PRINCIPII DE GENETICĂ

Obiectul de studiu al geneticii

Genetica este o ştiinţă biologică al cărui obiect de studiu îl constituie ereditatea şi

variabilitatea organismelor, stabilind mecanismele care asigură conservarea informaţiei genetice
precum şi cele ale modificării ereditare.
Denumirea de genetică a fost introdusă de biologul englez WILLIAM BATESON cu ocazia
celui de al III-lea Congres de genetică (1906).
Ereditatea (de la hereditas - transmitere, lat.) este proprietatea organismelor de a transmite
la descendenţi caracteristici specifice ascendenţilor. Ereditatea are un caracter conservator şi
determină legătura între generaţii.
Variabilitatea (de la variare - a schimba, lat.) determină apariţia în anumite condiţii la
descendenţi a unor caracteristici deosebite de cele ale ascendenţei.
Variabilitatea poate fi ereditară, atunci când modificările apărute au cauze genetice şi se
transmit la descendenţi şi neereditară, când modificările sunt rezultatul influenţei condiţiilor de
mediu, modificări ce nu se transmit la descendenţi. Variabilitatea ereditară are ca sursă
recombinarea genelor în procesul de formare a gameţilor şi fecundare (variabilitate recombinativă)
precum şi modificarea materialului genetic sub acţiunea unor factori mutageni (variabilitate
mutaţională).
W.JOHANSEN (1909) a introdus noţiunile de genotip şi fenotip.
Genotipul reprezintă totalitatea genelor unui organism viu, aflate în stare manifestă sau
latentă.
Fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor unui organism ca urmare a interacţiunii
dintre genotip şi condiţiile de mediu.

Scopul şi importanţa geneticii

Studiul geneticii prezintă interes din două motive. În primul rând, genetica a devenit o
placă turnantă în cadrul ştiinţelor biologice, fiind esenţială pentru toţi cei care studiază viaţa
plantelor, a animalelor sau microorganismelor. În al doilea rând, genetica ocupă o poziţie centrală
în diverse sectoare ale activităţii umane (agricultură, alimentaţie, medicină, ecologie etc.).
Pentru obţinerea unei producţii agricole maxime este necesară ameliorarea materialului
biologic existent. Orice program de ameliorare începe cu studiul potenţialului biologic şi studiul
determinismului genetic al materialului iniţial pentru stabilirea metodei de ameliorare precum şi a
tipului de material ameliorat. Genetica se constituie astfel ca bază teoretică a ameliorării plantelor.
Concepţiile şi descoperirile din domeniul geneticii moleculare şi în special al ingineriei
genetice sunt în prezent tot mai utile, fiind dirijate în elucidarea problemelor care interesează
societatea, resursele şi economia.
Obiectivul principal al ingineriei genetice este modificarea genomului unor plante sau
animale prin introducerea unor gene sau a unor fragmente de ADN de la o celulă donatoare la o
celulă receptoare, obţinându-se astfel specii transgenice. Pe această cale se poate îmbogăţi
randamentul fotosintetic al plantelor, ameliorarea calităţii şi a productivităţii, obţinerea de forme
rezistente la boli şi dăunători, la stresuri climatice, la pesticide etc.
Prin metode ale ingineriei genetice au fost obţinute suşe bacteriene capabile de a produce
proteine specifice mamiferelor, cum ar fi insulina, hormoni de creştere, interferon.
Un rol major al acestei ştiinţe biologice este prevenirea riscului genetic, determinat de
factorii mutageni din mediul înconjurător precum şi împiedicarea răspândirii unor maladii
ereditare umane.
Genetica a influenţat profund toate activităţile umane. Majoritatea alimentelor provin din
organisme ameliorate genetic. Cercetările din domeniul geneticii au schimbat poziţia omului în
raport cu lumea organică şi cu restul universului.
Genetica a revoluţionat biologia, demonstrând că majoritatea organismelor acestei planete
utilizează acelaşi sistem de stocare şi expresie a informaţiei genetice bazat pe ADN, un sistem
unde informaţia circulă de la ADN la ARN şi de la ARN la proteine.
Metode de cercetare utilizate în genetică

Genetica fiind o disciplină experimentală, dezvoltarea ei a fost condiţionată de metodele şi

posibilităţile de cercetare, proprii, iar altele proprii altor discipline de care genetica se poate folosi
pentru înţelegerea şi explicarea legităţilor şi fenomenelor sale. Acest fapt a condus la diversificarea
geneticii şi constituirea unor noi ramuri ale geneticii.
Metoda hibridologică, proprie geneticii, constă în încrucişarea unor organisme cu
ereditate diferită şi analiza statistico-matematică a moştenirii caracterelor la urmaţi. Această
metodă a fost utilizată şi de către MENDEL pentru stabilirea legilor eredităţii şi de aceea ramura
geneticii care face apel la această metodă aparţine geneticii mendeliene sau geneticii clasice.
Metoda citologică utilizată în genetică presupune studiul componenetelor celulare cu rol
ereditar. Această metodă combinată cu metoda hibridologică a condus la dezvoltarea unei noi
ramuri a geneticii, citogenetica.
Metoda radiologică utilizată în genetică presupune utilizarea diferitelor tipuri de radiaţii
asupra materialului biologic experimentat şi stabilirea modificărilor ereditare suferite de acesta.
Utilizarea acestei metode a condus la dezvoltarea unei noi ramuri a geneticii, radiogenetica.
Metoda biochimică utilizată în genetică a permis înţelegerea fenomenelor genetice la
nivel molecular şi posibilitatea evidenţierii variabilităţii ereditare de mare fineţe la nivel
biochimic. Utilizarea acestei metode în genetică a dus la dezvoltarea unei noi ramuri a geneticii
genetica moelculară. Genetica moleculară este o ramură a biologiei specializată în cunoaşterea
substratului material şi funcţional a eredităţii la nivelul molecular (ANTOHI şi GAVRILĂ, 1981).
Alte ramuri ale geneticii care utilizează metode specifice altor discipline sunt:
➢ imunogenetica studiază rolul eredităţii în apărarea organismului contra infecţiilor sau
probleme de histoincompatibilitate determinate genetic, deosebit de importante în experimentele
de transplant;
➢ farmacogenetica studiază relaţia dintre ereditate şi reacţia la medicamente;
➢ genetica comportamentală studiază relaţia dintre ereditate şi comportament;
➢ genetica medicală studiază relaţia dintre ereditate şi patologie;
➢ genetica medico-legală permite determinarea paternităţii în caz de litigiu (mai exact
cine nu poate fi tată);
 ➢ genetica culturală studiază influenţa factorilor de civilizaţie asupra frecvenţei genelor,
în special asupra frecvenţei genelor detrimentale cu posibilitatea reducerii lor prin profilaxie
genetică (sfat genetic).
În raport cu materialul biologic utilizat în experienţele de genetică se poate vorbi de
următoarele ramuri ale geneticii: genetica microorganismelor, genetica umană, genetica animală,
genetica vegetală sau mai la amănunt genetica porumbului, genetica soiei etc.
Materialul biologic utilizat, în special în studiile de genetică clasică trebuie să prezinte
următoarele particularităţi:
► să posede caracteristici bine conturate, uşor de urmărit (markeri genetici);
► să aibă ciclu scurt de dezvoltare;
► să permită obţinerea unui număr mare de descendenţi;
► să posede un număr relativ mic de cromozomi însă de dimensiuni cât mai mari;
► să fie susceptibili la acţiunea factorilor mutageni;
► să nu fie foarte scump şi să fie relativ uşor de întreţinut.
Ca teste genetice ce îndeplinesc condiţiile de mai sus, într-o măsură mai mare sau mai
mică, se poate utiliza: Drosophila; Neirospora; Escherichia; diferite virusuri, mai ales fagi;
porumbul; bobul ş.a.
În cercetările genetice la nivel celular şi molecular se poate face apel la o serie de tehnici
de mare fineţe şi complexitate precum şi la o aparatură modernă cum ar fi: microscopul electronic,
ultracentrifugarea, spectroscopia de masă, electroforeza în gel de poliacrilamidă, rezonanţa
magnetică nucleară şi rezonanţa electronică de spin, difracţia razelor X, autoradiografia etc.

BAZELE CITOLOGICE ALE EREDITĂŢII

Celula, ca formă superioară a materiei vii, este unitatea morfologică şi funcţională de

constituire a tuturor organismelor vii, cu excepţia virusurilor. Celula posedă metabolism
individual, ciclu de viaţă şi energie proprie, fiind capabilă de creştere şi autoreproducere
independentă.

Virusurile

Sunt forme acelulare de viata, strict parazite intracelular, lipsite de organizare

celulară si echipament enzimatic propriu, dar capabile de autoreproducere pe baza informatiei
genetice conţinute de genom. Sunt complexe moleculare, ce contin AND sau ARN şi proteine.
Un virus este alcatuit din genom, capsida si peplos.
Dupa natura materialului genetic, virusurile sunt de doua feluri: adenovirusuri,care conţin
ADN si ribovirusuri, care conţin ARN. Genomurile virale de tip ADN sau ARN pot fi
monocatenare sau bicatenare. Virusurile ADN au genomuri cuprinse intre 3 si 200 kb, iar
virusurile ARN au genomuri cuprinse intre 7 si 20 kb.
Capsida este alcatuita din unitati elementare, de natura proteica, numite capsomere,
dispuse dupa o anumita simetrie, alcatuind invelisul care protejeaza genomul. Capsida plus
genomul alcatuiesc nucleocapsida.
 Peplosul este întâlnit la unele virusuri, fiind reprezentat de o membrană de natură
lipoproteică, derivată din sistemul de membrane al celulei gazda. Uneori peplosul prezinta o serie
de prelungiri filamentoase cu rol de fixare pe celula gazda.

Organizarea celulară a materiei vii

În raport cu complexitatea structurală a celulei, mai ales a nucleului, organismele vii

aparţin la două tipuri de organizare: tipul procariot şi tipul eucariot.

Organizarea celulară la procariote

Organizarea procariotă este caracteristică bacteriilor (Schizomicetelor) şi algelor albastre-

verzi (Schizoficeelor).
La procariote, celula este constituită din perete celular, membrană plasmatică, citoplasmă
şi nucleu (care însă nu este conturat de membrană).
Citoplasma procariotelor nu este diferenţiată structural în organite (cu excepţia
ribozomilor). Ribozomii procariotelor cu constanta de sedimentare 70 S, au o densitate foarte
mare.
Nucleul este reprezentat printr-o singură macromoleculă de ADN circulară (cromozomul
bacterian) împachetată sub formă de nucleotid.
 Schema de organizare a unei celule procariote
(1 – membrana celulară; 2 – perete celular; 3 – citoplasma; 4 – cromozom; 5 – plasmide;
6 – cili; 7 – flageli)

La procariote materialul genetic cuprinde două sisteme genetice: sistemul genetic nuclear
şi sistemul genetic citoplasmatic.
Sistemul genetic nuclear cuprinde un singur grup de linkage, fiind constituit dintr-o
macromoleculă de ADN circulară (cromozomul bacterian, genoforul sau lineomul) împachetată
sub formă de nucleotid.
Diviziunea celulară este precedată de replicarea semiconservativă a ADN-ului, însă lipsesc
fazele de spiralizare şi despiralizare a cromozomului.
Sistemul genetic citoplasmatic reprezentat prin plasmide, este un sistem genetic
accesoriu. Plasmidele sunt unităţi de replicare independente, formate din molecule de ADN de
dimensiuni mici, circulare, ce poartă un număr mic de gene implicate în unele procese metabolice
şi în rezistenţa la antibiotice. Unele plasmide au capacitatea de integrare în cromozomul bacterian
(episomii), condiţii în care funcţionează odată cu acesta, ca de exemplu factorul de fertilitate (F).

