-BALNEOCLIMATOLOGIE-

20-02-2009

Curs nr. 1
Introducere

Balneologia = este un domeniu ştiinţific conectat medicinei; în

România fiind introdusă de balneoclimatologie şi fizioterapie. Se foloseşte
în noţiunile geografice termenul de staţiune balneoclimatică şi nu
balneoclimaterică.
Staţiunile balneoclimatice au rol de oprire a viciilor ca tabagismul
sau alcoolismul; relaxare fizică şi psihică; ca nucleu de activităţi
individuale; loc în care se poate determina unitatea familiei etc.
Staţiunile balneare climatice sunt legate de 2 componente: cea a
cadrului natural, redate de climă şi de resurse minerale (izvoare şi ape
termale).
Staţiunile clasice sunt distribuite geografic după starea climatică ce
poate fi favorabilă practicării acestui tip de turism, (zonele temperate de tip
continentale şi chiar oceanice), des întâlnire în zonele depresionare şi
montane.
 Curs nr. 2
Concepte ale balneoclimatologiei

balneum (lat.) – baie;

logos (gr.) – studiu;
balneologie (fr.) – balneologie;
BALNEOLOGÍE s.f. ramură a medicinei care studiază acţiunea
profilactică şi curativă a apelor termale sau minerale şi a nămolurilor.
CLIMATOLOGÍE s.f. ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea
climei de pe glob şi cu importanţa ei pentru viaţa organică.
Metodele de tratament în cura balneară:
-metodele terapuetice in medicina sunt grupate in 4 categorii:
a. metode artificiale, care încearcă înlăturarea bolilor prin intervenţiile
chirurgicale;
b. substituţia, înlocuirea unor substanţe vitale din organism care sunt
produse în cantităţi insuficiente (insulina); înlocuirea unor organisme
afectate cu organizări artificiale;
c. dirijarea funcţiilor, (farmatoterapia sau dietoterapia), făcând parte şi
cura internă;
d. factorii naturali, în staţiunile climatice. Aceasta terapie poate fi grupată
în 3 categorii de cură:
- cură profilactică;
- cură terapeutică;
- cură de recuperare.
Curele de recuperare în staţiunile balneoclimatice sunt axate pe
următoarele direcţii:
- recuperarea afecţiunilor sistemice locomotore;
- recuperarea afecţiunilor neurologice;
- eficienţa foarte mare, recuperarea şi tratarea afecţiunilor cardiovasculare;
- afecţiuni-crono-respiratorii.

7-03-2009
Curs nr. 3
Principalii factori naturali pe care se bazează cura balneoclimatică:
- apele minerale şi termale;
- lacuri cu valenţe terapeutice;
- nămolurile terapeutice;
- gazele terapeutice;
- litoralul marin;
- clima.
 1. Apele minerale
Conform acestora, apa minerală este considerată o apă ce provine
dintr-o sursă naturală, cu un anumit conţinut de săruri minerale şi
microelemente. Aceasta are o componenţă constantă în raport cu
fluctuaţiile ciclice anuale.
Conţinutul acestora în săruri trebuie să fie de cel puţin 1.000 mg/l.
De asemenea, este considerată apă minerală, apa care are un conţinut de
cel puţin 250 mg CO2/l. Pentru utilizarea lor în scop terapeutic, apa
minerală trebuie sa fie pură din punct de vedere bacteriologic, sa aibă
acţiune terapeutică demonstrată şi un debit suficient de mare.
În funcţie de aceasta, apele termale apele termale sunt clasificate
după temperatură în următoarele
categorii:
- hipotermale (T 20-36ºC);
- izotermale (T 36-41ºC);
- hipotermale (T>41ºC).
Staţiuni cu ape termale: Panukkale (Turcia), Termopile (Grecia),
Hajduszoboszlo(hoidusoboslo) (Ungaria), Heviz s.a. Apele termale provin
din mai multe surse, de foarte multe ori acestea combinându-se în apariţia
unui izvor:
- apele de profunzime, provin din apa de condensare a magmelor vulcanice
denumite şi ape juvenile; intruziunile magmatice ce se răcesc la adâncimi
mari în scoarţa terestră produc apa juvenilă deoarece cristalizarea
magmelor pune în libertate constituenţi volatili, preluaţi de apele de mare
adâncime.
