poliţistul la fel are grijă permanentă pentru viaţa şi libertatea
oamenilor, în permanenţă veghează şi luptă pentru contracararea
faptelor ce prezintă pericol pentru societate, depistează şi trage la
răspundere pe cei care prin acţiunile lor sfidează legea. Pentru a
cîştiga respectul populaţiei, nu este suficient să se acţioneze în
conformitate cu legea, ci legea trebuie aplicată cu integritate şi
respectînd bunul simţ187.
Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de:
cinste, sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism,
patriotism, răbdare, interes, stabilitate emoţională, consecvenţă,
netolerare de încălcări sub orice formă de manifestare.
Astfel, aspectul social are ca scop principal asigurarea unei
reputaţii ireproşabile profesiei poliţistului.
Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare care presupune
depistarea infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea
portretului infractorului care dau posibilitate de a identifica
persoana; în cazul inspectorului securităţii rutiere este importantă
efectuarea reviziei tehnice a mijloacelor de transport, prevenirea
situaţiilor de accident; în cazul inspectorului de sector - colectarea
informaţiilor ce ar contribui la aflarea adevărului despre infracţiuni
şi infractori.
Este importantă aptitudinea poliţistului de a învăţa, întrucât
persoana care doreşte să devină poliţist trebuie să studieze, să
acumuleze cunoştinţe specifice domeniului, să-şi formeze
deprinderile şi priceperile necesare.
Un poliţist trebuie să poată aprecia corect faptele şi
împrejurările, să le memoreze cu uşurinţă. în cazul poliţistului

186' 19
Adevăratul tragism pentru un poliţist apare atunci cînd, deformîndu-se
profesional, începe să vadă în fiecare individ un potenţial infractor, cînd începe să-şi
piardă încrederea în simpatia şi colaborarea oamenilor pentru prinderea
răufăcătorilor (vezi Булденко К. А., Профессиональная этика сотрудников
милиции, Хабаровск, 1991).
187 Ş. Stamatin, С. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău, 2004,
p.144.
16
9
 I

accentul cade pe memoria vizuală a formelor, figurilor, cifrelor,

culorilor, tipurilor de autovehicule, memoria trebuie să fie rapidă şi
trainică, pentru a putea reda situaţia cu „lux de amănunte", fără a
exclude exactităţile188.

188" 2I
C. Cândea, op.cit., p. 29.
17
0
 în sfîrşit, capacitatea de a efectua diferite acţiuni operative
şi tactice, percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o
permanenţă în activitatea poliţistului.
Aceste aptitudini nu se vor manifesta fără posedarea
următoarelor calităţi: atenţie sporită, reţinere, insistenţă,
memorie, consecvenţă, tactică şi tehnică criminalistică,
operativitate, agerime, inteligenţă, calităţi de cercetaş,
folosirea armei şi a deprinderilor de luptă corporală, spirit de
observaţie profesionist189, confidenţialitate.
Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului,
de aceea în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor
trebuie să folosească în mod profesionist toate procedeele şi
mijloacele cunoscute.
In activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul
de reconstruire a evenimentului produs, despre care, de regulă,
iniţial există date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua
hotărîri corecte în aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de
a constata şi descoperi infracţiuni prin elaborarea unui plan
tactic bine chibzuit, formarea unei imagini reale despre
evenimentul produs, aprecierea informaţiei şi căutarea altor
dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se bazează
pe aptitudinea de a prevedea şi a deduce în baza unei
imaginaţii bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii
lor, precum şi pe capacitatea analitico-sintetică evidenţiată prin
promptitudinea în emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale
şi juste, care să nu dea naştere la interpretări, confuzii sau care
să genereze reacţii nedorite, violente, periculoase pentru
ordinea publică.
Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele
calităţi: gîndire constructivă, operativitate, cumpătare, stăpînire
de sine, independenţă în luarea hotărârilor, imparţialitate,
logică juridică, imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva
cazului în faza de urmărire penală şi anchetă judiciară,
rezistenţă psihologică, atenţie la detalii.
Aceste calităţi caracterizează atît activitatea inspectorilor de
sector, de securitate a circulaţiei, colaboratorilor MAI, cît şi ai
SIS-ului, ai Serviciului de Protecţie şi Paza de Stat. Indiscutabil
că acestea nu formează lista exhaustivă a aptitudinilor, însă
acestea fiind prezente, ele vor favoriza exercitarea cu succes a
aspectului reconstructiv în activitatea poliţiei.
189лг Васильев В. Л., указ.соч., с. 263.170

I
 Aspectid comunicativ al poliţistului este unul dintre cele mai
importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de
a întreţine relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica
permanent cu ei, de a se ataşa de ei, de a colabora, de a trăi
împreună succesele şi insuccesele. Mai mult decît oricare
profesie, mai mult decît oricare persoană, poliţistul trebuie să
fie sociabil, să se apropie fără dificultate de alte persoane chiar

I
necunoscute. Cheia succesului se găseşte tocmai în capacitatea
de a se apropia de oameni, de a le cîştiga încrederea, prietenia,
respectul, de a le stimula dorinţa de comunicare cu poliţistul, pe
care nu-1 consideră străin, ci unul de-al lor, ce acţionează spre
binele lor.
Pentru aceasta poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul
deschis, să aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie
volubil, să fie interesat de problemele acestora, să fie binevoitor.
O altă capacitate este forţa de convingere prin aducerea
argumentelor. Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru
profilarea personalităţii poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai
printr-o capacitate persuasivă, prin raţionament logic, prin
argumente în conformitate cu actele normative în vigoare
poliţistul poate dobândi respect şi admiraţie din partea semenilor.
Pentru aceasta trebuie să posede arta conversaţiei şi a tehnicilor
de convingere190. Puterea de influenţare a celor din jur se
realizează nu numai printr-o conduită faptică, ci şi printr-o
conduită verbală corespunzătoare.
în comunicare poliţistul trebuie să aibă capacitatea de a pune
întrebări atît pentru sine, cît şi pentru alţii. întrebările vizează o
paletă extrem de largă de domenii şi situaţii, plecînd de la o
întrebare aparent banală: „Fiţi, amabil, cum vă numiţi", pînă la
cele de genul: „Cum aţi reacţionat cînd răufăcătorul a scos arma?"
etc. întrebarea adresată trebuie să scoată adevărul la lumină.
Deosebit de importantă este maniera în care sunt adresate
întrebările.
Se menţionează că o însuşire ce trebuie să caracterizeze
personalitatea poliţistului este capacitatea de a se transpune în
psihologia altei persoane, de a „intra în pielea" infractorului,
martorului, învinuitului sau a victimei, de a pătrunde cognitiv şi
afectiv în cadrul intern de referinţă al partenerului. 191
Transpunerea psihologică pe structura celuilalt face poliţistul să
gîndească sau să simtă ca acea persoană, reuşind s-o
înţeleagă mai bine, să-i anticipeze
comportamentul, să-i fixeze o strategie corespunzătoare de
acţiuni faţă de el. Nevoia de empatie se manifestă în munca
poliţistului, întrucît oferă posibilitatea de a înţelege mai bine de ce
o anumită persoană, într-o situaţie dată, a comis o faptă

190C. Crăciun, op. cit., p. 28-34.

191C. Cândea, op. cit., p. 27.
17
1

I
antisocială, de ce un martor nu spune tot ce ştie, de ce victima
devine indulgentă sau nu cu agresorul său. 192
Comunicarea cu colegii de lucru este o capacitate ce
presupune corelarea intereselor întru rezolvarea sarcinilor
comune. Tactul, stima

192Ibidem, p.27.
17
2

I
reciprocă, întotdeauna fiind gata de a sări în ajutor, vor ajuta
poliţiştii să reuşească în misiunea lor. Reieşind din specificul
muncii, unele activităţi cer implicarea altor organe şi servicii.
Pentru aceste cazuri este importantă întreţinerea anumitr relaţii,
coordonarea acţiunilor ce urmează a fi efectuate, îndrumarea
colegului în caz de necesitate. Comunicarea cu colegii nu
presupune discuţii inutile, pauze de fumat, îndeplinirea
chestiunilor personale în timpul orelor de lucru, convorbiri
interminabile la telefon, indiferent de anturaj, ci un respect faţă
de colegi, capacitatea de a insista în probleme principiale şi de a
ceda, aplanarea situaţiilor de conflict, de a aprecia interesele
lor, a manifesta grijă şi a acorda anumite servicii. Activitatea
poliţistului este legată de îndeplinirea unor acţiuni complicate şi
riscante,193 fapt care necesită unire de forţe, de păreri şi
interese, relaţii de prietenie. Această unitate înlesneşte
îndeplinirea acţiunilor.
Un loc aparte revine rolului poliţistului în situaţii extreme
(epidemii, tulburări în masă, cataclisme naturale ş.a.) 194. în
aceste condiţii poliţiştii sunt impuşi să aplice forme şi metode de
lucru netradiţionale. Sarcina de bază este de a stabiliza starea
emoţională a victimelor, de a-i organiza şi a-i proteja. In acest
scop poliţistul trebuie să vorbească desluşit, tare, folosind
propoziţii scurte şi clare. Argumentele trebuie să fie
convingătoare, atitudinea plină de înţelegere, compasiune şi
interes.
Un moment principial în acest tip de comunicare este de a
demonstra interlocutorului sensul activităţii colaboratorilor ce
doresc să soluţioneze problemele. Pentru aceasta trebuie
instalată o atmosferă şi nişte relaţii între oameni cordiale,
corecte şi echilibrate. Numai unindu-şi eforturile, oamenii pot
depăşi situaţia creată.
La fel este nevoie ca poliţistul să studieze în asemenea
situaţii trăsăturile psihologice ale indivizilor şi conduita lor (de
exemplu, depistarea persoanelor instabile, agitate, emotive sau
cu care în momentul situaţiei nu are legătură vizuală - se află
sub ruine, au de depăşit un obstacol, sunt ostatici ş.a.). în
193 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 339-369.
194"~ în activitatea poliţiei persistă „risc operativ" sau „risc profesional" -
7

acţiuni operative, îndreptate spre obţinerea unui rezultat pozitiv final în lupta cu
criminalitatea, însă realizarea acestuia este însoţită de posibilitatea survenirii
unor consecinţe nedorite, atît pentru colaborator, cît şi pentru alte persoane, de
aceea sunt admise în cazuri excepţionale sau cu respectarea unor condiţii. Vezi:
Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях: социально-политические
аспекты, Ростов-на-Дону, 1995, с. 19. 172
primul caz, pentru a preveni un act violent nu se admit mişcări
rapide, este acceptat punctul de vedere al subiectului
descumpănit. în cel de-al doilea caz e importantă stabilizarea
stării emotive a acestora prin bunăvoinţă, atenţie, grijă şi
compătimire.
 Se menţionează că în cazurile de forţă majoră tipul de bază a
comunicării este negocierea, tratativele - acestea fiind cea mai
complicată activitate psihologică a colaboratorului poliţiei. 195
Cunoaşterea specificului şi modalităţilor tratativelor îi va ajuta
acestuia să rezolve situaţia, să ajute oamenii.
Generalizînd cele expuse, putem evidenţia următoarele
trăsături de caracter ale poliţistului: insistenţă, consecvenţă,
concentrare, calitatea de a convinge şi constrînge în limitele
normelor de drept, empatia, stăpînire de sine, capacitatea de a-şi
exprima clar şi corect gînd urile, sociabilitate, bunăvoinţă,
capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa, compătimire,
spirit de observaţie, calitatea de a face compromisuri.
Aspectul organizaţional se manifestă prin autodisciplină,
folosire raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe
durata zilei de lucru a persoanelor ce sunt implicate benevol în
realizarea acestor acţiuni, organizarea ordinii la trafic, folosirea
eficientă a mijloacelor tehnice.
Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele
colectivităţii, care solicită devotament şi fidelitate exemplară,
respectare a cerinţelor regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor
de linie.
Poliţistul disciplinat nu este numai punctual- în activitate, ci se
preocupă în continuare de ridicarea calificaţiei sale, observă cu
atenţie ceea ce este nou în domeniu, învaţă din experienţa
colegilor.
Pe lîngă promptitudine şi o bună pregătire, disciplina cere, în
condiţiile actuale, spirit de organizare riguroasă a muncii, spirit de
răspundere, spirit de echipă, conştiinciozitate şi o deosebită
dragoste pentru profesie. Mai mult decît în alte domenii, în poliţie,
disciplina liber consimţită şi riguros respectată trebuie să devină
moment de autodirijare interioară a fiecăruia, plecând de la faptul
că numai astfel se pot obţine rezultatele scontate.
Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al
ordinii publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat,
să nu confunde libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia,
mai ales că el este chemat să muncească nesupravegheat de şefi
şi superiori.
Un poliţist trebuie să fie dornic de a învăţa tehnici de
investigaţie şi cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a

195 8
Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 364.
1
7
3
disocia adevărul de minciună. Astfel, prin hărnicie acumulează
experienţă, dobândeşte cunoştinţe şi deprinderi necesare
profesiei, îşi fortifică voinţa şi dezvoltă personalitatea.
Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional
activitatea zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic
neterminat din ceea ce şi-a

17
4
propus să înfăptuiască. Pentru a îndeplini la timp volumul mare
de lucru, el caută şi adoptă cele mai adecvate metode de muncă.
Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sunt:
responsabilitatea, conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea,
capacitatea de a se orienta în situaţie, punctualitatea şi
autodisciplina, voinţa puternică, dragostea faţă de muncă,
îndeplinirea la timp a sarcinilor funcţionale, alegerea mijloacelor
optimale, flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în
acţiuni, autoritate şi menţinerea ei.
Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să
realizeze cu succes atribuţiile, executînd fiecare acţiune la
timpul propus.
în sfîrşit, ultimul aspect al activităţii poliţistului este cel de
perfectare a documentelor: explicaţii, încheieri, procese-verbale,
citaţii, ordonanţe, certificate, acte de examinare şi cercetare,
rapoarte ş.a. Este important de specificat că toate aceste
documente sunt transmise apoi organelor de urmărire penală,
procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe publice ale
statului. Din acest motiv, este nevoie să fie respectate cu
toată stricteţea cerinţele înaintate faţă de întocmirea documentelor
juridice. In felul acesta organele ce au de lucrat cu aceste acte nu
vor avea de „descifrat cu mare greu" semnele şi formulările
întortocheate întocmite de poliţişti. Problema care persistă în
acest domeniu poate fi motivată prin agramatism şi modul de
exprimare inadecvat care uneori fac imposibilă înţelegerea sensului
celor redate, diminuînd eficienţa şi corectitudinea aplicării
dreptului.
Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se
cere perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe,
cunoaşterea specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat,
capacităţi de a transpune vorbirea orală într-o formă desluşită
scrisă, capacitatea de a lucra cu tehnica de scris, capacitatea de a
întocmi documente procesuale, operative de investigaţie şi
confidenţiale, de a argumenta juridic concluziile, fixarea şi
păstrarea probelor materiale, însuşirea limbii populaţiei din
sectorul unde lucrează, claritate şi precizie în formulare,
cunoaşterea terminologiei de specialitate (este corect ca o
lămurire să fie întocmită după spusele martorului, însă în cazul în
care exprimarea acestuia depăşeşte orice limită admisă,
poliţistul transpune această vorbire în una corectă din punct de
vedere lingvistic şi juridic; în unele cazuri se păstrează şi
originalul şi traducerea corectă de către colaborator),
corectitudinea gramaticală, capacitatea de a desena scheme
grafice, mai ales în cazul inspectorului de securitate a
circulaţiei.
Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat
să fie înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi
interpretat în modul corespunzător.
 Din lista aptitudinilor poliţistului fac parte şi însuşirea şi
aplicarea mijloacelor tehnice ca:
1) tehnică specială de cercetare;
2) mijloace de transport, utilaje;
3) arme;
4) raţie;
5) dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;
6) instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în
anumite situaţii.
Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca
poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită, în
afara aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi
sănătatea. Aşa, de exemplu, patrularea sau pînda, supravegherea
şi dirijarea circulaţiei într-o intersecţie sunt acţiuni ce se
desfăşoară, de obicei, stând în picioare, în condiţii de mediu şi
timp uneori nefavorabile, îi cer poliţistului sănătate şi robusteţe,
să fie rezistent la eforturi fizice prelungite. Pe lîngă acestea, îi mai
sunt necesare aptitudini senzorial- perceptive pentru a putea
aprecia cît mai precis şi mai rapid evenimentele ce se derulează în
raza postului şi- a reţine operativ pe cele care interesează munca
de poliţie. Aptitudinile legate de percepţie sunt cu atît mai
necesare cu cît poliţistul este un factor de decizie ce acţionează
intr-un sistem cu o structură modificabilă în timp şi spaţiu, în care
se perindă continuu persoane şi mijloace de transport cu calităţi şi
caracteristici diferite. Perceperea corectă şi rapidă a mărimii,
formelor, distanţelor, timpului şi mişcării (vitezei de deplasare)
prezintă importanţă deosebită nu doar pentru succesul muncii, ci
şi pentru prestigiul şi onoarea poliţistului.
La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea ascuţită şi
capacitatea de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite
să-şi poată îndeplini munca, să inspire încredere, simpatie şi chiar
admiraţie din partea cetăţenilor cu care vine în contact şi care să-i
ofere o colaborare firească, voluntară, sinceră.
Toate aceste aspecte, luate împreună, formează
profesiograma sau deontologia poliţistului. Cineva ne-ar putea
reproşa chipul exagerat al poliţistului, însă insistăm asupra
acestor calităţi importante pentru reuşita activităţii poliţieneşti în
speranţa că viitorii poliţişti (educaţi şi instruiţi în spiritul
deontologiei) vor deveni adevăraţi apărători ai ordinii de drept.
 (

§ 6. Deontologia notarului.