Organizarea celulară şi a materialului genetic la eucariote

Tipul eucariot cuprinde algele verzi, brune şi roşii, ciupercile, muşchii, ferigile,
gimnospermele, angiospermele şi organismele animale.
În linii mari, o celulă eucariotă este alcătuită din membrană, citoplasmă şi nucleu .
Membrana celulară (plasmalema) la plante este protejată de peretele celular de natură
celulozo-pectică, având un rol scheletic. La animale, plasmalema reprezintă un strat superficial de
condensare plasmatică, peretele celular lipsind.
Citoplasma înalt diferenţiată structural şi funcţional, este alcătuită dintr-un complex de
substanţe ce îi conferă o consistenţă semifluidă şi cuprinde: citosolul, sistemul de membrane sau
reticolul endoplasmatic (neted şi rugos) şi organitele celulare (mitocondriile, aparatul Golgi,
lizozomii, ribozomii, plastidele).
Nucleul sau carionul este formaţiunea cea mai reprezentativă a celulei din punct de vedere
genetic şi reprezintă 1/4 - 1/3 din volumul total al celulei.
Nucleul ca entitate morfologică, este alcătuit din membrană nucleară, cariolimfă, nucleol,
cromocentru şi cromatină (cromozomi).
 Structura celulei vegetale

Membrana nucleară se întâlneşte în interfază. Este formată din două membrane

lipoproteice, prevăzute cu pori prin care se realizează schimburile dintre cariolimfă şi citoplasmă.
Membrana exterioară se racordează cu reticolul endoplasmatic, prin care realizează legătura între
membrana nucleară şi membrana celulară. Are rol important în organizarea şi funcţionarea
cromozomilor, precum şi în procesul de replicare şi transcriere a ADN.
Cariolimfa, nucleoplasma sau matrixul nuclear este mediul în care sunt incluse
formaţiunile nucleare, putând exista în stare de gel sau sol.
Nucleolul este prezent în nucleu ca un corp sferic, vizibil în interfază şi profază ataşat la
unii cromozomi în zona strangulaţiei secundare. Numărul nucleolilor este caracteristic fiecărei
specii.
Cromatina reprezintă starea în care se găseşte materialul cromozomal în interfază, sub
forma fibrei elementare de cromatină. Prin condensarea fibrei elementare de cromatină, în cursul
diviziunii celulare se pot evidenţia cromozomii.
Regiunile din cromozom cu cromatina intens colorată (regiunile învecinate cu centromerul,
satelitul sau telomerii) sunt alcătuite din heterocromatină, iar regiunile mai puţin colorate din
eucromatină.

Materialul genetic al eucariotelor aparţine la două sisteme genetice: sistemul genetic nuclear şi
sistemul genetic citoplasmatic.
 Sistemul genetic nuclear este reprezentat de mai mulţi cromozomi, care în celulele
somatice sunt dispuşi în perechi omoloage.
Sistemul genetic citoplasmatic este reprezentat de molecule de ADN circulare, localizate
în principal la nivelul mitocondriilor şi al plastidelor, cu dimensiuni de până la 2500 kb în cazul
mitocondriilor şi până la 190 kb în cazul plastidelor. Este independent de sistemul genetic nuclear,
având mecanism propriu de transcriere şi traducere a informaţiei genetice.

Cromozomii organismelor eucariote

Principalii purtători ai informaţiei genetice la eucariote sunt cromozomii, structuri prezente

în nucleul celular. Aceştia sunt constituiţi din cromatină, ce conţine aproximativ 60% proteine,
35% acid dezoxiribonucleic (ADN) şi 5% acid ribonucleic (ARN).
După funcţiile lor, cromozomii sunt de două tipuri: autozomi, ce variază ca număr de la o
specie la alta şi heterozomi sau cromozomi ai sexului. Celulele somatice conţin două seturi de
autozomi şi doi heterozomi XX şi XY, iar celulele sexuale conţin un set de autozomi şi un
heterozom.
Morfologia cromozomului eucariot se referă la aspectul exterior al cromozomului
metafazic, vizibil la un microscop optic. Din punct de vedere morfologic, cromozomul eucariot
prezintă următoarele formaţiuni: cromatidele surori, centromerul, constricţia secundară, telomerii,
satelitul şi knobul.
Cromatidele surori sunt două unităţi structurale identice genetic, unite la nivelul
centromerului. Fiecare cromatidă are la baza o macromoleculă de ADN.
Centromerul (chinetocorul, strangulaţia sau constricţia primară) este zona cu care
cromozomul se fixează de fibrele fusului de diviziune în cadrul ciclului celular şi care împarte
cromozomul în două braţe: braţul scurt sau proximal (p) şi braţul lung sau distal (q). Poziţia
centromerului, definită de valoarea indicelui centromeric, determină diferitele tipuri morfologice
de cromozomi (metacentrici, submetacentrici, acrocentrici sau telocentrici).
Strangulaţia sau constricţia secundară este asemănătoare centromerului, însă la nivelul
ei cromatidele nu se unesc. Această zonă a cromozomului se numeşte şi organizator nucleolar,
la acest nivel fiind ataşat de obicei nucleolul.
Telomerii sunt formaţiuni terminale ale cromozomilor, ce le conferă stabilitate. În lipsa
telomerilor apare fuziunea acestora, având ca şi consecinţă restructurările cromozomale şi
modificarea morfologiei.
Satelitul sau trabantul este o formaţiune facultativă, separată de restul cromozomului prin
strangulaţia secundară. De regulă este dispus pe braţul proximal al cromozomului.
Knobul este o formaţiune terminală sau subterminală heterocro-matică, dispus pe anumiţi
cromozomi, cu valoare de marker citologic.
Structura cromozomului eucariot se referă la alcătuirea lui intrinsecă. Elementul structural
de bază al cromozomului este nucleosomul, alcătuit dintr-un miez histonic (octamer) cu înălţimea
de 57 Å şi diametrul de 110 Å, pe care se înfăşoară două spire de ADN, ce corespund la 146 pb.
Între doi nucleosomi există elemente de legătură, constituite din segmente scurte de ADN de 60
pb asociate cu componenta histonică H1 (fig.2.3.).
 Succesiunea mai multor nucleosomi determină formarea fibrei simple de cromatină, care
la rândul ei se spiralizează sub formă de solenoid şi formează fibra elementară de cromatină, cu
diametrul de 300 Å, care constituie elementul de bază al cromozomului. În interfază cromozomii
se găsesc sub această formă elementară de cromatină.

Formarea fibrei simple şi a fibrei elementare de cromatină

Compoziţia chimică a cromozomului eucariot. Cromozomii sunt alcătuiţi din cromatină,

substanţa fundamentală, ce conţine acizi nucleici şi proteine, lipide şi poliglucide, ioni de calciu şi
magneziu.
ADN-ul nuclear reprezintă aproximativ 95% din totalitatea ADN-ului celular, este
răspunzător de stocarea informaţiei genetice şi continuitatea ei de la o generaţie la alta. Cantitatea
constantă de ADN din fiecare cromozom este supusă unei variaţiuni ciclice, determinată de
separarea cromatidelor în cadrul ciclului celular. ADN-ul din care este constituită cromatina poate
fi de două feluri: ADN cu corespondenţă de codare şi ADN fără corespondenţă de codare.
ARN-ul cromozomal se găseşte în cantitate diferită în celulele diferitelor organe,
reprezentând aproximativ 10% din cantitatea de ADN.

Proteinele se prezintă sub formă de nucleoproteine şi sunt de două feluri: histone şi

nonhistone.
E.HEITZ (1928) a clasificat cromatina sub raport ontogenetic în două categorii: eucromatina
şi heterocromatina.
Eucromatina prezintă în cursul ciclului celular un proces tipic, normal de condensare şi
despiralizare, precum şi o capacitate normală de colorare. Este despiralizată în interfază şi
condensată în timpul diviziunii celulare, este transcrisă în interfază. În raport cu dinamica
procesului de transcripţie, eucromatina poate fi activă, ce cuprinde gene transcrise continuu şi
permisivă ce cuprinde gene transcrise doar sub acţiunea unor agenţi inductori (hormoni).
Heterocromatina este permanent condensată, atât în interfază, cât şi în timpul diviziunii
celulare, de regulă nu este transcrisă, posedă o structură densă, care se colorează intens.
 S.BROWN (1975) clasifică heterocromatina în constitutivă şi facultativă. Heterocromatina
constitutivă este localizată în zona centromerului şi a telomerilor. În interfază apare sub forma
cromocentrilor nucleolari. Heterocromatina facultativă, care se observă la unul din cei doi
cromozomi X de la femelele de mamifere care se inactivează în primele 3-4 zile după formarea
zigotului, putând fi identificat sub forma corpusculului Barr sau a cromatinei sexuale.

Caracteristicile cariotipului la eucariote

Caracteristicile cromozomilor sunt exprimate prin numărul, forma şi mărimea acestora,
alături de elementele morfologice.
Numărul, forma şi mărimea cromozomilor dintr-o celulă somatică constituie cariotipul
unui individ sau al unei specii. Acesta reprezintă un criteriu de identificare a speciilor.
Numărul cromozomilor variază de la o specie la alta şi este relativ stabil pentru indivizii
aparţinând unei unităţi taxonomice. În celulele somatice cromozomii sunt dispuşi în perechi, unul
de origine maternă şi altul de origine paternă (cromozomi omologi) având aceeaşi formă, aceeaşi
mărime şi aceeaşi valoare genetică, alcătuind garnitura diploidă, notată “2n”. În celulele sexuale
sau gameţi există un singur set de cromozom, adică câte un cromozom din fiecare pereche,
numărul lor fiind redus la jumătate. Aceasta este starea haploidă care se notează cu “n”.
Forma cromozomilor se stabileşte în metafaza diviziunii mitotice, când cromozomii ating
maximum de contracţie, în funcţie de poziţia centromerului. În anafază, ca urmare a îndoirii
braţelor cromozomale la nivelul centromerului, pot apare configuraţii în forma literei V, L sau I.
Mărimea cromozomilor diferă de la o specie la alta şi de la un cromozom la altul.
Lungimea lor variază între 2 şi 220 microni, iar grosimea între 0,2 şi 2 microni.
Datorită caracteristicilor morfologice, fiecare cromozom poate fi identificat în celulele
indivizilor. Astfel, cu toate modificările care apar pe parcursul diviziunilor celulare, cromozomii
apar în celulele fiice şi în celulele generaţiilor următoare în acelaşi număr, cu aceeaşi formă şi
mărime, ceea ce permite individualizarea şi recunoaşterea lor în cadrul complexului cromozomal.

Reproducerea celulară

Substratul material al eredităţii se caracterizează prin continuitate. Această proprietate se

realizează la nivel celular şi se asigură prin reproducerea sa cu fidelitate, transmiţându-se odată cu
diviziunea, de la o celulă la alta şi în procesul de reproducere, de la o generaţie la alta.

Ciclul celular mitotic şi semnificaţia sa genetică

Ciclul celular mitotic se desfăşoară în celulele somatice şi poate fi definit ca fiind

diviziunea celulară în urma căruia plecând de la o celulă mamă cu un anumit număr de cromozomi,
rezultă două celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula mamă, identice genetic între
ele, identice şi cu celula mamă de la care au provenit. Este diviziunea care asigură înmulţirea
celulelor şi creşterea organismelor.
În cadrul ciclului mitotic se disting două etape: diviziunea nucleului sau cariochineza şi
diviziunea citoplasmei sau citochineza.
 Ciclul celular mitotic: 1 – interfaza; 2 – profaza; 3 – metafaza; 4 – anafaza; 5- telofaza

Cariochineza. Procesele care afectează materialul genetic în cariochineză sunt împărţite

în interfază şi mitoza propriu-zisă.
Interfaza sau interchineza este faza dintre două mitoze succesive.
La microscopul optic se observă nucleul conturat de membrana nucleară, cromozomii fiind
prezenţi sub forma fibrei elementare de cromatină, nu pot fi individualizaţi. În cadrul nucleului
pot fi văzuţi unul sau mai mulţi nucleoli.
În funcţie de momentul sintezei ADN-ului, interfaza se împarte în trei etape: G1, S şi G2.
Faza G1 sau prereplicativă se caracterizează prin sinteza proteinelor şi a ARN-ului.
Cromozomii sunt monocromatidici.
Faza S, faza de sinteză sau faza replicativă este perioada de biosinteză a ADN-ului
concomitent cu sinteza proteinelor histonice, astfel că fiecare cromozom devine bicromatidic, cele
două cromatide surori fiind identice.
Faza G2 sau postreplicativă este perioada de postsinteză în care are loc maturarea nucleului
şi pregătirea sa pentru diviziunea propriu-zisă.
Procesele care au loc în interfază şi, ca urmare, interfaza însăşi, ocupă majoritatea ciclului
celular, reprezentând aproape două treimi din durata acestuia.
Mitoza (mitos = filament, osis = condiţie, gr.)cuprinde patru faze: profaza, metafaza,
anafaza şi telofaza.
Profaza (pro = înainte, phasis = fază, gr.). Debutul profazei este marcat de apariţia în cadrul
nucleului a cromozomilor sub forma unor fibre subţiri şi lungi. În profază dispar nucleoli, se
dezorganizează membrana nucleară şi se constituie fusul de diviziune.
Metafaza (meta =după, gr.). Cromozomii ajunşi la condensarea maximă se ataşează cu
ajutorul centromerului de fibrele fusului de diviziune şi se aliniază la centrul celulei, formând placa
metafazică sau placa ecuatorială. În metafază se poate determina numărul, forma şi mărimea
cromozomilor, elemente ce definesc cariotipul unei specii.
Anafaza (ana = în urmă, gr.). Se caracterizează prin clivarea longitudinală a cromozomilor,
după ce în prealabil s-a produs clivarea centromerilor. Cromozomii monocromatidici se
deplasează cu centromerul înainte spre polii celulei. În anafază se asigură repartizarea aceleaşi
informaţii genetice la celulele fiice, având în vedere faptul că cele două cromatide surori sunt
identice.
Telofaza (telos = capăt, gr.). Este un proces invers profazei. În cursul telofazei fibrele
fusului de diviziune dispar, iar cromozomii monocromatidici ajunşi la cei doi poli se
despiralizează, se subţiază şi iau aspectul unui ghem (spirem). Are loc procesul de reconstituire a
membranei nucleare şi a nucleotidelor.
Citochineza. În ţesuturile somatice, în condiţii normale, cariochineza este urmată de
diviziunea citoplasmei.
La celula vegetală, care prezintă pereţi celulari rigizi, diviziunea citoplasmatică are loc prin
apariţia la centrul celulei a unui corpuscul plasmatic denumit fragmoplast, de forma unui inel,
care treptat îşi umple lumenul cu substanţe celulozo-pectice, care se transformă în perete celular.
La animale, citochineza constă în apariţia unei strangulaţii în zona ecuatorială a celulei,
care asigură separarea celulelor fiice.
Anterior separării celulelor fiice are loc repartiţia organitelor citoplasmatice din celula
mamă în citoplasma celor două celule fiice.
Ciclul celular, prin sporirea numărului de celule şi procesele de biosinteză ce le implică
asigură creşterea organismului. În cadrul ciclului celular se asigură continuitatea genetică în
ontogeneză, de la o celulă la alta, prin copierea mesajului genetic în interfază odată cu sinteza
replicativă semiconservativă a ADN-ului şi repartizarea acestui mesaj în cantităţi riguros exacte
celulelor fiice prin mecanismul mitozei, în anafază. În consecinţă, în privinţa informaţiei genetice
nucleare, toate celulele sunt identice. Prin desfăşurarea mitozei se asigură, de asemenea, constanţa
numerică, morfologică şi structurală a cromozomilor.
În cazul organismelor ce se multiplică vegetativ precum şi în cazul organismelor
unicelulare prin desfăşurarea ciclului celular se asigură continuitatea genetică de la o generaţie la
alta în filogeneză.

