Cartea lui Isaia

Prof. Dr. Gherman Alexandru-Paul

c. Autorul

Mulţi cercetători din zilele noastre contestă că Isaia ar fi autorul unor porţiuni mari din cartea sa -
nu numai în sensul că nu el le-a scris, ci în sensul că subiectul lor nu provine de la Isaia. Unii cred
că o mare parte a materialului din cap. 1-35 nu îi aparţine lui Isaia. Unii cercetători merg mai
departe decât alţii, dar în general ei sunt de acord că nu îi pot fi atribuite lui Isaia pasajele 13:1-
14:23; 21; 24-27; 34-35. În plus, cercetătorii critici la adresa acestei cărţi sunt practic unanimi în ideea
că şi cap. 40-66 nu provin de la Isaia.

Cap. 40-55 sunt considerate în principal ca aparţinând unui profet căruia i s-a dat numele Deutero-
Isaia („Al doilea Isaia"). S-a susţinut că profeţiile lui trebuie datate între prima victorie a regelui
persan Cirus (cca. 550 î.Cr.) şi cucerirea Babilonului de către Cirus, după care a urmat decretul său
prin care a permis evreilor exilaţi să se întoarcă în ţara lor (538 î.Cr.). Unii apără părerea că
profeţiile lui Deutero-Isaia ar trebui datate în perioada de după 538 î.Cr. Se crede că terenul de
activitate al acestui profet a fost Babilonul; alţii cred că a fost Palestina, Egiptul sau o altă ţară.

În ce priveşte cap. 56-66, unii le atribuie de asemenea lui Deutero-Isaia, în timp ce alţii le atribuie
unui autor separat, numit Trito-Isaia („Al treilea Isaia"), care este datat fie în jurul anului 450 î.Cr.,
pe vremea lui Maleahi (de ex. B. Duhm), sau prin anul 520 î.Cr., pe vremea lui Hagai şi Zaharia (de
ex. E. Sellin şi K. Elliger). Alţii adoptă poziţia că profeţiile din cap. 56-66 nu provin din aceeaşi
perioadă; unii au susţinut că profeţiile provin din secolul al 8-lea î.Cr., alţii din secolul al 2-lea.

Următoarele consideraţii sunt relevante pentru problema cu Deutero-Isaia:

1. Mărturia unanimă a tradiţiei afirmă că Isaia este autorul întregii cărţi. Cap. 1-39 şi 40-66 ne-au
parvenit ca o unitate; cap. 39:6-8 pot fi privite ca o tranziţie planificată de la prima la a doua parte a
cărţii. Din Eclesiastul 48:24 ş.urm. este clar că Isus ben Şira (cca. 200 î.Cr.) a considerat că Isaia a
fost autorul cap. 40-66 cât şi al cap. 1-39. Manuscrisele de la Qumran arată că pe vremea când au
fost copiate (secolul al 2-lea sau 1 î.Cr.) cartea lui Isaia era considerată ca o unitate. Este adevărat că
mărturia tradiţiei extra-biblice nu este hotărâtoare; după părerea autorului articolului de faţă nu se
poate spune că VT însăşi ar indica în mod neechivoc că Isaia este autorul întregii cărţi. Totuşi,
trebuie luate în considerare două lucruri.

Mai întâi, Deutero-Isaia trebuie considerat unul dintre cei mai mari profeţi ai lui Israel, dacă nu
chiar cel mai mare profet; ar fi surprinzător dacă orice dovadă despre existenţa acestui profet ar fi
fost ştearsă din tradiţie în aşa măsură încât până şi numele lui să ne fie necunoscut. În al doilea
rând, dovezile din NT ocupă în mod firesc un loc special în mărturia tradiţiei. Pasajele următoare
din cap. 40-66 sunt prezentate în NT prin expresii de genul: „ce s-a spus prin proorocul Isaia": 40:3
(în Matei 3:3); 42:1-4 (în Matei 12:17-21); 53:1 (în Ioan 12:38 şi Romani 10:20 ş.urm.); 53:4 (în Matei
8:17); 65:1 ş.urm. (în Romani 10:20 ş.urm.). La aceasta se poate adăuga că aceia care contestă că
Isaia a scris cap. 40 ş.urm., contestă şi cap. 13 pe temeiuri similare; dar antetul acestui capitol îl
atribuie lui „Isaia, fiul lui Amoţ".

