Sunteți pe pagina 1din 123

Conf.univ.dr.

Florea Calin-Valentin

ISTORIA STATULUI
SI
DREPTULUI ROMANESC
SUPORT DE CURS FĂRĂ DREPT DE AUTOR

Tirgu-Mures

3
CUPRINS

CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR DE LA BUREBISTA LA DECEBAL ..... 7


Societatea dacică în epoca clasică..................................................................... 7
Premisele interne şi externe ale constituirii statului geto-dac. .............................. 8
Statul lui Burebista şi locul său în lumea antică .................................................. 8
Politica externă .............................................................................................. 9
Refacerea statului sub domnia lui Decebal ....................................................... 10
Structurile administrative .............................................................................. 11
Dreptul geto-dac .......................................................................................... 13

PRĂBUŞIREA STATULUI GETO-DAC. STĂPÂNIREA ROMANĂ ÎN NORDUL


DUNĂRII ...................................................................................................... 15
Războaiele daco-romane, provincia Dacia şi evoluţia hotarelor acesteia ............... 15
Evoluţia social-economică şi politică a provinciei romane nord-dunărene ............. 18
Structuri sociale ........................................................................................ 18

STATUL Şl DREPTUL ÎN PROVINCIAROMANĂ DACIA ..................................... 20


Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciei Dacia ........................... 20
Administraţia centrală ................................................................................... 21
Administraţia locală ...................................................................................... 22
Organizarea oraşelor..................................................................................... 22
Unităţile administrativ-teritoriale .................................................................... 23
Dreptul în Dacia romană ................................................................................ 24
Izvoarele dreptului .................................................................................... 24
Instituţii juridice ........................................................................................ 25
Romanizarea, factorii romanizării ................................................................ 26

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ. TRECEREA LA EVUL MEDIU ............................. 27


Retragerea aureliană. Continuitatea imperiului în Dacia ...................................... 27
Difuziunea creştinismului la nordul Dunării şi rolul său în procesul romanizării...... 28
Etnogeneza românească. Premise, factori şi etape. Românii în cadrul romanităţii
orientale...................................................................................................... 30

ROMÂNII ÎN EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU. DE LA COMPONENTA DACO-


ROMANĂ LA VECHEA CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ ......................................... 32
Obştea teritorială – procesul de diferenţiere socială .......................................... 32
Structurile politice prestatale româneşti şi evoluţia acestora spre constituirea
statelor medievale de sine stătătoare .............................................................. 33
Formarea Ţării Româneşti .............................................................................. 36
Întemeierea Moldovei.................................................................................... 37
Situaţia economică şi prefacerile sociale în prima jumătate mileniului II al erei
creştine ....................................................................................................... 38
Cultivarea pământului ................................................................................... 39
Creşterea animalelor ..................................................................................... 39
Exploatarea bogăţiilor miniere ........................................................................ 40
Meşteşugurile şi comerţul .............................................................................. 40
Accentuarea diferenţierilor sociale .................................................................. 42

ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ ÎN ŢĂRILE ROMÂNE ................................. 44


Prerogativele domnului ................................................................................. 45
Sfatul domnesc ............................................................................................ 46
Adunarea ţării .............................................................................................. 47
Organizarea judecătorească ........................................................................... 48

4
Jurisdicţiile comune .......................................................................................48
Instanţele cu caracter special..........................................................................54
Organizarea bisericească ................................................................................57
Armata ........................................................................................................58
Organizarea administrativ-teritorială................................................................59

SECOLUL FANARIOT ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ ............................61

TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ABSOLUTISMUL LUMINAT ÎN


TRANSILVANIA .............................................................................................64

DREPTUL ÎN PERIOADA REGULAMENTELOR ORGANICE .................................69


Administraţia centrală ....................................................................................70
Domnul şi căimăcămia ................................................................................70
Miniştrii .....................................................................................................70
Ministerele ................................................................................................71
Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar ......................72
Administraţia locală .......................................................................................73
Judeţele şi ţinuturile ...................................................................................73
Oraşele şi târgurile .....................................................................................74
Satele .......................................................................................................75

REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE .................................................77


MIŞCAREA DE RENAŞTERE NAŢIONALĂ ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC UNIREA DIN
1859 ..............................................................................................................82
Continuarea luptei pentru Unire în ţară şi în emigraţie între 1848 şi 1854 .............83
Războiului Crimeii – Situaţia Moldovei şi a Ţării Româneşti .................................84
Ocupaţia turco-austriacă ................................................................................84
Problema reorganizarii Principatelor la Conferinţa de la Viena şi la Congresul de la
Paris ............................................................................................................85
Lupta pentru Unire între anii 1856-1858. Adunările ad-hoc .................................86
Falsificarea alegerilor în Moldova. Înţelegerea de compromis de la Osborne ..........87
Convenţia de la Paris .....................................................................................88
Căimăcămiile de trei. Alegerea Adunărilor elective .............................................89
Alegerea lui Al. I. Cuza în Moldova...................................................................89
Alegerea lui Al.I. Cuza în Ţara Românească ......................................................89

STATUL Şl DREPTUL ÎN VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI .................................91


Dreptul constituţional ....................................................................................91
Dreptul administrativ .....................................................................................93
Monarhul ...................................................................................................93
Consiliul de Miniştri ....................................................................................94
Preşedintele Consiliului de Miniştri ................................................................94
Miniştrii .....................................................................................................94
Ministerele şi serviciile publice .....................................................................95
Administraţia publică locală .........................................................................96
Organizarea judecătorească............................................................................97
Principiile organizării judecătoreşti................................................................97
Instanţele de judecată ................................................................................97
Magistraţii .................................................................................................98
Dreptul civil ...............................................................................................99
Proprietatea ..............................................................................................99
Persoanele .............................................................................................. 100
Obligaţii şi contracte .................................................................................... 100
Dreptul penal .............................................................................................. 101
Dreptul procesual ........................................................................................ 101
5
MAREA UNIRE DE LA 1918 ........................................................................... 103
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. ...................................................... 106

STATUL ŞI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ ......................................... 107


Unificarea legislativă…………………………….…………….. ............................................ 107
Dreptul constituţional ................................................................................... 107
Dreptul administrativ ................................................................................... 110
Administraţia centrală ............................................................................... 110
Administraţia locală .................................................................................. 111
Administraţia judeţeană ............................................................................ 112
Administraţia comunală ............................................................................. 113
Organizarea judecătorească .......................................................................... 114
Dreptul civil ............................................................................................. 115
Proprietatea ............................................................................................. 115
Obligaţii şi contracte .................................................................................... 118
Legislaţia muncii ......................................................................................... 119
Dreptul penal .............................................................................................. 119
Procedura civilă ........................................................................................... 121
Procedura penală......................................................................................... 122

BIBLIOGRAFIE............................................................................................. 123

6
CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR DE LA BUREBISTA LA
DECEBAL
Societatea dacică în epoca clasică

Pentru intervalul cuprins între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal societatea
geto-dacică a atins un stadiu înalt de civilizaţie care poate fi comparat cu cel al altor
civilizaţii ale antichităţii, îndeosebi cu cele existente la marginea lumii greco-romane.
Stadiul ei de dezvoltare implică stratificarea ei, însă aprecierile privitoare la profunzimea
acesteia sunt diferite. Descoperirile arheologice oferă puţine indicii referitoare la acest
aspect, iar sursele literare nu sunt în măsură să lămurească îndeajuns detaliile acestei
stratificări.
Geto-dacii nu au cunoscut instituţia sclaviei. Structura fundamentală a societăţii
geto-dace nu a fost împărţită în stăpâni de sclavi şi sclavi, puţinii sclavi având un rol
secundar în economie (sclavajul nedepăşind faza patriarhală). Unele izvoare antice (Dio
Cassius, Petrus Patricius, Iordanes) oferă informaţii despre două principale categorii
sociale: tarabostes (pileati – aristocraţia militară şi sacerdotală) şi capillati (kometai,
comati – oamenii de rând, nenobili).
Referitor la delimitarea în cadrul aristocraţiei a două categorii, se vehiculează opinia
potrivit căreia aceasta nu poate fi susţinută cu fermitate. Deşi, rolul preoţimii, ca depozitar
al cunoştinţelor necesare cultului, al valorilor ştiinţifice şi influenţa ei politică sunt general
acceptate, nu se poate face o delimitare clară între aristocraţia laică şi cea religioasă, mai
ales că preoţii erau recrutaţi cu precădere din rândul celor „de neam”1.
Neclarităţi persistă şi în ceea ce priveşte categoria oamenilor de rând (comati), ea
fiind neuniformă. Descoperirile arheologice reflectă diferenţieri de avere, dar nu
întotdeauna ele corespund celor sociale. De asemenea, se cunoaşte faptul că în lumea
geto-dacică forma de organizare anterioară obştilor a fost depăşită, însă nu se poate vorbi
de existenţa acestora cu certitudine. Structura economiei, ea se baza pe existenţa
comunităţilor săteşti agricol-pastorale, detaliile de organizare şi activitate ale acestora fiind
de asemenea insuficient cunoscute2.
Puţin cunoscut este şi modul în care nobilimea îşi exercita dominaţia asupra oamenilor
de rând. Se poate doar deduce, prin analogie cu realităţi asemănătoare din alte zone, că
principala relaţie economică dintre tarabostes şi comati se exprima prin intermediul tributului
care putea să îmbrace forme diferite: în produse, în bani, în muncă sau prestarea serviciului
militar.
În legătură cu formele de proprietate, se pare că a existat un control regal asupra
exploatărilor aurifere. Informaţiile arheologice nu exclud ipoteza exploatării organizate a
minereurilor de fier din zona capitalei Daciei, cel puţin în preajma războaielor cu romanii de
la începutul secolului II d.Hr3.
În concluzie, societatea geto-dacă a cunoscut o variantă a modului de producţie
tributal, îmbinând în sine puternice rămăşiţe ale societăţii gentilico-tribale, elemente de
sclavaj patriarhal şi chiar germeni ai feudalismului.

1
Ioan Glodariu, “Istoria şi civilizaţia dacilor”, , în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei,
p. 111, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, vol. I, p. 32 (în continuare Ioan-Aurel Pop, Thomas
Nägler (coord), Istoria Transilvaniei).
2
Ibidem, p. 112.
3
Ibidem
7
Premisele interne şi externe ale
constituirii statului geto-dac

Dezvoltarea economică a societăţii geto-dacice în perioada La Tène4, trecerea la o


economie de schimb bazată pe monedă, constituirea unui sistem religios propriu, relaţiile
strânse şi îndelungate cu lumea elenistică au reprezentat factori importanţi în structurarea
lumii geto-dacice care ajunge să depăşească stadiul organizării unional-tribale şi
organizărilor politico-teritoriale cu caracter local.
Întemeietorul statului geto-dac a fost regele Burebista, care a reuşit să-şi impună
treptat autoritatea asupra triburilor şi uniunilor de triburi. El şi-a început domnia în jurul
anului 82 î.Hr., acest moment coincizând cu acela în care la Roma a devenit dictator Sylla5.
După toate probabilităţile Burebista a fost conducătorul uniunii de triburi care-şi avea
centrul în cetatea de la Costeşti-Cetăţuie, la sud de Orăştie. Uniunea condusă de el era
situată în zona muntelui sfânt sau a viitorului munte sfânt Kogaionon, dispunând de mari
bogăţii în zăcăminte de minereu de fier şi în acelaşi timp era în apropierea Văii Mureşului şi
a Munţilor Apuseni, pe care-i stăpânea.
Începutul domniei lui Burebista n-a coincis însă cu închegarea statului dac. Nu există
date care să confirme o eventuală moştenire a statului de către Burebista de la vreun
predecesor şi este greu de presupus că regele ar fi putut imprima de la început, un caracter
statal formaţiunii politice în fruntea căreia a ajuns în 82 î.Hr. În virtutea informaţiilor
transmise de un text a lui Strabon, Burebista a ajuns în fruntea neamului său „istovit de
războaie dese”, pe care l-a înălţat atât de mult prin exerciţii militare, abţinere de la vin şi
ascultare de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic care a ajuns să fie temut
chiar şi de romani6.
Există o strânsă legătură între procesul de unificare politică a neamului geto-dac,
realizat de către Burebista, şi procesul de formare a statului. Trecerea la forma de stat este
rezultatul interacţiunii a trei factori principali: aristocraţia tribală, masa războinicilor şi
puterea regală. Prin analogie cu situaţia din alte state ale antichităţii, aristocraţia prefera să
preia puterea nemijlocit în mâinile sale, exercitând-o prin magistraţi, aleşi pe termen
limitat. La rândul său, monarhul avea tendinţa de a concentra puterea în mâinile sale, ceea
ce îl putea determina să apeleze la masa războinicilor împotriva nobililor. Războinicii se
puteau alia cu monarhia, care le apărea ca singura forţă capabilă să limiteze abuzurile
aristocraţiei. Burebista este cel care pare să fi găsit soluţia pentru rezolvarea cestor
contradicţii, impunându-şi în cele din urmă autoritatea. În demersul său a fost ajutat de
marele preot Deceneu, cu ajutorul căruia a putut chiar să impună reformele, inclusiv în
planul religios. Asocierea marelui preot a avut rolul de a susţine natura divină a puterii
regelui. Autoritatea regelui geto-dac reiese şi din încetarea emisiunilor de monede
tradiţionale a uniunilor de triburi şi din începutul emisiunilor monedelor de tip roman7.
Procesului de constituire a statului a fost grăbit şi de pericolul extern: celtic şi
roman. În vest triburile celtice coborau pe valea Tisei, iar în sud Roma, după ce cucerise
Grecia şi Macedonia se apropia tot mai mult de Dunăre8.

Statul lui Burebista şi locul său în lumea antică

Statul lui Burebista era o monarhie cu un pronunţat caracter militar, un rol important
în conducerea lui jucându-l preoţimea. Deceneu era un fel de vicerege şi el îi va urma lui

4
Epoca fierului cuprinde două perioade: prima epocă a fierului, denumită Hallstatt, după numele unei localităţi
din Austria şi a doua epocă a fierului, denumită La Téne, după numele unei plaje din Elveţia şi care corespunde
din punct de vedere cronologic intervalului de timp cuprins între mijl. sec. V î. Hr. şi debutul secolului II d. Hr.
5
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Istoria României de
la începuturi până în secolul al VIII-lea., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 159; Ioan Glodariu,
op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 80.
6
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 160;
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 80-81.
7
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 82.
8
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), Istoria României (compendiu), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 37
8
Burebista la tron. Burebista a împrumutat de la regatele elenistice ale epocii anumite
elemente de organizare. La curtea sa există titlul de „cel dintâi şi cel mai mare prieten”. De
asemenea, este foarte probabilă existenţa unei cancelarii regale, de unde erau date
transmise „poruncile” (edictele) regale. Tânărul stat geto-dac nu dispunea însă de un
aparat administrativ complex şi bine cristalizat. Triburile sau uniunile de triburi chiar dacă
au acceptat autoritatea lui Burebista şi-au păstrat vechile căpetenii. Doar în cazul acelora
supuse prin forţă este de presupus că vechea conducere a fost îndepărtată, locul ei fiind
luat de noi căpetenii, fidele puterii centrale, dar selectate din cadrul aceloraşi comunităţi.
Triburile periferice şi coloniile greceşti plăteau un tribut ca expresie a dependenţei faţă de
puterea centrală, renunţând la politica externă proprie şi furnizând oşteni în timpul
campaniilor militare9.

Politica externă

Prima mare acţiune a lui Burebista în plan extern i-a vizat pe celţii din partea
apuseană a Daciei. După toate probabilităţile într-o primă fază, i-a pustiit pe celţii
amestecaţi cu tracii şi cu ilyrii, deci pe scordisci, aceştia fiind în mare măsură slăbiţi în
luptele cu romanii purtate într-o perioadă anterioară campaniei lui Burebista.
În jurul anului 60 î.Hr., regele geto-dac a întreprins o mare expediţie împotriva celţilor
din nord-vestul Daciei, care se instalaseră în Câmpia de Vest şi în Transilvania încă de la
sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., în acelaşi areal instalându-se şi triburile boiilor în ultimele
decenii ale secolului II î.Hr. După cele relatate de Strabon, boii, conduşi de Critasiros, au fost
nimiciţi cu totul, teritoriul ocupat de aceştia fiind pustiit. În urma acestei expediţii, regele
geto-dac şi-a extins stăpânirea până la Dunărea Mijlocie10.
În etapa ulterioară înfrângerii celţilor, Burebista şi-a concentrat atenţia asupra zonei
istro-pontice, unde se contura primejdia romană. Presiunea romană în zona dobrogeană
putea să determine trecerea oraşelor greceşti de partea Romei şi învăluirea statului geto-
dac de la est. Pe de altă parte, cucerirea litoralului pontic ar fi însemnat importante
avantaje economice pentru statul lui Burebista.
După informaţiile lui Dio Chrysostomus, armatele lui Burebista au pornit campania
istro-pontică abia prin anul 55 î.Hr. Foarte probabil, regele geto-dac a folosit intervalul
dintre campania împotriva celţilor şi cea istro-pontică pentru a-şi consolida sistemul
defensiv din Munţii Orăştiei, pentru unirea cu statul său a triburilor din Câmpia munteană
etc11.
Olbia a fost primul oraş care a cunoscut furia geto-dacă. Potrivit anticilor, oraşul a
fost distrus. A urmat Tyrasul care a împărtăşit aceeaşi soartă. Apoi, Histria şi Tomisul au
fost asediate. Histriei i-au fost distruse zidurile şi teritoriul ei rural a fost ocupat timp de trei
ani, asediul fiind ridicat în urma tratativelor prin care s-a recunoscut autoritatea lui
Burebista. Au urmat Callatisul, care a suferit distrugeri, şi Odessos, unde cetăţenii au fost
nevoiţi să ia drumul pribegiei. Mesembria şi Apollonia au recunoscut la rândul lor autoritatea
regelui geto-dac. Dionysopolis a fost cruţat datorită bunelor relaţii pe care le avea cu geţii.
Campania istro-pontică a avut ca rezultat cucerirea litoralului de la Olbia la Apollonia, ceea ce
a făcut ca stăpânirea lui Burebista să se întindă de la Carpaţii Păduroşi până la Munţii
Haemus, de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la gurile Bugului12.
În acest timp, Roma nu a intervenit fiind ocupată cu luptele lui Caesar în Gallia şi
datorită izbucnirii războiului civil (48 î.Hr.). Cei doi generali, Caesar şi Pompeius se
înfruntau deja pe coastele apusene ale Greciei. Burebista şi-a manifestat intenţia de a
interveni în acest conflict de partea lui Pompeius, care părea mai puternic, şi pentru
aceasta apelează la Akornion, mai vechiul său prieten din Dionysopolis. Inscripţia acestuia
din urmă edifică asupra atitudinii regelui geto-dac faţă de conflictul din lumea romană.
Curând după efemera înfrângere a lui Caesar de la Dyrrachium, Burebista trimite la

9
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 164-165
10
Alexandru Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, „Burebista” în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea
Petrescu-Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 642.
11
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 168
12
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 83.
9
Heraclea Lyncestis în Macedonia pe Akornion, devenit diplomatul său, pentru a negocia o
alianţă cu Pompeius, care se învoia ca în schimbul ajutorului militar oferit de regele get să-i
recunoască acestuia vastele hotare ale cuceririlor realizate. Însă victoria definitivă a lui
Caesar la Pharsalus s-a produs înainte ca trupele geto-dace să ajungă pe teatrul de
război13. Noul lider al lumii romane plănuia acum o campanie împotriva lui Burebista, însă
planurile sale nu s-au împlinit, Caesar având încă de înfruntat acţiunile partizanilor lui
Pompeius, iar în momentul în care pe punctul de a dezlănţui războiul, la idele lui Martie din
anul 44 î.Hr., a fost asasinat. Aceeaşi soartă a avut-o şi Burebista în acelaşi an, moartea lui
survenind în urma unei conspiraţii pusă la cale de şefii uniunilor tribale regionale,
nemulţumiţi de măsurile regelui geto-dac în planul centralizării statale14.

Refacerea statului sub domnia lui Decebal


După dispariţia lui Burebista, vasta lui stăpânire s-a scindat în patru şi apoi în cinci
părţi. Nucleul statului, cu centrul în Munţii Orăştiei a continuat să fiinţeze sub conducerea lui
Deceneu şi apoi a lui Comosicus, de aici pornind ultima unificare a geto-dacilor în timpul lui
Decebal15. De asemenea, în celelalte părţi ale Daciei, au domnit regii Cotiso (în Banat şi
Oltenia), Coson (în Muntenia), Dicomes (în Moldova) şi Roles (în Dobrogea).
Cu toată această întrerupere a unităţii politice a statului geto-dac, societatea geto-
dacă şi-a continuat evoluţia social-economică unitară, semnificativ în acest sens fiind faptul
că descoperirile arheologice din zona cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, exceptând în parte
aspectul arhitecturii, îşi găsesc analogii în descoperirile din alte cetăţi şi aşezări geto-dace
contemporane din spaţiul intra- şi extra-carpatic16.
Dorinţa regelui Burebista de a obţine din partea Romei recunoaşterea hotarelor
statului său s-au dovedit justificată. Într-un interval de timp relativ scurt, romanii ajung pe
linia Dunării şi ameninţă să treacă la nordul marelui fluviu. A doua jumătate a secolului I
d.Hr., este marcată de lupta consecventă a poporului geto-dac împotriva expansiunii
romane, ea fiind parţial încununată de succes. Cu toate acestea, Dobrogea a fost cucerită,
Dunărea era străbătută de vase de război romane, iar o ofensivă romană de amploare în
teritoriul nord-dunărean se dovedea iminentă.
Datorită întrepătrunderilor istorice din sud-estul Europei antice, Dacia începe să se
integreze, tot mai evident, în „orbis Romanus”. Această integrare culturală, va fi ulterior
dublată de una de tip teritorial.
Creşterea pericolului cuceririi romane a adus pe prim plan necesitatea unirii tuturor
geto-dacilor într-un singur stat. Dealtfel, tendinţa spre reunificare a fost prezentă şi după
dispariţia lui Burebista. Primii doi urmaşi ai acestuia, Deceneu şi Comosicus, au fost atât
regi cât şi mari preoţi. Dacă în calitatea lor de regi îşi exercitau autoritatea doar asupra
unui teritoriu mai restrâns, în calitatea lor de mari preoţi autoritatea lor morală se extindea
asupra întregului neam geto-dac.
Procesul reunificării geto-dacilor s-a realizat în a doua jumătate a secolului I î.Hr., în
timpul domniilor lui Duras şi Diurpaneus – Decebal. Întinderea noului stat geto-dac este acum
mai restrânsă decât în timpul domniei lui Burebista, deoarece Dobrogea şi zona dintre Dunăre
şi Munţii Haemus (Balcani) a căzut sub stăpânire romană (făceau parte din provincia Moesia),
în nord-vest pătrunseseră cvazii şi marcomanii de neam germanic, iar în Câmpia Tisei se
aşezaseră sarmaţii iazygi17. Statul lui Decebal cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia şi
Moldova, la care se adăuga probabil o parte a ţinutului dintre Prut şi Nistru.
Statul lui Decebal reunea 12 triburi, dintre care doar trei nu poartă nume de
localităţi, ceea ce atestă o evoluţia acestora spre uniunile de tip teritorial. În ceea ce

13
Andrei Oţetea (sub redacţia), Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 49.
14
Ibidem; Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 84;
Alexandru Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, „Burebista” în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea
Petrescu-Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 649
15
Alexandru Vulpe, I. Glodariu, A. Rădulescu, op. cit., în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea Petrescu-
Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 649.
16
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 178.
17
Andrei Oţetea (sub redacţia), op.cit., p. 51-53; Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor,
Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 179
10
priveşte puterea regală ea este una asemănătoare cu aceea a primului rege geto-dac.
Regele concentrează puterea politico-militară, judecătorească şi pe cea religioasă,
menţinându-se practica zeificării sau semizeificării lui. Aparatul de stat era mai bine
structurat decât în vremea lui Burebista. Izvoarele antice amintesc de o a doua demnitate
în stat, diferită de aceea deţinută de Deceneu, întrucât implica o funcţie politică şi militară,
nu religioasă, un sfat al regelui, foarte probabil lărgit în vreme de război în care reuşiseră
să acceadă şi comati. De asemenea, sunt atestaţi împuterniciţii puşi în fruntea agriculturii,
a comandanţilor de fortificaţii, a cancelariei regale de unde emanau acte şi a solilor trimişi
la neamurile vecine, la Roma şi chiar până în regatul parţilor18.

Structurile administrative

În fruntea administraţiei centrale se afla regele, care întrunea funcţiile legislativă şi


executivă. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care. de regulă, era deţinută de
marele preot. Dacă în cadrul statului lui Burebista această poziţie a fost ocupată de
Deceneu, mai târziu, în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deţinută de către marele
preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius "avea al doilea loc după Decebal". Regele sau
marele preot cumula şi funcţia de mare judecător, aşa cum este cazul lui Comosicus,
devenit rege şi mare preot despre care istoricul lordanes spune că era "cel mai mare
judecător".
În administrarea treburilor curente ale ţării, regele era ajutat de un Consiliu cu rol
consultativ, din care făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale şi alte
personaje de încredere. Acestea din urmă era foarte probabil reprezentanţi ai aristocraţiei
tribale, din rândurile căreia provenea, de altfel, şi regele.
Relaţiile politice întreţinute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm şi o altă
latură a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenţa
unei categorii de soli sau diplomaţi trimişi de rege pentru a purta negocieri sau pentru a
încheia diverse înţelegeri. De regulă, aceştia erau membri ai familiei regale sau ai păturii
nobiliare (pileati). Semnificativ în acest sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius,
în care se vorbeşte despre o misiune încredinţată de regele Decebal fratelui său Diegis,
misiune prin care acesta din urmă era însărcinat să meargă, împreună cu alţi bărbaţi de
încredere, la împăratul Domiţian pentru a-i restitui armele capturate în cursul războiului din
anii 85-89 d.Hr. Regele putea să apeleze însă şi la serviciile unor alogeni, aşa cum este
cazul cetăţeanului grec Acornion, originar din oraşul pontic Dyonisopolis, diplomat de
carieră pe care Burebista l-a folosit o lungă perioadă de timp. Nu este exclus ca Acornion să
fi fost chiar unul dintre cei mai influenţi sfetnici ai regelui, o inscripţie descoperită la Balcic,
în Bulgaria, descriindu-l ca fiind "în cea dintâi şi cea mai mare prietenie" cu Burebista.
La curtea regelui dac este foarte probabilă şi existenţa unei cancelarii. În acest sens,
poate fi citat istoricul Strabon care afirmă că Burebista a impus neamului său ascultarea
faţă de porunci scrise (prostagma sau edictum).
Una dintre consecinţele unificării politice a triburilor geto-dace a fost integrarea
structurilor ecleziastice în aparatul administrativ. Ea a oferit condiţii pentru unificarea
diverselor practici religioase existente în perioada anterioară, conducând în cele din urmă la
instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras după sine şi constituirea unui ierarhii clericale,
care, prin persoana conducătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la unei
ierarhii cericale, care prin persoana conducătorul său suprem, marele preot, a fost direct
asociată la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a
fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare politică, asigurându-i astfel
protecţia sacră a divinităţii. Pentru a obţine bunăvoinţa zeilor, au fost introduse precepte
morale noi care au căpătat valoare de lege. Funcţia de supraveghere a modului în care erau
aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, în acest fel, a reuşit să
îşi consolideze poziţiile importante obţinute în cadrul stalului şi a contribuit în mod
fundamental la întărirea puterii regelui - garantul profan al existenţei statului.

18
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 92.
11
Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune
de la început de un aparat administrativ local. Este foarte probabil că, iniţial, atât triburile
geto-dace unificate, cât şi celelalte neamuri aduse sub ascultare (celţi, bastarni, sarmaţi şi
greci) şi-au păstrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbaţi doar titularii
acestora, în scopul aducerii la conducere a unor căpetenii favorabile politicii duse de regele
dac.
Dependenţa triburilor periferice, în special a celor de neam diferit şi a coloniilor
pontice, faţă de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o
politică externă proprie şi prin furnizarea de contingente armate în vreme de război.
Aşadar, centralizarea statului geto-dac a fost în prima fază mai mult una de factură politică
decât administrativă.
Dispariţia lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul
dezmembrării statului pe care acesta l-a creat, primele entităţi care s-au desprins fiind
triburile de alte etnii şi cetăţile greceşti. Frământările interne n-au cruţat însă nici teritoriile
locuite de daci. Diferenţele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-
daci, interesele centrifuge ale aristocraţiei tribale, precum şi diminuarea pericolului extern
roman, intervenită odată cu asasinarea conducătorului statului roman, Caius lulius Cesar, au
determinat în cele din urmă divizarea statului în mai multe formaţiuni politice.
Reunificarea ţinuturilor daco-getice s-a produs în jurul nucleului reprezentat de
formaţiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla în continuare capitala statului.
Întregul proces s-a încheiat cândva la începutul anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al cărei
nume se leagă refacerea unităţii geto-dacilor este regele Decebal, cel care a reuşit să
reconstituie în mod parţial statul lui Burebista. Noua structură politico-teritorială cuprindea
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova şi probabil o parte din ţinutul dintre Prut şi Nistru.
Factorul determinant în refacerea unităţii statale l-a constituit de această dată
politica romană la Dunărea de Jos care, în cursul secolului I d. Hr., a trecut de la măsuri
predominat defensive la cele de natură ofensivă. În acest fel, o parte din teritoriile locuite
de geto-daci au ajuns sub stăpânire romană efectivă, aşa cum era cazul Dobrogei.
Împreună cu teritoriul aflat între Dunăre şi Munţii Balcani, aceasta a intrat in componenţa
provinciei Moesia, constituind pe mai departe o ameninţare directă ia adresa numeroaselor
formaţiuni politice desprinse din statul lui Burebista.
Organizarea statului dac condus de Decebal nu diferă prea mult de aceea din timpul lui
Burebista. Regele era în continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deţinea
aceeaşi demnitate de mare preot ca şi predecesorul său, Deceneu. În politica externă îl găsim
foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziţia sa în raporturile politico-militare cu
Imperiul Roman amintind de rolul jucat în trecut de Acornion, precum şi de instituţia "celui
dintâi prieten" pe care acesta o reprezentase.
Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne
ale statului să fi evoluat către un început de centralizare administrativă a teritoriului. În
acest sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existenţa unor "prefecţi" pe care Decebal
i-a aşezat în fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind acela de controla producţia
agricolă a ţării şi de a crea stocuri de provizii absolut necesare în perspectiva unor viitoare
asedii. Alte surse menţionează şi existenţa unor garnizoane militare locale aflate sub
comanda unor prefecţi numiţi de către rege. Faptul este explicabil, dacă avem în vedere că,
în faţa ameninţării romane, era absolut necesară organizarea unui sistem defensiv şi a unui
corp de dregători militari care să comande garnizoanele teritoriale.

12
Dreptul geto-dac19
În paralel cu desfăşurarea procesului de închegare a statului, s-a desfăşurat şi un
proces de transformare a obiceiurilor şi regulilor de convieţuire în norme juridice. Cu alte
cuvinte, vechile obiceiuri de conduită respectate de bună voie de membrii comunităţii s-au
transformat în reguli generale şi impersonale în momentul în care au fost preluate şi
sancţionată de către stat. În acest fel, aplicarea se va face în mod repetat sub
supravegherea aparatului specializat al statului. Pe lângă marea majoritate a obiceiurilor
vechi, statul a instituit şi obiceiuri noi, corespunzătoare intereselor generate de noile
structuri social-economice. Avându-şi originile în acţiunile repetate ale membrilor
comunităţii, primele norme juridice au circulat pe cale orală. După apariţia statului însă
este probabilă şi apariţia unor norme scrise, acestea fiind reprezentate în special de
poruncile regale despre care vorbesc istoricii Strabon şi lordanes.
Instituţiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte puţin cunoscute, motivul
principal fiind acela că textele vechilor norme juridice nu s-au conservat până astăzi. În
acest context, reconstituirea lor se face în mod indirect, plecând de la urmele pe care
aceste norme le-au lăsat asupra dreptului din epocile mai recente.
Una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului geto-dac a fost cu certitudine
proprietatea. Izvoarele existente lasă să se înţeleagă faptul că geto-dacii au avut două
forme majore de proprietate: proprietatea privată şi proprietatea colectivă. Proprietatea
privată este dovedită de existenţa drepturilor de proprietate asupra pământului, a vitelor şi
a sclavilor, ultimele două categorii de bunuri făcând obiectul tranzacţiilor comerciale pe
pieţele romane. În privinţa proprietăţii colective, pot fi invocate informaţiile oferite de
poetul Horaţiu, care descrie modul în care geţii îşi strângeau recoltele de pe "glia fără de
hat",'adică de pe pământurile aflate în proprietate obştească. Foarte probabil, în paralel cu
această formă de exploatare a pământului obştii, a existat şi una bazată pe exploatarea
unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual familiilor componente prin tragere la sorţi.
Aceste împărţiri vor sta la baza apariţiei proprietăţii private în interiorul obştii, în condiţiile
în care familiile comunităţii vor avea tendinţa să îşi consolideze dreptul de folosinţă asupra
loturilor respective.
O altă zonă a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informaţii din epocă este
aceea a organizării familiei. Familia geto-dacă era monogamă, căsătoria încheindu-se prin
cumpărarea soţiei de la părinţii acesteia de către bărbat. Ca şi la popoarele vecine, femeia
venea în căminul conjugal însoţită de o serie de bunuri dotale, numite generic zestre.
Condiţia femeii era aceea de inferioritate în raport cu bărbatul, poetul Ovidiu vorbind
despre sarcinile grele care îi reveneau acesteia în cadrul gospodăriei. În acelaşi sens
pledează şi existenţa pedepsei cu moartea pentru femeile care se făceau vinovate de
adulter.
Schimburile comerciale şi circulaţia monetară atestate pe cale arheologică au impus cu
siguranţă existenţa unor norme juridice corespunzătoare care să reglementeze încheierea

19
A se vedea in acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ la
distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Civilizaţia
romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997; *** Din Istoria Transilvaniei coordonatori:
C. Daicoviciu şi M. Constantinescu: Vol. I, Bucureşti, 1960; *** Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator:
Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; *** Istoria dreptului românesc, coordonator
loan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator tehnic Liviu P.
Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 83-94; *** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani,
romanici, alogeni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 45-73; *** Istoria Transilvaniei vol. I,
coordonatori: loan Aurel Pop şi Thomas Năgler, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj
Napoca, 2003; Ioan Apostu, Nicolaie Ionescu, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi,
2003; R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998; Mihai Bărbulescu, Din istoria militară a
Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987; Mihai Bărbulescu, Denis
Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Corint, Bucureşti, 2007; D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei Legiunea a Vll-lea
Claudia şi legiunea a lll-a Flavia, Cluj-Napoca,1983; N., Branga, Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla,
Timişoara, 1980; Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a ll-a. Casa de editură
şi presa "Şansa SRL", Bucureşti, 1992, p. 18-23.
13
contractelor şi să asigure punerea în aplicare a obligaţiilor asumate. Din păcate însă,
informaţii în acest sens nu s-au păstrat.
În privinţa dreptului penal, este de crezut că principalele dispoziţii existente vizau
apărarea statului şi a proprietăţii private. În ciuda faptului că atribuţiile realizării justiţiei au
fost preluate formal de către organele statului, totuşi pentru anumite tipuri de infracţiuni
(mai ales pentru vătămările corporale) a continuat să fie aplicat obiceiul gentilic al
răzbunării sângelui. La capitolul infracţiuni, probabil cel mai aspru pedepsite erau încălcările
interdicţiilor religioase, încălcări considerate a fi sacrilegii.
O preocupare centrală a statului gelo-dac a fost organizarea activităţii juridice: a
instanţelor de judecată şi a procedurii de judecată. În acest sens poale fi citat istoricul
lordanes, care, referindu-se la regele Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de
organizarea şi judecarea proceselor.
Judecând după intensa activitate diplomatică desfăşurată de-a lungul existenţei sale,
statul geto-dac a reglementat foarte probabil şi norme de drept internaţional. Aceste au
fost puse în aplicare de către preoţi, mai ales cu ocazia încheierii de tratate cu alte
popoare, când erau desfăşurate ritualuri religioase specifice. Prin intermediul acestora,
divinităţile erau aduse drept garante ale aplicării clauzelor prevăzute în tratatele respective.

14
PRĂBUŞIREA STATULUI GETO-DAC.
STĂPÂNIREA ROMANĂ ÎN NORDUL DUNĂRII
Războaiele daco-romane, provincia Dacia şi evoluţia hotarelor
acesteia

Începând cu primul secol al erei creştine, Dacia se integrează din punct de vedere
cultural tot mai evident în „orbis Romanus” (lumea romană). Această integrare va deveni
foarte curând una efectivă. Integrarea teritorială a Daciei în Imperiul roman se va produce
numai în urma a patru mari confruntări militare, „chestiunea dacă” fiind finalizată abia în
106 d.Hr. de împăratul Traian.
În iarna lui 85-86 d.Hr., la sud de Dunăre, în provincia romană Moesia, se produce
atacul fulgerător daco-bastarno-roxolano-iazig20. Motivaţia acestei incursiuni devastatoare
– guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus, este ucis – a reprezentat-o expansiunea romană
permanentă (popoarele din Balcani au fost, rând pe rând, supuse şi incluse în imperiu, iar
romanii nu dădeau semne că se vor opri aici).
Împăratul Domiţian a intervenit imediat, respingând pe invadatori peste Dunăre. De
asemenea reorganizează provincia Moesia, împărţind-o în două: Moesia Superioară, la vest
de râul Ciabrus (Ţibriţa), corespunzând în general Serbiei actuale, şi Moesia Inferioară la
est, cuprinzând ţara tribalilor şi fosta Ripa Thraciae, cu cea mai mare parte din nordul
Bulgariei de azi şi cu toată Dobrogea. De asemenea o oaste puternică cu scopul organizării
unei expediţii de pedeapsă a fost pusă sub comanda prefectului pretoriului, Cornelius
Fuscus21.
În perspectiva iminentei confruntări cu romani, regele dac Duras, considerându-se
prea bătrân pentru a-i face faţă, cedează tronul lui Decebal22. Acesta a încercat, iniţial, să
prevină ofensiva romană prin mijloace diplomatice, propunându-i lui Domiţian o pace în
condiţii favorabile pentru daci. Propunerea lui Decebal a fost respinsă de împăratul roman,
motiv pentru care regele dac a hotărât să-i înfrunte cu trufie pe romani. El a trimis o altă
solie, care i-a transmis lui Domiţian că va încheia pacea dacă fiecare roman îi va plăti anual
câte doi oboli23.
Provocarea lui Decebal şi-a făcut repede efectul. În anul 87 d.Hr., armata romană,
condusă de Fuscus a trecut Dunărea pe un pod de vase, probabil pe la Orlea şi a înaintat
adânc pe teritoriul Daciei. Înfruntarea dacilor s-a soldat cu un dezastru pentru romani.
Generalul Cornelius Fuscus a fost ucis, numeroşi romani fiind luaţi prizonieri. Drapelul
Legiunii a V-a Alaudae a fost capturat şi dus de daci în ascunzătorile lor din munţi24. Victoria
dacilor i-a întărâtat şi mai mult pe romani, existând chiar temerea că ea ar fi putut aprinde
scânteia revoltei în tot imperiul. Este motivul pentru care Domiţian organizează o a doua
expediţie.
În acest timp, Decebal nu s-a grăbit să-şi exploateze succesul printr-o invazie în
Moesia, ci a căutat doar să profite de prestigiul dobândit prin luptă pentru a-şi întări
autoritatea în interior şi pentru a strânge alianţe în exterior.
În anul 88 d.Hr., o nouă armată romană, sub conducerea experimentatului Tettius
Iulianus a trecut Dunărea pe la Viminacium (Kostolac – Serbia) şi a avansat cu prudenţă în

20
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 128; A. Rădulescu,
C. C. Petolescu, „Istoria Daciei de la Burebista până la cucerirea romană” în Istoria Românilor, coordonatori
acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Alexandru Vulpe, vol. I, p. 678; Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 57
21
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 57
22
În legătură cu numele succesorului lui Duras, în istoriografie se vehiculează două opinii. O parte a istoricilor
consideră că Duras şi Diurpaneus sunt unul şi acelaşi personaj, în vreme ce alţii consideră că Duras şi
Diurpaneus sunt două pesonaje distincte, Diurpaneus dobândind supranumele de Decebal după victoria
împotriva lui Cornelius Fuscus din 87 d. Hr.
23
A. Rădulescu, C. C. Petolescu, op. cit., în Istoria Românilor, coordonatori acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa,
Alexandru Vulpe, vol. I, p. 677
24
Iosif-Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, vol. I, p. 291
15
Banat, îndreptându-se spre Sarmizegetusa. Lupta dintre daci şi romani s-a dat la Tapae,
victoria aparţinând romanilor25. Recunoscut pentru abilităţile sale diplomatice, Decebal a
încercat să conserve forţele statului solicitând pacea, dar a fost refuzat de împăratul
roman. La rândul lor romanii manifestau anumite temeri privind evoluţia viitoare a
evenimentelor din această zonă. Cvazii şi marcomanii, aliaţi ai Romei prezenţi pe valea
Tisei, pătrunşi ca un ic în spaţiul daco-get, în număr nedeterminat, dar fără a covârşi
populaţia locală, refuzaseră să intre în luptă împotriva lui Decebal, ceea ce sporea riscul
înfrângerii pentru armatele romane. De aceea trupele lui Tettius Iulianus nu au continuat
înaintarea spre capitala statului dac, preferând să aştepte rezultatul confruntărilor din
Pannonia26.
Campania împăratului roman împotriva cvazilor şi marcomanilor a fost la rândul ei
un eşec, astfel încât avantajele biruinţei de la Tapae s-au risipit. Domiţian este nevoit să se
resemneze şi să accepte pacea cu regele dac.
Pacea din 89 d.Hr. a pus în evidenţă încă o dată calităţile diplomatice ale lui Decebal.
El nu înapoiază romanilor toate armele şi toţi prizonierii luaţi de la Fuscus, iar banii şi
meşterii primiţi în calitate de rege clientelar îi foloseşte pentru a-şi întări cetăţile şi a-şi
înzestra şi instrui armata în vederea reluării luptei cu romanii, convins că pacea reprezintă
doar o amânare a unor noi confruntări.
Pacea cu dacii a fost considerată una ruşinoasă de către adversarii lui Domiţian de la
Roma. În realitate însă, această adversitate s-a iscat pe fondul mai vechilor nemulţumiri
din partea aristocraţiei senatoriale, fiind doar amplificată de insuccesele din ultima vreme şi
de nerespectarea termenilor ei – favorabili altfel Romei – de către regele Decebal27.
Pentru daci liniştea la frontiera sudică a durat puţin. În 96 d.Hr. împăratul Domiţian
cade victimă unui complot. A urmat scurta domnie a lui Nerva, în scurt timp la conducerea
imperiului venind fiul adoptiv al acestuia din urmă, M. Ulpius Traianus.
Traian s-a născut la Italica, în provincia Betica (Andalsia) din Spania în anul 53 d.Hr.
A urmat cariera militară, distingându-se de la început ca simplu soldat. Calităţilor militare
deosebite se adăugau şi mari calităţi umane, un deosebit simţ al justiţiei. Cariera militară
s-a împletit cu aceea politică, în 91 devenind consul, iar în 97 „Legatus Augusti”. Când a
devenit împărat, nu s-a grăbit să se întoarcă la Roma, rămânând să-şi continue misiunea la
frontiere, revenind în Italia abia în vara lui 99 d.Hr. În acest interval a întreprins o călătorie
de inspecţie la Dunăre, luând măsuri pentru întărirea poziţiilor şi efectivelor militare în cele
două Moesii28.
Măsurile luate de noul împărat la Dunăre vădeau intenţia unei noi expediţii în
Dacia. Primul război dacic al lui Traian a început în 25 martie 101. Cea mai mare parte a
armatelor romane au trecut la nord de marele fluviu pe un pod de vase pe la Viminacium.
În vara lui 101, legiunile conduse de împărat debarcă la Lederata şi înaintează prin Banat,
construind numeroase lagăre (castre) pentru apărarea comunicaţiilor şi pentru
consolidarea teritoriului în care au ajuns. Prima bătălie cu dacii are loc la Tapae şi cu
toate că pierderile de partea romanilor sunt importante ei obţin victoria, revărsându-se în
Ţara Haţegului. Venirea toamnei îl determină pe Traian să oprească înaintarea, ea
urmând să fie reluată în primăvara anului următor. Decizia împăratului roman l-a făcut pe
Decebal să întreprindă o încercare îndrăzneaţă, menită să schimbe soarta războiului.
Astfel, împreună cu aliaţii săi sarmaţi şi bastarni, atacă garnizoanele romane cantonate în
Dobrogea, trecând Dunărea pe un pod de gheaţă, încercând în felul acesta să disloce
trupele conduse de Traian din teritoriul nord-dunărean29. Această „diversiune moesiană”
însă nu a avut succes, garnizoanele romane rezistând, iar Traian a venit în ajutorul lor
doar cu o parte din trupe. În plus, trupele romane din Moesia Inferior conduse de
Laberius Maximus străbat Câmpia munteană şi pătrund în Transilvania30.

