11.

Imagine Ecografica
O sonda ecografica printr-un efect piezoelectric emite un flux de ultrasunete, ca
raspuns al unei excitatii electrice. Acest flux de ultrasunete este transmis catre
tesuturile biologice si se propaga din aproape in aproape. Ecourile sunt realizate
prin reflexie sau difuzie si se propaga inapoi in directia sondei ecografice care
functioneaza si ca un receptor, imediat dupa emisia ultrasunetelor.De fiecare
data cand ecoul se produce si este preluat de sonda se emite un semnal electric
(efectul piezoelectric) cu o amplitudine proportionala cu amplitudinea ecoului.

O data ce ecoul revine din profunzime este detectat de catre sonda si se emite un
nou flux de ultrasunete. Numarul de emisii realizat intr-o secunda depinde de
profunzimea substratului biologic investigat. Pentru investigarea unei
profunzimi de 20 cm, timpul de obtinere a ecoului este t = 2 z/c = 260
microsecunde

Dupa emiterea ultrasunetelor (sub forma de puls) catre segmentele tisulare

investigate se va obtine o succesiune de ecouri, reflectate si preluate de sonda
ecografica, unde sunt convertite in puils de tensiune (care contine informatiile
necesare pentru a completa nuantele si intensitatile de gri, de-a lungul unei linii
de imagine). Ulterior aceste, valori sunt stocate si procesate de catre computer,
care practic realizeaza imaginea ecografica.

Imaginea ecografica se bazeaza pe principiul puls - ecou, iar producerea si

emiterea ultrasunetelor se realizeaza sub forma de pulsatii. Imaginea este data de
ecourile ce revin la sonda ecografului, dupa fiecare emisie de ultrasunete (sub
forma de puls). Timpul de revenire al ecoului este proportional cu ecodensitatea
structurii investigate. Emisia pulsului de ultrasunete dureaza aproximativ 1%
din timp, iar realizarea si intoarcerea ecoului aproximativ 99%. Sondele
ecografice de inalta frecventa emit ultrasunete cu lungime de unda mai mica
decat sondele de joasa frecventa sj astfel vor avea un timp de emisie mai redus
pentru fiecare puls. Lungimea pulsului este de obicei cuprinsa intre 0,1-1 mm.

12. Metodologia explorarii ecografice

Ecografia este o metoda complementara de diagnostic la care se recurge numai

dupa efectuarea unei anamneze complete, a unui examen clinic atent si a
analizelor complementare considerate "uzuale" (biochimice, hematologice,
radiologice, EKG). În functie de regiunea care urmeaza a fi examinata si de
modul de abordare, se pot utiliza pozitii multiple ale bolnavului: decubit
dorsal, lateral sau ventral, pozitie sezânda sau ortostatism. Se pot utiliza perne
care sa produca extensia unor regiuni (cervical, flancuri, dorsal). Regiunea
de examinat este acoperita cu un gel special cu rolul de a realiza un contact
intim între traductor si piele, cu rol în îndepartarea interpunerii aerului, care
poate parazita imaginea.

Pentru evidentierea organelor abdominale este frecvent

utilizata examinarea în inspir profund blocat.
Se vor alege "ferestre ecografice", zone anatomice care permit abordul
direct al organului de examinat, evitându-se interpozitia elementelor care
împiedica penetrarea US (aer, os). De exemplu, fereastra ecocardiografica
obisnuita este localizata în spatiul III-IV intercostal stânga parasternal, în zona
de matitate cardiaca absoluta.
Interpretarea sectiunilor examinate se face în mod conventional astfel:
- sectiunile transversale sunt privite dinspre picioarele bolnavului astfel
încât viscere abdominale situate în dreapta bolnavului de exemplu vor fi
vizualizate în stânga imaginii;

- sectiunile longitudinale sunt privite dinspre dreapta bolnavului astfel

încât pe ecranul display-ului regiunile craniale, superioare, apar situate la stânga
imaginii, iar cele caudale inferioare apar la dreapta imaginii;

- de obicei se utilizeaza polaritatea normala a imaginii,

respectiv fondul negru pe care ecourile apar reprezentate ca puncte albe cu
straluciri diferite, în diverse nuante de gri.
Pornind de la codificarea conventionala a imaginii ecografice pe fond negru,
pe display-ul ecografului, în sectiunile examinate, vor fi vizualizate structurile
biologice reflectogene cu nuante de gri, în asa numita scala de gri, cuprinzând
nuante progresive de la negru pâna la alb.

