FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

CURS 2
1. Particularităţi morfofuncţionale ale inimii
2. Proprietăţile funcţionale ale miocardului
3. Ciclul cardiac
4. Zgomotele cardiace
5. Şocul apexian şi pulsul arterial 6. Electrocardiografia 7. Debitul cardiac

Sistemul circulator este format din

inima, vase sanguine si limfatice, care
alcatuiesc o unitate functionala coordonata
si permanent adaptata nevoilor.
Inima este considerata ca organ
central al aparatului cardiovascular, a carui
functionare asigura circulatia sangelui, având
drept scop:
❑ distribuirea substanţelor nutritive
şi a oxigenului catre tesuturi,

❑ colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi

excretaţi.
Inima este organul propulsor ce asigură deplasarea sângelui
în circuitul închis al marii şi micii circulaţii. Marea circulaţie –
circulaţia sistemică: ventricul strâng – artere – arteriole –capilare –
venule – vene – atriul drept, formând trei segmente:
- de distribuţie (ventricul stâng, aortă şi ramurile sale);
- de schimb (capilare şi venule);
- colector (vene, atriul drept).
Mica circulaţie – circulaţia pulmonară: asigură deplasarea sângelui
din ventriculul drept la plămân prin artera pulmonară şi ramurile sale
şi înapoi în atriul stâng prin venele pulmonare.
Inima este un organ musculo-cavitar, care îndeplineşte
următoarele roluri:
- de rezervor sanguin;
- de pompă aspiro-respingătoare, cu activitate ritmică, asigurând
diferenţele de presiune necesare circulaţiei sângelui în sistemul
vascular.

PARTICULARITĂŢI MORFOFUNCŢIONALE ALE INIMII

Inima este un organ tetracameral având două atrii (drept şi stâng) şi

două ventricule (drept şi stang). Atriile sunt despărţite între ele de
septul interatrial, iar ventriculele de septul interventricular.
Cele două septuri sunt unul în continuarea celuilalt, formând septul
longitudinal care asigură separarea completă a inimii drepte de cea
stângă şi, prin urmare, a marii circulaţii de mica circulaţie.
Comunicarea între atrii şi ventricule se face prin cele două orificii
atrioventriculare: drept (tricuspidian) şi stâng (bicuspidian sau mitral).
Inima poate fi considerată ca fiind alcătuită din două pompe:
 - stângă care primeşte sângele oxigenat de la plămân prin cele 4 vene pulmonare şi îl trimite la organe şi
ţesuturi prin artera aortă;
- dreaptă ce conţine sânge venos adus de cele două vene cave pe care îl trimite spre a fi oxigenat la
plămâni prin artera pulmonară.

Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei straturi ce se suprapun de la exterior spre
cavitatea centrală: epicard; miocard; endocard.

Pericardul
Este un sac dublu (fibros şi seros).
Pericardul seros se află în interiorul pericardului fibros şi este format din două foiţe:
- una internă (viscerală), epicardul, care căptuşeşte suprafaţa externă a miocardului;
- una externă (parietală), care tapetează suprafaţa internă a pericardului fibros.
Între cele două foiţe ale pericardului seros se află cavitatea pericardică, ce conţine o cantitate mică de
lichid pericardic.

Miocardul (muşchiul inimii) Este alcătuit din miocardul adult

(contractil sau de lucru) şi din miocardul embrionar (de comandă sau ţesutul
nodal).
Fibrele miocardice de lucru ce formează miocardul adult
funcţionează ca un sinciţiu. Interconectarea dintre celule face ca potenţialul
de acţiune ce a luat naştere într-o celulă excitată să se propage la toate
celulele miocardul este un muşchi striat morfologic dar are proprietăţile
muşchiului neted din punct de vedere funcţional (contracţii automate şi
involuntare).
Musculatura atriilor este complet separată de musculatura
ventriculilor. Legătura anatomică şi
funcţională este realizată de ţesutul
embrionar de comandă
(nodal).Fibrele miocardice embrionare de comandă ce alcătuiesc sistemul
excitoconductor nodal prezintă automatism funcţional.
Celulele (fibrele miocardice) au un deficit energetic propriu care
determină o activare spontană periodică (autoexcitarea) ce generează
contracţia. Celulele ţesutului nodal generează stimuli de contracţii ele
fiind celule de tip pace-maker.
Ţesutul nodal cuprinde:
1) nodul sinoatrial (sinusal) Keith-Flack, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;
2) nodul atrioventricular Aschoff-Tawara, situat subendocardic în partea drepată şi posterioară a marginii
inferioare a septului interatrial;
3) fasciculul His, care pleacă din nodul atrioventricular şi se găseşte la nivelul porţiunii membranoase a
septului interventricular. Deasupra porţiunii musculare a septului interventricular, fasciculul His se împarte în
două ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care coboară fiecare în ventriculul respectiv. Cele două ramuri se
ramifică formând
4) reţeaua subendocardică Purkinje, ale cărei ramuri terminale pătrund în miocardul ventricular.