- apele de suprafaţă, cele provenite din precipitaţii înfiltrate în sol şi
mineralizate la nivelul formaţiunilor geochimice, cunosute şi sub
denumirea de ape vadoase. Apa meteorică este lipsită de săruri minerale
dar se încarcă în ascendenţă din atmosferă cu CO2, O3, N, ceea ce îi
asigură o reactivitate ridicată faţă de rocile cu care vin în contact cu scoarţa
terestră.
- apele fosile, provin din pânze subterane captive formate în perioadele
geologice foarte vechi. Principala problemă ale acestor ape este că nu pot fi
regenerabile. O altă clasificare este cea după viteza apei în subteran:
1. ape cu dinamică mare, cu o circulaţie rapidă ce nu permite o
mineralizare complexă de cele mai multe ori acestea fiind ape
bicarbonatate. Viteza ridicată a acestor ape nu permite dizolvarea iodului
sau bromului chiar dacă acestea sunt prezente în rocă.
2. ape cu dinamică medie, sunt apele sulfatate calcice şi magneziene.
3. ape cu dinamică redusă, care au timp să dizolve iodul sau bromul.
Clasificarea fizico-chimică ale apelor minerale
Clasificările româneşti încadrează apele minerale sub aspect fizico-
chimic în 3 grupe:
- apele oligominerale (in cantiatte redusa). cu un conţinut mai mic de 1 g/l
de substanţe dizolvate. Apele oligominerale sunt de foarte multe ori şi ape
termale care sunt utilizate în cura externă (Călani. B. Felix, Geoagiu Băi).
Apele oligominerale reci sunt utilizate în cura internă la Călimăneşti,
Olăneşti, Slănic Moldova ş.a., iar pe plan extern sunt cunoscute ape de
acelaşi tip în Italia (Fiuggi), Apuania, Bormio), în Franţa sunt cunsocute
apele minerale de la Evian, în masivul centr. fr. (Neris, Saint-Perrier),
Cehia (Joachimo), UK (Both).
Ca efecte terapeutice aceste ape au efect relaxant pentru sistemul
muscular şi furnizeazî eliminarea sărurilor din organism.
- apele carbogazoase, au un conţinut de cel puţin 1 g/l CO2; apele
carbogazoase simple sunt rare. În România (Buziaş, Borsec, Biborţeni); pe
plan extern sunt cunoscute cele din Rusia (Kislovodsk), Franţa (Vals les
Buins), Italia (Pellegrino), Germania (Bad Bruckhnan). Principala utilizare
terapeutică în cura internă este pentru afecţiunile gastrice, intestinale,
pancreatice şi biliare, iar în cura externă au rol vasodilatator şi hipotensiv.
Principala valenţă terapeutică este pentru bolile cardiovasculare.
- apele alcaline, conţin cel puţin 1 g/l bicarbonat de sodiu, acestea sunt
folosite în special în cura internă, făcând parte apele de la Sângeorz Băi şi
Halnaş Băi sau din Franţa (Vichy), Rusia (Borjoni), Germania (Ems), Italia
(Ischia). Aceste ape sunt eficiente în reducerea acidităţii stomacale şi
scăderea colesterolului.
- apele alcalino-feroase, au conţinut de > 1 g/l substanţe dizolvate în care
predomină şi anionul bicarbonic, precum cationii de Ca şi Mg. În România
sunt prezente la Lipova, Zizin, Borsec şi sunt indicate pentru cura internă
în tratarea stărilor alergice, a dermatozelor şi a tulburărilor în metabolismul
Ca.
- apele feruginoase, au un conţinut de cel puţin 10 mg/l Fe, acestea trebuie
încarcate suplimentar cu CO2 care preîntampină precipitarea Fe după
îmbuteliere. Localizate la Băile Tuşnad, Vatra Dornei, pe plan extern în
Belgia (Spa), Germania (Bruckhnan). Aceste ape feruginoase au acţiune
benefică asupra bolilor metabolice.
- apele arsenicale, 0,7 mg/l arseniu, în România (Covasna); pe plan extern
se găsesc în Italia (Pazzuoli), Germania (Bad Durckheim).
- apele clorurate sodice, cu o concentraţie de 1 g/l clorură de sodiu şi sunt
indicate în special în cura internă, localizate în regiunile salifere din
subcarpaţi sau în Transilvania, iar pe plan extern în Germania (Baden
Baden), Franţa (Montecaltini). Aceste ape stimulează circulaţia periferică
şi au acţiune terapeutică asupra mucoasei interne respiratorii.
