Mimica.

Râsul şi zâmbetul

Cuvintele nu sunt de-ajuns. În sprijinul lor vin gesturile, postura, mimica,

etc. Prin „comunicare“ vom înţelege „orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi
emoţiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin
intermediul mesajelor”1.
Comunicarea este o necesitate în viata omului, o condiţie a evoluţiei
acestuia, ce se realizează cu ajutorul limbajului si a altor coduri sau semne,
ducând la transmiterea de informaţii, opinii, idei. Comunicăm pentru că avem
nevoie de informaţii în procesul cunoaşterii, dar şi din nevoia de a fi în contact cu
semenii noştri şi pentru a ne putea conştientiza mai bine propriul statut.
Comunicarea poate fi „verbală“, când informaţia este transmisă prin
limbajul articulat (oral sau scris), sau „nonverbală“, când nu folosim acest limbaj.
Cu toate că „limbajul articulat pare să domine comunicarea, fiiind perceput ca
instrument fundamental de transmitere a informaţiilor, în realitate, cuvintele
reprezintă doar între 7 şi 10% din totalul mijloacelor utilizate, în timp ce limbajele
prezentaţionale, de tip paraverbal şi kinezic, acoperă mai mult de 90%.” 2
Termenul de „comunicare nonverbală“ are o sferă mai largă decât cel de
„comportament nonverbal“, care desemnează modificarea intenţionată sau
neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere
spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale acestuia (cap,
trunchi, membre etc.) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acţiunii
directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forţată a mişcărilor
corporale sau prin deplasarea în spaţiu a respectivelor persoane fără acordul
acestora. Ca şi comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată
în termenii de emiţător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi
context al actelor de comunicare.

1
Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Studii, cercetări, aplicaţii., Editura
Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 9.
2
Georgeta Corniţa, Comunicare şi semnificare. Atributele mimice în paradigma fizionomiei, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006, p. 13.

1
 „Emiţătorul“ este sursa mesajelor; „receptorul“ este destinatarul. „Mesajul“
are o semnificaţie care este „codificată“ (tradusă într-un cod, într-un sistem de
semne, adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de către emiţător şi
„decodificată“ (re-tradusă) de către receptor. Decodificarea mesajelor comunicării
nonverbale trebuie să aibă în vedere contextul cultural, informaţiile culturale
asociate unui act de comunicare.
Într-o comunicare nonverbală, funcţia de codificare este realizată prin
contracţia voluntară sau involuntară a muşchilor scheletici şi faciali, schimbarea
tonului şi ritmului vorbirii, utilizarea spaţiului şi a timpului, a unor artefacte etc.
Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite „canale de comunicare“: vizual,
auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbală, unul şi acelaşi mesaj poate fi
transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. „Te iubesc“ se spune, în
limbajul nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar şi prin tremurul vocii
(paralimbaj), prin îmbrăţişare şi sărut (atingeri corporale) şi – de ce nu? –
prin semnale chimice (comunicare olfactivă).
Folosite de orice fiinţă pentru a comunica, „mijloacele nonverbale
se constituie în paradigme specifice atunci când devin componenteale sistemului
de comunicare umană…ele se adaugă mijlocului fundamental care este limbajul
articulat”3.
Limbajul trupului este o formă reală şi puternică de comunicare. Poate fi
aproape imperceptibilă sau uimitor de evidentă, iţi poate spune dimensiunile a
ceea ce cineva iţi spune de fapt, neţinând cont de cele spuse verbal. Limbajul
trupului poate da chiar şi o viziune interioara despre modul în care te priveşte
persoana respectivă sau despre ce vrea să spună cu adevărat.
Fiind inclusă în sistemul comunicaţional, mimica vine din zona
extraverbalului şi este considerată, alături de gesturi, cel mai vechi şi mai
răspândit mijloc de comunicare. Mimica este „reprezentată de mişcări ale
muşchilor feţei cu semnificaţie expresivă sau comunicantă”4. Mimica feţei este
semnalul nonverbal cel mai uşor de descifrat. Mimica poate fi agitată şi este

3
Georgeta Corniţa, Comunicare şi semnificare. Studiul mimicii. Perspective interdisciplinare, Editura
Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006, p. 13.
4
Idem, ibidem, p. 14.

