Sursa:

https://ortodoxinfo.ro/2019/11/22/pr-prof-mihai-valica-despre-recentele-globalizari-ale-ortodoxiei-
romanesti/

Pr. prof. Mihai Valică – Despre recentele globalizări

ale ortodoxiei românești
Spre știință și meditație: Cum se globalizează ortodoxia în duhul
secular...
Asigurarea obligatorie a Bisericilor între blasfemie, abuz și
incompatibilități pastorale.

Prin prezenta, subsemnatul pr. dr. Mihai VALICĂ de la Parohia Ortodoxă „Sfânta
Treime” din Vatra Dornei, judeţul Suceava, în calitate de preot slujitor, de doctor docent
în Teologie Socială și de cercetător științific asociat în cadrul Institutului Național de
Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” al Academiei Române, unde activez cu
binecuvântarea Înaltpreasfințitului PIMEN, având expertiză în cunoașterea legislației
privind economia durabilă, a elementelor de diagnoză și prognoză socială, întrucât „m-
am trezit” peste noapte cu o poliță de asigurare obligatorie a Bisericii, a picturii (mă
așteptam să fie inclusă în asigurare și Sf. Împărtășanie din Chivotul de pe Sf. Masă!), și a
casei parohiale, fără acordul Parohiei, aduc la cunoștință, clerului și credincioșilor,
încălcarea Statutului BOR și a legislației civile, prin această practică abuzivă, făcând în
același timp o diagnoză și o prognoză a consecințelor pastorale și sociale, arătând
implicațiile teologice și unele dileme morale ale credincioșilor, legate de situația creată.
Cu toată responsabilitatea preoțească și academică, prin acest demers,

CONTEST
Dispozițiile din Legea 280/2006 privind asigurarea obligatorie a locuințelor și a
Bisericilor şi a Ordinului nr. 6/87 din 21 aprilie 2011 privind normele de aplicare a Legii
nr. 260/2008.

MOTIVE:
În fapt:
Dispozițiile Legii nr. 260/2008 instituie obligativitatea încheierii unei asigurări
obligatorii a locuințelor, indiferent de deținătorul acesteia (persoană fizică sau juridică).
Dispozițiile art. 2 din Legea 114/1996 (Legea locuinței) definesc noțiunea de locuință şi
în conținutul textului nu apare ca fiind locuința şi construcția „biserică”.
 Față de aceste prevederi, bisericilor (construcție stricto – sensu) nu li se aplică
dispozițiile Legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie şi nici Ordinul 6/87 din 21
aprilie 2011 – Normele de aplicare a Legii 260/2008.
Prin recunoașterea Statutului pentru organizarea şi funcționarea Bisericii
Ortodoxe Române prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 Ianuarie 2008, Statul Român
legitimează oficial modul autonom de organizare a Bisericii.

Art. 172 din Statutul Bisericii definește patrimoniul bisericesc astfel:

(1) Din punctul de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri
sacre şi bunuri comune.
(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate
exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea
asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească […].
(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului
divin, precum: lăcașurile de cult – catedrale, biserici, paraclise, capele, pictura,
sculpturile, țesături, cărți rare etc. -, odoarele şi vesmintele bisericești, cărțile de ritual,
cimitirele etc.
(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de același regim juridic şi: casa
parohială, […]”.
Rezultă, fără putință de tăgadă, faptul că în baza acestui text de lege, bunurile
enumerate mai sus intră în categoria „bunuri sacre” și nu pot face obiectul Legii
260/2008 întrucât aucategoria de folosință „bun sacru” .
Dispozițiile prevăzute de art. 1 din Legea 260/2008, prevăd strict şi limitativ asigurarea
obligatorie a locuințelor. Mai mult, considerăm că este ridicol și chiar o blasfemie să
„asiguri” bunurile sacre la o instituție financiară seculară, care nu este întotdeauna
corectă sau morală.