- apele iodurate, au un conţţinut de 1 mg/l iod, în ţara noastră (Olăneşti,
Govora, Călimăneşti). Aceste ape reglează acţiunea glandei tiroide şi
intervin în metabolismul grăsimilor.
- apele sulfuroase, au un conţinut de cel putin 1 mg/l sulf titrabil, aceste
ape sunt folosite în cura externă, în concentraţii ridicate fiind periculoase
în cura internă. Aceste ape provin din depozite de gips sau bitum, dar pot
proveni şi din acţiuni reducătoare exercitat de bacterii asupra substanţelor
organice. Sunt limpezi şi incolore la izvor dar în contact cu aerul,
hidrogenul sulfurat se oxidează, ceea ce duce la precipitarea sulfului: Iaşi
(Nicolina), Herculane (B. Herculane), Pucioasa, iar pe plan extern se
determină cele din Germania (Aachen), Franţa (Uriage); printre efectele
terapeutice se remarcă stimularea secreţiei biliare, stimularea pancreasului
şi al acţiunii inflamatorii.
- apele sulfatate, conlin sulf în formă oxidată utilizată în cura internă;
Cehia (Karlovy Vary), Franţa (Vitrel). Acestea provin din depozite bogate
în gips, iar principalele efecte constau în stimularea secreţiei hepatice.
- apele radioactive, eficiente în problemele sistemului endocrin.
Producţia de apă minerală
În România producţia de apă minerală naturală în 2007 era de 1.021
mil. l, faţă de 152 mil. l în 1992, cu un consum mediu de apă de cca. 56
l/pers. toate aceste statistici ce arată că producţia actuală este mai mare faţă
de trecut nu reprezintă altceva decât o cifră care este de 3 ori mai mica faţă
de statele vestice europene.
Apele minerale din România, grupate în 9 areale geochimice:
- pod. moldovenesc, Vaslui (Drânceni), Iaşi (Nicolina, Strunga,
Răducăneni);
- Dobrogea, ape mezotermale (Mangalia);
- c. Română, cu pânze freatice minerale în preajma lacurilor sărate Bărăgan
(Amara, L. Sărat);
- C. Orientali cu 3 zone, respectiv depresiunea pericarpatică (Oglinzi,
Bălţăteşti, Tg. Ocna), unitatea flişului, aria mofetică legată de lanţul
vulcanic.
- C. Meridionali, sunt reduse, dar principalele regiuni (B. Herculane, ş.a.);
- depr. Getică, ape minerale din sedimentarul regiunilor respective, de la
Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Căciulata, Cozia;
- mţ. Apuseni, cu ape minerale legate de depozite de calcar cum sunt cele
de la Moneasa, Geoagiu Băi;
- depr. Transilvaniei, cu ape de mineralizaţie salină, Sovata, Ocna Sibiului,
Ocna Mureş etc.;
- c. de Vest, localităţi principale în apropierea surselor de apă termală,
Băile Felix, Băile “1 Mai”, Călacia, Satu Mare.

13-03-2009
Curs nr. 4
2. Lacuri cu valenţe terapaeutice
Sunt date de:
- limane maritime (L. Techirghiol), caracterul lor terapeutic, este dat de
prezenţa unor pelicule de apă dulce la suprafaţa provenită din alimentarea
pluvială şi orizonturile din profunzime care au o salinitate ridicată;
- limane fluviale sau lacuri de câmpie, componenţa chimică a acestor lacuri
depinde de solul din bazinele de alimentare. De multe ori fundul lacului
este format din argile care înpiedică înfiltrarea apelor din pânza freatică şi
pot conţine şi apă din depozite geologice mai vechi şi pe fundul acestor
lacuri datorită unor dinamici reduse se pot depune mâluri sapropelice;
- limane formate în masivele de sare, proprietatea cea mai importantă a
acestor lacuri provine din procesul de heliotermie, care este specific şi
constă în încălzirea puternică a stratului superficial care este si mai dur ce
poate ajunge la 45-50ºC până la adâncimi de 2 m şi chiar de 60ºC până la
2-3 m. Această proprietate este dată de căldura specifică ridicată a sării a
cărei concentraţie poate ajunge şi la 250‰ faţă de salinitatea mărilor care
este de 35-40‰.
