Ovidius

Unul dintre cei mai cunoscuți și mai populari poeți ai antichității, Ovidius
este nu numai un poet al lumii, ci și al nostru, cel dintâi cântăreț al pământului
românesc pe care a și trăit mulți ani, surghiunit la Dobrogea, la Tomis.
În afară de poemele homerice și de epopeea vergiliană, puține opere au străbătut
veacurile cu atâta strălucire ca opera poetică a lui Ovidiu, intrând în patrimoniul
culturii universale.
În numeroase versuri din Triste și Pontice el ne descrie ținuturile, clima,
locuitorii din Dobrogea și felul lor de trai. În mișcarea literară română din a
doua jumătate a secolului I i.e.n, Ovidiu este printre poeții cunoscuți sub numele
de elegiaci, care părăsesc tradițiile legate de marile genuri ale clasicismului grec,
de aceea, ei vor fi cunoscuți și ca poeții noi. Astfel, poezia elegiacă română
deplasează obiectul analizei sentimentelor din domeniul mitologiei în acela al
vieții sufletești a poetului. Poeții elegiaci români fac din propriile sentimente și
pasiuni subiect de inspirație și creație poetică, iar lumea mitologică trece pe
planul al doilea. Pe lângă unele stihuri sporadice din primele sale scrieri, își
deapănă povestea vieții într-o elegie, mai exact elegia a X-a din cartea a patra a
Tristelor. El se temea că după cum era părăsit de toți în viață, tot așa va fi uitat
de toți după moarte.
Ovidiu s-a născut la 20 martie, anul 43 î.Chr., la Sulmona. Frumusețile
naturale ale locului său de naștere vor avea o binefăcătoare influență asupra
poetului mai târziu, dezvoltându-i un pronunțat sentiment al naturii și predilecția
pentru descrieri cât mai colorate. Încă de pe băncile școlii, la Ovidiu poezia se
împletește cu retorica.

1
 Era atunci obiceiul ca, pentru completarea educației lor, tinerii romani
bogați să petreacă o perioadă la Atena, vechiul și renumitul centru cultural,
filozofic și artistic al Greciei.
Din Grecia, Ovidiu întreprinde, în tovărășia prietenului său Pompeius
Macer, poet de asemenea, o călătorie în orașele de pe coasta Asiei Mici, și în
primul rând pe meleagurile Troiei, considerată a fi leagănul Romei însăși.
Reminiscențe îndepărtate, dar impresii puternice și neșterse ale acestei călătorii
din tinerețe, se regăsesc în opera lui principală, Metamorfozele, care ne face să
vizităm rând pe rând toate meleagurile lumii grecești. Dovada că poetul a vizitat
aceste locuri ne-o dau nu atât precizia cunoștințelor geografice, cât
familiarizarea lui cu râurile, cu munții și, în general, cu peisajul grec, care-i
servește adeseori de cadru pentru legendă. În Sicilia, a vizitat vestitele
monumente de pe insulă și a admirat neîntrecutele ei frumuseți naturale. Iar
impresiile culese de aici, i s-au întipărit atât de adânc în suflet, încât
Metamorfozele și Fastele sunt pline de descrieri ale unor locuri celebre din
această insulă.
După sosirea la Roma, Ovidiu se retrage puțin câte puțin din serviciul
militar, din cariera sa publică, singura glorie care îi rămâne, fiind cea literară.
Într-un pasaj rămas celebru pentru lirismul lui, în care își exprimă credința că
poeții sunt nemuritori, Ovidiu arată explicit scopul vieții sale: "Eu vreau o glorie
nemuritoare; eu vreau să fiu cântat de-a pururi pe întreg globul pământesc". De-
acum, întreaga viață și-o închină numai poeziei.
Inspirația sa poetică nu mai este alimentată din legendarul trecut îndepărtat, ci
de un prezent pe care el îl consideră fericit: "Să laude alții timpurile de
odinioară; eu sunt fericit că m-am născut în epoca de față; ea este cea mai
potrivită cu gusturile mele". Și într-adevăr, romanii din vremea lui Ovidius se
bucurau de binefacerile păcii și ale belșugului, după cinsprezece ani de războaie
civile, cărora le-a pus capăt victoria lui Octavian de la Actium.

