Alba- ca- Zapada

A fost odată o copilă de împărat cu pieliţa obrazului albă ca neaua proaspătă, buzele roşii ca sângele
tânăr şi părul negru ca abanosul. . Se numea Albă-ca-zăpada.

Dar mama copilei muri curând şi tatăl ei, împăratul, îşi luă o altă soţie. Aceasta se voia cea mai frumoasă
de pe lume. Întrebînd însă o oglinjoară fermecată, află că Albă-ca-zăpada era mult mai frumoasă decât a.

De ciudă, porunci unui vânător de la curte să ducă fata în pădure. S-o răpună şi să-i aducă, drept
mărturie a faptei sale, inima copilei. Vânătorul, mişcat de lacrimile nevinovatei fete, nu se simţi în stare s-
o ucidă, Doborî în schimb un pui de mistreţ, îi luă inima şi i-o duse maşterei. Rămasă în pădure singură,
Albă-ca-zăpada nimeri la căsuţa celor şapte pitici fauri ai munţilor.
Aceştia o luară să rămînă pentru totdeauna la ei.

Împărăteasa era mulţumită acum că Albă-ca-zăpada pierise şi rămăsese astfel ea cea mai frumoasă. Cu
atât mai mare îi fu supărarea când – întrebând într-o zi oglinjoara — află că fata n-a murit, şi
gospodăreşte căsuţa piticilor iar aceştia o iubesc nespus, ca pe o surioară mai mică.
Mânioasă, se hotărî s-o ucidă ea însăşi.

Înveşmântată ca o neguţătoreasă bătrână, se duse la căsuţa piticilor şi o îmbie pe fată să cumpere o

cingătoare. Îi puse chiar ea cingătoarea peste mijloc. O strînse însă atât de tare, că Albă-ca-zăpada îşi
pierdu răsuflarea.

Piticii o găsiră seara căzută pe podele. După ce îi desfăcură cingătoarea, o rugară să fie pe viitor mai
prevăzătoare cu cine bate la uşă.

Împărăteasa întrebă iar oglinjoara. Află că Albă-ca-zăpada încă trăieşte. Şi, preschimbată din nou în
neguţătoreasă, izbuti să-i vâre copilei în părul ei bogat, negru, un pieptene otrăvit.
Fata fu iarăşi readusă în simţiri de piticii cei buni.

A treia oară, înfuriată peste măsură, împărăteasa cea rea se prefăcu în neguţătoreasă de mere.
Îi dărui fetei un măr verde pe-o parte şi rumen pe alta. Cînd Albă-ca-zăpada muşcă din măr, se înecă şi
căzu ca moartă. De astă dată, piticii, oricît se străduiră, nu mai izbutiră s-o readucă la viaţă.
O plînseră îndelung şi, îndureraţi peste măsură, o culcară într-un sicriu de cleştar. Sicriul îl aşezară într-o
poiană fermecată pe culmea unui munte.

Un fiu de împărat trecu într-o zi pe-acolo. Văzu copila care rămăsese la fel de frumoasă ca atunci când
era vie. O îndrăgi şi-i rugă fierbinte pe pitici să-i dea sicriul. Dorea să-l păstreze ca pe o comoară
nepreţuită în palatul lui.

În cele din urmă, piticii se înduplecară. Slujitorii prinţului luară sicriul dar, cum mergeau pe cale, unul
dintre aceştia se împiedică. Sicriul se zgudui, fetei îi sări din gât bucata de măr otrăvit, şi ea se ridică,
teafără şi la fel de frumoasă ca mai-nainte.

Mare a fost bucuria fiului de împărat. Au făcut o nuntă mare. Iar maştera, neputînd îndura fericirea fetei,
fugi în lumea largă şi se pierdu pentru totdeauna.