Structurile biologice lichidiene (de ex. continutul veziculei biliare, al

vezicii urinare, continutul vascular), care nu produc nici un fel de reflexie a
ultrasunetelor, vor fi redate pe ecran în culoarea neagra. Asemenea structuri
vor fi denumite anecogene, transsonice.

Structurile biologice solide cu densitate mare la reflexia ultrasunetelor (de

ex. osul, calculii, incluziunile metalice), care produc o reflexie intensa a
ultrasunetelor datorita densitatii fizice crescute, vor fi redate pe ecran
în culoarea alba. Asemenea structuri vor fi denumite hiperecogene sau
sonolucente.
13.semiologia ecografica generala

Structurile biologice cu densitati parenchimatoase vor reflecta diferit

ultrasunetele, proportional cu densitatea lor, pe mai multe paliere de
ecogenitate:

- primul palier de ecogenitate corespunde structurilor dense, fibroase cu

continut crescut de tesut conjunctiv (de ex. fascii, capsule de organ, pereti
vasculari, peretii unor organe cavitare, peretii caliceali grupati în sinusurile
renale);

- al doilea palier de ecogenitate îl reprezinta structurile glandulare,

datorita multiplelor interfete produse de structura tubuloacinoasa, care determina
reflexii multiple repetate (de ex. parenchimul glandelor submandibulare,
parotide, tiroida, pancreas, endometru, placenta);

- al treilea palier de ecogenitate este reprezentat de parenchimul splenic,

urmat de cel hepatic (în mod normal, desi comparabil cu parenchimul splenic,
parenchimul hepatic este usor mai hipoecogen);

- urmatoarele paliere de ecogenitate corespund structurilor

parenchimatoase, cu densitati fizice mai mici decât cele enumerate, fiziologic
sau în conditii patologice prin procent mai mare de apa sau prin potential
congestiv; se vor prezenta hipoecogene parenchimul renal, format din corticala
si medulara, structurile musculare fiziologice sau proliferarile musculare,
datorita procentului mare de apa, dar si ficatul de staza sau unelestructuri
tumorale congestive sau intens vascularizate.

14. Analiza semnalului Doppler- Efectul Doppler (sau deplasarea

Doppler) este modificarea frecvenței sau a lungimii de undă a unui val (sau un
alt eveniment periodic) pentru un observator se deplasează în raport cu sursa
acesteia.

Efectul Doppler reprezintă comportamentul frecvenţei ultrasunetelor în cazul în

care sursa sonoră şi receptorul se află în mişcare unul faţă de celălalt. Prin
intermediul efetului Doppler poate fi studiat fluxul sanguin din cord şi vase,
caracterizat prin viteză şi sens de mişcare. Fluxul sanguin emite ultrasunete sub
formă de ecouri devenind sursă sonoră când este supus unui fascicul ultrasonic
incident.
Pentru a înțelege ceea ce se întâmplă, luați în considerare următoarea
analogie. Cineva aruncă o minge în fiecare secundă la un om. Să presupunem că
bilele de călătorie cu viteză constantă. În cazul în care este aruncator staționar,
omul va primi o minge în fiecare secundă. Cu toate acestea, în cazul în care
executantului se îndreaptă spre om, el va primi mingi mai frecvent, deoarece
bilele vor fi mai puțin distanțate. Inversul este adevărat dacă aruncătorul se
deplasează departe de om. Deci , acesta este de fapt lungimea deundă care este
afectată; ca urmare, frecvența primit este de asemenea afectată. Se poate spune
că viteza undei rămâne constantă în timp ce modificările de lungime de
undă;prin urmare, de asemenea, modificări de frecvență.

>dacă o sursă sonoră este staţionară faţă de receptor, lungimea de undă şi

frecvenţa sunetului recepţionat vor fi constante;

> dacă sursa sonoră se aproprie de receptor, lungimea de undă scade iar
frecvenţa sunetului recepţionat creşte.

>dacă sursa sonoră se îndepărtează de receptor, lungimea de undă creşte şi

frecvenţa sunetului recepţionat scade.