2
 Devenind interpretul bucuriei de a trăi al societății timpului său, Ovidiu
scrie poeziile sale de dragoste grupate în trei culegeri principale: Amores,
Heroides și Arta iubirii. Ele constituie prima parte a activității sale poetice,
poezia de tinerețe.
Cea dintâi a fost Amores, în care cântă dragostea sa pentru o femeie,
căreia îi împrumută numele fictiv de Corinna, în al cărei nume se referă nu
numai la o femeie, ci la toate femeile frumoase din Roma, iubite de el. Aici,
iubirea este pentru Ovidiu mai mult un capriciu, o aventură galantă; de aceea el
spune că este un "cântăreț al iubirilor gingașe" (tenerorum lusor amorum).
Pe când în Amores, Ovidiu a zugrăvit, cel puțin formal, propriul său
sentiment de iubire, Heroidele, care sunt o culegere de scrisori în versuri
adresate de unele personaje istorice sau legendare grecești, în majoritate femei,
zugrăvesc sentimentele altora.
Ultima operă importantă în care poetul cântă dragostea este Arta iubirii.
Aici poetul expune mijloacele cu ajutorul cărora se câștigă și se păstrează
iubirea unei femei. El va încerca să spulbere și mai târziu, în anii grei ai exilului,
acuzația ce s-a adus acestei opere de a fi fost o școală a imoralității. În lunga
scrisoare trimisă de la Tomis împăratului Augustus, poetul se dezvinovățește,
arătând că iubirea a fost întotdeauna o temă îndrăgită și de poeții din trecut, fără
ca asupra lor, în viață sau asupra memoriei lor după moarte, să apese o asemenea
ocară. Arta iubirii se distinge printr-un spirit de observație fin și pătrunzător și
mai ales prin cunoașterea psihologiei feminine. Această operă are însă și o
valoare documentară, prin faptul că zugrăvește societatea romană din acel timp,
prezentată, probabil de poet în culori mai roze, decât era ea în realitate.
A doua parte a activității poetice a lui Ovidiu o constituie operele scrise
între anii 40 și 50 ai vieții sale. Atunci când își apără opera, în scrisoarea
adresată lui August, poetul însuși face distincție între versurile ușoare, frivole,
din tinerețe și cele scrise în epoca maturității sale poetice: Metamorfoze și Faste.

3
 Și fiindcă orice drum spre epopeea națională i-l închidea Eneida lui
Vergiliu, opera clasică încă de la apariția ei, Ovidiu se îndreaptă spre epopeea
mitologică. Ovidiu este primul poet roman care scrie o astfel de operă de mare
amploare, singura care ni s-a păstrat în întregime din antichitatea romană.
Dacă ținem seama numai de numărul mare al legendelor aproape 250 din
cele 15 cărți ale Metamorfozelor, înțelegem că niciuna dintre operele elenistice
nu-i putea oferi poetului un material mitologic suficient. Mai presus de
caracteristicile specifice și divergente ale diferitelor izvoare, complexitatea
operei avea nevoie de un viguros talent poetic unificator, care să creeze un tot
organic și armonios. Talentul lui Ovidiu a avut această forță unificatoare; el s-a
ridicat peste ariditatea plină de erudiție mitologică a diferitelor culegeri și a dat
operei sale o aleasă ținută literară și artistică. Spre deosebire de înaintașii săi,
care grupează legendele probabil după tipul de metamorfoză (în păsări, în
reptile, în piatră), după originea lor sau după divinitățile care au cauzat
schimbările, Ovidiu, în efortul lui de a ridica la rangul de epopee o creație până
atunci didactică, a adoptat criteriul mitologic. Exceptând poemele homerice,
nicio altă operă literară antică n-a avut mai mare popularitate de-a lungul
veacurilor. Și aceasta este cea mai mare consacrare ce se poate da unei opere
mari. Ea adeverește în același timp, previziunea lui Ovidius, care, în ultimele
versuri ale poemului, conștient că a ridicat un adevărat monument poetic,
exclamă cu legitimă mândrie: "Am terminat o operă pe care nici mânia lui Joe,
nici focul, nici fierul, nici dintele vremii nu vor putea-o nimici. Iar când va sosi
acea zi, stăpână numai pe trupul meu, [...] eu, totuși, nemuritor prin ceea ce este
mai bun în mine, mă voi înălța mai presus de stele și numele meu va fi
nepieritor."
Spre sfârșitul anului 8 d.Chr., pe când Ovidiu, poet celebru și admirat de
toți, se îndeletnicea cu definitivarea Metamorfozelor și cu strângerea
materialului documentar pentru celelalte cărți ale Fastelor, este pedepsit, printr-
un ordin imperial, cu cea mai ușoară formă de exil relegarea. În realitate,