Notar (din latină notarius- cel ce ia notiţe) este funcţionarul public învestit cu
atribuţia de a redacta şi legaliza acte juridice, de a legaliza semnăturile, de a elibera
copii legalizate, certificate. Activitatea notarilor se deosebeşte de cea a altor jurişti prin
faptul că activează doar în sfera unor anumite ramuri de drept: civil, comercial,
procesual civil, cuprinde unele raporturi juridice civile sau comerciale nelitigioase, cu
largi atribuţii în certificarea unor împrejurări de fapt, precum şi alte operaţiuni specifice
ca:
— perfectarea, la solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic;
— autentificarea actelor;
— procedura succesorală notarială;
— certificarea unor fapte prevăzute de lege;
— legalizarea semnăturilor pe documente;
— certificarea datei de prezentare a actelor;
— primirea documentelor pentru păstrare;
— legalizarea copiilor de pe documente;
— efectuarea şi legalizarea traducerilor;
— eliberarea din registrul actelor notariale a extraselor din actele întocmite sau
depuse formal în arhivele sale la păstrare sau anexate la alte acte;
— acordarea consultaţiilor juridice notariale (art. 35 din Legea cu privire la
notariat)196.
Astfel, activitatea notarului are un caracter complex, motiv care, neîndoielnic,
imprimă importanţa muncii lor. în literatură de specialitate se menţionează următoarele
trăsături specifice ale activităţii notarului:197
în primul rînd, acţiunile notariale dau forţă juridică actelor ce le autentifică,
redactează, completează. De exemplu, autentificarea unui contract de donaţie dă forţă
juridică acestui document, în caz contrar acesta ar fi considerat o simplă convenţie,
care nu implică consecinţe juridice; copiile documentelor în urma acţiunilor notariale
devin documente juridice autentice, avînd forţă juridică egală cu cea a originalului.
în al doilea rînd, în unele cazuri acţiunile notariale au un caracter nemijlocit de
protecţie, deoarece ele protejează moştenirea testamentară, înstrăinarea caselor de
locuit ş. a.

196 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002. i3° Алексеев С. С.,
указ.сон., с. 147.
197176
 Astfel, acţiunile notariale comportă un caracter profund juridic,
de ele depinde în mod evident survenirea consecinţelor juridice.
Statul impune notarului obligaţia de a controla legalitatea
documentelor şi acţiunilor juridice şi ocroteşte prin aceasta
drepturile şi interesele cetăţenilor şi organizaţiilor, preîntîmpină
încălcările.
Aşadar, munca notarului este o activitate adevărată,
autentică, juridică, căreia îi sunt specifice toate calităţile lucrului
juridic în general.
Ca şi în cazul celorlalte profesii juridice, activitatea notarială
impune realizarea aspectului social, care presupune: acordarea
asistenţei juridice persoanelor fizice şi juridice, ce se adresează
notarului pentru efectuarea acţiunilor notariale, protecţia
drepturilor lor de încălcări; protecţia părţilor convenţiilor de risc.
Notarul apără nu doar drepturile şi interesele persoanelor, în numele
cărora autentifică convenţiile, ci şi persoanele, ale căror drepturi pot
fi încălcate prin aceste convenţii. Notarul este consilierul juridic al
ambelor părţi (spre deosebire de avocat care tradiţional apără
interesele doar ale unui client într-un proces), stând de strajă
intereselor tuturor persoanelor interesate în convenţia respectivă
pemtru prevenirea încălcărilor.
Astfel, aspectul social al activităţii notarului reclamă
următoarele calităţi: răbdare, corectitudine, onestitate şi
sinceritate, veridicitate în acţiune, siguranţă în acţiuni, atitudine
egală faţă de părţile oponente, umanism.
Modul de exercitare a activităţii notariale are semnificaţie
socială şi sub aspectul garantării securităţii operaţiilor juridice
efectuate de notar, în această ordine de idei se menţionează că
activitatea notarială este organizată în vederea realizării unui
serviciu public de o deosebită valoare cetăţenească 198.
Activitatea notarului presupune şi aspectul de cercetare, care
se manifestă prin studierea profesională a documentelor ce i se
prezintă: adunarea, studierea şi aprecierea documentelor,
stabilirea autenticităţii lor; verificarea conformităţii cerinţelor
cetăţeanului cu normele dreptului, în acest caz notarul nu se
limitează la partea formală, ci pătrunde în conţinutul documentului
ce urmează a fi identificat şi determină legalitatea cerinţelor
cetăţeanului; în cazul constatării traducerii se atestă doar

198D. Roman, T. Vâzdoagă..., op. cit., p. 200.

1
7
7
îndeplinirea ei de către traducător, respectarea cerinţelor legale de
ordin procedural.
Notarul nu are în atribuţiile sale controlul cauzei săvîrşirii unei
sau altei acţiuni, de exemplu corectitudinea hotărîrii, în baza căreia
clientului i-au fost eliberate actele ce necesită a fi autentificate.
Aspectul de cercetare cere de la notar următoarele calităţi:
cunoştinţe speciale, îndeosebi în domeniul dreptului civil şi
procedural civil. La fel un notar profesionist trebuie să cunoască
datele actuale ştiinţifice cu privire la dreptul penal şi criminalistică,
ce se referă la falsificarea documentelor, abuzurilor în domeniul
relaţiilor patrimoniale, în care sunt implicaţi cetăţeni; atenţie
sporită în analiza documentelor clientului (de exemplu, la
autentificarea unui contract de vînzare-cumpărare a unei case
unde locuieşte o familie notarul identifică persoana şi capacitatea
juridică a ei, apartenenţa patrimoniului, stabileşte dacă nu se
încalcă dreptul uneia dintre părţi, dacă averea este dobândită în
timpul căsătoriei, drepturile copiilor minori sau proprietarilor
comuni, verificările se efectueazăîn baza
documentelor autentice);
conştiinciozitate - notarul este obligat să ajute persoanele fizice şi
juridice în realizarea drepturilor lor şi protecţia intereselor legale.
Acest ajutor se manifestă prin faptul că notarul explică ce
drepturi şi obligaţii au cetăţenii, esenţa şi importanţa actului
prezentat şi îi preîntîmpinîndu-i despre consecinţele acţiunilor
notariale. Pentru efectuarea acestei munci, notarul trebuie să fie:
imparţial, adică capabil să facă o apreciere justă a faptelor; să nu
admită acţiuni ce ar pune la îndoială obiectivitatea activităţii
notariale, în interese personale sau străine; să nu compromită
onoarea şi demnitatea profesiei de notar; interesele clienţilor să
prevaleze asupra intereselor personale ale notarului; independent
- orice influenţă asupra activităţii notarului este interzisă;
responsabil - notarul poartă răspundere personală pentru
îndeplinirea obligaţiilor profesionale; exigent, corect, perspicace.
Referitor la aspectul de comunicare a notarului, acesta se
dezvăluie prin: capacitatea de a stabili contact psihologic cu toate
persoanele ce se adresează lui după ajutor; preîntîmpinarea
conflictelor prin explicarea consecinţelor juridice ale actelor
efectuate de către părţi; păstrarea secretului profesional, în
virtutea funcţiei notarului îi devin cunoscute unele fapte şi
împrejurări, pe care părţile nu doresc să le facă publice. De aceea
notarul este obligat să respecte confidenţialitatea lucrărilor

17
8
întocmite şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au fost
încredinţate (art.6 din Legea cu privire la notariat); acordarea
consultaţiilor juridice cetăţenilor; în contactul cu oamenii
inadmiterea lipsei de respect, grosolăniei, impulsivităţii, culturii
joase a vorbirii profesionale şi personale, atitudinii antiumane,
dezinteresului faţă de interesele acestora; cumpătare şi demnitate
personală în cercul de persoane cu care comunică; construirea
relaţiilor cu colegii în baza respectului reciproc, ajutorului şi
înţelegerii reciproce, colaborării, corectitudinii şi cumpătării, creării
unui climat moral-psihologic pozitiv în biroul de muncă;

1
7
9
curmarea deprinderilor proaste şi comportamentului care să
denigreze onoarea şi demnitatea persoanei.
în cazul activităţii de comunicare se cere: calitatea de a auzi
şi a înţelege interlocutorul, tact, bunăvoinţă, confidenţialitate,
respect.
Aspectul comunicativ denotă capacitatea notarului de a lucra
cu oamenii, de a le insufla încredere şi a acorda înţelegere.
Aspectul organizatoric al notarului presupune stabilirea unei
ordini stricte de primire a cetăţenilor, autoorganizare la efectuarea
fiecărei acţiuni notariale; respectarea procedurii de certificare
prevăzută de lege (de exemplu, procedura succesorală are mai
multe etape: înştiinţarea moştenitorilor despre deschiderea
succesiunii, primirea pretenţiilor de la creditorii defunctului; luarea
măsurilor de conservare a bunurilor rămase, citarea
moştenitorilor; efectuarea activităţilor repede şi eficient).
în realizarea aspectului organizatoric se cere: iniţiativă,
gîndire constructivă, autodisciplină, concentrare, punctualitate.
în sfîrşit, poate cel mai important fapt în activitatea notarului
este aspectul de perfectare, ce se manifestă prin redactarea şi
completarea, la solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic;
autentificarea actelor, certificarea unor fapte prevăzute de lege,
certificarea datei de prezentare a actelor, legalizarea semnăturilor
pe documente, legalizarea copiilor de pe documente, întocmirea
actelor de protest al cambiilor, legalizarea traducerilor.
Textele documentelor notariale vor fi scrise citeţ, datele,
termenele şi sumele care se referă la conţinutul documentelor vor
fi scrise cu litere, cel puţin o singură dată, iar denumirile
persoanelor juridice fără prescurtări, indicîndu-se sediul lor,
certificatul de înregistrare şi codul fiscal (Legea cu privire la
notariat, art. 45). Legea menţionează şi alte cerinţe, a căror
respectare va face veridică şi legală activitatea de certificare a
notarilor.
Aspectul dat presupune următoarele calităţi: cunoaşterea
legislaţiei respective, cunoaşterea limbii de stat, cunoaşterea cu
desăvîrşire a lucrărilor de secretariat şi a cerinţelor înaintate faţă
de structură, datele despre persoane, ordinea de folosire a
mijloacelor tehnice, a formularelor, precizie în evidenţa
documentelor, responsabilitate pentru păstrarea documentelor,
acurateţe şi concizie.
 Astfel, prin acest aspect se apreciază nivelul de posedare de
către notar a capacităţilor de certificare şi legalizare a actelor, fapt
care
formează esenţa activităţii notariale.
//
în concluzie, putem deduce că activitatea notarului cere un şir
de capacităţi şi calităţi profesionale a cărora stăpînire asigură
eficienţă şi importanţă activităţii notarului.
 CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAŢILOR BAROULUI DIN REPUBLICA
MOLDOVA
Adoptat la Congresul Avocaţilor din 20 decembrie 2002,
Chişinău

In Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol eminent în

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea
de asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
In executarea profesiei avocatul este obligat să acţioneze
pentru asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un
proces echitabil, să acţioneze prin toate mijloacele legale pentru
a proteja profesia, demnitatea şi onoarea corpului de avocaţi.
Libertatea şi independenţa profesiei de avocat sunt atribute
exclusive ale persoanei ce exercită profesia în temeiul legii şi al
prezentului Cod.
Normele de deontologie profesională din prezentul Cod sunt
destinate să garanteze buna îndeplinire de către avocat a misiunii
sale pentru buna funcţionare a justiţiei şi realizarea drepturilor
juridice.
Jurământul avocatului constituie esenţa juridico-morală de
exercitare a profesiei. Nerespectarea jurământului şi a normelor
prezentului Cod va constitui temei pentru intentarea unei
proceduri de răspundere disciplinară a avocatului.
In exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul
în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor avocatul este
în drept să aplice orice mijloace de exercitare a dreptului de
apărare prevăzute de lege.
1. Independenţa
Exercitând profesia de avocat, fiecare este obligat să
întreprindă măsuri corespunzătoare pentru a asigura
independenţa şi libertatea de exercitare a profesiei. Multitudinea
îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea acestuia o
independenţă absolută, liberă de orice influenţă, chiar şi de
influenţa derivată din propriile sale interese sau datorită
influenţelor din partea terţelor persoane.
Astfel, avocatul trebuie să evite orice prejudecare a
independenţei sale şi să vegheze de a nu neglija etica sa
profesională.
2. încrederea şi integritatea morală
 Relaţiile dintre avocat şi client sunt bazate pe onestitate,
probitate, echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate.
Responsabilitatea avocatului include în sine atât comportamentul
acestuia în exercitarea profesiei cît şi în afara ei.
 3. Confidenţialitatea
Natura misiunii avocatului este prezumată de a fi depozitarul
secretelor clienţilor săi şi al comunicărilor confidenţiale, fiind un
drept şi o datorie fundamentală a avocatului.
Obligaţia de a păstra secretul profesional îl constituie
chestiunile cu care o persoană s-a adresat după asistenţă juridică,
esenţa consultaţiilor oferite de avocat, procedeele de strategie şi
tactică ale apărării sau reprezentării, datele privind persoana, care
s-a adresat după asistenţă şi alte împrejurări care rezultă din
activitatea profesională a avocatului.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor
activităţilor avocatului şi asociaţilor biroului. Nici o presiune a unei
autorităţi publice sau de altă natură nu-1 poate obliga pe avocat
să divulge secretul profesional, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute de lege sau pentru a intenta o acţiune, ori pentru a
asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre avocat şi client.
4. Incompatibilităţi
Profesia de avocat în Republica Moldova este incompatibilă
cu:
a) orice funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de
activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi de activitatea
în calitate de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajul);
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
5. Publicitatea personală
1. Avocatului i se interzice să facă publicitate, direct sau
indirect, activităţii sale profesionale.
2. Interdicţia specificată nu se aplică în cazul când în
publicaţiile informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, pe
cărţile de vizită şi pe internet se conţin date despre avocat.
3. Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în
care funcţionează organele de anchetă, procuratură, instanţele de
judecată, precum şi la domiciliul acestuia.
6. Interesul clientului
1. In conformitate cu legea şi cu normele de deontologie,
avocatul are obligaţia de a apăra interesele clientului său, chiar în
raport cu propriile sale interese, cu interesele altui avocat sau
interesele statului.
7. Relaţiile cu clienţii
1. Avocatul acţionează doar atunci când este împuternicit de
clientul său, potrivit contractului cu acesta ori în cazul când este
numit din oficiu, la cererea organului de urmărire penală sau
judecată, sau acordă la solicitare asistenţă juridică gratuită.
 2. Avocatul îşi consultă clientul în mod conştiincios şi cu
diligentă, informează clientul cu privire la evoluţia cauzei ce i-a
fost încredinţată.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză atunci când
cunoaşte cu certitudine că nu are competenţa necesară pentru
a se ocupa de această cauză, exceptând cazul în care
cooperează cu un alt avocat, care are competenţa necesară.
4. Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când datorită
altor obligaţii se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu
promptitudine sau de a consulta corect clientul.
5. în cazul în care avocatul se află în imposibilitatea de a-şi
exercita atribuţiile, trebuie să se asigure ca respectivul client să-
şi poată găsi un timp util un alt avocat care să-i ofere asistenţă
juridică, pentru a se evita prejudicierea clientului.
6. Relaţiile cu clientul trebuie să fie oficiale, bazate pe
respect reciproc.
7. Avocatul nu este în drept să accepte o propunere
frauduloasă şi este dator să acţioneze în conformitate cu legea.
8. Conflictul de interese
1. Avocatul nu este în drept să consulte, să reprezinte ori să
apere mai mult de un client în una şi aceeaşi cauză, atunci când
interesele acestora sunt conflictuale sau când există realmente
riscul de a apăra astfel de conflicte de interese.
2. Avocatul trebuie să se abţină să se ocupe de cauzele
tuturor clienţilor implicaţi, atunci când intervine un conflict de
interese ale acestora, când secretul profesional riscă să fie
violat sau când independenţa sa riscă să fie pusă la îndoială.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză a unui nou
client, dacă secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client
riscă să fie divulgate şi atunci când cunoaşterea de către avocat
a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul client în
mod nejustificat.
9. Stabilirea onorariilor
1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul privitor la
onorariu, iar valoarea onorariilor trebuie să fie echitabilă şi
justificată.
2. Cînd avocatul solicită deschiderea unui cont cu titlul de
avans asupra cheltuielilor şi/sau a onorariului, acesta nu trebuie
să depăşească o estimare rezonabilă a onorariului şi a
cheltuielilor probabile în cauză, în cazurile patrimoniale
onorariul nu poate depăşi 30% din acţiuni.
3. în cazul neachitării avansului solicitat, avocatul este în
drept să renunţe de a se mai ocupa de cauză sau se poate
retrage din ea, respectând dispoziţiile pct. 7 alin. 6 al
prezentului Cod.
10. împărţirea onorariului cu o persoană care nu este
avocat
1. Avocatului îi este interzis să împartă onorariul cu o
persoană care nu este avocat.
 2. Prevederea menţionată nu se aplică sumelor sau
compensaţiilor predispuse de către avocat moştenitorilor unui
avocat decedat sau unui alt avocat care şi-a dat demisia pentru a
se prezenta ca succesor al clientelei acestuia.
11. Relaţiile cu organele de urmărire penală,
instanţele de judecată şi autorităţile publice
1. In raporturile cu organele de urmărire penală, instanţele
judecătoreşti şi autorităţile publice, avocatul este dator să aibă un
comportament respectuos şi loial. Trebuie să respecte în şedinţe
solemnitatea şi caracterul contradictorial al dezbaterilor. Apără şi
reprezintă clientul în mod conştiincios, fără a ţine cont de propriile
sale interese sau ale terţei persoane şi nici de alte circumstanţe ce
l-ar putea influenţa.
2. Avocatul nu este în drept să furnizeze judecătorului, cu
bunăştiinţă, o informaţie falsă ori de altă natură, să-l inducă pe
acesta în eroare.
3. Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre avocat şi
judecător se aplică în egală măsură şi în cadrul relaţiilor avocatului
cu reprezentanţii organelor de urmărire penală sau ai autorităţilor
publice.
12 Raporturile dintre avocaţi
1. Colegialitatea:
a) colegialitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate
pe încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât
procesele inutile, cît şi orice compartiment succesibil să afecteze
reputaţia profesiei;
b) colegialitatea nu poate fi în contradicţie cu interesele
avocaţilor şi interesele clienţilor;
c) avocatul este obligat să manifeste faţă de orice coleg
avocat un comportament colegial şi loial;
d) adresându-se către un alt coleg avocat sau vorbind despre
acesta, avocatul este obligat, înainte de a-i pronunţa numele şi
prenumele acestuia, să utilizeze cuvintele "domnul avocat",
"doamna avocat", iar în adresare către membrii Consiliului
Baroului, membrii Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat,
membrii Comisiei pentru etică şi disciplină şi către şeful biroului de
avocaţi să utilizeze cuvântul "maestre".
2 Cooperarea dintre avocaţii altor state:
a) este de datoria oricărui avocat ca la solicitarea unui avocat
dintr-un alt stat, să se abţină să accepte o cauză pentru care nu
are competenţa necesară; pentru astfel de situaţii, el trebuie să-şi
ajute colegul să intre în contact cu un alt avocat, care să fie în
măsură să-i ofere serviciul cerut;
b) atunci când avocaţii din două state diferite lucrează
împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care
pot exista între sistemele lor de drept, barourile lor, competenţele
şi obligaţiile lor profesionale.
3. Corespondenţa între avocaţi:
a) avocatul, care adresează altui avocat printr-o comunicare prin
care doreşte să i se confere informaţie cu caracter confidenţial,
va trebui să precizeze acest lucru din momentul expedierii
respectivei comunicări;
b) în cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să-i
confere acestuia un caracter confidenţial, el va trebui s-o
returneze expeditorului fără a cunoaşte conţinutul acestuia.
4. Onorariile pentru recomandare:
a) avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea
altui avocat sau din partea unui terţ un onorariu, un comision,
sau vreo altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un
avocat unui client sau a trimis un client la un avocat;
b) avocatul nu poate transmite nimănui un onorariu, un comision
şi nici o altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost
prezentat un client.
5. Comunicarea cu partea adversă:
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu
privire 1a. o anumită cauză, atunci când ştie că această
persoană este reprezentată sau este asistată de un alt avocat,
exceptând cazul în care el are acordul colegului său şi se
angajează să-l ţină pe acesta la curent.
6. Schimbarea avocatului:
a) un avocat nu poate succeda altui avocat apărarea intereselor
unui client, într-o cauză determinată, decât cu condiţia, ca în
prealabil să- şi fi anunţat colegul şi să se fi asigurat că au fost
luate măsurile necesare în vederea cheltuielilor şi a onorariilor
datorate acestuia. Totuşi, această îndatorire nu-1 face pe
avocat personal răspunzător de plata clienţilor şi a onorariilor
datorate predecesorului său;
b) în cazul în care, spre interesul clientului, se impune luarea unor
măsuri urgente, înainte de a putea fi îndeplinite condiţiile
stabilite în alineatul de mai sus, avocatul poate lua în
consideraţie aceste măsuri cu condiţia de a-1 informa
neîntârziat pe predecesorul său.
7. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţi spre
interesul bineînţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată
dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor
procedurale aplicabile. în acest scop, avocatul este obligat să ia
atitudine cu toată diligenţa în pregătirea la nivel avansat a
tinerilor avocaţi.
 în calitate de îndrumător al unui stagiar poate fi avocatul,
recomandat de Consiliul Baroului, care întruneşte înalte calităţi
morale şi profesionale, exercită profesia nu mai puţin de 5 ani şi
dispune de condiţii suficiente (masă, scaun, literatură etc.)
pentru a asigura stagiul.
 8. Litigiile dintre avocaţi:
a) atunci când un avocat este de părere că un coleg avocat a
încălcat o normă deontologică, el trebuie să-i atenţioneze acest
lucru;
b) atunci când între avocaţi apare un diferend personal, de
natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l
soluţioneze pe cale amiabilă;
c) înainte de a porni o procedură împotriva unui coleg, pe
tema unui conflict de interese, avocatul trebuie să informeze
Baroul pentru a-i permite să-şi dea concursul.

CODUL DEONTOLOGIC AL NOTARILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA

Adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25
septembrie 1999
CUVÎNT:
Dispunem de patru principii ale moralei.
1 Cel filozofic: fă binele de dragul binelui, din respect faţă de
lege.
2. Cel religios: fă-1 pentru că este voinţa lui Dumnezeu, din
dragoste faţă de Dumnezeu.
3. Cel uman: fă-1 pentru că bunăstarea ta o cere, din
dragoste faţă de
tine.
4. Cel politic: fă-1 pentru că o cere prosperitatea societăţii din
care faci parte, din dragoste faţă de societate şi din consideraţie
faţă de sine însuţi.

Capitolul I.
Deontologia notarială. Principii
Art.I Normele de conduită morală şi profesională care sînt
cuprinse în acest cod apreciază: «Notarul este acela a cărui voinţă
nu cunoaşte arbitrarul. El crede în realitate - aceasta înseamnă: el
crede în legătura reală a dualităţii reale a lui Eu şi Tu. El crede în
destinul său, el crede că acesta are
nevoie de el».
Unica libertate care merită acest nume de notar este aceea
de a căuta propriu] nostru bine, pe propriul nostru drum, aşa încît
să nu-i lipsim pe ceilalţi de binele care li se cuvine sau să-i
împiedicăm să se străduiască pentru a-1 obţine.
Astfel confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi la alte documente juridice internaţionale cu
privire la drepturile omului, adoptăm prezentul Cod cu respectarea
în întreaga activitate a următoarelor principii:
 a) echidistanţei şi imparţialităţii faţă de solicitanţii actului
notarial;
b) adevărului, echităţii şi bunei credinţe, ca sens şi scop al
căutării, prin cunoaştere şi înţelepciune a notarului;
c) legalităţii actului şi procedurilor notariale;
d) confidenţialităţii activităţii desfăşurată de notar;
e) principiul libertăţii contractuale şi bunelor moravuri.
Art.2 Una din îndatoririle cele mai de seamă ale notarului este
aceea de a-şi îmbogăţi în permanenţă cunoaşterea, în acelaşi
dinamism cu realităţile complexe ale vieţii însăşi, pentru a-şi
putea asigura astfel instrumentele necesare îndeplinirii cu bună
credinţă a actului notarial, în condiţii de siguranţă pentru părţi.
Art.3 De apreciat că nerespectarea şi nesocotirea unor valori
fundamentale ca: binele, adevărul, echitatea, libertatea, morala şi
bunele moravuri, atrage starea de litigiu.
Art.4 Binele reprezintă concordanţa dintre starea de fapt şi
regulile eticii sociale, este cel spre care aspiră toate. Adevărul
reprezintă concordanţa dintre cunoştinţele reflectate de conştiinţa
subiectivă şi realitatea obiectivă.Actul notarial trebuie să aibă la
temelie adevărul, notarul avînd îndatorirea sacră de a pune
adevărul mai presus de orice.
Art.5 Echitatea, semnificînd dreptate şi nepărtinire, trebuie să
fie maxima grijă a notarului de a-şi păstra prin imparţialitate
incoruptibilitatea.
Neutralitatea notarului nu înseamnă o atitudine indiferentă, ci
una activă, de autoritate investită de stat să constate raporturile
juridice civile şi corner dale nelitigioase, precum şi ocrotirea
intereselor în conformitate cu legea.
întreaga conduită a notarului trebuie să fie un exemplu de
cinste şi omenie pentru semeni.
Sfatul notarului va fi dat solicitanţilor actului notarial şi
beneficiarilor oricăror proceduri notariale numai sub semnul
dreptăţii şi nepărtinirii.
Art.6 Libertatea reprezintă posibilitatea acţiunii conştiente a
oamenilor în condiţiile cunoaşterii legii.
In activitatea notarială libertatea înseamnă accesul egal la
actul notarial al tuturor subiecţilor de drept.
Ca valoare protejată de societate, libertatea este expresia
posibilităţii încheierii actului notarial în orice situaţie particulară
sau excepţională, de o varietate şi complexitate determinate doar
de respectarea ordinii pozitive de drept şi bunelor moravuri.
 Alegerea de către părţi a unei libertăţi peste lege, ca şi
acceptarea sau asumarea de către notar a unei asemenea
libertăţi, atrag nevaliditatea actului şi răspunderea notarului.
 Art.7 Notarul este dator să respecte şi să impună şi părţilor, în
actul întocmit, o atitudine de neabatere de la preceptele morale şi
de la bunele moravuri.
Nerespectarea acestei îndatoriri de către notar atinge
onoarea instituţiei pe care o reprezintă.
Capitolul II.
Conduita notarului. Raporturile între notari şi între
aceştea şi
structurile organelor de lucru ale organizaţiei profesionale
Secţiunea 1. Conduita notarului
Art.8 întreaga activitate a notarului trebuie să se întemeieze
pe respectarea următoarelor principii:
1. Onorează-ţi funcţia pe care o îndeplineşti.
2. Dacă ai cea mai mică îndoială cu privire la ceiea ce faci,
abtine-te.
3. Aşează adevărul mai presus de orice.
4. Lucrează cu prudenţă.
5. Studiază cu pasiune.
6. Consiliază cu bună-credinţă.
7. lnspiră-te din principiul echităţii.
8. Condu-te după lege.
9. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate.
10. Aminteşte-ţi că misiunea ta este aceea de a evita litigiile
dintre oameni.
Art.9 Conduita notarului trebuie să fie călăuzită de o
conştiinţă mereu trează şi stăpînă pe sine. Notarul trebuie să-şi
dezvolte virtuţile prin studiu necontenit şi să-şi întărească prin
experienţa de viaţă bunele deprinderi.
Art.10 Curajul, cumpătarea, altruismul şi justiţia sînt virtuţi
cardinale pentru exercitarea profesiei de notar.
Art.ll Comportarea curajoasă a notarului este dovedită şi de
puterea lui de a aprecia în orice împrejurare binele de rău şi de a
urmări numai realizarea binelui, adevărului, echităţii, rezistînd
oricărei tentaţii de convingere sau acţiuni de şantaj realizate
asupra lui.
Notarul îşi va elibera conştiinţa pentru a putea în orice
situaţie să rostească sau să facă posibilă rostirea adevărului, să
stabilească soluţia legală în actele îndeplinite de el şi să nu se
abată de la lege.
Art.12 Prin cumpătare, notarul va evita prezenţa sa în acele
momente şi împrejurări care îi pot aduce o proastă reputaţie.
 Viaţa sa trebuie să fie închinată îndeplinirii îndatoririi pentru
care este menit dînd dovadă deplină a unui exemplu în societate,
prin:
- modestie, politeţe, simplitate, stăpînirea firii, evitarea
oricăror excese şi anturaj defavorabile, care aduc atingere onoarei
de notar.
Art.13 Altruismul trebuie să fie de dragul frumosului moral
ştiind să fie, totodată, şi judicios. Altruismul notarului priveşte
îndeosebi:
a) bunăvoinţa, fără descriminare pe considerente de rasă,
naţionalitate, credinţe religioase, sex, vîrstă etc.;
b) darul de a fi un fin şi bun ascultător al oamenilor;
c) arta de a aprecia împrejurările şi condiţiile îndeplinirii actului
notarial, printr-o: «sine ira et studio» («fără mînie şi pasiune»);
d) deschiderea sinceră, lipsită de aroganţă şi egoism atît faţă de
semeni cît şi în exerciţiul profesiei de notar;
e) dorinţa neascunsă a notarului de a dărui din experienţa şi
cunoştinţele sale noilor notari.
Art.14 în întreaga sa activitate, notarul va fi nepărtinitor
şi îşi va îndeplini cu imparţialitate atribuţiile ce ţin de
exercitarea profesiei.
Raporturile între notari nu sînt un scop în sine, ci prin
perfecţionarea lor se stabilesc modalităţile şi mijloacele de
întărire a instituţiei notarului.
Art.15 Raporturile între notari se întemeiază pe altruism,
loialitate, seriozitate, sinceritate şi corectitudine, fără
manifestări de orgoliu, egoism, nesince-ritate, concurenţă
neprincipială.
Art.16 Notarul răspunde numai în faţa legii. El nu ia în
seamă partidele politice sau grupele de presiune. El îşi
realizează îndatoririle profesionale independent de orice
influenţă externă şi fără o întrerupere necuvenită, este dator să
pună în comun toate eforturile pentru sporirea prestigiului
instituţiei căreia îi aparţine.
Art.17 Exercitarea profesiei de către notar este o îndatorire
sacră, iar calitatea îndeplinirii ei trebuie să aibă suportul în
cunoaştere.
Pregătirea notarului trebuie să fie una dintre grijile principale
ale acestuia, întrucît de ea ţine calitatea actelor îndeplinite.
Art.18 Constituie o îndatorire colegială atenţionarea
respectuoasă şi confidenţială făcută acelui notar care, prin modul
de instrumentare a actelor, aduce atingere probităţii profesionale
şi lezează interesele părţilor.
Art.19 Profesia de notar se exercită în condiţii de concurenţă,
pe criterii exclusiv de competenţă şi probitate profesională,
recunoscute şi unanim acceptate ca principii de întărire a
prestigiului instituţiei notarului.
Se interzice notarului orice manifestare de concurenţă
neloială în exercitarea serviciului sau în legătură cu serviciul său.
Art.20 Sînt manifestări de concurenţă neloială:
 a) aprecierile publice dezavuante cu privire la alţi colegi
notari;
b) critici aduse colegilor notari cu privire la pregătirea şi
calitatea muncii lor;
c) nerespectarea interdicţiei legale de a-şi face reclamă prin
orice mijloace, cu excepţia firmei biroului notarial executată după
modelul adoptat de Adunarea generală a notarilor din Republica
Moldova şi a anunţurilor referitoare la adresa biroului notarial,
programul de lucru şi conţinutul activităţii numai în sensul
precizării domeniului notarial;
d) nerespectarea dispoziţiilor stabilite de Uniunea Notarilor
privind dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului
notarial;
e) atitudinea notarului care după îndeplinirea actului
notarial subliniază părţilor avantajele pe care le au din faptul că
au încheiat actul la biroul său notarial şi solicitarea ori sugerarea,
adresată părţilor, ca pe viitor actele notariale să le realizeze prin
intermediul biroului său notarial;
f) orice alte practici de convingere săvîrşite de notar
asupra solicitanţilor actului notarial, făcute cu scopul de a-i
atrage ca viitori clienţi ai biroului notarial;
g) folosirea unor onorarii sub nivelul minim stabilit, precum
şi reclama acordării în condiţiile permise, a celor mai substanţiale
reduceri de onorarii;
h) determinarea de către notar a părţilor să solicite
strămutarea către biroul său a dosarului succesoral sau al altor
acte şi proceduri aflate pe rol sau în desfăşurare după caz la
biroul altui notar, fără ca această hotărîre să fie expresia doar a
voinţei părţilor implicate în act sau procedură notarială;
i) refuzul sau sustragerea de la încheierea actului notarial
care trebuie realizat prin deplasare în afara sediului biroului
notarial sau în situaţii de urgenţă şi îndrumarea părţilor la alt
notar;
j) deschiderea biroului notarial în imediata vecinătate a altui
birou notarial în funcţiune, fără o prealabilă înştiinţare a notarului
ce funcţionează în biroul deschis iniţial, precum şi practicile de a
alege actele a căror încheiere o constată după caracterul oneros
al onorariului, îndrumînd solicitanţii actelor notariale cu onorarii
modice sau gratuite la notarul vecin;
k) culegerea de informaţii prin diverse mijloace despre
activitatea notarilor din aceeaşi circumscripţie, pentru a cunoaşte
ponderea şi cuantumul veniturilor şi clienţii birourilor notariale
despre care se culeg respectivele informaţii;
 l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou
notarial;
m) orice acţiune, gesturi, atitudini şi alte forme de
manifestare ale notarului, personal sau prin interpuşi, prin care
se urmăreşte sporirea clientelei şi a veniturilor biroului său
notarial în detrimentul altor notari, precum şi orice acţiune a
notarului care îşi păstrează sau îşi măreşte clientela prin aceea
că adaugă la comportamentul corect de notar în exerciţiul
funcţiunii orice acte comportamentale în beneficiul biroului său
notarial.
Art.21 Notarii vor stabili obligatoriu între ei raporturi bazate
pe solidaritate profesională şi respect reciproc.
 Art.22 Onoarea notarului este rezultatul unei conduite
ascendente, întemeiată pe modestie, echilibru, înţelepciune şi
cutezanţă răzbătătoare în înfruntarea oricărei atitudini sau stări
viciante aduse în faţa sa.
In raporturile dintre notari, onoarea este semnul de nobleţe în
virtutea căruia toţi îşi resimt egal şi plenar coexistenţa în profesie,
ea fiind chezăşia ce permite colaborarea şi întărirea prestigiului
profesiei.
Art.23 Dispreţuieşte şi lezează onoarea şi prestigiul profesiei
de notar orice manifestare care iese din tiparul unui
comportament echilibrat.
Secţiunea 2. Raporturile între notar şi structurile organelor
de lucru ale organizaţiei profesionale
Art.24 In calitate de membri ai Uniunii Notarilor din Republica
Moldova notarii îşi aleg prin votul lor organele reprezentative, în
condiţiile prevăzute de lege, regulament şi statut.
Criteriile în baza cărora notarul va fi desemnat pentru
ocuparea unei funcţii în organele reprezentative vor privi calităţile
acestuia de bun organizator şi, cumulativ, valoarea sa de om care
a probat prin exemplul său că pune mai presus de interesele sale
interesele comune şi cauza tuturor notarilor, neurmînd să profite
sau să-şi creeze din deţinerea unei funcţii elective în cadrul
organelor de lucru ale organizaţiei profesionale o situaţie de
avantaj personal.
Se interzice orice încercare de creare în cadrul structurilor
organelor de lucru ale organizaţiei profesionale a unor grupuri de
presiune, a unor reţele oculte de control, de sondare a opiniei
notarilor sau alte practici diversioniste de manevrare a opţiunilor
notarilor, metode care deturnează instituţia notarului de la scopul
ei stabilit, acestea fiind ingerinţe care aduc atingere prestigiului
instituţiei notarului.
Reprezentanţii desemnaţi din rîndurile notarilor îşi vor dovedi
valoarea nu atât prin exercitarea drepturilor şi prerogativelor
conferite prin alegere, cît prin măsura în care se pot indentifica cu
interesele acestora manifestîndu- se în sens pozitiv, constructiv,
creator, nu distructiv.
Art.25 Se interzice publicarea în revistele de specialitate ale
Uniunii sau în alte publicaţii a actului de control, în integralitatea
lui, inclusiv caracteristicile particulare de individualizare ale
biroului notarial, a notarului, a numărului actului notarial
defectuos, precum şi a oricăror alte elemente, care prin
competenţa lor nu sînt menite să fie utile îmbunătăţirii activităţii
notariale.
 Ceea ce se va putea publica în aceste reviste, relativ la actele
de control vor fi informări complete, analitice care vor enumera
greşelile descoperite cu ocazia controalelor, ponderea lor, în ce
constă greşeala notarului, care sînt consecinţele imediate şi
mediate ale acestor greşeli, precum şi care este