25
Ioan Glodariu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 129
26
Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 293
27
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 182
28
Ibidem, şi Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 297
29
Hadrian Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, Traian Lungu, Ştefan Pascu, ... Istoria României (compendiu),
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 56
30
Ibidem
16
În primăvară, romanii reiau înaintarea, apropiindu-se de zona fortificată a statului dac şi
de capitală. În aceste condiţii, Decebal este nevoit să facă propunerea de încheiere a păcii, pe
care împăratul roman o acceptă. Condiţiile acesteia sunt extrem de aspre pentru daci. Practic,
în virtutea prevederilor ei, statul dac devenea o pradă uşoară într-o eventuală confruntare
viitoare cu Imperiul roman. Decebal trebuia să înapoieze romanilor armele, maşinile de război,
prizonierii şi stindardele luate în 87 de la Fuscus, să predea pe toţi fugarii romani trecuţi de
partea lui, să dărâme zidurile cetăţilor, să cedeze anumite teritorii nord-dunărene (sud-estul
Transilvaniei, Banat, Oltenia, Câmpia munteană şi sudul Moldovei) şi să renunţe la politica
externă independentă31.
Intenţia de cucerire definitivă a statului dac este evidentă. Importante efective
militare romane sunt cantonate la nord de Dunăre, iar din comanda împăratului, arhitectul
Apollodor din Damasc construieşte podul de la Drobeta. Aceste intenţii nu-i erau străine nici
regelui Decebal. Este şi motivul pentru care el încalcă prevederile păcii, pregătindu-se activ
pentru un nou război, şi căutând să strângă alianţe în ideea acestei viitoare confruntări.
Totodată, întreprinde un atac împotriva iazigilor aşezaţi în Câmpia Tisei, care erau aliaţi ai
romanilor. Gestul lui Decebal nu a scăpat senatului roman care îl declară din nou duşman al
Romei.
Al doilea război dacic a debutat în vara lui 105 d.Hr. Traian, însoţit de Decimus
Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, s-a îndreptat pe mare şi, apoi pe uscat,
spre Moesia Inferior, stabilindu-şi cartierul într-o localitate din faţa Drobetei. Aici a primit
solia lui Decebal, regele dac încercând să câştige timp înaintea confruntării, mai ales că o
parte din triburile dacice s-au supus romanilor. A încercat chiar să-l asasineze pe Traian,
dar planul său a eşuat. Apoi, l-a capturat pe Longinus, comandantul trupelor din teritoriile
dacice, încercând să obţină retragerea trupelor romane la sud de Dunăre în schimbul
eliberării acestuia. Longinus însă s-a otrăvit, ceea ce a alimentat şi mai mult furia romanilor
faţă de regele dac32.
În aceste condiţii trupele romane au trecut la ofensivă, avansând spre capitala
statului dac pe mai multe direcţii. Foarte probabil, în primăvara lui 106 au ajuns la
Sarmizegetusa, pe care au supus-o unui asediu. În cele din urmă cetatea a fost cucerită,
însă Decebal reuşeşte să fugă împreună cu o escortă, refugiindu-se în munţii unde spera să
poată reorganiza rezistenţa. A fost însă urmărit de un detaşament de călăreţi romani,
conduşi de Tiberius Claudius Maximus. Văzându-se în primejdie de a fi prins, Decebal îşi
curmă zilele, preferând moartea decât să urmeze carul de triumf al lui Traian pe străzile
Romei. Odată cu bogatele prăzi capturate (uriaşe cantităţi de aur şi argint ascunse în albia
râului Sargetia – Streiul de azi), Traian trimite la Roma capul rivalului său pentru a fi arătat
poporului. Ultimele rezistenţe dacice sunt înfrânte în vara lui 106 d.Hr. Aşezările din zona
capitalei fortificate a statului dac sunt distruse iar populaţia este evacuată în zonele mai
joase, de unde putea fi supravegheată mai uşor33.
Pe cea mai mare parte a teritoriului fostului stat al dacilor a fost organizată
provincia Dacia. Iniţial sudul Moldovei, Câmpia munteană, estul Olteniei şi colţul sud-estic
al Transilvaniei au fost anexate (până în 117-118) Moesiei Inferioare. Ţinuturi precum
Maramureşul, Crişana, nordul Moldovei n-au fost niciodată ocupate de romani, continuând
să fie locuite de dacii liberi. Referitor la hotarele Daciei romane, nu putem vorbi de acestea
decât la o dată mai târzie cuceririi, când toate teritoriile nord-dunărene cucerite şi păstrate
definitiv au intrat în componenţa provinciei.
După toate probabilităţile graniţa Daciei romane urca pe Tisa de la vărsarea acestui
râu în Dunăre. De la confluenţa Tisei cu Mureşul, hotarul urca pe Mureş, până la Micia
(Veţel, lângă Deva), de aici apucând spre nord şi, apoi, spre nord-est; o linie paralelă cu
Someşul şi poalele versantului transilvănean al Carpaţilor răsăriteni formau, în continuare,
frontiera până la Angustiae (Breţcu, la intrarea în pasul Oituz). De aici, linia graniţei

31
Ibidem, p. 57
32
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 189
33
Iosif-Constantin Drăgan, op.cit., p. 308-309.
17
mergea pe lângă Carpaţii meridionali până la Bran, coborând apoi, în diagonală, până la
Dunăre34.
Provincia Dacia organizată de Traian a fost reorganizată succesiv de urmaşii
acestuia. Astfel, în iniţiala provincie imperială (Dacia Augusta provincia) sunt organizate
două noi unităţi administrative romane, Dacia Superior şi Dacia Inferior (ultima includea şi
teritoriile dacice anexate anterior Moesiei Inferior). Unitatea lor însă nu a fost afectată,
capitala rămânând aceea stabilită anterior, la Ulpia Traiana. În etapa următoare, se
constituie noi structuri politico-administrative, în jurul oraşelor Porolissum, Apulum şi
Malva: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis, puse sub cârmuirea unui
„legatus Augusti pro praetore Daciarum trium” (împuternicit imperial, de rang consular), el
fiind sprijinit de funcţionari provinciali cu titlul de „procurator”, recrutaţi din membrii
ordinului ecvestru.

Evoluţia social-economică şi politică a


provinciei romane nord-dunărene

Structuri sociale

Ca peste tot în Imperiul roman, în provincia Dacia societatea se stratifică în funcţie


de condiţia juridică (oameni liberi şi sclavi), statutul civic (cetăţeni romani şi necetăţeni) şi
avere. Odată cu cucerirea romană, la nord de Dunăre se instituie o nouă ierarhie socială,
deosebită de cea din perioada anterioară, în care relaţiile dintre grupuri, categorii şi clase
sociale îmbracă forme specifice. Populaţia autohtonă va fi inclusă în structuri sociale cu
totul noi. Cucerirea romană a marcat schimbări fundamentale şi în statutul juridic al
populaţiei din provincia romană nord-dunăreană, influenţând totodată decisiv sistemul său
de organizare35.
În fruntea ierarhiei sociale se află membri ai ordinului senatorial, guvernatorii
provinciei, comandanţii legiunilor şi tribunii laticlavi din legiuni. Lor le urmează cetăţenii
romani aparţinând ordinului ecvestru: procuratorii provinciali, procuratorii minelor de aur,
comandanţii trupelor auxiliare şi tribunii augusticlavi. De reţinut este faptul că la început nici
unul dintre aceşti membri ai ordinului cavalerilor care îndeplinesc astfel de însărcinări nu este
originar din Dacia36. Cu timpul însă, chiar provinciali din Dacia care satisfăceau condiţiile
(cetăţenie romană, avere, onorabilitate) au fost admişi în ordinul cavalerilor. În vreme ce
membrii ordinului senatorial sunt stabiliţi temporar în Dacia, pe durata mandatului lor,
familiile unor cavaleri reprezintă adevărata aristocraţie provincială stabilă, care deţinea
importante resurse economice şi monopoliza aparatul de conducere37.
Numărul cetăţenilor romani a sporit permanent, prin primirea cetăţeniei în urma
serviciului militar şi, mai apoi, prin Constituţia lui Caracalla, când cetăţenia a fost extinsă la
aproape toţi oamenii liberi din imperiu.
Alături de cetăţeni se găseau aşa-numiţii oameni simpli (peregrini, incolae), care nu
beneficiau de dreptul de cetăţenie, fiind excluşi deci de la magistraturi, dar erau implicaţi în
viaţa provinciei, deţineau proprietăţi, ateliere meşteşugăreşti, sclavi, erau negustori,
arendaşi etc38. Averea îi diferenţia, cei mai bogaţi permiţându-şi acte de generozitate
publică, iar cei care sărăceau îngroşau rândurile plebei urbane sau deveneau muncitori cu
contract de muncă în exploatările aurifere sau în alte domenii de activitate. Din punct de
vedere numeric, segmentul mijlociu era cel mai numeros din Dacia, fiind format din cetăţenii
romani cu o situaţie economică mai modestă, din daci şi din grosul peregrinilor. În ceea ce-i

34
Hadrian Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, Traian Lungu, Ştefan Pascu, op.cit.,, p. 61
35
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, Istoria Românilor - Antică, Editura Universitas, Chişinău-Iaşi, 1991,
p. 132
36
M. Bărbulescu, „Structuri sociale” în Istoria Românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori
Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol II, p. 205 (în continuare
Istoria Românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni), coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol.
II).
37
Ibidem
38
M. Bărbulescu, „De la romani până la sfârşitul mileniului I” în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria
Transilvaniei, p.154; I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op. cit, p. 133.
18
priveşte pe autohtonii daci, o parte din aceştia au devenit cetăţeni prin efectuarea stagiului
militar, însă marea lor majoritate se aflau în condiţia de deditici (erau liberi din punct de
vedere juridic, dar se situau pe o poziţie inferioară din punct de vedere social şi politic) şi
erau organizaţi în obşti săteşti.
O altă categorie a populaţiei provinciei era reprezentată de sclavi (servi) care erau
de două categorii: sclavi privaţi, deţinuţi de particulari, şi sclavi publici, care aparţineau
instituţiilor publice, oraşelor, templelor, colegiilor etc. Sclavii erau folosiţi în activităţi
diverse, în mine, prăvălii, în administraţia provincială sau în aparatul fiscal, pe ogoare, la
treburile domestice, unii dintre ei reuşind să se elibereze, devenind liberţi.39

39
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op.cit., p. 133
19
STATUL Şl DREPTUL ÎN PROVINCIA
ROMANĂ DACIA
Evoluţia organizării administrativ-teritoriale
a provinciei Dacia40
Cucerirea statului geto-dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire
romană, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componenţa noii
provincii romane a Daciei. O mare parte a teritoriului său a intrat în componenţa provinciei
Moesia Inferior în urma primului război daco-roman şi a rămas în această formulă
administrativă pe durata întregii domnii a împăratului Traian. Este vorba despre colţul sud-
estic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei şi estul Olteniei. O altă
parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei şi aproape întreaga Moldovă) a
rămas în afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de către dacii liberi. În
consecinţă, în timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a rămas să cuprindă Transilvania
propriu-zisă (cu excepţia colţului său sud-estic, reprezentat cu aproximaţie de teritoriile
judeţelor Sibiu şi Braşov de astăzi), Oltenia vestică (judeţele actuale Mehedinţi şi Gorj) şi
Banatul în întregime.
La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflaţi la
Dunărea Mijlocie şi Inferioară, ceea ce a reclamat prezenţa urgentă a noului împărat
Hadrian. Pentru mai multă siguranţă, acesta a abandonat Moldova Meridională şi Câmpia
Munteană, zone dificil de apărat din cauza configuraţiei geografice. La nordul Dunării nu a
fost păstrat decât castrul de la Bărboşi, un cap de pod menit să supravegheze cursurile
inferioare ale Prutului şi Siretului. Tot în scopul eficientizării sistemului defensiv al
Imperiului în acest sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, divizând-o în trei provincii
dacice cu rang diferit: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis. Dacia Superior
cuprindea, se pare, cea mai mare parte a Daciei traiane, cu excepţia teritoriului nord-
vestic, aflat între râurile Arieş şi Mureş. Dacia Inferior cuprindea teritoriile anexate la nordul
Dunării în urma primului război daco-roman (101 -102 d. Hr.), care, iniţial, fuseseră
integrate în provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei. Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins
între râurile Arieş si Mureş.
Organizarea tripartită pusă la punct de Hadrian a funcţionat timp de jumătate de
secol. În anii 167-168 d. Hr., în urma războaielor purtate cu marcomanii şi iazygii,
împăratul Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) a considerat necesară reorganizarea sistemului
defensiv al provinciei prin aducerea unei a două legiuni. Reorganizarea militară a avut
consecinţe şi în plan administrativ, întrucât cele trei provincii au fost aduse din nou sub
autoritatea unui singur guvernator, aşa cum se întâmplase în timpul domniei lui Traian. Tot

40
A se vedea in acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Civilizaţia
romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997; *** Din Istoria Transilvaniei coordonatori:
C. Daicoviciu şi M. Constantinescu: Vol. I, Bucureşti, 1960; *** Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator:
Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; *** Istoria dreptului românesc, coordonator
loan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator tehnic Liviu P.
Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 83-94; *** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani,
romanici, alogeni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 45-73; *** Istoria Transilvaniei vol. I,
coordonatori: loan Aurel Pop şi Thomas Năgler, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj
Napoca, 2003; Ioan Apostu, Nicolaie Ionescu, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi,
2003; R. Ardevan, Viaţa municipală în Dacia romană, Timişoara, 1998; Mihai Bărbulescu, Din istoria militară a
Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987; Mihai Bărbulescu, Denis
Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Corint, Bucureşti, 2007; D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei Legiunea a Vll-lea
Claudia şi legiunea a lll-a Flavia, Cluj-Napoca,1983; N., Branga, Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla,
Timişoara, 1980; Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a ll-a. Casa de editură
şi presa "Şansa SRL", Bucureşti, 1992, p. 18-23.
20
acum a avut loc şi schimbarea denumirilor pentru două dintre provincii: Dacia Superior a
devenit Dacia Apulensis, în vreme ce Dacia Inferior s-a transformat în Dacia Malvensis.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius
s-a menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul 275
d. Hr.

Administraţia centrală
Principiile şi regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost
statuate odată cu trecerea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Iniţiativa
în această direcţie i-a revenit primului împărat Octavianus Augustus (27 î.Hr. -14 d.Hr.),
care a divizat provinciile în două mari categorii: provincii senatoriale şi provincii imperiale.
Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru
care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiţi de către Senatul
roman dintre acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile supreme
(consulatul şi praetura).
Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecinţă trebuiau să
dispună de trupe. Aflate la dispoziţia împăratului, provinciile imperiale erau administrate
prin intermediul unor înalţi funcţionari numiţi direct de către acesta.
Provinciile imperiale în care staţionau una sau mai multe legiuni (unităţile de elită a
armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului
senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore ("delegat al împăratului în loc
de praetor"). Provinciile lipsite de legiuni, a căror armată era alcătuită numai din trupe
auxiliare (alae şi cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo
eguester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii. Expresia
vice praesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ţinea locul unui guvernator de rang
senatorial (care ar fi condus in mod normal provincia dacă aceasta ar fi avut cel puţin o
legiune), în vreme ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda
supremă asupra trupelor din provincia sa, precum şi dreptul de a pronunţa pedeapsa
capitală.
Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar
dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutaţi din rândurile ordinului
senatorial.
În timpul împăratului Traian, între anii 106-118, provincia Dacia a fost condusă de
un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial şi de rang consular, adică un delegat al
împăratului, ţinând loc de pretor, care provenea din rândul senatorilor romani care
exercitaseră magistratura supremă de consul. Rangul foarte înalt al guvernatorului se
explică prin prezenţa pe teritoriul provinciei a nu mai puţin de trei legiuni: a XIII-a Gemina,
a IV-a Flavia şi I Adiutrix.
În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fiecare
dintre cele trei provincii dacice înfiinţate a primit câte o conducere proprie, independenţă de
celelalte.
Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost pretor la
Roma) întrucât aici se afla unde se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII-a
Gemina. Deşi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum şi a întregii
provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla şi reşedinţa
procuratorului financiar al provinciei, un funcţionar de rang ecvestru care se ocupa de
problemele economice şi fiscale şi îl înlocuia pe guvernator în absenţa acestuia.
Provincia Dacia inferior dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era
guvernată de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei
Inferior, după toate probabilităţile, era oraşul Romula (Reşca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind
guvernată de acelaşi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deşi numele său
provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei,
se pare totuşi că reşedinţa guvernatorului şi, în acelaşi timp, capitala provinciei se afla la
Napoca.
21
După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea
provinciilor dacice a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, care îşi avea
sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum, însemnând delegat al împăratului, în loc de pretor, pentru cele trei Dacii. Prin
aducerea în provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit şi titlul de Consularis
trium Daciarum. Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei,
explicaţia rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII-a
Gemina şi a V-a Macedonica. Provinciile Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis (Inferior) şi-
au păstrat însă identitatea şi limitele teritoriale conturate în perioada anterioară. Ele au fost
transformate acum în districte administrativ-financiare conduse de câte un procurator
Augusti de rang ecvestru. Cei doi procuratori aveau numai atribuţii civile, fiind aşezaţi sub
autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.
Principalele instituţii ale administraţiei centrale în provinciile romane erau guvernatorul şi
Adunarea provincială.
Guvernatorul avea atribuţii largi, „deţinând, după împărat, cea mai mare competenţă
asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). În plan legislativ, guvernatorul avea
dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman
provincial. În plan judecătoresc, competenţele sale erau identice cu cele deţinute de înalţii
magistraţi ai oraşului Roma (consulii, praetorii şi prefectul), putând judeca orice cauză,
pentru care putea dispune orice pedeapsă, mergând până la execuţia capitală.
Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcătuită din
reprezentanţii oraşelor din provincie, reuniţi cu toţii sub preşedinţia preotului cultului oficial
din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atribuţie a Adunării era întreţinerea
cultului împăratului, introdus cu scopul prezervării unităţii statului şi a teritoriului roman.
Adunarea mai avea însă şi alte atribuţii, aşa cum erau discutarea intereselor generale ale
provinciei şi susţinerea lor în faţa împăratului, ridicarea unor monumente sau statui în
cinstea celor care făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului, la
ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia etc.

Administraţia locală

În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au existat aşezări


orăşeneşti (colonii şi municipii) şi aşezări rurale. Populaţia romană a aşezărilor urbane era
formată din cetăţeni propriu-zişi şi străini, rezidenţi fără drept de cetăţenie. După poziţia
socială deţinută, cetăţenii oraşelor se divizau în cetăţeni privilegiaţi (ordo decurionum) şi
cetăţenii de rând (populus, plebs)

Organizarea oraşelor

Oraşele romane din Dacia au fost împărţite în două categorii: municipiile (municipia) şi
coloniile (coloniae). Iniţial în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era
fundamentală: municipiile se conduceau după legi proprii. În vreme ce coloniile urmau legile
oraşului Roma. În plus, coloniile se bucurau de ficţiunea lui ius italicum, ceea ce însemna că
pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică (ager romanus). În acest fel,
proprietăţile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât proprietarii lor
(cetăţenii) erau scutiţi complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s-au
atenuat însă, ele reducându-se în secolul al II-lea d.Hr. la faptul că municipiile erau
considerate de rang inferior în raport cu coloniile.
Oraşele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce
singure, prin organe de conducere proprii şi magistraţi aleşi. În acest fel beneficiau de un
anumit grad de autonomie internă, limitată însă de intervenţiile frecvente ale puterii
centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a
treburilor orăşeneşti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel
deţinut de Senat în funcţionarea capitalei Imperiului. Membrii săi erau aleşi pe 5 ani, de
22
către magistraţii superiori ai oraşului, în limita locurilor disponibile. Condiţiile pentru a fi
ales vizau deţinerea în trecut a unei demnităţi publice în administraţia oraşului, vârsta
minimă de 25 de ani şi deţinerea unei averi minime de 100.000 de sesterţi.
Atribuţiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă,
hotărârile sale având caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: încasarea
contribuţiilor impuse oraşului de către autorităţile imperiale; perceperea la timp a
impozitelor ordinare datorate de cetăţeni: supravegherea lucrărilor edilitare: stabilirea
prestaţiilor în munca ce trebuiau făcute de cetăţeni; controlul asupra gestiunii financiare a
oraşului: acordarea de titluri, onoruri şi imunităţi; reprezentarea oraşului în faţa
guvernatorului provinciei; trimiterea de delegaţii la Roma cu diverse prilejuri.
Magistraţii erau aleşi pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeşi),
candidaţii urmând să întrunească mai multe condiţii: de vârstă, de avere, de rang social etc.
Aceştia răspundeau de întreaga conducere a treburilor executive ale oraşului, ducând la
îndeplinire hotărârile Consiliului decurionilor.
Magistraţi superiori erau consideraţi a fi duumvirii, în cazul coloniilor, şi quattuorvirii,
în cel al municipiilor. În plan administrativ, aceştia prezidau alegerile municipale, organizau
jocuri şi serbări, administrau lucrările publice, arendau proprietăţile oraşului şi gestionau
finanţele oraşului. Tot în responsabilitatea lor intra executarea garanţiilor financiare, în
tranzacţiile private precum şi recuperarea sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor
debitorilor. În plan judecătoresc, magistraţii superiori aveau şi competenţa de a judeca litigii
de mică importanţă, care nu intrau în competenţa guvernatorului provinciei.
Un rol important le revenea magistraţilor superiori din colonii aleşi în al cincilea an
(duumviri quinquennales). Aceştia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană şi
aveau ca principală sarcină revizuirea şi completarea listei cu membrii Ordinului
decurionilor. Celelalte atribuţii se refereau la realizarea recensământului populaţiei şi
stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri şi drepturi ale oraşului şi alcătuirea bugetului
pe cinci ani al oraşului.
Magistraţi inferiori erau consideraţi a fi edilii (aediles) şi chestorii (questores). Poziţia
acestora în raport cu duumvirii şi quattuorvirii era dată de absenţa atribuţiilor judecătoreşti
şi militare. Edilii se ocupau cu întreţinerea drumurilor şi a canalelor de deversare,
arendarea băilor publice, organizarea lucrărilor publice, asigurarea poliţiei interne a
oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor publice. La rândul lor, chestorii
se ocupau cu încasarea taxelor care urmau să intre în bugetul oraşului şi de întreţinerea
arhivei Consiliului decurionilor.
Dregătoriile şi calitatea de decurion erau demnităţi onorifice, neremunerate. De
multe ori alegerea într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleşi,
întrucât erau obligaţi prin forţa obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente,
să organizeze jocuri şi spectacole sau să ridice construcţii publice pe cheltuiala proprie.
Dregătorii oraşelor erau ajutaţi în activităţile lor de o multitudine de tipuri de
funcţionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutaţi din rândul oamenilor liberi,
alţii din rândul sclavilor publici. Spre deosebire de magistraţi şi consilieri, care exercitau
funcţii de demnitate publică neremunerate, funcţionarii erau retribuiţi din bugetul oraşului.
Paza şi ordinea publică în oraş erau asigurate de lictori şi de poliţia urbană (vigiles
nocturni), subordonată edililor, în vreme ce siguranţa drumurilor cădea în sarcina unei
jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) şi a paznicilor din aşezările aflate pe
respectivele artere de circulaţie.

Unităţile administrativ-teritoriale

În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale care depindeau administrativ de


acestea. Astfel de entităţi administrative erau forurile (fora) şi conciliabule (conciliabula, un
fel de târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori. Cele mai importante unităţi
administrative erau însă ţinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare
grad de autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali (ordo
curialum). delegaţi ai satelor din ţinut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o
perioadă de cinci ani, care putea fi simultan şi conducătorul unuia dintre satele componente
23
ale ţinutului respectiv. Alte ţinuturi erau însă complet înglobate oraşului de care depindeau,
astfel încât reprezentau o prelungire teritorial-administrativă a acestuia.
Satele (pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistraţi (magistraţi),
însă sunt cunoscute însă şi cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat.
În activităţile lor, magistraţii erau ajutaţi în chestiunile financiare de câte un questor, iar în
cele administrative, de către un consiliu sătesc (ordo). Conducătorii satelor erau fie aleşi de
către locuitori, fie numiţi de către autorităţile superioare.
O situaţie juridică aparte o aveau aşezările rurale dezvoltate pe lângă castrele
romane: vici militares şi canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri,
negustori, meşteşugari, membri ai familiilor soldaţilor care însoţeau trupele. Ele se aflau
sub autoritatea directă a comandantului unităţii militare locale şi depindeau de castru din
toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscaI şi judecătoresc.

Dreptul în Dacia romană

Izvoarele dreptului

Instalarea administraţiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman în


Dacia, alături de vechile obiceiuri juridice geto-dace. Trebuie precizat aici faptul că, potrivit
concepţiei juridice romane, după cucerirea provinciei au fost păstrate şi unele cutume
locale, în măsura în care acestea nu au intrat în contradicţie cu principiile generale ale
statului roman. În acest fel, s-a ajuns la aplicarea în paralel a ambelor sisteme juridice.
Cele două rânduieli au parcurs însă un proces de întrepătrundere şi de influenţare
reciprocă, astfel încât în final a luat naştere un sistem nou de drept, pe care îl putem numi
daco-roman. În cadrul acestuia, conceptele si instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi
finalităţi.
Anterior anul 212 d.Hr. (data edictului emis de împăratul Caracalla, prin care toţi
locuitorii liberi ai Imperiului au căpătat drept de cetăţenie romană), populaţia Imperiului
roman era împărţită în trei categorii de locuitori: cetăţeni, latini şi peregrini. Fiecare dintre
aceste categorii se bucura de un sistem de norme juridice cu caracter statutar, care le
diferenţia între ele şi le aşeza într-o ierarhie dominată de categoria cetăţenilor.
În ceea ce-i priveşte pe cetăţeni, aceştia erau prin excelentă locuitorii Romei si ai
coloniilor.
Cetăţenii utilizau în relaţiile dintre ei dreptul civil (jus civile jus quiritium). Acesta
reprezenta un set de norme juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea
drepturilor politice şi civile. În acest sistem intrau: dreptul de a încheia acte juridice a căror
valoare era recunoscută de statul roman (jus commercii sau jus commercium): dreptul de
a încheia o căsătorie recunoscută de statul roman (jus connubil): dreptul de a face parte
din unităţile militare de elită ale statului roman (jus militiae); dreptul de vot (jus suffragii):
dreptul de a candida la magistraturi (jus honorum).
Latinii erau locuitorii municipiilor şi satelor (pagi sau vici), uneori erau întâlniţi însă şi
în colonii. Latinii aveau un regim juridic inferior cetăţenilor. Ei se bucurau de regulă doar de
jus commercii, astfel încât puteau încheia acte juridice recunoscute de statul roman.
Peregrinii erau oamenii liberi care alcătuiau majoritatea populaţiei provinciale. În
această categorie intrau autohtonii şi străinii care nu aveau condiţia de cetăţean sau de
latin. Statutul peregrinilor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex
provinciae) şi prin edictele guvernatorilor. Sistemul juridic roman diviza categoria peregrinilor
în două categorii: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii deditici. Peregrinii obişnuiţi era locuitorii
acelor cetăţi (sau state) care, în momentul integrării lor în statul roman, şi-au păstrat
personalitatea juridică; prin urmare, după cucerire ei şi-au putut exercita pe mai departe
drepturile, având capacitate juridică conferită de dreptul lor naţional. Peregrinii deditici erau
locuitorii cetăţilor (statelor) care în momentul integrării în statul roman au fost desfiinţate din
punct de vedere juridic şi administrativ întrucât au capitulat fără condiţii. Ei nu se bucurau de
drepturi politice: nu se puteau folosi de normele proprii de drept decât în limitele fixate de
către romani; nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu aveau voie să intre în oraşul Roma.

24
În relaţii dintre ei, precum şi în relaţiile cu cetăţenii sau latinii, peregrinii utilizau
normele de drept ale ginţilor (ius gentium). Dreptul ginţilor era o diviziune a dreptului
roman mult mai evoluată şi mai simplă în comparaţie cu dreptul civil. Aceste caracteristici
se datorau faptului că nu avea la bază formulele solemne şi gesturile ritualice specifice
dreptului civil, ci doar libera manifestare a voinţei persoanelor. În acelaşi timp, în relaţiile
dintre ei, peregrinii puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de către statul
roman.

Instituţii juridice

Principala instituţie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pământului. În


provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu, ea a îmbrăcat două forme: proprietatea
provincială şi proprietatea quiritară (dominium ex iure auiritium).
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincie
(incluzându-i aici chiar şi pe cetăţenii romani). Dreptul pe care îl exercitau asupra
terenurilor nu era însă unul complet: locuitorii exercitau asupra lor doar posesia şi
folosinţa, întrucât titularul dispoziţiei era statul roman (ager publicus). Întrucât pământurile
nu le aparţineau în mod absolut, deţinătorii de proprietăţi provinciale trebuiau să plătească
un impozit funciar prin care recunoşteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu
toate acestea, terenurile stăpânite se transmiteau pe cale succesorală şi între vii, prin
intermediul actelor (conform dreptului ginţilor). Pământurile mai puteau fi dobândite şi prin
efectul unei forme de uzucapiune. Termenele de prescripţie erau de 10 ani pentru cei
prezenţi şi de 20 ani pentru cei absenţi.
Efectul era acela că după expirarea perioadei prevăzute de lege, deţinătorul de facto al
terenului devenea proprietar de drept.
Proprietatea quiviritară era exercitată în Dacia numai de către cetăţenii romani şi
numai asupra unor terenuri care se bucurau de ficţiunea calităţii de sol roman (ager
romanus). Proprietatea quiritară se exercita în provincii numai ca urmare a extinderii sferei
de aplicare a dreptului italic (jus italicum) la nivelul unor comunităţi locale. În principal este
vorba despre coloniile din provincii, ale căror pământuri au fost asimilate cu cele din
Peninsula Italică, astfel încât ele au ajuns să facă obiectul proprietăţii quiritare. Având
drept de proprietate deplină, titularii dreptului de proprietate quiritară nu plăteau statului
roman impozite funciare.
În afara proprietăţii asupra pământului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat şi
proprietatea peregrină, care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept
reprezintă o creaţie a dreptului ginţilor şi avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiţi de
cetăţenie. Interesul pentru aceste reglementări a apărut ca urmare a implicării masive a
peregrinilor în afacerile comerciale, afaceri în care erau parteneri cu cetăţenii romani. Numai
că în condiţiile în care peregrinii nu beneficiau de jus commercii (nu puteau încheia acte
juridice valide), absenţa unor reglementări care să îi protejeze punea în pericol atât
proprietăţile peregrinilor, cât şi pe cele ale cetăţenilor. Mijloacele juridice de protecţie create
au reprodus modelul celor aplicate societăţii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat
dreptul de acţiune în revendicare, cu privire la furt şi la paguba cauzată pe nedrept.
Regimul juridic al persoanelor se diferenţia în funcţie de statutul juridic al acestora.
În timp însă, odată cu înaintarea procesului de sinteză a acelor două sisteme de drept,
aceste diferenţe s-au estompat până la dispariţie. Iniţial însă, în relaţiile dintre peregrini se
aplicau normele de drept ale ginţilor şi normele juridice locale. în această situaţie erau
căsătoria, adopţia, înfrăţirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea prin
testament, succesiunea fără testament.
O reglementare foarte amănunţită şi evoluată a înregistrat materia obl gaţiilor.
Aceasta a avut drept cauză principală dezvoltarea calitativă şi cantitativă a producţiei şi a
schimbului de mărfuri. În consecinţă, obligaţiile (mai ales cele contractuale, precum
contractele de vânzare, locaţiunea, asocierea împrumutul) au fost supuse unui regim juridic
foarte complex în care s-au împletit elemente aparţinând dreptului civil, dreptului ginţilor şi
25
dreptului cutumiar autohton. În acest fel o serie de reguli şi principii ale dreptului roman au
fost deviate de la rosturile lor iniţiale, căpătând în provincia Dacia funcţii şi finalităţi noi.
Fenomenul se explică prin aceea că normele dreptului roman, deşi au fost adoptate de
către autohtoni în multe domenii, totuşi nu au putut înlocui complet vechile obiceiuri
juridice ale geto-dacilor. Mai mult decât atât, se poate spune că normele locale au avut
suficientă vigoare pentru a exercita o anumită influenţă asupra dreptului roman. A rezultat
de aici o restrângere a formalismului actelor juridice romane şi generalizarea principiului
bunei credinţe.

Romanizarea, factorii romanizării

Într-o definiţie simplă, romanizarea reprezintă procesul complex şi îndelungat prin


care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, în cele din
urmă limba latină înlocuieşte limba localnicilor provinciei care adoptă şi modul de viaţă
roman.
Pentru spaţiul carpato-dunărean procesul de romanizare a parcurs trei etape: etapa
preliminară (sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr), etapa romanizării propriu-zise (106 – 275 d.Hr.),
care-i cuprinde şi pe dacii liberi, etapa respectivă prelungindu-se în cazul Dobrogei până în
secolul VII, şi etapa generalizării procesului de romanizare în condiţiile marilor migraţii
(275 – sec VII).
Imediat după cucerirea Daciei, în teritoriul nord-dunărean a debutat o colonizare
masivă şi organizată. Resursele bogate ale noii provincii au atras aici o mulţime de
colonişti. Amploarea şi rapiditatea colonizării au avut ca finalitate crearea unei romanităţi
nord-dunărene puternice, obiectiv care a fost urmărit de noua stăpânire romană.
La fel ca şi în celelalte provincii romane în care romanizarea a fost un succes, după
mai bine de secol şi jumătate de stăpânire romană, în Dacia se constată efectele şi
generalizarea romanizării. Ea a fost determinată de o serie de factori: armata,
administraţia, comerţul, urbanizarea, recrutarea locală, circulaţia intensă a oamenilor, a
ideilor şi a produselor, căsătoriile mixte, contactele zilnice în procesul muncii, cultura,
religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de cetăţenie romană deplină prin
„Constitutio Antoniana”, dată de Caracalla în 212 d.Hr., dorinţa autohtonilor de a deveni
„romani”, cu avantajele pe care le comporta această calitate, au reprezentat factori eficienţi
ai romanizării41.
Romanizarea nu s-a realizat uniform pe tot cuprinsul provinciei. Există diferenţe
sesizabile de la oraş la mediul rural, de la zona castrelor la regiunile mai puţin dezvoltate
social-economic, de la centru către ţinuturile periferice, prezentând diferenţe chiar în
ierarhia socială. Romanizarea a fost mai intensă în jumătatea estică a Banatului şi în
Oltenia, în zonele centrale şi vestice ale Transilvaniei, şi mai puţin profundă în ţinuturile
estice lipsite de oraşe, de centre economice însemnate şi mai conservatoare ale formelor
de viaţă tradiţionale, rustice. Totodată, ea este mai prezentă în rândul elitei sociale42.
După retragerea aureliană, elementele romanizate de la oraşe s-au retras în mediul
rural, dar au continuat formele de civilizaţie mai elevate, aducând cu sine limba latină şi
modul de viaţă roman, credinţa creştină. Venirea slavilor în spaţiul carpato-danubian, a
găsit aici o masă compactă de populaţie romanică, latinofonă şi creştină, extinsă şi asupra
dacilor liberi43.

41
D. Protase, „Romanizarea” în Istoria românilor. Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru
Protase, Alexandru Suceveanu, vol II, p. 166
42
Ibidem.
43
Ibidem, p. 167.
26
ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ.
TRECEREA LA EVUL MEDIU
Retragerea aureliană. Continuitatea
imperiului în Dacia
În timpul domniei împăratului Aurelian se produce retragerea armatei şi
administraţiei din Dacia la sud de Dunăre. Legiunea a V-a Macedonica a fost transferată de
la Potaissa la Oescus, iar Legiunea a XIII-a Gemina de la Apulum la Ratiaria. Motivaţia
pentru gestul împăratului o constituie, după toate probabilităţile, intenţia de a consolida
graniţa imperiului de-a lungul Dunării, atacurile frecvente ale „barbarilor” (goţilor) făcând
mult prea costisitoare păstrarea provinciei nord-dunărene.
Dacia nu a fost singura provincie pe care romanii au jertfit-o în ideea de a salva
restul imperiului. La fel s-au petrecut lucrurile, la o dată mai târzie, cu Gallia şi Britannia
(sec. V d.Hr)44. Pentru secolul al III-lea însă, provincia nord-dunăreană a fost singura
părăsită de romani. P.P. Panaitescu susţine că acest lucru s-a datorat faptului că a fost
ultima provincie cucerită în Europa de romani, iar organizarea ei economică, bazată pe
oraşe, şi pe economia de schimb în cadrul imperiului, nu apucase să fie deplin consolidată.
În viziunea lui retragerea legiunilor şi reprezentanţilor stăpânirii centrale a fost precedată
de retragerea oamenilor de afaceri, a stăpânilor de sclavi, de mine de aur şi a negustorilor.
Toate acestea, cumulate cu ruina economică, au transformat Dacia nord-dunăreană într-o
provincie fără preţ, ca atare fiind sacrificată întrucât valoarea ei în organismul economic al
imperiului nu mai avea însemnătate45.
Părăsirea Daciei a influenţat decisiv procesul etnogenezei româneşti. Pe teritoriul de
la nord de Dunăre a rămas o populaţie numeroasă romanizată. Aşa cum reiese din
izvoarele istorice împreună cu legiunile şi administraţia imperială la sudul Dunării s-a retras
acea parte a populaţiei ale cărei interese erau legate de imperiu. Discuţiile apărute în
istoriografie legate de o presupusă retragere în masă a populaţiei din Dacia în teritoriile de
la sud de Dunăre ţin mai degrabă de pasiuni politice şi naţionaliste. Într-o epocă în care
primatul istoric constituia un criteriu pentru recunoaşterea drepturilor politice ele apar
justificate, însă atunci când degenerează spre o latură neştiinţifică, chiar tendenţioasă, ele
nu fac decât să afecteze efortul de stabilire a adevărului istoric.
Într-adevăr, retragerea aureliană a fost însoţită de măsuri de ordin administrativ la
sudul Dunării. Împăratul Aurelian a creat în teritoriul dintre Dunăre şi Balcani o nouă
provincie pe care a numit-o tot Dacia, ea fiind ulterior împărţită în două provincii: Dacia
Ripensis („de pe mal” – lângă Dunăre), şi Dacia Mediterranea („în mijlocul ţării”)46. Însă,
cel puţin în stadiul de astăzi al cercetărilor, se poate afirma pe deplin temei că mare parte a
populaţiei daco-romane a rămas pe loc. O deplasare masivă a acesteia la sud de fluviu ar fi
trebuit să fie însoţită de întemeierea unor noi oraşe şi aşezări, fapt care n-ar fi trecut
neobservat şi ar fi trebuit să fie consemnat în documentele vremii. Totodată, în toponimia
fostei provincii nord-dunărene nu se semnalează modificări, ceea ce reprezintă încă o
dovadă a continuităţii daco-romane.
Apoi, perioada de criză a imperiului a fost în cele din urmă depăşită şi, mai ales în
partea lui răsăriteană, se înregistrează o nouă perioadă de înflorire. Măsurile luate de
Diocleţian, Constantin cel Mare şi urmaşii acestora au redresat economia, au disciplinat
armata şi au restabilit moneda. În acelaşi timp însă, sub influenţa orientală, puterea
împăraţilor se transformă în monarhie asiatică, bazată pe o puternică birocraţie şi pe
fiscalitate.
Aceste transformări s-au resimţit şi la Dunăre. Încă din vremea lui Aurelian, imperiul a
păstrat în nordul Dunării de Jos câteva capete de pod, puncte de sprijin pentru garnizoanele

44
A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.
230
45
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 58.
46
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 87
27
romane. Diocleţian întăreşte Ratiaria, Transmarisca (Turtucaia) şi Durostorum şi zdrobeşte
puterea carpilor din Moldova, iar Constantin cel Mare întreprinde o serie de expediţii restabilind
vremelnic stăpânirea romană în anumite zone de la nordul Dunării47.
Pentru aproximativ trei secole, până în secolul VI d.Hr., singura monedă de circulaţie
în tot teritoriul fostei provincii nord-dunărene şi chiar dincolo de limitele teritoriale ale
acesteia, este cea romană, ceea ce dovedeşte ancorarea acestui teritoriu în cadrele
economiei imperiale. De asemenea, împăratului Iustinian (527-565 d.Hr.) reface o serie de
cetăţi de la nordul Dunării. Aşa a fost cazul cetăţii Drobeta, denumită vremelnic Theodora,
după numele soţiei sale48. Tot Iustinian este cel care reorganizează viaţa ecleziastică în
zonă, încununând un proces care a debutat aici cu aproximativ două secole mai devreme.