Ciclul celular meiotic şi semnificaţia sa genetică

Ciclul celular meiotic sau diviziunea meiotică este un tip particular de diviziune celulară,
caracteristic organismelor ce se înmulţesc pe cale sexuată şi în urma căreia dintr-o celulă somatică
cu 2n cromozomi se formează 4 celule fiice cu n cromozomi, diferite genetic între ele, diferite şi
faţă de celula mamă de la au provenit.
Diviziunea meiotică se desfăşoară în celulele specializate, numite şi celule germinale,
localizate în organele de reproducere. Acest tip de ciclu celular implică două diviziuni succesive,
meioza I şi meioza II, interfaza fiind prezentă o singură dată, la începutul ciclului celular, având
ca finalitate formarea gameţilor (fig.2.5.).
➢ Meioza I (meioza primară, heterotipică sau reducţională). În meioza I are loc reducerea
la jumătate a numărului de cromozomi, precum şi fenomene de recombinare genetică.
 Diviziunea meiotică are aceleaşi faze ca şi diviziunea mitotică, atât pentru meioza I cât şi
pentru meioza II, însă profaza I este mai complexă.
Profaza I. În această fază cromozomii parcurg o serie de procese sinaptice, ce se realizează
în următoarele subfaze: letonem, zigonem, pachinem, diplonem şi diachineză.
În leptonem (leptos = subţire, gr.) nucleul se măreşte în volum, cromozomii apar sub forma
unor filamente subţiri, în lungul cărora se pot distinge cromomerele.
În zigonem (zygosis = unire, gr.), cromozomii omologi, unul de provenienţă maternă şi
altul de provenienţă paternă, se alătură şi se unesc doi câte doi, formând cromozomi bivalenţi.
Fenomenul de conjugare a cromozomilor omologi se numeşte sinapsă. Împerecherea
cromozomilor omologi este controlată genetic, realizându-se strict genă alelă la genă alelă şi se
concretizează prin formarea complexului sinaptonemal, care permite realizarea recombinării
genetice prin crossin-over.
Pachinemul (pachys = gros, gr.) se caracterizează prin condensarea cromozomilor, legătura
dintre ei devine din ce în ce mai intimă, devenind posibile fenomenele de recombinare prin
crossing-over.
Diplonemul (diplos = dublu, gr.) este definit de faptul că la fiecare bivalent se pot observa
4 cromatide, datorită tendinţei omologilor de a se separa, însă ei rămân uniţi la nivelul chiasmelor.
Această configuraţie poartă denumirea de tetradă cromatidică.
Diachineza (dia = prin, kinesis = mişcare, gr.) este reprezentată de condensarea şi scurtarea
puternică a cromozomilor. Spaţiile dintre chiasme se măresc, chiasmele fiind deplasate spre
extremităţile cromozomilor, fenomen denumit terminalizare.
La sfârşitul profazei I nucleolul şi membrana nucleară dispar, formându-se fusul nuclear,
pe care se ataşează configuraţiile cromozomale bivalente.
Metafaza I. Cromozomii bivalenţi se aşează pe fibrele fusului de diviziune, orientaţi cu
centromerii spre polii opuşi, formând placa ecuatorială. În metafază sunt vizibile încă chiasmele
care leagă cromozomii fiecărei perechi.
Anafaza I. Legătura dintre cromozomii omologi se diminuează, nemaiexistând complexul
sinaptonemal care să menţină bivalenţii, astfel că aceştia se separă în cromozomi bicromatici, ce
migrează spre polii celulei. În anafaza I are loc reducerea la jumătate a numărului de cromozomi
şi recombinarea genetică intracromozomală, datorită segregării libere a perechilor de cromozomi.
Telofaza I. Cromozomii, în număr haploid, se grupează în cei doi nucleoli, se formează
membrana nucleară, se reorganizează nucleolii şi apar două celule haploide (o diadă).
➢ Meioza a II-a (homotipică sau equaţională) este asemănătoare unei mitoze. Deoarece
se petrece în celule cu număr haploid de cromozomi, mai poartă şi numele de mitoză haploidă.
Deci, toate procesele şi etapele pe care le vor parcurge cromozomii sunt similare celor din mitoza
normală.
Fiecare din cele patru celule nou formate, conţine combinaţii diferite de gene, asigurându-
se astfel variabilitatea genetică.
Ciclul celular meiotic este, de fapt, un ciclu închis în sensul că celulele rezultate în urma
meiozei nu mai reiau ciclul întrucât, la animale, acestea nu se mai divid urmând a funcţiona ca şi
gameţi în procesul de fecundare, sau, la plante, suferă un număr limitat de diviziuni mitotice
haploide în procesul de formare a gameţilor.
 Ciclul celular meiotic contribuie la realizarea a două funcţii biologice majore: diversitatea
lumii vii, asigurând variabilitatea genetică a gameţilor şi continuitatea genetică de la o generaţie
la alta în procesul de fecundare, asigurând constanţa numărului de cromozomi a descendenţilor.
Variabilitatea genetică a gameţilor se asigură în cadrul proceselor de recombinare
intracromozomală prin crossing-over în profaza meiozei I şi intercromozomală la nivelul
setului haploid de cromozomi prin segregarea independentă a perechilor de cromozomi omologi
în anafaza meiozei I.

Ciclul celular meiotic

CICLUL DE VIAŢĂ ŞI RECOMBINAREA GENETICĂ

Prin ciclu de viaţă (evolutiv) se asigură continuitatea genetică de la o generaţie la alta în

filogeneză şi cuprinde alternarea unor generaţii celulare haploide consecutive meiozei, în procesul
de formare a gameţilor (gametogeneza) cu a unor generaţii celulare diploide, consecutive
fecundării. Gradul de reprezentare a celor două generaţii celulare, haploidă şi diploidă, diferă la
plante şi animale.

Ciclul de viaţă la animale

La animale generaţia haploidă este reprezentată exclusiv de celule sexuale, meioza

suprapunându-se aproape în totalitate procesului de gametogeneză.
 Gametogeneza la animale cuprinde spermatogeneza sau procesul de formare a gameţilor
masculi şi ovogeneza sau procesul de formare a gameţilor femeli .
Spermatogeneza are loc în epiteliul germinal al tubilor seminiferi ale gonadelor (testicule)
ce este alcătuit din celule diploide primordiale numite gonocite. Aceste celule cresc acumulând
substanţe de rezervă şi prin diviziuni mitotice dau naştere spermatogoniilor care în urma unor
procese fiziologice de maturare se diferenţiază în spermatocite de ordinul I capabile de a se
divide meiotic. Spermatocitele de ordinul I suferă prima diviziune meiotică în urma căreia rezultă
câte două spermatocite de ordinul II haploide (n) care în urma celei de a doua diviziuni meiotice
formează câte patru spermatide. Spermatidele în urma unui proces de maturare (spermiogeneză)
se transformă în celule spermatice sau spermatozoizi ce reprezintă propriu-zis gameţii masculi
maturi.
Ovogeneza are loc în epiteliul germinal al gonadelor (ovare) ce este alcătuit din celule
primordiale diploide numite gonocite. Acestea prin diviziuni mitotice dau naştere ovogoniilor care
în urma unor procese fiziologice de maturare se diferenţiază în ovocite de ordinul I capabile de a
se divide meiotic. Acestea suferă modificări profunde atât în citoplasmă cât şi în nucleu.
Citoplasma creşte în volum iar nucleul ia o poziţie excentrică, ovocitul de ordinul I suferind prima
diviziune meiotică în urma căreia rezultă două celule haploide diferite ca mărime: ovocitul de
ordinul II, care primeşte aproape toată citoplasma, şi primul globul polar, cu foarte puţină
citoplasmă. În urma celei de a doua diviziuni meiotice ovocitul de ordinul II dă naştere, de
asemenea, la două celule simetrice, ovotida ce înglobează aproape toată citoplasma şi al doilea
globul polar, care se alătură celorlalte două celule asemănătoare rezultate în urma celei de a doua
diviziuni meiotice a primului globul polar. Ovotida în urma unui proces de maturare se transformă
în ovul ce reprezintă gametul femel matur. Ambele tipuri de globuli polari se resorb în ţesuturile
ovariene şi nu participă la fecundaţie. Ovulul conţine o cantitate incomparabil mai mare de
citoplasmă comparativ cu spermatozoidul.
Fecundaţia (fecundus = roditor, lat.) reprezintă un proces fiziologic complex ce constă în
unirea a două celule specializate haploide (gameţi) cu potenţe diferite (masculă şi femelă), urmată
de contopirea nucleilor lor (cariogamie), în urma căreia rezultă o celulă nouă diploidă, zigotul ce
va da naştere noului individ. Cariogamia se realizează în prima metafază a diviziunii nucleilor
dicarionului. La animale fecundaţia este simplă, spermatozoidul unindu-se cu ovula. În cadrul
acestui proces capul spermatozoidului, ce cuprinde mai ales nucleul, pătrunde în ovul, în timp ce
coada, care conţine aproape întreaga citoplasmă, rămâne afară, degenerând rapid. Organismul ce
urmează a se forma va avea o ereditate unică, dar provenită de la formele parentale prin intermediul
gameţilor. Prin diviziuni mitotice zigotul va da naştere noului organism, evident în cadrul unui
proces complex de diferenţiere celulară, organism diploid care la maturitate, în urma meiozei va
forma din nou gameţi haploizi, încheind astfel de viaţă.
Fecundaţia are o semnificaţie deosebită. Prin fecundaţie se reface starea diploidă. În
procesul de fecundaţie, prin unirea întâmplătoare a diferitelor tipuri de gameţi se poate asigura o
mare variabilitate a descendenţilor. Dacă considerăm o specie cu "n" perechi de cromozomi,
aceasta poate să producă în urma meiozei 2n tipuri genetice de gameţi care uniţi în procesul de
fecundare nedescriminatoriu, cu aceeaşi probabilitate, poate să dea naştere la 2n x 2n zigoţi şi deci
indivizi diferiţi. La om de pildă, deoarece numărul diploid de cromozomi 2n =46, numărul posibil
al tipurilor genetice de gameţi este 223 = 8.388.608 iar numărul posibil al tipurilor de zigoţi este
enorm (223 x 223). Deci fecundaţia producându-se şi ea randomizat, amplifică şi mai mult
variabilitatea genetică rezultată în urma meiozei.
Trebuie subliniat faptul că deşi contribuţia celor doi gameţi în procesul de fecundaţie, în
ceea ce priveşte genele nucleare, este egală, în ceea ce priveşte genele citoplasmatice gametul
femel are o pondere mult mai importantă de aceea caracterele controlate de gene citoplasmatice
se transmit predominant pe linie maternă.

Ciclul de viaţă la plante

La plante gradul de reprezentare a nivelului haploid şi diploid diferă în raport cu poziţia pe

care o ocupă un anumit grup de plante pe scară evolutivă.
În urma meiozei rezultă celule haploide, care nu reprezintă gameţi ca şi în cazul animalelor
ci spori din care în urma unor mitoze haploide succesive va rezulta gametofitul (generaţia
haploidă), formaţiunea care va da naştere sau va cuprinde gameţii. Gameţii în urma procesului de
fecundaţie vor da naştere zigotului diploid şi apoi prin diviziuni mitotice succesive se va forma
sporofitul (generaţia diploidă), care în urma meiozei va produce din nou celule haploide (sporii),
încheindu-se astfel ciclu de viaţă.

