Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Trag de timp cât pot de mult, dar în cele din urmă ies din
camera mea purtând o rochie de stewardesă de la American
Airlines din 1960. E o rochie albă, mulată, închisă cu
fermoar, cu un paspoal cu roşu şi albastru la tiv, şi e ceva
deosebit de vesel în legătură cu logoul brodat pe buzunarul
de la piept. Nu mai trebuie să spun cât sunt de încântată de
ea şi că sunt cât se poate de sigură că voi fi singura căreia îi
place. Cu o posibilă excepţie – Gabriel.
Oprindu-mă pe palierul pustiu, zăresc capul Rowenei cu
părul ei blond perfect coafat, stă intenţionat cu spatele la
mine. Stă lângă James, cu o mână aşezată uşor pe braţul lui,
nu fiindcă ar fi avut nevoie de sprijin. James o urmăreşte pe
sora mea aşa cum un copil urmăreşte o lampă de veghe
dintr-o cameră întunecată. Pare să se teamă că în orice clipă
ea ar putea să zboare de lângă el. Pe mine m-ar înnebuni să
fiu privită întruna, dar Rowena pare să accepte cu graţie,
firesc, la fel ca tot ce îi cade în poală.
La vremea asta, până şi vinul de casă al unchiului Chester
începe să pară bun. Dar înainte ca eu să pot găsi nişte vin, o
văd pe bunica în colţul încăperii, aşezată în jilţul ei masiv,
tapiţat cu catifea albastră. Acolo preferă ea să stea în timpul
oricărei reuniuni de familie. Rudele circulă pe lângă ea,
prezentându-şi omagiile. La nouăzeci şi trei de ani, este în
mod oficial capul familiei.
Îmi fac drum spre ea, aşteptând până ce mătuşa Linnie o
sărută pe obrajii pergamentoşi şi se îndepărtează, scăpărând
scântei, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când se
emoţionează.
— Tamsin, spune bunica.
Vocea ei profundă, bogată, pornind din trupul ei mic,
niciodată nu încetează să mă surprindă. Dacă îşi doreşte, nu
trebuie decât să ridice vocea cu numai un semiton pentru a
le cuceri atenţia tuturor celor aflaţi în încăpere.
— Bunico, îi spun, aplecându-mă să o sărut.
Miroase a tincturi şi a cataplasme pe care le prepară
permanent, un amestec de ceva iute şi dulce, ca prima adiere
de primăvară. În seara asta e îmbrăcată toată în alb, agrafe
cu diamante prinzându-i părul argintiu în creştetul capului.
Dar în pofida efortului evident, nu mă pot abţine să nu
remarc că pielea ei are nuanţa gălbuie a satinului vechi, iar
ochii ei par să se fi scufundat şi mai adânc în orbite.
— Aşază-te lângă mine, mă invită ea, iar eu mă las în
genunchi.
Discret, îmi aşez poalele împodobite ale rochiei,
concentrându-mă asupra senzaţiei pe care mi-o dă atingerea
pielii întoarse, golindu-mi mintea de orice altceva.
Bunica poate intra în mintea oamenilor asemenea celui
mai mic şi mai uşor păianjen de pe pielea lor. Ei nu simt
aproape niciodată impactul. Ultima dată când a intrat în
mintea mea s-a întâmplat când aveam şase ani.
Vărul meu Jerom tocmai îşi descoperise recent Talentul de
a-şi încetini sau de a-şi accelera mişcările, astfel că l-am
convins că ar trebui să zburăm (sau, de fapt, să cădem cu
încetinitorul) de pe acoperiş. Cred că greutatea mea adăugată
pe spinarea lui Jerom a stricat calculele, căci mai târziu, cu o
gleznă ruptă, m-am găsit în faţa mamei şi a bunicii, care
veniseră alergând alarmate de plânsetul lui Jerom,
spunându-le întruna că nu fusese ideea mea. Mama îşi făcea
de lucru deasupra lui Jerom strigându-l pe unchiul Chester,
iar eu o priveam, când, brusc am simţit cea mai fină atingere
înlăuntrul meu, asemenea primei picături de ploaie. M-a luat
un iureş şi viziunea mi s-a întunecat, iar apoi mi-am
recăpătat acuitatea vizuală. Bunica a clătinat din cap înspre
mine, iar eu mă simţeam de parcă înghiţisem multă ţărână.
Oricum, nu cred că mi-a mai făcut-o de atunci, dar pentru
orice eventualitate, în caz că mai încearcă, sunt întotdeauna
atentă.
Scrutez încăperea, apoi ochii mi se opresc asupra lui
Gabriel, care vorbeşte cu Rowena. Ea zâmbeşte – are acel
zâmbet vag, rece care o face să pară că e în posesia unui
secret delicios –, iar faţa îi este înclinată în jos, pe jumătate
întoarsă spre el.
