indaco.

ro |

LEGISLAŢIE RO LEGISLAŢIE EU JURISPRUDENŢĂ ACHIZIŢII PUBLICE MODELE AJUTOR IEŞIRE

căutare | repertoriu | tematici | instanţe | speţele mele | notificări

Iesire

Stimate client vă invităm să folosiţi serviciul alternativ Lege5, fără alte costuri suplimentare.

Click aici !

Folosiţi butonul de IEŞIRE din contul dvs când doriţi să părăsiţi serviciul!

Pentru a căuta un text în fereastra curentă folosiţi CTRL+F

Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Imprimare
Decizie nr. 652 din 06/04/2017 A daugă la Spetele M ele
A fiș ează tematic ile ac tului
A fiș ează ultimele 1 0 ac te
Decizia nr. 652/2017 - constatare nulitate act

SURSA: scj.ro
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 12 noiembrie 2012, sub nr. x/117/2012, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Specializat
Cluj sub nr. x/1285/2013, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta SC D. SA Bucureşti, în temeiul O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi al Legii nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, solicitând instanţei ca, în urma administrării probaţiunii, să dispună admiterea cererii şi, în
consecinţă: să constate nulitatea absolută a art. 5.1 şi 5.4, raportat la art. 1.2 din Contractul de credit nr. X încheiat la data de 10 aprilie 2008 între reclamantul A., în calitate de
Împrumutat, reclamanta B., în calitate de Garant, şi reclamanta C., în calitate de Coplătitor, pe de o parte, şi pârâta SC D. SA, pe de altă parte; să constate nulitatea absolută a
Actului adiţional nr. 2 din 17 iulie 2009 la Contractul de credit nr. X din 10 aprilie 2008, şi să constate nulitatea absolută a art. 4.3 şi 4.4 din Contractul de credit nr. X din 10 aprilie
2008.
Prin Sentinţa civilă nr. 561/2016, pronunţată la data de 1 martie 2016, în Dosarul nr. x/1285/2013, Tribunalul Specializat Cluj a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi
C., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA Bucureşti, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
În fapt, între pârâta SC D. SA şi reclamanţii A., B. şi C. s-a încheiat Contractul de credit nr. X din 10 aprilie 2008, pentru suma de 1.763.976 CHF, durata creditului fiind de 19 ani.
Potrivit art. 1.2 din contract dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi de marja băncii, 6%, aceasta din urmă fiind variabilă. În
continuare se arată că dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă valabil în acel moment şi marja băncii.
Potrivit art. 4.2 din contract, împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a contractului să încheie şi să reînnoiască, cu una din societăţile agreate în prealabil
de bancă, un contract de asigurare de viaţă, care sa acopere riscurile de deces şi invaliditate permanenta. Conform art. 4.4, banca poate, în situaţiile expres prevăzute, să încheie şi
sa reînnoiască, pe cheltuiala împrumutatului poliţele de asigurare de la art. anterioare dacă cealaltă parte nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, cu dreptul de a rezilia contractul,
pentru neplata ratelor de asigurare, peste 60 zile de la scadenta.
La art. 5.1 din contract se specifică faptul că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În continuare se arată că în
cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate
modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmând a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia, iar art. 5.4
prevede obligaţia de informare în sarcina clienţilor, cu privire la fluctuaţiile indicelui de referinţă.
Prin actul adiţional nr. 2 din 17 iulie 2009 s-a modificat marja băncii la 5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 22 mai 2009, actul adiţional fiind criticat sub acest aspect,
deşi include şi alte modificări de clauze. De asemenea este de reţinut ca reclamanţii au semnat acest act adiţional.
În ceea ce priveşte argumentele aduse în discuţie de către partea reclamantă, care vizează faptul ca primele de asigurare de viata ar fi crescut anual, în mod considerabil, în ceea
ce îl priveşte pe reclamantul A., instanţa a apreciat că ca acestea depăşesc cadrul procesual al acţiunii cu care reclamanţii au învestit instanţa, deoarece contractul de asigurare de
viaţă încheiat cu E. (ulterior, F. şi apoi G.) este un raport juridic distinct, care nu face obiectul acţiunii.
Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, a considerat instanţa, trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin
ea însăşi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-
credinţe. Însă, înainte de toate, trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000: "alin. (1) - O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau
împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Alin. (2) - O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura
ei, cum ar fi contractele standard reformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionişti pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Alin. (3) - Faptul că anumite
aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în
cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard reformulată a fost
negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Alin. (4) - Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de
exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Alin. (5) - Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura
produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau
ale altor contracte de care acesta depinde. Alin. (6) - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a
satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj
uşor inteligibil."
În conformitate cu prevederile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, a reţinut instanţa, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul
profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul
cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru
servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta
celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenţiei de credit şi inserată în cuprinsul art. 1.2 din Contract,
instanţa a constatat că, art. 1.2, rap. la art. 5.1 şi 5.4 conţin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari şi inteligibil. Astfel, dobânda este data de indicele de
referinţă şi marja băncii şi se revizuieşte la trei luni, în funcţie de aceşti indicatori. Având în vedere că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului
principal al contractului, iar dobânda face parte din preţ, în condiţiile în care clauzele reclamate conţin un mecanism de reglare a dobânzii exprimat în termeni clari şi inteligibil,
instanţa a apreciat că aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
 S-a mai reţinut că, pe cale de consecinţă, şi prevederea din actul adiţional nr. 2/2009 privind majorarea marjei băncii este exceptată de la controlul impus de art. 4 din Legea nr.
193/2000, marja făcând parte din dobânda variabilă - obiect al contractului, fiind însuşită, ca valoare majorată de către reclamanţi, alte motive de nulitate a actului adiţional
menţionat nefiind în concret invocate de către partea reclamantă.
În ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit privind obligativitatea încheierii de către reclamanţi a unor contracte de asigurare, instanţa a apreciat că
această prevedere reprezintă o măsură de garantare a rambursării creditului, în beneficiul pârâtei, fiind prevăzută în mod clar şi inteligibil în contract. Instanţa a reţinut că nicio
dispoziţie legală nu împiedică instituţia bancară la instituirea unor astfel de prevederi, iar o astfel de clauză nu este de natură să cauzeze nici un dezechilibru în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile părţilor având în vedere că odată acordat creditul către împrumutaţi, banca este singura care poate fi prejudiciată prin producerea unor evenimente de natura
celor pentru care se solicită încheierea unor contracte de asigurare. În niciun caz nu poate fi acceptată susţinerea pârâţilor privind faptul că o astfel de prevedere ar reprezenta o
dobândă mascată întrucât banca nu dobândeşte nicio sumă de bani în urma încheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate doar societăţii de asigurare.
Pentru aceste motive, instanţa a respins cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract şi, pentru identitate de raţiune,
instanţa a respins şi cererea reclamanţilor de anulare a clauzei prevăzute de art. 4.4 din contract.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen, reclamanţii A., B. şi C., la data de 16 august 2016, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeaşi dată.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1068/2016, pronunţată la data de 20 decembrie 2016, în Dosarul nr. x/1285/2013, a respins apelul declarat de
apelanţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei civile nr. 561 din 1 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/1285/2013 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a menţinut-o în întregime.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele motive:
Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata D. SA a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de către apelanţi, aceştia neavând calitatea de
consumatori, în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
Între părţi, s-a reţinut, la data de 10 aprilie 2008, s-a încheiat contractul de credit nevoi personale cu garanţie imobiliară - refinanţare, contract prin intermediul căruia intimata a
acordat apelanţilor un credit în cuantum de 1.763.976 CHF.