1. Biserica Ortodoxă Română – între Sfânta Tradiție, fenomenul „Burducea”

și globalizare
Tradiția Bisericii noastre spune că unde se întâmplă să fie distruse unele Biserici
sau case parohiale, de foc, cutremure, alunecări de teren, inundații etc., înseamnă că
Dumnezeu acolo dorește să înnoiască ctitorii, să transmită un mesaj sau să ne facă o
descoperire (Iov 33, 14).
Câte icoane făcătoare de minuni, moaște de sfinți şi ruinele unor vechi Bisericii au
fost descoperite de-a lungul istoriei, când Dumnezeu le-a arătat oamenilor că sunt sub
protecție divină directă, atunci când au fost trecute prin incendii (vezi incendiul din 26
decembrie 1888 din Paraclisul Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, când moaștele Cuvioasei
Paraschiva au rămas intacte), alunecări de teren, forța apelor, (vezi moaștele de la
Niculițel, Sf. Dimitrie Basarabov etc.), cutremure și alte calamități naturale.
 De aici rezultă că noi, preoți și credincioși, trebuie să fim vigilenți și responsabili
pentru a preveni eventuale distrugeri materiale, și trebuie să veghem „cu timp și fără
timp” pentru evitarea lor, pe măsura chemării noastre „ca slujitori ai lui Hristos şi ca
iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1), deci, într-un mod proniator sinergic,
Dumnezeu-om.
Deși, am argumentat juridic şi canonic, de mai multe ori, în presă și prin diverse
scrisori, motivele pentru care Biserica nu trebuie să se conformeze acestor legi seculare,
sunt destui clerici „activiști”, în cârdășie cu unele societăți de asigurare, care îndeamnă
frenetic la asigurarea obligatorie a locașurilor de cult, a caselor parohiale, a anexelor
adiacente acestora, a picturii, și chiar a caselor credincioșilor, cu toate că, multe din acele
imobile, nu sunt așezate nici lângă ape, nici pe locuri alunecoase, nici pe nisipuri
mișcătoare sau vulcani noroioși ori în activitate, ci pe munte, lângă stânci și pe terenuri
stabile.
Acești clerici iresponsabili ne amintesc de preotul Constantin Burducea (ministrul
Cultelor 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946), care sfătuia credincioșii să se înscrie la
colectiv și să se supună stăpânirii bolșevice atee, de unde vine şi zicala: „ca popa
Burducea, când cu steaua, când cu crucea”.
Fenomenul „Burducea” s-a lărgit, din păcate, la scară națională sub privirea blândă și cu
tăcerea vinovată a multor responsabili eclesiali.

2. Legile seculare vs. blasfemie și incompatibilitatea lor cu misiunea

preoțească
A accepta legile care ne umilesc, care ne scot din circuitul sacru, şi care ne pun în
rând cu lucrurile lumești, înseamnă că cei ce „stăpânesc” Biserica, prin tăcerea lor,
grăbesc fenomenul mondializării lui Antihrist, supun Biserica unor interese oculte, și
înscriu Biserica lui Hristos, în nume propriu, pe lista celor care doresc „colectivizarea
forțată a secularizării” și contribuie, doar că nu iau atitudine, la escrocarea unor oameni
săraci din partea acelor bănci sau companii, abdicând de la statutul de păstori, care-i
obligă să apere turma „de lupii cei răpitori”.
Toate acestea se întâmplă în numele „grijii părintești” a unor instituții financiare
rapace, înființate de unii politruci corupți, care inventează legi, peste noapte, pentru a ne
păzi de pericole imaginate doar de ei şi a ne face fericiți și fără de grijă, „cu de-a sila”.
Iar stăpânii „Bisericii recente” acceptă multe din vicleniile lor financiare sau juridice,
fără nici cea mai mică opoziție, deoarece, cred unii, că e nevoie să devenim o „biserică
modernă europeană”, după modelul oferit de cultele din Consiliului Mondial și din
Consiliul Ecumenic al Bisericilor!
Ce bine ar fi dacă, mai marii noștri responsabili eclesiali, ne-ar apăra, cu aceeași
„râvnă și pricepere seculară de integrare globalistă” și de ecumenismul perdant și himeric
revigorat și apărat cu mare grijă, la și după „sinodul teatral” din Creta (2016).
 A asigura lucrurile sacre la instituțiile seculare este ca și când Iisus Hristos ar fi
„asigurat” Templul din Ierusalim la puterea romană, la farisei, la cărturari, la vameșii
vremii, or, Iisus Hristos, cu mânie sfântă, a scos cu biciul pe comercianții și zarafii din
Templu Legii celei vechi, care era doar o imagine și „o umbră” a Casei lui Dumnezeu,
adică Biserica Ortodoxă – Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.
În contrast cu atitudinea Lui Iisus Hristos, ai noștri clerici, cu mare râvnă, aduc
înapoi zarafii în Biserică, ne integrează, fără rezerve, din punct de vedere european,
ecumenist, globalist, legislativ, didactic și comportamental, și ne „sufocă” permanent cu
noi reglementări și obligații seculare.