Difuziunea creştinismului la nordul Dunării


şi rolul său în procesul romanizării

Evanghelizarea Scythiei a fost înfăptuită, conform tradiţiei, de către Sf. Apostol


Andrei (Eusebiu din Caesarea), însă pentru teritoriile nord-dunărene (interiorul arcului
carpatic şi Banat) dovezile referitoare la debuturile religiei creştine sunt doar de natură
arheologică.
Răspândirea creştinismului la nord de Dunăre înainte de secolul IV d.Hr. nu poate fi
clar dovedită, deşi este de presupus că idei creştine s-au vehiculat în acest spaţiu prin
intermediul soldaţilor şi altor colonişti romani. În Dacia nu există basilici înainte de epoca
lui Constantin cel Mare. Dealtfel, descoperirile de acest gen, precum şi a obiectelor
paleocreştine, sunt rare pe tot cuprinsul Imperiului roman, fiind o situaţie firească întrucât
creştinismul a fost considerat o religie păgână, iar pe seama păgânilor au fost puse multe
din nenorocirile ce s-au abătut asupra lumii romane. Obiectele aparţinând primilor creştini
din Dacia sunt puţine şi sunt de regulă artefacte puţin spectaculoase, vase de ceramică cu
semnul crucii, criptograme ori diverse simboluri creştine şi au fost descoperite la
Porolissum, Gherla, Potaissa, Cristeşti, Micăsasa, Micia, Tibiscum, Mehadia etc 49.
Până în secolul al III-lea d.Hr., ideile creştine sunt mai prezente în centrele de limbă
greacă, creştinismul grecesc fiind mai vechi decât cel latin, chiar şi în catacombele Romei
liturghia fiind iniţial oficiată în greceşte. Cele mai vechi ştiri referitoare la creştini la Dunărea de
Jos, în Moesia şi în Dacia Aureliană, au ca reper declanşarea prigoanei împotriva lor de către
împăratul Diocleţian (298-303 d.Hr.) prilej cu care sunt amintiţi mai mulţi martiri50.
Edictul de la Milano (313 d.Hr.), dat de împăratul Constantin cel Mare, a marcat
creşterea ritmului de răspândire a religiei creştine, în unele părţi din imperiu fiind chiar
impusă, iar ulterior devenind religia oficială51. Cu toate acestea, creştinismul nu era prea
răspândit în regiunile latine de la Dunăre. După Sinodul de la Niceea (325 d.Hr.), în care s-a
stabilit simbolul credinţei, procesul de încreştinare în aceste zone cunoaşte progrese
semnificative. Astfel, în Moesia Superior existau în secolele IV-V patru episcopii, în Dacia
Ripensis alte patru, în Dacia Mediteraneea trei, în Moesia Inferior şapte şi una în Scythia,
episcopiile din Moesia Superior şi cele din Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea fiind sub
jurisdicţia superioară a papei până în timpul lui Iustinian. Aceste episcopate latine de la
Dunăre dispar abia în secolul al VII-lea, odată cu colonizarea slavilor52.
Creştinismul daco-roman, deosebit de cel în formă ariană adoptat de goţi şi, ulterior,
de gepizi, reprezintă o mărturie în sprijinul continuităţii autohtonilor latinofoni în Dacia

47
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 59
48
Ibidem, p. 60-61
49
M. Bărbulescu, „De la romani până la sfârşitul mileniului I” în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria
Transilvaniei, p. 185-186
50
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000 p. 85
51
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 97; M. Bărbulescu, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler
(coord), Istoria Transilvaniei, p. 186
52
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p.86
28
postromană. Adoptarea lui în Dacia nord-dunăreană este o urmare firească a dezvoltării de
ansamblu a creştinismului latin sud-dunărean în secolele IV-VI d.Hr.
Răspândirea religiei lui Christos în rândul daco-romanilor a fost favorizată după
retragerea aureliană întrucât aici ea nu era îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane.
Teritoriul nord-dunărean putea constitui chiar un loc de refugiu pentru creştini prigoniţi în
imperiu, mai ales în timpul domniei lui Diocleţian.
Cât priveşte piesele cu caracter creştin descoperite în spaţiul daco-romanilor ele
prezintă o mare varietate, însă ceea ce reţine atenţia este deja celebrul candelabrul de
bronz de la Biertan ce poartă semnul crucii şi monograma numelui lui Hristos, cu inscripţia
tăiată în metal: „EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI” (sec. IV), ceea ce demonstrează existenţa
unei comunităţi creştine53.
Pe lângă acesta trebuie amintite potirele şi vasele liturgice (Ulpia Traiana, Porolissum),
prescurnicele de lut ars (Jabăr, jud. Timiş, Palatca, jud. Cluj), numeroase opaiţe de ceramică
şi de metal purtând semnul crucii linguriţele euharistice (descoperite la Dierna şi Porolissum),
inele cu diferite simboluri creştine (Potaissa, Romula), inele de metal cu cruce (Dierna,
Sucidava, Potaissa, Ulpia Traiana), cruciuliţele de metal, fibulele, cataramele, capetele de
centură, aplicile cu simboluri creştine etc. Difuziunea creştinismului este pusă în evidenţă şi
de monumentele romane care au fost creştinate, cum este de pildă, sarcofagul de la
Ampelum pe care în secolul al IV a fost săpat semnul crucii, descoperiri asemănătoare
înregistrându-se la Napoca şi Potaissa. Fragmentele de ceramică începând cu acest secol
prezintă simboluri creştine sau inscripţii (Gherla, Porolissum, Tibiscum, Micia, Ulpia Traiana,
Bologa, Târgu Secuiesc etc.). Semnificative sunt şi teracotele simbolice (cocoşul de la
Porolissum), ploscuţele pentru mir, amforele cu monogramă creştină, reprezentarea „Bunului
Păstor”, tiparul de lut pentru turnat cruciuliţe descoperit la Sânmiclăuş, pe Târnava Mică54.
Cea mai însemnată descoperire specifică creştinismului timpuriu o reprezintă o
reprezintă ruinele bazilicii de la Sucidava (sec. VI d.Hr.), însă este foarte probabil că
asemenea edificii au funcţionat şi în alte locaţii nord-dunărene, fapt relevant de frecvenţa
mare a materialelor creştine descoperite în baza cercetărilor arheologice55.
Controverse a stârnit şi stabilirea apartenenţei entice a vestigiilor paleocreştine
descoperite în teritoriul nord-dunărean. Pentru secolul al IV-lea aceste vestigii au fost
descoperite doar în teritoriile fostei provincii romane, nu şi la populaţiile barbare în cadrul
cărora predomina organizarea tribală şi în lumea cărora erau predominante credinţele
ancestrale, receptarea şi impunerea creştinismului realizându-se aici la o dată mai târzie56.
Apoi, creştinarea dacilor liberi, care pătrund în fosta provincie după retragerea aureliană, a
avut loc după contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană locală, latinofonă.
În ceea ce-i priveşte pe goţi, care au pătruns la rândul lor în teritoriile transilvane ale
fostei provincii şi în rândul cărora a predicat fără prea mult succes Ulfila, în secolul al IV-lea
aceştia nu erau creştini. Aşa-zisul lor creştinism din această perioadă a servit doar unor
scopuri politice, Imperiul roman încercând să-i atragă de partea sa mai ales pe liderii
acestora. În realitate, trecerea lor la creştinism s-a realizat abia după stabilirea lor în
imperiu (a doua jumătate a secolului IV). În aceste condiţii se explică de ce, anterior, în
teritoriile dominate de goţi lipsesc obiectele creştine. În schimb populaţia daco-romană din
fosta provincie traiană a receptat creştinismul, nearian şi latin, dovadă şi fondul originar
latin al terminologiei creştine de bază în limba noastră (cruce, Dumnezeu, Paşti, înger,
biserică, a boteza, creştin etc.)57. Prezenţa creştinismului latin în nordul Dunării se leagă de
prelungirea Imperiului roman în această zonă în secolele IV-VI, creştinarea daco-romanilor
fiind un rezultat firesc al menţinerii lor în orbita romană.

53
D. Protase, „Populaţia autohtonă în Dacia postromană (anul 275 – secolul al VI-lea)” în Istoria Românilor.
Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol II, p. 591; P. P.
Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 88
54
Ibidem, p. 591
55
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, Editura Minerva,
Bucureşti, 2000, p. 88.
56
D. Protase, „Populaţia autohtonă în Dacia postromană (anul 275 – secolul al VI-lea)” în Istoria Românilor.
Daco-romanici, romanici, alogeni, coordonatori Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, vol. II, p. 595
57
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 98
29
Etnogeneza românească. Premise, factori şi etape. Românii în cadrul
romanităţii orientale

Etnogeneza românească (procesul de formare a poporului român), intens dezbătută,


reprezintă o problemă fundamentală a istoriei noastre vechi. O analiză corectă a
etnogenezei trebuie să aibă în vedere premisele acesteia, aspectele de continuitate,
unitatea şi nivelului ridicat al civilizaţiei traco-geto-dacice, contactele acesteia cu civilizaţia
romană, factorii de bază ai etnogenezei, ce trei etape ale romanizării şi amploarea ei,
continuitatea daco-romană nord-dunăreană post-aureliană, aria geografică în care s-a
format poporul român şi epoca în care acest proces s-a încheiat58.
Cucerirea romană a Daciei a determinat la nordul Dunării importante modificări de
ordin economic, cultural, demografic şi social-politic. După victoria lui Traian asupra lui
Decebal şi ulterior acestui moment, când teritoriul cucerit a fost organizat şi integrat în
imperiu, elementele băştinaşe dacice au continuat să vieţuiască în acest spaţiu în număr
mare, substratul dacic rămânând activ, în pofida asimilărilor lingvistice şi culturale romane.
Dacă în cuprinsul provinciei romane ponderea ei etnică a fot diminuată, numărul coloniştilor
aduşi din toată lumea romană fiind semnificativ, nu la fel s-au petrecut lucrurile la periferia
provinciei, în ţinuturile dacilor liberi. Parcursul romanizării printre aceştia a fost mai lent,
decât cel înregistrat în rândul dacilor cuprinşi în limitele provinciei în cei 165 de ani de
stăpânire romană. Însă tocmai retragerea aureliană şi infiltrarea dacilor liberi în spaţiul fostei
provincii nord-dunărene a grăbit extinderea şi desăvârşirea romanizării în rândul lor. În
aceste condiţii, stratul roman, a doua componentă etno-lingvistică a etnogenezei româneşti,
a pătruns dincolo de frontierele fostei provincii.
Sintezele daco-romană şi romanică, s-a derulat în trei etape. Prima dintre acestea
cuprinde intervalul sec. I î.Hr – sec. II d.Hr). Este etapa contactelor preliminare dintre cele
două civilizaţii o premisă importantă a procesului de romanizare. Cea de-a doua coincide ca
interval de timp cu stăpânirea romană la nordul Dunării, când romanizarea de desfăşoară
organizat şi intens59. În sfârşit, a treia etapă se încadrează între retragerea aureliană şi
secolul VII d.Hr., când procesul romanizării se generalizează, dar în condiţiile istorice şi
social-economice din epoca marilor migraţii de populaţii60.
Spaţiul de formare a poporului român se încadrează în acela al romanităţii orientale.
Este binecunoscut faptul că în Dacia şi Moesia, părţi constitutive ale aceleiaşi entităţi entice
româneşti, latina a reprezentat limba oficială până la începutul secolului al VII-lea, abia
după aceea, datorită noilor condiţii istorice şi demografice, apărând o diversificare a
sistemului lingvistic al romanităţii orientale. Aşadar, aria sa de formare a fost iniţial mult
mai largă decât spaţiul în care locuieşte astăzi. În baza informaţiilor de natură diversă,
între care se remarcă cele de ordin lingvistic, putem afirma că poporul român este
continuarea romanităţii orientale ce se întindea pe teritoriul fostelor provincii Thracia,
Macedonia, Moesia Inferior şi Moesia Superior şi Dacia Traiană, inclusiv teritoriile în care
romanizarea s-a generalizat mai târziu. Penetraţia slavilor, şi stabilirea lor masivă la sud de
Dunăre (prăbuşirea limesului dunărean), a spart la începutul secolului VII unitatea
romanităţii orientale. Slavii au împins populaţia romanizată sud-dunăreană spre Munţii
Balcani, Pind şi Adriatica, ceea ce determinat apariţia grupurilor romanice înrudite cu
poporul român: macedoromâni (aromâni) în Tesalia şi Epir, Albania, Macedonia),
meglenoromâni (N-E Tesalonicului), istroromâni (în Peninsula Istria)61.
Divizarea romanităţii orientale în două mari grupuri, nord-dunărean şi balcanic a fost
influenţată pe lângă slavi şi de bulgari. Treptat, populaţia romanică din dreapta Dunării a fost
asimilată de masa slavă. La nordul fluviului, unde şi ponderea numerică a elementului slav a
fost mai mică, procesul s-a derulat în sens invers, slavii fiind asimilaţi în rândurile populaţiei
romanice.

58
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 329
59
Aşa cum am mai amintit anterior, Dobrogea, făcând parte din imperiu până în secolul VII, a doua etapă se
prelungeşte aici până la acest moment.
60
Mircea Petrescu-Dâmboviţa, H. Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, op. cit., p. 330
61
I. Toderaşcu, N. Ursulescu, N. Zugravu, op.cit., p. 214
30
Începând cu secolul al VIII-lea d. Hr., la nordul Dunării se constată fără urmă de
dubiu cristalizarea unei civilizaţii originale proprii numai populaţiei româneşti, aspect
oglindit atât în planul vieţii materiale cât a acelei spirituale. Rădăcinile ei daco-romane îi
evidenţiază pe deplin vechimea şi caracterul specific.

31
ROMÂNII ÎN EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU. DE LA
COMPONENTA
DACO-ROMANĂ LA VECHEA
CIVILIZAŢIE ROMÂNEASCĂ
Obştea teritorială – procesul de diferenţiere socială
În spaţiul carpato-dunărean, mileniul I al erei creştine a fost o perioadă caracterizată
prin dezvoltarea şi consolidarea obştilor săteşti daco-romane şi apoi vechi româneşti, cu o
organizare internă proprie.
Analiza structurilor sociale a comunităţilor săteşti din teritoriul de la nordul Dunării
de Jos pune în evidenţă faptul că în secolele VII-IX nu se depăşise stadiul obştii săteşti
teritoriale. În cadrul obştilor s-au menţinut grupuri de familii care se considerau
coborâtoare dintr-un moş. Grupurile acestea au format în cadrul obştilor neamuri sau cete,
fiecare având dreptul asupra unei părţi din pământul obştii. Aşadar, pentru început,
termenii de rudenie persistă, însă fără să mai aibă acelaşi conţinut al rudeniei efective şi, în
acelaşi timp, fără ca legăturile teritoriale economice şi teritoriale să fie cu totul străine de
raporturile de rudenie în cadrul restrâns al satului62.
În legătură cu modul de distribuire a pământului în cadrul obştii s-au identificat în
teritoriul nord-dunărean două tipuri de structuri sociale: familia pereche, corespunzătoare
obştii săteşti teritoriale (specifică populaţiei autohtone daco-romane şi, ulterior, româneşti)
şi marea familie patriarhală, corespunzătoare obştii gentilice (specifică populaţiilor
migratoare)63.
Caracteristica esenţială a structurii obştii săteşti specifice populaţiei româneşti o
reprezintă stăpânirea dăvălmaşă a pământului, a hotarului satului – întregul teren agricol fiind
în proprietatea obştii şi periodic împărţit, prin tragere la sorţi, membrilor comunităţii – folosirea
în comun a păşunilor, bălţilor, apelor curgătoare şi terenurilor nelăzuite.
Obştea îşi avea conducătorii proprii, „oamenii buni şi bătrâni”, juzii şi cnezii, aleşi de
membrii comunităţii. Obştea îndeplinea şi o serie de alte funcţiuni pentru care îşi crease
instituţii corespunzătoare (adunarea satului, sfatul bătrânilor). Ele trebuia să asigure păstrarea
ordinii, să rezolve diferendele dintre membrii comunităţii pe baza unor norme constituite
treptat, aveau atribuţii militare, probabil şi spirituale, strângeau dările.
În cadrul obştii s-a format treptat dreptul cutumiar românesc, obiceiul pământului („jus
valahicum”), sinteză de norme juridice privitoare la organizarea şi ordinea socială, proprietate,
folosirea pământului, relaţiile de familie etc. De asemenea, s-au constituit şi instituţii de
judecată specifice, alese după anumite rânduieli, s-au instituit dări şi pedepse concepute în
conformitate cu tradiţia proprie64.
Treptat, în cadrul obştilor se înregistrează diferenţieri sociale, liderii aleşi ai acestora
dobândind o situaţie materială mai bună în raport cu restul membrilor comunităţii. Procesul
poate fi surprins încă din intervalul cuprins între secolele VI-VIII. La baza acestor prefaceri a
stat fără îndoială şi dezvoltarea economică, progresul general înregistrat de societatea din
spaţiul carpato-dunărean. Din rândurile categoriei mai bogate sunt selectaţi în general
colaboratorii puterii politice, care putea să fie reprezentată fie de conducătorii popoarelor
migratoare din vremea respectivă, fie de conducătorii politici proprii. Aceştia vor forma iniţial o
aristocraţie militară care se va transforma ulterior într-o clasă feudală dominantă, deoarece
reuşeşte să uzurpe pământul obştesc. În aceste condiţii, căpeteniile obştilor devin proprietarii

62
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C. Daicoviciu, A. Oţetea, D. Prodan... (coord.) Istoria Romîniei, lucrare
editată sub egida Academiei R.P.R.,, comitet de redacţie: A. Oţetea, M. Berza, B. T. Câmpina, Ştefan Pascu, Ştefan
Ştefănescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, vol II, p. 34 (în continuare P. Constantinescu-Iaşi, Em Condurachi,
C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, ....).
63
Şt. Olteanu, Eugenia Zaharia, R. Popa, „Realităţi sociale (obştea sătească teritorială: instituţii caracteristice şi
funcţii sociale; procesul de diferenţiere socială”, în Istoria Românilor. Genezele româneşti coordonatori Ştefan
Pascu, Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, vol. III, p. 64 (în continuare Istoria
Românilor. Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III)
64
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, Istoria Românilor. Medievală, Chişinău-Iaşi, 1992, p. 14.
32
pământului comun al obştilor şi ai loturilor ţărăneşti, producătorii direcţii, ţăranii care-l cultivă,
devenind dependenţi şi datori să presteze faţă de stăpâni obligaţii de tip feudal65.

Structurile politice prestatale româneşti şi


evoluţia acestora spre constituirea statelor medievale de sine
stătătoare
Diferenţierea socială, desprinderea unei categorii conducătoare în cadrul obştilor şi
formarea claselor sociale specifice feudalismului a presupus şi începutul organizării politice.
Este un proces valabil pentru întregul spaţiu locuit de români.
Structurile incipient statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială. Obştile
dintr-un anumit areal din raţiuni diverse – nevoia de apărare, aservirea lor unui centru de
putere etc. – s-au unit formând uniunile de obşti. Aceste „romanii populare”, cum au fost
numite de N. Iorga vor sta la baza constituirii cnezatelor şi voievodatelor ca formaţiuni
politice. Totodată, o parte a lor a supravieţuit sub forma autonomiilor, pe temeiul unor
înţelegeri cu puterile care au dominat spaţiul est şi sud-est european, purtând diferite
denumiri: „ţări” (Făgăraş, Maramureş), „codrii”, „câmpuri” sau „ocoale”.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul
peninsulei Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul bizantin, care a
culminat în timpul domniei împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul
peninsulei Balcanice şi-au văzut grav ameninţate privilegiile la sfârşitul sec. XII-lea de
fiscalitatea apăsătoare a dinastiei întemeiată de familia Anghelos. Încercând zadarnic să
obţină de la împărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră înainte – statutul de
autonomie în schimbul serviciilor militare prestate imperiului – vlahii din Munţii Balcani s-
au răsculat în 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi
vlahii din Nordul Dunării, răscoala, la care s-au asociat mai târziu şi bulgarii, a reuşit să
reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. În cele din urmă, Bizanţul a fost silit să
încheie pace cu statul vlaho-bulgar format în nordul peninsulei Balcanice, care şi-a asumat
în anii următori o însemnată funcţie internaţională.
Ameninţat de forţele cruciate în expansiune în Europa sud-estică, noul stat a
recunoscut supremaţia spirituală a Romei, sub cel de al treilea a suveran al său, Ioniţă cel
Frumos, recunoscut la rândul său de papa Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi
bulgarilor”. Legătura cu Roma a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei originii romane
la vlahii nord-balcanici, componentă esenţială a conştiinţei de sine a românilor de
pretutindeni şi din toate timpurile.
Sub conducerea lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul.
Limitele sale teritoriale sunt mai largi iar influenţa în plan politic extern este una
semnificativă. Dar, intrat în conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol şi cu Regatul
Ungar, aşadar prins în cleştele cruciadei, statul vlaho-bulgar a rupt legătura cu Roma şi a
revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs
politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a ţaratului bulgar; tradiţia
politică a statului bulgar devine acum predominantă în vreme ce rolul elementului vlah se
estompează tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al
statului creat de vlahii balcanic. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a înfăptuit de
acum înainte definitiv în nordul Dunării.
Primele informaţii despre organizarea politică prestatală a românilor nord-dunăreni
se referă la Transilvania. Ele sunt cuprinse în Gesta Hungarorum scrisă de Anonymus,
cronicarul-notar al regelui Ungariei. Lucrarea a fost scrisă pe la sfârşitul secolului al XII-lea,
însă autorul ei folosit şi alte „geste”, de la sfârşitul secolului al XI-lea, precum şi izvoarele
care i-au stat la îndemână în calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia
orală, încă vie în vremea sa66.

65
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, vol. II, p. 37;
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 92
66
Ibidem, vol. II, p. 42
33
În ceea ce priveşte realităţile politice din spaţiul transilvan începând cu secolele IX-X,
precum şi evoluţia lor ulterioară, o importanţă mare o prezintă pătrunderea maghiarilor în
Europa Centrală, la sfârşitul secolului al IX-lea, prezentată contradictoriu de izvoarele
apusene, bizantine şi slave. Aceste izvoare surprind stadiul avansat de formare a unor
state feudale timpurii (prestatale) tocmai in intervalul de timp corespunzător pătrunderii
maghiarilor în spaţiul carpato-danubian.
Populaţia autohtonă a opus rezistenţă, remarcându-se în acest sens voievodatele lui
Glad, Salanus, Menumorut şi Gelu. Voievodatul lui Salanus era situat la vest de Tisa până
la Dunăre, în acest teritoriu fiind atestaţi bulgari şi slavi, care probabil au fost aşezaţi aici în
baza unei iniţiative a împăratului bizantin, dar alături de aceştia este amintită şi o populaţie
de limbă romanică67.
Celelalte trei voievodate, amintite de Anonymus, situate în nordul şi nord-vestul
României de astăzi, se aflau la începutul secolului al X-lea în regiunea de contact cu
teritoriul cucerit de maghiari. Voievodatul lui Menumorut se afla în Crişana, având reşedinţa
la Biharea, cetate prevăzută cu şanţ şi zid, în măsură să cuprindă „mulţimea luptătorilor”.
Voievodatul lui Gelu, „ducele românilor”, era situat în podişul Transilvaniei (nu cuprindea
întreaga Transilvanie intracarpatică, formaţiunea extinzându-se cel mult până la linia
Mureşului), centrul fiind probabil la Dăbâca. În fine, voievodatul lui Glad cuprindea Banatul
în întregime, de la Mureş la Dunăre, centrele fortificate fiind Cuvin, Horom şi Urscia
(Orşova). Pe lângă acestea, în Transilvania au existat şi alte organizaţii statale incipiente,
cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, în cuprinsul său fiind descoperite fortificaţii şi un
număr însemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este prezentă în Depresiunea
Făgăraşului, în Ţara Bârsei, în Haţeg68.
Atacurile maghiarilor asupra Transilvaniei , dinspre vest, la care se adaugă cele
dinspre răsărit din partea pecenegilor şi cumanilor, au grăbit procesul de formare a
voievodatelor. Aceste popoare au pătruns în Transilvania, ocupând-o temporar (pecenegii şi
cumanii) sau pe o durată istorică mai lungă, fără însă să schimbe evoluţia etnică a
românilor69.
Despre maghiari se ştie că în prima jumătate a secolului al X-lea şi-au îndreptat
atenţia spre Europa Apuseană, unde au efectuat numeroase incursiuni de jaf până în 955,
când au fost zdrobiţi în bătălia de la Lechfeld de către Otto I70. Abia după aceea ei s-au
îndreptat spre sud-est. Cucerirea noilor teritorii însă nu a fost deloc facilă. Frământările
interne, disputele cu Imperiul bizantin şi cu slavii de sud, precum şi transformările de ordin
economic şi social pe care le-a traversat societatea maghiară au făcut ca Transilvania să fie
cucerită pe etape, mijloacele uzitate în îndeplinirea acestui obiectiv fiind mereu adaptate
noilor condiţii71.
După primul val al pătrunderii maghiarilor în ţinuturile româneşti, formaţiunile
politice continuă să se dezvolte şi să se consolideze. Victoria căpeteniei tribale Tuhutum
asupra lui Gelu nu a avut ca urmare ocuparea de durată în Transilvania. Voievodatul lui
Gelu, condus acum de succesorul său Gyla, apare în izvoarele istorice ca fiind o „ţară foarte
întinsă şi bogată”, liderul ei refuzând să accepte autoritatea regelui Ştefan şi să primească
confesiunea catolică. Ulterior, Gyla intră în conflict deschis cu regele maghiar, fiind capturat
şi dus în Ungaria cu familia şi tezaurul său. Totodată, conform informaţiilor cuprinse în
„Legenda Sfântului Gerard”, reiese că Ahtum, urmaşul lui Glad, stăpânitorul ţinutului dintre
Orşova şi Mureş, întreţinea la începutul secolului al XI-lea prin intermediul Vidinului,
legături cu Bizanţul, înfruntând chiar puterea regelui maghiar, vămuind sarea transportată
cu plutele pe Mureş spre Câmpia Panonică72.

67
Thomas Nägler, „Transilvania între 900 şi 1300”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria
Transilvaniei, p. 204.
68
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 24.
69
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 209
70
Şt. Pascu, M. Rusu, Şt. Olteanu, R. Popa, „Formaţiuni politice româneşti şi lupta lor pentru neatârnare” în
Istoria românilor. Genezele româneşti, coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001, vol. III, p. 236
71
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 210
72
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 120
34
Deşi în jurul anului 1000 ungurii reuşiseră să intre în stăpânirea cursului mijlociu al
Mureşului, moartea regelui Ştefan a creat complicaţii interne care au avut ca rezultat
instituirea stăpânirii pecenegilor şi apoi a cumanilor în Transilvania. Abia expediţia de jaf a
pecenegilor din 1068 i-a făcut pe unguri să pătrundă în urmărirea lor dincolo de Porţile
Meseşului73. Domolirea luptelor interne din regatul maghiar a făcut posibilă cucerirea
încetul cu încetul a Transilvaniei. De reţinut că regalitatea maghiară a recurs şi la alte două
metode, în afara cuceririi făţişe. Pe de o parte a solicitat colaborarea altor populaţii şi, în
acelaşi timp, a încercat să atragă de partea ei conducătorii locali, cnezii şi juzii, cărora le-a
garantat menţinerea statutului privilegiat de care beneficiau deja în cadrul comunităţilor
proprii.
Un rol important l-a avut colonizarea de populaţii în Transilvania. Regii arpadieni au
aşezat în Transilvania pe secui, populaţie rezultată din amestecul rămăşiţelor unor populaţii
de origine turcică, după o şedere îndelungată în Pannonia împreună cu maghiarii. Ei au fost
aşezaţi mai întâi în părţile Crişanei, iar pe la mijlocul secolului al XII-lea, în timpul regelui
Geza al II-lea, au fost strămutaţi în părţile Târnavei, de unde, pe la începutul secolului al
XIII-lea au fost din nou mutaţi în regiunea sud-estică a Transilvaniei, unde trăiesc şi astăzi.
Secuilor li s-a încredinţat misiunea apărării trecătorilor Carpaţilor răsăriteni, mai cu seamă
împotriva cumanilor, fiindu-le garantat în schimb păstrarea modului lor tradiţional de viaţă
şi organizarea pe neamuri şi spiţe (în secolul al XII-lea secuii erau deja maghiarizaţi, fiind
apoi împărţiţi în trei stări sociale – secuii fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii – echivalente cu
organizarea lor militară consemnată însă abia în secolul XIV)74.
Colonizarea saşilor s-a făcut din aceleaşi considerente în zona Carpaţilor meridionali,
însă un loc important l-a avut în cazul lor şi motivaţia de natură economică. Saşii sunt
grupuri de populaţie germanică, din Flandra, de pe valea râului Mosella, alţii fiind aduşi din
Luxemburg, ultimul lor grup, cel mai bine organizat, provenind din Saxonia. Colonizarea a
avut loc în secolul al XII-lea ( din iniţiativa aceluiaşi rege Geza al II-lea), zonele pe care le-
au locuit fiind în părţile Sibiului, Bistriţei, Braşovului, Târnavelor. Marea lor majoritate erau
agricultori, însă între ei se aflau şi meşteşugari şi negustori.
În secolul al XIII-lea se încheie cucerirea Transilvaniei de către Ungaria, regele
maghiar Andrei al II-lea acordând Ţara Bârsei ordinului cavalerilor teutoni. Acesta era un
ordin cavaleresc-religios şi a fost înfiinţat în 1190, în timpul cruciadelor pentru cucerirea
Palestinei în favoarea creştinătăţii. În Ţara Bârsei au fost instalaţi la 1211, regalitatea
maghiară urmărind prin intermediul teutonilor un dublu scop: apărarea sud-estului
Transilvaniei mai ales de atacurile cumanilor şi convertirea la credinţa catolică a
„necredincioşilor” de orice neam, românii ortodocşi (schismatici) fiind la rândul lor
consideraţi eretici75.
Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea au fost iniţial foarte favorabile
şi privilegiile au fost lărgite ulterior, însă teutonii nu au respectat condiţiile impuse de
regalitatea maghiară, încercând să se sustragă de sub autoritatea acesteia şi să-şi impună
propria autoritate într-un spaţiu pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul deschis cu
regele Andrei al II-lea, izbucnit în 1221, s-a finalizat cu alungarea lor în august 1225.
Ulterior, ordinul a fost aşezat pe ţărmul Mării Baltice, în Mazovia, treptat reuşind să-şi
creeze un stat propriu, ce avea să ducă războaie continue împotriva vecinilor76.
Pe măsura feudalizării ei, Transilvania a fost organizată şi din punct de vedere politic
şi administrativ. În anul 1111, în fruntea Transilvaniei este amintit, un conducător politic,
în persoana unui „Mercurius”, purtând titlul de principe. Timp de peste o jumătate de veac
nu se mai cunoaşte nici o menţiune despre conducătorul politic al Transilvaniei. Faptul că
acesta nu mai este menţionat pentru un interval de timp relativ îndelungat demonstrează
două lucruri: că ţara nu era încă stăpânită efectiv de arpadieni şi că noua instituţie a
întâmpinat împotrivirea populaţiei băştinaşe, care îşi apăra vechea sa organizare, aceea a
voievodatului. Abia pe la 1176 este pomenit un alt conducător politic al Transilvaniei în

73
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 211
74
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 99
75
Thomas Nägler, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, (coord), Istoria Transilvaniei, p. 224; I.
Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 41
76
Ibidem, p. 224-225
35
persoana lui Leustachiu, care nu mai poartă titlul de principe, ci de voievod. Instituţia
autohtonilor a ieşit învingătoare şi în această privinţă, ca şi în a altor instituţii vechi:
cnezatele, „ţările”, dreptul cutumiar românesc, districtele etc, care alături de altele, în
perioada următoare, vor întări şi mai mult autonomia voievodatului transilvănean în raport
cu regatul feudal maghiar.
Formarea Ţării Româneşti
Statul feudal Ţara Românească – ca şi Transilvania şi Moldova – este rezultatul unui
proces intern îndelungat de închegare într-o formaţiune politică cuprinzătoare de sine-
stătătoare a cnezatelor, voievodatelor şi „ţărilor” preexistente, ca urmare a dezvoltării
relaţiilor feudale. În analiza procesului de formare a acestui stat românesc trebuie să
pornim de la „Diploma Cavalerilor Ioaniţi” din 1247, care atestă câteva cnezate şi
voievodate conduse de Seneslau, Litovoi, Ioan şi Farcaş, la care se adaugă Banatul de
Severin, pe teritoriul căruia regalitatea maghiară a creat o marcă de graniţă.
În 1272-1275, „Litovoi voievodul” (acelaşi cu cel amintit sau un altul) a refuzat să
mai plătească tribut Ungariei, împreună cu fraţii săi ocupând teritoriile din Ţara Severinului
anexate anterior de regalitatea maghiară. Momentul se arăta unul favorabil pentru o astfel
de iniţiativă, regatul Ungariei, cel mai puternic vecin, fiind slăbit de invaziile tătarilor
(1241-1242) şi măcinat de mişcările centrifugale ale nobilimii. Însă încercarea lui Litovoi de
a obţine independenţa fost înfrântă de regele maghiar în 1277. În urma bătăliei care a avut
loc, Litovoi a fost ucis, iar fratele său, Bărbat, luat prizonier, s-a răscumpărat cu o mare
sumă de bani, păstrând domnia77. Această primă încercare de a întemeia un stat
independent a fost urmată de o alta, pe care tradiţia istorică, ajunsă până la noi prin opera
cronicarilor din secolul al XVII-lea, o numeşte „descălecat”. Este vorba de suprimarea
autonomiei Făgăraşului de către regii maghiari, ceea ce a determinat o parte a populaţiei
româneşti să treacă munţii la sud, contribuind în acest fel la procesul de întemeiere.
Conform tradiţiei, Negru-Vodă, un voievod român din Făgăraş, a trecut munţii,
întemeind un stat nou în regiunea Câmpulungului (sfârşitul sec. al XIII-lea). Ulterior,
puterea voievodală s-a extins întâi spre vest (zona Olteniei) şi apoi spre est, până la
Dunăre şi Siret78. Capitala s-a stabilit la Curtea de Argeş. Tradiţia istorică se baza pe
mărturiile oamenilor în vârstă transmise pe cale orală şi, probabil, pe documente scrise
care nu au ajuns până la noi. Ea este confirmată de descoperirile arheologice. În acea
vreme atât Câmpulungul cât şi Curtea de Argeş erau aşezări înfloritoare, unde s-au
descoperit vestigiile unor curţi domneşti.
Prin procesul de întemeiere ce a urmat descălecatului, statul a fost organizat fiind
create instituţii politice şi bisericeşti şi realizându-se treptat unificarea tuturor formaţiunilor
politice. În fruntea acestei formaţiuni larg cuprinzătoare a fost recunoscut de feudalii
interesaţi, unul dintre ei, un voievod, care constituia o garanţie a salvgardării intereselor lor,
în persoana lui Basarab, fiul lui Tihomir (?-1352). Recunoaşterea lui Basarab ca mare
voievod – comandant de oaste şi domn, stăpânul ţării şi suzeranul celorlalţi feudali – a avut
loc pe la începutul secolului al XIV–lea. Noul stat, voievodul şi domnul său, încep să joace un
rol activ în evenimentele care se desfăşoară în partea estică a Europei79.
Desăvârşirea procesului de formare a Ţării Româneşti a avut loc prin rezolvarea unei
contradicţii politice: dorinţa de independenţă deplină, manifestată faţă de feudalii maghiari.
Aceştia din urmă au căutat să exploateze în beneficiul lor insuccesul oştilor române şi
bulgare împotriva celor sârbeşti, în lupta de la Velbujd, din 28 iulie 1330, pornind în
toamna aceluiaşi an o expediţie armată împotriva lui Basarab80. Din mai multe acte regale,
dintre anii 1331 şi 1336, şi din cronica oficială, cunoscută sub numele de „Cronica pictată
de la Viena”, se cunosc chiar amănunte ale acestui episod important.

77
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, (ediţia a II-
a, revăzută şi adăugită), Editura Albatros, Bucureşti, p. 205
78
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 153
79
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 205-206
80
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 154
36
Motivele războiului au fost: stăpânirea pe „nedrept” de către Basarab a unor ţinuturi,
asupra cărora regele maghiar ridica pretenţii (foarte probabil, Ţara Severinului),
„necredinţa” şi „nesupunerea” lui Basarab, adică politica sa de independenţă faţă de
regatul Ungariei. La acestea trebuie adăugate altele, care au tras cu multă greutate în
cumpănă. În fapt, este vorba de dorinţa unor feudali maghiari de a alunga din domnie pe
Basarab şi a-i ocupa ţara, pe de o parte, şi planurile clerului catolic de a converti la
catolicism populaţia „schismatică”, pe de altă parte.
Succesul părea asigurat când, în luna septembrie 1330, o puternică armată condusă
de Carol Robert şi de feudalii interesaţi, a pătruns în Ţara Românească, a ocupat Severinul,
în fruntea căruia a fost numit Dionisie. Au urmat tratative purtate de o solie trimisă de
Basarab, dar deşi oferta sa era extrem de generoasă (cedarea Severinului, plata tributului
şi trimiterea unui fiu ca ostatic), ea a fost respinsă, oastea maghiară continuându-şi
înaintarea. Însă dificultăţile apărute pe parcursul expediţiei, mai ales în ceea ce priveşte
aprovizionarea, l-au determinat pe regele Carol Robert să se retragă. Ceea ce a urmat a
fost celebra bătălie de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330, încheiată cu un dezastru pentru
oastea invadatoare.
Prin victoria obţinută, poziţia Ţării Româneşti s-a consolidat tot mai mult, iar
independenţa ţării a fost asigurată. Tânărului stat de sine stătător se întindea din nou
asupra Severinului şi a teritoriilor cucerite de la tătari.
Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352 –1364), şi-a luat titlul de „singur
stăpânitor” (domn autocrat), adică independent, pe care aveau să-l poarte de acum înainte
toţi domnii Ţării Româneşti. Un alt semn al independenţei faţă de Ungaria l-a constituit
crearea Mitropoliei Ortodoxe a Ţării Româneşti, care depindea de patriarhul de la
Constantinopol. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu (1364-1377), a respins ultima
încercare maghiară de a cuceri Ţara Românească, iar în 1368 a încheiat un tratat cu
Ungaria, prin care se recunoştea suzeranitatea maghiară, regele maghiar acordând
domnului român Banatul de Severin şi Făgăraşul în calitate de feude81. Această relaţie de
vasalitate era prezentă între domn şi rege. Ea nu însemna şi închinarea ţării.
Întemeierea Moldovei
Teritoriul Moldovei a necesitat – în comparaţie cu Ţara Românească – un timp mai
îndelungat. Evoluţia formaţiunilor politice prestatale de aici a îngreunată de dominaţia
tătarilor. Descoperirea unor urme materiale, atestă această dominaţie – tezaurul de la
Oţeleni – această afirmaţie fiind susţinută şi de păstrarea unor termeni de origine tătară în
limba română cum este, spre exemplu, „tarkan”, adică scutire de vamă, precum şi a unor
toponimice: Tătărani, Tătărăşti etc.
În ciuda piedicilor în calea dezvoltării lor, formaţiunile politice româneşti dar nu şi-au
încetat existenţa. Pe lângă ştirile indirecte, care sub numele de „schismatici”,
„necredincioşi”, atestă populaţia românească din a doua jumătate a sec. XIII, s-au păstrat
şi dovezile directe despre români şi organizaţiile lor politice. La 1247, misionarul franciscan
Giovanni da Pian del Carpini întâlnea în drum spre curtea hanului tătar un voievod cu
numele Olaha, socotit de unii istorici un voievod român. De asemenea, sunt pomeniţi în
alte documente Blaci, foarte probabil în nordul Moldovei, în conflict cu rutenii ceea ce
presupune existenţa unei formaţiuni politice în aceste părţi. Aceste teritorii ca şi altele din
partea sudică a Moldovei, unde la 1228 este pomenită o „ţară a românilor”, erau sub
dominaţie mai mult nominală a tătarilor sau erau cu totul libere. Mai târziu, într-un episod
relatat de cronica rimată a lui Ottocar de Stiria, pentru anii 1307-1308, se pomeneşte
existenţa unui „voievod român” care era „domn” (herr) peste alţi feudali şi care stăpânea
„ţara românilor” peste munţi.
Consolidarea puterii politice a acestor formaţiuni, este rezultanta dezvoltării mai cu
seamă economice a teritoriilor moldovene. Succesele obţinute de statul feudal vecin – Ţara
Românească – au contribuit prin influenţa exercitată la grăbirea procesului de formare a
statului feudal moldovean. Acest proces s-a desfăşurat în deceniile 4-6 ale secolului al XIV-
lea, în condiţii destul de complexe.