Endocardul
Tapetează cavităţile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii la ventricule, acoperind valvulele, cordajele
tendinoase şi muşchii papilari. Sistemul valvular cardiac este format dintr-un schelet fibroconjunctiv inserat la
nivelul orificiilor atrioventriculare şi al marilor vase, fiind acoperit de endoteliul endocardiac.
Valvulele cardiace sunt de două tipuri.
1) valvulele atrio-ventriculare: stângi (în număr de două) ce delimitează orificiul mitral (bicuspidian);
drepte (în număr de trei) ce delimitează orificiul tricuspidian. Închiderea lor în timpul sistolei ventriculare
 împiedică refluarea sângelui din ventricule în atrii. În timpul
diastolei plutesc fără să opună rezistenţă curgerii sângelui dinspre
atrii spre ventricule;
2) valvulele semilunare sunt alcătuite din trei cuspide
dispuse în „cuib de rândunică”. Ele delimitează orificiul aortic şi
orificiul arterei pulmonare. Valvulele semilunare în cursul sistolei
flotează în curentul circulator, fără să opună vreo rezistenţă ejecţiei
sistolice iar în diastolă se închid, împiedicând refluarea sângelui din
artere spre ventricule.
Funcţiile sistemului valvular cardiac:
1) hemodinamică asigurând scurgerea sângelui într-un
singur sens în timpul revoluţiei cardiace;
2) participă la producerea zgomotelor cardiace.

PROPRIETĂŢILE FUNCŢIONALE ALE MIOCARDULUI

Excitabilitatea (funcţia batmotropă) este capacitatea miocardului în repaus de a răspunde la diferiţi

excitanţi prin apariţia potenţialului de acţiune, urmat de contracţie. Miocardul se supune următoarelor legii „tot
sau nimic” şi
inexcitabilitatea periodică.
Legea „tot sau nimic”. Stimulul (excitantul) trebuie să aibă o anumită intensitate numită intensitate prag
pentru a produce un răspuns (sistolă). Excitanţii subliminari determină doar răspunsuri gradate locale, care nu se
propagă şi nu pot iniţia o sistolă. Excitanţii supraliminari determină un răspuns maximal.
Legea inexcitabilităţii periodice. În evoluţia excitabilităţii miocardului se descriu mai multe faze:
1)perioada refractară absolută care durează din momentul declanşării potenţialului de acţiune şi până
când repolarizarea atinge valori cu puţin peste prag (50 -60 mV). În această perioadă miocardul nu poate fi excitat
indiferent de intensitatea excitantului;
2) perioada răspunsului local gradat care urmează imediat perioadei refractare absolute, împreună cu
care formează perioada refractară efectivă. Excitanţii aplicaţi în această perioadă pot determina răspunsuri locale
gradate, dar nu declanşează potenţiale de acţiune;
3) perioada refractară relativă în care ţesutul răspunde la excitanţi cu valoare supraliminară. Împreună cu
primele două faze, perioada refractară relativă formează perioada refractară totală;
4) perioada supranormală începe imediat după ce repolarizarea a depăşit valoarea pragului de repaus. În
această perioadă fibra răspunde la stimuli sub prag prin potenţiale de acţiune cu ascensiune şi amplitudine
submaximale;
5) perioada de revenire completă include fazele enumerate, până în momentul în care potenţialul de
repaus este stabil, iar potenţialele de acţiune evoluează normal.
Inima este excitabilă numai în diastolă. În sistolă inima nu răspunde la stimuli oricât de puternici ar fi.
Existenţa perioadei refractare, descrisă şi sub denumirea de „Legea inexcitabilităţii periodice a inimii”, explică
imposibilitatea tetanizării muşchiului cardiac şi favorizează activitatea ritmică a inimii.
Celulele miocardului sunt polarizate electric, prezentând un potenţial de repaus de 60-90 mV. La primirea
unui stimul adecvat, se creează un potenţial de acţiune (depolarizare) cu valoare de 180 mV cu o durată de 200-
300 ms, după care se produce repolarizarea.
Fenomenele electrice pot fi culese, aplificate şi înregistrate grafic sub formă de unde cu caracteristici de
amplitudine şi durată, care definesc electrocardiograma.

