Mişcare artistică şi literară de avangardă, suprarealismul debutează în prima parte al

secolului XX, un timp al schimbării, revoltei şi sensibilităţii. Suprarealismul devine

astfel vocea internaţională a unui grup de scriitori şi artişti mânaţi de dorinţa de a
schimba mentalitatea unei societăţi rigide, sufocate.
În 1924 Andre Breton defineşte suprarealismul, în “Primul manifest al suprareaslimului”, ca
fiind “Automatism psihic pur prin care se exprimă, fie verbal ori în scris, sau în altă
modalitate, adevărata funcţie a gândului. Gând dictat în absenţa oricărui control dictat de
raţiune, şi în afara tuturor preocupărilor morale şi estetice.”
Născut la Paris, nu s-a limitat doar la Franţa. Departe de a fi o mică “capelă pariziană”, a avut
adepţi şi a influenţat artişti din Anglia, Belgia, Spania, Elveţia, Germania, Cehoslovacia,
Iugoslavia şi chiar din alte continente:Africa, Asia (Japonia), America (Mexic, Brazilia,
Stalele Unite). Suprarealismul urmărea să pună bazele unei revoluţii sociale, între artă şi
societate existând o ruptură, între lumea exterioară şi lumea interioară, între fantezie şi
realitate. Suprarealiştii au căutat să ofere o soluţie pentru rezolvarea acestei rupturi.
Numele pe care Breton l-a dat mişcării este un omagiu adus lui Apollinaire Apollinaire:”Ca
un omagiu adus lui Guillaume Apollinaire, care murise de puţină vreme, şi care de mai multe
ori ne părea a fi supus unui extaz de acest fel, fără însă a-i sacrificat mediocre mijloace
literare, Soupault şi cu mine numim suprarealism noua manieră de expresie pură pe care o
ţineam încă pentru noi şi de care eram nerăbdători să-i facem să beneficieze şi pe prietenii
noştri.” Suprarealismul lui Apollinaire* era un fapt exclusiv poetic, un nou mod de invenţie
literară. Cuvântul “suprarealism” apăruse sub titlul lucrării sale “Les mamelles de Tiresias”,
calificată de el drept “dramă suprarealistă”.
Liderul mişcării suprarealiste era considerat Andre Breton. Despre el se zicea:“El este
maestrul de ceremonii care organizează şi dictează, dar care şi decide fără milă modul cum se
va derula totul, compartamentul fiecăruia.” La rândul său, Andre Thivion, scrisese despre
Breton că “geniul lui Breton consta în crearea unei atmosfere incandescente a revelaţiei,
pentru a delimita ceea ce este bun de ceea ce este rău.”[2]
Suprarealiştii au împărtăşit unele idei dadaiste, însă au susţinut că erau bine organizaţi şi mai
relevanţi lumii noi. Dada îşi afla libertatea în practica constantă a negaţiei;supralismul
încearcă să dea acestei libertăţi fundamentul unei “doctrine”. Este trecerea de la negaţie la
afirmaţie. Suprarealismul preia multe din poziţiile dadaiste, din gesturile sale, din atitudinile
distructive, sensul general al revoltei sale şi chiar şi metodele sale de provocare. Diferenţa
constă într-o abordare diferită. Refuzului total, spontan, primitiv, al mişcării Dada,
suprarealismul îi substituie căutarea experimentală, ştiinţifică, sprijinindu-se pe filozofie şi
psihologie.[3]
Susţinătorii suprarealismului promovează conceptul de “scrierea automatică”. Scrisul automat
este, o metodă de cunoaştere a autenticităţii fiinţei umane, dincolo de constrângeri, de
convenţii şi limite. Pentru scriitor, “scrierea automatică” corespunde nevoii de a permite
creativităţii să se hrănească din adâncurile inconştientului, din vise şi halucinaţii, şi în acelaşi
timp să excludă raţionalul pe cât mai mult posibil. Metoda pe care suprarealiştii o foloseau era
jocul colectiv, mai exact persoanele participante scriau independent unele de altele, câte un
cuvânt pe o bucată de hârtie;hârtia era îndoită, iar textele juxtapuse sau citite apoi cu voce
tare, alcătuiau fraze fanteziste, producând adesea efecte de umor, de şoc sau de perplexitate.
Primul rezultat al acestui joc al întâmplării a fost:“Stârvul fermecător a băut vin nou”, de unde
şi denumirea procedului “stârvul fermecător”. În pictură, metoda “stârvului fermecător, a avut
o aplicaţie mai rastrânsă. Primele opere elaborate în acest mod au fost create în 1925. Jose
Pierre informează că singura operă “stârv fermecător”, în întregime pictată a fost săvârşită în
anul 1948, de cinci pictori portughezi.[4]
În 1934, Max Ernst vorbea de cât de greu era pentru pictori şi sculptori să găsească metode de
lucru care să corespundă “scrierii automatice” şi să folosească tehnicile pe care le aveau la
dispoziţie să obţină obiectivitatea poetică, şi să îndepărteze raţiunea. Investigaţiile teoretice nu
erau de ajutor;experimentele practice da. Ernst descrie experimentul lui Lautreamont* în care
o maşină de cusut şi o umbrelă se întâlnesc întâmplător pe o masă chirurgicală, ca fiind un
exemplu binecunoscut, aproape, clasic de fenomen descoperit de suprarealişti, care implică
apropierea a două sau mai multe obiecte incompatibile pe o suprafaţă incompatibilă. Era clar,
că, cu cât elementele erau aduse împreună în mod arbitrar, rezultatele erau cu atât mai
dramatice şi mai poetice.[5]