2. Argumentul cel mai puternic pentru a atribui capitolele 40 ş.urm. lui Deutero-Isaia este fără
îndoială faptul că aceste capitole au ca şi cadru istoric perioada Exilului babilonian - mai precis,
ultimii ani ai Exilului, începând din 550 î.Cr. De la bun început se spune că Israel „a primit din
1
mâna Domnului de două ori cât toate păcatele sale" (40:2). Puterea asupritoare este Babilonul (46-
47), nu Asiria, cum era de aşteptat pe vremea lui Isaia. Regele persan Cirus (559-529 î.Cr.) este
menţionat pe nume. În timp ce cucerirea Babilonului de către Cirus este prezisă în 43:14; 48:14 etc.,
în 41:1-7, 25 etc., se sugerează că el a avut deja primele succese.

S-ar putea răspunde că Duhul profeţiei le poate revela profeţilor viitorul şi este adevărat că faptul
acesta nu a fost luat în considerare suficient de către adepţii teoriei despre Deutero-Isaia. Dar chiar
şi cei care acceptă fără rezerve profeţia se văd confruntaţi aici cu câteva dificultăţi. Este de
neconceput ca Isaia să fi stat în curtea Templului ca să mângâie poporul pentru o calamitate care
nu avea să vină asupra lor decât peste mai bine de un secol. Am putea presupune că Isaia a
comunicat aceste profeţii cercului său de ucenici (cf. 8:16) - sau mai degrabă, că nu le-a rostit, ci le-a
scris. Chiar şi aşa, se ridică întrebarea: Dacă îi atribuim lui Isaia aceste capitole, oare nu trebuie să
presupunem că inspiraţia a luat o formă foarte „mecanică", fără să aibă nici o legătură cu gândurile
care existau în gândirea conştientă a profetului? Sugestiile de mai jos ne pot ajuta într-o oarecare
măsură să răspundem la aceste obiecţii.

Isaia a scris aceste profeţii în timpul domniei lui Manase. Isaia a văzut că era imposibil să apară în
public în anii aceia (cf. 2 Împăraţi 21:16). Nelegiuirea a atins o asemenea culme încât Isaia şi-a dat
seama că judecata divină trebuia să vină (cf. 2 Împăraţi 21:10-15); de fapt, în ochii minţii sale el a
văzut că judecata a venit deja. Atunci Duhul profeţiei i-a arătat că această judecată, la rândul ei, va
avea un sfârşit (vezi secţiuneaIII. a. (ii) „Judecată şi mântuire"). Se mai poate spune că judecata pe
care a văzut-o Isaia împlinită în mintea sa a fost „întârziată" de pocăinţa lui Manase (2 Împăraţi 22-
23). În afară de aceasta, este important să observăm că, potrivit cu Isaia 39:5-7, Isaia a ştiut că va
avea loc o deportare în Babilon.

Este adevărat că aceste profeţii presupun ca şi cadru istoric faza finală a Exilului babilonian, iar
Cirus este prezentat ca unul care a intrat deja pe scena istoriei. În alte privinţe autorul se exprimă
mult mai puţin concret cu privire la condiţiile Exilului decât ne-am fi aşteptat de la cineva care a
trăit în Exil.