Ciclul de viaţă la ciuperci

Neurospora crassa, o ciupercă din clasa Ascomycetes este una din speciile mult utilizate în
cercetările de genetică, fapt pentru care ciclul său de viaţă este foarte bine cunoscut.
În urma meiozei rezultă celule haploide numite ascospori care prin germinare, în urma
unor mitoze haploide succesive vor da naştere gametofitului haploid, foarte bine reprezentat prin
însăşi miceliul ciupercii (corpul ciupercii). Acesta se poate multiplica şi vegetativ prin spori
asexuaţi sau conidii. Miceliul haploid va da naştere, în corpi de fructificaţie numite protoperitecii,
gameţilor, masculi şi femeli. Trebuie precizat faptul că miceliul este de două tipuri (A şi a) care
nu se deosebesc morfologic dar acre se comportă ca având potenţialităţi sexuale diferite,
fecundaţia fiind sub controlul alelelor A şi a. În procesul de fecundaţie are loc mai întâi
plasmogamia adică fuziunea citoplasmei celor doi gameţi cu formarea unei celule cu doi nuclei
numită dicariont. Dicariontul se poate divide mitotic de câteva ori formând filamentele ascogene
tot dicarionte. În urma fuzionării nucleilor prin singamie rezultă zigotul sau asca, adică sporofitul
diploid. Nucleul ascei se divide meiotic şi formează patru nuclei haploizi. Fiecare nucleu se mai
divide odată mitotic astfel că rezultă opt nuclei haploizi care după ce se înconjoară cu citoplasmă
şi membrană celulară se diferenţiază în ascospori, încheind astfel ciclul de viaţă. Faptul că cei opt
ascospori din fiecare ască sunt dispuşi în ordinea formării lor uşurează efectuarea experienţelor de
analiză genetică, oferind posibilitatea evidenţierii directe a raporturilor de segregare gametofitică.

Ciclul de viaţă la plantele superioare

Pentru ilustrarea acestui proces se va prezenta ciclul de viaţă la porumb .

 S-a arătat că meioza este caracteristică procesului de formare a gameţilor (gametogeneza)
însă în urma meiozei la plantele superioare rezultă spori. În cazul în care din spori, în procesul de
gametogeneză urmează a se forma gameţi masculi, sporii se mai numesc microspori iar procesul
de meioză în urma căruia rezultă se numeşte microsporogeneză. Microsporogeneza se realizează
la celulele specializate diploide diferenţiate din ţesutul subepidermal al anterelor, celule numite
microscporocite.
În cazul în care de la spori, în procesul de gametogeneză urmează a se forma gameţi femeli,
sporii se mai numesc mega sau macrospori iar procesul de meioză în urma căruia rezultă se
numeşte mega sau macrosporogeneză. Megasporogeneza are loc la celulele specializate diploide
diferenţiate din ţesutul generativ al ovulului, celule numite megasporocite.
Gametogeneza la plantele superioare cuprinde microgameto-geneza sau procesul de
formare a gameţilor masculi şi mega sau macrogametogeneza adică procesul de formare a
gameţilor femeli.
Microgametogeneza se realizează în urma a două diviziuni mitotice haploide pe care le
suferă nucleul fiecărui microspor. În urma primei diviziuni mitotice rezultă doi nuclei haploizi şi
anume nucleul generativ şi cel vegetativ. Cea de-a doua diviziune o suferă numai nucleul generativ
în urma căreia rezultă alţi doi nuclei haploizi sau spermatiile ce reprezintă de fapt gameţii
masculi. Microsporul împreună cu cei trei nuclei haploizi, în urma unui proces de maturare se
diferenţiază în grăunciori de polen sau gametofitul mascul.
Megagametogeneza se realizează în urma a trei diviziuni mitotice haploide pe care le
suferă nucleul unui singur megaspor din cadrul celor patru rezultaţi în urma meiozei. Ceilalţi trei
se resorb. În urma celor trei diviziuni mitotice rezultă opt nuclei haploizi dintre care doi urmează
a fuziona pentru a forma nucleul secundar diploid, trei nuclei se repartizează în apropierea
micropilului reprezentând oosfera cu cele două sinergide, iar trei nuclei la polul opus reprezintă
antipodele. Megasporul împreună cu nucleii menţionaţi reprezintă sacul embrionar al ovulului
sau gametofitul femel. Elementele sexuale propriu-zise sunt reprezentate de oosferă şi nucleul
secundar.
Fecundaţia la plantele superioare (Angiosperme), cum este şi cazul porumbului, este
dublă. După germinarea grăunciorilor de polen pe stigmat, prin tubul polenic ce străbate stilul
spermatiile ajung în sacul embrionar unde una va fuziona cu nucleul secundar rezultând un nucleu
triploid de la care se va diferenţia endospermul, iar cea de-a doua spermatie va fuziona cu oosfera
rezultând zigotul diploid de la care se va forma embrionul şi apoi planta întreagă (sporofitul). În
ţesutul generativ al anterelor şi ovarelor celulele specializate vor intra din nou în diviziune
meiotică în urma căreia vor rezulta sporii, încheindu-se astfel ciclul de viaţă.
Menţionăm faptul că la Gimnosperme precum şi la celelalte plante inferioare, ca şi în cazul
animalelor, fecundaţia este simplă.

Semnificaţia biologică şi genetică a ciclului de viaţă

Prin ciclul de viaţă se asigură legătura între generaţii, constanţa numărului de cromozomi
şi continuitatea genetică de la o generaţie la alta în filogeneză.
Ciclul de viaţă, prin fenomenele de recombinare genetică ce se realizează în cadrul meiozei
şi a procesului de fecundare, reprezintă o importantă sursă de variabilitate genetică, asigurând
“materia primă” pentru evoluţie în cadrul procesului de selecţie naturală.
 Sporirea fazei diploide la plantele superioare a însemnat un important salt evolutiv,
conferind mai multă stabilitate speciilor în procesul de evoluţie. Starea diploidă permite
acumularea în stare recesivă a unei importante rezerve de gene. Uneori mutaţii recesive cu efecte
detrimentale în condiţii obişnuite de mediu, se pot dovedi utile în condiţii de mediu schimbate,
contribuind la supravieţuirea speciei.
Faza diploidă foarte bine reprezentată la ciuperci prin însăşi corpul ciupercii şi mai puţin
reprezentată la ferigi (prin protal) sau la muşchi (prin protonemă), este mult mai susceptibilă
influenţelor condiţiilor de mediu conferind speciilor o stabilitate mai redusă. Orice modificare a
informaţiei genetice se poate manifesta plenar imediat după producere, neexistând alele dominante
care să mascheze eventualele efecte negative ale acestor modificări. Ca o consecinţă directă,
variabilitatea fenotipică şi genetică la aceste organisme este deosebit de mare, variabilitatea ce ar
putea constitui şansa supravieţuirii speciei în condiţii de mediu schimbate (DARLINGTON, 1963).

Ciclul de viaţă la microorganisme

Dacă ciclul de viaţă este privit sub aspectul consecinţelor lui şi anume aspectul
recombinării genetice care o determină, se poate vorbi de ciclu de viaţă şi la microorganisme,
bacterii şi virusuri, deşi acestea nu prezintă o meioză şi o fecundaţie caracteristică (SRB şi colab.,
1965).

Ciclul de viaţă la virusuri

În cele ce urmează ne vom referi mai în detaliu la ciclul de viaţă a bacteriofagilor, virusurile
celulelor bacteriene, deoarece la aceştia ciclul de viaţă a fost studiat mai în detaliu, bacteriofagii
fiind direct implicaţi în unele fenomene de recombinare genetică bacteriană.
Bacteriofagii, posibil şi alte virusuri, pot să prezinte două tipuri de cicluri de viaţă: ciclul
de viaţă litic şi ciclul de viaţă lizogenic.
Ciclul de viaţă litic, specific anumitor tipuri de fagi numiţi virulenţi, se caracterizează
prin însuşirea acestora de a produce, după multiplicarea lor, liza celulei bacteriene gazdă.
Fazele ciclului de viaţă litic sunt următoarele :
➢ Adsorbţia fagilor la suprafaţa celulei bacteriene, fagii fixându-se de celula
bacteriană prin intermediul fibrelor cozii;
➢ Infecţia prin “injectarea” materialului genetic în celula bacteriană;
➢ Eclipsa (faza vegetativă), fază în care fagii nu pot fi observaţi deoarece în celula
bacteriană a pătruns numai materialul genetic de dimensiuni moleculare. În această fază are loc
depolimerizarea ADN din celula gazdă cu ajutorul dezoxiribonucleazei sintetizată pe baza
informaţiei genetice virale, precum şi sinteza acizilor nucleici virali şi a proteinelor virale
structurale ce participă la formarea capsidei. Concomitent are loc şi sinteza lizozimului, enzimă
ce va determina liza bacteriei în faza următoare.
➢ Liza este faza în care, sub acţiunea lizozimului, celula bacteriană este lizată eliberând
fagii maturi capabili de noi infecţii, încheindu-se astfel ciclul litic de viaţă.
 Ciclul de viaţă lizogenic, specific anumitor tipuri de fagi temperaţi simbiotici sau
lizogeni (de exemplu fagul lambda), se caracterizează prin proprietatea acestora, de fapt a
materialului lor genetic, de a se integra în cromozomul bacterian sub formă de profag. Integrarea
în cromozomul bacterian este consecinţa unui crossing over, adică a unei recombinări genetice
unice, fenomen numit reducţie. La virusul lambda ataşarea şi apoi integrarea este specifică la situl
att (attachment, engl.) al bacteriei Echerichia coli, între genele gal şi trp. Profagul se replică odată
cu cromozomul bacterian, genele proprii pentru sinteza proteinelor structurale fiind represate,
lizogenia fiind transmisă următoarelor generaţii celulare.
Bacteriile ce poartă fagi integraţi (profagi) se numesc bacterii lizogene, deoarece în
condiţii speciale, sub acţiunea unor substanţe mutagene (mitomicina, azot-iperite) sau a razelor
ultraviolete, mai rar spontan, sunt capabile de a produce liza bacteriei, în urma exciziei profagilor
din cromozomul bacterian şi sintezei particulelor fagice mature. Acest fenomen se mai numeşte
inducţia (inducţia profagului). Inducţia se datorează blocării sintezei ADN-ului celulei gazdă şi
implicit al represorului ce blochează informaţia genetică a fagului, astfel că condiţia lizogenă nu
mai poate fi menţinută. Inducţia mai poate fi consecinţa conjugării unei bacterii lizogene cu o
bacterie nelizogenă, dacă bacteria lizogenă este donor. În aceste condiţii bacteria lizogenă poate
transfera odată cu cromozomul bacterian şi profagul. Deoarece în bacteria receptor represorul
lipseşte urmează excizia profagului, formarea particulelor virale mature şi liza bacteriei. Această
inducţie se mai numeşte inducţie zigotică fiind consecinţa unirii a două celule prin conjugare.
Recombinarea genetică la virusuri

Fenomenul de recombinare genetică la virusuri a fost pus în evidenţă pentru prima dată de
către DELBRÜCK şi HERSEY în anul 1946, independent unul de celălalt (după TUDOSE, 1982).
Pentru aceasta au fost efectuate infecţii mixte cu mutante ale fagului T2 (r‾h+ x r+h‾). Mutanta r‾
(rapid, engl.)provoacă o liză rapidă a celulelor bacteriene de E.coli pe care le parazitează,
provocând pe mediul de cultură plaje de liză mari cu marginile clare, fără halou spre deosebire de
tipul sălbatec care formează plaje de liză mici cu halou. Mutanta h‾ (host range =şirul de gazde,
engl.) are capacitatea de a liza atât suşa de E.coli, în mod obişnuit sensibilă la infecţia fagică, cât
şi suşa B2, în mod obişnuit rezistentă la infecţia fagică. Tipul sălbatec h+ nu este capabil de a
infecta numai suşa B. Prin infectarea unei culturi de E.coli în amestec de suşe, formele parentale
(fagii) pot să determine următoarele fenotipuri (aspect al plajelor de liză):
Forma parentală (r‾h+) determină plaje mari, ca urmare a prezenţei genei mutante r‾ ce
determină liza rapidă a bacteriilor, dar tulburi deoarece gena sălbatecă h+ nu permite liza bacteriilor
aparţinând suşei B2 care determină aspectul mat al plajei;
Forma parentală (r+h‾) determină plaje mici, ca urmare a prezenţei genei sălbatice r+ ce
determină liza înceată a bateriilor, dar clare deoarece gena mutantă h‾ permite liza ambelor suşe
bacteriene. Spre surprinderea cercetătorilor s-au obţinut şi fenotipuri recombinate care manifestau
câte una din caracteristicile fiecărei gene parentale după cum urmează:
- plaje mari clare, probabil datorită prezenţei genelor r‾h‾, genotip recombinat;
- plaje mici tulburi, probabil datorită prezenţei genelor r+h+, genotip recombinat.