3. Nămolurile terapeutice
Utilizarea ştiinţifică a acestor nămoluri a fost fundamentată prin
analize chimice abia începând în sec. XVIII. Criteriile de clasificare şi
indicaţiile terapeutice fiind puse la punct în anii ’30. Toate sedimentele şi
pământurile cu prorietăţi terapeutice, poartă denumirea de peloid, acestea
sunt substanţe ce se formează în condiţii naturale sub influenţa factorilor
geoecologici şi care în stare indivizată şi în amestec cu apa sunt folosite în
practica medicală sub formă de băi sau proceduri locale. Sedimenetele cu
proprietăţi terapeutice se pot depune fie în mediul lichid (nămolurile
sapropelice şi nămolurile de izvor), fie se pot forma în mediul aerian prin
dezagregarea unor minerale sau roci. În structura nămolurilor se disting 3
faze:
- faza solidă, ce cuprinde substanţe minerale şi organice care se găsesc în
stare coloidală. Scheletul solid al nămolului este constituit dintr-o structură
cristalină compusă din săruri insolubile în apă (sulfatate sau silicate) şi o
structură argiloasă formată din dioxizi de siliciu şi cantităţi mici de oxizi;
- faza lichidă, reprezentată de soluţia apoasă a substanţei solubile organice
şi anorganice care îmbină spaţiile din particulele solide;
- faza gazoasă, reprezentată de hidrogen sulfurat, CO2, metan sau hidrogen
propriu-zis;
În funcţie de origine există mai multe categorii de nămoluri:
1. nămolurile sapropelice, sunt nămoluri negre, sulfuroase
produse în urma proceselor de putrefacţie în lipsa
O2. Se formează în bazinele acvatice cu o dinamică redusă a apelor de
profunzime. Nămolurile acestea au o parte lichidă clorurată sulfatată sau
carbonatată şi o parte solidă compusă din roca de bază a bazinului, cu fito
şi zooplancton şi chiar materiale solide aduse de vânt. O categorie a
acestora este prezenţa hidrogenului sulfurat, a cărui acţiune a oxizilor de
Fe, conduce la formarea hidrosulfurii de Fe, care dă amestecul de culoare
neagră. În România cele mai cunoscute nămoluri sapropelice sunt cele de
la Techirghiol, Amara şi L. Sărat, nămoluri fosile de la Sovata şi Ocna
Sibiului precum şi nămolurile din M. Neagră. Cele mai mari rezerve de
nămoluri sunt în bazinele marine.
2. nămolurile de izvoare minerale, acestea iau naştere la
emergenţa unor izvoare prin sedimentarea sărurilor
pe care acestea le conţin. Faza lor solidă depinde de mineralizarea acestor
ape, cele mai cunoscute izvoare din ţara noastră sunt cele de la Sângeorz
Băi.
3. turbele, sunt forme de trecere de la lemn la cărbune cu vârstă
cuaternară, fiind compuse din humus şi materiale vegetale, În stadiul de
descompunere sau de mlăştinire. Au culoare brună şi se formează în
regiunile mlăştinoase sau cu pantă redusă. Cele mai mari rezerve de turbă
din România sunt concentrate in depr. C. Orientali.
Caractere balneare ale peloizilor
- în afara componentelor chimice aceste nămoluri trebuie să aibă şi o
capacitate mare de fixare a apei, trebuie să fie plastici cu dispersie bună,
densitate ridicată, capacitate mare de absorbţie şi de reţinere a căldurii;
- peloizii sunt de obicei bazici având un Ph de 9-10;
- proprietăţile terapeutice sunt determinate de componentele chimice,
organice şi anorganice, solubile ce pot străbate bariera cutanată şi pot
constitui subtanţe capabile să intervină în metabolismul celular.
Nămolurile au şi un conţinut ridicat de vitamine ce pot acţiona ca
factori densibilizanţi, antialergici antiflamatori prin acţiune bactericidă;
 În România staţiunile care folosesc peloizi în cura balneară sunt
Amara, Balta Albă, L. Sărat, Techrghiol pentru nămoluri sapropelice;
Covasna, V. Dornei, pentru turbă; Govora, Ocna Sibiului şi iarăşi Covasna
pentru nămolurile minerale.