4
pedeapsa este foarte grea, deoarece prin fixarea locului de exil, Ovidiu se va
vedea aruncat tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului roman, pe coasta
Mării Negre, în micul port Tomis. Asupra cauzelor ce l-au determinat pe
Augustus să ia o atât de drastică măsură împotriva poetului, domnește încă un
mister de nepătruns. Termenii exacți cu care poetul numește acele cauze sunt
"carmen et error", "poezia și o greșeală". În scrisoarea adresată împăratului,
Ovidiu dă un amănunt în legătură cu această greșeală a sa. El spune că singura
lui vină este că a văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă:
"De ce-mi greșiră ochii privind nelegiuirea?
De ce din întâmplare păcatul l-am știut?"
Unii pun exilul lui Ovidiu în legătură cu viața particulară a unor membrii
ai familiei imperiale. E vorba de nepoata lui Augustus, Iulia, care provocase un
scandal public prin relațiile ei extraconjugale și, în general, pentru viața
desfrânată pe care o ducea. Ovidiu a fost acuzat că ar fi cunoscut aceste relații,
le-ar fi tăinuit și chiar le-ar fi ocrotit în propria lui vilă. În sprijinul acestei
ipoteze se aduce și faptul, confirmat de izvoarele istorice, că în anul exilării lui
Ovidiu a fost alungată din Roma și nepoata împăratului, iar amantul ei a trebuit
să părăsească și el Italia.
Alții atribuie exilul lui Ovidiu unor cauze de natură mistică-religioasă:
poetul ar fi profanat misterele divinității egiptene Isis. O altă variantă îl
socotește pe Ovidiu vinovat de a fi luat parte la misterele pitagoriciene, interzise
de lege.
A treia ipoteză este clădită pe un substrat de natură politică. Susținătorii ei
îl consideră pe Ovidiu complice la o acțiune pentru înlăturarea lui Tiberiu, fiul
vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron, și pentru sprijinirea lui Agrippa
Postumus, nepotul lui August. Conducătorul conspirației în favoarea lui Agrippa
Postumus ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort în
împrejurări suspecte curând după plecarea poetului în exil. Faptul că el a fost

5
numai exilat, ar fi o dovadă că n-a participat direct la conspirație, ci numai la
vreo întrunire secretă.
În Triste și Pontice, poetul înfățișează condițiile în care trăiește, exagerând
unele aspecte, pentru a-i impresiona pe destinatari, determinându-i să facă toate
demersurile pentru a-i obține iertarea sau cel puțin transferarea într-un loc mai
puțin sălbatic și mai puțin îndepărtat de Italia.
Sentimentul ce apare permanent în scrierile din exil este durerea și tristețea
poetului. În asta trebuie să vedem adevărata valoare literară a poeziei din exil.
Căci acum, pentru prima oară sufletul lui Ovidiu, stăpânit de o adâncă
melancolie, se manifestă așa cum este el adevărat: apropiat de noi, uman. Din
toate procedeele și artificiile genului se desprinde o poezie sinceră, personală,
elegia adevărată. Elegiile ce descriu călătoria pe mare și viața sa la Tomis pot fi
considerate printre cele mai originale, cele mai mișcătoare și cele mai pitorești
din literatura latină. Măiestria descrierii rigorilor iernii, succesiunea, gradația,
contrastele și varietatea elementelor constitutive ne arată că izvorăsc din
perceperea directă a realității, pe care poetul a brodat însă elemente din propria-i
imaginație, precum și artificii retorice. Dintre elementele climei sunt utilizate de
poet numai acelea care îl ajută să pună în lumină viața grea din exil, în special
influența dăunătoare asupra sănătății lui. Pe aceeași linie a sublinierii aspectelor
negative, nefavorabile, se situează și știrile pe care ni le dă Ovidiu despre
vegetația și bogățiile regiunii dobrogene. Caracteristică și dominantă în peisajul
pontic este stepa, lipsa oricărei vegetații lemnoase, lipsa oricărui pom roditor și
îndeosebi a viței de vie. Iar aceste informații au fost contrazise de multe alte
izvoare istorice care afirmă existența unui cult al lui Bacchus în zona Tomis. Cât
despre pomii fructiferi și arborii în general, se pare că Ovidiu a generalizat
asupra întregului teritoriu dobrogean particularitățile vegetației de stepă există
realmente în imediata apropiere a orașului în care era dominant pelinul pentru a
sublinia și mai mult uniformitatea și monotonia peisajului, izvor nesecat al
sentimentului său de izolare și singurătate.