Automatismul (ritmicitatea) cardiac.

Inima îşi continuă activitatea ritmică contractilă chiar dacă este izolată de orice influenţe nervoase sau
umorale, prin detaşarea sa din organism.
Capacitatea celulelor cardiace de a genera spontan impulsuri se numeşte automatism. Această
proprietate este determinată de prezenţa ţesutului excitoconducător nodal (embrionar), în care se iniţiază ritmul
cardiac.
 Descărcând automat impulsuri ce se propagă în miocard determinând contracţia, aceste celule ale
sistemului nodal constituie adevăraţi
„pacemakeri” cardiaci, ce se comportă ca un
sistem veritabil de „aprindere”.
În condiţii fiziologice, pacemaker-ul
cardiac dominant este reprezentat de celulele
nodului sinoatrial, care au un ritm de descărcare
de implusuri de 70-80/min (ritm sinusal).
Nodul atrioventricular are un ritm de descărcare
a implusurilor de 40 de potenţiale de acţiune pe
minut.
Dacă nodul sinusal este scos din funcţiune,
comanda inimii este preluată de nodul
atrioventricular. Fasciculul His şi reţeaua Purkinje
au un ritm de descărcare a impulsurilor de 25 de
potenţiale de acţiune pe minut. În situaţia
întreruperii conducerii atrioventriculare (bloc
atrioventricular), inima preia ritmul acestei
formaţiuni (ritm idioventricular).

Conductibilitatea (funcţia dromotropă). Conductibilitatea este proprietatea de a transmite excitaţia

primită într-un anumit punct, întregii mase miocardice. Potenţialul de acţiune apărut la nivelul nodului sinoatrial
se propagă prin miocardul adult atrial cu o viteză de cca 0,3 m/sec în timp de 0,1 sec.
La nivelul nodului atrioventircular conducerea este lentă, atingând, în funcţie de zonă, viteza de 0,01 –
0,1 m/sec. Întârzierea propagării excitaţiei de 0,04 sec la acest nivel asigură terminarea sistolei atriale înaintea
începerii sistolei ventriculare.
În acest mod se asigură umplerea ventriculară completă. În fasciculul His şi ramurile sale şi în fibrele
Purkinje vitezele de conducere sunt mari (1,2–2 m/sec), invadând întreg miocardul în 0,08 sec şi provocând
sistola ventriculară.

Contractilitatea (funcţia inotropă). Contractilitatea este proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune

între capetele fibrelor şi/sau de a se scurta. Contracţiile se numesc sistole, iar relaxările se numesc diastole.
Contractilitatea se realizează cu participarea a 3 sisteme intra-celulare:
1) sistemul de cuplare al excitaţiei cu contracţia (reticulul sarco-plasmic şi sistemul T de tuburi);
2) sistemul contractil (miofilamentele de actină şi miozină);
3) sistemul energogen (mitocondria).
Având o structură sarcomerică asemănătoare cu a muşchilor striaţi şi o organizare sinciţială ca în unii
muşchi netezi, fibrele miocardice îşi desfăşoară activitatea contractilă prin mecanisme asemănătoare altor
categorii de muşchi, dar cu particularităţi funcţionale specifice. Sursa principală de energie în cursul activităţii
cardiace este reprezentată de ATP.
La nivelul miocardului refacerea ATP-ului pe seama creatinfosfatului şi a glicolizei anaerobe are importanţă
redusă. Sursa principală de ATP rămâne fosforilarea oxidativă mitocondrială. În fibra musculară cardiacă sursa
majoră de acetil-coenzima A este reprezentată de acizi graşi liberi (AGN). În mod secundar, miocardul poate
utiliza şi acidul lactic şi glucoza din sânge.

Tonicitatea (funcţia tonotropă).