3. A fost atrasă atenţia asupra diferenţelor dintre cap. 1-39 şi 40-66 în ce priveşte limbajul, stilul şi
concepţiile. S-ar putea spune că în 1-39 limbajul este plastic şi plin de ilustraţii, în timp ce în 40-66
este adesea mai prozaic; în 40-66 aspectul cosmologic al Domniei lui Dumnezeu este mai
proeminent decât în 1-39; în timp ce 1-39 vorbesc despre Mesia-Rege, în 40-66 El este înlocuit de
Robul lui Iahve. Totuşi, aceste diferente nu ne impun să renunţăm la ideea unităţii cărţii. În afară
de aceste diferenţe există o serie de asemănări izbitoare. Ca exemple de acest gen am putea arăta că
în cap. 1-39 nu este descrisă numai gloria lui Mesia (cf. 11:1 şi 53:2), iar cap. 40-66 nu descriu numai
pe Robul care suferă (cf. 42:1-7; 53:11 ş.urm.); în al doilea rând, apelativul divin „Sfântul lui Israel"
apare de 12 ori în 1-39 şi de 13 ori în 40-66 şi de numai cinci ori în restul VT. Vezi de asemenea J. H.
Eaton, VT 9, 1959, p. 138-157.

Paragrafele precedente au fost menite să prezinte direcţiile în care se desfăşoară discuţiile cu

privire la aceste probleme şi argumentele pe care le aduce fiecare parte. În concluzie, nu este
necesar să contestăm sau să obiectăm la faptul că Isaia a participat la compunerea cap. 40-66. Pe de
altă parte, chiar şi aceia care doresc să accepte în mod necondiţionat mărturia Scripturii s-ar putea
să ajungă la concluzia că în cartea lui Isaia sunt unele părţi care nu provin de la Isaia. Probabil că
aşa stau lucrurile în cap. 1-39. Şi în special cu privire la cap. 40-66 există motive să acceptăm
această sugestie. După părerea autorului articolului de faţă, este acceptabil să susţinem că în cap.
40-66 miezul îi aparţine lui Isaia, iar ucenicii profetului (oameni care s-au simţit strâns legaţi de el)

2
l-au dezvoltat mai târziu în spiritul autorului original. Totuşi, este imposibil să stabilim ce
proporţie face parte din miezul scris de Isaia şi ce proporţie constituie elaborări mai târzii.

Vom încheia secţiunea de faţă cu două remarci finale.

1. În zilele noastre există o tendinţă dominantă de a pune un accent mare pe tradiţia orală. Potrivit
acestei şcoli de gândire, cuvântările profetului au fost transmise oral de către cercul lui de ucenici;
în cursul acestui proces ele au fost adaptate în repetate rânduri la circumstanţele schimbătoare din
vremea aceea. Dacă există vreun sâmbure de adevăr în această teorie ar trebui luată în considerare
în orice încercare de a explica originea capitolelor 40-66. Ne-ar putea duce la concluzia că în cap.
40-66 există un miez care provine de la Isaia, dar acest miez nu mai poate fi distins.

2. Ar trebui să ne aducem aminte că aceia care contestă că Isaia a scris în întregime cap. 40-66
presupun adesea că autorul acestor cap. a provenit din şcoala lui Isaia. Se recunoaşte că în ciuda
tuturor argumentelor despre diversitatea autorilor, există o afinitate strânsă între cap. 1-39 şi 40-66.
Vezi, de ex. ce s-a spus mai sus cu privire la apelativul „Sfântul lui Israei".

III. Mesajul cărţii

b. Capitolele 40-55

Ierusalimul zace în ruină, Israelul este exilat în Babilon şi Exilul a durat multă vreme. Poporul
Israel este într-o strâmtorare mare (42:22; 51:18 ş.urm.), mânia lui Iahve împotriva lor apasă greu
din cauza păcatelor lor (40:2; 42:24 ş.urm.; 51:17 etc.); ei cred că El a uitat de ei (40:27; 49:14). Unii
dintre ei au ajuns să considere locul exilului ca şi patria lor (55:2). Dar profetul promite că Iahve
este pe punctul să elibereze pe poporul Său şi îi îndeamnă să creadă în promisiunea Lui.

