Vreau însă, înainte, să mă abat o clipă de la calea cea mai dreaptă.

Până
acum am putut circumscrie absurdul din exterior. Putem să ne întrebăm totuși
ce este clar în această noțiune și să încercăm a regăsi prin analiză directă, pe
de o parte, semnificația și, pe de alta, consecințele ei.
Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o crimă monstruoasă, dacă-i spun
unui om virtuos că a râvnit la propria lui soră, îmi va răspunde că spusele
mele sunt absurde. Această indignare are o latură comică. Dar ea are totodată
și o rațiune profundă. Omul virtuos ilustrează prin această replică antinomia
definitivă care există între actul pe care i-l atribui eu și principiile întregii sale
vieți. „E absurd" înseamnă „e cu neputință", dar și „e contradictoriu". Dacă
văd un om atacând cu baioneta un grup de mitraliere voi socoti că fapta lui e
absurdă. Dar ea nu-i astfel decât în virtutea disproporției care există între
intenția sa și realitatea care-l așteaptă, în virtutea contradicției pe care o
surprind între forțele sale reale și scopul pe care și-l propune. Tot astfel, vom
considera că un verdict este absurd dacă-l vom opune verdictului pe care
faptele îl cer în aparență. Și, tot astfel, o demonstrație prin absurd se face
comparând consecințele acelui raționament cu realitatea logică pe care vrem
s-o instaurăm. În toate aceste cazuri, de la cel mai simplu până la cel mai
complex, absurditatea va fi cu atât mai mare, cu cât va crește distanța între
termenii comparației mele. Există căsătorii absurde, sfidări, resentimente,
tăceri, războaie și păci absurde. În fiecare din aceste cazuri, absurditatea se
naște dintr-o comparație. Sunt deci îndreptățit să spun că sentimentul
absurdității nu ia naștere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii,
ci că el țâșnește din comparația făcută între o stare de fapt și o anumită
realitate, între o acțiune și lumea care o depășește. Absurdul este, în esență,
un divorț. El nu există în nici unul din elementele