4. Gazele terapeutice
Provin din emanaţii naturale ce sunt specifice manifestărilor
vulcanice şi post vulcanice cunsocute şi sub denumirea de ultimele forme
de vulcanism. Principalele gaze libere emanate în aceste situaţii sunt CO2,
N, hidrogenul sulfurat, metanul şi chiar gaze rare. Azotul nu lipseşte din
nici o degajare de gaze libere fiind prezent atât în degajările puternice de
CO2 din regiunile vulcanice sau cele de metan din câmpurile petroliere sau
de gaze naturale. Azotul nu are proprietăţi terapeutice, cel mai important
gaz fiind CO2, care apare în regiunile vulcanice reprezentând ultima formă
de manifestare a vulcanismului. Emanaţiile de CO2 sunt cunoscute sub
numele de mofetî; există 2 tipuri de mofete:
- naturale, ce constau în captarea gazului emanat şi folosirea lui ca atare în
scop terapeutic, în încăperi special amenajate ce permit manifestarea
gazului;
- prin extractia de CO2 este obţinut din apele minerale carbogazoase.
 Uneori mofetele pot fi asociate cu emanaţii sulfuroase, caz în care
sunt cunsocute sub denumirea de sulfatare. În galerii subterane, s-au
excavaţii naturale dacă atmosfera este suprasaturată în vapori de apă
putâand apărea unele mofete naturale. Cele mai cunoscute mofete din
România sunt cele de la Covasna; cele mai recomandabile mofete pentru
curele terapeutice sunt cele cu CO2, dar cele cu ape minerale carbogazoase
sunt cu mult mai eficiente în cazul curelor interne sau externe. Principalele
efecte terapeutice rezultă din efectul ce-l au asupra vaselor dilatatoare,
recomandate în special pentru afecţiunile cardiovasculare şi locomotorii.

20-03-2009

Curs nr. 5
5. Radioactivitatea
Radiţia naturală pe care o pot prezenta apele minerale şi gazele
mofetice este cauzată de izotopi radioactivi ce pot fi dizolvaţi în apa din
pânza freatică sau în gazele care difuzează sau emană din rocă.
Elementele radioactive deţin factori instabili şi emit radiaţii nucleare
alfa şi gama. Aceste radiaţii au capacitate de a ioniza elemente gazoase şi
pe cele solide, activează hidrogenul, descompune apa, proces care stă la
baza acţiunii lor farmaceutice.
Radiaţia naturală este cauzată în cea mai mare parte de dezintegrarea
uraniului şi a radiului.
 Uraniul este concentrat în depozite geologice, urme de cantităţi
foarte mici găsindu-se în toate apele naturale de adâncime.
Zăcămintele de origine biologică au o capacitate ridicată de
absorbţie faţă de uraniu. Concentraţia maximă în apa de băut este de
5×10‾5 g U/l.
Radiul face parte din metodele alcalino feroase si este răspandit în
roci şi fiinţe vii, iar prin migrări geochimice este acumulat în tufuri
calcaroase sau depozite cu origine biologică. În apa potabilă concentraţia
maximă permisă este de 5×10‾11 g R/l. Radiul constituie prin dezintegrare
principala sursă de radon.
Elementul gazos ce intra în categoria gazelor mobile, timpul foarte
scurt de înjumătăţire permite utilizarea sa în terapia balneară.
Concentraţia elemntelor radioactive, în apa minerală, depinde de
felul zăcământului şi de tipul de contact al apei subterane cu acesta.
Componentele şi proprietăţile chimice ale apei minerale influenţează
concentraţia acestuia în elemente radioactive. Astfel, apele acide sau cele
alcaline au o putere de dizolvare mai ridicată decat cele de tip neutru. De
asemenea ionii alcalino-feroşi (Ca, Mg) şi saturarea apei în CO2 grăbesc
dizolvarea sărurilor de U.
În România apele radioactive sunt repartizate în regiunile mţ.
Harghita şi depr. Panonică. Aceste ape au valori de radioactivitate mult sub
valoarea internaţională admisă.
 Dintre izvoarele cu o radiaţie ceva mai ridicată, sunt cele de la
Sângeorz Băi, Borsec, B. Tuşnad, B. Herculane. Indicaţiile de cură se
adresează în primul rând bolilor reumatice dereglărilor hormonale,
afecţiunile cutanate şi imbunătăţirea circulaţiei periferice. Eficienţa cea
mai mare a fost demonstrată în cazul artritei (SUA- staţiuni la Boulden,
Basin).
6. Clima
Chimismul aerului - ceea ce conţine aerul pur, din ceea ce ar putea
exista valenţe terapeutice. O2 prezintă o proporţie în atmosferă de 21%
restul fiind dat de N (azot) 74% si alte gaze 5%.
Scăderea sub 18% rezultată fie prin scăderea presiunii atmosferice
totale cu altitudinea, fie prin poluare atmosferică antrenează tulburări de
respiraţii, care sunt însemnate cu cât O2 se află în cantitate redusă.