Este o proprietate a miocardului de a păstra o anumită tensiune şi în timpul diastolei. Persistă şi după
denervarea sau scoaterea inimii din organism. La realizarea tonusului cardiac participă două componente:
- intrinsecă, reprezentată de tensiunea elementelor contractile şi elastice;
- extrinsecă, reprezentată de influenţele nervoase vegetative, în special de tonusul simpatic.
CICLUL CARDIAC

Rolul de pompă a inimii se realizează datorită unor variaţii presionale ritmice din interiorul sistemului
tetracameral cardiac. Aceste variaţii presionale sunt consecinţa contracţiilor (sistolelor) şi a relaxărilor
(diastolelor) a căror succesiune ciclică formează revoluţia cardiacă (ciclul cardiac).

Sistola atrială (SA) Are o durată de 0,10 sec. Apare ca urmare a undei de depolarizare apărută la nivelul
nodului sinoatrial, care se răspândeşte în toată musculatura atrială, determinând contracţia atriilor.
SA determină umplerea completă a ventriculelor contribuind cu 30% din volumul ventriculelor. 70% din
volumul ventriculelor a fost umplut în perioada diastolei generale, ca urmare a curgerii pasive a sângelui din atrii
în ventricule.
În timpul SA sângele nu poate reflua în venele mari datorită contracţiei fibrelor musculare din jurul
orificiilor de vărsare a acestora.
Valvulele atrioventriculare sunt deschise şi plutesc într-o poziţie intermediară. La sfârşitul SA miocardul atrial se
relaxează şi presiunea intraatrială scade sub valorile presiunii intraventriculare. Sângele din ventricule tinde să se
întoarcă spre atrii, determinând închiderea precoce a valvulelor atrioventriculare.

Diastola atrială (DA) Are o durată de 0,70 sec. Se instalează după sistola atrială.

Sistola ventriculară (SV) Are o durată de 0,30 sec.

Contracţia ventriculelor începe după terminarea SA datorită întârzierii conducerii atrioventriculare la
nivelul nodului atrioventricular. Se desfăşoară în două faze:
- faza izovolumetrică;
- faza izotonică.

Faza izovolumetrică (de punere în tensiune a fibrelor miocardice ventriculare). Când unda de depolarizare
apărută la nivelul nodului atrioventricular se răspândeşte în toată musculatura ventriculară, începe contracţia
ventriculară. Presiunea intraventriculară creşte. Atunci când presiunea intraventriculară depăşeşte presiunea
intraatrială se închid complet valvulele atrioventriculare. Ventriculele devin cavităţi închise între valvulele atrio-
ventriculare şi valvulele semilunare ale arterelor mari. Presiunea intraventriculară continuă să crească pe măsură
ce numărul fibrelor miocardice contractate creşte. Presiunea arterială minimă (diastolică) în aortă este de 60-70
mmHg.
Faza izotonică (de ejecţie) În momentul în care presiunea intraventriculară depăşeşte presiunea din
arterele mari, valvulele semilunare se deschid şi începe ejecţia sângelui din ventricule în artera aortă şi artera
pulmonară.
Presiunea arterială maximă (sistolică) în aortă este de 120-140 mmHg.
Evacuarea ventriculară corespunde perioadei de depolarizare totală a ventriculelor şi a repolarizării ventriculare.
Cantitatea de sânge ejectat de fiecare ventricul prin sistola ventriculară este de 70-75 ml.

Diastola ventriculară (DV) Are o durată de 0,50 sec. Se instalează după sistola ventriculară.

Diastola generală (DG) Are o durată de 0,40 sec. Cavităţile inimii sunt relaxate şi ţine de la începutul
diastolei ventriculare până la instalarea unei noi sistole atriale. Incepe din momentul în care fibrele miocardice
ventriculare complet repolarizate, încep să se relaxeze. Începutul relaxării ventriculare provoacă începutul
scăderii presiunii intraventriculare şi se închid valvulele semilunare. Valvulele semilunare şi valvulele
atrioventriculare fiind închise, ventriculele sunt iarăşi cavităţi închise. Relaxarea miocardului ventricular
determină scăderea rapidă a presiunii intraventriculare la valori negative sau zero mmHg. În timp ce presiunea
intraventriculară scade, presiunea intraatrială creşte. Când presiunea intraatrială este mai mare decât cea intra-
ventriculară se deschid valvulele atrioventriculare şi sângele curge pasiv din atrii în ventricule pe toată durata
diastolei generale. În ultima perioadă a DV atriile se contractă, împingând sângele în ventricule. Contracţiile
atriilor sunt răspunzătoare pentru cca.20-30% din volumul sângelui care ajunge în ventricule. În timpul ciclului
cardiac în inimă se produc manifestări electrice, mecanice şi acustice.
ZGOMOTELE CARDIACE