81
Ibidem, p. 156-157
37
Între anii 1343 şi 1345, în părţile centrale şi nordice ale Moldovei se desfăşura un
război împotriva tătarilor, organizat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. În rândurile
puternicei armate trimise împotriva tătarilor se aflau şi românii maramureşeni sub comanda
voievodului lor Dragoş. Această armată a reuşit să-i respingă pe tătari, care se vor retrage
dincolo de Nistru, în câmpiile din nordul Mării Negre şi Crimeea. Pentru a preveni noi
incursiuni ale acestora la est de Carpaţi a fost organizată o marcă militară În fruntea acestei
mărci, ce-şi avea centrul la Baia, a fost instalat Dragoş („descălecatul lui Dragoş”). Acceptat
de feudalii locali interesaţi în lupta împotriva tătarilor, Dragoş reuşeşte să pună bazele unei
succesiuni ereditare în propria familie: Dragoş, fiul său Sas, iar fiul acestuia, Balc82.
Lupta feudalilor moldoveni faţă de regalitatea maghiară se declanşează în condiţiile
în care aceştia erau stânjeniţi tot mai mult din partea maghiară în înfăptuirea intereselor
lor. Vasalitatea faţă de coroana maghiară comporta anumite obligaţii de ordin personal şi
material. Apoi, feudalii maghiari şi transilvăneni, ce formau anturajul voievozilor, mai întâi
Sas, apoi Balc, erau ostili majorităţii feudalilor autohtoni83. La scurtă vreme această
adversitate a degenerat în conflict armat, în scurt timp conducerea luptei fiind preluată de
voievodul maramureşean Bogdan, un voievod puternic, după cum rezultă din descoperirea
de la Cuhea a curţii sale şi a bisericii voievodale. Acesta s-a remarcat prin împotrivirea faţă
de demersul coroanei maghiare de anulare a autonomiei Ţării Maramureşului şi de
organizare a comitatului. Forţele armate trimise împotriva lui l-au silit să treacă munţii în
Moldova, Bogdan s-a bucurat de o primire favorabilă din partea feudalilor locali
(„descălecatul lui Bogdan”) care îl recunosc, în 1359, drept voievod şi domn. Balc este
alungat, Moldova câştigându-şi independenţa, pe care reuşeşte să şi-o apere cu hotărâre
faţă de încercările repetate ale regelui Ludovic de Anjou de a o supune (1365)84.
Primii urmaşi ai lui Bogdan au intrat în legătură cu papalitatea de la care au căutat
sprijin împotriva Ungariei. În felul acesta se evita o „cruciadă” catolică împotriva
ortodocşilor de la est de Carpaţi. În 1387, pentru a avea un aliat în lupta împotriva
pretenţiilor Ungariei, voievodul Petru I Muşat (1377-1392), a recunoscut suzeranitatea
regelui polon Vladislav Jagello, printr-un act omagial dat în oraşul Lvov85. Tot în vreme lui
s-a încercat înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Moldovei, recunoscută abia în vremea lui
Alexandru cel Bun (1401-1432). De asemenea, se manifestă preocupări pentru organizarea
economică şi administrativă, creşte prosperitatea ţării, se bat primele monede
moldoveneşti. În timpul lui Roman I voievod (1391-1394), dispărând ultimele rămăşiţe ale
stăpânirii tătare din Moldova, este încorporată Ţara de Jos, sudul Moldovei. Astfel, Roman
se intitulează „voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până
la ţărmul mării”.
În ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi Mare, reţinem că aici nucleul statului l-a
constituit aşa numita „ţară a Cavarnei” care dobândeşte o autonomie tot mai pronunţată faţă
de Bizanţ în sec XIV. Începând cu anul 1346, în fruntea statului dobrogean sunt amintiţi
Balica, Dobrotici (care a primit titlul de despot şi care a intrat în conflict cu negustorii
genovezi din Vicina şi Chilia atunci când a procedat la extinderea autorităţii sale până la
ţărmul mării) şi Ivanco (în timpul căruia statul se dezvoltă din punct de vedere economic –
se bate monedă). În condiţiile agravării pericolului otoman, Dobrogea va intra, în timpul
domniei lui Mircea cel Bătrân, în componenţa statului muntean.
Situaţia economică şi prefacerile sociale
în prima jumătate mileniului II al erei creştine
Activităţile economice din cuprinsul teritoriului carpato-dunăreano-pontic
înregistrează progrese în jurul anului 1000, când se înregistrează şi un sensibil spor
demografic. Dealtfel, originile progresului medieval european în ansamblu are la bază
progresele tehnico-economice din lumea rurală, iar constituirea sau apariţia vieţii urbane,

82
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 210
83
L Polevoi, „Întemeierea statului moldovenesc medieval timpuriu. Primii domni ai Ţării Moldovei”, în Demir
Gragnev, Gheorghe V. Gonţa, Andrei I. Eşanu, Vlad I. Tcaci (sub redacţia), Istoria Moldovei din cele mai vechi
timpuri până în epoca modernă, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 69-70
84
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 158
85
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, op. cit., p. 267
38
cel de-al doilea element component al societăţii, s-a datorat dezvoltării vieţii rurale,
progresului realizat în sfera agrară86.
Economia românească din primele secole ale evului mediu a fost inegal dezvoltată în
ramurile ei. În mod firesc această situaţie se datorează pe de o parte condiţiilor naturale
diverse, resurselor, fertilităţii solurilor, căilor de transport, însă un rol aparte l-a jucat
influenţa factorului extern. Dominaţia temporară a neamurilor turanice în teritoriile est-
carpatice, pătrunderea maghiarilor în Transilvania, colonizarea saşilor şi a cavalerilor
teutoni, s-au răsfrânt şi asupra evoluţiei activităţilor şi structurilor economice87.
Cultivarea pământului
Agricultura a constituit întotdeauna ramura de bază a economiei făuritoare de
progres în toate timpurile. Ea a continuat să fie principala îndeletnicire a românilor. Datele
cele mai relevante în această privinţă sunt oferite de informaţiile de natură arheologică. Pe
teritoriul de astăzi al ţării noastre au fost descoperit un bogat inventar de piese şi unelte
agrare. Analiza lui reliefează varietatea de grâne cultivate, precum şi ocupaţii cum sunt
viticultura, grădinăritul, cultivarea plantelor textile.
Agricultura se practica mai ales pe văile râurilor şi pe coaste, în regiunile deluroase.
Folosirea brăzdarului de fier în locul aratrului de lemn a permis obţinerea unor producţii mai
mari. Mare parte a teritoriului ţării era acoperită de păduri, pregătirea terenului pentru
cultură realizându-se prin defrişări şi desţeleniri permanente. În curăturile obţinute cu
ajutorul focului, toporului sau plugului se cultiva grâu, mei, secară, orz. Din păcate,
sistemul de exploatare a pământului nu era foarte eficient. În spaţiul românesc, agricultura
a fost mult timp una extensivă, iar suprafeţele de cultură erau supuse unei exploatări
permanente, mai ales în zonele de câmpie. Prima recoltă, „în ţelină” era de obicei destul de
bogată, cea de-a doua „în prosie” era potrivită, a treia, obţinută prin arătura „în răprosie”
era foarte săracă, aşa încât pentru anul următor ţăranii erau nevoiţi să semene alte
terenuri defrişate. În afară de acest sistem de exploatare, numit „moină sălbatică”, se
practica şi moina reglementară, care presupunea alternarea dintre cereale şi iarbă, pe
acelaşi teren folosit an de an88.
Prin rotaţia sau asolamentul bienal se urmărea evitarea epuizării totale a rezervelor
nutritive ale solului. Cât priveşte sistemul de cultură cerealieră trienal, acesta nu poate fi
pus în discuţie pentru spaţiul românesc pentru perioada de început a epocii medievale. El
este utilizat abia începând cu secolul XIV-lea şi numai pe teritoriul Transilvaniei89.
Viticultura a devenit treptat o ramură specializată a agriculturii. Era răspândită în
spaţiul carpato-dunăreano-pontic încă din cele mai vechi timpuri. În secolele XIV-XV ea
aduce însemnate venituri stăpânilor feudali şi domniei, fiind obiectul mai multor dări, dintre
care una în bani, „perperul”, a reprezentat prima dare în bani din Ţara Românească.
Vinurile româneşti se numărau printre mărfurile româneşti care erau apreciate şi dincolo de
hotarele ţării90.
Creşterea animalelor
A fost cea de-a doua ocupaţie de bază a românilor în acest interval de timp. În mod
firesc între cultura plantelor şi creşterea animalelor există o strânsă reciprocitate. Creşterea
animalelor, atât pentru hrană, cât şi pentru muncă sau comercializare nu se putea dezvolta
fără o bază cerealieră şi furajeră corespunzătoare, aşa cum la dezvoltarea culturii plantelor
de câmp o importanţă aparte a avut-o utilizarea forţei animalelor.
Dacă pentru perioada de început a evului mediu în spaţiul românesc creşterea
animalelor este relativ greu de documentat, ulterior se constată că această ocupaţie
constituia unul din principalele surse de venit pentru Ţările Române. Călătorii străini au

86
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor.
Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 159.
87
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 15
88
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
89
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor.
Genezele româneşti, coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 170
90
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
39
lăsat numeroase informaţii referitoare la mulţimea şi calitatea animalelor din acest areal.
Primele privilegii comerciale acordate Braşovului şi Liovului de domnii Ţării Româneşti şi
Moldovei menţionează vitele ca principal articol de export al provinciilor de la sud şi est de
Carpaţi91.
În cadrul creşterii animalelor trebuie inclus şi păstoritul sedentar, integrat în cadrul
gospodăriei ţărăneşti, precum şi păstoritul itinerant cu diferite forme (deplasările păstorilor
cu turmele de oi pe mici distanţe în jurul aşezărilor, în funcţie de anotimp şi de posibilităţile
de hrană, sau transhumanţa limitată din punct de vedere economic)92.
Exploatarea bogăţiilor miniere
Este bine reprezentată mai ales în Transilvania, sarea, aurul, argintul şi fierul fiind
exploatate în cantităţi mari. Dealtfel, exploatarea acestor resurse a fost, după cum o
dovedeşte şi terminologia de limbă latină uzitată în acest domeniu, neîntreruptă din
vremea stăpânirii romane. Resursele miniere erau considerate ca aparţinând conducătorului
statului în virtutea aşa-numitelor „drepturi regaliene”, însă au exista şi cazuri când
exploatarea lor a fost concesionată.
Fierul era exploatat în Transilvania la Rimetea, Hunedoara, Ghelar şi Teliuc. În Ţara
Românească la Baia de Fier, iar în Moldova la Negoieşti-Neamţ, Baia şi în alte părţi.
Folosirea morilor de apă în activităţile de minerit, mai întâi în Transilvania, apoi, la sfârşitul
secolului al XIV-lea şi începutul celui următor, în Ţara Românească (Baia de Aramă) şi
Moldova (Baia), precum şi perfecţionarea cuptoarelor de redus minereul au determinat
creşterea producţiei în acest domeniu93. O amploare deosebită, mai ales în Ţara
Românească şi Moldova, a căpătat exploatarea sării, în acest caz producţia depăşind nevoia
satisfacerii necesarul intern, ea fiind exportată în Peninsula Balcanică, Polonia şi Ucraina. În
Ţara Românească, pe lângă sarea de la Ocnele Mari, se exploata în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân şi arama, la Bratilov, lângă Baia de Aramă94.
Meşteşugurile şi comerţul
În perioada de debut a feudalismului, meşteşugurile reprezentau practic o anexă a
agriculturii. Într-o etapă ulterioară ele se desprind de agricultură, meşteşugarii părăsind
ocupaţiile agrare. În secolul al XI-lea şi prima jumătate a secolului al XII-lea, majoritatea
meşteşugarilor activau exclusiv în folosul comunităţilor din care făceau parte sau pentru
curtea feudalului, dacă se aflau în situaţia de dependenţă faţă de acesta. Informaţiile de
care dispunem referitoare la activitatea meşteşugărească din această perioadă atestă o
destul de mare varietate, mai ales în zona Transilvaniei, putând fi satisfăcute nevoile de
îmbrăcăminte (cojocari, tăbăcari, cizmari, piuari), de locuinţă şi unelte agricole (lemnari-
strungari, fierari, dogari, olari), de hrană (morari, pitari). Descoperirea a numeroase
obiecte meşteşugăreşti la Şelimbăr, specifice secolului XIII, pune în evidenţă dezvoltarea
accentuată a fierăriei95.
În perioada următoare, activitatea meşteşugărească a suferit transformări cantitative
importante şi diversificări ale ramurilor artizanale de bază, perfecţionări ale tehnologiei
tradiţionale prin receptări de procedee şi metode de muncă adaptate la condiţiile societăţii
autohtone96. Dezvoltarea meşteşugurilor a influenţat major procesul de apariţie şi dezvoltare
a oraşelor. În Transilvania, spre exemplu, în prima jumătate a secolului al XIII-lea sunt
amintite în documente oraşele Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Oradea, Rodna, care însă au fost
distruse cu ocazia marii invazii tătaro-mongole (1241), fiind refăcute în a doua jumătate a
secolului şi mai ales în secolul al XIV-lea97.

91
Ibidem
92
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor.
Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, p. 171
93
I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 77
94
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131
95
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei,, p. 88
96
Şt. Pascu, Gh. D. Teodor, O. Iliescu, „Dinamica structurilor demo-economice...”, în Istoria Românilor.
Genezele româneşti coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 181.
97
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, p. 88
40
În spaţiul românesc meşteşugurile au cunoscut însă o dezvoltare inegală. Aşa cum
arătam mai devreme, în Transilvania, mai puţin expusă atacurilor din exterior (turceşti,
tătăreşti) şi măsurilor luate de factorul politic (colonizarea saşilor), oraşele şi meşteşugurile
au atins un nivel superior de dezvoltare în secolele XIV-XV, comparativ cu Ţara
Românească şi Moldova. Ulterior, prin iniţiativele întreprinse dinspre instituţia domnească,
s-au înregistrat progrese planul creaţiei meşteşugăreşti şi în spaţiul românesc
extracarpatic, cu toate că târgurile şi oraşele de aici au păstrat încă elemente de economie
rurală şi s-au afirmat în primul rând ca centre ale schimbului şi abia apoi ca centre ale
producţiei meşteşugăreşti98.
În secolul al XIV-lea populaţia oraşelor mari transilvane – Cluj, Sibiu, Braşov,
Bistriţa, Sighişoara, Oradea – a părăsit în cea mai mare parte agricultura practicând tot mai
mult îndeletniciri orăşeneşti propriu-zise de meşteşugari şi negustori. Ei păstrează totuşi
locurile de păşunat şi fânaţ, arăturile, viile, pe care le lucrează cu ajutorul jelerilor şi
oamenilor fugiţi de pe domeniile feudale99.
Oraşele transilvane erau populate de maghiari, saşi şi români. De reţinut este faptul că
datorită politicii regale (într-o primă fază) şi patriciatului aflat la conducerea acestora, după
obţinerea autonomiei, românilor li s-au pus piedici în ce priveşte stabilirea lor înlăuntrul
zidurilor acestora. Cu toate acestea, românii se aşează la început la marginea şi apoi în
interiorul oraşelor100.
În ceea ce priveşte oraşele de la est şi sud de Carpaţi, reţin atenţia prin rolul pe care
l-au jucat în perioada respectivă: Suceava, Baia, Chilia, Cetatea Albă, Curtea de Argeş,
Câmpulungul, Giurgiu.
Dezvoltarea meşteşugurilor a impus organizarea lor în bresle. Breasla reprezintă o
asociaţie alcătuită din meşterii patroni care aveau interese economice comune şi care
lucrau în aceeaşi branşă sau în branşe înrudite. Ele se organizează mai devreme în
Transilvania în secolul al XIV-lea. Statutele lor reglementau toate problemele legate de
activitatea meşterilor (apărarea împotriva concurenţei, a ameninţărilor nobililor,
modalitatea de primire a unor noi membri etc) şi demonstrează că alcătuirea breslelor a
fost realizată la o dată anterioară elaborării acestor statute, deoarece în cuprinsul lor se
vorbeşte despre unele „rânduieli” mai vechi101.
Breslele din Transilvania apar în documente sub diverse denumiri: frăţii
(„fraternitates”), societăţi („societates”), asociaţii („confederationes”), comunităţi
(„communitates”), bresle („cahae”, „cehek”, „Zünfte”) şi au ajuns să joace un rol tot mai
important în evoluţia oraşelor, acaparând treptat conducerea acestora îndepărtând-o pe
aceea a feudalilor. Apoi, vor lupta pentru ca oraşele să fie incluse în sistemul politic al
ţării102.
Dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi bogatele resurse din spaţiul românesc au
determinat firesc dezvoltarea comerţului. Între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova
legăturile comerciale erau permanente şi s-au derulat mai ales prin cele trei centre
meşteşugăreşti de margine: Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Apoi, nu trebuie uitat faptul că spaţiul
românesc era traversat în aceste vremuri de importante artere comerciale ale vremii, care
făceau legătura dintre nordul şi sudul continentului european, precum şi cele care legau
Europa apuseană şi centrală de ţărmurile Mării Negre, Peninsula Balcanică şi chiar
continentul asiatic, comerţul de tranzit aducând importante beneficii Ţărilor Române.
Oraşele aşezate la întretăierea acestora, cum au fost de pildă Chilia şi Cetatea Albă, au
jucat un rol aparte în dezvoltarea economică a spaţiului românesc103.
Dezvoltarea activităţilor comerciale a fost influenţată şi de politica promovată de
domnie. Astfel, instituţia domniei încheie tratate cu negustorii din marile centre comerciale
oferindu-le o serie de privilegii.

98
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 131-132.
99
P. Constantinescu-Iaşi, Em. Condurachi, C Daicoviciu...D. Prodan (coord), Istoria Romîniei, p. 228
100
Ibidem, p. 228
101
Ibidem, p. 230.
102
Ibidem, p. 232-233
103
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 132
41
În directă relaţie cu activităţile comerciale s-a dezvoltat circulaţia monetară. Pe
cuprinsul Ţărilor Române au circulat atât monede străine (perperi, ducaţi, florini, groşi,
zloţi) cât şi româneşti. Majoritatea lor sunt de argint, iar emisiunea de monedă a început în
Ţara Românească în timpul lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377), iar în Moldova în vremea lui
Petru Muşat (1374-1391)104.
Cu toate acestea comerţul, atât cel intern cât şi cel de tranzit, a avut de suferit de pe
urma numeroaselor taxe vamale percepute atât la graniţă cât şi în interior (din partea
domniei, mănăstirilor sau boierilor). În Moldova şi Ţara Românească, oraşele erau direct
subordonate instituţiei centrale, dezvoltarea lor fiind favorizată (acordarea de privilegii,
scutiri de diverse taxe etc.) doar în măsura în care prin ele se asigurau venituri importante
pentru vistierie.
Accentuarea diferenţierilor sociale
În prima jumătate a mileniului al II-lea d.Hr. se conturează clar cele două mari
categorii sociale: a privilegiaţilor, ce includea pe feudali (laici şi clerici), patriciatul
orăşenesc, şi a producătorilor de bunuri materiale care includea ţărănimea liberă şi
dependentă, orăşenii de rând, lucrătorii de la ocne şi mine105.
Acest proces îşi are originile în primele decenii ale secolului al XIII-lea când se
intensifică procesul de destrămare a obştilor rurale teritoriale şi de cotropire a acestora de
către marii stăpânitori de pământ. Aceştia din urmă îşi impun treptat autoritatea asupra
comunităţilor rurale prin multiple şi variate procedee, procesul fiind constatat mai ales în
Transilvania106. Această ofensivă asupra obştilor săteşti s-a desfăşurat mai ales în
perioadele de linişte la hotare, presiunea puterii centrale şi a feudalilor fiind mai puţin
prezentă în cazul unor invazii dinspre sud sau est. Firesc, în caz de primejdie se urmărea să
fie cointeresată la efortul de apărare populaţia românească, printr-o anume „îngăduinţa”
arătată faţă de formele de viaţă tradiţionale.
Treptat însă, puterea centrală, sprijinită de feudali laici şi clerici, uneori şi de cnezi,
reuşeşte să acapareze pământurile obştilor care erau acordate sub formă de danie
oamenilor de credinţă. Desfăşurarea acestui proces nu a fost una uniformă, în unele zone
rezistenţa obştilor fiind de natură să-l încetinească. Dealtfel, supravieţuirea instituţiilor
româneşti este ulterior reflectată de organizarea administrativ-teritorială sub forma
districtelor, care se bucurau de autonomie internă recunoscută sau obţinută de la
oficialitate107.
În cuprinsul teritoriului românesc de la est şi sud de Carpaţi, procesul de feudalizare a
societăţii româneşti s-a desfăşurat mai lent, constituirea marilor domenii, a ierarhiei feudale
producându-se mai târziu. La aceasta situaţie a contribuit şi starea de vasalitate faţă de
coroana maghiară în care se aflau ţările şi voievodatele româneşti din acest areal, care
potrivit uzanţelor vremii nu permiteau danii ale liderilor locali către cei apropiaţi, fiind blocat
astfel procesul constituirii marilor domenii108. Ulterior, după constituirea statului feudal de
sine stătător, procesul urmează acelaşi curs ca şi în Transilvania, deşi se menţine mult timp
o importantă categorie a ţărănimii libere.
Cât priveşte ţărănimea aservită, se disting mai multe categorii. Cea mai mare parte
a ei (şerbi, iobagi) avea gospodării proprii (sesii, delniţe), precum şi animale, având drept
de posesiune ereditară asupra gospodăriei şi de proprietate deplină asupra animalelor şi
uneltelor agricole. O altă categorie era reprezentată de ţăranii lipsiţi de gospodărie (jelerii,
săracii). Aceştia aveau o situaţie asemănătoare cu aceea a slugilor de curte, care erau
lipsiţi cu totul de mijloace de producţie. Cea mai umilă categorie era aceea a robilor (în
dispariţie în zona transilvană prin asimilarea lor cu slugile de curte) al căror număr este
într-o continuă creştere în Moldova şi Ţara Românească109.

104
Ibidem
105
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 112
106
Şt. Pascu, Şt. Olteanu, „Structuri sociale; consolidarea relaţiilor feudale” în Istoria Românilor. Genezele
româneşti, coordonatori Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu, vol. III, p. 547.
107
Ibidem, p. 548-550.
108
Ibidem, p. 553
109
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 112
42
Obligaţiile ţărănimii faţă de stat sau stăpânii feudali au fost, la rândul lor, rezultatul
unui proces îndelungat. Faţă de stat (domnie sau regalitate), ţărănimea, indiferent dacă era
aservită sau liberă, datora o parte din produsele agricole, câlba sau găleata în Ţara
Românească, ilişul în Moldova, dijma în Transilvania. La aceasta se adăuga vinăricitul în
Ţara Românească, deseatina în vin în Moldova şi dijma în vin în Transilvania. Din oi, porci şi
stupi, datora darea ce purta denumirea de vamă, deseatină, gorştină. La acestea se
adăuga oieritul şi darea oilor. În funcţie de mărimea gospodăriei se plătea şi o dare în bani.
Pe lângă toate aceste dări, ţăranii aveau obligaţia de a muncii la coasă, la reparatul morilor
şi iazurilor şi la cărăuşie. Ţărănimea dependentă era obligată la dări asemănătoare şi faţă
de stăpânii feudali110.
Pe măsura trecerii timpului se înregistrează tendinţa creşterii dărilor atât faţă de
stat, cât şi faţă de stăpânii feudali, determinând reacţia ţărănimii care s-a manifestat prin
diverse forme de luptă ce au culminat cu răscoalele ţărăneşti, cea mai importantă din
această perioadă fiind aceea de la Bobâlna din 1437-1438.
De cealaltă parte, clasa feudală din Ţările Române întrunea aceleaşi trăsături cu
feudalitatea din celelalte ţări europene, stăpânind moşii şi sate, beneficiind de privilegii
largi din punct de vedere social-politic, obligând ţărănimea dependentă la presarea
obligaţiilor în muncă şi plata dărilor etc. Şi din acest punct de vedere, avem de-a face cu o
etapă superioară de evoluţie în Transilvania, unde feudali aveau un statut mai apropiat de
al acelora din ţările central europene, în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei evoluţia fiind
ceva mai lentă. În plus, presiunea tot mai accentuată a Porţii otomane a determinat aici o
permanentă adaptare la noile realităţi111.

110
Ibidem, p. 114.
111
Ibidem, p. 113.
43
ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
Feudalismul desemnează este un sistem de organizare a societăţii care se întemeiază
pe proprietatea asupra pământului şi pe relaţiile de dependenţă dintre oameni, fiind specific
Europei medievale, numele său derivând de la termenul feudă (feud), care desemna
bunurile mobile şi imobile donate de o căpetenie soldaţilor săi în schimbul serviciilor aduse.
Pe baza acestui aspect material s-a ridicat un sistem complex de relaţii personale112. Feuda
(feudul), iniţial viageră, a devenit ereditară, astfel încât deţinătorii ei puteau la rândul lor
să acorde feude celor inferiori lor, legându-i prin jurământ. În acest fel, societatea feudală
este construită asemenea unei piramide, din nivele succesive de seniori şi vasali.
În studierea feudalismului trebuie să se ţină seama de faptul că nu toate popoarele au
ajuns la feudalism pe aceeaşi cale. Feudalismul nu s-a născut peste tot din destrămarea
orânduirii sclavagiste; în multe ţări s-a ajuns la feudalism prin descompunerea orânduirii
gentilice, fără să se mai parcurgă stadiul sclavagist al dezvoltării sociale; în altele, feudalismul
s-a născut pe ruinele societăţii sclavagiste neajunsă la deplina maturizare, în sânul căreia
coexistau elemente ale societăţii gentilice.
Instituţia supremă, sinteza tuturor instituţiilor, este statul, în diferitele sale forme de
organizare: imperiu, regat, ducat, voievodat, ţarat etc. Statul putea fi independent şi
suveran sau putea fi vasalul altui stat. Sistemul de suzeranitate-vasalitate existent între
oamenii societăţii medievale exista şi între state.
În fruntea statului medieval era monarhul, care, de asemenea, purta diferite
denumiri în raport de forma de organizare: împărat, rege, principe, duce, voievod, domn,
ţar etc. În concepţia medievală, monarhul era conducătorul suprem al statului, cu
prerogative numeroase şi importante: şeful suprem al administraţiei, al armatei, de multe
ori al bisericii, al politicii interne şi externe, stăpânul ţării şi al populaţiei din ţara
respectivă. Toţi locuitorii ţării îi datorau supunere şi ascultare. Pentru a-şi exercita în
deplinătatea lor asemenea prerogative, monarhii medievali, sprijiniţi de biserică, se
socoteau reprezentanţii puterii divine, erau cinstiţi ca seniori supremi şi erau numiţi astfel:
seniori, lorzi, domni. Caracterul sacru al monarhiei a fost pus în valoare şi de simbolurile
investirii în funcţie: sceptrul, coroana, mantaua de hermină, mâna dreptăţii. Apoi, aceasta
a fost susţinută şi de credinţa mulţimii în puterea vindecătoare (prin simpla atingere) a
regilor, mai cu seamă în cazul unor boli evident incurabile în epocă, precum scrofulele
(tuberculoza inghinală) – regii taumaturgi (regii vindecători).
Succesiunea la tron în evul mediu era în general electiv-ereditară. Monarhii erau aleşi
de adunările reprezentative din ţara respectivă, cel puţin teoretic şi formal, dar numai dintre
membrii familiei domnitoare. De asemenea, a fost generalizat principiul moştenirii tronului de
către primul născut, adică de cel mai mare dintre copiii de sex bărbătesc (principiul
primogeniturii). Alegerea în acest caz se mărginea la recunoaşterea succesorului prin formele
de supunere şi ascultare, adică „omagiul” de vasalitate.
Ţara Românească şi Moldova au fost monarhii electiv-ereditare. Conducătorul statului
purta numele de domn, din lat. „dominus”, era ales de o instituţie reprezentativă a ţării
(Adunarea ţării), din os domnesc (dintre membrii mai apropiaţi sau îndepărtaţi ai familiei
domnitoare). Astfel puteau ajunge domni toţi cei care proveneau din os domnesc: copii, fraţi,
rude, copii din flori).
Domnul se deosebeşte total de practica întâlnită în statele catolice apusene, unde
funcţiona principiul primogeniturii masculine. Pentru a evita luptele dinastice la moartea
lor, domnii obişnuiau să-şi asocieze încă din timpul vieţii, pe unul sau altul dintre fiii
preferaţi. Astfel, şi-au putut impune dorinţa domnii mai autoritari: Basarab I, care asociază
la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru; Mircea cel Bătrân – Mihail; Ştefan cel Mare –
Bogdan III; Mihai Viteazul – Nicolae Pătraşcu;

112
Enciclopedia de istorie universală, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 613
44
Prerogativele domnului
Prerogativele domnului rezultă din titulatura pe care o adoptă domnii români în
documentele medievale. Formula de introducere în titulatura acestora este: „Iω („Io”) din
mila lui Dumnezeu, domn şi mare voievod, singur stăpânitor…”
„Iωω“ („Io”, „Ioannes” – reprezentantul sau alesul lui D-zeu) este un termen pe
care-l îl întâlnim în titulatura bizantină, la fel cum la bulgari termenul Ştefan („ încoronatul
lui D-zeu”) a fost purtat de toţi despoţii sârbi. În Bizanţ, prin Ioannes se dorea sublinierea
rolului împăratului ca reprezentant al lui D-zeu pe Pământ (teocraţie). În cazul lui Ioan
Basarab avem de-a face cu o asociere. El se intitulează „alesul lui D-zeu” , nefiind un
simplu voievod ci datorită sursei divine a puterii sale, va domni şi asupra celorlalţi
voievozi113.
„…din mila lui Dumnezeu…”
Expresia subliniază aceeaşi concepţie teocratică şi religioasă despre originea de drept
divin a puterii domnului. Cât priveşte voievodul din Transilvania, el fiind un mare dregător
al regatului (al 3-4-lea în ierarhie: Palatinul curţii, banul Croaţiei) numit de regele Ungariei,
autoritatea lui nu era considerată de drept divin ci, din graţie cerească. Regele Ungariei se
intitula din graţia lui Dumnezeu („Dei gratia rex Hungaria”)
„…mare voievod…”
Prezenţa acestei formule ne sugerează modalitatea de constituire a noului stat
medieval, rezultat prin unirea mai multor voievodate şi cnezate. Voievodul este conducător
suprem al oastei. În această calitate, singur marele voievod avea dreptul să comande
oastea în numele propriu sau putea delega conducerea unui mare dregător sau simplu
boier (excepţie) Voievodul este folosit în calitate de conducător şi nu militar. La slavi
boierul care este numit pentru a conduce o campanie a avut calitatea de voievod şi
conducea oastea în numele cneazului.
Spre a-l deosebi pe Domnul în exerciţiul funcţiunii de asociatul la domnie, primul –
mare voievod, asociatul – voievod sau micul voievod; ex. Mircea cel Bătrân – mare
voievod, Mihail – voievod;
În cazul voievodului Transilvaniei, teoretic acesta era numit de rege dintre dregătorii
devotaţi coroanei maghiare. Cu toate că regalitatea a încercat să limiteze puterea
voievozilor Transilvaniei, au existat situaţii când aceştia din urmă au constituit adevărate
dinastii. Voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare, dar în anumite etape
istorice autoritatea lui se va diminua. Aşa a fost cazul celor şapte comitate – Solnocul
Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnave – unde autoritatea lui a fost
retricţionată datorită statutului privilegiat acordat de regii maghiari saşilor şi secuilor,
precum şi a Almaşului şi Făgăraşului care au intrat temporar în hotarele Ţării Româneşti114.
„…Domn…”
Specifică atributul de stăpân absolut al teritoriilor şi supuşilor săi. În calitate de
stăpân al teritoriului, deţinea „dominium eminens”, un drept suprapus de proprietate
asupra întregii ţări. În această calitate era singurul care putea să facă danii, după cum tot
el putea să le anuleze prin formula retractului feudal. Daniile erau făcute mănăstirilor şi
marilor boieri pentru slujbele aduse domniei. Singur domnul avea dreptul să dea hrisovul
solemn prin care erau confirmate aceste stăpâniri. Retractul feudal al moşiilor dăruite de
domn intervenea în caz de infidelitate, crimă, hiclenie. Acest drept era justificat întrucât
daniile domneşti erau condiţionate de slujbă militară faţă de domn, neîndeplinirea
obligativităţilor atrăgea după sine retractul sau luarea moşiei115.
Tot în calitate de domn, de stăpân al teritoriului, conducătorul ţării era singurul care
avea drept la bogăţiile subsolului (mine, ocne de sare etc.) care erau venituri domneşti. De
asemenea, domnul avea dreptul de percepere a vămi.
În calitate de stăpân al locuitorilor ţării, domnul deţinea autoritatea supremă
executivă, judecătorească şi legislativă, numea în şi revoca din funcţii pe marii dregători.

113
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p.172
114
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-
1456)”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 256
115
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit,, p. 172
45
Funcţiile de mari dregători erau ocupate de mari boieri care, la rândul lor, aveau subalterni.
Domnul era singurul care putea judeca în ultimă instanţă. Nu se făcea recurs peste
hotărârea domnului. Dreptatea era împărţită în numele domnului. Ca deţinător al
prerogativelor legislative, domnul avea drept de iniţiativă legislativă şi în general orice
poruncă sau dispoziţie domnească dobândea caracter de lege.
În cazul voievodului Transilvaniei, acesta era lipsit de prerogativa donaţională pe care
o avea doar regele Ungariei, voievodul însuşi fiind beneficiarul unor acte de danie din partea
regelui. În ceea ce priveşte atribuţiile juridice, peste scaunul de judecată al voievodatului
Transilvaniei care se ţinea la „octavele” unor sărbători ( a opta zi după unele sărbători), cei
nemulţumiţi (nobilii) puteau face apel la judecata regelui116. De reţinut totodată, este faptul
că voievodul Transilvaniei nu avea drept de iniţiativă legislativă, care era rezervat regelui
maghiar, suzeranul său.
„…singur stăpânitor…”
Expresia are menirea de a sublinia egalitatea deplină a domnului în raport cu ceilalţi
suverani. Această parte poate lipsi din titlul domnesc în cazul actelor interne (hrisoavelor de
danii) dar, era de nelipsită în tratatele internaţionale pe care le încheia domnul (tratate
militare, privilegii comerciale etc.). Ca suveran, domnul avea drept să trimită şi să primească
soli, să ducă tratative cu alţi suverani să încheie tratate de alianţă, privilegii etc.
Aceleaşi prerogative le avea şi regele Ungariei. În schimb, voievodul Transilvaniei nu
dispunea de asemenea prerogative, el trebuind să se supună şi să respecte prevederile
tratatelor încheiate de stăpânul său, regele. De asemenea, la poruncă regească, voievodul
transilvan trebuia să se îngrijească de găzduirea soliilor în trecere.
Sfatul domnesc
Sfatul domnesc constituie, alături de domn şi Adunarea ţării, una din instituţiile
centrale. El are menirea de a întări hotărârea domnească. Iniţial a fost format iniţial din
mari boieri, cu şi fără dregătorii, dar, treptat, se ajunge ca membrii Sfatului domnesc să fie
numai boieri cu dregătorii. În cazul Ţării Româneşti, spre exemplu, acest proces se
definitivează spre sfârşitul secolului al XV-lea117. La slavi, sfatul domnesc poet avea un rol
mai important, putând chiar subordona domnia.
Sfatul domnesc era instituţia consultativă a domniei, funcţionând în virtutea
principiului „ concilium et auxilium”.
Dintre membrii sfatului domnesc, deţinând mari dregătorii se detaşează în cazul Ţării
Româneşti şi al Moldovei banul Olteniei şi, respectiv, portarul de Suceava.
Banul Olteniei (Ţara Românească) era cel mai mare dregător după domn, cu o
jurisdicţie proprie asupra celor 5 judeţe din dreapta Oltului. El era cel care prezida scaunul
de judecată al băniei de la Craiova. Autoritatea lărgită şi individualitatea judeţelor din
Oltenie sugerează într-o anumită măsură începuturile dualiste ale statului medieval Ţara
Românească. Puterea acestuia, ca mare dregător apare este atestată documentar abia prin
secolul al XVII-lea, dar e probabil că el a existat şi în perioada anterioară. Este
binecunoscut faptul că în urma trecerii Banatului de Severin în cuprinsul Ţării Româneşti
(sfârşitul secolul XIII), unii dintre voievozii munteni au adoptat şi titlul de Ban de Severin.
În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un dregător domnesc de rang înalt poartă acest
titlu. La sfârşitul secolului al XV-lea acesta este din nou atestat documentar. Pentru
intervalul de timp în care dregătorul nu mai este pomenit în hrisoave, în locul său sunt
amintiţi slujitori cu acelaşi nume în Oltenia, dar exercitându-şi autoritatea asupra unui
teritoriu mai restrâns, abia ulterior atribuţiile banului Oltenie impunându-se în raport cu
celelalte dregătorii118.
Similar banului Olteniei din Ţara Românească, în Moldova portarul de Suceava este
cel mai mare dregător după domn, având dublă calitate: de vornic al curţii domneşti din
cetatea Sucevei şi pârcălab (comandant) al cetăţii Sucevei.

116
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-
1456)”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 268
117
Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 272
118
Ibidem, p. 276
46
Dintre dregătoriile prezente în sfatul domnesc mai reţin atenţia119:
- vistiernicul – dregătorul care se ocupa cu veniturile şi cheltuielile domneşti,
ţinând evidenţele în catastife. Numele de vistier vine de la vestiarium (numele garderobei
imperiale în Bizanţ). De regulă, vistiernicii trebuiau să aibă cunoştinţe de carte pentru a
întocmi şi a păstra evidenţele scripturistice ale încasărilor şi cheltuielilor de dări;
- marele logofăt – şeful cancelariei domneşti, cunoscător de carte şi al dreptului
vremii, trebuia să verifice actele cu caracter juridic (de danie). Era păstrătorul sigiliului
domnesc, pe care-l aplica pe actele redactate în cancelarie;
- marele vornic (Ţara Românească) – conducătorul curţii. Această dregătorie lipsea
din Suceava, deoarece acolo funcţia era îndeplinită de Portarul Sucevei. În Moldova erau
doi vornici: vornicul Ţării de Sus şi vornicul Ţării de Jos ceea ce aminteşte de
începuturile duale ale statului când a existat o ţară de Sus, pe cursul râului Moldova, şi o
Ţară de Jos, cu centrul la Cetatea Albă. În actul din 1393, Roman I se intitulează stăpân al
ţării de la munte la mare, rezultând de aici unirea celor două ţări.
- postelnicul – sfătuitorul de taină al domnului. Acesta era slujitorul intim, cel mai
apropiat şi de încredere care, printre altele avea în subordine şi serviciul iscoadelor;
- spătarul– purtătorul însemnelor domneşti şi ale armelor domnului la ceremonii;
- stolnicul – marele dregător care se ocupa de masa domnească; asigura curtea cu
alimente, degusta primul bucatele domneşti;
- paharnicul – aproviziona curtea domenească cu vinuri şi supraveghea servirea
băuturii la masă;
- comisul – şef al hergheliei domneşti
Pe măsură ce atribuţiile centrale au devenit mai complexe, numărul subordonaţilor
dregătorilor s-a mărit. Totodată s-au efectuat ierarhizări.
În Transilvania a lipsit un sfat voievodal, existând doar câţiva familiari ai
voievodului (dregători personali). Pentru epoca voievodatului, echivalentul sfatului
domnesc îl constituie consiliul regal.
Adunarea ţării
Din rândul instituţiilor centrale au făcut parte şi instituţiile reprezentative pe stări
precum: Adunarea ţării (în Ţara Românească şi Moldova), adunările generale nobiliare (în
Transilvania). Ambele sunt instituţii reprezentative pe stări în care au intrat la început
reprezentanţi ai categoriilor privilegiate şi libere, iar mai apoi doar cei ai privilegiaţilor.
Aceste adunări aveau rol în alegerea domnului, precum şi în luarea unor hotărâri de
importanţă deosebită pentru ţară. Totodată, aceleaşi adunări puteau hotărî schimbarea
sistemului fiscal sau militar.
În Transilvania, Adunarea generală a nobililor cuprindea la început şi reprezentanţi ai
românilor. Ea avea mai cu seamă atribuţii judecătoreşti. Astfel, după ce în anul 1228 este
numită pentru prima dată adunarea ţării, la 1291 sunt primiţi şi reprezentanţii românilor
din Făgăraş. Prin diplomele regale din 1366, regele Ungariei, Ludovic I, a luat măsuri prin
care a încercat pe de o parte să readucă la supunere cele două state româneşti din afara
arcului carpatic, iar pe de altă parte să reglementeze statutul românilor din cuprinsul
regatului. Chiar dacă pe moment ele nu au avut efectul scontat, în timp ele au limitat
numărul stărilor transilvane la trei cu excluderea românilor şi ortodocşilor din sistemul
politic, întrucât calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism120. După
1437, când la 16 septembrie, prin înţelegerea de la Căpâlna, s-au pus bazele Unio Trium
Nationum (naţiunea politică a nobililor, saşilor şi secuilor), noua denumire a instituţiei în
cauză este de congregaţie generală nobiliară. Ulterior, Reforma religioasă a determinat o
modificări în sistemul constituţional transilvan, dieta legalizând în 1557 luteranismul, în
1564 calvinismul şi în 1571 unitarianismul, care împreună cu catolicismul vor forma
sistemul celor patru religii recepte121.

119
Ibidem, p. 277 - 286
120
Ioan-Aurel Pop, „Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-
1456)”, în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 264
121
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 209
47
Organizarea judecătorească122
Organizarea judecătorească cuprinde două elemente constitutive:
- dreptul cu totalitatea normelor şi regulamentelor juridice;
- instituţiile juridice sau scaunele de judecată;
Iniţial dreptul a cuprins o sume de cutume sau obiceiuri la care s-a adăugat, cu
timpul, după constituirea statelor medievale, dreptul scris. În timp s-a restrâns dreptul
cutumiar în favoarea dreptului scris, organizator al normelor şi practicilor juridice.
Interesant este de subliniat că în dreptul medieval funcţiona principiul personalităţii legilor.
Astfel, individul era judecat după normele dreptului comunităţii căreia îi aparţinea: nobilul –
după dreptul nobiliar, românul – după dreptul românesc (jus valachus) etc.
Organizarea judecătorească a urmat îndeaproape organizarea administrativă.
Ierarhia instanţelor de judecată era următoarea:
- instanţa de judecată domnească sau regească;
- instanţa de judecată comitatensă, instanţa de judecată de judecată al ţinutului
(Moldova)/judeţului (Ţara Românească). Scaunul de judecată al secuilor şi saşilor (ocupa
poziţia similară celor comitatense); exista posibilitatea de apel de la instanţa de judecată al
unui scaun la judecata scaunului central din Sibiu, respectiv la judecătorul scaunului
general al celor 5 scaune secuieşti şi de aici la rege;
- instanţele de judecată districtuală şi cnezială (în cazul Transilvaniei)
- instanţele de judecată domeniale;
- forurile de judecată ale oraşelor şi cele ale târgurilor;
- instanţele de judecată bisericeşti;
- scaunele de judecată săteşti;
În ceea ce priveşte evoluţia dreptului scris, este de menţionat că începând cu anul
1517 în spaţiul transilvan se aplica ansamblul de legi grupate în Tripartitum-ul lui Werböczi,
care a fost completat în 1553 cu Aprobatae Constitutiones iar din anul 1689 cu Compilate
Constitutiones. În Ţara Românească dreptul scris s-a impus prin „Pravila Împărătească” a
lui Vasile Lupu (1646), respectiv „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652, Târgovişte).