La data de 17 aprilie 2008 s-a alimentat contul CHF al apelanţilor cu suma de 1.763.976 CHF, sumă evidenţiată în istoricul tranzacţiilor contului sub denumirea " start credit". Din
totalul sumei mai sus-menţionate, s-a reţinut de către intimată suma de 35279.52 CHF, cu titlu de comision acordare, diferenţa în cuantum de 1728751.00 CHF făcând obiectul
unei operaţiuni de schimb valutar iniţiată de către apelanţi.
La data de 17 aprilie 2008 prin ordinul de schimb valutar semnat de către apelanţi s-a procedat la efectuarea unei operaţiuni de schimb valutar din CHF în EURO, suma rezultată
în urma efectuării acestei operaţiuni fiind de 1.080.463,38 EURO.
Suma de 1.080.463,38 euro a fost întrebuinţată de către apelanţi după cum urmează: cu suma de 55.063,67 euro s-a procedat la rambursarea integrală a unui alt credit în
moneda euro, contractat tot de la intimata-pârâtă; suma de 99.869,26 euro a fost folosită de către apelanţi în vederea rambursării anticipate a unui alt credit încheiat de către
aceştia cu H. SA. (ambele aspecte rezultând din cuprinsul secţiunii 3 - Tragerea creditului, art 3.1 din contractul de credit dedus judecaţii, precum şi cuprinsul Ordinului de plata
anexat prezentelor), iar diferenţa de suma în cuantum de 922.450.00 euro a fost transferată de către apelanţi, la data de 21 aprilie 2008 în contul societăţii comerciale I. SRL, cu titlu
creditare firmă. Acest aspect rezultă atât din cuprinsul extraselor de cont, cât şi din cuprinsul ordinului de plata redactat şi semnat de către apelanţi.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "prin consumator se înţelege orice persoană fizică, sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii,
care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie artizanale ori liberale".
Protecţia asigurată atât de norma internă, cât şi de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziţie cu profesionistul,
acţionează în afara activităţii sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menţionate şi care nu acţionează în scopul obţinerii unui profit. Raţiunea
reglementărilor este comună, respectiv, de protejare a consumatorului care se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere
cât şi nivelul de informare.
În acest sens, instanţa de apel a apreciat că relevantă este şi sentinţa pronunţată la data de 22 noiembrie 2011 în cauza Benincasa (C-542/99), Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene reţinând că numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor
necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular (...) în materie de protecţia a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul
unui contract care are ca scop o activitate profesională (pct. 17)".
Raportat la cele mai sus expuse, în condiţiile în care reclamanţii apelanţi au contractat împrumuturile cu scopul de a achiziţiona imobile pentru realizarea unor investiţii, iar nu
pentru satisfacerea intereselor lor în calitate de consumatori finali privaţi, Curtea a considerat că aceştia nu au calitatea de consumator. Apelanţii au dorit contractarea creditului
dedus judecaţii în scopuri exclusiv comerciale, actele depuse la dosar dovedind că sumele de bani au fost necesare în vederea dezvoltării unor afaceri comerciale, prin creditarea
societăţii I. SRL, în privinţa acestui contract de credit apelanţii neavând calitatea de consumatori care au contractat un credit pentru nevoi personale, raportat la cele sus-arătate
apreciind instanţa de apel că apelanţii nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii B., C. şi A., solicitând instanţei ca, prin decizia pe care o va pronunţa să dispună: în principal, casarea deciziei
atacate, cu trimiterea cererii de apel spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea atacată; în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de
apel formulate împotriva Sentinţei civile nr. 561/2016 a Tribunalului Specializat Cluj în Dosarul nr. x/1285/2013 şi, consecutiv, modificarea în tot a sentinţei civile apelate în sensul
admiterii cererii de chemare în judecată formulată de aceştia în contradictoriu cu D. SA.
În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. au relevat aspecte prealabile cu privire la decizia recurată, în
primă instanţă, şi în ceea ce priveşte decizia instanţei de apel, legat de premisele de fapt reţinute de către instanţa de apel pentru pronunţarea deciziei şi raţionamentul instanţei de
apel pornind de la aceste premise şi, în dezvoltarea motivelor de recurs a invocat, în esenţă, următoarele:
Deşi din dispozitivul deciziei recurate ar rezulta că instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra cererii de apel, analizarea şi interpretarea considerentelor reflectă de fapt că instanţa
