Persoanele

Structura capitolului:
I. Subiectele de drept civil
II. Capacitatea civilă
1. Capacitatea de folosinţă
2. Capacitatea de exerciţiu
3. Declararea judecătorească a morţii
III. Identificarea persoanei fizice
1. Numele
2. Domiciliul şi reşedinţa
3. Actele de stare civilă
4. Obiectiv fundamental:
• Înţelegerea conceptului de persoană fizică;
Obiective operaţionale:
• Să definească noţiunile de subiect de drept civil şi de persoană fizică;
• Să precizeze momentele când începe şi încetează capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu
a persoanei fizice;
• Să identifice atributele fundamentale ale persoanei fizice;
• Să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Termeni cheie: subiect de drept civil, persoana fizică, capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu
deplină, capacitate exerciţiu restrânsă, hotărâre declarativă de moarte, nume, domiciliu, stare civilă
I. Subiectele de drept civil
Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoana fizică este omul
individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile (art. 34-103 C.civ.). Persoana juridică este orice
formă de organizare care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi este titulară de drepturi şi obligaţii
civile (art. 25 alin. 3, art. 187-251 C.civ.). Drepturile şi libertăţile civile ale tuturor persoanelor sunt
ocrotite şi garantate de lege. Cetăţenii străini şi persoanele juridice străine sunt asimilaţi cu persoanele
române în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile. (vezi art. 25-27 C.civ.)
II. Capacitatea civilă

Persoana fizica – art. 34-103 C.civ.

1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. (vezi art. 34-
35 C.civ.)
2. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
Minorul dobândeşte, prin căsătoria încheiată în condiţiile legii, capacitatea deplină de exerciţiu.
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu. (vezi art. 37-40 C.civ.)
Capacitatea de exerciţiu restrânsă este dobândită de minorul care a împlinit 14 ani potrivit
art. 41 alin. (1) C.civ. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de
către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, iar în anumite cazuri expres prevăzute de lege,
este necesară şi autorizarea instanţei de tutelă.
Minorul cu capacitate de exercitiu restransa poate sa faca singur:
-acte de conservare;
-acte de administrare care nu il prejudiciaza;
-acte de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la data incheierii acestora
(art. 41 alin. (3) C.civ.).
Exceptia de la regula capacitatii restranse de exercitiu consta in cazul in care, la implinirea varstei
de 14 ani, minorul se afla sub interdicitie judecatoreasca. In aceasta situatie in care minorul a fost pus sub
interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul in care el are varsta cuprinsa intre 14-18 ani, capacitatea de
exercitiu restransa va incepe la data ridicarii interdictiei. (G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept
civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie,
Editura Hamangiu, 2018, p. 237).
Nu au capacitate de exerciţiu – art. 43 alin. (1) C.civ.:
a) minorul care nu a împlinit 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
 Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de
reprezentanţii lor legali (părinte, tutore, curator), în condiţiile prevăzute de lege conform art. 43 alin. (2)
C.civ.
Actele făcute de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, altele decât cele permise de lege, sunt anulabile. (vezi art. 41, 43-44 C.CIV.)
3. Declararea judecătorească a morţii – art. 49-57 C.civ. şi art. 944-951 C.proc.civ.
3.1 Cazul general. O persoană poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, în următoarele condiţii:
- persoana este dispărută;
- există indicii că a încetat din viaţă;
- au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era
în viaţă.
Precizare: dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate
stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se socoteşte de la sfărşitul lunii în care s -au primit ultimele
informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic
potrivit art. 49 alin. (2) C.civ.
3.2 Cazuri speciale. Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul,
catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare
asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6
luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia – art. 50 alin. (1) C.civ.
Precizare: dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi
stabilită, termenul de 6 luni se socoteşte de la sfârşitul lunii în care a intervenit împrejurarea când a
avut loc dispariţia, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic -
art. 50 alin. (1) coroborat cu art. 49 alin. (2) C.civ. (G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept
civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie,
Editura Hamangiu, 2018, p. 231).
Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat,
moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de
dispariţie – art. 50 alin. (3) C.civ.
3.3 Prezumţii. Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea
rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii.
Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă.
3.4 Anularea hotărârii. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea
hotărârii prin care s-a declarat moartea.
Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în
care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort. (vezi art. 49-50, 52-55 C.civ.)
 III. Identificarea persoanei fizice
1. Numele. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. (vezi art. 82-
84 C.civ.)
2. Domiciliul şi reşedinţa.
2.1 Dreptul la domiciliu şi reşedinţă. Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi
schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate.
Ca regulă generală, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi
o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.
2.2 Stabilirea şi schimbarea domiciliului. Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează
decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo
locuinţa principală.
Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să
opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului sau din orice alte împrejurări de fapt.
2.3 Prezumţia de domiciliu. Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
2.4 Dovada domiciliului. Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în
cartea de identitate. (vezi art. 86-91 C.civ.)
3. Actele de stare civilă
3.1 Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin
calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
3.2 Dovada stării civile. Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces
întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate
pe baza acestora.
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până la înscrierea în fals, pentru
ceea ce reprezintă constatările personale (prin propriile simţuri) ale ofiţerului de stare civilă, şi până la
proba contrară.
 Persoana juridică –art. 25 alin. (3), art. 187-251 C.civ.
Structura capitolului:
I. Dispoziţii generale
II. Înfiinţarea persoanei juridice
III. Capacitatea civilă a persoanei juridice
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
3. Funcţionarea persoanei juridice
IV. Identificarea persoanei juridice
V. Reorganizarea persoanei juridice
1. Noţiune
2. Moduri de reorganizare
Obiectiv fundamental:
• Însuşirea noţiunii de persoană juridică şi cunoaşterea aspectelor esenţiale relative la
aceasta;
Obiective operaţionale:
• să definească noţiunea de persoană juridică;
• să distingă între actele de înfiinţare a persoanei juridice;
• să analizeze modul de funcţionare a persoanei juridice;
• să identifice formele de reorganizare a persoanei juridice;
• să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Termeni cheie: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, scop licit şi moral, act de înfiinţare,
organ de administrare, actele persoanei juridice, atribute de identificare a pesoanei juridice, fuziune,
divizare, transformare
I. Dispoziţii generale
Persoana juridică reprezintă orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titulară de drepturi şi obligaţii civile potrivit art. 25 alin. (3) C.civ.
De asemenea, sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte
organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condiţiile prevăzute la art. 187 -188 C.civ.
Orice persoană juridică trebuie să aibă:
- Organizare de sine stătătoare;
- Un patrimoniu propriu, afectat unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
al societăţii. – art. 187 C.civ.
Persoanele juridice sunt de drept public şi de drept privat – art. 189 C.civ.
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile
asumate cu bunurile proprii. (vezi art. 187, 189, 193 C.civ.)
II. Înfiinţarea persoanei juridice – art. 194 C.civ.
Persoana juridică se înfiinţează prin:
a) actul de înfiinţare al organului competent (lege, hotărâre de guvern, hotărâre de consiliu
judeţean sau local), în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale;
Acest mod de înfiinţare priveşte, cu precădere, categoria persoanelor juridice de stat (Senatul şi
Camera Deputaţilor, Guvernul şi ministerele, organele autorităţii judecătoreşti etc.)
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică
sau instituţia publică este persoană juridică.
(G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale
principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, 2018, p. 242).
b) actul autorizat de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii
Acest mod de înfiinţare este specific persoanelor juridice de drept privat.
c) orice al mod prevăzut de lege (deşi nu se prevede expres că statul este persoană juridică, art.
223 C.civ. face referire la participarea nemijlocită a acestuia, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii, la raporturile juridice civile),
d) actul de înfiinţare înţeles – dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia potrivit art. 194 alin. (2) C.civ.
Persoana juridică se înfiinţează, ca regulă generală, pe durată nedeterminată – art. 195 C.civ.
Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această
înregistrare. Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau orice altă formalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice. (vezi art. 194-195, 200 C.civ.)
III. Capacitatea civilă a persoanei juridice
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice – art. 205-208 C.civ.
Regula: Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de
folosinţă de la data actului de înfiinţare sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Exceptia:Persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi şi îşi pot asuma obligaţii
chiar de la data actului de înfiinţare, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil (capacitate de folosinţă anticipată) – art. 205 alin. (3) C.civ.