2
determinată de o succesiune de stări sufleteşti, de senzaţii puternice şi poate
semnifica o mare sensibilitate la stimulii externi.
Faţa, ca suport mimic, participă la expresivitate prin conformaţie şi
aspectul său. Paul Ekman şi Wallance V. Friesen au identificat trei componente
ale feţei în comunicarea emoţiilor: „prima componentă este reprezentată de
partea de sus a feţei, fruntea şi sprâncenele. A doua, partea de mijloc: urechile,
ochii şi pomeţii obrajilor…ce-a de-a treia componentă, partea de jos a feţei,
nasul, gura şi bărbia.”5 Toate aceste componente ilustrează şase tipuri de emoţii:
furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacţia şi surprinderea,
recunoscute ca fiind universale (L. Sullivan şi S. Kirkpatrick, 1996). Datorită
muşchilor feţei, omul poate să-şi modifice cu uşurinţă expresia, oferind o mare
varietate de mesaje printr-un mijloc static de comunicare nonverbală. Cercetările
care au avut ca obiect de studiu faţa umană au demonstrat că expresiile feţei
influenţează de multe ori comportamentul, decizia sau evoluţia multor lucruri în
diferite situaţii în care indivizii interacţionează. Faţa umană este cea pe care se
transpun toate sentimentele umane astfel încât este uşor de observat în cadrul
unei comunicări interumane ceea ce interlocutorul ar părea că, gândeşte în
momentul respectiv.
Apărând în foarte multe situaţii, râsul este considerat a fi o expresie
facială, mai ales dacă avem în vedere faptul că acesta apare la oameni după
primele două luni de viaţă. Ne referim atât la râsul vocalizat, cât şi la expresiile
faciale intermediare (cum ar fi zâmbetul). Oamenii au astfel de atitudini fie când
sunt gâdilaţi, fie când urmăresc emisiuni umoristice, filme ori când ascultă
glumele celor din jur. Situaţia cel mai des întâlnită este când oamenii vorbesc unii
cu ceilalţi, „conversaţia fiind o sursă interminabilă de umor datorită banalelor
comentarii. Mai mult, caracteristica cea mai importantă a râsului constă în faptul
că este contagios, putând fi „luat” doar prin simpla auzire a felului în care se
manifestă cei din jur. Prin urmare, situaţiile spontane şi conversaţiile zilnice pot fi
considerate drept surse principale ce dau naştere râsului şi bunei dispoziţii”6.

5
Septimiu Chelcea, op. cit., p. 53.
6
Idem, ibidem, p. 57.

3
 Cea mai importantă funcţie a râsului este comunicarea, având ca
argument principal menţinerea interacţiunii, a interesului şi a atenţiei partenerului
comunicaţional. Mai mult, râsul poate schimba conotaţia discuţiei, mai ales atunci
când răspunsul interlocutorului nu este cel aşteptat, şi mai poate fi înţeles şi ca
fiind rezultatul manifestărilor emoţionale, cum ar fi bucuria şi fericirea. În multe
din cazuri maschează anumite stări emoţionale (furia, ruşinea, nervozitatea) prin
intermediul râsului, nelăsând să iasă la iveală adevăratele sentimente. În
concluzie, râsul mediază conversaţia, prin urmare dialogul produce satisfacţii
ambelor părţi.
Râsul este o manifestare umană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei
interioare. El eliberează tensiunile psihice şi lucrează ca un puternic factor
antidepresiv. La nivel fiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale
diafragmei amplifică buna dispoziţie.
Râsul este „o manifestare a vocii, a mimicii faciale, a întregului corp.
Claudia Schafer, expert în limbajul trupului, a observat că, pe o scară de la 1-10
a intensităţii unui râs, apar gradual şi aproximativ, în succesiune indicată,
următoarele manifestări nonverbale:
• surâsul şi izbucnirea în plâns;
• gura se deschide din ce în ce mai larg;
• colturile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;
• nasul se încreţeşte;
• sunetul se apropie tot mai mult de strigăt;
• ochii de închid, cu lacrimi, iar pielea din jurul lor face cute multe şi
mici;
• capul cade tot mai pe spate şi umerii se ridică;
• apare o mişcare de legănare a corpului;
• persoana se autoîmbrăţişează, cuprinzându-şi trupul cu mâinile;
• se declanşează un mod oarecare de a bate din picioare.”7

7
Ştefan Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 9.