6
Poetul vorbește și de recolte jefuite, iar "agoniseala sărmanului plugar" amintită
de poet nu reprezintă decât produsele culese de lucrătorii pământului dobrogean.
Poetul spune că poate ar mai uita de amărăciunile exilului, dacă ar avea un petic
de pământ pe care să-l cultive.
Dintre toate populațiile amintite de Ovidiu, geții ocupau cel mai mare loc în
opera lui din exil. Poetul îi consideră populație băștinașă, confirmând spusele lui
Herodot, cum că geții ar fi cea mai veche populație și cea mai numeroasă. Dacă
din punct de vedere descriptiv e plastic zugrăvită latura lor războinică și
înclinarea lor permanentă spre harță și luptă, de la brâu nelipsindu-le niciodată
cuțitul, poetul însuși recunoaște că a fost prea nedrept când i-a numit pe geți cei
mai cruzi oameni din lume. Ovidiu ni-i prezintă astfel, pentru ca apoi să arate că
până și acești neoameni sunt mișcați de suferința celui exilat, că și ei au
înțelegere pentru anumite sentimente mai înalte și că, în sfârșit, sunt și ei
capabili să guste frumusețile unei opere literare, pe care poetul le-o citește pe
limba lor.
Poezia din exil aduce în fața cititorului figura îndurerată a celui dintâi
cântăreț al meleagurilor noastre.
„De loc sunt din Sulmona cea cu izvoare reci”, mărturisea în versuri cel
ce văzuse lumina zilei în anul 43 îen. în aceste ţinuturi ale Imperiului Roman,
dar care avea să se săvârşească din viaţă pe ţărmul îngheţat al Pontului Euxin, în
anul 17 en. Descendent al unei familii nobile, Publius Ovidius Naso îşi va
desăvârşi educaţia la Roma, simţindu-se de timpuriu atras de tărâmul muzelor.
Deşi a fost propulsat prin tradiţia familiei în posturi publice, ajungând în
anturajul împăratului Augustus, Ovidius a fost mai curând atras de modelul
marilor literaţi, precum Tibulus, Propertius, Vergilius, decât de acelea al marilor
demnitari. Cu toate că fineţea observaţiei, sensibilitatea, erudiţia şi talentul i-au
atras faima şi elogiile lui Octavian Augustus, ironia opoziţia faţă de măsurile
reformatoare ale împăratului i-au adus, în anul 8 îen., căderea în dizgraţie şi
exilul în îndepărtatul ţinut al Tomisului, în vecinătatea Istrului, pe malul rece al

7
mării. Până la sfîrşitul vieţii, poetul a sperat că va primi de la Roma vestea
iertării, dar nici după moartea lui Augustus împăratul Tiberius nu şi-a amintit de
soarta sa nefericită, chiar dacă la Roma opera lui continua să fie tipărită şi
apreciată.
Universul operei

Amores, Heroides, Ars amandi, Metamorfozele, Tristele, Ponticele

PONTICELE
Prezentare generală

Considerând creaţia Ovidius cea mai vastă şi mai bogată dintre cele pe
care le moştenim din antichitatea latină, Ovidiu Drâmba clasifica această creaţie
în trei mari etape. Astfel, în prima etapă, poetul dezvoltă tema iubirii,
descoperindu-şi tonul liric şi elegiac, în cea de-a doua exploatează tezaurul mitic
şi legendar, iar în ultima etapă, marcată în plan biografic de exilul la Tomis,
amplifică propria tragedie în epistolele grupate în cele două cicluri poetice:
Tristele şi Ponticele.
Redactate în atmosfera hibernală a ţinutului scitic, Ponticele sunt epistole
expediate în chip simbolic de poet apropiaţilor rămaşi departe, în patrie, amici
mai mult sau mai puţin fideli amintirii sale, şi soţiei, pe care o numeşte „crezuta
mea soţie”. Ele îşi organizează cele patru cărţi în jurul axului central al suferinţei
lui Ovidius, care se simte străin printre geţii barbari, dar şi al speranţei nestinse
că Augustus îşi va întoarce într-o bună zi privirile asupra sa şi îi va trimite
iertarea. Aceste două sentimente, metamorfozele în versuri, brăzdează toate
poemele din cartea Ponticelor, transformându-le într-o „lamentaţie cântată în
genunchi, cu faţă în ţărână”, cum le definea Th. Burette.
Alături de „scumpa soţie”, cea de-a treia dintre soţiile poetului,
destinatarii epistolelor sunt înalţi demnitari ai Romei precum Fabius Maximus,
8
orator celebru al vremii lui, fraţii Cotta Maximus şi Messalinus, consulul Sextus
Pompeius, dar şi prieteni ca Rufus, Macer, Salanus ori Atticus. Prima dintre
scrisori porneşte către Brutus, spre a-i aduce, o dată cu salutările celui exilat, şi
plângerea amară:

„Nu vă miraţi de-aceea că inima-mi, secată

De-atâtea suferinţe, ca neaua s-a topit.
Cum găureşte cariul corabia stricată,
Cum valurile mării le macină pe stânci,
Cum fierul vechi îl roade rugina uricioasă,
Şi molia mănâncă volumul prăfuit,
Aşa fără-ncetare şi inima din mine
Mi-o roade suferinţa cea fără de sfârşit”.

Tonul elegiac amplifică în imaginea poetului receptarea suferinţei sale la

Roma, atribuindu-le destinatarilor săi fie o atitudine ostilă generată de teama că,
primindu-i scrisorile, ar atrage asupra lor furia lui Augustus, fie una prietenoasă
şi compătimitoare:
„Când auzit-ai vestea nenorocirii mele
Erai pe alte ţărmuri, dar inima ţi-a plâns”.
(Către Graecinus).
Metamorfozele
(fragmente)
Cartea III
NARCIS

Limpede-n munţii, un izvor îşi sclipea argintiile unde.

Sta neatins de ciobani, de căpriţe, venite să pască,
De-orice vită; pe el nici pasăre-n zboru-i ori fiare
9
Nu-l atinseseră, nici din copac vreun ram în cădere.
Iarba din jur împrejur trăgea hrana-i din apa de-aproape;
Nu-ncălzeau raza de soare-acel loc, fiind oprite de un codru.
De vânătoare obosit şi de arşiţa zilei, flăcăul
Colea pe iarbă se culca, atras de izvor şi de locuitori.
Setea să-şi stâmpere vrând, sete nouă într-însul se naşte.
Căci, pe când bea, fermecat de-al său chip ce se vede în apă,
El o nălucă-ndrăgi, socotind că e trup ce e undă.
Se minunează de sine, rămas cu privire-aţintită;
Stă nemişcat, parc-ar fi o statuie din marmur-de Paros.
Pe acea pajişte-ntins, el priveşte-ai săi ochi, două stele,
Părul său vrednic de Bachus şi vrednic de-asemeni de-Apolon.
Copilăreştii-i obraji şi gâtul de fildeş aleasa-i
Gură şi faţa ce-mbină cu roşu sclipirea zăpezii,
Şi se uimeşte de toate ce-l fac uimitor pe el însuşi.
El se doreşte-n neştire; -i iubitul şi-acel ce iubeşte,
Tot ce râvneşte-i râvnit arzând însuşi de focul ce-aprinde
Către săruturi deşarte-aruncă în izvorul ce minte!
Câte ori înspre grumazul văzut în adâncuri de ape
Braţele-n val cufundă şi nimic nu cuprinse-ntre ele!
N-are habar de ce vede, dar chipul văzut îl topeşte
Şi-o rătăcire-ai săi ochi totodată-ntărâtă şi-nşeală.
Lesne te-ncrezi! De ce umbli-n zadar dup-o fată fugară?
Nu-i nicăieri ce doreşti, ce ţi-i drag, de te-ntorci, va să piară,
E doar răsfrângerea chipului tău umbra ceea; -n ea însăşi
Nu se cuprinde nimic; a venit şi rămâne cu tine,
Şi se va duce cu tine, de dus dacă ţie-ţi mai arde.
Grija de foame, de somn, nu mai poate să-l smulgă de-acolo;
Soarbe cu ochii, lungit pe iarbă cea deasă, năluca,

10
Moare de drag pentru ochii lui chiar; puţin apoi s-aridică
Şi către codrii din jur a-lui braţe-ntinzând glăsuieşte:
„Cine, păduri, a avut în iubire o soartă mai crudă?
Ştiţi, negreşit, pentru multe iubiri aţi fost bune-ascunzişuri;
Codrilor, va amintiţi, din a voastră trăire de veacuri,
Să fi pierit cineva tot ca mine-n răstimpul acesta? ... ”

11