Se consideră ca scăderea <15% din valoarea presiuniii la nivelul de 0
m este limita suportabilă pentru organism.
Această valoare se atinge în altitudine cam la 2.700 m (700mb), sau
la 5.000 m (500mb).
O scădere dozată de O2 poate fi utilizată sub aspect terapeutic prin
caracterul stimulent determinat de răspunsul organismului prin creşterea
numărului de hematii în sânge.
Dintre celelalte gaze cu excepţia radiului nu au mai fost demonstrate
valenţe terapeutice.
 Aeronizarea - între parametrii fizici ai atmosferei cu importanţă în
desfăşurarea proceselor biologice intră şi cei electrici dintre care mai
importanţi sunt:
- câmpul electric terestru;
- conductibilitatea electrică;
- ionizarea aerului.
Câmpul electric pozitiv este considerat favorabil vieţii prin
comparaţie cu cel nul sau negativ, s-a demonstrat în timp că în câmp nul
sau negativ generaţiile degenerează treptat şi devin sterile.
Organismul uman reacţionează la schimbarea câmpului electric ceea
ce explică atât unele manifestări meoteorotrope, în cazul fronturilor reci,
care produc schimbări rapide de câmp electric cât şi efectele pozitive
înregistrate în evoluţia TBC-ului, în tratamentele din sanatoriile de la
altitudini, se consideră că există o legatură între tulburările câmpului
electric şi durerile la amputaţii, creşterea frecvenţei naşterilor şi a
mortalităţii.
Ridicarea bruscă a tensiunii câmpului electric în timpul furtunilor
poate determina simptome patologice la cardiaci şi în general la perioade
meteolabile.
Aerul din exterior sau din încăperi conţine în cantităţi variabile
particule purtătoare de sarcini electrice, prin deplasarea cărora este
dobândită conductibilitatea electrică. Aceşti aerosoli după semnul sarcinii
electrice pot fi negativi sau pozitivi iar după starea de agregare pot fi
gazoşi, lichizi sau solizi.
Factorii moderatori ai aeroionizării pot fi:
- cosmici (radiaţia corpusculară care constituie aport material de la Soare);
- termici;
- meteorologici (mai ales în preajma cascadelor prin efectul Lenard prin
apariţia sarcinilor electrice la ruperea picăturilor de apă sau efectul
Blanchard la spargerea bulelor de aer la suprafaţa apei);
- furtuni de zăpadă;
- fenomene orajoase.
Ionii din atmosferă au dimensiuni mici prin fixarea pe particule fine
determinate de apariţia ionilor grei ce constituie atât un poluant cât şi un
indiciu pentru poluare.
Ionii mici au mobilitate ridicată si durata lor de rezistenţă nu
depăşeşte câteva minute în timp ce ionii grei au mobilitate redusă şi pot
persista mai bine de 1 oră.
În general în atmosferă se inregistrează o ionizare medie de 500-600
ioni mici şi mijlocii/cm³.
Mobilitatea ionilor creşte odată cu temperatura şi scade odată cu
creşterea presiunii şi a umezelii.
 De asemenea ionizarea are un regim diurn cu 2 maxime dimineaţa şi
seara şi un minim la amiază iar la nivel anual se pune în evidenţă un
maxim de primavară şi un minim de iarnă.
Predominaţa ionilor negativi este favorabilă în terapia unor astfel de
afecţiuni precum hipertensiune, astmul bronşic, nevroză şi reumatism.
Se consideră că schimbalitatea unui mediu este determinată de
proportia de ioni negativi din atmosferă; s-a constatat ca longitudinea este
mai frecventă în regiunile montane ce se caracterizează şi printr-o
concentraţie mare a ionilor negativi.
Se consideră ca ionii negativi îmbogăţesc tonusul muscular,
stimulează metabolismul şi grăbesc vindecarea rănilor, s-a constatat că o
ionizare negativă foarte ridicată conduce la o stare de oboseală sau chiar a
depresiei.
Ionii (+) provoacă chiar şi în concentraţii reduse dar constituie
oboseală, manifestări nevrotice sau depresie.