Aceasta este una dintre poziţiile favorite ale Rowenei, fără
doar şi poate fiindcă le permite oamenilor să absoarbă
frumuseţea profilului ei fără cusur. Îmi muşc buza. Nu pot să
privesc aşa ceva, deci mă uit în jos, la propriile-mi mâini.
— Am auzit că te-ai întâlnit din nou cu Gabriel, zice
bunica.
— Mda. Mai degrabă… am dat peste el. Cu bicicleta.
Bunica se uită la mine, apoi îşi închide rapid ochiul drept.
E derutant modul cum îşi poate închide complet un ochi, în
timp ce celălalt rămâne larg deschis, fără să clipească.
— De ce ai făcut aşa ceva?
— Nu dinadins, protestez, înainte să-mi dau seama că
râde.
— Cum a fost la librărie? Ai avut clienţi?
— Câţiva, îi răspund, gândindu-mă pentru o fracţiune de
secundă la Alistair Callum. Spune-i, spune-i acum! Apoi îmi
golesc mintea. N-am apucat să schimb preturile acelor cărţi
de poezie, îi zic. Ridică o sprânceană, iar drept efect, fruntea i
se umple de riduri. Dar o s-o fac mâine, adaug repezit.
Lasă încet sprânceana în jos.
— Munceşti mult, îmi spune în cele din urmă, cu vocea
aspră.
— Mda. Eu… mulţumesc.
Un zgomot strident mă face să privesc în sus. Unchiul
Chester a deschis dulapul cu serviciile de porţelan şi aruncă
farfurii pe podea, iar apoi mărunţeşte cioburile sub tălpile
pantofilor ca să fie sigur. Îl privesc până ce dulapul e gol.
Apoi îşi trece mâinile peste cioburi şi înmânează farfuriile
întregi publicului său de copii rămaşi cu gura căscată. Din
gesturile sale elaborate pot doar să ghicesc că îi încurajează
să zdrobească farfuriile, pentru ca distracţia să reînceapă.
Brusc, mama apare în raza mea vizuală, luând şi cu
dreapta şi cu stânga farfuriile din mâinile copiilor. Pe chip i
se citeşte încrâncenarea şi în orice moment mă aştept să
înceapă să spargă farfuriile în capul unchiului Chester. Dar
chiar atunci se deschide uşa de la intrare. Tocmai a sosit
tata, direct de la sere, judecând după înfăţişarea sa.
Continuând să strângă la piept farfuriile, mama dispare de
lângă unchiul Chester, pentru a se materializa lângă tata. Se
apleacă spre el, buzele mişcându-i-se rapid. Fără îndoială că
e furioasă că el a întârziat şi e murdar de pământ.
3
Testul standard pentru admiterea la facultate în SUA (n.tr.).
Sunt relativ fericită de ţinuta mea, o rochie-salopetă mini din
denim verde peste un top mulat, verde cu auriu.
— OK. Asta cum îmi vine?
Agatha a asortat tricoul meu My Little Pony cu o fustă mini
albă.
— Grozav! Gata?
Mă priveşte oripilată.
— Trebuie să mă machiez!
6
Noua Orientare (politică, economică şi socială a preşedintelui Roosevelt,
1933-1936), iniţiată ca răspuns la Marea Criză Economică din anii 1930
(n.tr.).
Roosevelt. De ce trebuie să-l provoci mereu?
— Dar eu…
Gabriel mă trage deoparte. O siluetă cu o faţă albă,
pictată, vine spre noi unduindu-se, transformând şaluri de
mătase în păsări şi apoi la loc în şaluri. Clipesc, încercând
să-mi dau seama dacă e Talentat sau doar un artist angajat
pentru petrecere, când Gabriel spune calm:
— Acolo!
Ne oprim lângă zidul grădinii, în umbra unei magnolii
imense. O femeie îmbrăcată într-o rochie ca de sirenă,
neagră, cu o etolă argintie de blană, îşi dă capul pe spate,
râzând, cu dinţii ei mari, albi, dezveliţi. La încheieturile
mâinilor îi strălucesc diamante asemenea unor stele
căzătoare.
— Ea este, spune Gabriel, dar descopăr că privesc lung la
o fată care pare să fie de vârsta mea, îmbrăcată complet în
alb.
Stă aproape de mătuşa Beatrice, iar la prima vedere par a
fi amândouă adâncite în conversaţie, dar apoi ochii ei se
îndreaptă spre mulţime, examinând-o asemenea unor
reflectoare peste apa întunecată. Brusc, ea îşi răsuceşte
capul în direcţia mea şi îmi susţine privirea timp de o clipă –
de parcă m-ar recunoaşte –, după care se întoarce înapoi la
mătuşa Beatrice. Simt un bubuit adânc în piept, de parcă mi
s-ar fi oprit inima şi de abia ar fi repornit cu un tresărit, dar
apoi momentul dispare. O briză adie în grădină, vălurind
rochii şi şaluri. O perdea de petale de magnolii roz îmi
învăluie viziunea. Când privesc iar, un bărbat înalt, robust, îi
aprinde ţigareta mătuşii Beatrice.
