Tuzenbah: Irinaaa....Irinaaaa....

Tuzenbah: Eu am trei nume de familie. Mă numesc baron Tuzenbah-Krone-

Altschauer, dar sunt rus, ortodox ca și dumneata. N-am moștenit prea multe de la
strămoșii mei germani, poate numai răbdarea, încăpățânarea cu care te-am plictisit
în fiecare seară, când te conduc acasă.
Irina: Ce obosită sunt!
Tuzenbah: Și o să vin în fiecare seară la telegraf, să te conduc acasă, voi face asta
zece-douăzeci de ani, cât timp n-ai să mă alungi... (Văzându-i pe Mașa și Verșânin,
cu bucurie.) Voi erați? Bună seara!

Irina: Ieri, doctorul și cu Andrei al nostru au fost la club și iar au pierdut la cărți.
Se zice că Andrei a pierdut două sute de ruble.
Mașa (indiferentă): Și-acum ce mai e de făcut?
Irina: Acum două săptămâni a pierdut, în decembrie a pierdut. De-ar pierde mai
repede totul, poate am pleca odată din orașul ăsta. Of, Doamne, în fiecare noapte
mă visez la Moscova, parc-aș fi complet nebună. (Râde.) Ne mutăm acolo în iunie,
dar până în iunie mai e încă mult... februarie, martie, aprilie, mai... aproape
jumătate de an!
Irina: Dar tu de ce nu zici nimic?
Verșânin: Nu știu. Aș bea un ceai. Mi-aș da jumătate de viață pentru un pahar cu
ceai! N-am mâncat nimic de dimineață...
Verșânin: Ce-i de făcut? Dacă ceai nu primim, haideți măcar să facem puțină
filosofie.
Tuzenbah: Hai. Despre ce?
Verșânin: Despre ce? Hai să ne gândim... de exemplu, la viața ce va fi după noi,
peste două-trei sute de ani.
Tuzenbah: Păi ce? După noi o să zboare cu balonul cu aer cald, hainele o să arate
altfel, se va descoperi, poate, și se va dezvolta un al șaselea simț, dar viața va
rămâne aceeași: grea, plină de mister și fericită. Și peste o mie de ani omul se va
plânge la fel: „Ah, ce grea e viața!” Mie mi se pare că tot ce există pe pământ va
trebui să se schimbe încetul cu încetul.Peste două-trei sute de ani, căci nu contează
când, va începe o viață nouă și fericită. Noi nu vom trăi acea viață, firește, dar
acum noi pentru ea trăim.