Enumăr doar câteva mostre de pastorație neavenită:

– formularul recent prin care preoții sunt transformați în funcționari publici, întrucât li
s-a spus, că trebuie să menționeze faptul, că lucrează doar opt ore pe zi;
– pensionarea obligatorie a preoților, fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe, o
acțiune discriminatorie în analogie cu statutul episcopilor, ca și când harul ar „funcționa
cu două viteze” și cu limite „de expirare” pentru fiecare treaptă clericală;
– legea conflictului de interese aplicată fiilor de preoți și rudeniilor acestora, prin care s-
a dorit „eliminarea nepotismului” (sic). În schimb s-a introdus „despotismul” și
discriminarea asupra familiei preotului, reînviind practicile bolșevice prin care fiii
preoților erau persecutați, în ciuda faptului, că este plin calendarul de sfinți, deveniți
sfinți în familie și împreună cu familia, care este temelia Bisericii, iar Sfânta Treime este
o imagine sacră a familiei: Tatăl, Fiul și Sf. Duh;
– se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor;
-„reeducarea” sistematică de dez-ortodoxie a studenților și cultivarea doctrinei
speculațiilor teologice scolastice, prin metoda academică actuală de „cercetare științifică
modernă”, adică ecumenistă, care exclude „polemicile doctrinale confesionale” și
înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de
tip istorico-critică, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra
exact Revelația;
– Morala Ortodoxă, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință s-a transformat
în Etică și Moralism,etc.