(i) Sfântul lui Israel poate să ajute (41:14, 16, 20; 43:3, 14 ş.urm.; 45:11; 47:4; 48:17; 49:7; 55:5). Având în
vedere ce s-a spus mai sus, nu este surprinzător că nicăieri în VT nu este accentuat cu mai multă
tărie decât în aceste capitole faptul că Iahve este singurul Dumnezeu adevărat, că numai El poate
ajuta (cf. 41:1 ş.urm., 21 ş.urm.; 43:10 ş.urm.; 44:6, 8; 45:5, 14, 18, 21 ş.urm.; 46:9 etc.). Încrederea în
alţi zei este zadarnică, închinarea înaintea idolilor este un păcat (40:18 ş.urm.; 41:7,29; 42:8,17; 44:6-
20,25; 45:20; 46:1 ş.urm.; 47:9 ş.urm.). El este cu mult mai presus decât toate creaturile Sale; El a
creat toate lucrurile (lucrul acesta este accentuat în cap. 40-55 mai mult decât în 1-39) şi El conduce
cursul tuturor lucrurilor (cf. 40:12-26) care formează introducerea la v. 27-31; 41:4; 43:13; 44:7; 48:13
etc.). El este Dumnezeul etern (40:28; 41:4; 43:10; 44:6; 48:12); El acţionează după buna Sa plăcere
(45:9 ş.urm.) şi este cert că hotărârea Lui se va împlini (44:28; 46:10 etc.). Cuvântul Său, rostit prin
gura profeţilor Săi, nu se va întoarce „fără rod" - fără să-şi împlinească misiunea (40:6-8; 55:10
ş.urm.). Chiar şi cuceritorul unei lumi întregi, cum este Cirus, este doar o unealtă în mâna lui
Dumnezeu, pentru împlinirea scopurilor Sale (41:1 ş.urm., 21-29; 43:9-15; 44:24-45:13; 46:8-13; 48:12-
16).

(ii) Sfântul lui Israel vrea să ajute. Israel nu a meritat ajutorul Lui; Israel s-a dovedit nevrednic (43:22
ş.urm., etc.). Dar Israel este poporul Lui (40:1 etc.; cf. de ex. 43:15; 44:2) şi Numele şi reputaţia Lui
este implicată în izbăvirea Israelului (48:1-11 etc.). Relaţia lui cu Israelul cu Sionul, este comparată
cu legătura stabilită prin căsătorie (50:1; 54:5 ş.urm.). El a ales pe Israel dintre toate naţiunile (41:8
ş.urm.; 48:10 etc.) şi Israel este slujitorul Lui - un titlu care implică atât un privilegiu (41:8 ş.urm.
etc.) cât şi o misiune (43:10 etc.). Dragostea Lui este îndreptată în mod neschimbător spre Israel,

3
spre Sion (40:11; 43:3 ş.urm.; 46:3 ş.urm.; 49:15 ş.urm. etc.) şi neprihănirea (dreptatea) Lui este
garanţia eliberării Israelului (de ex. 41:10; 45:24).

(iii) Sfântul lui Israel va ajuta în mod sigur. Mântuirea viitoare este descrisă în culori luminoase. Temeiul
acestei mântuiri şi, în acelaşi timp, esenţa ei, constă în abaterea mâniei Lui, iertarea păcatului lui
Israel (40:2; 43:25; 44:22; 51:21 ş.urm., etc.). El îl foloseşte pe Cirus ca pe un instrument pentru a
inaugura salvarea. Cirus este descris în termeni remarcabili, ca „unsul" lui Iahve (45:1), ca omul pe
care-l „iubeşte" El (48:14 etc.). Babilonul este răsturnat de Cirus (46-47; cf. 43:14; 48:14); Israelul este
eliberat şi copiii lui exilaţi sunt adunaţi din toate ţările în care au fost împrăştiaţi şi se întorc în
Canaan (43:1-8, 18-21; 48:20 ş.urm.; 49:24-26; 52:11 ş.urm. etc.). Iahve Se întoarce la Sion (40:9-11;
52:7 ş.urm.), Sionul este locuit din nou (49:17-23; 54:1 ş.urm.), reconstruit (44:28; 45:13; 54:11 ş.urm.)
şi ocrotit (54:14-17).