În regiunile depresionare din Elveţia cu o frecvenţă ridicatî a foehnu-
lui morbilitatea are o incidenţă mai ridicatî. Pe lângă regiunile montane
sunt şi regiunile litorale, în acest caz ionizarea este determinată de
caracterul brizei marine ce antrenează zone cu mase de aer dinspre mare
spre uscat, cu o ionizare mai redusă şi noaptea dinspre uscat spre mare cu o
ionizare mai ridicată. Ionoterapia este recomandatî în special în afecţiunile
pulmonare şi cele endocrine.
 Climatoterapia – elementele mediilor naturale pot fi generate în mai
multe asociaţii de factori în funcţie de rolul lor climatoterapeutic.
- complexul de factori climatici cu acţiune termică include (ºC),
umezeala, vântul şi radiaţia
calorică. Acestia determină starea de confort sau stresul bioclimatic cu
acţiune stimulentă ce se reflectă în intensitatea proceselor de termoreglare;
- complexul de factori cu acţiune biologică este constituită din radiaţia
luminoasă şi ultravioletî. Radiaţia luminoasă stimulează glandele de
secreţie internă iar radiaţia ultravioletă produce pigmentaţie;
Complexul de factori barici prin scăderea presiunii atmosferice
totale dar mai ales a celei parţiale a O2, determină unele efecte ce se
produc la nivelul organismului, care constau în modificarea globulelor
roşii datorită presiunii aerului. Cura de altitudine este indicată doar în
cazul anemiilor şi contrindicată afecţiunilor cardiovasculare şi respiratorii
avansate; complexul de factori electrici au efect de congestionare asupra
mucoaselor căilor respiratorii.

27-03-2009
Curs nr. 6
Influenta elementelor climatice asupra organismului uman
Pentru organismul uman percepţia schimbărilor la nivelul mediului
se face în primul rând prin receptorii tehnici localizaţi la nivelul pielii,
aceştia transmiţănd informaţiile la nivelul principalului centru nervos
implicat în termoreglare adică hipotalamusul.
Temperaturile indicate în alte aspecte fiziologice, legate de
funcţionarea glandelor cu secreţie internă, de componentul sângelui,
capacitatea de ventilare pulmonară sau aspectul nervos în ansamblu.
Temperatura aerului, sub aspect termic, în cazul mamiferelor care
au sânge cald au această calitate de heliotermie (capacitatea de a-şi păstra
temperatura constantă între anumite limite indiferent de structurile
exterioare), organismul uman este înzestrat cu un mecansim de
termoreglare pentru menţinerea bilanţului (sistemul nervos periferic,
reţeaua fină de capilare sangvine şi stratul de grăsime, precum şi de
conţinutul de apă al corpului). ţinând cont ca celulele corpului (75% apă),
substanţă cu o caldură specifică ridicată, modificările de temperatură în
ansamblu, la nivelul organsimului se realizează foarte greu.
Activitatea musculară, are un alt rol important, unde prin
temperaturi scăzute are loc contracţii musculare, care ulterior produce
căldură. De asemenea prin procese chimice, ficatul reprezintă o altă sursă
de căldură.
Producerea normală de caldură poartă denumirea de rata
metabolismului basalt şi aceasta depinde de numeroşi factori precum
suprafaţa corpului sau vârsta. Pierderea de caldură se realizează prin
diferite mecanisme:
- conducţia, se realizează prin contactul pielii cu orice alt corp, având o
temperatură mai redusă;
- convecţia, are o pondere de cca. 15% din pierderea totală de căldură;
- radiaţia căldurii de la suprafaţa căldurii ce deţine 60% din pierderea
totală de caldură;
- evaporaţia (transpiraţia), care se realizează atât la nivelul pielii cât şi a
plămânilor, se determină 20% din
pierderea totală de caldură şi se declanşează atunci când temperatura
exterioară depăşeşte un anumit prag.
Rata evaporaţiei depinde de:
- temperatura exterioară;
- concentraţia aerului în vapori de apă din stratul din imediata vecinătate;
- de viteza curenţilor de aer;
Producerea de căldură se realizează printr-o serie de procese
fiziologice precum:
- cresterea fluxului de sânge, în piele şi ţesuturi subcutanate;
- încetarea transpiraţiei;
- vasodilataţie;
- creşterea ventilaţiei pulmonare.
Se poate vorbi de un regim al temperaturii corpului cu un maxim
după amiaza şi un minim dimineaţa. Dincolo de acest regim temperatura
corpului diferă de la un sector la altul, în felul următor; la nivelul
abdomenului sunt în medie de 36ºC, membrele 31-33ºC, iar pieptul şi
fruntea la fel 33ºC.