Jurisdicţiile comune
Justiţia cuprinde totalitatea organelor şi activităţilor ce urmăresc împărţirea dreptăţii.
Termenul justiţie îşi face apariţia în limba română în secolul al XIX-lea. În secolul al XVII-
lea sunt folosiţi în documentele în limba română termenii: "drept, dreptate şi judecată cu
sensul de activitate judecătorească, sau se spunea, fară conceptualizare, să-şi caute sau să
se cerceteze, obiectul fiind la sine înţeles. Încă din secolele anterioare expresiile de a lua (a
da) lege însemnau modalitatea tradiţională de a pune în mişcare aplicarea legii, împărţirea
dreptăţii.
În orâduirea feudală justiţia a fost exercitată în Ţara Românească şi Moldova de
următoarele organe : domnul, divanul (din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi
departamentele); anumiţi dregători, centrali sau locali, în cadrul funcţiunii lor sau prin
delegaţie dată de domn; anumite organe de conducere a oraşului şi de breaslă orăşenească
(justiţia orăşenească); stăpânul feudal (laic sau ecleziastic), în ceea ce priveşte oamenii de
sub puterea lui; megieşii sau oamenii buni şi bătrâni (justiţia obştii libere); clericii (justiţia
ecleziastică), precum şi judecata de către biserică (fără eliminarea riguroasă a judecăţii
domneşti) a pricinilor civile şi penale între civili, dacă aveau o anumită legătură cu dogmele
sau canoanele bisericii (jurisdicţia civilă a bisericii, căsătorie, divorţ, acte civile, testament,
danii, jurământ, blestem, sperjur, răpire de fecioare, vini contra bunelor moravuri,

122
A se vedea in acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Istoria
dreptului românesc, coordonator: loan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 191-458,
471-581; Ioan Apostu, Nicolaie lonescu, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, 2003, p. 75-103;
Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a ll-a. Casa de editură şi presa "Şansa
SRL", Bucureşti, 1992, p. 96-125; D. V., Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Bucureşti, 1976, p. 57-
100.
48
amestecarea sângelui, constituiri de bresle, asistenţă socială etc), cu vădită tendinţă de
lărgire, împotriva tendinţei contrare a multor boieri şi agenţi domneşti.
Sunt de relevat, la justiţia, feudală, următoarele caractere:
a. Dominaţia de clasă. Împărţirea „dreptăţii" era un instrument de guvernare în
mâinile clasei dominante, feudalii laici şi ecleziastici având importante privilegii de clasă.
b. Separaţia puterilor în stat era necunoscută justiţiei feudale, aşa că acelaşi
dregător putea avea atribuţii judecătoreşti (de cercetare şi judecată) şi executive. Abia
Regulamentele Organice vor statornici deosebirea dintre aceste atribuţii.
e. Confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală. Numai prin crearea departamentelor
criminaliceşti se ajunge la o despărţire tehnică între justiţia civilă şi cea penală.
d. Venalitatea. Era producătoare de venituri însemnate pentru judecători, adică
pentru domn şi dregători.
e. Autoritatea lucrului judecat este inexistentă în această perioadă. O pricină
soluţionată definitiv putea fi reluată sub acelaşi domn (investit cu putere autocratică) şi cu
atât mai mult sub domnul următor, întrucât domnia nu era încă instituţionalizată, aşa că
puterea domnească avea caracter personal. Apare însă tendinţa de a se limita la trei domnii
redeschiderea aceluiaşi proces.
f. Autonomia justiţiei faţă de puterea suzerană (otomană). Deşi ţările române erau
vasale Porţii, hotărârile nu se pronunţau în numele suzeranului şi nu erau supuse unei
aprobări prealabile sau ulterioare din partea Porţii. Amestecurile acesteia rămâneau
„abuzive" şi aveau un caracter politic şi ocazional.
La nivelul suprastructurii de clasă, organizarea judecătorească şi procedura judiciară
sunt dominate în feudalismul românesc de justiţia domnească, legată de persoana
domnului, ca şef autocratic al ţării şi al poporului său şi ca judecător suprem al supuşilor
săi.
Justiţia domnească a fost exercitată de domn ca judecător suprem. Obligat de la o
anumită vreme de obiceiul pământului să se consulte cu boierii, care reprezentau clasa
feudală, domnul şi divanul constituiau împreună o unitate dialectică, domnul păstrând
dreptul de a hotărî sin gur după cercetarea pricinii împreună cu divanul. Organele centrale
şi locale numite de domn judecau în numele şi sub controlul lui.
Studiul justiţiei domneşti pune în discuţie două probleme:
a. Organizarea judecătorească, adică structura organelor de judecată şi competenţa
lor. Acest studiu face necesar să se cerceteze existenţa şi alcătuirea sistemului complex de
organe sau instanţe de judecată şi problema apariţiei istorice a structurii de organe sau de
instanţă, care cu timpul se specializează şi se instituţionalizează.
b. Procedura de judecată. Caracteristic antichităţii şi feudalismului este locul
excepţional ce se considera că trebuie să revină justiţiei în raporturile dintre divinitate şi
societăţile omeneşti, în viaţa de stat şi în structurarea figurii şefului politic (la care factorul
putere, autoritate nu-l depăşeşte pe cel de judecător şi distribuitor al dreptăţii). De unde
noţiunile de „judecător ceresc" şi „judecata de apoi", precum şi cunoscutul adagiu de mai
târziu, tendenţios, dar sugestiv : iustitia est fundamentum regnorum. Adagiul la care ne
referim corespundea nu numai sub raportul propagandei ideologice, ci şi sub acela al
aspiraţiilor ideale şi al revendicărilor concrete ale maselor - condiţionate de morala oficială a
clasei dominante - sau al concepţiilor pentru care au militat, sub forme adaptate epocii, multe
spirite înalte şi luminate, într-un sens idealist. Această structură unitară şi autoritară se îmbină
cu un pluralism ale cărui structuri erau în parte specific diferite, în lumea antică şi în cea
feudală. În aceasta din urmă, alături de justiţia laică a domnului şi agenţilor lui, existau, pe
bază de alianţă de clasă, de privilegiu structural sau de autonomie locală, toate formele de
justiţie, concurentă sau întregitoare, enumerate mai sus şi expuse în paragrafele următoare.
Structura ideologică a acestui pluralism făcea ca domnul să nu înceteze a fi judecător unic în
ţara supuşilor săi.
În organizarea judecătorească şi în procedura judiciară elementul de tehnică savantă
şi construcţia dirijată, de factură statală, joacă un rol mai accentuat decât în alte sectoare.
De aceea, aici, şi aportul receptării bizantine a fost mai important, fără însă a dispărea
originalitatea de ansamblu a dreptului românesc, ca sinteză naţională în finala ei expresie
istorică.
49
Prin justiţia domnească s-a exercitat dominaţia de clasă; studiată temeinic, această
judecată îşi dezvăluie o structură adâncă, o viaţă plină de dinamism. O capacitate tehnico-
juridică remarcabilă, chiar dacă i-a lipsit nivelul universitar-savant din Occident, cu numeroşii
lui doctores şi autori de opiniones communec sau de consultaţii savante (Kau-
terarjurisprudenz), cu profesori erudiţi şi itineranţi, cu numeroase publicaţii de prelucrare
sistematică, teoretică şi practică, şi de reflecţie originală.
În această „modestă" judecată domnească surprindem aspiraţiile spre dreptate
socială ale maselor populare şi ale categoriilor sociale defavorizate. În ea găsim ecoul sau
expresia luptei de clasă în forme legale, precum şi o formă solidă de păstrare a autonomiei
ţării. În ea găsim răspunsul la opiniile nefavorabile ale străinilor, unele de bună credinţă
luministă, care se mirau că nu află în Principate nici legislaţia, nici dreptul, nici judecata,
nici justiţia în forme identice cu cele cu care erau obişnuiţi în ţara lor sau prin cultura pe
care o posedau. Judecata din ţările române era a vremii, a unor vremuri grele, dar o
judecată asupra căreia istoricul are datoria să se aplece atent, cu pătrudere şi luciditate, pe
baza studiului sistematic al structurilor juridice, al mecanismelor tehnice ale dreptului, atât
de necesar pentru a se putea înţelege rolul important pe care îl juca dreptul într-o societate
bazată pe exploatare, ca cea feudală.
Dată fiind întinderea teritoriului supus autorităţii sale, numărul locuitorilor şi mulţimea
pricinilor, domnul nu putea judeca întotdeauna în persoană. Prin delegaţie domnul dădea
acest drept dregătorilor săi. Competenţa jurisdicţiei lor varia. În Muntenia cea mai mare
putere o aveau banul şi vornicul, iar în Moldova vornicul. Aceştia puteau să pronunţe şi
sentinţe capitale. Pe lângă aceşti dregători, şi alţi demnitari feudali aveau dreptul de a judeca
fiecare într-un anumit domeniu si în anumite limite.
Drept de a judeca aveau şi cârmuitorii ţinuturilor sau judeţelor, adică pârcălabii;
precum şi dregătorii domneşti din târguri şi oraşe şi conducătorii aleşi ai târgurilor, adică
şoltuzii (sau judeţii) şi pârgarii, pentru anumite pricini.
Drept de a judeca aveau totodată şi subalternii marilor dregători, banii de judeţ sau
bănişorii, la început probabil numai în judeţele oltene, mai târziu şi în stânga Oltului, apoi
vornicii mici sau vorniceii, armăşeii şi ceilalţi. Subalternii, cuprinşi de obicei sub denumirea
generică de slugi ale domniei, aveau cu toţii dreptul de a judeca anumite pricini.
Fiecare agent administrativ era totodată şi judecător care pronunţa pedepse şi le
executa. De aici atâtea abuzuri împotriva celor slabi şi neapăraţi.
Justiţia stăpânului feudal (seniorială) era exercitată de feudalii laici sau ecleziastici,
stăpâni de pământ, asupra locuitorilor acelui pământ. Este a doua ca, vechime; ea s-a
suprapus — în satele aservite — străvechii justiţii a obştii înainte de constituirea statelor
feudale româneşti. După acest eveniment, ambelor organizări teritoriale li s-a suprapus
justiţia domnului, cu unele excepţii (obşti răzeşeşti sau moşneneşti). Faţă de ambele aceste
autonomii locale, ca şi faţă de altele, dealtfel, domnul ducea o politică de înlocuire a
autonomiei cu privilegiul sau cel puţin de diminuare a ei, cu toată rezistenţa sau ezitările
celor interesaţi. Imunităţile sunt tot mai mult utilizate în locul dreptului autonom de
judecată al stăpânului feudal. Este o tendinţă de transformare a oricărui sistem de
autonomie din interior, într-o concesiune a domniei.

50
Organizarea judecătorească în Ţara Românească şi
Moldova în perioada feudalismului dezvoltat

Aici examinăm numai justiţia stăpânului feudal (iustitia terrestris). Ştim din
documente că ţăranii dependenţi aveau faţă de stăpânii lor obligaţii de supunere şi
ascultare. Sunt numeroase şi grăitoare, asemenea dovezi. Aceste obligaţii ale ţăranilor,
respectiv aceste privilegii ale stăpânilor feudali de pământ, sunt menţionate în atât de
multe documente, încât citarea lor nu este nici necesară, nici posibilă. Rezultă implicit din
ele că, înainte de a se ajunge la o intervenţie domnească într-un conflict dintre stăpân şi
ţăranul aservit, exercitarea supunerii şi ascultării menţionate intrase în joc, dar intervenţia
judiciară a stăpânului rămăsese fără rezultate mulţumitoare pentru acesta, deoarece, după
cum am spus mai sus, domnia atenuase în mod treptat, cât mai mult posibil, dreptul de
judecată directă al stăpânului de pământ. Această atenuare se traducea îndeosebi prin
principiul, de cea mai mare importanţă, că în ultimă analiză ţăranul dependent nemulţumit
de soluţia ieşită din aplicarea supunerii şi ascultării faţă de boier avea dreptul să se
adreseze domnului pentru o judecată domnească. Avem nenumărate cazuri când, la
opunerea ţăranilor dependenţi (rumâni, vecini, mai târziu clăcaşi) sau semidependenţi,
domnul îi judeca în contradictoriu cu boierul stăpân. Aceasta este forma cea mai energică
de atenuare a judecăţii feudalului pe domeniul său. Dar în tot atât de numeroase cazuri,
dacă nu în mai multe, conflictul între boier şi ţăranul dependent, nerezolvat pe domeniu în
cadrul supunerii şi ascultării, în loc să ajungă la o judecată contradictorie, se oprea la o
formă de judecată, pe care în limbaj modern am putea-o numi „graţioasă" şi care în dreptul
feudal românesc se numea carte de volnicie. Această carte era un act unilateral, solicitat de
boierul nemulţumit, cu rezultatul de supunere şi ascultare a ţăranului, boier care expunea
domnului pricina, cerându-i concursul pentru ca ascultarea şi supunerea să devină eficace.
Prin apreciere şi după poziţia boierului reclamant şi uneori şi după aspectul „obiectiv" al
pricinii, domnul dădea o carte de volnicie la mâna boierului, prin care, în general, făcea
dreptate acestuia, poruncind prin formule energice ţăranilor să se supună şi să asculte,
adică să se plece voinţei stăpânului, respectiv judecăţii locale a stăpânului (boier sau
egumen), deja făcută, dar fără rezultat, din cauza împotrivirii ţăranilor dependenţi. Cartea
de volnicie se termina uneori cu clauza că în caz de nemulţumire ţăranii vor putea sau vor
trebui să apară în faţa domnului la o judecată domnească (personală, în divan sau în faţa
marilor dregători es qualites sau delegaţi anume), eventual cu luare de lege.
Cartea de volnicie se aseamănă foarte mult cu actul pretorului roman şi al
succesorilor lui bizantini, care - înainte de a trimite procesul „spre judecată" sau înainte de
a începe judecata contradictorie - emiteau ordine de genul interdictelor care numai în caz
de nereuşită dădeau naştere la o actio ex interdicio. Prin aceasta semnalăm o analogie
obiectivă din punctul de vedere al istoriei comparative a instituţiilor, în cazul aceleiaşi arii
culturale în care dreptul roman şi cel romano-bizanlin au jucat rolul important bine
cunoscut.
Cărţile de volnicie oglindesc şi ele o atenuare în favoarea domniei a dreptului
boieresc şi mănăstiresc de judecată, dar o atenuare mai slabă decât cea precedentă şi
care presupune favorizarea intr-o măsură apreciabilă a dreptului seniorial de judecată.
În comparaţie cu structurile echivalente din Occident sau chiar din unele ţări vecine,
judecata stăpânilor de pământ din ţările române apare - după caz - într-un stadiu de mai
avansată dezagregare sau de incompletă cristalizare prin acţiunea autocraţiei judiciare
domneşti, În asemenea condiţii nu este de mirare că ne lipsesc atât de multe date pe care
ne-am aştepta să le găsim în documente.
În general, în istoriografia noastră s-a dat puţină importanţă acestui aspect al
judecăţii stăpânului de moşie, lipsit de imunitate formală, acordată, printr-un act expres al
domnului, din care avem multe exemple mănăstireşti şi mai puţine boiereşti. Credem că
cele două aspecte ale justiţiei stăpânului de moşie, cel pe bază de imunitate şi cel mai
atenuat, fără un astfel de privilegiu, trebuie distinse unul de altul şi prezentate separat, ca
apariţie în timp, ca întindere în cercurile stăpânilor de pământ şi mai ales ca intensitate şi
funcţiune istorică. Neadmiţându-se concepţia prezentată mai sus, micul număr de imunităţi
formale acordate boierilor şi care ni s-au păstrat apare ca o curiozitate, echivalentă cu o
51
mare înfrângere a judecăţii boiereşti de către judecata domnească. Reconstituirea încercată
de noi înlătură acest neajuns şi restabileşte raportul real între cele două feluri de judecată
(domnească şi boierească), bineînţeles cu superioritatea evidentă şi necontestabilă a celei
dintâi. Este o particularitate a feudalismului românesc, strâns legată de centralizarea
statului şi de tradiţiile bizantine în această direcţie, întărită prin întregul proces de
receptare a dreptului bizantin.
În Transilvania organizarea judecătorească a cunoscut în perioada feudală două mari
categorii de instanţe:
1) instanţele de judecată, specific transilvănene, laice sau ecleziastice, în
compunerea cărora fie că intrau şi elemente autohtone româneşti sau numai asemenea
elemente, fie că au aparţinut unor naţionalităţi conlocuitoare, fiind create de acestea pe
teritoriile lor proprii, diferenţiat organizate faţă de teritoriile pe care s-a extins organizaţia
comitatensă a regatului;
2) instanţele, generale sau speciale, de diferite grade, ale statului feudal sau ale unor
unităţi ori organizaţii de pe întreg cuprinsul statului, din cadrul căruia Transilvania a făcut parte
ori s-a detaşat un anumit interval de timp. Şi unele, şi celelalte au purtat denumirea generală de
scaun, szek, Stukl, însoţită, de la caz la caz, de diverse atribute care serveau să determine
categoria instanţelor; denumirea lor generală tehnică, latină, era sedes iudiciaria.
Organizarea mai multor grade de jurisdicţie în cadrul diverselor categorii de instanţe
existente în cuprinsul Transilvaniei feudale a fost impusă de necesitatea controlului şi,
eventual, a reformării sentinţelor injuste.
Complexitatea organizării judecătoreşti din această provincie în cursul acelei
perioade, datorită populaţiilor existente şi diversităţii structurii lor sociale şi organizării lor
administrative, a fost accentuată şi prin transformările pe care ea le-a suferit în cursul celor
trei subîmpărţiri ale istoriei Transilvaniei din acea vreme. Bineînţeles, membri ai populaţiei
româneşti, autohtonii, s-au judecat (în cauzele civile) ori au fost judecaţi (în cauzele
penale) în faţa ambelor categorii de foruri judecătoreşti menţionate; de aceea, cunoaşterea
tuturor acestora prezintă interes pentru noi, cu deosebirea însă că, în cazul instanţelor
româneşti sau al celor formate cu participarea românilor, interesul e sporit din cauza
participării nu numai pasive, dar şi active a acestora la funcţionarea acelor foruri
judecătoreşti.
În perioda Voievodatului au funcţionat ca instanţe obişnuite, similare acelora din
celelalte părţi ale regatului:
a) instanţele domaniale, prin intermediul cărora feudalii, laici sau ecleziastici,
exercitau jurisdicţia seniorială asupra ţăranilor de pe moşiile lor, instanţe instituite de
voievodul Toma prin diploma privilegială din 8 mai 1342 şi a căror sferă de competenţă era
mai largă sau mai redusă după cum stăpânilor domeniilor respective li se acordase sau nu
de către rege dreptul paloşului (ius gladii), in temeiul căruia puteau judeca şi în cauze
penale grave şi aplica pedeapsa cu moartea;
b) instanţele comitatense, numite, din cauza compoziţiei lor, sedes nobilitares sau
sedes iudiciariae nobilium, superioare în grad instanţelor domaniale; ele judecau apelurile
împotriva hotărârilor acestora, şi, în primă instanţă, diferite cauze, până la o anumită
valoare, privind atât pe nobili cât şi pe nenobili;
c) instanţele orăşeneşti, constituite ca urmare a obţinerii de către conglomeratele
urbane, pe cale privilegială, a autonomiei administrative şi de jurisdicţie, în secolul al XIII-lea,
şi compuse din judele şi juraţii oraşului, organe alese anual de cetăţenii oraşului şi care
judecau pricinile civile şi penale ale acestora;
d) instanţele ecleziastice, cu competenţă specială, judecând pe clerici (privilegium
fori) şi, în anumite cauze (în legătură cu o „taină" bisericească) pe laici; în această perioadă
sunt atestate documentar cele ale bisericii catolice (arhidiaconală, episcopală,
arhiepiscopală, de la ultima putându-se apela la scaunul papal); cauzele privind, domeniile
bisericeşti erau rezervate competenţei instanţei laice a suveranului donator;
e) instanţa voievodală, scaunul de judecată al voievodului sau vicevoievodului, pe
care voievodul sau locţiitorul său 1-a ţinut fie, la început, singur, fie, începând din secolul al
XIV-lea, mai mult cu ocazia şi în cadrul adunărilor obşteşti (congregaţiilor generale), şi care
judeca pe nobili şi nenobili, cu excepţia clericilor şi a persoanelor scoase de sub jurisdicţia
52
sa printr-un privilegiu acordat de rege; asupra nobililor avea în cazurile penale competenţă
exclusivă în raport cu instanţele enumerate anterior; el judeca şi apelurile împotriva
hotărârilor forurilor de judecată comitatense. Era instanţa cea mai înaltă în ierarhia
judecătorească transilvăneană, voievodul fiind unul din cei mai importanţi judecători din
regat. Prin faptul că era unul dintre înalţii judecători din Ungaria, recunoscut ca atare de
rege şi de legile regatului, poate fi considerat ca un organ al justiţiei generale a statului;
prin faptul că funcţia lui a avut origini şi rosturi locale în primul rând, poate fi considerat ca
făcând parte simultan din a doua categorie de instanţe.
Instanţa supremă din statul feudal ungar, cea a curţii regale, care era în afara
teritoriului Transilvaniei, judeca în calitate de ultimă instanţă şi apelurile contra anumitor
categorii de hotărâri locale. O încercare de imixtiune a puterii centrale în administrarea
justiţiei locale reliefează funcţia bilotului, delegat regal ca judecător cu competenţă specială
(furturile si tîlhăriile), care a existat temporar, în secolele XI-XIII.
În epoca Principatului, organizarea judecătorească devine mai complexă şi, graţie
dobândirii autonomiei politice, conducerea supremă în materie judecătorească în
Transilvania revine unui organ intern: principele, care posedă şi dreptul de graţiere şi are
ca sfetnic şi ajutor în această materie, în Consiliul intim, pe iudex curiae, numit şi palatinus
curiae (corespunzător vornicului din Ţara Românească şi Moldova). Deşi în principiu
judecător suprem, principele Transilvaniei nu a exercitat cu regularitate şi frecvent, in mod
direct, această prerogativă, ca domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, ci a exercitat-o de obicei
prin delegaţii săi. De aceea, aici, scaunul suprem obişnuit de judecată a devenit Officium
palalinale, numit şi Tabla principelui sau Tabula septemuiralis, prezidat de primarius index
şi alcătuit din juraţi nobili. Acest for nobiliar superior judeca atât apelurile contra hotărârilor
instanţelor imediat inferioare (sedes nobilitares din comitate, scaunul general secuiesc şi
scaunul Universităţii săseşti), cât şi, în primă şi ultimă instanţă, diferite procese mai
importante, de pildă cele relative la dreptul de proprietate. În materie de crime de înaltă
trădare judeca în primă şi ultimă instanţă dieta. Ca instanţe inferioare sau intermediare se
întâlnesc în aceasta perioadă: scaunul de judecată din sat (forum pedaneum), compus din
judele sătesc şi juraţi, care judeca în cauzele minore dintre săteni; scaunul stăpânului de
moşie (forum dominale), care judeca pe oamenii de pe moşia respectivă; scaunul
judecătoresc de plasă (sedia partialis), prezidat de pretor; scaunul orăşenesc, compus din
jude (index) şi juraţi (iurati cives) ; şi scaunul cetăţii, constând din căpitanul cetăţii şi
asesori. Instanţele intermediare de caracter general cele mai importante rămân, ca şi în
perioada precedentă, scaunele comitatelor (sedes nobilitares), care formau instanţa ultimă
pentru ţăranii iobagi reclamanţi, oamenii liberi având dreptul de apel la tablă. Ca instanţe
cu caracter şi competenţă speciale funcţionează şi în această perioadă forurile ecleziastice,
în reţeaua cărora apar acum documentar şi instanţele organizate de celelalte biserici (în
afară de cea romano-catolică), fie recepte (luterană, calvină, unitariană), fie tolerate (aici
intră instanţele constituite de biserica ortodoxă română, cum au fost scaunele protopopeşti
şi scaunele vlădiceşti.
Statul transilvănean fiind în această perioadă autonom, nu mai există căi de atac la
vreo instanţă superioară externă, instanţa supremă aflându-se pe teritoriul Principatului;
nici nu mai funcţionează delegaţi cu competenţă judiciară specială, trimişi din exteriorul
ţării - cum au fost, la începutul perioadei voievodatului, biloţii.
În perioada dominaţiei habsburgice organizarea judecătorească din perioada
precedentă este iniţial menţinută (Diploma Leopoldină din 1691 prevede expres aceasta),
însă cu timpul i se aduc modificări şi completări pe cale de reforme, care urmăresc
modernizarea în acest sector a organizării statului în spiritul politicii absolutismului luminat,
dominat de ideile epocii. O altă caracteristică, consecinţă a pierderii din nou a autonomiei
prin cuprinderea în cadrul unui stat străin constând dintr-un conglomerat de ţări şi
provincii, constă în faptul că împotriva hotărârilor instanţelor provinciale superioare este
deschisă din nou calea de atac la foruri judecătoreşti extraprovinciale, de astă dată la
forurile supreme ale Imperiului habsburgic.
Forurile judecătoreşti care au funcţionat în această perioadă în Transilvania au fost,
pornind de la inferior la superior : a) scaunele domaniale (sedes dominales), păstrate din
perioada precedentă, prin care stăpânii de pământ judecau pe supuşii şi slugile nenobile ale
53
lor în cauze civile şi penale (potrivit Constituţiilor Aprobate, ei judecând şi pe indi- vizii
dinafară moşiei, făptuitori de infracţiuni pe teritoriul acesteia, prinşi la locul faptei), cu
drept de apel la Tablele comitatense; b) instanţele scaunelor şi districtelor săseşti, precum
şi cele ale comitatelor şi ale scaunelor secuieşti transformate la 1764 în table permanente
(continuae tabulae) ale acestor unităţi teritorial-administrative, funcţionând atât ca prime
instanţe, cât şi ca instanţe de apel; c) scaunele oraşelor şi târgurilor, rămase şi ele din
perioada anterioară şi alcătuite din conducerea acestor unităţi (magistratus civitatum et
oppidum) ; d) forurile ecleziastice, păstrate în virtutea aceluiaşi privilegium fori, ca instanţe
cu competenţă specială organizate de diverse biserici, între care apare acum şi biserica
unită; e) tot ca instanţe cu competenţă specială, create acum, sunt instanţele militare (de
felul celor din regimentele grănicereşti româneşti, organizate după mijlocul secolului al
XVIII-lea); f) Tabla regească (inclyta Tabula regia iudiciaria), al cărei sediu a fost stabilit în
cursul acestei perioade, la 1754, în Tîrgu Mureş şi care a funcţionat ca primă instanţă în
cazurile penale grave şi în cazurile civile importante, şi ca instanţă de apel în cazurile
prevăzute de lege relativ la procesele nobililor judecate în primă instanţă în faţa oricărui alt
for judecătoresc (pe lângă această instanţă şi-au făcut practica ori au funcţionat avocaţi
renumiţi; dintre români pot fi amintiţi Avram Iancu, Papiu Ilarian şi alţii); g) guberniul
regesc (gubernium regium), la care se putea apela de la Tablă în anumite cazuri: h) forul
producţional (forum productionale), care judeca în cauzele privind bunurile şi veniturile
fiscului, denumirea lui fiind datorată obligaţiei celor chemaţi în judecată de a prezenta
(producere) actele pe cale le aveau; i) în unele cauze privind pe membrii nobilimii aceştia
puteau apela de la instanţele supreme locale la Cancelaria aulică transilvană de pe lângă
Curtea din Viena, împăratului revenindu-i în consecinţă decizia finală.
Reiese din cele de mai sus că în perioada destrămării feudalismului a avut loc în
Transilvania o înmulţire a instanţelor, o complicare a sistemului justiţiei statale, prin
crearea de noi foruri judecătoreşti, divizarea şi specializarea în tot mai accentuată măsură
a competenţei.
Caracteristicile principale ale dezvoltării organizării judecătoreşti statale a
Transilvaniei în cele trei perioade amintite au fost, după cum rezultă din scurta schiţă
prezentată; caracterul predominant de clasă al justiţiei, conducătorii şi membrii instanţelor
aparţinând în cea mai mare măsură claselor privilegiate (nobilimea, patriciatul orăşenesc),
în mult mai mică măsură şi numai la instanţele inferioare (ca instanţele săteşti) putând
participa şi membrii ţărănimii; păstrarea permanentă, a unor instanţe corespunzătoare
structurii organizării administrative locale, dar totodată înmulţirea şi specializarea treptată
a instanţelor, diversificarea şi completarea organizaţiei lor, iar în partea de la sfârşit,
reformarea organizării lor şi a unor aspecte ale funcţionării lor, spre a corespunde noilor
condiţii social economice.
Astfel, au persistat permanent, trecând din perioadă în perioadă: instanţele
comitatense, forurile domaniale etc.; s-au creat ca instanţe păstrate, organizându-se, de
pildă, printr-o ramificare a competenţei, în cadrul organizaţiei scaunelor de judecată
comitatense: scaunul general, scaunul parţial (cu competenţă limitată) şi scaunul filială
(acesta judecând în cauzele civile şi penale ale iobagilor); ori transformându-se scaunele
din unităţile teritorial-administrative în table continue.
Instanţele cu caracter special
În Ţările Române în epoca feudală au funcţionat şi unele instanţe judecătoreşti cu
caracter special, ca cele create în Transilvania de unele categorii ale populaţiei locale,
deosebite faţă de organele judecătoreşti cu caracter general, create de statul feudal prin
voinţa organelor sale centrale sau locale şi existente şi în celelalte părţi ale statului,
instanţe între care deosebim : a) cele aparţinând poporului român şi b) cele aparţinând
populaţiilor colonizate aici de către regalitatea- ungară: saşii şi secuii etc.
Scaunele de judecată compuse, exclusiv sau parţial, din elemente româneşti reprezintă,
în majoritate, un rest al vechii autonomii a organizaţiilor locale ale acestora; altele derivă din
privilegiile recunoscute în domeniul judecătoresc anumitor stări (clerul, militarii grăniceri);,
toate dovedesc capacitatea acestor elemente de a organiza şi desfăşura o activitate pe teren
jurisdicţional. Acceptarea de către statul feudal ungar a unei părţi clin vechile instituţii
54
autohtone de drept public şi., privat este reliefată de păstrarea instituţiei voievodatului
transilvănean, a unor „ţări" şi „districte", a unora din scaunele de judecată şi a unei părţi a
obiceiurilor juridice băştinaşe în materie de drept privat, drept penal, drept procesual etc. Atât
competenţa de judecată a instanţelor româneşti, cât şi sfera de aplicare a dreptului
consuetudinar românesc au fost - cum am arătat - cu timpul restrânse.
Scaunele de judecată laice, constituite fie numai din români, fie cu participarea
românilor, în unităţile teritorial-administrative cu populaţie total sau majoritar românească,
erau compuse dintr-un preşedinte şi mai mulţi membri (de regulă 12). Scaunul era prezidat
fie de voievodul sau vicevoievodul din acea regiune, fie de un dregător al statului feudal:
vicevoievodul Transilvaniei, comitele, banul, castelanul din regiunea respectivă, ori -
excepţional - regele însuşi.
Membrii scaunelor constau de obicei din cneji, şi numai excepţional din alte
categorii sociale (boieri, preoţi, ţărani); ei erau în general aleşi de către populaţie, în
unele cazuri pe un an, în altele pe alt termen. O enumerare a principalelor scaune de
judecată: româneşti din Transilvania cunoscute documentar va învedera variaţiunile
locale în modul constituirii şi al structurii acestora.
În districtul Haţegului, aflăm documentată începând din secolul al XIV-lea o instanţă
locală prezidată de castelanul de Haţeg (care putea fi concomitent şi vicevoievod al
Transilvaniei) şi alcătuită la început din 12 cneji, şase preoţi şi şase români de rând, în
calitate de juraţi asesori aleşi de obştea cnejilor şi a oamenilor de altă stare din district, iar
ulte rior din doisprezece juraţi asesori aleşi numai dintre cneji. Denumirea de juraţi (iurati)
a fost determinată de faptul că la intrarea în funcţie ei depuneau jurământ. Cu unele
transformări, scaunul local de judecată funcţiona la Haţeg şi în secolul al XVIII-lea.
În Maramureş, voievozii locali au avut, ea şi cei vecini ai Beregului, şi atribuţii
judiciare, nu numai militare şi administrative; aceasta, atât înainte de întemeierea
comitatului, cât şi, într-o măsură mai redusă, după, aceea. Şi aici s-a petrecut, desigur,
acelaşi proces de restrângere treptată a funcţiei lor judecătoreşti, indicat pentru comitatul
limitrof al Beregului de documentele menţionate mai sus. Nici pentru Maramureş, nici
pentru Bereg nu este precizat documentar modul organizării scaunu lui de judecată
voievodal.
El însă trebuie să fi fost asemănător celui atestat la începutul secolului al XV-lea
pentru scaunul local prezidat de organele comitatense. Potrivit documentului din 1 mai
1404 emis de viceşpanul (vicecomitele) Maramureşului, acest scaun îşi avea sediul în târgul
Sighetului şi se compunea din 12 membri recrutaţi dintre „jupanii", „nemeşii" români locali:
viceşpanul prezident se numea „pan Radul", fiind deci şi el membru al nobilimii autohtone.
Un voievod ales anual de cneji şi de întreaga comunitate se afla şi peste cele zece
sate ale domeniului numit Craina din părţile maramureşene ; un altul pe domeniul
Homonna din aceleaşi părţi; funcţia judecătorească a acestora este atestată de câteva
documente.
Cu privire la exercitarea funcţiei judecătoreşti de către voievodul român de pe
domeniul Cetăţii de Piatră (Chioar) suntem informaţi printr-un act din 25 ianuarie 1604
care menţionează că el ţinea scaun de judecată la intervale de două săptămâni. Documente
de la sfârşitul secolului al XVI-lea (respectiv 1592 şi 1594) ne informează că, din amenzile
edictate, voievozilor le revenea a treia parte (actele se referă: primul la voievodul din
Ardusat, în apropiere de Baia Mare; al doilea la voievodul din satul Cetăţele, de pe
domeniul cetăţii Şimleu).
Deosebit de importante sunt datele privind scaunul voievodal de judecată al
românilor din localităţile districtului Beiuş — care forma o parte (provincia, pertinentia) din
domeniul episcopiei catolice de la Oradea — cuprinse într-un document emis de episcopul
Orăzii în anul 1442.
Potrivit acestui act, scaunul era compus din voievodul sau vicevoievodul „provinciei"
Beiuş şi 12 juraţi cneji aleşi de popor dintre cnejii districtului pe câte o jumătate de an;
alegerile aveau loc la 6 ianuarie (Bobotează) şi la 20 iulie (Sf. llie) ale fiecărui an şi trebuiau
să se facă dintre cnejii potriviţi acestei sarcini, exceptându-se expres cei prea bătrâni, cei
prea tineri (sub 25 de ani), cei suferinzi de o infirmitate perpetuă şi cei bolnavi mintal. Aleşii
depuneau jurământ; pe durata mandatului erau scutiţi de servicii iobăgeşti. Instanţa era
55
obligată să judece cauzele tuturor litiganţilor din ţinutul respectiv, audiind şi conchizând;
judecata trebuia să se efectueze in loco sedis iudiciariae; cei nemulţumiţi de judecată aveau
drept de apel la curtea episcopală din Oradea (ca instanţă domenială/domanială). Încasarea
pedepselor băneşti (birsagia), pronunţate de instanţa voievodală sau de cea de apel
episcopală, era de atribuţia voievodului şi crainicului („oficial" al districtului, subordonat
voievodului, dar superior cnejilor); în cazul când aceştia neglijau s-o execute în timp de 15
zile de la partea condamnată, avea dreptul s-o încaseze castelanul (căpitanul) Beiuşului de la
voievod sau crainic. Condamnaţii la amendă, care posedau bunuri de valoare mai mare decât
cuantumul pedepsei băneşti pronunţate, nu puteau fi privaţi de libertate decât în caz de
infracţiuni grave: ucidere, furt, adulter, falsificare etc.
O altă regiune în cuprinsul căreia elementele conducătoare din sânul populaţiei
româneşti locale (nobilii şi cnejii) au intrat în componenţa instanţelor de judecată care au
funcţionat acolo sub preşedinţia organelor statului, fie locale (banii, vicebanii, comiţii,
castelanii), fie - în unele cazuri - supreme (regele), a fost Banatul. Scaunele de judecată de
aici au aplicat, după cum ne atestă mai multe acte, în diverse cazuri de judecată, în
probleme de fond sau de procedură, dreptul românesc (antiqua et approbata lex
districtuum Volacchicalium la 1478, ius Volachie la 1500, ritus Volachie la 1503 etc).
Cele opt districte româneşti din Banat, situate pe teritoriile comitatelor Timiş şi
Caras, aveau fiecare scaunul propriu de judecată, scaunul principal fiind cel din Sebeş.
Între aceste districte a existat o legătură administrativă şi judecătorească. Universitas
nobilium et Kenesiorum din fiecare scaun a avut atribuţii şi în materie de jurisdicţie
contencioasă şi graţioasă.
În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse, de asemenea, cu
asesori din pătura superioară a populaţiei româneşti. Boierii de aici aveau aşadar nu numai
rosturi militare şi administrative, dar şi judecătoreşti.
În general, numărul boierilor juraţi asesori era de 12, dar putea fi şi de 6 (excepţional 8).
Scaunele de judecată făgărăşene au fost prezidate, după caz, de organele locale sau centrale ale
statului.
În afară de scaunele menţionate până aici, au mai funcţionat scaune cu participarea
elementelor româneşti şi în alte localităţi transilvănene. Astfel, în regiunea Sibiului, la
Sălişte, este menţionat în protocoalele comunei păstrate în arhivele Sibiului, începând din
secolul al XVI-lea, un scaun de judecată a cărui competenţă se întindea peste şase sate în
frunte cu Sălişte, al cărei jude, ales anual la Crăciun, era cel mai de seamă dintre juzii
acelor sate; în afară de juzi, ca ajutoare ale lor, sunt menţionaţi pârgarii. Cele şase sate
constituiau un scaun românesc, Szelister Stuhl, în cadrul scaunului săsesc. Magistratul
sibian a impus ca organe proprii în compunerea scaunului săliştean doi juzi aleşi din sânul
sfatului sibian, privind la 1585 pe juzii români locali de competenţa luării jurămintelor, pe
care a atribuit-o exclusiv juzilor desemnaţi de la Sibiu, reducând astfel competenţa
elementelor autohtone în administrarea justiţiei.
Un fenomen identic se constată pentru satul Răşinari, din aceeaşi regiune; acest sat
poseda un scaun de judecată, compus din jude şi juraţi, care a deţinut la început o
competenţă largă, redusă treptat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, de acelaşi oraş până
la valoarea de un florin. Spre comparaţie, se poate menţiona că un alt scaun de judecată
românesc, cel din satul Ungureni din fostul judeţ Solnoc-Dăbâca, avea la 1769 competenţă
până la 3 florini. Un alt scaun de judecată sătesc este documentat pentru localitatea Feleac
de lângă Cluj, căruia sfatul oraşului Cluj îi confirmă la 1569 dreptul de judecată; această
instanţă avea în frunte pe cneazul satului, căruia i se impun anumite obligaţii de celeritate
în distribuirea justiţiei.
De o deosebită însemnătate în viaţa populaţiei autohtone transilvănene au fost
forurile ecleziastice, care au rămas competente, în judecarea cauzelor bisericeşti şi a
cauzelor mirenilor în legătură cu o „taină" a bisericii sau cu o infracţiune împotriva religiei,
chiar după ce competenţa scaunelor laice din categoriile studiate a scăzut ori acestea au
fost cu timpul desfiinţate. Dintre acestea, cele mai numeroase au fost scaunele
protopopeşti; importante au fost şi cele episcopeşti, iar în cadrul bisericii unite au prezentat
importanţă şi forurile vicariale.