4
 Cea mai uşoară formă de râs este zâmbetul sau surâsul. El constă din
„contracararea muşchilor gurii într-un râs incomplet. Gura este deschisă şi
colţurile gurii trase puţin lateral. În obraz apar două găuri ce dau gropiţe feţei.”8
Râsul se află în strânsă legătură cu stările emoţionale şi motivaţionale ale
persoanelor care le exprimă. Ţinând seama de aceste aspecte şi privind
zâmbetul ca expresie facială intermediară care ulterior poate conduce la râs,
zâmbetul exprimă şi încredere, fericire, entuziasm, dar cel mai semnificativ lucru
este ca zâmbetul produce acceptare.
Din punct de vedere ştiinţific, prin zâmbet transmitem mesaje nonverbale
de satisfacţie, admiraţie sau bucurie – acesta fiind un semn al limbajului mimic.
În timpul zâmbetului organele sunt mai bine irigate, mai bine oxigenate,
organismul se repară, se înviorează, întinereşte. Un zâmbet, o privire caldă,
facilitează, aşadar, deschiderea si socializarea. Zâmbetul ne influenţează foarte
mult întregul comportament. El se citeşte în vocea noastră, in gesturile noastre.
Zâmbetul este modalitatea prin care comunici că eşti bine şi prin care doreşti ca
în universul interior al cuiva să se producă reacţii în raport cu tine, cel care
zâmbeşte. Zâmbim ca să alungam tristeţea şi să inducem entuziasmul. Zâmbim
pentru că zâmbetul constituie cea mai subtilă şi mai rafinată metodă de a
comunica, suplinind cu succes cuvintele.
Rolul zâmbetului este acela de a linişti. Chiar când folosim cuvinte
neplăcute, dacă le însoţim de zâmbet, pot acţiona dezarmant, datorită
transparenţei şi francheţei. Importanţa deosebită a zâmbetului este determinată
şi de faptul că acesta poate fi perceput de la mare distanţă (90 metri), înaintea
celorlalte forme de expresii ale mimicii feţei.
Zâmbetul este cea mai utilizată expresie facială şi în acelaşi timp şi cel
mai uşor de recunoscut. Zâmbetul îşi are originea în gesturile de ameninţare,
evoluând apoi în gestul de dezvelire a dinţilor şi în rânjetul de frica. Evoluţia
rânjetului datorat fricii spre zâmbetul de astăzi ne indică faptul ca “homo sapiens”
are tendinţa de a se comporta prietenos şi de a comunica.