De regulă acestea sunt gene mutante condiţionat letale care în anumite condiţii, de
temperatură de exemplu, în cazul mutantelor termosensibile (ts), determină moartea organismului
(fagului), datorită incapacităţii de a începe sinteza ADN sau datorită incapacităţii de a forma fibrele
cozii în cazul în care este afectată gena responsabilă de acest caracter ş.a. După cum s-a demonstrat
harta genetică la fagul T4 este circulară.

Recombinarea genetică la bacterii

La bacterii recombinarea genetică presupune un transfer de material genetic de la o bacterie

la alta. Acest transfer se poate realiza pe patru căi, prin transformare bacteriană, conjugare
bacteriană, sexducţie (F ducţie) şi transducţie. Indiferent de calea prin care se realizează transferul
materialului genetic prezintă câteva caracteristici mai generale:
➢ Transferul de material genetic este unidirecţional, de la o formă donoare la una
receptoare;
➢ Transferul este secvenţial, putând să fie transferate gene izolate sau fragmente
cromozomale ce înglobează mai multe gene;
➢ În mod obişnuit materialul genetic transferat (exogenotul) se integrează pe bază de
omologie prin crossing over unilateral în locul materialului genetic propriu celulei gazdă
(endogenot), având ca şi consecinţă genetică recombinarea. Înaintea realizării integrării, materialul
genetic ce corespunde exogenotului este prezent în stare diploidă formând merozigotul. La
nivelul unui locus alelele pot fi identice (homogenote) sau diferite (heterogenote).
Pentru punerea în evidenţă a recombinaţilor (formele recombinate) este necesar să se
lucreze cu tulpini bacteriene marcate şi cu anumite medii de selecţie.
Ca markeri genetici se pot utiliza unele gene mutante ce controlează unele caractere
individuale şi clonale.
Caracterele individuale pot fi
 caractere morfologice: forma celulei, dimensiunile ei, pigmentaţia, particularităţi ale
peretelui celular;
 caractere biochimice: particularităţi ale compoziţiei chimice ale celulei evidenţiate
prin metode de colorare, prezenţa unor pigmenţi.
Caractere clonale ale coloniei de indivizi sau a clonelor, pot fi:
• caractere morfologice: forma, dimensiunile, caracterul suprafeţei sau culoarea
coloniei;
• caractere biochimice şi culturale: capacitatea de a elimina în mediu unele substanţe;
tipul de respiraţie; tipul de nutriţie; auxotroficitatea (necesitatea celulelor faţă de anumiţi factori
de creştere – aminoacizi, vitamine, baze azotate ale acizilor nucleici – pe care celula, spre
deosebire de formele sălbatece prototrofe, nu este capabilă să-i sintetizeze astfel că trebuie
adăugaţi la mediul minimal); reacţia faţă de factorii fizici ai mediului (temperatura, lumina);
rezistenţa la antimetaboliţi şi antibiotice; unele reacţii biologice ca patogenitatea faţă de alte
organisme, specificitatea virusurilor în raport cu gazda, rezistenţa la fagi;
• caractere imunologice: însuşiri antigenice (capacitatea de induce formarea de
anticorpi); specificitatea serologică (reacţia de aglutinare şi precipitare a celulelor prin amestec cu
anumite seruri),
În experienţele de recombinare genetică la bacterii frecvent se utilizează mutanţi auxotrofi
complementari, în amestec pe un anumit mediu minimal de selecţie pe care nici una din colonii nu
se poate dezvolta. De exemplu, dacă se cultivă împreună mutante auxotrofe leucin dependente cu
forme mutante metionin dependente ce au formula genetică: leu‾ met+ respectiv leu+ met‾, pe un
mediu de selecţie deficitar în leucină şi metionină, coloniile care se dezvoltă pe acest mediu nu
pot fi decât rezultatul recombinării genetice având formula genetică leu+ met+.
1. Transformarea bacteriană ca primă cale de realizare a recombinării genetice,
reprezintă modificarea ereditară a unor bacterii prin intermediul unor fragmente de ADN străin
(exogen), provenit de la o altă tulpini bacteriană înrudită.
Fenomenul transformării bacteriene a fost observat pentru prima oară de GRIFFITH (1928)
în cadrul experienţelor cu pneumococi (Diplococcus pneumoniae) efectuate pe şoareci. În
experienţă a utilizat două suşe de pneumococi: virulenţi care formează colonii netede capsulate
de tipul serologic S III (smooth = neted, engl.) care prin inoculare îmbolnăveşte animalele şi
nevirulenţi ce formează colonii rugoase datorită absenţei capsulei polizaharidice de tipul serologic
R II (rough = rugos, engl.) care prin inoculare nu îmbolnăveşte animalele. În urma inoculării unor
şoareci cu un amestec de pneumococi vii de tip R II şi pneumococi de tip S III omorâţi prin căldură,
în mod neaşteptat şoarecii s-au îmbolnăvit iar din sângele lor s-au izolat pneumococi vii de tipul
S III. Se pare că tipul virulent, deşi omorât, a donat capacitatea de infecţie tipului nevirulent.
Transformarea este o hibridare bacteriană de tip primitiv care se efectuează prin transferul
determinanţilor genetici ai unor caractere de la o bacterie donor la o bacterie receptor prin
intermediul ADN-ului în cadrul unui proces de crossing over unilateral ce are ca şi consecinţă
recombinarea genetică. Pentru ca transformarea să aibă loc bateria receptoare trebuie să se
găsească într-o stare fiziologică particulară numită “competenţă”.
Transformarea este un proces complex care se petrece în mai multe faze:
➢ adsorbţia sau fixarea fragmentului de ADN la suprafaţa celulei receptoare care
posedă receptori specializaţi acestei funcţii. Fragmentul de ADN implicat în transforma nu
reprezintă decât 0,5% din genomul bacteriei receptoare;
➢ penetraţia fragmentului de ADN în celula receptoare care devine rezistent la
dezoxiribonuclează;
➢ eclipsa este faza în care fragmentul de ADN dublu catenar este desfăcut, sub acţiunea
unei endonucleaze, una din catene urmând a fi degradată enzimatic.
➢ integrarea fragmentului de ADN monocatenar al donorului în molecula de ADN a
receptorului, pe bază de omologie prin crossing over unilateral la nivel molecular. Catena
omoloagă a endogenotului este excizată enzimatic, fragmentul ADN al donorului (exogenotul)
fiind integrat în cromozomul bacterian sub acţiunea ligazei în condiţiile sintezei ADN reparatorii,
cu formarea temporară a unui heteroduplex, heterogenot pentru alelele implicate în transformare.
În timpul replicării ulterioare vor rezulta molecule de ADN segregante, homogenote de tipul
donorului şi homogenote de tipul receptorului (fig.3.7.).
Frecvenţa cu care se realizează transformarea la bacterii este, de regulă, foarte redusă, sub
1%, frecvenţa fiind mai mică în cazul speciilor mai puţin înrudite. Capacitatea de transformare a
ADN-ului între specii demonstrează gradul de înrudire filogenetică a acestor specii. În cazul în
care datorită lipsei de omologie ADN-ul nu se integrează în ADN-ul receptorului, genele donorului
nu funcţionează.
Frecvenţa de recombinare prin transformare este funcţie şi de distanţa dintre gene, fapt ce
poate permite întocmirea hărţilor genetice, distanţa între gene fiind exprimată în unităţi procente
de recombinare.
 Sub aspect teoretic fenomenul de transformare constituie un argument de bază în favoarea
rolului genetic al ADN-ului, ca purtător şi transmiţător al informaţiei genetice. De asemenea prin
determinarea frecvenţei de recombinare pe baza fenomenului de transformare au putut fi întocmite
hărţi genetice la bacterii.
2. Conjugarea bacteriană este un proces sexuat de unire a două celule bacteriene, una
masculă şi alta femelă, prin intermediul unor punţi citoplasmatice, urmată de transferul
unidirecţional de material genetic, ce poate să aibă ca şi consecinţă recombinarea genetică.
Bacteria masculă se caracterizează prin prezenţa unor plasmide numite factor de fertilitate F fiind
notată (F+), celula femelă nu conţine astfel de plasmide fiind notată (F‾). Transferul de material
genetic se face de la celula masculă spre cea femelă.
Materialul genetic transferat poate fi reprezentat din plasmide, cromozomul bacterian
împreună cu factorul de fertilitate integrat sau factorul de fertilitate împreună cu un număr limitat
de gene cromozomale.
În cazul transferului plasmidelor bacteriene de tipul F celula femelă devine masculă (F+).
În cazul transferului cromozomului bacterian împreună cu factorul de fertilitate integrat,
rezultă ca şi consecinţă recombinarea genetică cu o frecvenţă destul de mare, de aceea bacteriile
ce posedă factorul de fertilitate F integrat în cromozomul bacterian se mai numesc bacteriile Hfr
(high frequency recombination = înaltă frecvenţă de recombinare, engl.). Acest fenomen de
recombinare genetică a fost descoperit în legătură cu faptul că în culturile mixte de mutanţi
auxotrofi au apărut tulpini prototrofe cu o frecvenţă mult mai mare decât se putea presupune în
urma fenomenului mutaţional. Transferul se realizează în cadrul procesului de replicare a ADN-
ului, în celula femelă fiind transferată o copie a cromozomului bacterian din celula masculă,
reprezentată prin ADN monocatenar. În urma acestui transfer cromozomul din celula receptoare
se găseşte într-o stare de diploidie parţială şi temporară numită merozigot. În urma unui proces de
crossing over unilateral genele exogenotului sunt integrate în ADN-ul celulei receptoare
(endogenot).
Transferul începe, întotdeauna, de la un punct de origine notat 0, situat în apropierea locului
de integrare a factorului F, ultimul care se transferă fiind acest factor.
3. Sexducţia (F ducţia) reprezintă transferul de material genetic de la o celulă bacteriană
la alta prin intermediul factorului de fertilitate F modificat (F'). Modificarea constă în faptul că
acesta poate să poarte câteva gene cromozomale. Factorul F' provine prin detaşarea factorului F
din cadrul cromozomului bacterian al tulpinilor Hfr, în urma căreia acest factor poate să preia un
anumit număr de gene cromozomale. Genele transferate receptorului pot fi integrate în
cromozomul acestuia în urma unui proces de crossing over unilateral, conducând la apariţia
recombinării genetice.
Fenomenul de sexducţie a fost depistat în legătură cu faptul că în cadrul experienţelor de
conjugare la E.coli transferul genei lac s-a produs mult mai devreme decât se aştepta pe baza
poziţiei ei în grupul linkage.
Celulele bacteriene care poartă factorul F' pot fi convertite în celule Hfr în urma integrării
acestui factor în cromozomul bacterian.
Transferul de material genetic reprezentat de gene izolate mai poate fi realizat şi de către
alte plasmide cum ar fi plasmida Cf ce poartă informaţia genetică necesară pentru sinteza
colicinelor (substanţe proteice prezente la E.coli cu efecte nocive asupra altor bacterii înrudite)
sau plasmide RTF (factorul de transfer al rezistenţei la antibiotice). Plasmida RTF mediază
transferul genelor de rezistenţă la antibiotice (R), având uneori capacitatea de a se integra în
cromozomul bacterian. În urma detaşării de acesta poate prelua şi alte gene pe care le poate
transfera unei bacterii receptoare în genomul căreia pot fi integrate prin crossing over unilateral.
Conjugarea bacteriană are o importanţă deosebită datorită fenomenelor de recombinare
genetică pe care le favorizează şi care reprezintă o sursă foarte importantă de variabilitate în
procesul de evoluţie.
În urma experienţelor de conjugare bacteriană au putu fi întocmite hărţi genetice la bacterii.
Hărţile genetice obţinute pe baza rezultatelor determinate de conjugarea întreruptă sunt similare
cu acelea alcătuite pe baza analizei frecvenţei de recombinare.
4. Transducţia reprezintă transferul de material genetic de la o celulă bacteriană la alta
mediat de fagi, transfer ce poate să aibă ca şi consecinţă genetică recombinarea.
Ca şi agenţi transductanţi pot funcţiona numai fagii temperaţi (lizogeni), transducţia
realizându-se de la o baterie donor lizogenă la o bacterie receptor neliozogenă. În cadrul procesului
de inducţie fagică fagii eliberaţi din starea de profag pot să preia una sau mai rar două gene din
cromozomul bacterian pe care le poate transfera unor baterii receptoare nelizogene.
Cantitatea de material genetic transferat prin transducţie este foarte mică, nedepăşind 1%
din cromozomul bacterian. De cele mai multe ori se transferă o singură genă şi mai rar două.
Fenomenul prin care două gene sunt transferate concomitent se numeşte cotransducţie. Frecvenţa
fenomenului de cotransducţie este funcţie de distanţa dintre gene, fiind cu atât mai mare cu cât
genele sunt mai apropiate. Pe această bază au putut fi întocmite hărţi genetice la bacterii.
Transducţia poate să fie de patru feluri în raport cu specificitatea fenomenului şi
posibilitatea integrării genei transferate în cromozomul bacterian al celulei receptoare: transducţie
specializată; transducţie generalizată; transducţie completă; transducţie abortivă.
Transducţia specializată presupune transferul specific a anumitor gene, fagul integrându-
se în cromozomul bacteriei donoare pe bază de omologie, gena transferată fiind integrată în
cromozomul bacteriei receptoare tot pe bază de omologie, prin crossing over unilateral.
Transducţia generalizată presupune transferul nespecific al diferitelor gene bacteriene,
integrarea acestora în cromozomul bacteriei donoare făcându-se nespecific, pe bază de întâmplare.
Gena transferată este, de regulă, integrată în cromozomul bacteriei receptoare tot pe bază de
crossing over unilateral.
Transducţia completă caracterizată prin integrarea genelor bacteriene transferate de fagi
în genomul bacteriei receptoare, gene care vor intra în aparatul genetic al acestora funcţionând
normal, exprimându-se fenotipic ca orice genă proprie, fapt ce conduce la manifestarea
fenomenelor recombinative.
Transducţia abortivă caracterizată prin faptul că genele bacteriene transferate nu se
integrează în cromozomul bacteriei receptoare. Aceste gene nu se pot replica dar pot să funcţioneze
în procesul de transducţie manifestându-se fenotipic. Segmentul de ADN neinclus în cromozomul
bacterian, neavând posibilitatea de replicare, se transmite câteva generaţii şi numai la una din
celulele fiice. Din această cauză pe un mediu minimal se formează colonii mai mici numărul de
celule care pot să supravieţuiască fiind mai mic, rezumându-se doar la celulele ce poartă genele
transferate care fiind în stare diploidă se manifestă ca gene dominante în stare heterozigotă.
Fenomenul de transducţie, ca şi celelalte fenomene de recombinare genetică la bacterii
prezintă importanţă datorită fenomenelor de recombinare pe care le poate produce şi care
contribuie la sporirea variabilităţii speciilor.
 După cum s-a mai arătat, pe baza fenomenului de cotransducţie este posibilă întocmirea
hărţilor genetice la bacterii.