56
În fine, mai trebuie menţionate, în regimentele de graniţă româneşti, ca încă, o
categorie de instanţe în componenţa cărora vor intra elemente autohtone, din cadrul
grănicerimii (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi), forurile de judecată grănicereşti, dintre care pe
primul plan se vor afla tribunalele regimentelor.
În unităţile teritorial-administrative săseşti au existat în perioada feudalismului, ca
instanţe de drept comun similare celor din comitatele regale: instanţele scăunale, constând
în fiecare scaun din judele regal (numit iniţial de rege, iar ulterior ales), judele scăunal
(ales, intitulat Stuhlrichter) şi juraţii asesori; de la instanţele scăunale se putea apela la
instanţa superioară, de asemenea proprie populaţiei săseşti, intitulată. sedia septem
iudicum, alcătuită din judecătorii scaunelor săseşti şi din seniores (Altschaft) şi prezidată de
comitele Sibiului, care era şi iudex regius Cibiniensis; acesta, prezida şi adunările generale
ale saşilor care aveau şi ele atribuţii judecătoreşti, fiind forul sriprem al comunităţii săseşti,
de la care se putea apela, în perioada voievodatului, numai la rege (nu la voievodul
Transilvaniei). Mai funcţionau la saşi instanţele orăşeneşti, constând din jude şi juraţi care
judecau în pricinile orăşenilor, şi cele săteşti, compuse din juzii satelor, numiţi Richter,
Grafen, Hannen, care judecau în pricinile mai mici dintre săteni.
Secuii, aşezaţi de regii Ungariei la extremitatea de est a regatului, cu rolul militar
bine precizat de apărători ai acestei părţi de graniţă, au beneficiat şi ei de unele privilegii
acordate de conducerea statului ca recompensă pentru serviciile lor militare, grănicereşti.
Teritoriul lor s-a bucurat, ca şi al saşilor, de o cârmuire autonomă : nici aici nu s-a extins
organizaţia comitatensă ; iar organizarea scaunelor secuieşti prezintă paralelisme cu cea a
scaunelor săseşti, neputându-se stabili cu certitudine influenţe dintr-o anumită, direcţie,
similitudinile datorindu-se probabil stabilirii în condiţii asemănătoare peste populaţia
autohtonă preexistentă.
Organizarea bisericească
Urmărind evoluţia bisericii constatăm că aceasta a jucat un rol important în epoca
medievală atât în justiţie, cultură, cât şi în apărarea fiinţei noastre spirituale. Ca în toate
teritoriile locuite de creştini, lipsind îngăduinţa unei organizări instituţionale ierarhice (din
punct de vedere canonic) este firesc să nu întâlnim nici în formaţiunile româneşti prestatale
o ierarhie instituţională religioasă. În această etapă nu exista o organizare ierarhică clar
definită, chiar dacă existenţa credincioşilor nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Existau două categorie de preoţi: preoţi de rând şi clerul înalt. În ceea ce priveşte
ultima categorie în cadrul ei distingem:
a) episcopi: – puteau sfinţi alţi preoţi şi de asemenea şi biserici. Aceştia puteau avea
şi funcţie de mitropolit.
b) protopopul – era ales dintre cei mai în vârstă preoţi;
c) episcopii itineranţi, din zona de margine, care făceau deplasări în teritoriile din
afară şi rezolvau problemele religioase (sfinţirea de biserici, cimitire).
Odată cu constituirea statelor medievale s-a pus problema şi s-a realizat înfiinţarea
unei ierarhii ecleziastice proprii statului. Astfel, au fost înfiinţate mitropoliile din Dobrogea,
la Vicina (1225), Curtea de Argeş (1359 – îşi întindea autoritatea şi asupra ortodocşilor din
Transilvania), patriarhia ecumenică din Constantinopol recunoscându-l pe Iachint de Vicina
ca mitropolit al Ţării Româneşti123, şi în Moldova lui Petru Muşat (cu centrul la Rădăuţi,
mutat la Suceava, recunoscută de Constantinopol în 1401-1402).
În Transilvania, unde structura politică era catolică, era de aşteptat să întârzie şi o
bună vreme să lipsească o organizare ecleziastică. Dacă voievodatul Transilvaniei ar fi
devenit un stat ortodox, fără îndoială că şi aici am fi asistat la înfiinţarea unei mitropolii. În
condiţiile cuceririi maghiare, episcopii catolici de la Alba Iulia, Oradea şi Cenad au luat locul
mitropoliei (cele trei episcopii ţineau de arhiepiscopia Ungariei). Astfel, episcopia catolică de
Alba Iulia ţinea de Arhiepiscopia Primată de la Esztergöm iar celelalte două ţineau de
arhiepiscopia de Kalocsa. Din punct de vedere organizatoric, teritoriul era divizat în
arhidiaconate, care corespundeau în cazul populaţiei secuieşti în linii generale cu limitele
teritoriale ale comitatelor şi scaunelor. În ceea ce-i priveşte pe saşii, pentru aceştia

123
Dinu Giurescu, op. cit.,p. 353
57
funcţiona încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o „prepozitură liberă regească” supusă
direct papei, prin intermediul arhiepiscopiei de Strigoni, subdivizată în capitluri conduse de
decani124.
În Transilvania este atestată şi existenţa unor episcopi ortodocşi prezenţi pe anumite
domenii cneziale. În teritoriile locuite de români, la nordul Dunării, sunt atestate episcopii
legate de centrul ecumenic de la Constantinopol încă din secolul al X-lea, ulterior
organizarea lor consolidându-se. În secolul al XIII-lea este menţionată chiar prezenţa unui
episcop ortodox în spaţiul transilvan. Urmează un interval de timp în care prezenţa
acestora nu mai este menţionată în documente. Abia în vremea lui Iancu de Hunedoara se
menţionează din nou despre existenţa acestora. Este urmarea firească a ofensivei
papalităţii realizată prin intermediul coroanei maghiare, vizibilă după intrarea în 1204 a
Constantinopolului sub autoritatea cruciaţilor occidentali. Prigoana exercitată împotriva
ortodocşilor se va accentua în etapa următoare, mai ales după măsurile luate în 1366 de
regele Ludovic I. Cu toate acestea, prezenţa unui Ghelasie, „arhiepiscop” în 1377, sau a
unor „arhierei locali”, arată că românii aveau proprii lor ierarhi. De asemenea, s-au
menţinut în plan organizatoric vechile structuri: parohii, protopopiate, episcopii,
arhiepiscopii, mitropoliile de la est şi sud de Carpaţi având sub jurisdicţie biserica ortodoxă
din Transilvania şi comitatele vecine ei125.
În Ţara Românească, într-o a doua fază de organizare eclesiastică se pun bazele
celor două episcopii: Râmnicului – în Oltenia şi Buzăului – NE Munteniei126. În Moldova, de
asemenea, sunt organizate două episcopii: Rădăuţilor – Ţara de Sus şi Romanului – Ţara de
Jos.
Paralel cu biserica în statele româneşti s-a dezvoltat şi monahismul. Viaţa monahală
românească este anterioară constituirii statelor medievale Ţara Românească şi Moldova.
Dovadă că la sfârşitul secolului al X-lea la Urbs Morissena (Cenadul Vechi de astăzi) a fost
atestată o mănăstire ortodoxă în care ulterior s-au instalat călugări catolici127. Pentru
spaţiul românesc extracarpatic informaţiile despre existenţa mănăstirilor apar în secolul al
XIV–lea. Marile mănăstiri au fost ridicate cu sprijinul voievozilor-ctitori: Câmpulung, Curtea
de Argeş, (1351-1352), Vodiţa (1370-1375), Cozia (1388), în Ţara Românească, Sfântul
Nicolae din Rădăuţi, în Moldova etc. Mari centre cărturăreşti, aceste aşezăminte religioase
au desfăşurat o operă culturală excepţională.
În cele două Ţări Române de peste Carpaţi, raporturile dintre Stat şi Biserică au fost
întotdeauna de colaborare şi interdependenţă. Protectori ai ortodoxiei, domnii nu s-au
mulţumit numai s-o sprijine la ei acasă, ci şi în exterior, prin daniile către Mitropolia din
Transilvania, Patriarhia din Constantinopol, alte patriarhii răsăritene, sau pentru centrele
monahale de la muntele Athos.
Mitropolitul considerat al doilea demnitar în stat, încorona domnul, îi era întâiul
sfetnic, membru de drept al Sfatului, conducător al unor solii politice sau de bună
înţelegere. Avea drept de judecată pentru abaterile clerului dar participa şi la procesele
civile obişnuite. Obligaţia sa principală era aceea de a exercita şi veghea asupra modului în
care era respectat cultul în eparhia sa. Locţiitor al domnului, în caz de vacanţă a tronului, el
putea fi îndepărtat dacă se manifesta ostil puterii centrale.
Armata
În Transilvania, ca şi în Ţara Românească şi Moldova, voievodul avea, printre
atributele sale, şi pe acela de comandant militar. Temelia socială a armatei, în secolele XV
–XVI, este ţărănimea, atât liberă cât şi aservită, participantă, alături de celelalte categorii
sociale la „oastea cea mare a ţării” care, în Ţara Românească, este o realitate încă din
timpul lui Basarab Întemeietorul128 . Organizată pe aceleaşi principii în toate ţările române,
încorporând în caz de primejdie pe toţi locuitorii apţi să poarte arme, în rândurile ei se
puteau aduna, în jur de 20.000 de oşteni, numai din părţile sudice ale Transilvaniei, şi

124
Ibidem, p. 271
125
Ibidem, p. 269
126
Ibidem, p. 357
127
Ibidem, p. 360
128
Ibidem, p. 327
58
30.000 în Ţara Românească. Acest efectiv este într-o continuă creştere în perioada
următoare.
Puterea militară reunită a românilor se ridica la 120.000-140.000 de oameni, forţă
capabilă să se opună cu succes tendinţelor expansioniste. Sarcinile administraţiei în vreme
de pace, precum şi nevoia apărării imediate, în cazul unei ameninţări neaşteptate din afară,
au impus dezvoltarea unei armate permanente – oastea cea mică sau curtea. În alcătuirea
ei intrau slugile domniile de toate treptele, curtenii, precum şi cetele boiereşti fiind puşi sub
comanda unui mare dregător129. În Transilvania, aceste unităţi încorporau steagurile
marilor nobili şi ale episcopului Transilvaniei. Obligaţiile militare ale nobilimii au fost fixate
prin Bula de aur din 1222 şi reconfirmate prin diploma din 1351. În cazul nobililor de rând
nu funcţiona obligativitatea participării la expediţiile organizate în afara regatului maghiar,
dacă nu le achitate cheltuielile pe care acestea le presupuneau. În sistemul militar al
Transilvaniei un rol important l-au jucat deopotrivă secuii, saşii şi românii. Secuii luptau în
avangarda armatei regale sub comanda unui comite, iar saşii aveau şi ei obligaţia de a
furniza un număr de oşteni care varia în funcţie de caracterul expediţiei militare ( în ţară sau
dincolo de graniţe). În ceea ce-i priveşte pe românii, aceştia s-au afirmat de timpuriu în
cadrul expediţiilor militare ale regatului sau voievodatului, fiind o forţă militară semnificativă.
Într-o primă etapă cnezii şi voievozii români au fost incluşi în sistemul de vasalitate după
model răsăritean şi aveau rosturi militare bine precizate. Pe măsura avansului regalităţii
maghiare în Transilvania, mare parte a lor şi-au menţinut rolul în sistemul militar voievodal şi
regal (fiind obligaţii la prestarea serviciului militar faţă de castelanii cetăţilor regale sau faţă
de stăpânii laici şi eclezaistici), unora dintre ei fiindu-le oficializat statutul de feudali însă
după modelul apusean130.
Un rol important în sistemul militar românesc l-au îndeplinit cetăţile. Construite la
margine sau în interior ele desăvârşesc organizarea militară: Hotinul, Cetatea Albă,
Neamţul, Suceava, Turnu, Giurgiu etc.
Organizarea administrativ-teritorială
Teritoriul statelor medievale româneşti a cunoscut o diversitate de organisme
administrative. Să reţinem că unităţile teritoriale care compun statul medieval îşi găsesc
originea în veche organizare a uniunilor de obşti care cuprindeau, de regulă, valea unui
râu, o regiune naturală, sau zonă învecinată unei cetăţi. Astfel s-au constituit în Ţara
Românească judeţele, în Moldova – ţinuturile, iar în Transilvania – districtele, scaunele şi
comitatele. Primele menţiuni documentare ale unor judeţe sunt referitoare la Argeş, Buzău,
Dâmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Motru, Prahova ce pot fi considerate contemporane cu
întemeierea statului centralizat muntean131, în vreme ce primul ţinut atestat este cel al
Neamţului, la 1402. Numărul judeţelor şi al ţinuturilor era aproximativ egal (24),
conducerea lor fiind încredinţată unor judeţi, pârcălabi şi vornici, dregători locali cu funcţii
judecătoreşti, administrative şi fiscale.
În Transilvania, organizarea administrativ-teritorială reflectă lupta dintre autonomiile
româneşti şi tendinţele de centralizare ale coroanei maghiare. Astfel au fost înfiinţate mai
multe comitate: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Caraş, Arad, Zarand
şi Târnava. Comitatele, mai întâi regale, apoi nobiliare, cuprind teritoriul din jurul unei
cetăţi. Ele marchează efortul regilor arpadieni de a supune Transilvania propriei lor
organizări statale. Comitatul a coexistat mult timp cu districtul românesc.
În timp comitatele au suferit transformări semnificative. Într-o primă etapă este de
reţinut tendinţa de înlocuire a comitatului regal cu cel nobiliar, proces care se încheie la
începutul secolului al XIV-lea, când se conturează clar organizaţia nobiliară a comitatelor
condusă de un comite numit de voievod, un vicecomite numit de comite, doi juzi nobiliari şi
câte şase asesori juraţi, aleşi tot dintre nobili132. Ulterior răscoalei de la Bobâlna, largile
prerogative acordate de regatul maghiar unităţilor teritoriale dominate de „naţiunile”

129
Ibidem
130
Ioan Aurel-Pop, op. cit., în Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord), Istoria Transilvaniei, p. 275-276
131
Dinu Giurescu, op. cit., p. 302
132
Ibidem, p. 240
59
privilegiate desăvârşesc excluderea din viaţa politică a voievodatului, a majorităţii
româneşti autohtone.
Districtele româneşti sunt atestate în Ţara Maramureşului, în Făgăraş (1222), în Ţara
Amlaşului şi a Rodnei. Multe dintre acestea reprezintă nuclee ale unor vechi formaţiuni
politice, în cuprinsul cărora populaţia românească reuşind să rămână compactă133. Aveau în
frunte voievozi, cnezi sau juzi şi se conduceau după vechiul obicei, în ciuda ingerinţelor
repetate ale regalităţii maghiare.
După modelul districtelor şi cu funcţii asemănătoare acestora, se formează, în secolele
XIII-XIV, scaunele săseşti şi secuieşti. Iniţial teritoriile în care au fost colonizaţi saşii s-au
numit tot comitate, abia după 1224 ei fiind organizaţi în scaune. Scaunele săseşti, menţionate
în prima jumătate a secolului al XIV-lea, sunt Sibiul, Sebeşul, Cincu, Rupea, Orăştie, Nocrich
(Alţina) şi Miercurea, iar apoi Sighişoara, într-o etapă ulterioară fiind menţionate şi Mediaşul şi
Şeica. În fruntea saşilor se aflau juzii scăunali şi cei regeşti. Organizarea saşilor (care
cuprindea şi districtele Braşov şi Bistriţa) a evoluat spre „Universitatea saşilor”, o adunare
teritorială şi politică ce s-a constituit în secolul al XV-lea134 .
În ceea ce priveşte organizarea scăunală a secuilor ea a început în secolul al XIV-lea ,
iar numele lor derivă de la „scaunul de judecată”. În general sun amintite în documente
şapte scaune secuieşti – Odorhei, Mureş, Ciuc, Arieş, Sepsi, Kezdi şi Orbo – pentru ca mai
târziu să apară şi scaunele filiale. În fruntea secuilor a fost aşezat un comite numit de rege
dintre marii nobili unguri, care avea atribuţii militare, judiciare şi administrative, fiind şi
principalul mijloc de control al puterii centrale asupra secuilor135.
Un loc aparte l-a avut organizarea oraşelor. În Transilvania, acestea se bucurau de
autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: Sfatul
orăşenesc, compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în frunte lui un jude. Judele
era şi reprezentantul regelui. Oraşul era condus de burgermeister (magister civicum). În
Moldova şi Ţara Românească conducerea orăşenească o exercita un şoltuz, respectiv un judeţ,
ajutaţi de 12 pârgari, sub conducerea reprezentantului domniei (vornicul sau pârcălabul de
târg)
.

133
Ibidem, p. 244
134
Ibidem, p. 242
135
Ibidem, p. 240-241
60
SECOLUL FANARIOT ÎN MOLDOVA ŞI
ŢARA ROMÂNEASCĂ

Modificarea raportului de forţe dintre marile puteri pe parcursul secolului al XVIII-


lea, a angrenat modificări şi în ceea ce priveşte raporturile dintre Ţara Românească şi
Moldova şi Înalta Poartă otomană. Dominaţia otomană asupra Europei răsăritene şi de sud-
est începe să se erodeze sub loviturile Imperiului habsburgic şi ale Rusiei. Pe acest fundal
se afirmă şi lupta de emancipare a românilor. „Defecţiunile” înregistrate în Ţara
Românească, în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, şi în Moldova, în timpul
domniei lui Dimitrie Cantemir, au determinat Înalta Poartă să inaugureze în cele două ţări
regimului fanariot menit să evite desprinderea lor de imperiu şi să-i asigure controlul
efectiv asupra vieţii lor politice.
Instaurarea regimului fanariot a avut la bază infiltrarea elementelor greceşti
începând mai ales cu secolul al XVIII-lea. Domnii erau instalaţi direct de Poartă, fiind strict
încadraţi în ierarhia administrativă otomană, fiind recrutaţi din rândul păturii conducătoare
a societăţii greceşti constantinopolitane care îşi avea reşedinţa în cartierul Fanarului. Deşi
secolul fanariot este catalogat în general ca o perioadă de regres general, nu trebuie să
considerăm că etnia domnilor instalaţi în cele două ţări a fost cauza principală a acesteia,
mulţi dintre ei fiind români grecizaţi sau greci românizaţi. Statutul politico-juridic ce le-a
fost rezervat în această etapă celor două state româneşti extracarpatice le-a agravat
declinul136.
Prin intermediul domniilor fanariote, Moldova şi Ţara Românească au fost integrate
complet în sistemul politic şi militar otoman. Totodată, resursele lor sunt exploatate
sistematic, fiind solicitate de criza pe care o traversa Imperiul otoman în această perioadă,
mari sume de bani fiind percepute sub forma haraciului şi a peşcheşurilor, la care se
adaugă cele pentru reînnoirea anuală şi trienală a domniilor, sau a dărilor în favoarea
sultanului. Implicaţii negative în economia celor două Principate s-au înregistrat şi datorită
prestaţiilor gratuite la care erau obligate, precum şi monopolului instituit de otomani
asupra produselor româneşti, cele două Principate fiind transformate treptat în grânarul
imperiului.
Declinul este prezent şi în plan politic şi militar cele două ţări nemaiavând o politică
externă proprie, iniţiativele diplomatice ale domnilor fanarioţi fiind exercitate în interesul
Porţii otomane, iar forţa lor militară fiind restrânsă treptat la garda domnească şi câteva
unităţi însărcinate cu menţinerea ordinii interne şi paza hotarelor137. În plus, ele devin
teatru de operaţiuni militare între cele trei mari imperii care-şi dispută supremaţia în zonă
(otoman, ţarist şi Habsburgic) şi suferă pierderi teritoriale. Astfel, în urma războiului din
1716-1718 dintre Imperiul habsburgic şi cel otoman, încheiat prin pacea de la Pasarowitz,
austriecii obţin Banatul şi Oltenia, aceasta din urmă fiind recuperată în cuprinsul Ţării
Româneşti după războiul austro-ruso-turc, încheiat cu pacea de la Belgrad (1739). În
timpul războiului ruso-turc desfăşurat între 1768-1774, se înregistrează ocupaţia ţaristă, în
anul următor, austriecii anexând Bucovina. În fine, la începutul secolului XIX, după războiul
ruso-turc, prin pacea de la Bucureşti, Basarabia a fost anexată de Rusia.
Un alt aspect care reţine atenţia în ceea ce priveşte regimul fanariot îl reprezintă
ansamblul de măsuri luate de domni, care erau menite să întărească puterea centrală,
aflată sub controlul efectiv al Porţii, în detrimentul marii boierimi. Ca o modalitate de
control asupra instituţiei domneşti, Poarta s-a folosit de frecventa înlocuire a domnilor sau
de mutarea lor dintr-o ţară în alta. Semnificativ, în acest sens, este faptul că la tronul
Moldovei şi Ţării Româneşti s-au înregistrat în acest interval de timp peste 70 de domnii138.
În evoluţia regimului fanariot se disting două etape care sunt separate de războiul
ruso-turc dintre 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. Dacă în prima etapă,

136
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 182 şi I. Toderaşcu, V. Neamţu, Gh. Punga, op. cit., p. 203
137
Ibidem, p. 182
138
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 196
61
până la declanşarea acestui război, avem de-a face cu domni fideli Porţii otomane, în cea
de-a doua domnii celor două Principate, deşi nu abandonează linia supunerii faţă de
otomani, se orientează spre puterile creştine, dealtfel o mare parte din aristocraţia
fanariotă aderând la lupta antiotomană, stabilind contacte cu puterile ostile Imperiului
otoman, a cărui criză se acutizează, şi susţinând activitatea patrioţilor greci.
În timpul regimului fanariot instituţia domnească a fost controlată pe rând de 11
familii139. Cel care deschide seria domniilor fanariote a fost Nicolae Mavrocordat, însă
printre domnii fanarioţi s-au remarcat Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Scarlat
Callimachi şi Ioan Caragea. Mai cu seamă domniile lui Constantin Mavrocordat s-au
remarcat datorită reformelor adoptate de acesta atât în Moldova cât şi în Ţara
Românească.
În timpul celor aproape patru decenii de domnie însumate în scaunul domnesc al
celor două ţări140 acesta a reuşit să reorganizeze în coordonate unitare instituţiile fiscale,
sociale, administrative şi judiciare ale acestora. Dealtfel, după războiul ruso-austro-turc
încheiat cu pacea de la Belgrad (1739), se resimţea nevoia unor măsuri de stabilizare
fiscală menite să refacă ţara. În aceste condiţii, Constantin Mavrocordat a elaborat celebrul
proiect de Constituţie, aşa-numitul „Aşezământ” în 13 puncte, datat în februarie 1740 şi
publicat în revista „Mercur de France” doi ani mai târziu, prin care se stabileau direcţiile de
acţiune pentru refacerea ţării141. În baza acestui proiect au fost reorganizate administraţia,
justiţia, forţele armate şi finanţele.
Prin reforma administrativă se urmărea instituirea controlului statului asupra situaţiei
din teritoriu. În mod firesc în acest scop a fost creat un aparat administrativ format din
aşa-numiţii ispravnici de judeţ (în Moldova de ţinut) care îndeplineau funcţii administrative
şi fiscale în teritoriul arondat în responsabilitate. Aceştia erau salarizaţi pentru slujbele pe
care le îndeplineau. Dealtfel s-a încercat introducerea salarizării pentru toate dregătoriile,
prin ea urmărindu-se curmarea obiceiurilor prin care dregătorii se remunerau din prestaţiile
locuitorilor supuşi autorităţii lor, sursa a numeroase abuzuri pe seama populaţiei142.
În plan judiciar, reţine atenţia o primă încercare de separare a slujbelor judiciare de
cele administrative. Au fost create instanţe de judecată în judeţe şi ţinuturi. De asemenea,
s-a urmărit impunerea justiţiei de stat şi limitarea jurisdicţiilor bisericeşti şi senioriale,
instituirea unei ierarhii de instanţe143.
Prin reforma fiscală au fost desfiinţate dările multiple144, fiind înlocuite cu o dare fixă,
pe cap de locuitor, plătibilă în patru etape (rate, „sferturi”), încercându-se astfel
desfiinţarea răspunderii solidare a satelor faţă de vistierie.
Desfiinţarea servituţii personale a adus o schimbare majoră în plan social. Prin
reformele din 5 august 1746, în Ţara Românească, şi din 6 aprilie 1749, în Moldova, a fost
desfiinţată legarea de glie a şerbilor şi au fost stabilite obligaţiile clăcaşilor faţă de stăpânii
de moşii. Răscumpărarea din şerbie a fost fixată la 10 taleri. S-a încercat astfel aşezarea
raporturilor dintre ţărani şi proprietari pe baze noi, însă cu toate că mulţi dintre ţărani au
reuşit să-şi dobândească libertatea personală, ei au rămas mai departe în stare de
dependenţă economică faţă de boieri, întrucât nu dispuneau nici de mijloace de producţie
care să le asigure o independenţă reală iar gospodăriile ţăranilor se aflau pe pământul
boierului. Astfel, ei erau nevoiţi să presteze 12 zile de clacă pe an faţă de boieri şi mănăstiri
în Ţara Românească şi 24 de zile de clacă în Moldova145.

139
Ibidem. Este vorba de familiile Racoviţă, Ghica, Mavrocordat, Callimachi, Caragea, Suţu, Moruzi,
Mavrogheni, Ipsilanti, Hangerli, Giani-Ruset.
140
Constantin Mavrocordat a fost domn în Ţara Românească în 1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748;
1756-1758; 1761-1763, iar în Moldova între 1733-1735; 1741-1743; 1748-1749 şi 1769.
141
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 185.
142
Ibidem, p. 186, Mihail Manea, Adrian Pascu, Bogdan Theodorescu, Istoria Românilor, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 369; Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu,
(coord.), op. cit., p. 198
143
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 186
144
văcărit, vădrărit, pogonărit, darea preoţilor, plocoanele pentru mănăstiri, impozitul pe sate.
145
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., p. 186; Mihail Manea, Adrian
Pascu, Bogdan Theodorescu, op. cit., p. 369
62
Încercările lui Constantin Mavrocordat de reglementare a raporturilor dintre boieri şi
ţărani, precum şi celelalte reforme pe care le-a iniţiat, s-au lovit de presiunea crescândă a
Porţii otomane. Cererile tot mai mari ale acesteia l-au determinat pe domn să încalce
prevederile reformelor, ceea ce a generat o serie de nemulţumiri şi diferite forme de
protest, la care au aderat uneori şi boieri, interesele lor fiind la rândul lor afectate.
Pe acest fundal, războiul dintre 1768-1774 a reprezentat un bun prilej pentru
încercarea de a obţine restabilirea autonomiei Ţării Româneşti şi Moldovei, care
cunoscuseră în timpul războiului ocupaţia ţaristă. Dealtfel, la iniţiativa Rusiei, dar şi cu
asentimentul unei părţi a boierimii române, au fost elaborate o serie de proiecte prin care
se solicita repunerea în discuţie a statutului politico-juridic al celor două ţări146. Deşi relativ
generoase în prevederile lor, acestea nu au fost aplicate. Însă prin memoriile şi proiectele
ei boierimea, atât din Moldova cât şi din Ţara Românească, va continua să solicite sprijinul
Rusiei şi Austriei, iar după izbucnirea Revoluţiei Franceze chiar lui Napoleon, pentru
redobândirea autonomiei depline şi chiar pentru obţinerea independenţei.
Prin pacea de la Iaşi, ce survine după războiul ruso-austro-turc din 1787-1792,
Poarta se angaja să respecte autonomia celor două Principate. Apoi, prin hatişeriful de la
Gülhane (1802), erau fixate obligaţiile materiale faţă de Poartă, se recunoştea încă o dată
autonomia şi se stabilea durata domnie la 7 ani.
De fiecare dată însă, aceste prevederi au fost încălcate de către otomani, aflaţi într-o
permanentă goană după resurse care să le asigure supravieţuirea imperiului. Încercările
domnilor fanarioţi de refacere a ţării prin aplicarea reformelor au fost mereu torpilate de
cererile în continuă creştere din partea Porţii, fapt care a generat firesc o perpetuă
inconsecvenţă în ceea ce priveşte respectarea proiectelor reformatoare. Este şi motivul
pentru care boierimea pământeană îşi va amplifica eforturile pentru înlăturarea regimului
fanariot şi restabilirea drepturilor fireşti ale ţării, dovedindu-se tot mai activă în demersurile
ei. La rândul ei ţărănimea, tot mai nemulţumită de fiscalitatea excesivă ce apăsa pe umerii
ei, a recurs la forme de protest care depăşeau formula simplei părăsiri a moşiilor, treptat
fiind semnalate forme de rezistenţă activă. Toate acestea reprezentau semnalele unei
mişcări revoluţionare, care avea să izbucnească la 1821, sub conducerea lui Tudor
Vladimirescu şi care a pus capăt regimului fanariot în spaţiul românesc.

146
Este vorba de „proiectul grecesc” prin care Rusia şi Imperiul habsburgic urmăreau refacerea Imperiului
Bizantin şi împărţirea între cele două puteri a posesiunilor europene ale imperiului otoman; „proiectul dacic”
prin care Ţara Românească şi Moldova urmau să se constituie într-un stat tampon sub numele de Dacia, între
cele trei imperii care îşi disputau puterea în sud-estul Europei.
63
TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ABSOLUTISMUL
LUMINAT ÎN TRANSILVANIA
Stăpânirea austriacă în Transilvania s-a „insinuat” treptat şi a trebuit să parcurgă o
etapă de consolidare. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv Habsburgii au apelat la un adevărat
arsenal de măsuri organizatorice, politice, economice şi religioase.
Transilvania rămâne în forma tradiţională de organizare până în 1765, când devine
Mare Principat, împăratul aşezând în fruntea ţării un guvernator, preşedinte al Guberniului
numit dintre militari sau civili, executanţi ai politicii imperiale. Deşi este menţinută Dieta,
ea pierde dreptul de a alege principele, iar apoi pe acela de a alege guvernatorul. În plus,
ea este convocată sporadic, guvernându-se fără consultarea ei.
După momentul Rakoczi, când stăpânirea austriacă parcurge o fază de criză în
Transilvania, Curtea vieneză reia ofensiva în vederea asigurării dominaţiei sale în spaţiul
transilvan. Ea organizează în capitala imperiului o Cancelarie Aulică a Transilvaniei şi pune
armata sub comanda unui general austriac, care depindea direct de împărat. Anterior, între
1692 şi 1701, se organizează Biserica Greco-Catolică, ceea ce a însemnat desfiinţarea
Mitropoliei Ardealului şi scindarea românilor din Principat în două confesiuni: ortodoxă şi
greco-catolică.
Începuturile Bisericii Române Unite le găsim spre sfârşitul sec. XVII, când un curent
religios de unire cu Roma acţiona în sânul unei părţi a populaţiei autohtone din
Transilvania. Cauzele care au determinat această Unire şi felul în care ea s-a înfăptuit
necesită unele precizări.
În 1643, Mitropolitul Simion Ştefan a acceptat cele 19 puncte impuse de către calvini
prin care Biserica Ortodoxă Română din Ardeal a devenit dependentă canonic de cea
calvină prin superintendenţii calvini maghiari şi Sinodul general al acesteia, împotriva
Pravilei ortodoxe după care conducerea Bisericii o avea Mitropolitul, episcopii sufragani şi
nu protopopii impuşi de calvini147. Sub raport social-politic românii din Transilvania se
găseau în situaţia de „toleraţi”, „admişi” din diversele necesităţi de obşte, economice, ale
„naţiunilor istorice”.
Religios, ortodoxia nu era recunoscută în rândul „religiilor recepte“ ale Principatului.
În luna mai a anului 1688, Dieta de la Făgăraş a decis trecerea Ardealului sub protecţia
împăratului de la Viena. Unsprezece ani mai târziu se încheia pacea de la Karlowitz, turcii
fiind alungaţi din centrul Europei, iar Transilvania revenind stăpânirii habsburgice. Căutând
o dominare cât mai facilă a Ardealului, împăratul de la Viena va încerca constituirea unei
contrapartide faţă de tendinţele autonomiste ale privilegiaţilor din Principat, prin
cointeresarea românilor ardeleni majoritari la conducerea statului. În acest scop, împăratul
Leopold I a dat încă la 23 august 1962 hotărârea prin care preoţii şi credincioşii români de
rit grec, care se vor uni în credinţă cu Biserica Romei se vor bucura de toate drepturile şi
privilegiile pe care le au romano-catolicii, adică vor fi scoşi din starea de iobăgie148. Prin
aceasta se dorea scoaterea românilor de sub influenţele calvinilor şi atragerea lor de partea
politicii imperiale. Tendinţele de calvinizare şi maghiarizare din partea naţiunilor privilegiate
îl vor determina pe Mitropolitul Teofil să ia în considerare hotărârea împăratului şi să dea,
la 21 martie 1697, următoarea declaraţie: „Noi, Teofil, din graţia lui Dumnezeu Episcopul
Bisericii Româneşti din Transilvania şi din părţile Ungariei cele unite cu dânsa şi tot clerul
aceliaşi biserici, facem cunoscut prin aceasta tuturor celor ce se cuvine, că ţinând noi Sinod
general în luna trecută a lui Februarie în Alba Iulia, am hotărât cu glas unanim că voim să
ne întoarcem în sânul Sântei mame Biserici Romano-Catolice şi să ne reunim cu dânsa,
primind, mărturisind şi crezând tote cele ce primeşte, mărturiseşte şi crede aceia. Şi mai
vârtos mărturisim acele patru puncte, în care ne-am desbinat până acum : 1) Recunoaştem
că Pontificele Roman este capul văzut al întregei Biserici creştine din lume; 2) Mărturisim
că afară de ceriu, locuinţa fericiţilor, şi de infern, (iad) , carcera (închisoarea)

147
Ioan M Bota, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, p.
159.
148
Ioan Georgescu, Istoria Bisericii Universale, ediţia a II-a, Blaj, 1931, p. 125.
64
condamnaţilor se mai află şi un al treilea loc în care se deţine sufletele cele necurăţate încă
şi se purifică; Credem că pânea azimă este materie destulă pentru cina Domnului şi
misterul Liturghiei 4) Credem că Spiritul Sfânt, a treia persoană în Trinitate, purcede şi de
la Tatăl şi de la Fiul, şi primim, mărturisim şi credem tote celelalte care le primeşte, le
mărturiseşte şi le crede Sânta Mamă Biserica Catolică. După ce s-a primit acea profesiune a
credinţei, în schimb s-a cerut de la Majestatea Sa imperială şi Regală trei puncte : I) ca pe
preuţi de ritul grecesc şi pe monahii acelora să-i facă părtaşi la aceleaşi privilegii şi
drepturi, de care acum se bucură nu numai Romano Catolicii, dar şi Arianii, Luternanii şi
Calvinianii ; II) Că în fie-care sat, în care este Paroh, Biserica să aibă casă parohială,
pentru ca parohul să nu fie silit a locui în casă sau pe loc străin; III Că aşezarea parohiilor
să depindă de Episcop, iar nici decum de seculari laici (mireni), precum s-a îmtâmplat până
acum. Pentru aceste în fine am subscris, în modul următor; Noi, zic, sus numiţii Teofil
Episcopul şi tot clerul cerem cu umilinţă acestea de la Augustissima Sa Majestate imperială
şi Regală şi ne îndatorim la cele mai sus menţionate înaintea părintelui Paul Barany,
parohul Bisericii Romano Catolice din Alba Iulia. Spre a căria credinţă şi întărire am subscris
cu mâna noastră şi am întărit cu sigiliul Episcopal şi Sinodal. Dat în Alba Iulia în 21 Martie
1697“149. Însă Mitropolitul Teofil nu va apuca să vadă înfăptuit demersul său şi al celor 12
protopopi semnatari ai acestei declaraţii, el murind în condiţii destul de nelămurite (se pare
otrăvit), unirea realizându-se sub urmaşul său, Mitropolitul Atanasie Anghel.
La 14 aprilie 1698, împăratul Leopold I a dat decretul care prevedea că preoţii
români care vor recunoaşte pe Papa de la Roma se vor bucura de drepturile şi privilegiile
preoţilor catolici, iar cei care se vor uni cu altă „religie receptă” vor beneficia de privilegiile
şi libertăţile acelei religii. Episcopul Atanasie Anghel, în sinodul ţinut la Alba Iulia din 7
octombrie 1698, a dat o Carte de Mărturie, un manifest semnat de 38 de protopopi: „Noi,
mai jos scrişi Vlădica, Protopopii şi Popii besericilor româneşti dăm în ştire tuturor, cărora
se cuvine mai vârtos Ţării Ardealului. Cercând schimbarea acestii lumi inşelătoare şi
nestarea şi neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebuie a fi cât toate, din bună
voia noastră ne unim cu biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădulările
cestii biserici sfinte catoliceşti a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acele
privilegiomuri vom să trăim cu care trăiesc mădulările şi popii acestei biserici sfinte precum
înălţia sa împăratul şi coronatul craiului nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne
facem părtaşi, care milă a înălţii sale, nevrând a o lepăda, cum se cade credincioşilor înălţii
sale nevrând a o lepăda, cum se cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi
nălţii sale şi ţării Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie dăm şi peceţile şi
scrisorile mânilor voastre. S-au dat în Bălgrad, în anii Domnului 1698 în şapte zile a lui
Octobre Ath. m.p.“ Semnificativă este continuarea documentului : „Însă întru acest chip ne
unim, şi ne mărturisim a fi mădulări sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi
rămăşiţele noastre din obiceiul bisericei noastre a răsăritului să nu ne clătească. Ci toate
ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a
le ţine după calindariul vechiu. Şi pe cinstitul Vlădica nostru Athanasie nime până la
moartea Sfinţii sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul Sfiinţii Sale. Ci tocmai de i s-ar
întâmpla moarte, să stea în voia soborului, pe cine ar alege, să fie Vlădică, pre care sfiinţia
sa Papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de sub biruinţa înălţii sale să-l
hirotonească, şi în obiceiul şi deregătorile protopopilor cari sunt şi vor fi, nici într-un fel de
lucru nime să nu se mestece, ci să ţie cum şi până acum. Iar de ne vor lăsa pre noi şi
rămăşiţele noastre într-aceasta aşezare, peceţile şi iscăliturile, care am dat să n-aibă nici o
tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea mitropolii noastre pentru mai mare mărturie. L.S
(...) şi aşa ne unim aceşti ce scri mai sus, cum toată legea noastră, slujba bisericii, liturghia
şi posturile să sté pre loc, iară să n-ar sta pre loc, acele nici aceste peceţi să n-aibă nici o
tărie asupra noastră, şi vlădica nostru Atanasie să fie în sca... şi nime să nu-l
hărbătăluiască“150. Aşadar, Unirea cu Roma era condiţionată de acordarea de drepturi şi

149
Constantin Vântu¸Unirea Românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia «Cărţii
Bisericeşti», Bucureşti, 1889, p. 34.
150
Lucian Bolcaş, Chestia autonomiei Bisericei Române Unite în şirul luptelor noastre pentru existenţa
naţională, Ed. Minerva, Bucureşti, Cluj, 1990, p. 35.
65
privilegii, respectare autonomiei bisericii româneşti unite în relaţiile ei cu celelalte religii din
principat şi păstrarea „legii“ tradiţionale 151.
La 16 februarie 1699, prin prima Diplomă Leopoldină se recunoştea Bisericii româneşti
Unite cu Roma aceleaşi drepturi cu ale celei Romano-Catolice. Dar intenţia Habsburgilor de a
crea o nouă forţă politică în Ardeal nu va rămâne fără răspuns din partea „Staturilor”
principatului care-şi văd ameninţată, astfel, autoritatea şi interesele. Libertate şi drepturi
pentru românii uniţi ar fi însemnat împărţirea cu aceştia a puterii politice după principiul
proporţionalitătii, din acest punct de vedere cota românilor crescând considerabil prin
înfăptuirea Unirii152. Este şi motivul pentru care Guvernul şi Dieta din 26 septembrie 1699 vor
stabili reducerea numărului preoţilor în fiecare sat la doi (înainte era până la 6) şi vor
condiţiona apartenenţa la statutul de preot de absolvirea unei şcoli latineşti. Atanasie Anghel
va răspunde abuzurilor iniţiate de „privilegiaţii“ prin convocarea în 4 septembrie 1700 a unui
mare Sinod la Alba Iulia cu participarea a 54 de protopopi, reprezentând 1582 de preoţi şi a
câte 3 delegaţi mireni din fiecare sat, care, în ziua următoare a redactat „Actul Unirii în
credinţă cu Biserica Romei”. Conţinutul actului este o sinteză între declaraţia Mitropolitului
Teofil, prin referirea la cele patru puncte şi Cartea de mărturie din octombrie 1698, însă el nu
mai pomeneşte decât necesitatea acordării de privilegii pentru Biserica Unită la fel cu cele
acordate celei catolice. Partea finală a Actului de Mărturie va fi întărită în cadrul sinodului
restrâns din 7 ianuarie 1701, când este reluată în discuţie problema autonomiei bisericii
româneşti. În acelaşi an, Atanasie Anghel pleacă la Viena unde este recunoscut şi consacrat
episcop, dar cu condiţia de a nu întreţine nici o legătură cu ierarhii din Ţara Românească sau
domnitorii români şi că va obliga credincioşii lui să facă mărturisire de credinţă catolică.
La 19 martie 1701, împăratul a dat a doua Diplomă Leopoldină prin care au fost
orânduite relaţiile de drept ale Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Ea cuprinde 15 articole,
articolul III înglobând anumite promisiuni politice. În acesta se aminteşte că nu numai preoţii,
ci şi mirenii, chiar dacă nu sunt nobili, vor fi număraţi între staturile catolice, vor fi socotiţi între
ele, declaraţi capabili de a ocupa slujbe şi vor fi consideraţi asemenea celor ce aparţin
celorlalte religii, nu doar toleraţi, iar preoţii uniţi nu mai pot fi trataţi ca iobagi şi nu mai pot fi
puşi la robotă153.
Revenit la Alba Iulia, în anul 1701, Atanasie Anghel a fost instalat episcop al naţiunii
române din Transilvania, fiind asistat de un „pater iezuit“, teolog de lege latinească,
judecător în problemele bisericeşti, lucru care va dura până în 1780, când Grigore Maior va
renunţa la acest „îndrumător”.
Existenţa de acum a două biserici în sânul neamului românesc, Ortodoxă şi Greco-
Catolică, va determina apariţia unei aşa-numite „probleme religioase“, legată de modul în
care vor evolua raporturile dintre ele. Amândouă aceste biserici îşi revendică meritul de a fi
contribuit la naşterea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale şi, ca atare, la conservarea şi
întărirea naţionalităţii române însăşi. Biserica Ortodoxă îşi revendica cinstea păstrării
neatinse a fiinţei neamului, acuzând-o pe cea Unită de ruperea unităţii spirituale a
neamului, închinându-se Papei de la Roma şi acceptând, din motive politice „rătăcirile”
latiniste. Biserica Unită reproşa celei Ortodoxe primejdia la care a expus neamul prin
legăturile pe care le întreţinea cu slavii din sud, cu ruşii şi grecii, a căror influenţă a
întârziat formarea conştiinţei naţionale, atribuindu-şi meritul de a-l fi trezit din amorţirea în
care-l aruncase acest „bizantinism”154.
Nu trebuie uitat că ortodocşii români transilvăneni se aflau sub permanenta presiune
a principilor calvini şi orice formă de manifestare politică legală în cadrele imperiului şi,
deci, a principatului ar fi avut puţine şanse de izbândă, câtă vreme românii erau doar
„toleraţi”, fără drepturi politice, iar religia lor nerecunoscută ca „receptă“. Între calvinism şi
catolicism, între Curtea vieneză şi tendinţele maghiarizante, într-un moment când istoria
bisericească se suprapunea celei naţionale, românii au ales afilierea la Roma pentru a salva

151
Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei, Cluj, 1990, p. 35
152
Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, ed. III, Bucureşti, 1969, p. 246.
153
Kurt Wessely, A doua Diplomă Leopoldină, Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, Seria III, Tom.
XX, Mem. 12, Bucureşti, 1938.
154
Alexandru Mircea, „Problema religioasă în România”, în Biserica Română Unită. Două sute cincizeci de ani de
istorie (lucrare colectivă), Madrid, 1938.
66
fiinţa naţională. Prin condiţionarea Unirii de acordarea de drepturi s-au creat pârghiile
pentru ridicarea poporului românesc din Ardeal din starea precară în care se afla155.
A doua Diplomă Leopoldină a constituit dealtfel baza legală a luptei lui Inochentiu
Micu pentru obţinerea drepturilor românilor, care li se cuveneau acum de drept. În plus,
episcopul greco-catolic (1728-1751), în memoriile lui, cere ca toţi românii mireni, nobili sau
ţărani, uniţi sau neuniţi să fie egali în drepturi cu „naţiunile istorice“ şi religiile „recepte”,
recurgând la ideea primatul naţional în lupta sa. Dieta Transilvaniei va recunoaşte egala
îndreptăţire a românilor uniţi, dar numai a acelora care în virtutea situaţiei lor de altă
natură (nobilitatea) puteau avea pretenţii la privilegii feudale. Poporul a rămas exclus de la
acest privilegiu şi românii n-au fost recunoscuţi, ca a patra naţiune cum ceruse Inochentie
Micu. În 1744 episcopul a plecat din Ardeal la Viena (1744), pentru a-l avertiza pe împărat
în legătură cu posibilitatea întoarcerii uniţilor la ortodoxie în cazul în care postulatele
politice nu li s-ar îndeplini.156.
Lupta lui Inochentie Micu a fost abil folosită de Mitropoliţii Karlowitzului care se
împăcau greu cu ideea pierderii credincioşilor lor în favoarea Romei catolice. Intervenţiile
acestora, coroborate cu acţiunile calvinilor, vor determina momente de criză la jumătatea
secolului al XVIII-lea. Pe fondul nemulţumirilor generate de neacordarea drepturilor
cuprinse în Diploma Leopoldină şi a înlăturării episcopului Micu, mulţi români vor părăsi
Unirea, încurajaţi fiind şi de mitropoliţii sârbi, care promiteau posibilitatea de a putea
beneficia de „privilegiile ilirice” (drepturi acordate sârbilor succesiv prin decretele din 1691,
1729, 1732, 1734 de Curtea de la Viena), în schimbul revenirii la ortodoxie. Astfel, ia
naştere răzmeriţa lui Visarion Sarai, răscoala călugărului Sofronie şi a Popii Tunsu, care va
sfârşi în 1761 prin intervenţia militară a generalului Adolf Buccow şi prin investirea
episcopului sârbesc al Budei, drept episcop neunit al românilor din Ardeal, de acum fiinţând
aici legal două biserici româneşti (Ortodoxă şi Greco-Catolică).
Sub raport numeric constatăm o scădere a Bisericii Unite, potrivit conscripţiilor
ordonate de generalul Buccow existând doar 25.223 familii unite spre deosebire de 128.653
familii neunite, situaţie foarte diferită de aceea a anului 1750, când erau în Transilvania,
exceptând Ţara Bârsei, doar 13 sate neunite157.
Unirea însă, se va reface sub episcopul Grigore Maior (1772-1782) şi a urmaşilor săi,
dobândind la finele secolului al XVIII-lea preponderenţa numerică faţă de aceea a neuniţilor
din Ardeal. De asemenea, ea va continua să sprijine mişcarea naţională şi culturală
românească. În 1791, episcopul Ioan Bob (1782-1830) sprijină în faţa Dietei Transilvaniei
memoriul naţiunii române din Ardeal – Supplex Libellus Valachorum – în timpul
episcopatului său reţeaua şcolară cunoscând o dezvoltare majoră prin activitatea corifeilor
Şcolii Ardelene, care a dat o generaţie ilustră anului revoluţionar 1848, pregătită ideologic,
cu un program revoluţionar fundamentat istoric pe latinitatea, numărul şi vechimea
românilor pe aceste meleaguri.
Cât priveşte măsurile pe care austriecii le-au luat în Transilvania, cele mai
importante au fost elaborate în vremea împărătesei Maria Tereza şi a fiului ei Iosif al II-lea.
În timpul Mariei Tereza principala reformă a fost aceea socială, Curtea intervenind în
raporturile dintre nobili şi ţărani şi stabilind prin lege obligaţiile ţărănimii dependente.
Măsura intră în vigoare pentru Transilvania, începând cu anul 1767, fiind o rezultantă a
dorinţei austriece de a mări capacitatea fiscală a ţării.
În anul 1769, ordonanţa provizorie, „Certa puncta”, a diminuat obligaţiile ţărănimii ce
trebuiau prestate faţă de nobili. În materie de judecată, se admitea posibilitatea iobagului de a
apela la comitat şi chiar apelul la Tabla comitatului. Însă ordonanţa păstra robota mult mai