de apel a reanalizat de fapt cererea introductivă, prin prisma unor apărări formulate de către intimată pentru prima dată în apel, prin concluzii scrise, cu privire la pretinsa
inadmisibilitate a acţiunii.
Or, arată recurenţii-reclamanţi, raportat la lipsa unei prejudicieri a fondului cererii de apel, cu încălcarea flagrantă a normelor de procedură incidente, este imperios necesară
casarea deciziei recurate şi trimiterea prezentului litigiu instanţei de apel, în vederea judecării cererii de apel prin prisma motivelor de apel invocate, pe care instanţa de apel nu le-a
analizat.
În acest sens, aspectul esenţial al prezentului recurs raportat la faptul că în mod greşit instanţa de apel a analizat inadmisibilitatea cererii introductive, fără a fi învestită în acest
sens prin cererea de apel şi cu încălcarea principiului "non reformatio in pejus", şi, consecutiv, nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel.
Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 vechiul C. proc. civ., dar şi motivul de modificare de la art.
304 pct. 9, raportat la prevederile art. 312 alin. (2), dar şi alin. (5), fiind oricum necesară casarea cu trimitere spre rejudecare, având în vedere că instanţa de apel nu a intrat în
judecata cererii de apel.
În subsidiar, în măsura în care instanţa consideră că neprejudicierea fondului cererii de apel nu reprezintă un motiv de casare cu trimitere spre rejudecare, apreciază recurenţii că
trebuie să se procedeze la modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii de apel şi schimbării sentinţei, în sensul admiterii cererii introductive.
Prin solicitarea de casare a deciziei apelate, formulată în principal, recurenţii-reclamanţi apreciază că sunt în primul rând relevante precizări cu privire la învestirea instanţei de
apel, arătând că, instanţa de apel a respins apelul lor reţinând că nu ar fi aplicabilă protecţia oferită de Legea nr. 193/2000, deşi această chestiune nu a fost reţinută sau analizată
prin sentinţă şi nici nu a fost invocată, în mod evident, de către aceştia, prin cererea de apel.
Susţin recurenţii-reclamanţi că, analizarea de către instanţa de apel, pentru prima dată în apel şi fără să fi fost învestită în mod legal în acest sens, a chestiunilor ce ţin de
considerarea lor ca fiind reclamanţi şi, consecutiv, incidenţa Legii nr. 190/2000, este vădit inadmisibilă şi reprezintă o încălcare flagrantă a prevederilor legale incidente, atât din
perspectiva inadmisibilităţii cererilor/apărărilor noi în apel, dar şi raportat la limitele caracterului devolutiv al apelului şi a încălcării principiului non reformatio in pejus, prevederi
exprese şi imperative încălcate în mod flagrant prin decizia apelată - art. 292 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ., reguli care sunt exponentul principiului tantum
devolutum quantum judicatum.
Aceste reguli imperative, se mai arată, reprezintă o garanţie pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie - deci, dacă în faţa instanţei de fond nu s-a invocat inaplicabilitatea
Legii nr. 193/2000, raportat la faptul că recurenţii-reclamanţi nu au avut calitatea de consumatori, atunci în mod cert nu se poate pune în discuţie acest aspect direct în faţa instanţei
de apel.
Consideră recurenţii-reclamanţi că intimata ar fi putut să aducă în discuţie apărările cu privire la aşa-zisa lipsă a calităţii de consumatori doar pe calea unor critici cu privire la
sentinţa apelată.
Or, astfel de susţineri nu au fost formulate nici pe calea unui apel principal, nici pe calea unui apel incident, singura cerere de apel formulată împotriva sentinţei fiind cea a
recurenţilor, şi, în mod evident, concluziile scrise depuse la al doilea termen de judecată în faţa instanţei de apel prin care s-a invocat prima dată că recurenţii-reclamanţi nu ar fi
consumatori, nu poate fi calificat ca un apel incident şi, consecutiv, nu poate fi luat în considerare.
Consecutiv, analizarea lor de către instanţa de apel s-a realizat cu încălcarea limitelor caracterului devolutiv al apelului reclamanţilor, respectiv cu încălcarea principiului tantum
devolutum quantum appelatum.
Recurenţii-reclamanţi B., C. şi A. au mai susţinut că, instanţa de apel nu putea să reţină nici din oficiu inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată/neaplicarea dispoziţiilor
Legii nr. 193/2000 raportat la faptul că reclamanţii nu ar fi consumatori, în acest sens, se vorbeşte de încălcarea flagrantă a principiului "non reformatio in pejus".
Din moment ce a respins apelul reclamanţilor fără a se pronunţa asupra motivelor de apel, reţinând doar că, de fapt, cererea de chemare în judecată trebuia să se respingă
pentru că nu ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 întrucât nu ar fi consumatori, în mod evident decizia de apel nu a fost pronunţată în limita motivelor de apel invocate de