Proteine - Aminoacizi

In toate celulele exista doua tipuri de acizi nucleici:

-acid dezoxiribonucleic (ADN)
-acid ribonucleic (ARN)
Acizii nucleici sunt substante chimice macromoleculare alcatuite din unitati simple numite
nucleotide (deci sunt polimeri de nucleotide)
O nucleotida este alcatuita din trei componente
-o baza azotata
-un zahar
-un radical fosforic
Bazele azotate sunt substante organice in care atomii de carbon si de azot sunt grupati in
cicluri; ele sunt de doua tipuri, purinice si pirimidinice.
Bazele azotate purinice au doua cicluri condensate insumand 5 atomi de carbon si 4 atomi
de azot, ele sunt urmatoarele:
-adenina (A)
-guanina (G)
Ambele baze azotate purinice sunt prezente atat in ADN cat si in ARN.
Bazele azotate pirimidinice au un singur ciclu cu 4 atomi de carbon si 2 atomi de azot, ele
sunt urmatoarele:
-citozina (C); prezenta atat in ADN cat si in ARN
-timina (T); prezenta doar in ADN
-uracilul (U); prezent doar in ARN
Zaharul este un monozaharid cu 5 atomi de carbon (o pentoza).Este reprezentat de riboza
(R) in ARN si de dezoxiriboza (D) in ADN.
Combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu o pentoza (zahar) formeaza o
nucleosida.Daca se ataseaza o grupare fosfat la zaharul unei nucleoside rezulta o nucleotida.
o baza azotata + un zahar = o nucleosida
o baza azotata + un zahar + un radical fosforic = o nucleotida
Radicalul fosforic (P) formeaza legaturi esterice cu pentozele.Legatura se stabileste intre
al 5-lea atom de carbon al unei pentoze si al 3-lea atom de carbon al pentozei urmatoare, formand
astfel lanturi (catene) polinucleotidice.
Legarea nucleotidelor intre ele cu formarea lanturilor polinucleotidice reprezinta structura
primara a acizilor nucleici.

ADN, spirala vietii

ADN-ul este o substanta macromoleculara bicatenara formata din 2 catene polinucleotidice

care se infasoara una in jurul celeilalte, in spirala, astfel incat se formeaza un dublu helix.
 In macromolecula de ADN se deosebesc doua tipuri de structuri:
✓ structura primara monocatenara: reprezentata de succesiunea de nucleotide dintr-o catena.
✓ structura secundara bicatenara: reprezentata de structura bicatenara a ADN-ului.
• Cele doua catene ale ADN-ului sunt antiparalele
Cele doua catene ale ADN-ului sunt antiparalele, ceea ce inseamna ca pe o catena legaturile
dintre nucleotide sunt de tip 5'-3' iar pe cealalta catena sunt invers, adica 3'-5'.
• Cele doua catene ale ADN-ului sunt complementare
Cele doua catene ale ADN-ului sunt complementare, ceea ce inseamna ca o nucleotida, de
pe o catena, ce contine o baza azotata purinica se va lega intotdeauna de o nucleotida de pe cealalta
catena care contine o baza azotata pirimidinica, si invers.
Prin urmare in macromolecula de ADN exista 4 tipuri de legaturi: A-T, T-A, G-C si C-G.
Adenina si timina sunt baze complementare.
Guanina si citozina sunt baze complementare.
Structura bicatenara a ADN-ului se realizeaza cu ajutorul unor punti de hidrogen care se
stabilesc intre bazele complementare si care sunt duble intre timina si adenina, si triple intre
guanina si citozina.
Structura bicatenara a ADN-ului prezinta de regula o mare stabilitate fizica asigurata astfel:
-pe verticala de legaturile fosfodiesterice intracatenare
-pe orizontala de legaturile de hidrogen intercatenare

Denaturarea si renaturarea ADN-ului

Datorita structurii bicatenare macromoleculare de ADN poate suferii fenomene de
denaturare-renaturare si replicare.
Prin incalzirea unei solutii in care se afla ADN cele doua catene se desfac si ADN-ul devine
monocatenar.
Daca are loc o racire brusca a solutiei respective, puntile de hidrogen dintre cele doua
catene nu se mai refac si ADN-ul ramane monocatenar.Acest ADN monocatenar se numeste ADN
denaturat.
Daca are loc o racire treptata a solutiei respective puntile de hidrogen dintre cele doua
catene se refac si ADN-ul redevine bicatenar.Acest ADN bicatenar se numeste ADN renaturat.
• Denaturarea reprezinta capacitatea catenelor de ADN de a se separa atunci cand solutia de
ADN este incalzita pana la 100 grade Celsius.
• Renaturarea reprezinta capacitatea catenelor de ADN de a reface structura bicatenara
atunci cand solutia de ADN monocatenar este racita treptat.
Amestecand monocatene de ADN de la specii diferite se formeaza prin renaturare partiala
hibrizi moleculari. Procedeul este folosit de oamenii de stiinta in studiul relatiilor de inrudire dintre
specii. Cu cat speciile sunt mai inrudite cu atat renaturarea se face mai repede si intr-o proportie
mai mare. De exemplu: procentul de renaturare intre monocatenele ADN de la om si de la maimuta
este de 75% pe cand procentul de renaturare intre monocatenele de ADN de la om si de la soarece
este de 25%.

Replicarea ADN-ului
 In celulele fiecarei specii exista o anumita cantitate de ADN in care se afla codificata
informatia genetica. Pentru realizarea diviziunii celulare este necesara dublarea cantitatii de ADN
astfel incat celulele fiice sa aibă aceeasi cantitate de ADN ca si celula mama. Dublarea cantitatii
de ADN se realizeaza prin replicare si are loc in interfaza ciclului celular.
Cele doua catene ale macromoleculei de ADN se separa treptat incepand dintr-un punct
numit punct de initiere al replicarii si continuand progresiv catre un punct terminus. Astfel, in prim
proces de replicare molecula de ADN capata forma literei Y.
Legaturile de hidrogen dintre cele doua catene se desfac treptat sub actiunea enzimei ADN
polimeraza. Pe masura ce catenele se despart, nucleotidele libere din citoplasma se ataseaza la
acestea pe baza de complementaritate. In acest fel vor rezulta doua molecule fiice de ADN, fiecare
avand o catena veche care a servit ca matrita (model) si o catena nou sintetizata.
Sinteza de ADN se numeste replicare (replicatie) si se realizeaza dupa modelul
semiconservativ; deoarece fiecare molecula de ADN fiica mosteneste doar una din cele doua
catene ale moleculei de ADN mama.

Structura si tipurile de ARN

ARN este o substanta macromoleculara avand o structura primara monocatenara formata
de regula dintr-un singur lant polinucleotidic.
Nucleotidele de ARN (ribonucleotide) au in locul timinei uracil si in locul dezoxiribozei,
riboza.
Moleculele de ARN nu pot avea dimensiuni foarte mari, deoarece cu cat creste numarul de
nucleotide (peste cateva mii) cu atat scade si stabilitatea moleculei.
Sinteza de ARN se numeste transcriptie si se realizeaza pe baza complementaritatii bazelor
azotate.
Cele doua catene ale macromoleculei de ADN se despart pe intervalul ce urmeaza a fi
transcris (copiat), numai ca de aceasta data va actiona enzima ARN polimeraza. Se va transcrie
(se va copia) numai una din cele doua catene ale macromoleculei de ADN. Catena de ADN care
serveste ca matrita (model) pentru sintea ARN-ului se numeste catena sens.
La catena sens se vor atasa pe baza de complementaritate ribonucleotide libere din
citoplasma. Se va obtine un hibrid ADN-ARN instabil, deoarece perechiile de baze uracil-adenina
sunt cele mai slabe din toate imperecherile de baze. Ca urmare ARN-ul se disociaza usor de matrita
ADN, iar ADN-ul se reasociaza automat refacandu-si structura bicatenara.
Exista doua clase de ARN:
I.ARN viral
ARN-ul viral este materialul genetic al ribovirusurilor. Ribovirusuri sunt: unii bacteriofagi,
unele virusuri vegetale (virusul mozaicul tutunului) si unele virusuri animale (virusul gripal,
virusul turbarii, HIV).
ARN-ul viral este materialul genetic si la viroizi. Viroizii sunt agenti infectiosi care produc
boli la plante si animale. Ei au o molecula mica de ARN lipsita de capsida virala (invelis proteic),
care este caracteristica virusurilor.
II.ARN celular
ARN-ul celular este implicat in sinteza proteinelor; este de trei tipuri: ARN mesager
(ARNm), ARN de transfer/de transport (ARNt) si ARN ribozomal (ARNr).
1.ARN mesager
 ARNm copiaza informatia genetica a unei catene de ADN si o duce la nivelul ribozomilor,
unde are loc sinteza proteinelor. Fenomenul de copiere se numeste transcriptie (transcriere) si are
loc in nucleu.
ARNm este monocatenar si are o lungime variabila in functie de marimea moleculelor
proteice care vor fi sintetizate.
2.ARN de transfer
ARNt transporta aminoacizii la locul sintezei proteice (la ribozomi).Molecula sa este
formata din 70-90 nucleotide. Este monocatenar cu portiuni bicatenare, care ii dau aspectul unei
frunze de trifoi.
Are doi poli functionali:
-un pol unde se ataseaza un aminoacid
-un pol care contine o secventa de 3 nucleotide; care recunoaste o anumita secventa de
ARNm unde se ataseaza pe baza de complementaritate.
3.ARN ribozomal
Intra in alcatuirea ribozomilor si are rol in sinteza proteinelor.
Un ribozom este format din doua subunitati inegale care vor recunoaste si vor atasa intre
ele nucleotidele de recunoastere de la inceputul moleculei de ARNm.