1 I
procedeul corect de urmat de către notar, pentru a evita aceste
greşeli indicîndu-se totodată sursele bibliografice pentru
aprofundarea studiului de caz.
Art.26 Răspunderea morală a notarului priveşte acele abateri
săvîrşite de acesta prin care se lezează relaţiile sociale a căror
atingere atrage oprobiul, deoarece privesc valori sociale care se
respectă de membrii societăţii din convingere, întrucît au rădăcini
adinei în istoria, credinţa, cultura şi civilizaţia poporului.
Efectele răspunderii morale asupra notarului se manifestă
prin:
a) scăderea respectului colectivităţii faţă de persoana
notarului în cauză;
b) slăbirea încrederii în probitatea profesională şi onoarea
notarului;
c) renumele rău sub care este cunoscut notarul, care prin
activitatea sa impresionează negativ şi perpetuu memoria
colectivităţii cu consecinţe păgubitoare asupra prestigiului
instituţiei notarii lui;
d) sancţiunile disciplinare ale răspunderii morale vor fi
aplicate conform cerinţelor legii cu privire la notariat. Nici un
notar nu poate fi tras la răspundere civilă în ceea ce priveşte
realizarea îndatoririlor sale profesionale.
Art.27 Notarul va urmări păstrarea şi colaborarea cu organele
de justiţie, instituţiile statale, administrarea publică locală,
precum şi alte persoane juridice şi se va baza pe principiile
corecte de performanţă ale serviciului notarial, eliminîndu-se orice
manifestări de colaborări exclusiviste, fără tendinţe monopoliste.

Capitolul III.
Dispoziţii finale
Art.28 Codul Deontologic al notarilor se aprobă de Adunarea
generală a notarilor din Republica Moldova. Orice modificare a
Codului va fi supusă aprobării de către Adunarea generală.
Art.29 De la data adoptării de către Adunarea generală Codul
Deontologic devine normă de conduită morală obligatorie pentru
toţi notarii din Republica Moldova.
După adoptare, prezentul Cod va fi publicat în revista
«Buletinul Notarilor».
(
 CODUL DE ETICĂ PROFESIONALĂ AL JUDECĂTORULUI
Aprobat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000

Autoritatea judecătorească în Republica Moldova este parte

componentă a puterii de stat. Justiţia se înfăptuieşte în numele
legii numai de către instanţele judecătoreşti.
Dreptul de a înfăptui justiţia îi aparţine judecătorului, care
este obligat să examineze, conform legii, cauzele civile,
administrative şi penale, să îndeplinească această funcţie,
respectînd principiile independenţei şi imparţialităţii, evitînd în
activitatea sa tot ce ar trezi îndoială asupra obiectivităţii şi
incoruptibilităţii sale.
Judecătorii, fiind conştienţi de responsabilităţile ce le revin la
înfăptuirea justiţiei, vor respecta legea, demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui fundamentale, ca valori supreme în
societate, păstrînd în acestă activitate exigenţele etice de
conduită, onoarea şi demnitatea instanţelor judecătoreşti prin
respectarea următoarelor reguli.

Capitolul I. Asigurarea independenţei judecătorului

Regula nr. 1. Judecătorul, înfăptuind justiţia, respectă
independenţa ce îi este oferită prin Constituţia Republicii Moldova.
Regula nr. 2. Judecătorul respectă şi aplică corect legea,
întotdeauna procedează în aşa mod ca să nu se încalce principiile
de înfăptuire a justiţiei
Regula nr.3. Judecătorul, examinîd cauzele civile,
administrative şi penale, este dator să nu se lase influenţat de
careva instituţii ale puterii sau administraţiei, de opinia publică,
organele de informare în masă sau de careva alte persoane.
Regula nr.4. Judecătorul ia hotărîri independent, în baza
propriilor convingeii ce nu depind de opiniile altor judecători, care
nu sînt expuse în ordinea stabilită prin legislaţia in vigoare.
Regula nr.5. Orice influenţă asupra judecătorilor la
soluţionarea cauzelor concrete sau darea unor indicaţii din partea
preşedintelui instanţei, a locţiitorului său ori a judecătorilor din
alte instanţe, la adoptarea hotărîrilor constituie un amestec grav
in înfăptuirea justiţiei.
Regula nr.6. Judecătorul respectă cu sfinţenie onoarea şi
prestigiul profesiei sale.
Regula nr.7. Judecătorii sînt solidari în apărarea colegilor săi
de critica neîntemeiată, indiferent de unde vine ea — din
interiorul sau din exteriorul autorităţii judecătoreşti.
 Capitolul II.Comportamentul judecătorului
în executarea atribuţiilor de serviciu
Regula nr.8. Judecătorul işi perfecţionează permanent
calificarea sa profesională.
Regula nr.9. Judecătorul nu răspîndeşte informaţia primită
confidenţial în cadrul examinării cauzei.
Regula nr.10. Judecătorul, examinînd cauza, pătrunde în
esenţa ei, evită graba şi superficialitatea, dar fără a tergiversa
procesul judiciar.
Regula nr.ll. Judecătorul acordă atenţie culturii desfăşurării
procesului judiciar şi limbajului său, este corect şi punctual.
Regula nr.12. în şedinţa de judecată judecătorul trebuie să fie
oficial, sobru, politicos şi să nu jignească onoarea şi demnitatea
participanţilor la proces.
Regula nr.13. La desfăşurarea şedinţei judiciare, judecătorul
va manifesta calmitate, toleranţă şi va evita orice acţiuni sau
gesturi ce ar crea impresia că este părtinitor.
Regula nr.14. Judecătorul ascultă cu atenţie participanţii la
proces în ordinea şi modul prevăzut de lege şi este exigent faţă de
orice persoană care încalcă regulile de comportare în proces.
Regula nr.15. Judecătorul întocmeşte actele procesuale în
strictă conformitate cu legea, utilizînd cuvinte şi noţiuni ce
corespund cerinţelor limbii de stat şi sînt accesibile pentru toţi.
Regula nr.16. în afara şedinţei de judecată, judecătorul va
evita orice discuţie cu participanţii la proces sau cu alte persoane
despre cauza pusă pe rol.
Regula nr.17. Judecătorul trebuie să reacţioneze la încălcarea
legilor şi a normelor de etică de către alţi judecători, de către
procurori sau avocaţi.
Regula nr.18. Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va
leza onoarea, demnitatea şi drepturile omului, nu-şi va manifesta
în nici un caz şi în nici un fel atitudinea sa privind chestiunile cu
caracter religios, rasial, sexual, stării sociale sau alte chestiuni.
Regula nr.19. Judecătorul, prin comportamentul său,
disciplină, cultură şi comunicare va fi exemplu pentru
colaboratorii instanţelor judecătoreşti.
Capitolul III. Comportamentul judecătorului în afara
executării atribuţiilor de serviciu
Regula nr.20. Exercitarea de către judecător a unor activităţi
neprevăzute de statut nu trebuie să împiedice executarea
atribuţiilor directe de serviciu.
 Regula nr.21. Judecătorul nu oferă consultaţii scrise sau
verbale în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor,
soţului (soţiei), copiilor, precum şi ale persoanelor aflate sub tutela
sau curatela sa.
Regula nr.22. Judecătorul se abţine de a face comentarii
publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra
cauzei care se află pe rol. Venind în contact cu opinia publică, cu
jurnaliştii, judecătorul se va abţine de a-şi expune părerea
personală asupra cauzelor concrete.
Regula nr.23. Judecătorul nu participă în activitatea financiară
şi comercială, folosind situaţia de serviciu.
Regula nr.24. Judecătorul nu reprezintă interesele sale sau ale
membrilor familiei sale în instanţa judecătorească în care
activează.
Regula nr.25. Judecătorul nu se pronunţă public asupra
problemelor curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia,
cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare, abţinîndu-
se de la activităţi care ar trezi suspiciuni că este influenţat de vreo
ideologie politică.
Regula nr.26. în afara timpului de serviciu, judecătorul va avea
un asemenea comportament ce nu va defăima titlul de judecător.
Regula nr.27. Judecătorul se va comporta în aşa fel ca relaţiile
sale familiale, sociale şi de altă natură să nu aducă prejudicii
funcţiei. El nu poate să-şi apere interesele personale, profitînd de
situaţia de serviciu.
Regula nr.28. Judecătorul nu poate să primească cadouri şi
alte daruri în semn de recunoştinţă, să beneficieze de credite sau
de alte servicii, dacă acest lucru se face cu scopul de a influenţa
soluţionarea cauzei aflate în examinare.
Regula nr.29. Judecătorul se comportă amabil şi corect cu toţii.
Regula nr.30. Codul de Etică al Judecătorului se aplică
începlnd cu ziua adoptării, 4 februarie 2000.
 CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORILOR Aprobat
prin Hotărirea Colegiului Procuraturii Generale Nr
2 din 07. 04. 2000

Capitolul I. Noţiuni generale

Constituţia Republicii Moldova determină Procuratura, ca
parte componentă a autorităţii judecătoreşti.
Procurorii, în exercitarea atribuţiilor lor, reprezintă interesele
generale ale societăţii, apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor
legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Atribuţiile Procuraturii şi modul de exercitare a lor sînt
reglementate de Legea cu privire la procuratură şi codurile de
procedură.
Pentru ca activitatea procurorilor să se desfăşoare în
conformitate cu scopurile şi principiile stabilite de lege, ei sînt
obligaţi să se supună normelor legale şi regulilor de conduită
profesională.
Regulile de conduită a procurorilor în relaţiile acestora cu
judecătorii, cu justiţiabilii, cu celelalte autorităţi publice şi cu
cetăţenii sînt următoarele:
Prima regulă: Procurorii trebuie să apere supremaţia legii.
A doua regulă: Procurorii trebuie să contribuie la asigurarea
independenţei puterii judecătoreşti, respingînd prin întreaga lor
conduită, orice imixtiune în activitate judiciară.
A treia regulă: Procurorii în întreaga lor activitate trebuie să
promoveze imparţialitatea.
A patra regulă: Procurorii trebuie să asigure egalitatea
cetăţenilor în faţa legii.
A cincea regulă: Procurorii trebuie să apere demnitatea
persoanelor implicate în procedurile judiciare, după competenţă.
A şasea regulă: Procurorii trebuie să asigure exercitarea
dreptului la apărare a persoanelor implicate în procedurile
judiciare, după competenţă.
A şaptea regulă: Procurorii trebuie să asigure respectarea
prezumţiei de nevinovăţie a persoanelor acuzate.
A opta regulă: Procurorii trebuie să promoveze echitabilitatea
şi legalitatea măsurilor privative sau restrictive de drepturi, pe
care le au în virtutea legii.
A noua regulă: Procurorii respectă şi aplică corect legea,
întotdeauna procedează în aşa mod ca să nu încalce principiile de
înfăptuire a justiţiei.
I
 ( f