— Poţi… Simţi Domaniul? întreb plină de speranţă.
Gabriel clatină din cap, nespunând nimic imediat. Îşi
îmbină sprâncenele, îşi frământă degetele, apoi se uită la
mine, după care spune cu o notă de frustrare:
— Nu ştiu ce caut. Ac? Car cu fân? Evident, nu ceasul. Ce!
Ce este? întreabă el calm, mai mult pe sine decât pe mine.
Neatent, întinde mâna şi scoate o floare din părul meu şi o
duce la nas.
— Timp, spune el după un minut. Există un ticăit în capul
meu.
Probabil că par alarmată, căci îmi zâmbeşte.
— Nu asemenea unei bombe.
Asta e mai rău decât acul în trei care cu fân, spun ursuză
după un minut în care nu pare să se întâmple nimic. De ce
am crezut că putem s-o facem?
— Pentru că am mai făcut-o. Deocamdată, nu ştim cum,
îmi răspunde Gabriel, iar eu îi zâmbesc, strângându-l de
mână.
În acest moment, orchestra cântă o melodie lentă,
maiestuoasă.
— Hai să dansăm. Dansul mă face mereu să gândesc mai
bine.
Îi arunc o privire plină de îndoială.
— Zău? Şi asta chiar e o idee bună?
— Să nu-mi strici cheful, îmi zice Gabriel răbdător. Port
costum. Tu eşti îmbrăcată cu cea mai drăguţă rochie posibilă.
Suntem în 1939 şi cine ştie ce se va întâmpla în continuare.
Hai, Tamsin! E cea mai bună idee pe care o am acum.
Şi, zicând acestea, mă conduce de sub umbra copacului pe
ringul de dans luminat de torţe, unde ne alăturăm mulţimii
de cupluri înlănţuite.
— Nu ştiu să dansez, murmur eu.
— Acesta e un vals, îmi spune Gabriel, exact în felul în
care ar spune asta e o portocală.
— Tot nu ştiu să dansez.
— Eu ştiu, spune Gabriel şi mă trage spre el.
Cu un braţ mă prinde de talie şi începe să mă învârtă pe
ring, atât de repede, încât nu am timp să mă gândesc la
faptul că nu ştiu ce să fac mai departe. Chipurile apar şi
dispar în întuneric peste umărul lui Gabriel, în timp ce
zburăm prin aerul cu parfum de flori. Muzica tot creşte, lent,
până ce devine o parte din picioarele mele şi deodată ne
mişcăm în paşi sincronizaţi. Exact când simt că asta ar putea
şi ar trebui să continue la nesfârşit, muzica se opreşte şi
rochia mi se înfăşoară în jurul picioarelor. Suspin uşor şi
părul mi se desface.
— Ah, iubire tânără, fredonează un bariton în stânga mea
şi îl văd stând lângă noi pe bărbatul care i-a aprins ţigareta
mătuşii Beatrice.
Radiază uitându-se spre noi, apoi se întoarce spre
partenera sa, care, îmi dau seama, este mătuşa Beatrice, şi îi
şopteşte ceva la ureche. Ea îşi înclină capul spre el, ridicând
o mână împodobită cu bijuterii pentru a-l mângâia pe faţă,
un zâmbet îmbobocindu-i pe buze. Unchiul Roberto, mă
gândesc brusc.
Mă ridic pe vârfuri. Soţul lui Beatrice, mimez spre Gabriel.
În timp ce privim, unchiul Roberto bagă o mână în
buzunarul vestei sale gri şi scoate un ceas de buzunar de
aur. Lanţul care atârnă din buzunar sclipeşte uşor.
Strânsoarea mâinii lui Gabriel devine mai puternică. Mă
gândesc deodată la prima seară când a venit Gabriel acasă,
atunci când am stat în sufragerie cu mătuşa Beatrice. N-a
pierdut nimic din ce aş putea eu să găsesc. Am încercat şi mai
devreme. Era ceva cu un ceas de buzunar.
— Prea bine, draga mea, spune bărbatul, dar în acest caz
trebuie să le spun bucătarilor să mai amâne vreo
cincisprezece minute. Fără îndoială că vor fi foarte supăraţi
pe mine. Îi sărută mâna. Desigur, voi suporta o mie de
căutături urâte ale lor pentru un zâmbet de-al tău.
În timp ce el traversează ringul de dans, mătuşa Beatrice
îşi duce trei degete la buze şi-i aruncă o bezea bărbatului,
care se retrage înainte ca ea să se îndrepte prin mulţime în
direcţia opusă.
— Crezi că…
— Există numai o cale să aflăm, spune Gabriel, şi îl
urmăm pe unchiul Roberto.
DOUĂZECI ŞI UNU