155
Gh. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 164. Iată
cum se exprima Bariţiu referindu-se la acest aspect: „Bisericii române şi clerului său (...), nu-i rămăsese decât
alternativa ca, sau să figureze şi pe viitor ca lipitură Bisericii calvine, obligată a se supune la toate condiţiile
cuprinse în legile şi în diplomele domneşti (...) sau, dacă nu-i mai convenea aşa, să adopte Unirea cu Biserica
Romei... Situaţiunea devenise cu atât mai critică, cu cât ea se înfăţoşa fără cruţare şi îndurare către cler şi
popor, în acelaşi timp ca o cestiune religioasă milenară, de la care ar depinde mântuirea sufletelor şi viaţa de
veci, precum şi ca naţiune a emancipării fizice şi al libertăţii personale şi asigurării de subzistenţă materială
pentru biserici, prelaţi şi popor“
156
Kurt Wessely, op. cit.
157
Ioan M. Bota, op. cit., p. 187-188.
67
ridicată decât în Ungaria, ea fiind concentrată în toiul muncilor agricole, iar pământul atribuit
supusului era lăsat la bunul plac al stăpânului158. Cu toate acestea, reglementările respective
au reuşit să stăvilească pentru moment mişcările ţărăneşti. Iobăgia a implicat însă masiv
populaţia românească care constituia majoritatea absolută a locuitorilor.
Reformele împărătesei au urmărit şi problema culturii, a învăţământului şi aceea a
bisericii. După organizarea Consiliului de Stat, acesta a luat dezbatere manifestările
confesionale, starea unirii religioase, periclitată de mişcările anticatolice ale lui Visarion
Sarai şi ale lui Sofronie din Cioara (sat în Hunedoara). Prin Decretul de toleranţă din 1759,
din raţiuni de stat, ortodoxia a fost restaurată. Noul episcopat ortodox, controlat de
austrieci, ar fi urmat să satisfacă dezideratele populaţiei ortodoxe, care se ridicase
împotriva unirii159.
Un alt segment al reformelor care se prelungeşte până în spaţiul transilvan îl constituie
înfiinţarea regimentelor de graniţă, două fiind româneşti, alte două secuieşti, la care se
adaugă, din 1768, un batalion în Banat160. Acestea aveau misiunea de a apăra ţara, de a stăvili
emigraţia, dar prin ele se sporea numărul românilor cu statut de oameni liberi. În egală
măsură regimentele au contribuit la stimularea procesului de constituire a unei elite militare
româneşti care va contribui activ la afirmarea conştiinţei naţionale.
La afirmarea elitelor româneşti contribuie şi „politica şcolară” austriacă. Curtea
vieneză a sprijinit organizarea centrului şcolar de la Blaj. În timpul Mariei Tereza, în mod
special prin „Ratio Educationis” (1777), paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi instrucţia
preoţimii, se formează o elită intelectuală instruită în universităţi catolice, la Roma sau
Viena.
Reformele în spiritul ideilor iluminismului iniţiate de Maria Tereza sunt adâncite de
către fiul ei Iosif al II-lea. Din 1780, când îşi începe domnia, şi până în 1790, printr-o serie
de edicte acesta înfăptuieşte o seamă de reforme, potrivit unui program schiţat încă din
1765. Reformele debutează printr-o ordonanţă asupra presei în 1781, prin care este
eliminată cenzura de sub controlul bisericii, instituindu-se o comisie destinată revizuirii
cărţilor. De asemenea, el înlătură dependenţa ordinelor călugăreşti faţă de autoritatea
papală, desfiinţează o seamă de mănăstiri şi le secularizează bunurile. Emite „Edictul de
toleranţă”, în acelaşi an, prin care se asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice,
fiind însă atent la menţinerea primatului catolicismului.
În cadrul efortului de centralizare, el procedează la o nouă împărţire administrativă a
ţării, în 10, apoi în 11 unităţi administrative (comitate), pe care le înzestrează cu un aparat
administrativ salariat şi subordonat puterii centrale, desfiinţând autonomiile161. Separă
atribuţiile administrative de cele judecătoreşti, justiţia trecând sub controlul statului. Prin
„Norma Regia” a accentuat rolul învăţământului elementar.
Prin Patenta imperială din 22 august 1785, a desfiinţat servitutea personală şi
legarea de glie a ţărănimii iobage. Iobagilor li s-a dat libertatea de a se căsători fără
consimţământul nobililor, de a învăţa carte şi meserii. Nu s-au desfiinţat sarcinile iobăgimii,
obligaţiile acesteia, ci i s-a redat iobagului numai dreptul de a se strămuta (drept pierdut în
1514) oriunde dorea după satisfacerea îndatoririlor către nobili.
Tot acest ansamblu al reformelor, a stârnit în Transilvania opoziţia naţiunilor politice
şi a religiilor recepte. Aceasta cu atât mai mult cu cât ele cuprindeau şi problemele
populaţiei româneşti majoritare. Ca atare, aici opoziţia a avut un dublu conţinut: pe de o
parte reformele cu tentă ilumunistă lezau interesele categoriilor privilegiate în relaţia cu
Curtea vieneză, iar pe de altă parte ele afectau şi relaţia de dominaţie faţă de majoritarii
români din acest spaţiu.
Din acest punct de vedere nu surprinde deloc reacţia privilegiaţilor la publicarea
Edictului de toleranţă. Acestuia, adaptat la condiţiile provinciei, i se asociază prevederile
circularei din 1782 şi a patentei din acelaşi an, din august, prin care se defineşte toleranţa
ca o ridicare a restricţiilor pentru necatolici, ceea ce oferea oportunităţi românilor pentru

158
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit., p. 195
159
Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Miron Constantinescu, (coord.), op. cit., 200
160
Ibidem
161
Andrei Oţetea (sub redacţia), op. cit.,, p. 195
68
accesul lor la funcţii în stat. Reforma sistemului educaţional prin Norma Regia, cu toate
derogările de la Ratio Educationis, fixează şi ea un nou cadru, în care se manifestă de acum
iniţiativele românilor din Transilvania.
Parţial reformele veneau în întâmpinarea doleanţelor românilor ardeleni (egalitatea
dintre naţiuni, cetăţenia, dreptul la funcţii, la şcoală şi meserii) şi au impulsionat lupta
pentru emancipare. Deşi nu a rezolvat deplin problemele sociale şi naţionale ale românilor,
acţiunea reformatoare a lui Iosif al II-lea a contribuit în mare măsură la disoluţia sistemului
naţiunilor privilegiate. De asemenea, ea a creat condiţiile pentru formarea unei generaţii
instruite, adepta unei opere reformatoare în Transilvania.

DREPTUL ÎN PERIOADA
REGULAMENTELOR ORGANICE162
Regulamente Organice, au fost supuse aprobării guvernului rus, iar apoi votului unor
adunări extraordinare româneşti. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Ţara
Românească, şi la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Privite în ansamblu Regulamentele Organice au avut câteva trăsături care le-au
individualizat atât în raport cu legislaţia anterioară, cât şi cu cea ulterioară.
Caracterul unitar. în ciuda unor mici diferenţe, cele două legi organice au introdus în
Principate aceleaşi instituţii şi aceleaşi principii de guvernare. Apropierile dintre cele două
texte îşi au originile atât în vechea comuniune instituţional-juridică a Principatelor, cât şi în
preocuparea Rusiei de a le organiza în mod asemănător, pentru a le controla mai uşor.
Caracterul constituţional. Regulamentele Organice au reprezentat primele acte cu
valoare constituţională aplicate în spaţiul românesc. Alături de alte aspecte, care, în mod
normal nu intră în sfera de preocupări a unei constituţii, cele două texte conţin primele
reglementări scrise din istoria României care fac referire organizarea şi exercitarea puterii
în stat.
Caracterul oligarhic. Regulamentele Organice au aşezat boierimea la conducerea
Principatelor Române, excluzând aproape complet celelalte categorii sociale.
Caracterul conservator. În ciuda influenţei pe care a avut-o ideologia revoluţiei franceze
în Principate, Regulamentele Organice au frânat procesul de liberalizare a sistemului politic şi
162
A se vedea în acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Instituţii
feudale din Tarile Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu. Editura Academiei
RSR,Bucureşti, 1988; *** Istoria dreptului românesc, coordonator: loan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357; Ioan Apostu, Nicolaie lonescu, Prelegeri de istoria dreptului românesc,
Editura Nitnelav, Galaţi, 2003, p. 115-128; Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului şi dreptului românesc,
ediţia a II-a. Casa de editură şi presă "Şansa SRL", Bucureşti,1992, p. 160-175; Nicolae Ciachir, Gheorghe
Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1984; Tudor
Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Cluj-Napoca, 1991; I. C.
Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834-1848.. Librăriile Socec & Co: Bucureşti, 1915; D. V.,
Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti, 1976, p. 101-162; M. Galan, Dificultăţile aplicării
Regulamentului Organic în Moldova, în Cercetări istorice, an VII l-IX, 1932-1933. nr. 1. p. 15-29; M. Galan,
Ocupaţia rusească în Moldova din anii 1828-1834, în Cercetări istorice, tom X-XII, 1934-1936, nr. 2, p. 109-
111; C. Gonciaru, Judeţele săteşti din Moldova şi arhivele lor până la aplicarea legii comunale (1832-1864), în
Revisîa arhivelor, an VIII, 1965, nr. 1; Manuel Guţan, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006; Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, traducere de
George G. Potra şi Delia Razdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996; Adrian Macovei, Organizarea
administrativ-teritorială a Moldovei între anii 1832 şl 1862, partea I, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie "A. D. Xenopol", laşi, tom XIX, 1982, p. 353-374; Idem, Organizarea administrativ-teritorială a
Moldovei Intre anii 1832 şl 1862, partea a II-a, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie "A. D. Xenopol",
laşi, tom XX, 1983, p. 153-173; Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. I. Domniile
pământene şi ocupaţia rusească (1821-1831), Editura Albatros, Bucureşti, 1996;Idem, Principatele Române în
epoca modernă, vol. II, Administraţia regulamentară şi tranziţia la statul de drept (1831-1859),Editura
Albatros, Bucureşti, 1998;Constantin Moisil, Arhivele statului şi Regulamentul Organic, în Revista arhivelor, an
1928-1929, nr. 5, p. 269-289; Andrei Oţetea, Geneza Regulamentului Organic, în Studii şi articole de istorie,
1957, nr. 2, p. 387-402. Gheorghe Platon, Comisiile de revizuire din Moldova şi activitatea lor în anii 1830 şi
1831, în Studii şi materiale de istorie modernă, an 1,1957, p. 25-45; Gheoghe Platon, Florin Platon, Boierimea
din Moldova în secolul al XlX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1995.
69
social din Principate. Ele au conservat vechile privilegii politice, economice şi sociale ale
boierimii, precum şi vechea formă de guvernare (absolutismul monarhic), care a fost doar
atenuată acum prin controlul exercitat de puterea protectoare (Imperiul Ţarist).
Caracterul modern. În ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele au adus
totuşi primele elemente de liberalizare în sistemul de organizare statală. Cel mai important
aspect se leagă de introducerea principiului modern al separaţiei puterilor în stat. Deşi
acest principiu a fost aplicat mai mult formal, trebuie remarcat totuşi că, pentru prima dată
în istoria românilor, sunt introduse trei tipuri de organe chemate să exercite puterile
statului: Domnul, cel care exercita puterea executivă; o instituţie colectivă aleasă
(Adunarea Obştească) care exercita puterea legislativă: şi mai multe instanţe de judecată
care exercitau puterea judecătorească.

Administraţia centrală

Domnul şi căimăcămia

Cea mai importantă instituţie de drept public a rămas în continuare domnia. Titularul
acesteia era ales pe viaţă de către o Adunare Obştească Extraordinară dominată de marea
boierime. Alegerea titularului tronului era confirmată de puterea suzerană şi notificată puterii
protectoare. În ciuda faptului că Domnul era ales de către reprezentanţii ţării, dreptul de a-l
destitui pe acesta nu revenea Adunării Obşteşti, ci puterilor suzerană şi protectoare.
Destituirea trebuia să fie totuşi justificată, motiv pentru care ea trebuia să fie întemeiată pe
rezultatele unei anchete.
Potrivit textelor regulamentare. Domnul era şeful puterii executive, pe care o
exercita în mod direct. Nici un alt organ de stat nu mai putea avea sarcini executive. În
această calitate, Domnul numea şi revoca pe toţi funcţionarii publici, începând chiar cu
miniştrii, principalii săi colaboratori. De asemenea, el asigura comanda supremă a armatei
recent reînfiinţate (Miliţia naţională). Ca o reminiscenţă a regimului fanariot, Domnul şi-a
păstrat dreptul de a acorda în mod discreţionar titluri de nobleţe şi de a le revoca.
Dat fiind faptul că principiul separării puterilor în stat era mai mult formal, Domnul a
mai păstrat o serie de atribuţii în zona puterilor legislativă şi judecătorească. În privinţa
puterii legislative, trebuie spus că Domnul avea drept exclusiv de iniţiativă legislativă,
precum şi dreptul de a promulga sau a respinge legile votate în cadrul Adunării Obşteşti. În
privinţa atribuţiilor care ţineau de puterea judecătorească, poate fi reţinut faptul că, în
unele cazuri, Domnul avea dreptul de a întări hotărârile judecătoreşti ale instanţei supreme
de judecată (înaltul Divan), ceea ce contravenea în mod evident ideii de justiţie
independentă. Având atribuţii în zona tuturor celor trei puteri ale statului, Domnul
regulamentar se apropia foarte mult de instituţia monarhului absolut.
În cazul vacanţei scaunului domnesc, atribuţiile Domnului erau exercitate de un
organ colectiv. Acesta purta denumirea de Căimăcămie sau Vremelnica ocârmuire şi avea
un caracter provizoriu. Căimăcamia era formată din trei membri de drept: preşedintele
înaltului Divan, ministrul de interne şi ministrul de justiţie. În competenţa membrilor săi
intrau toate atribuţiile domneşti. Existau totuşi şi câteva limitări: nu putea demite
funcţionarii statului decât pentru delicte flagrante: funcţionarii numiţi de căimăcămie
trebuiau să fie confirmaţi de noul domn: căimăcamia nu putea să acorde titluri de nobleţe.

Miniştrii

Preocupaţi de reducerea dimensiunilor aparatului funcţionăresc şi de eficientizarea


administraţiei, autorii Regulamentelor Organice au redus atât dimensiunile aparatului
administrativ central, cât şi atribuţiile acestuia. Reducerea dimensiunilor aparatului de stat s-
a făcut prin eliminarea tuturor dregătoriilor inutile. Este vorba în principal de desfiinţarea
dregătoriilor care, încă din evul mediu, serveau pentru ostentarea puterii centrale şi asigurau
diverse sinecure pentru persoanele din anturajul domnesc. În consecinţă, au fost păstrate
doar acele dregătorii care aveau atribuţii concrete legate de exercitarea funcţiilor asumate de
70
statul regulamentar. Limitarea atribuţiilor s-a făcut prin eliminarea din competenţa tuturor
categoriilor de funcţionari a atribuţiilor judecătoreşti. în acest fel, activitatea funcţionarilor a
fost legată exclusiv de sfera puterii executive. Schimbările produse au transformat vechile
dregătorii în adevărate ministere, iar pe titularii acestora în miniştri subordonaţi intereselor
publice. Faptul a fost consacrat şi la nivelul titulaturii oficiale, foştii dregători primind
denumirea de miniştri.
Numirea şi revocarea miniştrilor revenea exclusiv Domnului şi nu era condiţionată de
îndeplinirea vreunui set special de condiţii. Totuşi, potrivit tradiţiei, aceştia trebuiau să
provină din rândurile marii boierimi. Miniştrii erau subordonaţi direct Domnului, în calitatea
lui de şef al administraţiei, şi răspundeau numai în faţa acestuia. În consecinţă, activitatea
miniştrilor se realiza sub îndrumarea şi supravegherea Domnului. În acest context, miniştrii
nu erau consideraţi răspunzători din punct de vedere politic faţă de Adunarea Obştească.
Aceasta din urmă avea doar puterea de a întocmi sesizări cu privire la activitatea
necorespunzatoare a miniştrilor, urmând ca Domnul să decidă dacă cei acuzaţi trebuiau să
fie deferiţi justiţiei sau nu. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că miniştrii
regulamentari erau consideraţi răspunzători pentru gestionarea ministerelor avute în grijă
exclusiv în faţa Domnului.
Miniştrii în funcţie nu aveau dreptul să fie aleşi în Adunarea Obştească; ei puteau participa
totuşi la şedinţele acesteia, pentru a răspunde la interpelările deputaţilor, dar şi pentru a
relata Domnului despre ceea ce se petrecea în timpul dezbaterilor.

Ministerele

Fiecare ministru conducea un minister organizat ca un serviciu public central. Acesta


din urmă avea atribuţii bine determinate şi funcţiona în mod permanent. Competenţa
materială a ministerelor era specializată şi se exercita în raport cu întregul teritoriu al ţării.
În alcătuirea structurii administrative centrale intrau şase ministere:
a. Ministerul Treburilor Dinăuntru sau Ministerul de Interne, condus de marele vornic
din lăuntru (succesorul celor două mari vornicii, a Ţării de Jos şi a Ţării de Sus). Atribuţiile
acestui minister erau foarte numeroase, ele corespunzând activităţii mai multor ministere
moderne. Cea mai importantă era coordonarea şi supravegherea activităţii administraţiei
locale, în special a conducătorilor de unităţi administrativ teritoriale. Pe lângă acestea
ministrul de interne se mai ocupa cu supravegherea stării sanitare a populaţiei,
administrarea carantinelor, controlul măsurilor şi al greutăţilor, gestionarea relaţiilor
agrare, fixarea preţurilor muncilor agricole, îmbunătăţirea raselor de animale, executarea
lucrărilor publice, administrarea drumurilor, podurilor, spitalelor, a caselor de binefacere, a
poştei, precum şi cu întocmirea statisticilor oficiale.
b. Ministerul de Finanţe sau Visteria, condus de marele vistier. Ministerul
corespundea vechii dregătorii a marelui vistier. El era răspunzător de încasarea dărilor,
organizarea şi supravegherea industriei şi a comerţului. Competenţele vistierului erau
foarte strict reglementate, fiindu-i interzis în mod expres să-şi depăşească atribuţiile.
c. Secretariatul de Stat sau Postelnicia, condus de marele postelnic, reprezenta
cancelaria principatului. Ministerul corespundea vechii dregătorii a marelui postelnic. Prin
intermediul acestuia, Domnul întreţinea corespondenţa cu celelalte ministere, cu
administraţia locală, cu agenţii ţării la Poartă, cu agenţii străini din Principate etc.
d. Ministerul Dreptăţii sau Marea Logofeţie, condus de marele logofăt al dreptăţii
(urmaşul celor doi logofeţi, al Ţării de Sus şi al Ţării de Jos). Ministerul gestiona activitatea
justiţiei, iar în unele cazuri conducătorul său putea prezida înaltele instanţe judecătoreşti.
Supravegherea activităţii instanţelor se făcea cu ajutorul unor funcţionari numiţi procurori
în Muntenia, respectiv revizori în Moldova. Aceştia monitorizau activitatea instanţelor de
judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentinţe în conformitate cu legile existente. În
acest sens, procurorii şi revizorii înaintau marelui logofăt al dreptăţii câte două rapoarte pe
an cu privire la starea pricinilor. În funcţie de aceste rapoarte, marele logofăt putea
propune Domnului avansarea celor merituoşi sau sancţionarea celor care comiteau abateri.
Tot în privinţa carierei judecătorilor, marele logofăt era cel care înainta Domnului
propunerile pentru numirile judecătorilor.
71
e. Ministerul Treburilor Bisericeşti sau Marea Logofeţie a Credinţei, condus de marele
logofăt al credinţei sau al pricinilor bisericeşti. Ministerul a funcţionat în primă fază doar în
Ţara Românească, unde a preluat vechile atribuţii bisericeşti ale marelui logofăt. În Moldova,
un echivalent al acestui minister s-a înfiinţat abia în 1844, purtând denumirea de Vornicia
Bisericească.
f. Ministerul Oştirii sau Miliţia Naţională, era condus de marele spătar în Muntenia şi
de marele hatman în Moldova. Miliţia Naţionala nu era un minister al apărării, întrucât din
punctul de vedere al autorilor Regulamentelor Organice, securitatea celor două Principate
era asigurată de cele două mari puteri vecine, suzerană şi protectoare. În aceste condiţii,
efectivele militare avute în subordine erau relativ reduse, rolul lor fiind mai mult unul
poliţienesc. În competenţa acestui minister intra menţinerea ordinii publice, în general,
apărarea graniţelor, păzirea carantinelor, prinderea răufăcătorilor etc.
În Moldova, a fost înfiinţat în anul 1849 si un al şaptelea minister, rezervat lucrărilor
publice. Acesta a fost condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de
departament. Scopurile pentru care a fost înfiinţat ministerul erau construirea de poduri şi
şosele, pavarea şi alinierea străzilor, înfiinţarea şi amenajarea spaţiilor publice de
agrement, întreţinerea şi supravegherea cursurilor râurilor, întreţinerea grădinilor publice
etc.
Fiecare minister se diviza în secţii conduse de câte un şef, corespunzător directorilor
din zilele noastre. La rândul lor, secţiile erau divizate în birouri: (mese) compuse dintr-un
funcţionar superior şi mai mulţi funcţionari de rând. În Ţara Românească, la nivelul fiecărui
minister a fost înfiinţată funcţia de director ministerial. Directorul îl înlocuia pe ministru,
atunci când acesta din urmă nu se afla în minister, şi avea diverse sarcini de conducere:
supraveghea lucrările din minister; supraveghea activitatea cancelariei; aducea la
cunoştinţa ministrului disfuncţiile constatate; îl sesiza pe ministru în legătură cu abaterile
disciplinare ale funcţionarilor. În cazul în care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli în
funcţionarea activităţii ministerului, directorul răspundea în solidar cu ministrul. Excepţie
făcea doar cazul în care directorul îl înştiinţase în prealabil pe ministru, dar acesta nu luase
măsurile cuvenite.
Pentru a se putea păstra documentele publice Regulamentele Organice au prevăzut
înfiinţarea unor depozite speciale la nivelul celor două capitale. În acest fel au luat naştere
Arhivele Statului, un serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica şi păstra
documentele oficiale, oferind astfel un instrument eficient pentru controlul activităţii
administraţiei publice. Instituţia urma să preia pe bază de opis, de la toate organele
statului, documentele care erau considerate „săvârşite”. Clasificarea internă a
documentelor trebuia să fie făcută pe instituţii şi pe ani. La momentul organizării Arhivelor
Statului, guvernatorul rus Pavel Kisseleff a dispus preluarea de către instituţie a fondurilor
documentare care aparţineau organelor publice existente în acel moment, a fondurilor
mănăstirilor şi chiar a fondurilor care se aflau în posesia persoanelor private.

Sfatul Administrativ Ordinar şi Sfatul Administrativ Extraordinar

Sfatul Administrativ Ordinar reprezenta un mini-guvern alcătuit din miniştrii care


administrau sectoarele cele mai importante ale ţării: marele vornic (ministrul de interne),
marele vistiernic (ministrul de finanţe) şi marele postelnic (secretarul de stat). Sfatul
Administrativ venea să ia locul vechii instituţii a Sfatului domnesc. El asigura soluţionarea
rapidă a problemelor urgente de factură internă, pregătea lucrările Adunărilor Obşteşti şi
elabora proiectele de legi ce urmau a fi discutate în cele două Adunări. Conducerea Sfatului
revenea Domnului sau marelui vornic, iar hotărârile sale nu erau puse în aplicare decât
după aprobarea prealabilă a Domnului.
Sfatul Administrativ Extraordinar reprezenta formula de reunire a tuturor celor şase
miniştri pentru a lua măsuri administrative în problemele cele mai importante. Convocarea
Sfatului Extraordinar se făcea doar de către Domn, atunci când acesta considera de
cuviinţă. Tot Domnul era cel care asigura preşedinţia instituţiei. Pentru a nu i se bloca
activitatea în absenţa Domnului, a fost înfiinţată funcţia de Preşedinte al Marelui Sfat,
urmând ca acesta să conducă lucrările atunci când Domnul absenta. În Ţara Românească,
72
preşedintele urma să fie ales de către Domn din rândul boierilor vârstnici, cu rang înalt şi
experienţă administrativă; în Moldova, preşedinţia îi aparţinea de drept ministrului de
interne (marele vornic).
Activitatea celor două tipuri de sfaturi nu a fost foarte clar reglementată de textele
Regulamentelor Organice, astfel încât nu a existat o delimitare strictă a atribuţiilor pe care le-
au avut. Analizând practica lor administrativă, se poate observa totuşi că direcţiile principale
pe care şi-au canalizat activitatea au fost: deliberarea, în calitate de organ consultativ, asupra
diverselor probleme ridicate, fără a lua însă vreo decizie: elaborarea proiectelor de legi, a
amendamentelor şi decretelor domneşti: şi punerea în aplicare a legilor sancţionate de Domn.
În Moldova, Sfatul Extraordinar a căpătat în timp o poziţie superioară în raport cu cel Ordinar.
La şedinţele sale veneau adesea directorii ministeriali, în locul miniştrilor, ceea ce a făcut ca
deciziile adoptate să câştige un plus de competenţă şi precizie tehnică. Deciziile sale au căpătat
astfel o greutate mai mare, în raport cu cele ale Sfatului Ordinar, ceea ce a condus la
transformarea lui în adevăratul executiv al ţării. După anul 1849 (Convenţia de la Balta
Liman), Sfatul Extraordinar a căpătat noi trăsături care l-au apropiat de cele ale unui executiv
modern. Între acestea cea mai importantă a fost aceea că instrucţiunile pe care le elabora
Sfatul pentru aplicare legilor adoptate nu mai aveau nevoie de aprobarea Domnului, pentru a
putea fi trimise în teritoriu spre a fi aplicate.

Administraţia locală

Judeţele şi ţinuturile

Diviziunile administrativ teritoriale şi-au păstrat denumirile pe care le-au avut în


trecut: judeţe în cazul Ţării Româneşti, respectiv ţinuturi în cel al Moldovei. Din motive care
au ţinut de eficientizarea activităţii administrative numărul acestora a fost diminuat în
ambele Principate. În Moldova au fost desfiinţate ţinuturile Hârlău, Cârligătura şi Herţa,
rămânând în total 13 ţinuturi. În Ţara Românească a fost desfiinţat judeţul Săcuieni,
rămânând în primă fază 17 judeţe. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-
1848) numărul unităţilor administrativ teritoriale a ajuns şi aici la cifra de 13.
Conducătorii administraţiilor de judeţ şi de ţinut purtau denumirea de ispravnici
(ulterior ocârmuitori) în Ţara Românească, respectiv ispravnici administratori în Moldova.
Aceştia erau aleşi de către Domn pe o perioadă de 3 ani, dintr-un număr de doi candidaţi
propuşi pentru fiecare judeţ/ţinut de Sfatul Administrativ. La dispoziţia fiecărui dregător de
acest tip se afla o cancelarie alcătuită din patru persoane. Spre deosebire de perioada
anterioară, ispravnicii şi ocârmuitorii aveau exclusiv atribuţii administrative, ceea ce a
însemnat aplicarea unei reale separări între administrativ şi legislativ la nivel local.
Ispravnicii depindeau de ministrul de interne, însă primeau dispoziţii din partea tuturor
miniştrilor în conformitate cu specificul fiecăruia.
Între atribuţiile ispravnicilor aflate în relaţie cu sarcinile Departamentului de Interne
figurau: supravegherea graniţelor cu statele învecinate, sarcină care revenea mai ales celor
aflaţi în judeţele sau ţinuturile de margine: garantarea drepturilor tuturor locuitorilor din
circumscripţia administrativă aflată în responsabilitate îndrumarea alegerilor pentru alegerea
organelor de conducere orăşenească si a conducătorilor de subunităţi administrativ-teritoriale
(plase sau ocoale); asigurarea condiţiilor de încartiruire a miliţiei pământeşti; adoptarea de
măsuri pentru asigurarea liniştii şi a ordinii publice, prevenirea întrunirilor neoficiale,
prevenirea şi combaterea comploturilor: adoptarea de măsuri pentru prevenirea şi stingerea
incendiilor; asigurarea pazei închisorilor; adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea
extinderii epidemiilor şi a epizootiilor; administrarea spitalelor existente; supravegherea
aprovizionării cu produse agro-alimentare şi controlul asupra unităţilor de măsură;
supravegherea efectuării la timp a lucrărilor agricole de către săteni.
Faţă de Departamentul de Finanţe, sarcinile ispravnicilor erau mai puţin numeroase,
acestea vizând: supravegherea încasării la timp a birului; asigurarea condiţiilor pentru buna
desfăşurare a activităţilor comerciale; stimularea producţiei meşteşugăreşti; adoptarea de
măsuri pentru combaterea contrabandei.

73
În raport cu portofoliul de atribuţii care revenea Secretariatului de Stat,
conducătorilor de judeţ sau de ţinut le reveneau sarcini precum: supravegherea modului în
care erau respectate normele privitoare la eliberarea paşapoartelor; supravegherea
modului în care erau respectate normele privitoare la intrarea cărţilor în ţară; întreţinerea
de relaţii amiabile cu străinii aflaţi în ţară.
Judeţele Ţării Româneşti au rămas divizate în continuare în plase, în vreme ce
ţinuturile moldoveneşti şi-au păstrat divizarea teritorială în ocoale. Conducătorii plaselor din
Ţara Românească se numeau zapcii (sub-cârmuitori), în vreme ce omologii moldoveni,
aflaţi în fruntea ocoalelor, se numeau privighetori de ocoale. în Ţara Românească, modul
de desemnare a acestora era asemănător celui în care erau stabiliţi conducătorii judeţelor.
Ispravnicii împreună cu boierii proprietari din judeţ şi cu vorniceii satelor propuneau pentru
fiecare plasă, câte doi candidaţi provenind din rândurile boierilor de rang II (neamuri) şi III
(mazili) din judeţ. Propunerile erau adresate Sfatului Administrativ, care le înainta
Domnului, acesta din urmă având rolul decisiv în desemnarea candidatului câştigător. În
Moldova, privighetorii de ocoale erau aleşi de ispravnici şi de vorniceii satelor din ţinut,
dintre mazili sau neamuri, urmând ca cel ales să fie confirmat în funcţie de către Domn.
Zapciii şi privighetorii de ocoale erau numiţi pe o perioadă de 3 ani, fiind retribuiţi cu leafă
lunară, asemenea ispravnicilor.
Rolul acestei categorii de dregători era unul major în structura administraţiei celor
doua Principate întrucât asigurau contactul direct dintre instituţiile statului şi locuitorii
satelor, constituind factorul de bază în aplicarea dispoziţiilor primite din partea cârmuirii şi
de supraveghere a aplicării lor. Atribuţiile care le reveneau reflectă, de altfel, această
importanţă deosebită a zapciilor şi a priveghetorilor de ocoale: întreţinerea unei evidenţe
cu toate ordinele primite; aducerea la cunoştinţa populaţiei a tuturor publicaţiilor şi a
poruncilor venite din parte administraţiei centrale sau a celei judeţene; impunerea birului,
încasarea şi transmiterea acestuia către reşedinţa de judeţ sau ţinut; aplicarea întocmai a
poruncilor primite cu privire la modul de executare a lucrărilor agricole; raportarea faţă de
ispravnici a tuturor evenimentelor importante petrecute în plasa sau ocolul său: tâlhării,
epidemii, inundaţii etc.; supravegherea stării de funcţionare a căilor de acces (drumuri şi
poduri).

Oraşele şi târgurile

Organizarea oraşelor în epoca regulamentară a fost făcută în mod diferit, în funcţie


de regimul juridic pe care îl aveau terenurile ocupate de comunităţile de târgoveţi. în vreme
ce oraşele aflate pe proprietate privată au rămas să fie administrate de proprietarii
moşiilor, oraşele libere au primit recunoaşterea personalităţii lor juridice. Cele două capitale
ale Principatelor au beneficiat însă de o organizare diferită de aceea a majorităţii oraşelor
libere.
Pentru marea majoritate a oraşelor şi a târgurilor. Regulamentele Organice
prevedeau că ele se pot autoadministra prin intermediul unui Sfat orăşenesc, care venea să
ia locul vechilor instituţii medievale (judeţul/şoltuzul şi sfatul pârgarilor). Sfatul era format
din patru membri în Muntenia, respectiv trei membri în Moldova (aici Sfatul purta
denumirea de Magistrat). Componenta Sfatului era aleasă de către toţi orăşenii, membrii
săi fiind recrutat din rândul târgoveţilor care îndeplineau o condiţiei de cens. Veniturile
oraşelor şi târgurilor erau strânse într-o "cutie a oraşului". Alimentarea acesteia se făcea în
principal prin adăugarea unei mici sume la impozitele plătite de orăşeni, sumă care se
percepea odată impozitele. Administraţia financiară a oraşului se afla însă sub controlul
ispravnicului. Acesta trebuia să vegheze ca banii orăşenilor să nu fie deturnaţi de către
conducerea orăşenească.
Oraşul Bucureşti a fost împărţit în mai multe sectoare, individualizate prin culori.
Locuitorii fiecărui sector alegeau pentru o perioadă de trei ani pe deputaţii fiecărei culori.
Deputaţi puteau fi aleşi însă numai orăşenii care aveau în proprietate o casă sau o moşie
de minim 50 000 lei. La rândul lor, deputaţii alegeau anual cinci membri neretribuiţi ai
sfatului orăşenesc şi o comisie de 10 membri însărcinată cu alcătuirea bugetului.

74
Preşedintele sfatului provenea din rândul membrilor, însă era numit de către Domn, la
propunerea ministrului de interne (marele vornic).
La laşi, Sfatul orăşenesc era alcătuit din patru membri aleşi de către starostii
corporaţiilor profesionale. Condiţiile pentru fi aleşi erau vârsta minimă de 30 de ani şi
deţinerea în proprietate a unui imobil sau a unui capital de minim de 25 000 lei. Celor patru
membri li se adăuga un al cincilea, ales de către Adunarea Obştească a Moldovei. Acesta
trebuia să fie un membru al Adunării Obşteşti şi urma să deţină funcţia de preşedinte al
Sfatului orăşenesc (Magistrat).
Sfatul fiecărei capitale se aduna de cel puţin două ori pe săptămână în casa oraşului
şi se ocupa exclusiv de chestiuni economice şi edilitare. La dezbateri asista câte un comisar
al Guvernului care raporta apoi ministrului de interne orice neregulă sesizată. Hotărârile
sfatului orăşenesc erau puse în aplicare numai după ce primeau aprobarea marelui vornic.
Bugetul de venituri şi cheltuieli era supus anual aprobării şi controlului ministrului de
interne. Casierul sfatului orăşenesc era ales de către sfat şi retribuit cu salarii. Casierul nu
putea face însă nici o plată fără autorizarea scrisă şi semnată de către toţi membrii sfatului.
Anual, finanţele oraşului erau verificate de către controlorul finanţelor statului.

Satele

La nivelul satelor, Regulamentele Organice au prelungit existenţa mai vechilor


instituţii ale pârcălabului de sat, în Ţara Românească, şi vornicelului, în Moldova, adăugând
în plus prezenţa unei instituţii colective: judeţul sătesc.
Pârcălabii şi vorniceii erau aleşi din rândul membrilor obştii săteşti, în prezenţa
zapciului sau a priveghetorului de ocol şi cu consimţământul proprietarului moşiei. Aceşti
dregători se bucurau de scutire de la plata birului, precum şi faţă de toate celelalte obligaţii
care grevau asupra persoanei sau asupra averii, sarcinile lor fiind preluate de către
consăteni.
Atribuţiile pârcălabilor şi vorniceilor se legau în special de repartizarea şi încasarea
capitaţiei (impozitul pe cap de familie) în interiorul satului, precum şi de asigurarea poliţiei
interne, împreună cu membrii judeţului sătesc. O altă serie de prerogative era legată de
sfera relaţiilor agrare: supravegheau îndeplinirea clăcii pe pământul proprietarului; îi
scoteau pe ţărani la lucru pentru efectuarea la timp a lucrărilor agricole; raportau
cantităţile de produse pe care le obţineau sătenii.
Judeţul sătesc a fost instituit în principal pentru judecarea locuitorilor satelor şi
"împăcarea" acestora în cazurile mărunte, însă avea şi unele atribuţii administrative.
Organul era alcătuit din trei bătrâni "pacinici", aleşi de către locuitori, câte unul din rândul
fiecărei categorii de ţărani existenţi (fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi), cărora li se adăuga unul
dintre preoţii satului. Judeţul era confirmat de către judecătoria de ţinut sau judeţ şi avea
competenţe în următoarele domenii: judeca neînţelegerile mărunte în limita unui plafon de
15 lei amendă sau despăgubire; confirma diversele acte întocmite între săteni: acte de
zestre, acte de împrumut etc.; primea şi arhiva ordinele venite de la ispravnicii; completa
condicile Departamentului de Interne referitoare la învoielile pentru muncă şi transporturi
încheiate de săteni, după ce aceştia fuseseră verificaţi să nu aibă şi alte angajamente
similare faţă de alţi proprietari.
În anul 1851 Domnul muntean Barbu Ştirbei a reorganizat instituţia judeţului sătesc,
sub denumirea de Sfat sătesc. În componenţa lui intrau pârcălabul, ca reprezentant al
proprietarului, şi mai mulţi deputaţi ai sătenilor (doi în satele cu mai puţin de 100 locuitori,
patru în satele cu peste 100 de locuitori). Deputaţii erau aleşi pentru un an din rândul
plătitorilor de capitaţie. Sfatul se afla sub controlul administraţiei centrale, dar aceasta nu
intervenea pentru validarea sau invalidarea alegerilor, aşa cum proceda în cazul oraşelor.
În fiecare sat a fost înfiinţată o cutie obştească a satului, alimentată din amenzile
pronunţate de judeţul satului, dar mai ales dintr-un adaos la capitaţie care se percepea
odată cu aceasta. Gestiunea banilor revenea unuia dintre membrii judeţului sătesc,
proprietarului moşiei pe care se afla satul sau preotului satului. Sumele adunate serveau în
special pentru acoperirea diferenţelor intervenite între capitaţia repartizată satului şi cea
75
efectiv încasată. Aceste diferenţe erau cauzate de moartea sătenilor sau de mutarea
acestora dintr-un sat în altul; ele nu puteau fi anulate imediat de agenţii fiscali, întrucât
recensămintele fiscale se efectuau odată la şapte ani. Alte destinaţii date banilor din cutia
satului erau simbria pârcălabului/vornicelului, plata dorobanţilor, precum şi finanţarea unor
lucrări menite să satisfacă diverse interese ale comunităţii: întreţinerea drumurilor, săparea
şi întreţinerea fântânilor sau puţurilor, construirea sau repararea bisericilor, construirea şi
întreţinerea podurilor etc. Din nefericire, excedentele din cutia satului nu se îndreptau
decât rareori către satisfacerea intereselor sătenilor, ele fiind deturnate către alte destinaţii
chiar de către administraţia centrală.
Privind în ansamblu legislaţia regulamentară referitoare la organizarea satelor, se
poate observa că legiuitorul nu a manifestat nici un interes pentru aşezarea vieţii
administrative săteşti pe principiul descentralizării. Organele de conducere de la nivelul
satelor au rămas în continuare lipsite de atribuţii deliberative îndreptate spre interesul
comunităţii, singurul lor scop fiind acela de a executa actele normative venite din partea
administraţiei centrale.

