MIHAI EMINESCU
DE-AŞ AVEA...
CODRULE, MĂRIA TA
Codrule, Măria Ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le - atârn la capul meu,
Unde mi-oi aşterne eu
Sub cel teiu bătut de vânt
Cu floarea pân-la pământ,
Să mă culc cu faţa-n sus
Şi să dorm dormire-aş dus;
Dar s-aud şi-n visul meu,
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rarişte de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
De-a vede c-am adormit,
El pin teiu va vicoli
Şi cu flori m-a coperi.
ŞI DACĂ...
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi 'ncet să te apropii.
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s'o 'mpac
Înseninându-mi gândul.
Şi dacă norii deşi se duc
De iese 'n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine 'ntotdeauna.
De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din Maiu,
Fiice dulce a unui plaiu,
Plaiu râzând cu iarbă ,verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Soptind şoapte de amor;
De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor
Şoptind şoapte de amor;
De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o 'ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.
LA MIJLOC DE CODRU ...
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care 'n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de sbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.
LA STEAUA
La steaua care-a răsărit
E-o cale - atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s'a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s'a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
SOMNOROASE PĂSĂRELE...
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele —
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile 'n grădină —
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce —
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie —
Noapte bună!
FIIND BĂIET PĂDURI CUTREERAM
Fiind băiet păduri cutreeram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S'aud cum apa sună 'ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna, 'mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un văl de argintie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpae preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunze - uscate sau prin naltul ierbii
Părea c'aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechiu mi se deschise:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise,
Cu fruntea ei într'o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura - abia închisă;
Ca 'n somn încet - încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa 'n vis odată 'n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umeri-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

ORI CÂTE STELE...
Oricâte stele ard în înălţime,
Ori câte unde - aruncă 'n faţă-i marea,
Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
Ce-or fi 'nsemnând, ce vor — nu ştie nime.
Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea.
Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Acelaşi praf, aceeaşi adâncime,
Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.
Parcă mă văd murind... în umbra porţii
Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape...
Aud cântări şi văd lumini de torţii.
O, umbră dulce, vino mai aproape —
Să simt plutind de-asupră-mi geniul morţii
Cu aripi negre, umede pleoape.
ÎN ZADAR ÎN COLBUL ŞCOLII,
În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strîmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s'aibă preţ —
Ci trăieşte, chinueşte
Şi de toate pătimeşte
Ş'ai s'auzi cum iarba creşte.
DE-ATÂTEA ORI...
De-atâtea ori am fost să mor,
De dragul dragii mele...
Ce s'au ales de-atât amor
O stele, eternelor stele?
Şi viaţa toată mi-am închis
Gonind la idealuri...
Ce s'au ales de-atâta vis,
O valuri, eternelor valuri !
ŞTEFAN CEL MARE
— schiţe de imn —
I
Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri pe - orişice
Culme de munţi.
Să arză tulpine
Întrege de brazi,
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ştefan cel Mare.
Cum oare' o, ţară,
Tu n'o să-l cunoşti,
Când sună fanfară
Chemarea de oşti,
Când buciume sună
În văi şi pe plaiu
Şi oastea s'adună
Călare pe cai —
Pe steaguri cu semne de bouri?
II
Pe creştete nalte a munţilor suri
Clădiţi de asupra de negre păduri
Trupine de brazi la olaltă;
Clădiţi-le falnic daţi-le foc
Şi lumea privească un semn de noroc
Pe ori şi ce culme înaltă
Mânat de credinţă, mânat de profet,
Din negre pustiuri porni Mohamet
Stârnind mulgătorii de iepe;
Înneacă o lume în flăcări şi fum
Şi moartea-i netează al gloriei drum:
E moartea stăpână pe stepe.
UN LUCEAFĂR. . .
Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viaţa-mi de 'ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept
Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.
Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,
E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,
Iar la faţă e bălae, părul galben cade 'n creţ,
Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.