reclamanţi.
 Or, pronunţându-se asupra acestor chestiuni, pentru prima dată invocate prin concluzii scrise, în apel (prin care s-a schimbat temeiul de respingere a cererii de chemare în
judecată apreciindu-se implicit că a vorbit de o acţiune inadmisibilă), fără să aibă posibilitatea să se exercite în mod efectiv dreptul la apărare şi să mai exercite un control judiciar
de fond asupra acestei soluţii, cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, în mod clar li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac, în mod greşit reţinându-se că nu ar
avea calitatea de consumatori.
Prin petitul referitor la modificarea deciziei apelate - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, motivele de apel formulate de
către reclamanţi, dar nesoluţionate de către instanţa de apel, reflectă o aplicare greşită a prevederilor de drept material, fiind astfel justificată admiterea prezentului recurs,
modificarea deciziei instanţei de apel în sensul admiterii acestei căi de atac şi, consecutiv, schimbarea sentinţei civile apelate.
Cu privire la incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în contextul clauzelor contractului de credit privitoare la dobândă care au caracter abuziv, recurenţii-reclamanţi au arătat
că, acest articol reprezintă, practic, o transpunere în dreptul român a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, fiind analizat recent de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul
hotărârii preliminare pronunţate în Cauza C-143/13 - Matei şi Matei, fiind arătate, în continuare, ca şi aspecte relevante şi în prezenta cauză, parag. 49, parag. 55, 56, parag. 59, 60
reţinute în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Remarcă, aşadar, recurenţii-reclamanţi că prin sentinţa civilă apelată, în contextul analizei incidenţei art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul clauzelor contestate
privind dobânda, instanţa de fond a încălcat hotărârea preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-143/13, statuând în mod fundamental greşit în
sensul în care, aceste clauze sunt exceptate de la controlul art. 4, întrucât vizează definirea obiectului principal al contractului.
Ca atare, au arătat recurenţii-reclamanţi, întrucât majorarea dobânzii este lipsită de orice motivaţie întemeiată, se poate concluziona că clauzele privitoare la dobândă permit
profesionistului (în speţă, intimatei) modificarea unilaterală a contractului şi, suplimentar, ele nu se subsumează excepţiei prevăzute alin. (1), lit. a), par. 2 din lista cuprinzând
clauzele considerate ca fiind abuzive, situaţie în care prima instanţă, pe lângă faptul că a încălcat hotărârea preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în
cauza Matei şi Matei, a pronunţat o hotărâre contrară anexei nr. 1 a Legii nr. 193/2000, refuzând să constate nulitatea clauzelor privitoare la dobândă chiar şi în condiţiile în care ele
sunt enumerate expres de legiuitor în categoria clauzelor abuzive.
Separat de aceste aspecte şi mergând mai departe, chiar şi dacă prin absurd s-ar aprecia că dobânda este inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, oricum, susţin
recurenţii-reclamanţi, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este incident în speţă, întrucât, contrar poziţiei instanţei de fond, mecanismul de reglare a dobânzii nu este exprimat
în termeni clari şi inteligibili.
Pe cale de consecinţă, este evident faptul că art. 1.2, prin raportare la art. 5.1 şi 5,4. din contractul de credit nu stabilesc de o manieră clară şi inteligibilă dobânda, contrar celor
reţinute de instanţa de fond, situaţie în care nu este aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. în opinia recurenţilor, soluţia corectă fiind constatarea caracterului abuziv al
clauzelor privitoare la dobândă.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat lipsa caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.3 şi 4.4 din contractul de credit, referitoare la
obligativitatea încheierii unor contracte de asigurare.
În privinţa acestor clauze, instanţa de fond nu a negat lipsa caracterului negociat şi nu a constatat incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă a considerat că ele nu sunt
abuzive, întrucât obligativitatea încheierii unor contracte de asigurare nu creează un dezechilibru în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor.
Sub acest aspect, recurenţii înţeleg să critice în primul rând faptul că instanţa de fond nu a înţeles argumentele care justifică caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.3 şi
4.4. din contractul de credit. Mai precis, prin acţiunea introductivă a relevat caracterul abuziv al clauzelor nu din perspectiva necesităţii încheierii unor contracte de asigurare, ci