Frecvenţa ultrasunetelor recepţionate FR se modifică faţă de frecvenţa

ultrasunetelor emise FE, în funcţie de sensul de deplasare a ţintei R în raport cu
transductorul conform efectului Doppler.
Variaţia de frecvenţă sau frecvenţa diferenţială FD este informaţia principală
obţinută prin examinarea Doppler şi reprezintă diferenţa dintre frecvenţa emisă
şi cea reflectată conform formulei:
FD = FE – FR
15. Bazele fizicii nucleare. Structura atomului si nucleului. Natura
proprietatilor radiatiilor alpha,beta, gama

Fizica nucleară este disciplina din domeniul fizicii care se ocupă de structura și
proprietățile nucleelor atomice Această disciplină se conturează din 1803 prin
descoperirile științifice ale lui John Dalton (fizician și chimist englez). El a
teoretizat faptul că toate elementele tabelului periodic a lui Dimitri
Mendeleev au în structura lor atomi.

Structura unui atom este formată din:

 câmp electromagnetic unde se găsesc Z electroni grupați în jurul unui nucleu

 nucleu, format din nucleoni – denumire generică pentru:
 protoni (Z)
 2 up quarkuri și 1 down quark
 neutroni (N = A (–) Z)
 1 up quark și 2 down quarkuri

Protonii sunt particule încărcate cu energie elementară pozitivă și sunt compuși

din două up quarkuri și un down quark. Numărul acestora în atom determină
elementul chimic. Masa protonului este de 938 MeV. Sarcina electrica este
1,60x10-19 columbi.
Neutronii nu au valență energetică, valență nulă și sunt compuși dintr-un up
quark și două down quarkuri. Numărul de neutroni, determină izotopul
elementului chimic. Masa neutronului este de 940 MeV.
În interiorul atomului există un câmp electric în jurul nucleului. Protonii și
neutronii (nucleoni) se află în interioriul nucleului. În câmpul electromagnetic se
găsesc un număr Z deelectroni pentru a se asigura neutralitatea electrică a
nucleului. Dacă numărul electronilor nu este egal cu cel al protonilor, atunci este
un ion, pozitiv sau negativ. Numărul nucleilor în atom determină masa atomică a
acestuia, notată cu A. Atomii cu același număr de ordine dar cu masă atomică
diferită se numesc izotopi, care au proprietăți chimice identice. Pe când
proprietățile fizice ale izotopilor sunt diferite acestea fiind influențate de
numărul atomic diferit.
Electronii dintr-un atom sunt atrași de protonii din nucleu de forța
electromagnetică. Această forță leagă electronii într-o groapă de
ptențial electrostatic ce înconjoară nucleul mai mic, ceea ce înseamnă că o sursă
externă de energie este necesară pentru ca electronul să scape. Cu cât este mai
aproape un electron de nucleu, cu atât mai mare forța de atracție. Prin urmare,
electronii legați în apropiere de centrul gropii de potențial necesită mai multă
energie pentru a scăpa decât cei mai depărtați.
Electronii, ca și alte particule, au proprietăți atât de particulă cât și de undă.
Dezintegrare radioactivă Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu
nuclee instabile care sunt supuse dezintegrării radioactive, făcând nucleul
să emită particule sau radiații electromagnetice.

 Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o
particulă alfa, adică un nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi
neutroni. Rezultatul emisiei este un element nou, cu un număr atomic mai
mic.
⁠(d)
 Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni⁠(d)): aceste procese sunt
reglementate de forța slabă, și rezultă din transformarea unui neutron într-
un proton, sau a unui proton într-un neutron. Tranziția Neutron-proton
este însoțită de emisia unui electron și a unui antineutrino, în timp ce o
tranziție proton-neutron (cu excepția capturării de electroni) provoacă
emisia unui pozitron și a unui neutrino. Emisiile de electroni sau pozitroni
sunt numite particule beta. Dezintegrarea beta fie crește, fie scade
numărul atomic al nucleului cu unu. Capturarea de electroni este mult mai
comună decât emisia de pozitroni, pentru că necesită mai puțină energie.
În acest tip de degradare, nucleul absoarbe un electron mai degrabă decât
să emită un pozitron. În acest proces se emite însă un neutrino este, și un
proton se transformă în neutron.
 Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de
energie al nucleului la o stare de energie inferioară, care se soldează cu
emisie de radiații electromagnetice. Starea excitată a unui nucleu care
produce emisie gamma apare de obicei în urma emisiei unei particule
alpha sau beta. Astfel, dezintegrarea gama urmează de obicei după
dezintegrarea alfa sau beta.