A zecea regulă: Procurorii respectă cu sfinţenie onoarea şi

prestigiul profesiei sale.
Capitolul II. Comportamentul procurorului în

executarea
obligaţiunilor de serviciu
A unsprezecea regulă: Procurorul desfăşoară un proces de
autoinstruire continuu, perfecţionăndu-şi calificarea
profesională.
A douăsprezecea regulă: Procurorul nu dezvăluie
informaţia primită confidenţial în cadrul anchetării şi
examinării cauzei, nu face careva promisiuni în folosul unei
părţi în procesul anchetării şi examinării în judecată a cauzei
penale sau civile.
A treisprezecea regulă: Procurorul, Ia anchetarea şi
examinarea cauzelor, pătrunde în esenţa lor, evitînd
superficialitatea şi tergiversarea.
A paisprezecea regulă: Procurorul, în activitatea sa, acordă
atenţie culturii vorbirii, tactului, este corect şi punctual.
A cincisprezecea regulă: Procurorul, exercitînd atribuţiile,
trebuie să fie calm, oficial, politicos şi tolerant.
A şaisprezecea regulă: Procurorul, participînd la procesul de
anchetă şi şedinţa judiciară, nu va manifesta iritare (enervare),
mînie (răutate), va evita ridicarea vocii şi orice acţiuni, care pot
crea impresia că este părtinitor.
A şaptesprezecea regulă: Procurorul întocmeşte actele
procesuale în strictă conformitate cu legea, le argumentează,
utilizînd fraze şi noţiuni accesibile pentru toţi şi care corespund
cerinţelor legislaţiei lingvistice.
A optsprezecea regulă: Procurorul, în afara şedinţei de
judecată, va evita discuţiile cu alţi participanţi la proces despre
cauza în care participă.
A nouăsprezecea regulă: Procurorul trebuie să reacţioneze la
încălcarea legilor şi a normelor de etică de către orice
persoană.
A douăzecea regulă: Procurorul, exercitîndu-şi funcţiile, nu
va leza drepturile, onoarea şi demnitatea persoanei, în nici un
caz şi în nici un fel nu-şi va exprima atitudinea sa privind
chestiunile cu caracter religios, rasial, sexual, stare socială sau
alte chestiuni.
A douăzeci şi una regulă: Procurorul, prin comportamentul
său, disciplină, cultură şi comunicare, va fi exemplu pentru
colaboratorii organelor procuraturii.
Capitolul III. Comportamentul procurorului în afara
executării obligaţiunilor de serviciu
 A douăzeci şi doua regulă: Procurorul nu poate exercita
activităţi ce nu ţin de direcţiile activităţii Procuraturii, cu excepţia
activităţii didactice şi ştiinţifice. Exercitarea acestora nu trebuie
să împiedice executarea atribuţiilor directe de serviciu.
 A douăzeci şi treia regulă: Procurorul nu dă consultaţii
scrise sau orale în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor
părinţilor, soţiei (soţului), copiilor, precum şi persoanelor aflate
sub tutela sau curatela sa.
A douăzeci şi patra regulă: Procuroul se abţine de a face
comentarii publice referitoare la hotărîrile judecătoreşti
definitive, precum şi asupra cauzelor (materiale, petiţii, procese
penale sau civile) examinate de el sau cu participarea lui, pe
care n-au fost emise sau pronunţate hotărîri.
A douăzeci şi cincea regulă: Procurorul nu reprezintă
interesele sale sau ale membrilor familiei sale în instanţa
judecătorească pe lingă care activează.
A douăzeci şi şasea regulă: Procurorul nu se pronunţă
public asupra problemelor curente de politică internă şi nu se
ocupă cu agitaţia, abţinîndu- se de la activitatea care ar trezi
suspiciuni că este influenţat de vreo ideologie politică, cu
excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
A douăzeci şi şaptea regulă: Procurorul, în afara timpului de
serviciu, va avea un comportament demn pentru a nu
compromite titlul de procuror, se va comporta corespunzător
pentru ca relaţiile sale familiale, sociale şi de altă natură să nu
aducă prejudiciu familiei. El nu poate să-şi apere interesele
personale, profitînd de situaţia de serviciu.
A douăzeci şi opta regulă: Procuroul nu poate primi cadouri
şi alte daruri în semn de recunoştinţă, beneficia de credite sau
alte servicii, dacă acest lucru se face cu scopul de a influenţa
soluţionarea cauzelor aflate în examinare.
A douăzeci şi noua regulă: Procurorul se comportă
corect cu toţi cetăţenii şi întemeiază relaţiile colegiale pe
principiile de bună credinţă, respect şi sprijin reciproc,
evită cazurile de ofensă şi umilinţă.

CODULUI POLIŢIENESC AL REPUBLICII MOLDOVA

Aprobat prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 2 din 09
ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codidui Poliţienesc al
Republicii
Moldova"

DOMENIUL DE APLICARE
Respectarea prezentului Cod este obligatorie pentru toţi
angajaţii atestaţi ai organelor afacerilor interne ale Republicii
Moldova care au drept sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi
combaterea criminalităţii şi care sunt autorizate de către stat să
exercite forţa şi competenţe speciale pentru îndeplinirea acestor
sarcini.
I. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII POLIŢIEI Republica Moldova este
o ţară democratică, guvernată conform principiului supremaţiei
dreptului. Acest principiu se află şi la baza
activităţii organelor de poliţie ale Republicii Moldova în ansamblu,
precum şi a fiecărui angajat al poliţiei în particular.
în toate acţiunile sale fiecare angajat al poliţiei este obligat să
respecte întru totul drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, în corespundere cu Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
Constituţia Republicii Moldova şi alte acte normative în vigoare.
Orice deviere de la acest principiu în acţiunile angajatului poliţiei
faţă de o anumită persoană nu poate fi tolerată decât în cazurile
în care:
— însăşi persoana dată prejudiciază drepturile şi libertăţile
similare
ale altei persoane;
— numai astfel pot fi apărate drepturile şi libertăţile similare
ale acestor persoane.
In asemenea cazuri angajatul poliţiei va avea grijă ca măsura
în care acţiunile sale lezează drepturile şi libertăţile persoanei
date să fie minimă.
II. OBIECTIVELE POLIŢIEI
1. Asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii
publice în societate.
2 Depistarea şi descoperirea crimelor.
3. Reducerea şi prevenirea criminalităţii.
4. Acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate
cu legislaţia în vigoare.
HL BAZELE JURIDICE ALE POLIŢIEI
5. Poliţia Republicii Moldova este un organ public, stabilit prin
Legea cu privire la poliţie.
6. Personalul poliţiei este în general supus aceloraşi legi ca şi
cetăţenii ordinari, puţinele excepţii de la acest principiu fiind
justificate de scopul asigurării bunei desfăşurări a sarcinilor
poliţiei într-o societate democratică.
VL POLIŢIA ŞI SISTEMUL JUSTIŢIEI PENALE
7. între activitatea poliţiei şi a sistemului judiciar, procuraturii
şi sistemului penitenciar există o distincţie clară: poliţia nu are nici
o putere de control asupra acestor organe.
8. Poliţia va respecta cu stricteţe independenţa şi
imparţialitatea judecătorilor, în special, ea nu va înainta obiecţii
asupra deciziilor judiciare legitime şi nici nu va împiedica
exercitarea acestora.
9. Pentru atingerea obiectivelor de bază ale activităţii sale,
poliţia este investită cu un număr limitat de competenţe judiciare,
prevăzute de legislaţia în vigoare, în caz de dezacord cu anumite
decizii judiciare ale poliţiei, persoanele fizice şi juridice sunt în
drept să conteste aceste decizii în judecată.
(
 10. Poliţia nu va fi implicată în executarea măsurilor
penitenciare, în afara cazurilor de urgenţă.
V. ORGANIZAREA POLIŢIEI
Principii de bază
11. In îndeplinirea sarcinilor sale specifice, poliţia beneficiază
de o independenţă operaţională suficientă faţă de alte organe ale
statului.
12. La necesitate, poliţia va promova o cooperare strânsă cu
alte
organizaţii: organe ale statului, organizaţii non-
guvernamentale, organizaţii obşteşti etc.
13. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să se comporte
astfel încât să fie demn de respectul populaţiei. De asemenea, el
trebuie să promoveze bunele relaţii dintre poliţie şi societate, în
măsura şi în modul pe care i-o poate permite locul acestuia în
ierarhia organizatorică a poliţiei.
14. In scopurile garantării integrităţii fiecărui angajat al poliţiei
şi desfăşurării activităţii în strictă corespundere cu normele şi
obiectivele stabilite prin prezentul Cod, organele poliţiei vor
planifica şi executa măsuri speciale eficace, inclusiv controale
interne închise. Aceste măsuri vor viza în special prevenirea şi
contracararea corupţiei la toate nivelurile serviciilor poliţiei,
precum şi a devierilor de la respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, afirmate în actele normative
internaţionale.
15. Serviciile poliţiei trebuie să fie gata să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective privind activitatea lor, fără însă a divulga
informaţiile confidenţiale. Pentru a evita divulgarea acestor
informaţii în raporturile cu cetăţenii, inclusiv cu organele mass-
media, fiecare angajat al poliţiei se va comporta conform limitelor
competenţei sale. în cazurile când un angajat al poliţiei nu va fi
sigur de faptul dacă o anumită informaţie este confidenţială sau
nu, el nu va furniza informaţia dată fără acordul superiorului său.
VI. CALIFICĂRILE, ANGAJAREA ŞI DEVOTAMENTUL PERSONALULUI POLIŢIEI
16. Fiecare angajat al poliţiei trebuie să fie încadrat în serviciu
în baza unei competenţe şi experienţe profesionale, ce ar
corespunde atât obiectivelor poliţiei, cât şi funcţiei concrete.
17. Pentru serviciu în poliţie vor fi selectate numai persoane
demne de respectul populaţiei. Selecţia se va face pe bază de
concurs, drept criteriu de apreciere servind patriotismul simţul
datoriei şi răspunderii, bărbăţia şi dorinţa de a lucra pentru
atingerea obiectivelor specifice ale poliţiei, profesionalismul,
 inteligenţa, dezvoltarea fizică, precum şi alte calităţi
umane necesare pentru lucrul în cadrul poliţiei.
18. Personalul poliţei trebuie să dea dovadă de un nivel
al capacităţii de a comunica cu populaţia, ce ar fi suficient
de înalt pentru îndeplinirea
sarcinilor de serviciu în dependenţă de funcţia deţinută
şi, dacă e cazul, de aptitudini de a dirija şi de a
organiza, în afară de aceasta, e necesar ca el să aibă o
bună înţelegere a problemelor sociale şi culturale,
caracteristice Republicii Moldova în ansamblu, precum
şi a problemelor comunitare existente în teritoriul
deservit.
19. Persoanele care au comis crime trebuie să fie
descalificate din lucrul poliţienesc. La fel se va proceda
şi în cazul contravenţiilor, dacă acestea au fost comise
în mod repetat sau într-un mod ce discretizează
organele de poliţie.
20. Procedura de angajare trebuie să se bazeze pe criterii
obiective şi nediscriminatorii şi să prevadă un examen
metodic al candidaţilor.
VII. PREGĂTIREA PERSONALULUI POLIŢIEI
21. Pregătirea personalului poliţiei se va efectua în funcţie
de obiectivele poliţiei. Ea trebuie să se bazeze pe
principiile fundamentale, cum ar fi pluralismul
democratic, statul de drept şi protecţia drepturilor
omului.
22. Pregătirea generală a personalului va fi pe cât posibil
de deschisă în ceea ce priveşte societatea.
23. Pregătirea iniţială trebuie să fie urmată de perioade
regulate de pregătire continuă şi de pregătire
specializată.
24. Angajatul poliţiei beneficiază, în principiu, de aceleaşi drepturi
civile şi politice, ca şi alţi cetăţeni, în particular, ei se bucură de
dreptul de a se reuni în sindicate, dreptul de a primi o
remunerare adecvată, dreptul de a avea o acoperire socială, în
plus, ei beneficiază de măsurile specifice de protecţie a
sănătăţii şi a securităţii, ţinând cont de lucrul specific al poliţiei.
25. Orice sancţiune disciplinară ce vizează un angajat al poliţiei, la
cererea acestuia sau chiar în lipsa cererii sale, poate fi supusă
unui control din partea instanţei judecătoreşti competente sau
altui organ independent abilitat.
26. Lucrătorii poliţiei trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca
şi orice alt cetăţean în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi
în faţa unei eventuale condamnări.
27. Tinându-se cont de atitudinea deosebit de duşmănoasă a
multor reprezentanţi ai lumii criminale faţă de angajaţii poliţiei
(inclusiv faţă de foştii angajaţi), este necesar ca în cazul
condamnării lor la privare de libertate aceştia să fie amplasaţi
separat de alte categorii de condamnaţi.
VIII. PRINCIPII DIRECTORII PRIVIND ACŢIUNEA/INTERVENŢIA POLIŢIEI
Principii de bază
28. Poliţia trebuie să asigure în permanenţă legalitatea
intervenţiilor sale.
29. Fiecare angajat al poliţiei, oricare ar fi nivelul funcţiei sale în
ierarhia organului de poliţie este personal responsabil de
acţiunile şi inacţiunile sale, precum şi de ordinile date
subalternilor.
 30. în cadrul organelor de-politie trebuie să existe o ierarhie
exactă de şefi şi subalterni. Trebuie ca în fiecare caz concret să fie
posibilă determinarea superiorului responsabil în ultimă instanţă
de acţiunile sau inacţiunile oricărui lucrător de poliţie.
31. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să execute ordinele
date de superiorul său, însă are dreptul şi este obligat să se
abţină de executarea ordinelor despre care el (ea) ştie sau ar
trebui să ştie că sunt evident de ilegale.
32. Poliţia trebuie să ducă la bun sfârşit misiunile sale într-un
mod just şi imparţial, fără vreo discriminare după orice criteriu
(sex, rasă, culoare a pielii, limbă, religie, naţionalitate, origine
etnică, etc.). în toate situaţiile acţiunile poliţiei trebuie să aibă
motive obiective şi rezonabile care să le justifice.
33. In toate intervenţiile sale poliţia trebuie să respecte
dreptul absolut la viaţă al persoanelor. Se va face excepţie de la
această cerinţă numai în situaţiile speciale, prevăzute de Lege cu
privire la politie şi numai în modul indicat de Legea nominalizată.
34. Indiferent de circumstanţe, poliţia nu va aplica, nu va
încuraja şi nu va tolera nici un act de tortură, nici un tratament
sau pedeapsă inumană sau degradantă.
35. Poliţia va recurge la forţă numai în cazurile de necesitate
şi numai într-o măsură suficientă pentru realizarea unui obiectiv
legitim.
36. Angajaţii poliţiei trebuie să se opună tuturor formelor de
corupţie, fie că este vorba de ei înşişi sau de colegii lor. Din acest
punct de vedere el trebuie să beneficieze de susţinere, atunci
când îşi informează superiorii şi alte organe competente despre
orice caz de corupţie în cadrul politiei.
37. Indeplinindu-se misiunile de serviciu, angajaţii poliţiei
trebuie să acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie,
ţinând în special cont de necesităţile grupurilor vulnerabile ale
populaţiei.
IX. SITUAŢII SPECIFICE
A. Anchetele poliţiei
38. Anchetele efectuate de poliţie trebuie să fie bazate cel
puţin pe învinuiri legitime că o infracţiune a fost comisă sau va fi
comisă.
39. Poliţia trebuie să respecte principiul prezumţiei
nevinovăţiei, în conformitate cu care orice persoană acuzată de
un delict penal trebuie să fie considerată nevinovată până când
va fi declarată vinovată de către instanţa de judecată şi să
beneficieze de minimul de drepturi, în special de dreptul de a fi
informată în timpul cel mai scurt despre acuzaţiile formulate
împotriva sa şi dreptul de a-şi pregăti apărarea (fie personală, fie
prin intermediul unui avocat la alegerea sa).
 ii
j J

40. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile,

în procesul de anchetare se va ţine cont de particularităţile persoanelor
anchetate (dacă aceasta face parte din anumite grupuri specifice:
adolescenţi, membri ai minorităţilor, persoanele vulnerabile etc.) şi se
va acţiona în modul corespunzător.
41. Interogarea persoanelor se va face într-un mod echitabil,
adică persoanele interogate vor fi informate şi conştiente de motivele
interogatorului, de locul şi de durata acestuia, de persoanele care sunt
prezente etc.
42. Desfăşurarea interogatoriului trebuie să fie întotdeauna
înregistrată.
43. Angajaţii poliţiei trebuie să fie conştienţi de necesităţile
specifice ale martorilor şi să respecte anumite reguli privind protecţia şi
asistenţa de care aceştia pot avea nevoie şi care trebuie să le fie
asigurate în timpul anchetei, în special dacă aceasta ţine de crima
organizată, violenţa în familie sau în alte situaţii în care există riscul de
intimidare a martorilor.
44. Poliţia va acorda, în măsura necesară, susţinere, asistenţă
şi informaţie victimelor criminalităţii.
45. Poliţia trebuie să fie capabilă să acorde serviciile de
interpretare, traducere necesare pe toată durata anchetei poliţieneşti.
B. Arestarea/privarea de libertate de către poliţie
46. Privarea de libertate a persoanelor trebuie să fie, pe cât e
posibil, limitată şi aplicată, ţinându-se cont de vulnerabilitatea şi
necesităţile personale ale fiecărui deţinut. Pentru fiecare deţinut se va
întocmi un registru de arestare.
47. Orice persoană arestată sau reţinută ar trebui să fie
informată într-un timp cât mai scurt, într-o limbă pe care persoana
respectivă o înţelege, desfăşoară temeiul juridic al privaţiunii de
libertate, acuzaţiile înaintate, drepturile sale, procedura ce va fi
aplicată.
48. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor puse
sub arest preventiv, asigurându-le în măsura necesară supravegherea
stării sănătăţii, condiţiile de igienă şi necesităţile de alimentare,
încăperile poliţiei prevăzute în acest scop trebuie să fie de o mărime rezonabilă,
să aibă iluminarea, ventilarea necesară şi să ofere condiţiile necesare de odihnă.
 49. Poliţia trebuie să asigure persoanelor private de libertate posibilitatea de
a informa terţele persoane, de a beneficia de dreptul la un avocat şi a putea fi
examinate de un medic.
50. Este recomandabil ca persoanele care sunt deţinute în localurile poliţiei
pentru alte motive decât acel de a fi suspectat de săvârşirea unei crime, să fie
separate de persoanele deţinute anume pentru un astfel de motiv.
 C. Respectarea vieţii private şi alte drepturi
51.Poliţia nu trebuie să prejudicieze drepturile fiecărei
persoane Ia viaţa privată şi familiară, la domiciliu şi la
corespondenţă, în afară de cazul când aceasta este justificat de
motive specifice legitime, însă chiar şi în aceste cazuri nu se vor
depăşi limitele minime necesare.
52. Colectarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de
către poliţie trebuie să fie limitate numai la aceea ce este necesar
pentru realizarea obiectivelor specifice legitime. Poliţia va
respecta întotdeauna dreptul fiecărei persoane la libertatea de
gândire, de conştiinţă, de exprimare, de reuniune paşnică, de
circulaţie şi folosire a bunurilor sale. Aceste drepturi nu se vor
prejudicia, cu excepţia circumstanţelor specifice legitime
prevăzute de Convenţia Europeană şi Apărarea Drepturilor
Omului.
CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE
CODUL DE CONDUITĂ AL JUDECĂTORILOR DIN SUA

Regula \. Judecătorul, ca reprezentant al comunităţii

judecătoreşti, trebuie să fie cinstit şi independent.
Regula 2. Judecătorul trebuie să evite intact şi incorectitudine
în comportament în toate tipurile de activitate.
Regula 3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile
sale imparţial şi cu sârguinţa respectivă.
Regula 4. Judecătorul poate participa şi în activităţi în afara
serviciului în scopul perfecţionării legislaţiei, a sistemului de drept
şi înfăptuirii justiţiei.
Regula 5. Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în
afara serviciului astfel încât să reducă la minimum posibilitatea de
contrazicere cu obligaţiile profesionale.
Regula 6. Judecătorul trebuie în mod sistematic să raporteze
despre veniturile încasat pentru desfăşurarea unei anumite
activităţi juridice sau în afara serviciului.
Regula 7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea
politică.

ETICA POLIŢISTULUI REPUBLICII FEDERATIVE GERMANE

1. Obligaţia principală a poliţiei este de a proteja drepturile,

onoarea şi demnitatea persoanei.
 2. Pluralismul existent în societate îngreunează considerabil
elaborarea principiilor etice. însă există un minimum determinat,
care este obligatoriu. Aceste prescripţii sunt consfinţite în
Constituţia RFG.
3. în etica poliţienească trebuie să persiste simţul amical.
Normele ei reprezintă o interpretare corespunzătoare a normelor
etice unanim recunoscute. Ea nu poate fi o culegere de prescripţii
instructive, normele ei trebuie să acorde posibilitatea unei
interpretări libere a textului
4. în activitatea poliţienească trebuie să domine o abordare
creativă: nu o executare mecanică a ordinelor, ci o fundamentare
pe valorile morale. Această cerinţă are următoarea motivaţie:
poliţistul este împuternicit să se implice în viaţa privată a
cetăţeanului, însă cu toate acestea el este obligat să ţină cont de
specificul serviciului său: respectul şi protecţia drepturilor şi
demnităţii persoanei.
 5. Serviciul în poliţie se bazează pe principiul devotamentului
faţă de stat, inclusiv faţă de valorile morale şi juridice ale
acestuia.
6. Poliţistul are sarcina să califice fapta ca infracţiune, de
aceea trebuie să fie atent, imparţial, incoruptibil ş. a.
7. Folosirea armei de foc întotdeauna este însoţită de o
cercetare de serviciu, de aceea aceasta este determinată de
convingerile etice ale colaboratorului poliţiei.
8. Etica poliţienească joacă un rol esenţial în pregătirea
poliţistului, deoarece ea este prezentă în toate sferele activităţii
sale de serviciu şi fiecare comportă un anumit specific. De aceea
ea trebuie să fie predată ca un capitol special al fiecărei discipline
şi să se reflecte în fiecare funcţie de serviciu.
9. Cercetările sociologice şi demografice arată următorul
sistem de valori al serviciului poliţienesc (părerea cetăţenilor):
Valori
— corectitudine - 50%
— aptitudinea de a acorda ajutor - 50%
— bunăvoinţă - 38%
— atenţie - 37%
— capacitatea de a insufla încredere - 32%
— dreptatea - 26%
— aspectul exterior - 26%
— capacitate creativă -17%
— răbdare -15%
Antivalori
— duritatea - 37%
— birocratism - 34%
— lipsa simţului umorului - 25%
— aroganţă - 24%
— coruptibilitate - 7%
— violenţă -11%
— parţialitate - 20%
— neatenţie -12%
Elemente negative ale activităţii poliţiei (părerea poliţiştilor):
V comandamentul nu acordă suficient timp colaboratorilor;
V nu ascultă părerile lor;
^ intolerant faţă de critică;
■ S subapreciază colaboratorii;
S nu apără interesele colaboratorilor;
V mai mult se gândeşte la propria carieră decât la avansarea
în serviciu a colaboratorilor.
 10. Colaboratorul nu trebuie să fie corect doar în
aparenţă. El este obligat să fie credincios, în esenţă, valorilor
morale şi principiilor statului. Colaboratorul în primul rând
trebuie:
• să fie punctual;
• să aibă grijă de sănătatea sa;
• să aibă grijă de securitatea sa;
• permanent să se autoinstruiască şi să se
autoperfecţioneze.
11. Colaboratorul obţine dreptul la o remunerare
suplimentară doar cu permisiunea şefului, luînd în considerare
următoarele:
populaţia nu trebuie să socoată serviciul în poliţie uşor,
care îi acordă colaboratorului mult timp liber;
- el primeşte salariu şi nu trebuie să mai ocupe încă o
funcţie;
-serviciul suplimentar poate să influenţeze asupra
îndeplinirii cu conştiinciozitate a obligaţiilor de bază;
poate avea loc conflictul de interese între serviciul
poliţienesc şi cel al funcţiei suplimentare.
11. Calităţile importante ale poliţistului sunt:
a) simţul prieteniei - calitate importantă a colaboratorului,
care nu trebuie să depăşească limitele şi să se transforme în
cumetrism; prietenia înţeleasă greşit poate duce la ascunderea,
nedivulgarea unor cazuri şi metode inacceptabile, transmiterea
împuternicirilor de la un coleg la altul. Prietenia se termină
acolo unde încetează legalitatea şi legea. în acest caz
susţinerea prietenească trebuie să cedeze locul criticii;
b) un mod de viaţă sănătos - alcoolismul dăunează
sănătăţii, înrăutăţeşte calitatea activităţii de lucru, înrăutăţeşte
atmosfera moral- psihologică în colectiv, favorizează crearea
prietenilor în false prietenii.
(Teze de lecţii, citite la Academia MAI a Rusiei, 10 februarie
1994, de doctorul în drept Zigmunt Franke - decanul facultăţii
Academiei de Poliţie RFC, oraşul Münster).
 CODUL EUROPEAN DE ETICĂ AL POLIŢIEI
Recomandarea Rec(2001)10 adoptata de Comitetul
Miniştrilor al Consiliului Europei, 19 septembrie 2001
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15b al statutului
Consiliului Europei:
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a realiza o
uniune mai strânsă între membrii săi;
Conştient că unul dintre obiectivele Consiliului Europei este
deopotrivă favorizarea Statului de Drept, care este baza unei
democraţii adevărate;
Considerând că sistemul de justiţie penală joacă un rol
determinant în protejarea Statului de Drept şi că poliţia are un rol
esenţial în cadrul acestui sistem;
Conştient de necesitatea, comună tuturor Statelor membre, de
a duce o luptă eficace contra criminalităţii, la nivel naţional, cât şi
pe plan internaţional;
Considerând că activităţile poliţiei sunt întreprinse într-o largă
măsură, în raport strâns cu populaţia şi că eficienţa lor depinde de
susţinerea acesteia din urmă;
Recunoscând că majoritatea serviciilor de poliţie europene - în
afara faptului ca veghează la respectarea legilor - joacă un rol
social şi asigură un anumit număr de servicii în cadrul societăţii;
Convins că încrederea populaţiei în poliţie este în mod riguros
legată de atitudinea şi comportamentul poliţiei vis-a-vis de
populaţie şi, în particular, de respectul demnităţii umane,
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, care sunt
consacrate îndeosebi în Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Considerând că principiile formulate în Codul de conduită al
Naţiunilor Unite pentru cei responsabili de aplicarea legilor şi
Rezoluţiei Adunării parlamentare a Consiliului Europei referitoare
la Declaraţia despre poliţie;
Păstrând în memorie principiile şi regulile enunţate în textele
referitoare la poliţie - în spiritul dreptului penal, civil şi public şi al
drepturilor omului, astfel adoptate de Comitetul de Miniştri,
precum şi în deciziile şi hotărârile Curţii Europene pentru
Drepturile Omului şi în principiile adoptate de Comitetul pentru
prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante;
Recunoscând diversitatea structurilor de poliţie şi a mijloacelor
de organizare a acţiunii poliţiei în Europa;
 Considerând necesitatea de definire a orientărilor şi principiilor
europene comune, în cadrul obiectivelor generale, funcţionării şi
207
reponsabilii poliţiei, în scopul asigurării securităţii şi respectării
drepturilor persoanei în societăţile democratice, funcţionând pe
baza principiului preeminenţei dreptului,
Recomandă guvernelor Statelor membre de a se inspira, în
legislaţia şi practicile interne ale acestora şi în codurile lor de
conduită în materie de poliţie, de la principiile enunţate în
"Codul european de etică al poliţiei", ce figurează în anexa
prezentei Recomandări, în vederea aplicării lor progresive şi
asigurării unei difuzări cât mai ample a acestui text.
Definirea câmpului de aplicare
Prezentul cod se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie
publice tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau
controlate de puterile publice, al căror prim obiectiv constă în a
asigura menţinerea ordinii într- o societate civilă şi care sunt
autorizate prin Stat să aplice forţa şi/sau puteri speciale pentru
a atinge acest obiectiv.
I. Obiectivele poliţiei
1. Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate
democratică condusă de principiul preeminenţei dreptul, în
următoarele sarcini:
— de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi
ordinii în cadrul societăţii;
— de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile
fundamentale ale individului care sunt consacrate,
îndeosebi, de către Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului;
— de a preveni şi de a combate criminalitatea;
— de a depista criminalitatea;
— de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
II. Bazele juridice ale poliţiei
2. Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
3. Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite
conform dreptului intern şi normelor internaţionale
acceptate de ţări.
4. Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie
accesibilă cetăţenilor şi suficient de clară şi precisă; în
cazul contrar aceasta trebuie completată prin
regulamente de asemenea accesibile cetăţenilor şi
clare.
 5. Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi
cetăţenii obişnuiţi, singurele excepţii de la acest
principiu nu pot fi justificate, decât în vederea asigurării
unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o
societate democrată.
III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală
6. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel
al sistemului judiciar, al parchetului şi al sistemului
penitenciar; poliţia nu trebuie să aibă nici o putere de
control asupra acestor organe.
7. Poliţia trebuie să respecte, custricteţe, independenţa şi
imparţialitateajudecătorilor; poliţia nu trebuie
nici să ridice obiecţii faţă
de hotărârilejudecătoreştisau deciziile judiciare legitime, nici să
împiedice executarea lor.
8. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni
judiciare. Orice delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată
şi prevăzută prin lege. Trebuie ca întotdeauna să fie posibilă
contestarea în faţa unui organ judiciar a tuturor actelor, deciziilor
sau omisiunilor poliţiei privind drepturile indivizilor.
9. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi
corespunzătoare
între poliţie şi ministerul public. în ţările unde poliţia se află sub
autoritatea ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea
trebuie să primească instrucţiuniclare, atât în privinţa
priorităţilor care
determină politica anchetelor criminale precum şi la desfăşurarea
diferitelor anchete criminale. Poliţia trebuie să informeze
judecătorii de instrucţie sau ministerul public de modul în care
instrucţiunile lor sunt aplicate şi, mai ales, trebuie să îi ţină la
curent cu evoluţia cazurilor penale.
10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în
procesele de justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la
asigurarea dreptului efectiv de a avea acces la asistentă juridică,
în mod deosebit, pentru persoanele private de libertate.
11. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar,
cu excepţia cazurilor de urgenţă.
IV. Organizarea structurilor poliţiei
A. Generalităţi
12. Poliţia trebuie să fie organizată în aşa fel încât membrii săi
să beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti
însărcinaţi cu aplicarea legii, cât şi ca prestatori de servicii.
 13. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de
poliţie, într- o societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor
civile.
14. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să
fie recunoscuţi cu uşurinţă.
15. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o
independenţă operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale
Statului, în îndeplinirea sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care
trebuie să fie pe deplin responsabil.
16. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice,
personal responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele
date subordonaţilor lor.
 17. Organizarea poliţiei trebuie să cuprindă o reţea de
comandă clar definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile,
determinarea superiorului responsabil de actele de neglijenţă ale
unui membru din personalul de poliţie.
18. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât să
promoveze bunele raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual,
o cooperare efectivă cu celelalte organisme, asociaţii locale,
organizaţii nonguvemamentale şi alţi reprezentanţi ai populaţiei,
cuprinzând grupurile etnice minoritare.
19. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să
furnizeze cetăţenilor informaţii obiective despre activităţile lor,
fără însă a dezvălui informaţii confidenţiale. Trebuie elaborate
liniile directoare profesionale, care guvernează raporturile cu
mass-media.
20. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să
cuprindă măsuri eficace, pentru a garanta integritatea
personalului de poliţie şi comportamentul adecvat al acestuia, în
executarea misiunilor, în special, respectarea libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod particular, prin
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
21. Măsuri eficiente pentru prevenirea şi lupta
împotriva corupţiei trebuie aplicate la toate nivelele serviciilor de
poliţie.
B. Calificative, recrutări şi fidelitatea personalului de
poliţie
22. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se
angajează, trebuie să fie recrutat pe baza competenţei şi
experienţei personale, care trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.
23. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să
dea dovadă de discernământ, de deschidere intelectuala, de
maturitate, de simţ justiţiar, de capacităţi de comunicare şi, dacă
este cazul, de aptitudini de conducere şi organizare. Ei trebuie să
aibă şi o bună putere de înţelegere a problemelor sociale,
culturale şi comunitare.
24. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de
infracţiuni grave nu trebuie să aibă funcţii în poliţie.
25. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe
criterii obiective şi nediscriminatorii şi să se facă conform unui
examen obligatoriu al candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicată o
politică prin care să se recruteze bărbaţi şi femei, reprezentând
diverse categorii ale societăţii, printre care grupurile etnice
minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie să
reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.
C. Formarea personalului de poliţie
26. Formarea personalului de poliţie care se bazează
pe principiile fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept
şi protecţia drepturilor omului, trebuie să se realizeze în funcţie
de obiectivele poliţiei.
 27. Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie
cât mai deschisă pentru societate.
28. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie
urmată de perioade regulate de formare continuă şi de formare
specializată şi, dacă este cazul, de formare pentru sarcini speciale
şi de gestiune.
29.O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale
referitoare la principiile stabilite în materie de drepturi ale omului,
şi mai ales a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a
jurisprudenţei corespondente, trebuie integrată în formarea
poliţiştilor la toate nivelele.
30.Formarea personalului de politie trebuie să integreze pe
deplin necesitatea de a combate rasismul si xenofobia.
D. Drepturile personalului din poliţie
31. Personalul din poliţie trebuie, în reguli generale, să
beneficieze de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi ceilalţi
cetăţeni. Restricţiile privind aceste drepturi nu sunt posibile, decât
dacă ele sunt necesare în exercitarea funcţiunilor poliţiei, într-o
societate democrată, în conformitate cu legea şi cu Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
32. Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de
funcţionari, de o gamă de drepturi sociale şi economice cât mai
mare posibil. Trebuie să beneficieze, în special, de dreptul sindical
sau de a participa în instanţe, de dreptul de percepere a unei
remuneraţii corespunzătoare, de dreptul la o acoperire socială şi
de măsuri specifice de protecţie a sănătăţii şi securităţii, ţinând
cont de caracterul particular al muncii poliţiei.
33.Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al
poliţiei trebuie să fie supusă controlului unui organ independent
sau tribunalului.
34. Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie,
pus în cauză într-un mod nejustificat, în exercitarea funcţiunilor
sale.
V. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia
poliţiei
A. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia
poliţiei: principii generale
35.Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte
dreptul oricărei persoane la viaţă.
36. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze
acte de tortură, tratamente sau pedepse inumane sau
degradante, în orice circumstanţă s-ar afla.
 37.Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate
absolută şi numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv
legitim.
38.Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea
operaţiunilor pe care şi le-a propus să le execute.
{

39. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele

date în mod regulamentar de superiori, dar au datoria de a se
abţine de la executarea celor care sunt evident ilegale şi de a face
raport privind acest subiect, fără a se teme de eventuale sancţiuni
în astfel de situaţii.
40. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o
manieră echitabila, inspirându-se, în special, din principiul de
imparţialitate şi de nediscriminare.
41. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecăruia la viaţa
sa privată, decât în caz de necesitate absolută şi numai în măsura
necesară pentru realizarea obiectivului legitim.
42. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale
de către poliţie trebuie să fie în conformitate cu principiile
internaţionale privind protecţia datelor şi, în special, să se limiteze
la ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legale,
legitime şi specifice.
43. în îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie
întotdeauna să vegheze la spiritul drepturilor fundamentale ale
fiecăruia, precum şi la libertatea de gândire, de conştiinţă, de
religie, de exprimare, de reuniune pacifistă, de circulaţie şi dreptul
asupra bunurilor sale.
44. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu
integritate şi respect faţă de populaţie, ţinând în mod special cont
de situaţia indivizilor care fac parte din grupuri vulnerabile.
45. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, în
timpul intervenţiilor lor, să fie în măsură să ateste calitatea sa de
membru al poliţiei şi identitatea sa profesională.
46. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor
formelor de corupţie din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii
şi celelalte organe competente de toate cazurile de corupţie din
politie.
B. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia
poliţiei: situaţii specifice
1. Anchete de poliţie
 47. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie
fondate pe supoziţii rezonabile că a fost sau va fi comisa o
infracţiune.
48. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform
cărora, oricine este acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi
nevinovat, până ce acesta va fi găsit vinovat de un tribunal şi
trebuie să beneficieze de anumite drepturi, în special de acela de
a fi informat, în cel mai scurt timp, de acuzaţia formulată
împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal, fie prin
intermediu] unui avocat ales de el.
49. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi
echitabile. Ele trebuie să ţină cont de nevoile specifice ale
persoanelor, cum ar fi copiii,
 (

adolescenţii, femeile, membrii minorităţilor cuprinzând minorităţile

etnice sau persoanele vulnerabile, şi să se adapteze în consecinţă.
50.Se vor stabili, ţinând cont de principiile enunţate în articolul
48 de mai sus, liniile directoare cu privire la conduita
interogatoriilor de poliţie. In special, este vorba de a se asigura că
aceste interogatorii să se desfăşoare într-un mod echitabil,
aceasta însemnând ca cei interesaţi să fie informaţi de motivele
interogatoriului şi de alte fapte pertinente. Conţinutul
interogatoriilor de poliţie trebuie să fie, în mod sistematic,
consemnat.
51. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice
martorilor şi trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia
şi asistenţa care le pot fi asigurate în timpul anchetei, mai ales
când există riscul de intimidare a martorilor.
52. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii
susţinerea, asistenţa şi informarea de care acestea au nevoie, fara
discriminare.
53. Poliţia ar trebui să fie în măsură să ofere servicii de
interpretare/ traducere necesare pe toată durata anchetei de
poliţie.
2. Arestarea/Privarea de libertate de către poliţie
54. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi
aplicată, ţinând cont de demnitatea, de vulnerabilitatea şi de
necesităţile individuale ale fiecărei persoane deţinute. Plasările în
detenţie trebuie să fie, în mod sistematic, consemnate într-un
registru.
55. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil
conform legii naţionale, să informeze rapid orice persoană privată
de libertatea sa asupra motivelor acestei privaţiuni şi asupra
acuzaţiilor ce i se aduc şi, totodată, să o informeze fără întârziere
despre procedura aplicabilă în cazul său.
56. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor
deţinute, să vegheze la starea lor de sănătate, să le asigure
condiţiile satisfăcătoare de igienă şi o alimentaţie adecvată.
Celulele de poliţie prevăzute în acest scop trebuie să aibă
dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi ventilaţie
corespunzătoare şi să fie dotate astfel încât să permită odihna.
57. Persoanele private de libertate de către poliţie
trebuie să aibă dreptul ca mandatul lor de reţinere să fie notificat
unei terţe persoane, aleasă de ele, să beneficieze de un avocat şi
să poată fi examinată de un medic, în măsura în care este posibil
şi în conformitate cu opţiunea lor.
 59. Poliţia trebuie, pe cât e posibil, să separe
persoanele, reţinute în incintele poliţiei, suspectate de fi comis
infracţiuni penale de persoanele reţinute din alt motiv. în mod
normal bărbaţii trebuie separaţi de femei, precum şi persoanele
majore de persoanele minore, private de libertate.
 VI. Responsabilitatea şi controlul poliţiei
59. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului,
cetăţenilor şi reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte
obiectul unui control extern, eficient.
60. Controlul poliţiei de către Stat trebuie repartizat între
puterile legislativă, executivă şi judiciară.
61. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi
imparţiale de recurs împotriva poliţiei.
62. Ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care să
determine responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe
comunicare şi comprehensiune mutuală între populaţie şi poliţie.
63. Statele membre, supervizate de organele în drept, trebuie
să elaboreze coduri de deontologie ale poliţiei, care se bazează pe
principiile enunţate în prezenta Recomandare.
VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională
64. Statele membre trebuie să favorizeze şi să încurajeze
activităţile de cercetare în privinţa poliţiei, efectuate de poliţia
însăşi sau de instituţiile din exterior.
65. Ar trebui să se promoveze cooperarea internaţională în
privinţa problemelor de etică a poliţiei şi aspectelor acţiunilor sale
privitoare la drepturile omului.
66. Mijloacele de promovare a principiilor enunţate în prezenta
Recomandare şi aplicarea lor ar trebui să constituie obiectul unei
atente examinări din partea Consiliului Europei.

REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA PRINCIPIILE ETICE ALE

SERVICIULUI POLIŢIENESC AL MARII BRITANII
Fiind colaborator al serviciului poliţienesc eu tind întotdeauna:
1. Să acţionez cu dreptate, să îndeplinesc obligaţiile de
serviciu cinstit şi nepărtinitor.
2. Să-mi îndeplinesc datoria de serviciu cu sârguinţă şi
precauţia respectivă.
3. Să manifest autocontrol, răbdare, înţelegere şi amabilitate
în conformitate cu circumstanţele în contactul cu oamenii - atât
cei ce se află în serviciul poliţienesc, cât şi cei din afara lui.
4. Să contribui la respectarea drepturilor omului, conform
cărora fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi să manifest
compătimire şi respect pentru ea.
 5. Să acord susţinere tuturor colegilor mei în îndeplinirea de
către aceştia a datoriei, determinată de limitele legii, în mod activ
să reacţionez la fiece încălcare din partea oricărei persoane.
6. întotdeauna să ţin minte că marea parte a informaţiei o
obţin pe cale confidenţială şi o pot divulga doar în cazul când mă
obligă s-o fac în interesul serviciului.
7. Să folosesc forţa doar în cazuri necesare, în limite
minimale, suficiente pentru atingerea scopului legal şi a instruirii
ordinii.
8. Să acţionez doar în limitele legii, înţelegînd faptul că nici o
circumstanţă nu mă poate determina să le depăşesc şi nimeni nu-
mi poate cere să fac aceasta.
9. Mijloacele aflate la dispoziţia mea trebuie să le aplic pentru
atingerea bunăstării maximale obşteşti.
10. Să răspund pentru autoinstruirea proprie, în permanenţă
îmi perfecţionez metodele şi formele care mă ajută să slujesc
societatea.
11. Să răspund personal pentru acţiunile şi greşelile mele.
(Джеймс A., Colegiul personalului poliţienesc, Bramehill,
Marea
Britanie)

CODUL ETICO-MORAL AL POLIŢISTULUI STATELOR UNITE ALE

AMERICA I
Ca ofiţer de poliţie, consider că datoria de bază a mea este de
a sluji omului: să protejez viaţa şi proprietatea cetăţenilor mei, să-i
apăr pe cei creduli de înşelăciune, pe cei slabi de asuprire şi
înfricoşare, pe cetăţenii paşnici de tortură şi dezordine, să respect
drepturile constituţionale ale tuturor persoanelor la libertate,
egalitate şi justiţie.
în viaţa privată eu promit să fiu exemplu pentru alţii: voi fi
curajos şi liniştit în faţa pericolului, mă voi strădui să fiu reţinut în
manifestarea emoţiilor şi în permanenţă voi avea grijă de
bunăstarea altora.
Fiind cinstit în gânduri şi în fapte, în chestiuni personale şi de
serviciu, eu voi îndeplini fără ezitare legile ţării mele şi
instrucţiunile de serviciu.
Toată informaţia cu caracter confidenţial, cu care mă voi
confrunta sau care îmi va fi transmisă pentru îndeplinirea
obligaţiilor de serviciu, o voi ţine în taină până la sfârşitul zilelor,
dacă dezvăluirea acestor informaţii nu va fi necesară pe parcursul
serviciului. Promit să nu mă amestec în treburi străine şi niciodată
nu voi permite simpatiilor personale, emoţiilor negative sau
prieteneşti, prejudecăţilor să influenţeze asupra hotărârilor mele.
Fiind necompromiţător faţă de infracţiuni şi insistent în
urmărirea infractorilor, eu voi îndeplini obligaţiile conştiincios şi
amabil, fără banalizări şi părtiniri, ură sau alte intenţii, neapelând
niciodată la forţă nefolositoare şi niciodată să nu iau mită .
Eu primesc semnul distinctiv al conducerii mele ca simbol al
încrederii obşteşti, de care mă voi folosi atâta timp, cât mă voi
călăuzi de etica serviciului poliţienesc. în permanenţă mă voi
strădui să ating aceste scopuri şi idealuri, dedicându-mă profesiei
alese - serviciului în poliţie.

CODUL DEONTOLOGIC AL POLIŢIEI NAŢIONALE A FRANŢEI

(Decret N 86592)
Partea introductivă
Art. 1. Poliţia naţională serveşte asigurării pe întreg teritoriul
ţării a garanţiei libertăţilor şi protecţia instituţiilor republicane,
menţinerea liniştii şi ordinii obşteşti, paza cetăţenilor şi a
patrimoniului.
Art. 2. îndeplinind misiunea, poliţia naţională îşi desfăşoară
activitatea sa în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor
omului şi cetăţeanului, Constituţia, tratatele internaţionale şi
legea.
Art. 3. Poliţia naţională este gata să slujească tuturor
cetăţenilor ce respectă dreptul.
Art. 4. Poliţia naţională se organizează după principiul
ierarhiei, respectând prescripţiile ce sunt prezente în codul
procesual penal în partea ce se referă la activitatea poliţiei
juridice, ea fiind supusă Ministerului Afacerilor Interne.
Art. 5. Prezentul cod deontologic este obligatoriu pentru
colaboratorii poliţiei naţionale şi pentru acei care participă la
îndeplinirea funcţiilor poliţieneşti.
Art. 6. Orice neîndeplinire a prescripţiilor, fixate în prezentul
cod, se pedepseşte cu sancţiune disciplinară şi nu influenţează
măsura pedepsei în acel caz când acţiunile înfăptuite sunt
calificate drept ilegale de codul penal.
 Capitolul I. Obligaţiile generale ale colaboratorilor
poliţiei naţionale
Art. 7. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat să fie
credincios instituţiilor republicane. Este onest, incoruptibil şi
imparţial. El nici într-o circumstanţă nu cedează cu demnitate.
Fiind chemat să slujească societăţii, colaboratorul poliţiei trebuie
să devină model de comportament. El trebuie să aibă o atitudine
respectuoasă faţă de oricare cetăţean, indiferent de originea
etnică şi naţionalitate, statut social, convingeri politice, religioase
şi despre lume.
 Art. 8. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat, chiar în
cazurile când nu-şi îndeplineşte obligaţiile de serviciu, din proprie
iniţiativă să acorde ajutor fiecărui cetăţean, care se află în pericol,
pentru a preîntâmpina şi a contracara orice acţiune ce încalcă
ordinea obştească şi să protejeze cetăţeanul sau colectivul de
atentate asupra persoanei sau proprietăţii.
Art. 9. în acele cazuri când colaboratorul poliţiei este obligat
să aplice forţa, în bază legală şi în special să folosească arma, el
trebuie s-o facă doar de extremă necesitate şi în strictă
corespundere cu situaţia creată.
Art. 10. Oricare cetăţean reţinut se află sub protecţia poliţiei
care poartă pentru el răspundere; el nu trebuie să suporte din
partea poliţiei sau altor persoane nici un fel de tortură, tratare
inumană sau înjosirea demnităţii. Colaboratorul poliţiei, care este
martorul acţiunilor menţionate mai sus şi care nu a întreprins
măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau nu a înştiinţat conducătorii
respectivi, poartă răspundere disciplinară.
Colaboratorul poliţiei, în paza căruia se află un reţinut care are
nevoie de asistenţă medicală, este obligat să sesizeze lucrătorul
medical, iar în cazurile necesare să întreprindă măsuri pentru
păstrarea vieţii şi sănătăţii ei.
Art. 11. Colaboratorul poliţiei poate în mod liber să acorde
informaţie, cu excepţia cazurilor legate de executarea de către el
a obligaţiilor de serviciu, ce necesită păstrarea secretelor
profesionale şi tainei de serviciu.
Art. 12 . Ministerul Afacerilor Interne apără colaboratorii
poliţiei naţionale de ameninţări, violenţă, samovolnicie,
nedreptate, insultă, calomnie, victimele cărora ei devin în timpul
exercitării obligaţiilor de serviciu sau în procesul activităţii de
lucru.