Observaţi în special aspectele următoare:

1. Această lucrare de izbăvire este descrisă ca o nouă creaţie (41:20; 45:8; cf. 45:18). Minunile care au
caracterizat Exodul din Egipt urmează să fie repetate acum pe o scară mai mare (43:16 ş.urm.;
48:21; 51:9 ş.urm. etc.).

2. Profetul vede tot viitorul ca o unitate. Eliberarea Israelului din exil este privită ca începutul erei
măreţe de mântuire, în care toate lucrurile vor fi înnoite. Aici se poate menţiona că înaintarea
Israelului spre patrie este însoţită de o serie de minuni în natură (41:17 ş.urm.; 43:18-21; 48:21; 49:9
ş.urm.; 55:12 ş.urm.; cf. 54:13).

3. Se subliniază în repetate rânduri că scopul major al tuturor acestor lucruri este lauda şi gloria lui
Dumnezeu (41:20; 43:21; 44:23; 48:9-11 etc.).

Profetul îşi foloseşte toată energia pentru a convinge poporul să accepte şi să creadă această
promisiune de binecuvântare; vezi în special sfârşitul cap. 55. El încearcă să-i convingă arătându-le
măreţia lui Iahve în natură şi în istorie. El pune întrebări directe şi îi provoacă să intre într-o
dezbatere (cf. de ex. 40:12-31; 49:14 ş.urm.). El provoacă de asemenea popoarele păgâne şi zeii lor:
oare pot face aceşti zei ceea ce face Dumnezeul lui Israel? Dumnezeul lui Israel este Cel care l-a
chemat în fiinţă pe Cirus şi l-a ridicat pentru ca să fie instrumentul Lui pentru eliberarea Israelului.
Prin urmare, Dumnezeul lui Israel este singurul care poate prevesti rezultatul acţiunilor lui Cirus.
La fel de sigur cum este faptul că Iahve a făcut să se întâmple „lucrurile de demult" - adică, la fel de
sigur cum a împlinit lucrurile pe care le-a prevestit în zilele din vechime - la fel de sigur este că El
va face să se împlinească „lucrurile noi", promisiunile pe care le face acum prin profetul Său (41:1
ş.urm., 21-29; 43:9-15; 44:6-45:25; 46:8-13; 48:12-16; cf. 42:9; 48:1-11). Profetul nu furnizează dovezi
în sensul strict al cuvântului, ci face un apel puternic la minte, inimă şi conştiinţă.

Toate aceste lucruri subliniază universalismul acestor capitole. Iahve, Creatorul universului,
conduce evenimentele din lume, inclusiv cariera victorioasă a lui Cirus. El mustră naţiunile, în
special Babilonul, pentru ostilitatea lor faţă de Israel şi pentru idolatria lor (41:11-16; 42:13, 17; 46;
47). Scopul spre care îndreaptă El cursul lumii este rezumat în cuvintele: „Orice genunchi se va
pleca înaintea Mea şi orice limbă va jura pe Mine" (45:23); în această slujire a lui Iahve constă şi
mântuirea naţiunilor pământului; cf. de ex. 42:10-12; 45:6, 22-24; 51:4 ş.urm.

(iv) Cu privire la „Cântările Robului" (42:1-7; 49:1-9a; 50:4-11; 52:13-53:12), vezi *ROBUL
DOMNULUI.