8
Liviu Filimon, Mimică şi fizionomie, Editura didactică şi ştiinţifică, Bacău, 1992, p. 47.

5
 Diferitele tipuri de zâmbete ocupă o paletă foarte largă, de la mişcări abia
vizibile ale muşchilor gurii pana la zâmbetul deschis şi de la zâmbetul dezarmant
pana la rânjetul prostesc. Astfel un zâmbet sincer arată o emoţie pură în timp ce
unul fals încearcă să sugereze un sentiment pozitiv, când în realitate nu este
cazul. Iar un zâmbet sincer diferă de unul fals în câteva feluri: zâmbetul adevărat
implică o contracţie a muşchilor circulari din jurul ochilor, care ridica obrajii, astfel
încât apar ridurile de la coada ochilor. În cazul unui zâmbet normal, muşchii
rasului trag colturile gurii spre lateral şi puţin în sus.
Un zâmbet natural durează mai mult decât unul fals, la realizarea
zâmbetului natural participând atât muşchii obrajilor, cât şi cei ai ochilor. Conform
rezultatelor cercetărilor în domeniu, de cele mai multe ori, zâmbetul fals este
asimetric, utilizând doar o partea a gurii, şi este lipsit de mişcarea muşchilor
ochilor. Daca zâmbetul fals vrea să exprime senzaţia de fericire, atunci mimica
este lipsită de antrenarea muşchilor ochilor.
Spre deosebire de rânjet, în cazul zâmbetului, dinţii sunt dezveliţi, această
afişare a “armelor” oferind posibilitatea celuilalt să perceapă corect situaţia,
transmiţând mesajul ca acestea nu vor fi folosite. Daca ne referim la societate în
general, rolul zâmbetului este acela de a linişti. Chiar când folosim cuvinte
neplăcute, dacă le însoţim de zâmbet, pot acţiona dezarmant, datorită
transparenţei şi francheţei. Importanţa deosebită a zâmbetului este determinată
şi de faptul că acesta poate fi perceput de la mare distanta (90 metri), înaintea
celorlalte forme de expresii ale mimicii fetei.
În cazul unui zâmbet fabricat de regula colţurile gurii nu sunt ridicate,
buzele sunt drepte şi lipite, iar muşchiul bărbiei împinge buza inferioara a gurii
înainte, demascând caracterul voit al acestei expresii. Deseori, acest tip de
zâmbet dispare tot atât de repede pe cat apare, simularea sa fiind extrem de
evidentă.
Spre deosebire de zâmbetul normal, atunci când se zâmbeşte “ pe sub
mustaţă”, buzele sunt relativ tensionate şi rămân lipite. Tensiunea afişată de
acest tip de zâmbet poate sa semnifice fie o atenţie sporită, fie stăpânirea de
sine.

6
 Dacă zâmbim depreciativ, colţurile gurii sunt trase puţin în jos, indicând în
acelaşi acord şi dezacord. Astfel se zâmbeşte în cazul umorului negru sau când
cineva este nevoit să renunţe la ceva, cu ciudă. Acest tip de zâmbet este afişat
de o persoană ironică, blazată, de cel atotştiutor şi de cel ce se bucură de
paguba sau de necazul altora.
În cazul zâmbetului strâmb, un colţ al gurii este tras în sus, iar celălalt în
jos, fiind expresia existenţei unui conflict interior, părerea adevărată despre
partenerul de discuţie fiind ascunsă în spatele unei amabilităţi fabricate-
Feluri de zâmbete:

3. Zâmbetul de aprobare
1. Zâmbetul răutăcios

4. Zâmbetul “întrebare”.
2. Zâmbetul timid

7
 5. Zâmbetul “mă bucur că
trăiesc”

Apărut încă din a cincea săptămână de viaţă, zâmbetul constituie un

indiciu că sugarul a depăşit un stadium important în procesul de individuaţie. Că
zâmbetul ne atrage atenţia mai mult decât alte manifestări mimico-gestuale ne-o
demonstrează şi faptul că poate fi perceput de la o distanţă la care nu observăm
încă trăsăturile feţei unui individ (90 de metri). Forma extremă a zâmbetului este
râsul care presupune şi o emisie sonoră.
Dintre toate expresiile faciale zâmbetul este cel mai uşor de produs. În
acelaşi timp este şi dezarmant pentru că îi trezeşte interlocutorului sentimente
pozitive şi reduce suspiciunile. Dar ceea ce recomandă zâmbetul ca armă este
faptul că majoritatea oamenilor nu reuşesc foarte bine să facă diferenţa între un
zâmbet autentic şi unul fals şi tind să ia zâmbetul ca atare. Oamenii pot detecta
de obicei „zâmbetele amestecate" care exprimă emoţii negative. Le este foarte
uşor, de exemplu, să recunoască un „zâmbet nefericit" în care colţurile interne
ale sprâncenelor sunt ridicate în timp ce colţurile gurii sunt fie trase în sus, fie
coborâte. Dar cum toată lumea ştie că de cele mai multe ori încercarea de a
identifica falsele „zâmbete amestecate" eşuează, acest tip de zâmbet este folosit
pentru mascarea emoţiilor negative asociate cu minciuna.19 Dacă întrebaţi o
persoană cum se poate identifica un individ care minte, răspunsul cel mai
frecvent este prin zâmbet.
Vă vor spune că atunci când o persoană minte, este foarte probabil ca ea
să folosească zâmbetul pentru a-şi masca adevăratele sentimente. Totuşi
cercetările despre minciună arată că lucrurile stau invers — persoanele care mint
zâmbesc mult mai puţin decât cele care spun adevărul. Se pare că mincinoşii de