Functiile ADN-ului
ADN-ul are doua functii:
-functia autocatalitica (reprezentata de replicatia ADN-ului)
-functia heterocatalitica (reprezentata de sinteza proteinelor)
Conform dogmei centrale a geneticii, informatia genetica se reproduce prin replicatie si
este decodificata, adica transformata intr-o proteina specifica, prin transcriptie si translatie
1.Functia autocatalitica
Consta in capacitatea moleculelor de ADN de a se autoreproduce cu mare fidelitate dupa
modelul semiconservativ (replicarea ADN-ului)
2.Functia heterocatalitica
Consta in faptul ca ADN-ul are capacitatea de a determina sinteze specifice de proteine cu
o anumita secventa de aminoacizi.
Proteinele sunt macromolecule formate prin inlantuirea intr-o anumita ordine a celor 20 de
aminoacizi.
Informatia necesara sintezei proteinelor este depozitata in moleculele de ADN.
Legatura dintre succesiunea nucleotidelor in ADN si succesiunea aminoacizilor in
molecula proteica se realizeaza cu ajutorul codului genetic.
Codul genetic este un sistem biochimic prin care se stabileste relatia dintre acizii nucleici
si proteine.
Codul genetic consta in corespondenta dintre fiecare aminoacid si o succesiune de 3
nucleotide numita codon.
Codonul este alcatuit dintr-o succesiune de 3 nucleotide din ADN care determina pozitia
unui aminoacid in molecula proteica sau sfarsitul sintezei proteice.
Codul genetic este alcatuit din 64 de codoni.Cifra 64 reprezinta totalitatea combinatiilor
posibile a celor 4 tipuri de nucleotide luate cate 3 (4³=64).
 Dintre cei 64 de codoni ai codului genetic:
-61 codifica diferiti aminoacizi si se numesc codoni sens
-3 codoni nu codifica aminoacizi ci marcheaza sfarsitul mesajului genetic, si se numesc
codoni nonsens sau stop (UAA,UAG si UGA)
-2 codoni (AUG si GUG) din cei 61 de codoni sens, codifica aminoacizi (metionina si
valina) si au semnificatia de inceput de sinteza; acesti codoni se numesc codoni start
Codul genetic are urmatoarele caracteristici: este nesuprapus, este degenerat (reduntant),
este fara virgule si este universal.
1.Este nesuprapus
Codul genetic este nesuprapus, ceea ce inseamna ca doi codoni vecini nu au nucleotide in
comun.
2.Este degenerat (reduntant)
Codul genetic este degenerat, ceea ce inseamna ca mai multi codoni codifica acelasi
aminoacid.Acest lucru se intimpla deoarece sunt 64 de codoni si doar 20 de aminoacizi.Codonii
care codifica acelasi aminoacid se numesc codoni sinonimi; de exemplu. aminoacidul serina este
codificat de 6 codoni sinonimi.
3.Este fara virgule
Codul genetic este fara virgule, ceea ce inseamna ca intre doi codoni vecini nu exista
nucleotide in plus, citirea informatiei genetice realizandu-se continuu.
4.Este universal
Codul genetic este universal, ceea ce inseamna ca in toata lumea vie aceeasi codoni
codifica acelasi aminoacid.
Exista si exceptii de la universalitatea codului genetic, datorate probabil unor mutatii.
Astfel, codonul UGA este un codon stop in nucleu, dar in mitocondrii codifica aminoacidul
triptofan. Codonul AUA codifica aminoacidul izoleucina in nucleu, dar in mitocondrii codifica
aminoacidul metionina.

Etapele sintezei proteice

Pe baza codului genetic are loc sinteza proteinelor in doua etape:
-transcriptia (transcrierea)
-translatia (traducere)

1.Transcriptia
Transcriptia este prima etapa a sintezei proteice si consta in copierea informatiei genetice
dintr-o catena de ADN in ARNm cu ajutorul enzimei ARN polimeraza.
ARNm copiaza informatia genetica a unei singure catene din macromolecula de ADN.
Gena este un segment de ADN sau ARN care contine informatia necesara sintezei unei
proteine.
La procariote se copiaza informatia genetica a unei singure catene din macromolecula de
ADN.La procariote se copiaza informatia genetica a mai multor gene succesive.Gena procariotelor
are o structura continua continand numai secvente informationale numite exoni si sintetizeaza
direct ARNm-ul care participa la procesul de translatie.
 La eucariote se copiaza informatia genetica a unei singure gene.Gena eucariotelor are o
structura discontinua, continand atat secvente informationale numite exoni cat si secvente non-
informationale numite introni.
Intronii vor fi eliminati prin transcriptie.
Transcriptia la eucariote are loc in nucleu si se realizeaza in doua etape:
1.Formarea ARNm-ului precursor, prin copierea unei catene de ADN cu ajutorul enzimei
ARN polimeraza.
2.Formarea ARNm-ului matur, prin eliminarea intronilor si asamblarea exonilor cu
ajutorul enzimei ligaza.
ARNm precursor= exoni+introni
ARNm maturi= exoni
ARNm matur trece din nucleu in citoplasma unde participa la procesul de translatie.

2.Translatia
Translatia, a doua etapa a sintezei proteice, este procesul de traducere a informatiei
genetice in urma careia o secventa de nucleotide din ARNm este transformata intr-o secventa de
aminoacizi in molecula proteica.
ARNm se cupleaza cu ribozomii din citoplasma formand poliribozomi.
Translatia se realizeaza in trei etape:
-initierea sintezei proteice
-formarea si elongarea catenei proteice
-terminarea sintezei proteice
a)Initierea sintezei proteice
Presupune formarea secventei de initiere si pregatirea aminoacizilor pentru sinteza.
ARNm recunoaste locul sintezei proteice datorita primelor sale nucleotide care formeaza
o secventa de initiere.Ea atrage cele doua subunitati ale ribozomului care se cupleaza prinzand
intre ele capatul moleculei de ARNm.
La eucariote ARNm incepe cu codonul AUG, care va corespunde aminoacidului
metionina.Deci primul aminoacid al moleculei proteice va fi metionina, care ulterior poate fi
inlaturata.Intre timp, in citoplasma aminoacizii sunt pregatiti pentru sinteza in doua faze:
1.In prima faza aminoacizii sunt activati, prin reactia cu molecula de ATP donatoare de
energie, sub influenta enzimelor aminoacil-sintetaze.
2.In a doua faza are loc atasarea aminoacidului activat de un ARNt specific, sub actiunea
enzimelor aminoacil-sintetaze.
b)Formarea si elongarea catenei proteice
Presupune trecerea ARNm-ului printre subunitatile ribozomului.
Intr-un ribozom este loc pentru doi codoni ai ARNm-ului.Ribozomul se deplaseaza in
directia 5'-3', adica in sensul de citire a informatiei genetice.
In aceasta etapa are loc formarea legaturilor peptidice intre aminoacizi, sub influenta
enzimelor peptid-polimeraze.
Pe masura ce ARNm-ul se deplaseaza printre subunitatile ribozomului, informatia genetica
este tradusa din "limbajul polinucleotidic" in "limbajul polipeptidic", si lantul de aminoacizi se
lungeste prin formarea de legaturi peptidice intre aminoacizi.
c)Terminarea sintezei proteice
 Deplasarea moleculei de ARNm continua pana la codonul cu semnificatia de stop, care
indica sfarsitul sintezei proteice.
Catena polipeptidica (lantul de aminoacizi) este eliberata din ribozomi, iar ribozomul este
disociat in subunitatile sale.
Aceeasi molecula de ARNm trece succesiv prin mai multi ribozomi si pe baza ei se
formeaza mai multe exemplare din molecula proteica respectiva.
Producerea unui numar exagerat de exemplare este prevenita prin distrugerea ARNm-ului
utilizat.
Dupa ce molecula de ARNm a iesit dintr-un ribozom, cele doua subunitati ale sale se
despart si se vor reuni in jurul secventei de initiere al altei molecule de ARNm.
Celelalte molecule de ARN celular (ARNt si ARNr) sunt reciclate si participa la numeroase
runde de traducere a mesajului genetic.

Ingineria genică

Ingineria genică poate fi definită drept ansamblu de metode și tehnici prin care este
posibilă manipularea materialului genetic la nivel celular și molecular pentru a obține pe căi
netradiționale produși utili omului și genotipuri noi, având la bază tehnologia moleculelor
recombinate (hibride) de ADN.

Ingineria genică se profilează ca direcție științifică și tehnologică în anii '70. Apariția ei

a fost determinată, în primul rând, de aprofundarea cunoștințelor de genetică la nivel celular și
molecular, de dezvoltarea cunoștințelor privind materialul genetic al organismelor vii, și anume:
· descoperirea mecanismelor principale de transmitere a informației ereditare:
transformația (A. Avery, C. MacLeod, M. MacCarty, 1944) – prin intermediul
fragmentelor de ADN; sexducția (J. Lederberg, E. Tatum, 1946) – prin conjugarea
bacteriilor și transducția (J. Lederberg, 1952) – cu ajutorul fagilor;
· descoperirea structurii moleculei de ADN (J. Watson, F. Crick, 1953);
· descoperirea și izolarea enzimelor de restricție și legare a fragmentelor de ADN (H.
Smith, 1970);
· descoperirea fenomenului transcripției inverse a informației genetice de la ARN la
ADN (H. Temin, S. Mizutani, D. Baltimor, 1970);
· descoperirea sintezei chimice a genelor (A. Kornberg, 1967; H. Khorana, 1970,
1976).

1. Bazele tehnico-materiale ale ingineriei genice

Datorită cercetărilor de genetică moleculară, a fost posibilă cunoașterea structurii de

profunzime a unor gene și genomuri, fapt ce a condus la elaborarea tehnologiei ADN-ului
recombinat și la transferul de gene peste barierele de specie.
 Tehnica recombinării genetice în vitro include trei etape principale:
1) extragerea sau sinteza chimică a ADN-ului din diferite specii;
2) construirea unei molecule hibride (recombinate) de ADN;
3) reintroducerea moleculei recombinate de ADN într-o celulă vie pentru reproducerea
și expresia ei (fig. 1).

Fig 1. Etapele principale ale ingineriei genice.

Extragerea ADN-ului se produce utilizându-se o seri e de enzime specifice, în primul rând, cele
de restricție, capabile să rupă molecula de ADN în anumite locuri. Enzima de restricție extrasă din
Escherichia coli Eco RI recunoaște următoarea secvență de nucleotide:

G↓ AATTC

CTTAA↑G.

Restrictazele reprezintă instrumentul de bază al ingineriei genice, deoarece au

capacitatea unică de a tăia molecula de ADN în anumite sectoare (loci). Prima restrictază a fost
obținută din bacteriile Haemophillus influenzae serotipul α și se folosea pentru fragmentarea
ADN-ului virusului SV-40 și cartarea lui (Kelly, Smith, 1970).

Nu toate restrictazele se utilizează în ingineria genică, ci doar acele care au următoarele

proprietăți:
· pot tăia molecula de ADN în fragmente discrete;
· posedă o specificitate de acțiune înaltă (taie molecula de ADN într-o anumită
succesivitate – „site”-ul de recogniție);
· pot forma, în rezultatul restricției, „margini lipicioase” la capetele fragmentului de
ADN (această proprietate nu este caracteristică tuturor restrictazelor);
· pot fi izolate relativ ușor în stare pură din mediul incubațional.

La repartiția ADN-ului este implicată ADN-ligaza, care poate lega unele fragmente de
restricție. Acestea și alte enzime stau la baza obținerii moleculelor recombinate de ADN (fig.2).
Pentru transferul genelor de la unele organisme la altele sunt utilizați vectorii
(moleculele speciale de ADN ce transferă informația genetică dintr-o celulă în alta) reprezentați
prin plasmide, virusuri, liposomi, ADN mitocondrial și ADN cloroplastic.
 Sistemele vectoriale, utilizate pentru transferul informației străine în celulele
(organismele) – gazdă, trebuie să corespundă următoarelor cerințe:

· inofensivitatea vectorului;
· multiplicarea rapidă în celula-gazdă și lipsa posibilităților de multiplicare în celulele
altor organisme;
· prezența unui număr restrâns de situri de recogniție;
· prezența genelor marker pentru selectarea de clone după moleculele recombinate de
ADN;
· izolarea relativ ușoară, clonarea și expresia în celulele (organismele) străine.
În calitate de vectori, plasmidele au căpătat o răspândire deosebită.

Plasmidele reprezintă niște molecule inelare de ADN specifice bacteriilor. Ele pot exista
autonom și determină unele caractere ale bacteriilor, cum ar fi: capacitatea de conjugare,
rezistența la antibiotice, agresivitatea.

Plasmidele necesare pentru transferul de gene trebuie să posede un număr restrâns de

regiuni sensibile la acțiunea enzimelor de restricție. În acest caz, se poate realiza ruperea și apoi
inserția de ADN exogen în plasmid.