Organsimul uman la condiţii de termogeneză, în cazul în care avem
temperaturi minime, fie termoliză când sunt temperaturi mari, trecerea apei
din sânge în ţesut şi invers este cauzat de stimuli ce fac trecerea de la rece
la cald. În cazul temperaturii ridicate pot apărea cazuri de şoc heliotermic,
iar în cazul celor reduse să apară şocul hipotermic.
Insolaţia, partea vizibilă a spectrului electromagnetic are o acţiune
benefică a sistemului nervos şi asupra glandelor cu secreție internă.
Radiaţia infraroşie are efecte calorice conducând la vasodilataţie, iar
radiaţia ultravioletă (UV), are acţiune chimică la nivelul pielii fiind
implicate în producerea de vitamina D cu rol important în asimilarea
calciului. Efectele negative ale radiaţiei sunt legate de expunerea
îndelungată ce poate determina insolaţie, cefalee, fotooftalmie ş.a., lipsa
luminii are un rol foarte important în rahitism.
Umezeala aerului şi precipitatiile, pe lângă rolul pe care-l are
umezeala în intensitatea proceselor de evapotranspiratie, umezeala are un
rol important în proliferarea insectelor, a paraziţilor şi a altor
microorganisme ce pot cauza, în special boli infecţioase.
Umezeala asociată temperaturilor reduse a fost admisă ca o cauză a
durerilor reumatice, deşi în prezent aceaste dureri sunt mai degrabă un
răspuns la schimbările complete de vreme. De asemenea aceste condiţii
agravează crizele de astm şi în general complică problemele pulmonare.
În condiţii de umezeală ridicată sau rece chiar şi în zonele temperate
creşte puterea de diseminare şi de penetrare a agenţilor patogeni pentru
diferite boli, în special bolile date de gripă.
Presiunea atmosferică, variaţiile neperiodice care se produce sub
influenţa condiţiilor sinoptice, aceste modificări pot conduce la variaţii de
pâna la 15 mb, în 24 h.
Presiunea se face resimţită în special în combinaţie cu temperatura şi
umezeala. Cel mai mare impact al presiunii se resimte la nivelul presiunii
sangvine care poate conduce şi la alte dereglări fiziologice.
Vânturile, aceste mişcări ale aerului contribuie la starea de confort
termic, fiind direct implicate în procesul de termoreglare, în condiţii de
vânt, confortul creşte, iar la temperaturi ridicate, disconfortul creşte.
Vântul poate da naştere la tulburări respiratorii prin efectul mecanic.
Un rol foarte important îl are acţiunea vânturilor locale:
- cele care se formează pe baza contrastelor de temperatură şi presiune
create prin diferenţele de încălzire (ex. musonul);
- cele care se formează în urma acţiunilor de barare orografică a vânturilor
integrate în circulaţia atmosferică (foehnul si bora).
Brizele de mare aduc un aer răcoros şi umed cu aerosoli de sodium si
de iod, cu aeroionizare moderată şi negativă, în timp ce brizele de uscat
sunt încarcate cu pulberi solide şi deţin o aeroionizare pozitivă. Valenţele
terapeutice sunt deţinute de briza de mare care acţionează ca factori
stimulenţi a funcţiilor cutanate, cât şi ca element de confort termic prin
accelerarea proceselor de transpiraţie.
Brizele de munte şi de vale au un rol foarte important în reducerea
poluării atmosferice în regiunile depresionare.
Vânturile de tip foehn, prin influenţa lor biologică este controversată
în general foehn-ul s-a constatat a fi asociat cu creşterea tensiunii şi a
iritabilităţii, oboseală, dureri de cap, ameţeli şi chiar hemoragii ca urmare a
unui stres ridicat pe care-l impune asupra circulaţiei sângelui.
Bora, are efecte mai reduse sub aspect climatic dar vânturi similare
din Franţa pot determina migrene, insomnii, probleme respiratorii.
În general, acolo unde vânturile locale sunt mai frecvente se vorbeşte
despre un sindrom ce poartă numele vântului respectiv.
Hidrometeorii, cea mai mare parte este asociată cu valori ridicate ale
umezelii aerului şi cu o insolaţie redusă, efectele fiind legate de ceaţă,
rouă, brumă, chiciură.
Fenomenele extreme actionează asupra sistemului nervos prin
spectaculozitate (trăsnetul, prin hipotermie şi edemi
pulmonari, furtunile care sunt asociate condiţiilor de presiune,
umezeală).