exclusiv din perspectiva necesitaţii încheierii unor contracte de asigurare cu un asigurător impus de bancă.
În acest caz, dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor se manifestă în planul limitării libertăţii contractuale a recurenţilor-reclamanţi, pentru a satisface o dorinţă a băncii
(alegerea asigurătorului agreat) stipulată fără o raţiune pragmatică, coerentă şi în special de o manieră abuzivă.
Prin urmare, susţin recurenţii-reclamanţi că în mod greşit prima instanţa de fond nu a reţinut îndeplinirea tuturor condiţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privinţa
clauzelor de la art. 4.3 şi 4.4 din contractul de credit, deşi aceste clauze au un caracter abuziv evident, care impunea admiterea pretenţiilor lor.
Legal citată, intimata-pârâtă D. SA Bucureşti a formulat întâmpinare în recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea în totalitate a deciziei civile
recurate, ca fiind pronunţată cu respectarea exigenţelor de legalitate.
Prealabil examinării recursului, cât priveşte motivul nou de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte reţine că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 3 C. proc.
civ., recurenţii-reclamanţi nu au invocat în condiţiile legii necompetenţa, nu s-a invocat nici prin întâmpinare, nu s-a pus niciodată în discuţie necompetenţa funcţională a Tribunalul
Specializat Cluj, astfel încât, o asemenea critică nu poate fi primită.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis şi a se dispune casarea
deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este cel al dreptului la apărare: ambele părţi (reclamantul, pârâtul) trebuie să aibă posibilitatea de a lua
cunoştinţă de actele dosarului, de a propune probe în apărare, de a pune în discuţie pretenţiile părţii adverse şi de a apela la serviciile unui apărător calificat (avocat, consilier
juridic).
În speţă, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulate de către apelanţi - recurenţii-reclamanţi B., C. şi A.,
s.n., apreciind că aceştia nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, neavând calitatea de consumator.
Este de observat că, o atare inadmisibilitate a fost propusă la instanţă de către intimata-pârâtă D. SA Bucureşti prin concluziile scrise depuse la dosar abia la data de 6
decembrie 2016, cu puţin înaintea termenului de dezbateri din 13 decembrie 2016, când, reprezentanta apelanţilor - recurenţii-reclamanţi, s.n. a învederat instanţei că această
apărare a fost formulată prima dată prin concluziile scrise din apel, ca atare, reprezintă o cerere nouă în apel şi inadmisibilă potrivit art. 292 C. proc. civ. (astfel cum rezultă din
practicaua încheierii de şedinţă din data de 13 decembrie 2016).
Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la judecarea pricinii, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluţionare a cauzei, în mod neprocedural şi fără ca
o atare inadmisibilitate să fie pusă în prealabil în discuţia părţilor ori fără a fi fost comunicată apelanţilor, încălcându-li-se, astfel, principiul contradictorialităţii şi cel al respectării
dreptului la apărare.
În acest context, Înalta Curte constată că în mod eronat instanţa de apel a procedat la judecarea pricinii, în condiţiile în care, în cauză, se formulase pentru prima oară
inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, care nu a format obiect de analiză al primei instanţe şi nici al vreunui motiv de apel, apelanţii B., C. şi A. - recurenţi-reclamanţi, s.n. -
fiind în imposibilitatea de a se apăra, în acest caz vătămarea părţii fiind prezumată, iar hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Căci, procedând la judecarea cauzei cu nerespectarea dispoziţiilor privitoare la contradictorialitate, instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al apelanţilor B., C. şi A. -
recurenţi-reclamanţi, s.n. - şi a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sub aspectul egalităţii armelor, fiind evidentă
vătămarea acestora.
Înalta Curte constată, astfel, că sunt fondate criticile invocate în recurs şi care, sub aspectul conţinutului, au fost încadrate în drept în art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinându-
se încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare al părţii şi a principiului contradictorialităţii, a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii deciziei astfel pronunţate.
Din această perspectivă, găsind a fi incident motivul de casare prevăzut la art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, decurgând din
pronunţarea acesteia cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul,
va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B., C. şi A. împotriva Deciziei civile nr. 1068/2016 din 20 decembrie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2017.

loaded in 0 0 :0 0 :0 0 .5 6 2