Primul plasmid bacterian, folosit ca vector pentru transferul de gene, a fost cel notat
pSC 101, realizat de S. Cohen (1973
Obținerea moleculelor recombinate de ADN:
A) – metoda ligazic ă; B) – metoda terminală

Ca vector plasmidic, la plante se folosește plasmidul Ti (Tumour inducing) de la bacteria

Agrobacterium tumefaciens, care condiționează formarea tumorilor pe tulpinile a numeroase
specii de plante dicotiledonate.
A doua tehnică de introducere a unei gene într-o bacterie folosește ca vector un bacteriofag
(fagul lambda – λ), al cărui genom (10-50 gene) integrează gena străină. Ea se va sintetiza întocmai
ca și celelalte gene ale virusului, dacă acesta din urmă se va replica în celula bacteriană.
Pentru celulele eucariote animale, vectorii virali care se folosesc sunt, de regulă, virusul
tumoral SV-40 și virusul papiloma bovin (BPV). Se crede că vectorii virali vor putea fi utilizați și
la plante.
Un tip particular de vectori reprezintă liposomii, picături foarte mici de lipide produse
artificial, în care pot fi incluse gene, precum și diferite medicamente, enzime etc.
Genomul mitocondriilor și cloroplastelor este similar celui bacterian și, ca urmare, se crede
că el va putea fi utilizat pentru transferul unor gene la organismele eucariote.
Celulelor utilizate în experimentele ingineriei genice le sunt înaintate o serie de cerințe care
au menirea de a asigura securitatea investigațiilor științifice. Conform „Regulilor despre molecule
recombinate de ADN” celulele-gazdă trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
• capacitatea sporită de implicare în investigațiile științifice;
• incapacitatea de sinteză a anvelopei protectoare în afara laboratorului;
• capacitatea lizării ADN-ului său în afara laboratorului;
• imposibilatatea transferului informației ereditare altor organisme;
• imposibilitațea poluării mediului înconjurător în rezultatul transformării și/sau transfecției.
În prezent, de rând cu E. coli, în calitate de obiecte de studiu (celule gazdă), se utilizează
bacilul fânului ( Bacillus subtilis), celulele de drojdii, culturile de celule și țesuturi vegetale și
animale, culturile de protoplaști.
După obținerea moleculelor recombinate de ADN, ele trebuie transferate în celulele
(organismele) procariote sau eucariote pentru funcționarea lor ulterioară (replicarea și transmiterea
informației ereditare).
De menționat că, în cazul operării cu genele organismelor eucariote, genele eucariotelor
superioare, de regulă, nu se manifestă în celulele procariote, iar genele eucariotelor inferioare se
manifestă doar parțial. Iată de ce, în aceste experimente se acordă o deosebită atenție direcției
transferului de informație ereditară a moleculelor recombinate, adică: de la celula procariotă în
celulele pro- sau eucariote și invers, de la celula eucariotă în eu- sau procariote.
Moleculele recombinate ale procariotelor funcționează ușor în celulele procariote (în calitate
de repliconi).
Sunt descrise și cazuri de funcționare a genelor procariotelor în celulele eucariotelor.
K. Merril și colab. (1971), In. Hors și colab. (1975) au demonstrat posibilitatea transferului genei
β-galactozidazei din E. coli în fibroblastele umane ale unui bolnav de galactozimie cu ajutorul
fagului l (galactozimia este o boală autozomială recesivă ce provoacă dereglarea metabolismului
ca rezultat al lipsei enzimei 1-D-galactozo-1-fosfaturidiltransferazei).
Expresia genelor eucariotelor în celulele procariote, de asemenea, este posibilă. Devis
(1976) a transferat gena histidinei drojdiilor în E. coli cu ajutorul fagilor. Astăzi se obțin pe scară
largă produse ale organismelor eucariote în baza bacteriilor (hormoni, interferoni etc.).
Informația ereditară străină (a moleculei recombinate), care pătrunde în celula (organismul)
gazdă, este protejată pe diferite căi:
- metilarea ADN-ului (virusurile);
- transferul moleculei liniare de ADN în formă circulară (fagul λ);
- blocarea sistemului de restricții al celulei-gazdă (fagul T3);
- acțiunea restrictazelor.
În același timp, celula-gazdă își protejează informația ereditară prin diferite mecanisme:
· acțiunea restrictazelor specifice;
· metilarea ADN;
· acțiunea vecinătății epigenetice;
· acțiunea nespecifică a nucleazelor celulare;
· protecția mecanică prin membranele celulare;
· acțiunea proteinelor histonice și nehistonice;
· acțiunea interferonului.

Realizările ingineriei genice

Datorită cercetărilor în tehnologia ADN-ului recombinat, au fost elaborate metode de

transfer de gene în celulele procariote, care pot sintetiza multe proteine utile. Astfel, a devenit
posibilă producerea și chiar comercializarea pe scară largă a unor hormoni (insulina,
somatostatina, somatotropina), a interferonului, a preparatelor de diagnosticare etc.
a) Obținerea insulinei umane și a altor hormoni.
Din 60 de milioane de diabetici, circa 4 milioane necesită un tratament cu insulină.
În 1916, E. Sharpy-Schafer a descoperit că insulina este secretată de celule care alcătuiesc insulele
Langherhans din pancreas, ceea ce l-a determinat să numească hormonul insulină. În 1921, F.
Banting și H. Best, la Toronto, au izolat din pancreasul de câine hormonul insulină, demonstrând
acțiunea lui antidiabetică. În 1923, firma farmaceutică americană „Eli Lilly” pune deja în vânzare
prima insulină animală (în prezent, pentru a obține circa 100 grame de insulină, este nevoie de 800
kg de pancreas de bou (greutatea medie a unui pancreas de bou este de 200-250 grame)).
Insulina umană este alcătuită din două catene polipeptidice A și B, compuse respectiv din 21 și 30
de aminoacizi, a căror secvență a fost stabilită în 1955 de F. Sanger.
În perioada 1963-1965, trei grupe de cercetători (americani, germani și chinezi) au reușit sinteza
artificială a insulinei prin intermediul a 170 de reacții chimice, lucru ce făcea imposibilă
producerea insulinei pe cale industrială.
Noile tehnologii industriale de obținere a insulinei umane au fost posibile odată cu
extragerea genei insulinei (W. Gillbert și colaboratorii săi, 1980) și crearea moleculelor
recombinate de ADN în baza plasmidelor.
 Moleculele recombinate de ADN sunt transferate în colibacili (Escherichia coli),
unde are loc realizarea informației genetice codificate în molecula de ADN. Paralel cu
proteinele specifice bacteriei, se sintetizează și insulina. Pentru a proteja insulina umană (ea
nu este proprie colibacililor și este distrusă de enzimele bacteriene), în molecula recombinată
de ADN se încadrează, pe lâng ă gena insulinei, și o genă reglatoare care codifică o proteină
specifică colibacililor (de exemplu galactozidaza). Ca rezultat al manifestării informației
genetice a moleculei recombinate de ADN, se obține o catenă polipeptidică hibridă, din care
mai apoi se separă insulina.
Datorită utilizării tehnologiei ADN-ului recombinat, se obțin aproximativ 200 grame
de insulină de pe 1 m3 de mediu de cultură, adică tot atâta cât se poate extrage din aproape
1600 kg de pancreas de bou sau porc.
Probele clinice efectuate cu insulina umană, produsă prin tehnici de inginerie genică,
au demonstrat că ea nu are efecte secundare și că poate fi comercializată, adică folosită la
tratarea bolnavilor de diabet (din 1982 în SUA, din 1983 în Marea Britanie).
Un hormon de mare importanță biologică este hormonul de creștere sau
somatotropina (HGH – Human Growth Hormone), secretat de lobul ant erior al hipofizei.
Molecula hormonului cuprinde 191 de aminoacizi. Absența lui provoacă nanismul hipofizar,
ce are o frecvență de 7-100 per milion de persoane. Tratamentul cu acest hormon se
realizează începând cu vârsta de 4-5 ani și pân ă la puberitate, în doze de minimum 6 mg pe
săptămân ă per persoană. Somatrotopina este un hormon cu o specificație înaltă și nu poate
fi utilizat de la animale. Din hipofiza unui cadavru se extrag doar 4-6 mg de hormon,
heterogen și impurificat. Iată de ce, producerea acestui hormon prin tehnici de inginerie
genică prezintă un interes deosebit.
Sinteza acestui hormon pe cale artificială s-a început cu producerea de ADNc (ADN-
ul copie) cu ajutorul revers-transcriptazei, având ca matrice ARNm din hipofize (transcripție
inversă). Acesta a fost clonat, apoi tăiat cu enzime de restricție pentru obținerea secvenței
nucleotidice corespunzătoare somatotropinei, cu excepția fragmentului ce determină primii
23 de aminoacizi. Fragmentul în cauză era clonat separat, ca rezultat al unei sinteze chimice,
apoi cele două segmente unite, la ele se adăugă segmente reglatoare și pe baza plasmidelor
se obține plasmidiul recombinat cu gena HGH (a somatotropinei). Colibacilii, primind acest
plasmid recombinat, sintetizau somatotropina (la 1 litru de mediu de cultură se obține 2,0-
2,5 mg somatotropină).
În prezent, cu ajutorul bacteriilor recombinate sunt obținuți și alți hormoni, de
exemplu, thimopoietina ce conține 49 de aminoacizi și este secretată de timus.
În ce privește hormonii cu molecule mai mici (sub 20 de aminoacizi), este preferabilă
sinteza lor pe cale chimică.

b) Obținerea interferonilor.

Interferonii sunt produși de celule specializate pentru lupta împotriva infecțiilor

virale.
Ei au fost descoperiți în 1957 de F. Isaacs și I. Lindenmann la Institutul Național de
Cercetări Medicale de lângă Londra. Interferonii reprezintă niște substanțe proteice (din 146-
166 de aminoacizi) și sunt produși în cantități infime de celula animală sau umană, când un
virus pătrunde în organism.
Există mai multe tipuri de interferoni: interferonul leucocitar (α), interferonul
fibroblastelor (β) și interferonul limfocitelor T sau interferonul imun (γ).
Ei pot fi obținuți prin tehnici clasice (din celulele sanguine și din fibroblaste) și prin
tehnici de recombinare genică.
Pentru a obține interferon din celulele sanguine sau din fibroblastele cultivate, acestea sunt
infectate cu un virus, iar după 24 de ore prin centrifugare și purificare se izolează din mediul
de cultură. Dintr-un litru de sânge se poate extrage pân ă la 1 mkg (10-3 grame) de interferon.
În 1980, savanții americani W. Gilbert și C. Weissmann și japonezul T. Taniguki
au produs interferonul uman cu ajutorul unor colibacili cu genomul modificat.
Celulele de E. coli nu pot transforma predecesorul interferonului în interferon activ,
de aceea, inițial, complexul de ADN, format dintr-o regiune nucleotidică reglatoare și o
regiune ce determină structura interferonului, este supus acțiunii enzimelor de restricție, care
taie molecula de ADN aproximativ la frontiera acestor două catene (genei interferonului nu-
i ajunge un triplet ATG). Codonul omis (ATG) este anexat prin sinteză chimică.
Gena interferonului se încadrează în continuare într-un plasmid, care se transferă în
E. coli. Astfel, colibacilii sintetizează interferonul uman. Dintr-un litru de suspensie de E.
coli (circa 1011 celule) se pot extrage pân ă la 5 mg de interferon (adică de 5000 de ori mai
mult decât din 1 litru de sânge).
Tehnicile de inginerie genică permit obținerea preparatelor hibride de interferon cu
un spectru larg de acțiune.

c) Transferul de gene în celulele vegetale și animale.

Tehnicile de recombinare genetică permit transferul genelor importante în celulele

de plante și animale, iar în rezultat se obțin plante și animale transgenice. Pentru transferul
de gene la plante sunt utilizate bacteriile Agrobacterium tumerfaciens (descoperite în 1907
de E. Smith și C. Townsend), care provoacă formarea unor tumori cancerogene (crown gall)
pe tulpinile unor plante (la speciile din 93 de familii de dicotiledonate).
Plasmidul Ti (tumor inducing) descoperit la A.tumefaciens cauzează tumori la plante
prin transferul unui segment de ADN (ADN-T) din plasmid în celulele vegetale.

Strategia pentru transferul genelor cu ajutorul plasmidului Ti în celula vegetală

include:
· introducerea segmentului de ADN-T într-un plasmid de E. coli;
· introducerea în plasmidul format a genei necesare și a genei marker (gena pentru
rezistență la canamicină);
· introducerea plasmidului recombinat în Agrobacterium tumerfaciens;
· infecția cu A.tumerfaciens a plantelor respective;
· selectarea plantelor transformate (fig.4).

Pentru realizarea transferului de gene în celula vegetală este utilizată metoda

culturilor de celule și țesuturi în vitro.
 Firma americană „Monsanto” comercializeaz ă deja plante transgenice (transformate)
de cartof, rezistente la gândacul de Colorado.
O realizare remarcabilă în domeniul transferului de gene în celula animală o
constituie șoarecii transgenici. Gena hormonului de creștere de la șobolan a fost transferată
prin microinjecții în cele două nuclee ale ovulului proaspăt fecundat de la șoarece (în fiecare
nucleu câte circa 600 copii ale genei hormonului de creștere).
Ovulele fecundate (170) au fost implantate în oviductul unei femele-receptor. În
consecință, s-au obținut 21 de șoricei. La 6 dintre ei s-a constatat o cantitate mărită a
hormonului de creștere (de 100-800 de ori). Acești șoricei aveau o creștere mult mai rapidă
și prezentau greutăți corporale superioare animalelor-martor.

Transferul de gene cu ajutorul plasmidului Ti în celula vegetală.