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor
sau prin lege, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar
acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de
constituire sau statut (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă). (vezi art. 205-206 C.civ.)
2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – art. 209-211 C.civ.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor. Organele de administrare sunt persoane fizice sau juridice
care sunt desemnate să acţioneze în raporturile cu terţii, în numele şi pe seama persoanei juridice pe
care o administrează. Dacă nu se prevede altfel prin lege sau actul de înfiinţare, raporturile dintre
persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului. (vezi art.209 C.civ.)
Nu pot face parte din organele de administrare şi de controlale persoanei juridice potrivit art.
211 alin. (1) C.civ.:
-incapabilii,
-cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
-cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe,
-cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
3. Funcţionarea persoanei juridice
Actele emise de organele persoanei juridice (hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere
şi administrare în condiţiile legii, ale actului de constituire sau statutului) sunt obligatorii chiar pentru cei
care nu au luat parte la deliberare sau au votat impotriva – art. 212 alin. (1) C.civ. Aceste acte devin
opozabile terţilor de la data publicării lor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în
care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale – art. 212 alin. (2) C.civ.
Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul
acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar – art. 213 C.civ.
Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure separaţia dintre patrimoniul
persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu – art. 214 alin. (1) C.civ. Ca regulă generală, aceştia nu pot
folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi interesaţi, bunurile persoanei juridice ori informaţiile
pe care le obţin în virtutea funcţiei acestora, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către
cei care i-au numit - art. 214 alin. (2) C.civ .
 Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor
ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică
numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Faptele ilicite atrag şi
răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de
terţi. (vezi art. 213-214, 218-219 C.civ.)
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice. Ca regulă generală, statul nu răspunde
decât în mod subsidiar pentru obligaţiile autorităţilor şi instituţiilor publice cu personalitate juridică şi
niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului. De asemenea, unităţile
administrativ-teritoriale nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile serviciilor publice care au
personalitate juridică şi se află în subordinea acestora. (vezi art. 223-224 C.civ.)
IV. Identificarea persoanei juridice
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România – art. 225 C.civ.
Sediul (atributul de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc, stabilit cu
această semnificaţie, în condiţiile legii) şi denumirea persoanei juridice sunt stabilite potrivit actului de
înfiinţare.
O persoană juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de
înregistrare în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare. Toate documentele care emană de la
persoana juridică trebuie să cuprindă atributele de identificare. (vezi art. 225-231 C.civ.)
V. Reorganizarea persoanei juridice – art. 232-243 C.civ.
1. Noţiune. Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot fi implicate
una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
Potrivit art. 233 C.civ. reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru
dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel.
2. Moduri de reorganizare. Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin:
- fuziune,
- divizare,
- transformare.
Fuziunea se face fie prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, şi
atunci drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice
care o absoarbe, sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică
nouă, situaţie în care drepturile şi obligaţiile persoanelor care se contopesc se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nou-înfiinţate.
 În cazul absorţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă de reorganizare, ci
numai pesoana juridică absorbită, în schimb, persoana juridică absorbantă îşi continuă existenţa ca
subiect de drept.
La contopire în schimb, în cazul formei de reorganizare dispar, ca subiecte de drept, toate
persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă persoană juridică, deci un subiect de drept
distinct de cele existente anterior.
(G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale
principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, 2018, p. 256)
Divizarea poate fi totală sau parţială. Divizarea totală se face prin împărţirea întregului
patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care
se înfiinţează prin divizare. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane
juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
4. Întinderea răspunderii în caz de divizare
Fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
-pentru obligaţiile legate de bunurile care formea ză obiectul drepturilor dobândite sau păstrate
integral
-pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor
dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute anterior potrivit art. 238 alin.
(1) C.civ.
(G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale
principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, 2018, p. 257)
Transformarea se produce atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu
înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice. În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se tranferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
(vezi art. 241 C.civ.)
În cazul transformării persoanei juridice, transmisiunea este universală, deci noua persoană
juridică este succesoarea universală a persoanei juridice care a încetat prin transformare (afară de cazul în
care legea specială ar dispune altfel).
(G. Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Fise de drept civil. Partea generala. Persoane. Drepturi reale
principale. Obligatii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, 2018, p. 257)