8
ocazie adoptă un comportament diametral opus celui pe care ne-am aştepta să-l
aibă persoanele care mint. Dar nu înseamnă că mincinoşii au abandonat total
zâmbetul — ci pur şi simplu că ei zâmbesc mai puţin decât persoanele care spun
adevărul. Când o persoană care simulează produce un zâmbet, deseori acesta o
dă de gol pentru că este unul artificial. „Un zâmbet contrafăcut are mai multe
caracteristici identificabile:
• DURATA. Zâmbetele contrafăcute durează mult mai mult decât cele sincere,
spontane.
• MONTAJUL. Zâmbetele contrafăcute sunt „asamblate" mult mai repede decât
cele autentice şi sunt descompuse tot atât de repede.
• LOCALIZAREA. Zâmbetele contrafăcute tind să se reducă la jumătatea
inferioară a feţei în timp ce în zâmbetele autentice sunt solicitaţi muşchii care
ridică colţurile gurii şi cei din jurul ochilor care trag uşor sprâncenele în jos.
Zâmbetele contrafăcute sunt controlate de alte părţi ale creierului faţă de cele
autentice — zâmbetele contrafăcute sunt produse de nişte centri voluntari, în
timp ce zâmbetele autentice sunt produse involuntar.
• SIMETRIA. Zâmbetele autentice apar pe ambele părţi ale feţei, în timp ce
zâmbetele contrafăcute sunt deseori mai accentuate pe o jumătate de faţă (de
obicei, în jumătatea dreaptă) deoarece căile de conducere a expresiilor faciale
voluntare şi involuntare sunt diferite. Dacă vedeţi un zâmbet simetric, acesta
poate fi autentic sau fals, dar dacă vedeţi unul care apare numai pe jumătate de
faţă, acesta este foarte probabil fals. Deşi zâmbetele simetrice şi cele asimetrice
sunt foarte diferite, oamenii tind să reacţioneze la ultimele ca şi cum ar fi
adevărate. Acesta este motivul pentru care ne preocupă atât de puţin
autenticitatea zâmbetului — dacă oamenii ne zâmbesc, nu ne mai interesează ce
fel de zâmbet ne oferă.”9
Felul în care zâmbesc oamenii unii la alţii poate oferi indicii despre raporturile de
putere care există între ei. Darwin a observat că zâmbetul şi râsul apar de multe
ori împreună. El a tras de aici concluzia că acestea au aceleaşi origini şi că

9
Peter Collet, Cartea gesturilor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 74.

9
zâmbetul este numai o formă atenuată a râsului. Această idee pare foarte
convingătoare, mai ales când ne gândim cât de uşor este să trecem de la
zâmbet la râs şi cât de aproape este fericirea de amuzament. În multe limbi
cuvintele pentru zâmbet şi râs au chiar aceeaşi rădăcină.
Totuşi râsul uman şi zâmbetul apar de multe ori împreună şi par să servească
aceluiaşi scop. Acest lucru sugerează că, în timpul evoluţiei, râsul uman şi
zâmbetul au mers într-o direcţie convergentă. Pentru strămoşii noştri îndepărtaţi
ele erau foarte diferite dar pentru noi ele sunt foarte asemănătoare.

Bibliografie

1. Caluschi, Cezar, O nouă frontieră: Comunicare directă, Editura Polirom,

2006.
2. Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Studii,
cercetări, aplicaţii., Editura Tritonic, Bucureşti, 2004.
3. Collet, Peter, Cartea gesturilor, Editura Trei, Bucureşti, 2005.
4. Corniţă, Georgeta, Comunicare şi semnificare. Atributele mimice în
paradigma fizionomiei, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006.
5. Corniţă, Georgeta, Comunicare şi semnificare. Studiul mimicii. Perspective
interdisciplinare, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006.
6. Dinu, Mihai, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, 2008.
7. Filimon, Liviu, Mimică şi fizionomie, Editura didactică şi ştiinţifică, Bacău,
1992.
8. Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare – limbaje ascunse,
Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

10