2.1. De ce nu trebuie să devină preotul funcționar public?

Cu tot respectul pentru un funcționar public, care lucrează opt ore pe zi,
însă preotul, prin chemarea sa, este misionar, adică trebuie să lucreze „cu timp și fără
timp” (2 Timotei, 4, 2), conform conștiinței sale preoțești, nu după un program limitat,
ci până în ceasul morții, asemenea episcopului, și nu după regulamente funcționărești
seculare, pe care suntem obligați să le acceptăm și să le semnăm necondiționat.
 Cu pași mici și „pe tăcute”, BOR s-a transformat întru-un sistem bisericesc lumesc
și birocratic, cu birou de presă, purtător de cuvânt/vorbe, cu multă imagine virtuală pe
sticlă TV.
BOR face eforturi enorme, prin reclamă mediatică a activităților diaconal-
filantropice, cu scopul de a-și justifica legitimitatea ei liturgică, dată de Iisus Hristos și
nu de o putere seculară, în dauna unei Teologii apologetice și profetice, pe care o impun
timpurile actuale. Bisericii Ortodoxe i s-a declarat „război pe față” de puterile seculare
oculte și de moderniștii atei, iar Biserica trebuie să acționeze, cu mijloace specifice, ca în
timp „de război” și să se apere pe măsură, cu fermitate și curaj.
Când creștinii sunt chemați la Biserică, unii stau comod acasă, cu fața la televizor,
dar cu „spatele la Dumnezeu”, neștiind că Sfânta Euharistie nu se poate comanda sau
primi online – wireless, așa cum nici filantropia creștină nu o poți face pe vreo aplicație
electronică, întrucât nu există Hristos virtual și nici împărtășanie sau Biserică virtuală, ci
doar Hristos întrupat și prezent în istorie și lume în Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie,
cu care trebuie să ne împărtășim în mod direct și personal.
Tehnica virtuală excesivă livrată de BOR ține, pe unii creștini, departe de Biserică,
iar unora le produce o saturație, până la lehamite. Deci, prea mult catafatism liturgic și
mediatic diluează apofatismul divin, mai ales atunci când problemele reale ale
comunităților creștine sunt trecute cu vederea, din motive politice, din lipsă de curaj, și
de colaboraționism secular.
Christos Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de
alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic, în ultima vreme: „[…]
Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune
dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se
impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu
Dumnezeu într-un act individualist …”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care
sistemul sinodal nu mai funcționează […]”, ajungând, în cele din urmă, să fie
„transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede,
astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă”
(Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București,
2012).
În acest context, se pare că „cei blânzi și ascultători” de acest nou sistem, nu au nici
o șansă să fie preoți cu demnitate hristică, ci doar „slugoi și împreună gropari” ai
Ortodoxiei străbune.
Dacă parohiilor li se va lua puterea de a se gestiona și a se conduce în comuniune
și dialog real cu organele ierarhice, conform Sfintelor Canoane, atunci se va instala o
putere coercitivă străină de Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, va provoca dispariția
libertății comunitare, se va induce inhibiția de a acționa conform nevoilor locale, teamă,
rămânând doar cu tirania, în cele din urmă.
3. Alternative, dileme, propuneri și perspective
Respect libertatea de a proceda și a acționa a fiecărei parohii, așa cum dorește ea
și nu-i judec pe cei ce acceptă astfel de practici necanonice și „obligatorii de la centru”,
dacă vor să se înroleze într-o biserică autosufocată și îngropată de noi reglementări
globaliste, de tehnici și viețuiri digitale, însă avem nevoie și de o preoțime, care să refuze
acest tip de a conduce biserica după modelul „habemus papam”.
Eu am învățat de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii mei, că orice negociere în
dreptul învățăturii Bisericii și a libertății ei față de puterea seculară, înseamnă lepădarea
de Mântuitorul lumii Iisus Hristos, care a venit în lume „să strice lucrurile diavolului” (1
Ioan 3, 8), nu să i le împlinească.
Dilema mea se accentuează și mai tare atunci când constat că unii bancheri vorbesc
pe față de imoralitatea băncilor și a unor instituții financiare, în timp ce, unii clerici, fac
lobby pentru ele.
Guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu ne atenționează astfel: „nu mai
vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie […], să nu trăim cu iluzia că putem
vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti!
Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită
zicala, care spune că banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă”
(http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-
bancilor-caci-e-o-iluzie—a2234.html).
Laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz (Stiglitz este professor la
Universitatea Columbia din New York si fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill
Clinton) vorbește despre „experienţa aproape mortală prin care a trecut economia
mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea
morală a bancherilor […], depravarea morală a bancherilor trebuie combătută, prin
reglementări stricte […] şi chiar prin refuzul creditărilor” („Depravarea morală a
bancherilor trebuie combătută” în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-
morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta).
Dilema creștinului este următoarea: odată cu banii dați pe asigurarea Bisericii nu
finanțează el, oare, imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie,
astfel, la degradarea vieții sociale şi comunitare? În plus, creștinul constată că în relația
sa firească cu Biserica, intervine un element străin, un asigurator, care îl înlocuiește pe
Hristos, deoarece preotul sau comunitatea parohială nu au încredere în Iisus Fiul lui
Dumnezeu, că ar putea ocroti Biserica și e nevoie de un asigurator extern…!
Unele legi naționale dar și internaționale ne apără în astfel de cazuri şi ne asigură că în
situația în care nu există interes şi voință din partea uneia din părți, nu se poate încheia
un asemenea contract. Deci, un contract consensual se poate încheia numai prin
acordul părților şi nu în mod obligatoriu. Sunt siderat de lipsa de reacție a Bisericii,
cler și popor.
 Față de aceste aspecte, rog pe cei responsabili eclesial să aduceți la cunoștință
instituțiilor bancare asiguratoare, în mod oficial, că dispozițiilor din Legea 260/2008 şi
a normelor de aplicare a acesteia – Ordinul 6/87 din 21.04.2011, nu includ și
patrimoniul sacru al Bisericii Ortodoxe, și să dispună, în același timp, ca centrele
eparhiale și protoieriile, să nu mai livreze instituțiilor bancare de asigurare datele de
identitate ale parohiilor, fără acordul acestora, întrucât se încalcă o întreagă legislație
națională și internațională (prin analogie – Leg. 677/2001, art. 2 (4); art. 32; precum și
directiva europeană (UE)/2016/679, legi și directive, care sancționează ca infracțiune, cu
amenzi între 5 și 20 de milioane de Euro).

În drept:
– Invoc HG 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române;
– Legea cultelor nr. 489/2006, care statuează în mod clar şi exhaustiv faptul că, cultele
sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică (art. 8, alin. 1) şi
funcționează prin legi speciale, în cazul de faţă conform canoanelor Bisericii (drept
privat), care nu ne obligă să ne asigurăm la puterea lumească patrimoniul sacru,
deoarece acestea sunt direct în grija şi paza dumnezeiască;
– Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Semnat,
Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ
8 Noiembrie 2019