Capitolul II. Drepturile şi obligaţiile reciproce ale

colaboratorilor
poliţiei şi ale conducătorilor lor
Art. 13. Conducătorul, abilitat cu putere, execută funcţii de
comandă, în această calitate el adoptă hotărâri şi cere executarea
lor; el le exprimă sub forme de ordine, care trebuie să fie precise
şi să conţină indicaţii clare pentru îndeplinirea lor cu succes.
Art. 14. Conducătorul este responsabil pentru ordinele emise,
pentru îndeplinirea şi consecinţele lor. în cazul în care, acesta
încredinţează unii subalterni să acţioneze în numele său,
responsabilitatea lui se menţine în totalitate; acest fapt se referă
şi la acţiunile pe care subalternul le îndeplineşte permanent în
limitele funcţiilor sale şi a ordinelor primite.
 Colaboratorul politiei este obligat să îndeplinească strict
ordinele date de conducător. El poartă răspundere pentru
executarea lor sau pentru consecinţele neexecutării.
Art. 15. Conducătorul dă ordine subalternilor nemijlociţi. Dacă
o necesitate urgentă nu-i permite să urmeze aceste ordine,
conducătorii subdiviziunilor inferioare trebuie informate imediat
despre acest fapt.
Art. 16. Cu excepţia cazurilor când în îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti sunt implicaţi militari sau autorităţile publice, nici un
conducător nu are dreptul să ordoneze colaboratorului de poliţie,
sfera de acţiune a căruia se află în afara competenţei lui, dacă
aceasta nu este dictată de necesitate prevăzută de regulile
generale disciplinare.
Art. 17. Subalternul este obligat să îndeplinească toate
dispoziţiile conducătorului, în afară de cazurile când dispoziţia
dată în mod evident poartă un caracter ilegal şi poate provoca o
daună considerabilă intereselor obşteşti. Dacă subalternul
consideră că ordinul poartă caracter ilegal, este obligat să-şi
exprime pretenţiile conducătorului ce a emis ordinul, indicând
clar şi determinat esenţa ilegalităţii prezentă în ordin. Dacă
ordinul este menţinut, indiferent de explicaţiile şi analiza
prezentată de subaltern, conducătorul insistă asupra executării,
subalternul se adresează conducătorului ierarhic superior, celui
ce a emis ordinul, care este obligat să examineze argumentarea
opoziţiei lui.
Oricare refuz de executare a ordinelor, ce nu corespunde
condiţiilor de mai sus este, urmat de tragerea la răspundere a
colaboratorului pentru neexecutare.
Art. 18. Fiecare colaborator al poliţiei este obligat să
raporteze conducerii îndeplinirea ordinelor primite sau, în cazurile
necesare, motivele care au împiedicat executarea lor.

Capitolul III. Despre controlul poliţiei

Art. 19. Alături de procuratura care controlează activitatea
colaboratorilor poliţiei naţionale şi a conducerii administrative m
cazurile când aceştia îndeplinesc funcţia poliţiei judiciare,
personalul poliţiei naţionale şi conducătorii lui sunt supuşi
controlului ierarhic şi controlului inspecţiei generale şi, în ceea ce
priveşte personalul poliţiei naţionale, de către inspecţia generală
a poliţiei naţionale.
Art. 20. Ministrul Afacerilor Interne şi al regiunilor este obligat
să asigure executarea prezentului decret, care este publicat în
Revista Naţională a Republicii Franceze.
 Paris, 18 martie, 1986.
BIBLIOGRAFIE:

Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.l din 12.08.1994.
2. Legea Republicii Moldova privind combaterea corupţiei şi
protecţionismului nr.900 din 27.06.96, Monitorul Oficial al R.
Moldova nr.56 din 22.08.1996.
3. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova nr.753-XIV din 23.12.99,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.156 din 31.12.1999.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti
nr.837 din 17.05.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.6 din
23.01.1997.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea
Constituţională nr.317-XIII din 13.12.94, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.8 din
07.02.1995.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din
8.12.1990, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 17-19 din
31.01.2002.
7. Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie
nr.982- XIV din 11.05.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.88-
90 din 28.07.2000.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-
XV din
19.07.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 126-127 din
12.09.2002.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr. 186-188 din 22.08.2003.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de
Justiţie nr. 789-XIII din 26.03.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr. 196-199 din 12.09.2003.
11. Legea Republicii Moldova privind organizarea
judecătorească nr.514-XIII din 06.07.95,Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.58 din
19.10.1995.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 118-
XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 73-75 din
18.04.2003.
 13. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul
judecătorului nr. 544-XIII din 20.07.1995, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr. 117-119 din
15.08.2002,
14. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat nr. 1453-
XV din
8.11.2002,Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 154-157 din
21.11.2002.
15. Legea audiovizualului nr.603-XIII din 03.10.95, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.70 din 14.12.1995.
 16. Legea serviciului în organele vamale nr.ll50-XIV
din 20.07.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.106-108 din
24.08.2000.
17. Legea Republicii Moldova despre Regulamentul de
conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici nr,1263-
XIII din 17.07.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.63 din
25.09.1997.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la publicitate
nr.l227-XIII din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.67-68
din 16.10.1997, republicată în Monitorul Oficial nr.57-58 din 18
mai 2000.
19. Legea privind fondul Arhivistic al Republicii
Moldova din 22.01.92 nr. 880-XIII, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr. 1 din 30.01.92.
20. Legea privind drepturile de autor şi drepturile
conexe nr. 293- XIII din 23.11.94, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr. 13 din 02.03.95.
21. Legea Republicii Moldova despre statutul
deputatului in Parlament nr.39-XIII din 07.04.94, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.4 din 30.04.1994.
22. Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.95,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.61 din 02.11.1995.
23. Legea Republicii Moldova privind gradele de
clasificare şi gradele militare ale lucratorilor din Procuratura
Republicii Moldova nr.920-XIII din 11.07.96, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.65-66 din
10.10.1996.
24. Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la
declararea sărbătorii profesionale a colaboratorilor afacerilor
interne Ziua Poliţiei nr. 12-13, XII din 01.12.92, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr. 12 din 30.12.92.
25. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire
la uniforma colaboratorilor organelor afacerilor interne din
Republica Moldova nr.298 din 18.03.98, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.36-37 din
23.04.1998.
26. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
uniforma şi normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi
serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne nr.596 din
20.06.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.75-76 din
29.06.2000.
27. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
structura organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul
Ministerului Afacerilor Interne nr.844 din 30.07.98, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.75-76 din
13.08.1998.
28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind
Concepţia pregătirii cadrelor de jurişti în instituţiile de invaţămînt
ale Ministerului Afacerilor Interne nr.325 din 22.05.95, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.34 din 22.06.1995.
 29. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
aprobarea Concepţiei politicii de cadre juridice nr.1385 din
30.10.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.149-150 din
07.11.2002.
30. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii
profesionale-Ziua Juristului-19 octombrie, din 11.10.2000,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.130-132 din 19.10.2000.
31. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea Zilei
lucrătorilor procuraturii nr.ll din 26.01.96, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.8-9 din 08.02.1996

Manuale şi monografii
1. A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996.
2. Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind
combaterea corupţiei, Transparecy International -
Moldova, Chişinău, 2000.
3. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 1999.
4. Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii
comportamentale şi de comunicare pentru un şef de
succes, Chişinău, 2001.
5. Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
6. Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura
Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi 1997.
7. Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu
publicul, Bucureşti, 1995.
8. C. Leonardescu, Etică şi conduită civică, Lumina Lex,
Bucureşti, 1999.
9. D.Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxsie, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
10. Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.
11. Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.
12. E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul
profesiei, Legea şi viaţa, 1996, nr. 4.
13. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Universul, Bucureşti
1993.
14. I.Grigoraş, Datoria etică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.
15. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a
activităţii materiale, Bucureşti, 1997.
 16. Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova,
Chişinău, 2003.
17. Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etică şi
corupţie în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
 18. M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane.
Structuri temperamentale, Iaşi, 1999.
19. Martîncic E. Авторитет советского суда, Ştiinţa,
Chişinău, 1991.
20. Mihai Platon şi alţii, Funcţionarul public: principii şi
norme comportamentale, V. I, Chişinău, 1995.
21. Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998.
22. P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998.
23. Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
24. Ş. Stamatin, C. Creangă, Ghidul deontologiei
poliţieneşti, Chişinău, 2004.
25. S. R. Covey, Etica liderului eficient sau conducerea
bazată pe principii, ALLFA, Bucureşti, 2000
26. Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/Instituţiile
democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993.
27. Tatiana Vîzdoagă, Doina Ganea, Rodica Iordanov,
Victor Orîndaş, Ion Căpăţînă, Victor Zaharia, Instruire în clinica
juridică, Chişinău, 2004.
28. Tatiana Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice
în statul de drept/ Materiale ale Conferinţei internaţionale
ştiinţifico-practice, în culegerea: Edificarea statului de drept,
Chişinău, 26-27 septembrie 2003.
29. Tatiana Mocreac, Deontologia juridică: originea
tennemdui şi determinarea obiectului de studiu, USM, Analele
ştiinţifice, Ştiinţe juridice, nr.7, Chişinău, 2004.
30. Tatiana Mocreac, Esenţa şi specificul deontologiei
colaboratorilor organelor de drept, Analele ştiinţifice ale USM,
Seria „Ştiinţe socioumanistice", Volumul I, Chişinău, 2004.
31. Valeriu Capcelea, Etica juridică, Chişinău, 2004.
32. Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina
Lex, 2000.
33. Алексеев C.C., Введение в юридическую
специальность, Юридическая Литература, Москва, 1976.
34. Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
35. Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология
профессиональной деятельности юриста, Москва,
2001.
36. Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001.
37. Бентам И., Введение в основании нравственности и
законодательства, Москва, 1971.
38. Бойков А. Д., Этика профессиональной защиты по
уголовным делам, Москва, 1978.
 39. Болотина Г.К., Этика профессионального успеха/
Учеб.-метод. пособие для преподавателей и студентов высших
и средних учебных заведений, ТюмГНГУ, Тюмень, 1998.
40. Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права, Москва, 1999.
41. Булденко К. А., Профессиональная этика
сотрудников милиции, Хабаровск, 1991.
42. Васильев В.А., Юридическая психология, Питер,
Санкт- Петербург, 2002.
43. Введение в юридическую специальность/ Под
ред. Корнеева А. П., Москва, 2001.
44. Введенская Л.А., Павлова Л.Г., Риторика для
юристов, Феникс, Ростов-на-Дону, 2002.
45. Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая
деонтология/ Учебное пособие, Киев, 1988.
46. Государственная служба: Культура поведения и
деловой этикет /Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999.
47. Гришин А.А., Моральный фактор в деятельности
органов внутренних дел/ Монография, Моек. юрид. ин-т,
Москва, 1995.
48. Громов А.П., Врачебная деонтология' и
ответственность медицинских работников, Москва, 1989.
49. Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична
деонтолог1я, Кгав,
2000.
50. Дементьев А. Д., Как стать судьей, Российская
Юстиция, пг. 8, 1994.
51. Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных
условиях: социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону,
1995.
52. Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется
репутацией, Российская юстиция, 2001.
53. Жалинский А.Е., Профессиональная деятельность юриста,
БЕК, Москва, 1997.
54. Закомлистов А. Ф., Судебная этика, Санкт-Петербург,
2002.
55. Зеленкова И.А., Беляева Е.В., Этика, Минск, 1997.
56. Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва, 1983.
57. Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов,
Норма, Москва, 1999.

23
3
58. Кокорев Л.Д., Этика уголовного процесса/ Учебное пособие,
Изд-во Воронеж, ун-та, Воронеж, 1993.
59. Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе
(общие черты судебной этики), Москва, 1967.

2
3
4
 60. Красникова Е.А., Этика и психология
профессиональной деятельности, Форум-ИНФРА-М, Москва,
2003.
61. Кукушкин В.М., Полицейская деонтология/ Социол.
анализ зарубеж. концепций, Акад. МВД России, Москва,
1994.
62. Кукушкин В.М., Твоя профессиональная этика,
Изд-во МП "Кодекс", Москва, 1994.
63. Леоненко В.В., Профессиональная этика участников
уголовного судопроизводства, Киев, 1981.
64. Лукашева Е.А., Право, мораль, личность, Москва,
1986.
65. Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В.,
Теория государства и право, Ростов-на-Дону, 2002.
66. Любиив И.В., Адвокатура в России/Учебник, Москва,
2001.
67. Медников И.И., Мельников И.И., Судебная речь,
Москва, 2003.
68. Мугрино Е.С., Техника юридического письма, Москва,
2000.
69. Муллерат Р., Независимость - основной принцип
юридической деятельности, Адвокат, № 11,1996.
70. Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс,
1987.
71. Нравственные и эстетические основы
совершенствования профессиональной культуры
руководителей органов внутренних дел/ Под ред. Дубов Г.
В., Акад. МВД СССР, Москва, 1990.
72. Окусов А.П., Юридическая деонтология или
профессиональная несостоятельность безнравственного
юриста/Учебное пособие, Ростов- на-Дону, 2001.
73. Основные виды деятельности и психологическая
пригодность к службе в системе органов внутренних дел:
Справочное, пособие/ Под ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И.,
Сафронова А.Д., Москва, 1997.
74. Пикар Э., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000.
75. Пашинский А.Э., Юридическая
деонтология/Автореферат диссертации на соискание
степени кандидата юридических наук, Москва, 1995.
76. Профессиональная этика юриста. Адвокатская этика
/Учеб.-
метод. Пособие, Составители: ЕЛ.Богданова, А.Б.Гутников,
Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-Петербург 2002 .
 77. Профессиональные навыки юриста. Опыт
практического обучения/ Под ред. Воскобитова Л.А.,
Михайлова Л.П., Шугрина
Е.С., Дело, Москва, 2001.
78. Романов В., В прокуратуру через психологический
отбор, Российская юстиция, пт. 8,1995.
79. Романов В.В., Юридическая психология, Москва,
Юрист, 2002.
80. Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994.
 81. Сальников В.П., Правовая культура /Актуальные
проблемы теории права, Уфа, 1995.
82. Семин Ария, Об адвокатской тайне, Российская
юстиция, пг.2, 1997.
83. Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая
деонтология, Харьков, 1997.
84. Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической
деонтологии, Эспада, Харьков, 2002.
85. Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для
вузов, Эспада, Харьков, 2002.
86. Сливка С.С., Юридична деонтолог1я, Лъв1в, 1996.
87. Соболева А., Образ русского судебного оратора,
Российская юстиция, № 3,2002.
88. Стандарты независимости юридической профессии,
Советская юстиция, 1991.
89. Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе
юриста, Москва, 2000.
90. Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И.,
Малько А.В., Москва, 1995.
91. Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое
образование и проблемы правовой этики, Тверь, 2000.
92. Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999.
93. Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве,
Москва, 1972.
94. Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000.
95. Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТу,
1995.
96. Этика сотрудников правоохранительных органов/ Под
ред. Дубова Г.В., Москва, 2001.
 Cuprins
Tema 1.
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU ..................................3
§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă .................................................. 3
§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei juridice ... 6
§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei ............................................. 9
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei
juridice ca disciplină de studiu .................................................. 11
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice .............................. 14

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE ............................. 18
§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale ....................... 18
§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice ...................... 21
§ 3. Conţinutul activităţii juridice ...................................................... 24
§ 4. Profesia - jurist ............................................................................. 27
§ 5. Autoritatea profesiei juridice .................................................... 32

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI .............................................. 34
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei.................................. 34
§ 2. Cultura profesional juridică a juristului ..................................... 37
§ 3. Gîndirea profesională a juristului ............................................... 41
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei
profesionale a juristului ............................................................... 43
§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei ..................... 46

Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI ........................................................................... 50
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei ............................................ 50
§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului ....................... 52
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului ........................................... 55
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică
în activitatea profesională a juristului ....................................... 57
§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului ................................................... 60

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI .................................................................................. 66
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului ................................................ 66
§ 2. Codul etic profesional al juristului ................................................ 70
§ 3. Secretul profesional al juristului ................................................... 75
§ 4. Jurămîntul juristului ....................................................................... 80
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului ............. 83
Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI........................................................................... 87
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului ................. 87
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului ............. 90
§ 3. Forma exterioară a juristului ....................................................... 100
§ 4. Estetica organizării locului de muncă ......................................... 103
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea
documentelor juridice .................................................................. 105
§ 6.Eticheta de serviciu a juristului .................................................... 112

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI ....................................................................................... 117
§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului .......... 117
§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului ........... 121
§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului .......... 124
§ 4. Temperamentul juristului ............................................................. 128
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului ............................................. 133

Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ ................................................................. 139
§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică ........ 139
§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic............... 142
§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional ....... 145

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE ........................................................ 148
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice ...
148
§ 2. Deontologia judecătorului ............................................................ 151
§ 3. Deontologia procurorului ............................................................. 155
§ 4. Deontologia avocatului ................................................................. 161
§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei ........................................... 168
§ 6. Deontologia notarului ................................................................... 176

CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE ......................................................................... 180

CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE ......................................................................... 204

BIBLIOGRAFIE 219
13
Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/Учебное пособие,
Ростов-на-Дону, 2001, с.16.
36
Алексеев C.C., указ.соч., c.86.
37
Скакун О.Ф., указ.соч., с. 63.
164