Manifestările acustice ale ciclului cardiac sunt reprezentate de zgomotele cardiace. Se produc în timpul
activităţii mecanice a inimii şi sunt determinate de închiderea valvulelor atrioventriculare şi similunare. Metoda
de înregistrare grafică a lor poartă numele de fonocardiografie.
- Zgomotul I (sistolic), este lung, de tonalitate joasă şi mai intens. Este produs de închiderea valvulelor
atrioventriculare şi vibraţia miocardului la începutul sistolei ventriculare. Se ascultă în spaţiul 5
intercostal pe linie medioclaviculară.
- Zgomotul II (diastolic), este mai scurt, mai acut şi mai
puţin intens. Este produs la începutul diastolei
ventriculare la închiderea valvulelor semilunare. Se
ascultă în spaţiul II intercostal drept (aortă) şi stâng
(artera pulmonară).
- Zgomotul III, poate fi ascultat uneori la adulţii tineri.
Este produs la deschiderea valvulelor atrioventriculare
şi trecerea rapidă a sângelui din atrii în ventricule.
- Zgomotul IV este inaudibil la subiecţii normali. Poate fi
decelat prin fonocardiogramă.

ŞOCUL APEXIAN ŞI PULSUL ARTERIAL

Şocul apexian şi pulsul arterial sunt manifestări mecanice ale inimii produse în timpul ciclului cardiac.
Şocul apexian este o expansiune sistolică a peretelui toracic în dreptul vârfului inimii. Este determinat de izbirea
vârfului inimii de peretele toracic în timpul sistolei. Poate fi sesizat prin palpare în spaţiul 5 intercostal stâng pe
linia medioclaviculară.
Pulsul arterial este expansiunea ritmică a pereţilor arteriali creată de variaţiile ritmice ale presiunii
sângelui.
Succesiunea ritmică a sistolelor şi diastolelor determină frecvenţa cardiacă care la periferia sistemului
circulator este evidenţiată de către pulsul arterial. Se determină prin metoda palpatorie (palparea unei artere)
sau prin metoda înscrierii grafice (sfigmografia).

ELECTROCARDIOGRAFIA

Electrocardiografia este metoda de înregistrare grafică a

manifestărilor electrice ale inimii, reprezentând însumarea
vectorială a biocurenţilor de depolarizare şi repolarizare
miocardică. Înregistrarea activităţii electrice a miocardului în
timpul ciclului cardiac poartă numele de electrocardiogramă
(ECG). Traseul ECG este format din unde, segmente şi intervale.
Analiza formei, duratei şi amplitudinei undelor electrocardio-
grafice permit evaluarea capacităţii inimii de a conduce
impulsurile nervoase.
 Dezvoltarea vectorului de excitatie cardiaca, Traseu ECG

DEBITUL CARDIAC

Debitul cardiac (DC) sau minut volumul inimii reprezintă cantitatea de sânge expulzată de inimă în timp
de un minut. DC se calculează înmulţind volumul sistolic (VS) cu frecvenţa cardiacă (FC). DC în condiţii de repaus
la adultul sănătos are valori de cca 5-6 litri/min. Volumul sistolic (VS) reprezintă cantitatea de sânge ejectată de
fiecare ventricul la fiecare sistolă ventriculară. VS în condiţii de repaus la adultul sănătos are valori de cca 70-90
ml de sânge. Capacitatea unui ventricul în ultima fază a diastolei (la sfârşitul umplerii) poartă numele de volum
telediastolic (VTD) şi are o valoare la adultul sănătos de cca 140 ml sânge. La sfârşitul sistolei, în ventricul mai
rămâne o cantitate de cca 60-70 ml sânge, denumită volum telesistolic (VTS). Acesta reprezintă rezerva
funcţională a inimii.
Frecvenţa cardiacă (FC) reprezintă numărul de contracţii cardiace produse într-un minut. Are valori în
repaus la adultul sănătos de cca 60-80 b/min. Scăderea FC sub 60 b/min poartă numele de bradicardie iar
creşterea FC peste 80 b/min poartă numele de tahicardie.