76
REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE163
În primăvara anului 1848, tensiunea socială şi politică a crescut în condiţiile
revoluţiei europene. Datorită condiţiilor istorice concrete, programul naţional al revoluţiei
române a evoluat între minimal şi maximal. În Moldova şi Ţara Românească, intelectualii,
cei care şi-au asumat comanda şi coordonarea acţiunilor revoluţionare, au căutat să
desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în
timp ce în Transilvania, în regiunea învecinată Banat, aflată sub stăpânirea Ungariei, şi în
Bucovina, ei şi-au propus să unească toţi românii într-un singur stat autonom. S-a analizat
chiar ideea unirii tuturor românilor de o parte şi de alta a Carpaţilor, dar realităţile politice
erau potrivnice unui asemenea ideal.
Marea majoritate a liderilor revoluţionari au fost conectaţi la evenimentele
revoluţionare europene occidentale. Acest aspect este firesc întrucât ei au cunoscut-o în
mod nemijlocit. Cei mai mulţi dintre ei şi-au desăvârşit studiile în Franţa şi, câţiva, printre
care Mihail Kogălniceanu, obţinuseră diplome la universităţile germane. Liderii revoluţionari
români recunoşteau în Apus un model politic şi cultural demn de urmat în ţările lor. Ideile
lor despre formele politice şi progresul economic au fost astfel puternic influenţate de
doctrinele liberale şi “laissez-faire” ale epocii. Totuşi ei au aplicat selectiv teoriile şi
practicile occidentale în acord cu experienţa istorică naţională.
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în nemulţumirea
generală, a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile politico-economice
existente. Mulţi boieri nu erau de acord cu metodele autoritare folosite de domni, dorind
putere şi pentru ei, în timp ce alţii cereau reforme moderate în agricultură şi în
administraţia publică; clasa mijlocie, aflată în plină dezvoltare, protesta împotriva taxelor
mari plătite statului şi perpetuării excluderii sale de la guvernare; ţăranii erau hotărâţi să
lupte pentru desfiinţarea îndatoririlor tot mai mari de clacă şi obligaţii faţă de moşieri şi
pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, care se înrăutăţise în anii 1840.
Principatele Române, sub impactul stârnit de evenimentele din Vestul Europei, au
fost cuprinse la începutul lunii martie 1848, de numeroase agitaţii revoluţionare. În aprilie
se desfăşurau consfătuiri ale membrilor societăţii revoluţionare “Frăţia”, în Ţara
Românească. Un loc important în rândul documentelor programatice l-a ocupat broşura “Ce
sunt meseriaşii”, care se pronunţa pentru aplicarea unor reforme cu caracter modern. În
Moldova , opoziţia faţă de politica domnitorului Mihail Sturdza s-a concretizat, la 27 matie/7
aprilie, într-o Adunare populară desfăşurată la hotelul Petersburg din Iaşi. Adunarea a fost
condusă de Grigore Cuza. Adunarea a numit o comisie care să redacteze un program de
revendicări. Un rol important în elaborarea sa l-a avut Vasile Alecsandri, documentul,
“Petiţiunea proclamaţiune”, aparţinând boierilor şi notabililor moldoveni. El cuprindea 35 de
puncte şi avea un caracter moderat, încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice
datorită temerii de Imperiul ţarist. De aceea, la primul punct se proclama “Sfânta păzire a
Regulamentului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire”. Caracterul moderat
reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar “grabnica îmbunătăţire a
stării locuitorilor săteni”. Erau prevăzute şi revendicări cu caracter democratic, modern,
precum eliberarea deţinuţilor politici, o reformă a sistemului de învăţământ, siguranţa
persoanei, desfiinţarea cenzurii. Domnitorul Sturdza răspunde cu duritate, în forţă,

163
A se vedea în acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Instituţii
feudale din Țările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu. Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1988; *** Istoria dreptului românesc, coordonator: loan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei
RSR, Bucureşti, 1984, p. 167-357; *** Istoria românilor, vol VII, Tom. I, Constituirea României moderne
(1821-1877),coord. Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria
statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a. Casa de editură şi presă "Şansa SRL", Bucureşti,1992, p. 160-175;
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă. Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică,
Bucureşti,1984, Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916,
Cluj-Napoca, 1991; Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Razdolescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
77
revendicărilor şi operează o serie de arestări (unii reuşind să scape de sub escortă). Mulţi
dintre revoluţionari sunt nevoiţi să apuce drumul exilului.
Boierii liberali din Ţara Românească, au condus lupta împotriva vechiului regim. În
martie, C. A. Rosetti, un radical liberal şi Ion Ghica, un moderat, printre alţii, au format un
comitet revoluţionar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolae Bălcescu,
exponent al spiritului revoluţionar în rândurile studenţimii române de la Paris, s-a alăturat
comitetului în aprilie. În ziua de 9/21 iunie, la Islaz, membrii comitetului şi-au pus planul în
aplicare. Ion Heliade Rădulescu a dat citire unei proclamaţii în care se prezenta programul
revoluţiei. Acesta culmina cu două idei larg răspândite în cercurile învăţate încă din a doua
jumătate asec. al XVIII-lea. Şi anume că apartenenţa la naţiunea română depindea de
etnie, nu de rangul social, iar principatul Ţării Româneşti era împuternicit print-un tratat
internaţional să-şi păstreze suveranitatea şi independenţa.
Comitetul revoluţionar îşi exprima intenţia de a respecta toate tratatele în vigoare
cu Imperiul Otoman, dar nu-şi putea disimula ostilitatea faţă de Rusia, cerând să se pună
capăt regimului instituit de Regulamentul Organic. În continuare, comitetul enumera
principiile pe care îşi propunea să le promoveze în aşezarea principatului pe un nou făgaş:
egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a datoriilor publice prin
impozit în raport cu veniturile, larga participare la viaţa publică prin vot universal,
libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor, abolirea sistemului de clacă prin
despăgubirea moşierilor, extinderea sistemului educaţional printr-un învăţământ gratuit şi
egal pentru toţi cetăţenii, în concordanţă cu capacitatea intelectuală a fiecăruia,
desfiinţarea tuturor rangurilor şi ttitlurilor nobiliare şi alegerea domnilor pe termen de cinci
ani, din rândul tuturor categoriilor sociale. Proclamaţia de Islaz a constituit un program tipic
pentru intelectualii europeni liberali de la 1848, prin accentul pe libertăţile individuale, prin
credinţa în instituţiile adecvate şi prin prevederile la creşterea rolului cetăţenilor în treburile
publice.
Sub presiune populară, domnitorul Gh. Bibescu a aprobat programul revoluţionar la
11/23 iunie. În zilele următoare, consulul general al Rusiei a protestat faţă de acest act şi a
părăsit Bucureştiul. Ca atare, Bibescu a abdicat şi a părăsit ţara. S-a constituit un guvern
provizoriu în care intrau Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Alexandru G. Golescu,
C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu şi alţii. Pentru a facilita obţinerea recunoaşterii de către
Rusia, în guvern au fost incluşi şi colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit
(conservatori). La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare au depus
jurământul prin care îşi exprimau adeziunea faţă de programul revoluţiei.
Noul guvern a încercat să-şi consolideze poziţia prin promovarea unor reforme şi
înfiinţarea de noi instituţii. Una dintre primele sale acţiuni a fost să asigure propria apărare
prin crearea unei forţe armate sub comanda generalului Gheorghe Magheru. De asemenea,
a abordat delicata problemă a reformei agrare, dar, având în vedere divergenţele de opinie
dintre liberali şi conservatori, în ceea ce priveşte măsurile ce se impuneau a fi luate, cât şi
faptul că părţile se temeau că schimbarea rapidă a legii agrare ar putea produce o
catastrofă economică naţională, nu s-a înfăptuit nimic substanţial (a fost convocată chiar şi
o Comisie a Proprietăţii care să dezbată această problemă care a ţinut opt şedinţe de lucru,
desfiinţată la 31 august 1848). Între alte măsuri luate de guvern menţionăm: abolirea
rangurilor boiereşti, adoptarea steagului tricolor şi a lozincii “Dreptate şi Frăţie”, eliberarea
deţinuţilor politici, organizarea corpului comisarilor de propagandă. Totuşi, el nu a reuşit în
alte privinţe să-şi ţină promisiunile făcute la Islaz. A socotit că elaborarea unei legi
fundamentale este un prim pas esenţial şi a organizat alegeri pentru o adunare
constituantă, menită să redacteze o Constituţie care să înlocuiască Regulamentele
Organice. Dar intervenţia străină a pus capăt activităţii şi existenţei guvernului revoluţionar
şia curmat eforturile acestuia privind reforma.
Diferenţele dintre Rusia şi guvernul provizoriu au fost fundamentale şi până la urmă s-
au dovedit a fi ireconciliabile. Ţarul îşi arătase deja intenţia de a menţine protectoratul rus
asupra Principatelor, prin trimiterea de trupe peste Prut, la 25 iunie/7iulie pentru a ocupa
Moldova. El spera să reprime revoluţia din Ţara Românească prin cooperarea cu autorităţile
otomane şi ă evite astfel posibilele complicaţii internaţionale. Conştient de pericolul de la
răsărit, guvernul provizoriu a dus o politică de echilibru, căutând să obţină sprijin din partea
78
Franţei şi a Marii Britanii, dar fără nici un rezultat. La 31 iulie 1848, printr-o notă diplomatică,
Rusia a condamnat violent revoluţia română şia a acuzat pe români că doresc să se unească
într-un singur stat.
În Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit cu forţe
militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 iulie 1848, un Corp
expediţionar otoman condus de Suleiman Paşa a trecut Dunărea la Giurgiu. După
numeroase tratative, în ciuda protestului populaţiei, guvernul provizoriu a fost înlocuit de o
locotenenţă domnească formată din Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell şi Nicolae
Golescu. Programul revoluţionar a suferit unele modificări şi a fost supus aprobării Porţii. S-
au reluat contactele între noua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în
frunte cu Ştefan Golescu şi Nicolae Bălcescu a fost trimisă la Constantinopol pentru a
obţine validarea oficială din partea Porţii. Ea nu a fost recunoscută de către sultan.
Rusia a considerat atitudinea lui Suleiman Paşa mult prea moderată şi a cerut
înlocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad Paşa, ce avea
ordinul să pătrundă cu armata în Bucureşti pentru a restabili situaţia. Ajungând la Bucureşti
în ziua de 13/25 septembrie, acesteia I s-a opus o crâncenă rezistenţă, dar a obţinut
victoria prin superioritate numerică. Membrii guvernului provizoriu şi mulţi dintre
susţinătorii acestuia au luat drumul exilului. Dar ţarul şi consilierii săi au fost dezamăgiţi de
superficialitatea cu care autorităţile otomane I-au urmărit pe revoluţionari în alte părţi ale
principatului. Fiind acum preocupat să înăbuşe revoluţia de pe tot cuprinsul Europei
Centrale, mai ales după surprinzătorul succes al revoluţiei ungare, ţarul a decis să ocupe
Ţara Românească, mulţumindu-se doar să informeze autorităţile otomane despre decizia
sa. La 15/27 septembrie, trupe ruseşti au trecut Milcovul dinspre Moldova spre Ţara
Românească, ajungând la Bucureşti în ziua următoare. Începând cu această dată, ruşii au
instituit controlul asupra Ţării Româneşti şi Moldovei. Administraţia lor militară avea să
dureze până la semnarea cu guvernul otoman a Convenţiei de la Balta-Liman, la 19
aprilie/1 mai 1849.
Între timp noi acţiuni revoluţionare se înregistrau în Bucovina şi în Transilvania. În
martie 1848 la Cernăuţi se organizau gărzi naţionale şi lua fiinţă un Comitet de acţiune în
rândul căruia activau fraţii Hurmuzaki. În Transilvania situaţia era mult mai complicată.
Revoluţia maghiară, în frunte cu Lajos Kossuth, urmărea reconstituirea regatului medieval
al Ungariei în care să existe o “naţiune unică” şi un “stat indivizibil”. Încă din martie, în
Transilvania se constituiau, de către maghiari “gărzi naţionale” îndreptate împotriva
mişcărilor ţărăneşti, ale românilor în general; românii şi Transilvania erau excuşi de la
rezolvarea problemei agrare, un obiectiv prioritar al revoluţiei maghiare.
Tot în martie, prin hotărârea Dietei de la Pojon, Transilvania şi Partium-ul au fost
anexate la Ungaria, contrar voinţei naţiunii române. Se impunea deci, din partea românilor,
precizarea unui program de acţiune politică şi social-naţională imediată. Pe această linie se
înscriu documentele redactatte, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la Pesta şi cele alcătuite de
tinerii Avram Iancu şi Al. Papiu Ilarian la Târgu Mureş, una din cerinţele fundamentale fiind
rezolvarea problemei naţionale. Simion Bărnuţiu publica documentul intitulat
“Provocaţiune”, în caere era respinsă, în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la
Ungaria. În aprilie, agitaţia s-a intensificat în condiţiile în care mişcările ţărăneşti
cuprindeau Munţii Apuseni, Banatul şi zonele secuilor. Autorităţile din Transilvania au
intervenit luând măsuri împotriva românilor printre ai căror lideri erau menţiomaţi Avram
Iancu şi Ioan Buteanu.
Să reţinem totuşi dilema în care se găseau liderii revoluţionari români. Ei au salutat
reformele politice şi drepturile civile ale liberalilor maghiari, pe care aceştia promiteau să le
extindă şi în Transilvania, dar pe de altă parte, doreau să asigure existenţa şi progresul
propriei lor naţiuni. Unii dintre ei, mai cu seamă George Bariţiu, editorul “Gazetei de
Transilvania” care din 1838 a devenit purtătorul de cuvânt al intelectualilor români, erau de
acord cu unirea Transilvaniei cu Ungaria, în schimbul garantării limbii şi culturii române.
Bariţiu credea că toate dezacordurile cu guvernul Ungariei puteau fi rezolvate în spirit
liberal. Simion Bărnuţiu, aprig apărător al drepturilor naţionale ale românilor, avea o părere
total diferită asupra evenimentelor. El considera păstrarea naţionalităţii româneşti ca
problemă crucială a acelei perioade, avertizându-şi compatrioţii să nu accepte unirea până
79
când nu li se vor fi asigurat drepturi depline ca naţiune. A respins astfel promisiunile
maghiarilor în legătură cu sufragiul universal şi alte libertăţi, căci preţul acestora ar fi fost
renunţarea la naţionalitate. El a subliniat că aceste avantaje erau oferite românilor doar la
nivel individual, ca cetăţeni ai Ungariei Mari şi nu ca entitate sau naţiune care are de urmat
propriul său destin. În felul acesta, a conchis el, libertatea nu avea nici un sensdacănu se
asigura la scară naţională, iar românii u puteau spera să-şi păstreze naţionalitatea, decât
într-o Transilvanie autonomă, în care ei reprezentau majoritatea populaţiei.
Toate părţile au căzut de acord asupra principiilor şi programului de acţiune, pe care
le-au prezentat unei Adunări Naţionale, ţinută la Blaj pe data de 3/15 mai 1848, la care au
participat aprox. 40.000 de oameni. Adunarea a avut un caracter reprezentativ şi naţional.
Ea a votat, în unanimitate, documentul intitulat “Petiţiunea Naţională”. Se revendicau
independenţa “naţională” a românilor din Transilvania, desfiinţarea iobăgiei fără nici o
despăgubire din partea ţăranilor, constituirea unei gărzi naţionale româneşti, libertatea
persoanei, a cuvântului şi întrunirilor. Din motive tactice, Adunarea a exprimat fidelitatea
naţiunii române faţă de împăratul de la Viena şi dinastia conducătoare. De asemenea locul
desfăşurării istoricei Adunări a căpătat denumirea de Câmpia Libertăţii. Adunarea a decis ca
programul revoluţiei să fie prezentat de două delegaţii, una la Viena şi alta la Cluj. A fost
ales un Comitet Naţional Român (permanent), cu sediul la Sibiu, condus de episcopul
ortodox Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era însă Simion Bărnuţiu.
În Bucovina, s-a desfăşura, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă de Eudoxiu
Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi an, în documentul
intitulat “Petiţia Ţării”. Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a Bisericii Ortodoxe, libertatea
comerţului, deplina egalitate în faţa legii, desfiinţarea clăcii şi a dijmei, conservarea
naţionalităţii române şi crearea de şcoli naţionale.
Acţiunile românilor, îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria, au eşuat. La
18/30 mai, Dieta din Cluj, dominată de maghiari, a votat majoritar pentru unire. Începând
de la această dată, relaţiile între conducătorii români şi autorităţile ungare s-au deteriorat
continuu. Până în toamnă Bărniţiu, Şaguna şi susţinătorii lor se raliaseră Curţii de la Viena,
opunându-se astfel naţionalismului maghiar.
De asemenea, în Banat, la 15/27 iunie 1848, la Lugoj, sub preşedinţia lui Eftimie
Murgu, o Adunare de aprox. 12.000 de oameni a decretat, între altele, respectarea
naţionalităţii româneşti, oficializarea limbii române, înarmarea poporului “după putinţă în
răstimp de şase zile cu defensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească
ofensive”. De asemenea, se cerea instituirea unei Biserici Ortodoxe Române, independentă
de cea sârbă.
Nu trebuie neglijată nici activitaea desfăşurată de revoluţionarii moldoveni nevoiţi
prin forţa evenimentelor să-şi desfăşoare activitatea în exil. Astfel, după ce la 12 mai, C.
Negri şi Vasile Alecsandri au redactat documentul intitulat “Prinţipiile noastre pentru
reformrea patriei” ( cel mai radical program revoluţionar, care a avut caracterul unui
jurământ solemn şi în care se stipula unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat
independent, precum şi emanciparea ţăranilor prin împroprietărirea lor fără despăgubire),
în august, la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu redacta “Dorinţele partidei naţionale în Moldova”
în care se pronunţa pentru consolidarea autonomiei, unirea Moldovei cu Ţara Românească
– “cheia bolţii fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional” -, emanciparea şi
împroprietărirea ţăranilor prin despăgubire, monarhie constituţională etc.
În septembrie 1848 a avut loc o nouă Adunare Populară la Blaj la care au participat
ţăranii români organizaţi militar de către Avram Iancu. Ea a fost urmarea directă a măsurii
comisarului Vay de dizolvare a Comitetului Naţional Român de la Sibiu şi a înăspriri
represiunii împotriva ţăranilor români din Transilvania. Adunarea a votat o Rezoluţie în care
protesta împotriva “uniunii” Transilvaniei cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i-a
urmat. S-a trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a
fost împărţită în 15 prefecturi, fiecăreia corespunzându-i câte o legiune. S-a constituit un nou
Comitet Naţional cu sediul la Sibiu, care avea rolul unui veritabil guvern românesc. Gărzile
maghiare au fost dezarmate.
Către sfârşitul anului 1848, conducătorii români din Transilvania, Banat şi Bucovina
erau convinşi că aveau nevoie de întregul sprijin al Curţii de laViena pentru a-şi atinge
80
obiectivele. Delegaţiile tuturor celor trei provincii s-au întâlnit la Olműtz, în Boemia, unde
Curtea se stabilise în urma izbucnirii unei revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei
Şaguna, la 13/25 februarie 1849, ei au prezentat împăratului austriac un nou program
naţional, prin care se urmăreau unitatea naţională şi autonomia politică a tuturor românilor
din Imperiul habsburgic.Programul mai ilustra credinţa românilor că federalismul era
principala soluţie a problemelor naţionale din Imperiu.
Curtea de la Viena a respins propunerea lor de autonomie naţională prin noua
Constituţie imperială, promulgată la 20 februarie/4 martie, care restabilea provinciile
istorice ale Coroanei şi nu făcea nici o referire la federalism. În aceste condiţii, guvernul
revoluţionar maghiar a făcut apel la generalul polonez Iosef Bem. Acesta a condus o
puternică ofensivă a armatei maghiare prin care a reuşit, în primăvara lui 1849, să
cucerească o mare parte a Transilvaniei, în afară de zona Munţilor Apuseni. În teritoriile
cucerite s-au înfiinţat “tribunalele de sânge”, s-a introdus starea de asediu şi au fost
urmăriţi liderii Revoluţiei Române.
Munţii Apuseni au devenit o citadelă a rezistenţei româneşti în faţa armatelor
maghiare. Rolul conducător l-a avut Avram Iancu, unul din organizatorii Adunării Naţionale
de la Blaj. S-au organizat legiuni româneşti, prima fiind aceea a Blajului, comandată de
Ioan Axente Sever.
Avram Iancu a acceptat ideea tratativelor propuse de Lajos Kossuth prin intermediul
deputatului român Ioan Dragoş, deputat pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta
Ungariei. În timpul tratativelor însă, trupele maghiare au atacat pe neaşteptate iar prefecţii
Ion Buteanu şi Ioan Dobra au căzut la datorie.
Fruntaşii revoluţionari din Ţara Românească între care Nicolae Bălcescu şi Cezar
Bolliac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la un acord între conducătorii revoţionari
români şi cei maghiari pentru o colaborare împotriva Curţii vieneze. În perioada aprilie-
iulie, Nicolae Bălcescu s-a întâlnit atât cu Lajos Kossuth, cât şi cu Avram Iancu, iar la
sfârşitul lui iulie cei doi au fost de acord să semneze un document intitulat “Proiectul de
pacificare”. În el se se recunoşteau dreptul românilor de a-şi folosi propria limbă în
administraţia de stat, independenţa Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor în administraţia
de stat. De asemenea, s-a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni româneşti, iar o
lege a naţionalităţilor, votată în iulie de Parlamentul maghiar, acorda unele drepturi politice
românilor.
Aceste măsuri au intervenit însă prea târziu. Armata revoluţionară, confruntată cu
armatele imperiale reunite ale Austriei şi Rusiei, capitulează, în august 1849, la Şiria.
Înfrângerea armatei revoluţionare maghiare a însemnat şi sfârşitul revoluţiei româneşti din
Transilvania. Speranţele româneşti de a forma un ducat unit, autonom s-au risipit. În toate
provinciile româneşti din Imperiul habsburgic oficialităţile au acţionat pentru revenirea la
situaţia anterioară izbucnirii Revoluţiei.
Înăbuşirea Revoluţiei nu a însemnat şi anihilarea generoaselor sale idei. Acestea au
avut o puternică înrâurire în sânul societăţii româneşti, declanşând procesul modernizării
care nu va mai putea fi stopat de nici o tendiţă conservatoare.
La sfârşitul anilor 1848-1849, nici una dintre marile idei nutrite de revoluţii – respectiv
impunerea democraţiei şi a unui regim de justiţie socială în Franţa, o constituţie liberală pentru
Austria şi autonomie pentru popoarele din imperiu, independenţa şi unitatea Italiei, precum şi
unificarea liberală şi democratică a Germaniei – nu avea să fie înfăptuită. Rămâneau însă în
picioare valorile politice moderne în numele cărora se construiseră aceste proiecte, iar
realizarea lor practică avea să fie înfăptuită treptat, în perioada următoare, de regulă pe căi
diferite de cele ale Revoluţiei.

81
MIŞCAREA DE RENAŞTERE NAŢIONALĂ ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC
UNIREA DIN 1859
Cercetată în timp, ideea unităţii de origine şi limbă a românilor apare încă din evul
mediu. Ea este deosebit de evidentă la cronicarii moldoveni şi munteni din secolele XVII-
XVIII, dar condiţiile economice şi sociale din acel timp nu ofereau premisele care să ducă la
apariţia ideii unităţii politice. Orânduirea feudală nu oferea terenul favorabil pentru
realizarea unei unităţi economice care să ducă în mod obiectiv la unitatea politică. A fost
necesar procesul destrămării orânduirii feudale, şi a apariţiei în sânul acesteia a germenilor
viitoarei orânduiri capitaliste, pentru ca ideea unirii românilor într-un singur stat să apară,
să se contureze şi să capete conţinut. Acest proces a început în a doua jumătate al
secolului al XVIII-lea şi a continuat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Adâncirea
crizei sistemului feudal, creşterea noilor forţe de producţie, integrarea din ce în ce mai
accentuată a Principatelor în procesul de schimb, îndeosebi după 1829, erau tot atâtea
elemente care indicau necesitatea formării unei pieţe unice, a unui stat unic. Progresul
elementelor economiei capitaliste, a determinat apariţia şi dezvoltarea burgheziei,
purtătoarea de cuvânt a noilor relaţii capitaliste. Întărindu-se din punct de vedere
economic, noua clasă aspira la puterea politică, pentru a-şi asigura pe această cale
activitatea economică. În ascensiunea ei însă, burghezia era frânată de formele de
exploatare feudală, de îngustimea pieţii interne, ca urmare a fărâmiţării politice, moştenită
din feudalism, precum şi de piedicile puse în cale de dominaţia otomană. De aceea, în
năzuiţa ei spre puterea politică, spre lărgirea pieţii interne, burghezia a îmbrăţişat şi a
răspândit ideile de libertate şi egalitate, precum şi ideea unităţii naţionale. O libertate şi o
egalitate în dublu sens. Pe plan social, libertatea şi egalitatea omului în raport cu alt om, iar
pe plan naţional libertatea unui popor în raport cu alt popor. Şi într-un caz şi în celălalt,
aceste idei lovesc în obstacolele care stau în calea dezvoltării burgheziei, adică în relaţiile
feudale de producţie.
Ideea de libertate naţională apare încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a afirmat
cu ocazia răscoalei lui Tudor Vladimirescu la începutul secolului al XIX-lea. Această idee
face progrese îndeosebi după 1829, când ea este tot mai des răspândită de burghezie prin
şcoli, presă, teatru, literatură, artă şi prin alte mijloace. În preajma anului 1848, alături de
ideea de eliberare socială şi naţională îşi face apariţia şi prinde tot mai mult teren, ideea
unităţii naţionale. Întărindu-se din punct de vedere economic, burghezia simte tot mai mult
nevoia unei pieţe cât mai largi, care să fie numai a ei. Acest lucru se putea realiza prin
unirea pe cât era posibil a tuturor teritoriilor cu o populaţie majoritară românească. Într-
unul din articolele Regulamentului Organic este formulată ideea Unirii viitoare a Moldovei şi
Ţării Româneşti, iar în preajma anului 1848, ideea unirii celor două ţări se împletea cu
ideea unirii tuturor provinciilor româneşti şi deci a tuturor românilor.
Anul 1848 a reprezentat triumful ideii de naţiune. În ambele Principate şi în Imperiul
Habsburgic, burghezia românească şi-a justificat cererile de independenţă sau autonomie
politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi etnice. În
Moldova şi Ţara Românească, ea a căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să
restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman, în timp ce în Transilvania, în regiunea
învecinată Banat, aflată în stăpânirea Ungariei, şi în Bucovina, ea şi-a propus să unească
toţi românii într-un stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor românilor de o
parte şi de alta a Carpaţilor, pe baza puternicelor legături etnice, lingvistice şi culturale
dintre aceştia.
În mai 1849, reprezentanţii Turciei şi Rusiei au semnat convenţia de la Balta–Liman,
o localitate pe malul Bosforului. În această convenţie erau prevăzute măsurile care urmau
să se înfăptuiască în Principate cu scopul de a se preveni o nouă revoluţie. Printre altele,
convenţia prevedea ca domnii celor două Ţări Române - consideraţi ca înalţi funcţionari ai
Imperiului Otoman să nu mai fie aleşi pe viaţă, ci numai direct de sultan pe termen de
şapte ani, iar Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, fiind înlocuite cu
Divanuri restrânse, alcătuite din boierii “cei mai de frunte şi cei mai demni de încredere”.
82
Convenţia prevedea de asemenea, înfiinţarea unor comisii speciale însărcinate cu revizuirea
Regulamentului organic în vederea “îmbunătăţirii situaţiei Principatelor” şi înlăturarea
abuzurilor administrative, care s-au produs până atunci; prelungirea staţionării trupelor de
ocupaţie în Principate sub pretextul de a se acorda domnitorilor sprijinul militar în cazul
izbucnirii unor noi mişcări; reorganizarea oştirii pământene, desfiinţate odată cu înăbuşirea
revoluţiei etc.
Domnitorii numiţi prin Convenţia de la Balta-Liman au fost: Barbu Ştirbei în Ţara
Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova (1849-1856). Ambii domnitori făceau
parte din marea boierime conservatoare. Grigore Alexandru Ghica avea idei mai liberale,
permiţând întoarcerea în ţară a numeroşi revoluţionari. Deşi Convenţia de la Balta-Liman şi
instrucţiunile Porţii şi ale Rusiei prevedeau numirea în funcţii numai a marilor boieri
conservatori, acest domnitor a numit în diferite ministere - nu ca titulari, ci ca adjuncţi sau
directori – pe unii din foştii revoluţionari ca: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,
Costache Negri şi alţii.
Spre deosebire de Grigore Alexandru Ghica, Barbu Ştirbei n-a permis reîntoarcerea
în ţară a revoluţionarilor. Când Bălcescu a venit grav bolnav la frontiera ţării şi a cerut să i
se permită să se întoarcă în ţară, Ştirbei nu i-a permis intrarea. Astfel, marele democrat
revoluţionar a fost nevoit să se întoarcă din drum şi să moară în mizerie într-un hotel din
Palermo. În ciuda acestei atitudini, Barbu Ştirbei a fost nevoit să adopte şi el o serie de
măsuri impuse de stadiul de dezvoltare social-economică la care ajunsese cele două ţări.

Continuarea luptei pentru Unire în ţară şi în emigraţie între 1848 şi


1854

Măsurile represive luate de regimurile reacţionare şi de trupele străine de ocupaţie


după înăbuşirea revoluţiei, n-au reuşit să împiedice manifestarea curentului revoluţionar,
care era stimulat atât de revoluţionarii refugiaţi în Transilvania şi Bucovina, cât şi de cei
rămaşi în ţară.
Înverşunata împotrivire a boierimii faţă de rezolvarea problemei agrare, îndârjise
ţărănimea care acum devenise conştientă de drepturile asupra pământului.
În exil, revoluţionarii munteni şi moldoveni au încercat să se reorganizeze în vederea
continuării luptei pentru triumful ideilor revoluţiei. În acest scop, N. Bălcescu propune
conducerea întregii emigraţii moldoveanului Costache Negri. La rândul său, în iunie 1849,
grupul C. A. Rosseti, V. Mălinescu, I. Voinescu II şi D. Brătianu s-a constituit în Comitetul
democratic român. În decembrie 1849 datorită străduinţelor lui N. Bălcescu, a luat fiinţă la
Paris, Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei, care cuprindea majoritatea
emigranţilor, în afara foştilor locotenenţi.
În activitatea desfăşurată în exil revoluţionarii români au stabilit legături strânse cu
revoluţionarii polonezi, italieni, ruşi, germani şi de alte naţionalităţi, care se aflau şi ei în
exil. În aceste legături, emigranţii români apar nu ca exponenţi provinciali, ci ca
reprezentanţi ai poporului român, şi acţionând “în numele libertăţii şi a României… liberă,
una şi nedespărţită”. În ianuarie 1850, Bălcescu a încercat la Londra să pună bazele unui
comitet secret pentru realizarea Confederaţiei democratice a Europei răsăritene, înglobând
pe români, poloni, maghiari, ruşi, şi sud-slavi. Pentru a putea colabora cu celelalte
organizaţii revoluţionare, exilaţii români au reînviat în primăvara anului 1851, Comitetul
revoluţionar de la 1848, pe baza aceloraşi principii burghezo-democratice. Ceva mai
devreme, în iunie 1850, luase fiinţă la Londra Comitetul Central democratic european, care
avea în frunte pe revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini. Reprezentant al revoluţionarilor
români pe lângă acest comitet a fost D. Brătianu. Prin publicaţii revoluţionare ca : “Junimea
Română“(1851) şi “Republica Română” (1851), exilaţii români desfăşurau o propagandă
revoluţionară susţinută. În apelurile lor care se răspândeau atât în Principate cât şi printre
românii din Imperiul austriac, se arăta necesitatea alianţei frăţeşti dintre toate popoarele.
Evenimentele diplomatice şi militare care vesteau în 1853 începutul războiului
Crimeii au dat un nou imbold luptei revoluţionare a popoarelor subjugate despotismului. În
toamna anului 1852, mişcarea revoluţionară românească suferise însă o grea pierdere, prin

83
moartea la 16/28 noiembrie a marelui patriot şi democrat-revoluţionar N. Bălcescu,
luptător hotărât pentru unirea şi eliberarea naţională a poporului român.

Războiului Crimeii – Situaţia Moldovei şi


a Ţării Româneşti

Războiul Crimeii a fost cauzat de contradicţiile dintre Anglia, Franţa, Austria şi Rusia
în problema succesiunii Imperiului Otoman, care pe atunci era considerat ca fiind “omul
bolnav” al Europei. Pentru succesiunea acestui imperiu lupta Rusia, care tindea să ocupe
Constantinopolul şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele, spre a avea ieşire nestingherită din
Marea Neagră în Marea Mediterană. Această tendinţă a Rusiei se lovea însă de interesele
celorlalte trei mari puteri, pentru care Turcia constituia o bună piaţă de desfacere a
mărfurilor industiale, îndeosebi a celor engleze şi franceze. Expansiunea Rusiei ar fi închis
întreaga parte de sud-est a Europei pentru acţiunea capitalului anglo-francez şi austriac, un
teren promiţător şi înca insuficient explorat. Cucerirea strâmtorilor de către Rusia ar fi
însemnat o grea lovitură pentru Anglia, atât din punct de vedere comercial cât şi politic,
fiind-i periclitat drumul spre India. Astfel, dacă pentru Rusia desfiinţarea Imperiului otoman
era o ţintă permanentă, pentru Anglia si Franţa menţinerea lui era o necesitate. De aceea,
când ţarul Nicolae I., propunea Angliei împărţirea Imperiului otoman, oferindu-i Egiptul şi
insula Creta, în schimbul recunoaşterii protectoratului Rusiei asupra Moldovei, Ţării
Româneşti, Serbiei si Bulgariei, guvernul englez a refuzat să accepte asemenea propunere.
Pe plan extern, o dată cu începerea conflictului diplomatic ruso-turc, revoluţionarii
din întreaga Europa au sperat ca vor putea folosi războiul pentru a putea reaprinde flacăra
revoluţiei, unul din ţelurile lor fiind înlăturarea regimului absolutist ţarist.
În aceste împrejurări, exilaţii români de la Paris, plănuiau formarea unui corp de
voluntari, care în eventualitatea războiului avea să lupte în Carpaţi sub steag naţional, sau
“să dea pricina la un război” de la care apoi să pornească revoluţia generală. În decembrie
1853, Berzenczey, agentul lui Kossuth, pleca din Londra spre Principate cu un apel de
colaborare revoluţionară adresat românilor din partea acestuia. Emigranţii maghiari şi
poloni au plecat la Constantinopol pentru a se constitui în legiuni şi a lupta în cadrul
armatei otomane. Într-o astfel de situaţie, grupul fruntaşilor exilaţi români, reprezentat
prin C.A. Rosseti, fraţii Goleanu, V. Malinescu, I.I. Filipescu, D. Brătianu etc, intentionau să
treacă Dunarea odată cu armata otomană si să pregătească poporul pentru insurectie.
Astfel, în noiembrie 1853, o parte dintre ei plecau de la Paris la Constantinopol, pentru a se
înţelege cu turcii, iar alţii s-au îndreptat direct spre Dunăre, la Sumla, unde se afla cartierul
general al armatelor otomane din această regiune.

Ocupaţia turco-austriacă

În aceste condiţii, trupele turceşti au trecut Dunărea, intrând la 22 august 1854 în


Bucureşti, sub comanda lui Omar Paşa, însoţit de Mazar Paşa (englezul Lakeman), iar la 25
august au sosit şi trupele austriece sub comanda generalului Coronini. La începutul lunii
septembrie, austriecii au pătruns şi în Moldova. Condominiul turco-austriac s-a dovedit insă
a fi mai mult o suspiciune reciprocă decât o colaborare.
Intelectualii cu idei progresiste si-au intensificat activitatea in slujba unirii. În acest
scop, in ianuarie 1855, Vasile Alecsandri a scos la Iasi revista “România Literară”, al cărei
titlu era un adevarat manifest de lupta natională. O largă popularizare a ideilor unirii s-a
facut in coloanele gazetei “Steaua Dunării”, care a apărut in octombrie 1855 sub
indrumarea lui Mihail Kogălniceanu. Cauza Unirii cuprindea astfel, tot mai mult masele
populare de la orase si sate. Unirea a fost sustinută si de cei doi domnitori (intr-o masura
mai mare de Gr.Al.Ghica), care a inaintat memorii catre guvernele marilor puteri, aratând
necesitatea Unirii celor două tări.
Un rol important în crearea climatului favorabil unirii l-a avut propaganda exilaţilor
români şi a elementelor democratice din toate ţările Europei pe lângă guvernele marilor

84
puteri. Exilaţii români au căutat să stârnească interesele economice ale unor puteri în
favoarea Unirii Principatelor. În acest scop ei au înaintat memorii către Palmerston, şeful
guvernului englez, către Napoleon al III-lea, împaratul Franţei, către sultan şi către alte
personalităţi politice. Propaganda susţinută în cercurile diplomatice era însoţită de o
companie de presă desfăşurată în numeroase ziare sau prin broşuri de către unele
personalităţi progresiste din Franţa şi din alte ţări, care susţineau cu căldură cauza dreaptă
a poporului român. Printre aceste personalităţi amintim pe: J.H.A. Ubicini, Edgar Quinet,
P.Bataillard, J.A.Vaillant şi mulţi alţii, care prin articole şi broşuri au popularizat istoria şi
importanţa politică şi economică a Principatelor. Presa engleză publica, de asemenea,
săptămânal articole interesând chestiunea celor două ţări. Datorită colaborării dintre exilaţi
şi fruntaşii mişcării unioniste din ţară, au luat fiinţă comisii de propagandă şi comitete
unioniste în ambele Principate, intensificându-se astfel lupta pentru unire.

Problema reorganizarii Principatelor la Conferinţa de la Viena şi la


Congresul de la Paris

În anul 1855 a intrat în război de partea aliaţilor şi Sardinia. Şeful guvernului acestei
ţări, contele Cavour voia ca prin participarea la război să obţină sprijinul Angliei şi Franţei în
acţiunea de unificare a Italiei. În martie 1855 s-a întrunit la Viena Conferinţa
reprezentanţilor Angliei, Franţei, Turciei, Rusiei, şi Austriei, pentru a discuta condiţiile
încheierii păcii.
La Conferinţa de la Viena, delegatul francez, baronul Bourqueney, a susţinut pentru
prima dată în mod oficial unirea celor două Principate, dar reprezentantul Angliei pentru a nu
pierde neutralitatea Austriei, apreciase că momentul era inoportun.
Delegaţii români la Viena - Apostol Arsache pentru Ţara Românească şi Costache
Negri pentru Moldova - nu fuseseră acceptaţi să exprime dorinţele ţărilor lor.
În momentul când se deschidea Congresul de pace de la Paris, în Capitala Franţei se
desfăşura o vie propagandă pentru cauza Unirii. În toate broşurile şi articolele scrise anume
întru întimpinarea Congresului, în memorii şi petiţii se cerea Unirea. Reprezentanţii marilor
puteri participante la Congres, erau astfel informaţi despre dorinţa expresă de unire a
poporului român într-un stat naţional. Aceştia au adoptat însă poziţii diferite, pentru sau
împotriva unirii, în funcţie de interesele economice şi politice ale ţărilor lor. Franţa, prin
ministerul său de externe, contele Walewski, care era şi preşedintele Congresului, sprijinit
cu hotărâre de Cavour reprezentantul Sardiniei şi de Orlov reprezentantul Rusiei, a susţinut
unirea. Nici Anglia prin delegatul ei Clarendon, nu s-a arătat încă potrivnică. În schimb,
reprezentanţii Austriei şi Turciei au adoptat o poziţie ostilă unirii, susţinând că populaţia
celor două ţări n-ar dori Unirea. Turcia s-a opus Unirii, socotind constituirea statului unitar
român drept o etapă în drumul spre independenţă. Pentru Imperiul habsburgic, Unirea
Principatelor însemna spulberarea aspiraţiilor lui anexioniste precum şi pericolul atracţiei
românilor din Transilvania şi Bucovina spre noul stat român. Astfel, din cauza opoziţiei
ireductibile a reprezentanţilor Austriei (Buol) şi Turciei (Ali-paşa), puterile care susţineau
Unirea au fost nevoite să se mulţumească cu o soluţie de compromis. Congresul a decis ca
sultanul, de acord cu puterile semnatare ale tratatului să convoace în cele două ţări adunări
(Divanuri ad-hoc) alcătuite din reprezentanţi ai tuturor claselor sociale prin care să se
consulte voinţa populaţiei dacă este sau nu pentru Unire.
Prin tratatul de la Paris, încheiat la 30 martie 1856, Principatele erau menţinute sub
suveranitatea Turciei, bucurându-se de protecţia colectivă a celor 7 puteri. Turcia se obliga,
în schimb, să respecte administraţia independentă şi naţională a Principatelor, precum şi
deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului, şi navigaţiei. Tratatul prevedea, de
asemenea, întrunirea la Bucureşti a unei comisii speciale alcătuită din reprezentanţii
statelor semnatare şi un comisar al Turciei cu misiunea de a cerceta starea internă a celor
două ţări şi a face propuneri cu privire la reorganizarea lor, ţinând cont de propunerile celor
două Adunări ad-hoc, care urmau să fie convocate în anul 1857. Congresul a hotărât
retrocedarea către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail şi Cetatea
Albă.

85
Lupta pentru Unire între anii 1856-1858.
Adunările ad-hoc

După Congresul de la Paris, lupta pe plan intern între unionişti şi separatişti a luat o
amploare tot mai mare în ambele Principate. Masele populare şi intelectualitatea înaintată
au desfăşurat o adevărată bătălie pentru Unire. Lupta pe frontul politic a fost întregită pe
plan literar. Astfel, începând din mai 1856, unioniştii din Moldova în frunte cu Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi alţii, au înfiinţat societatea Unirea, a
cărei activitatea era îndrumată de un Comitet Central al Unirii. Societatea Unirea, şi-a
asumat sarcina ca prin presă, broşuri, foi volante, prin adunări, prin trimiteri de delegaţi în
judeţele Moldovei să susţină şi să propage ideea Unirii. S-a hotărât de asemenea, ca
delegaţii să adune cât mai multe semnături la întrunirile care aveau să aibă loc pentru a
dovedi voinţa de unire a întregii populaţii. În scurt timp au luat fiinţă comitete unioniste în
toate judeţele Moldovei, dirijate de Comitetul Central al Unirii din Iaşi.
Exemplul unioniştilor din Moldova va fi urmat de cei din Ţara Românească, unde au luat
de asemenea fiinţă comitete unioniste în toate judeţele, activitatea lor fiind îndrumată de
Comitetul Central al Unirii care avea sediul la Bucureşti. Între Comitetele unioniste din cele
două Principate exista o strânsă legătură.
Turcia şi Austria încercau să folosească orice mijloace pentru a împiedica înfăptuirea
Unirii. Întrucât în iulie 1856 expira termenul de domnie a celor doi domnitori: Barbu
Ştirbei, Grigore Al. Ghica, sultanul nu le-a mai prelungit mandatul din cauza poziţiei lor
unioniste. În locul celor doi domni au fost numiţi caimacami, Teodor Balş în Moldova şi
Alexandru Ghica (fostul domn regulamentar) în Ţara Românească, încălcându-se
prevederile Regulamentului Organic în care se specifica numirea a trei caimacami în fiecare
ţară în perioada când tronurile sunt vacante. Prin numirea unui singur caimacam, turcii
credeau că vor putea mai uşor să zădărnicească Unirea, un singur om fiind mai uşor de
manevrat. Ambilor caimacami li s-a promis domnia dacă vor reuşi să împiedice înfăptuirea
Unirii.
Pentru a fi pe placul Turciei şi Austriei, caimacamul Moldovei Teodor Balş a dezlănţuit
o adevărată prigoană împotriva unioniştilor. Nefiind sub supravegherea Comisiei Europene
care îşi avea sediul la Bucureşti, acesta caută să execute orbeşte ordinele sultanului şi ale
consulului austriac pentru a împiedica propaganda unionistă. În acest scop, el instituie
cenzura, suprimând ziarul “Steaua Dunării” al lui Mihail Kogălnuiceanu care milita pentru
Unire. În locul lui, a scos ziarul antiunionist “Gazeta de Moldova”. Au fost înlocuiţi prefecţii
unionişti numiţi de fostul domnitor Gr. Al. Ghica; s-a interzis a se cânta Hora Unirii a lui
Vasile Alecsandri, iar şcolile, inclusiv Academia Mihăileană au fost închise pe motiv că erau
centre ale propagandei unioniste. În ciuda acestor persecuţii, unioniştii au continuat lupta,
propovăduind prin toate mijloacele Unirea.
În Ţara Românească, caimacamul Alexandru Ghica nu era nici el un propagator al
Unirii, ştiind că poziţia puterii suverane, adică a Turciei era contrară Unirii, dar nu
persecuta pe unionioşti. Astfel, din vara anului 1856 în Ţara Românească lupta pentru
Unire se desfăşoară în condiţii mai favorabile decât în Moldova (Se ştie că până atunci
fusese invers).
La 17/29 octombrie 1856, firmanul privitor la convocarea Adunărilor ad-hoc, elaborat
de guvernul otoman a intrat în dezbaterea reprezentanţilor celor 7 puteri, dar nu s-a ajuns
la înţelegere decât după ce toate puterile au acceptat o nouă conferinţă, menită să rezolve
chestiunea retragerii trupelor austriece din Principate, a celor ţariste din cele trei judeţe din
sudul Basarabiei şi a flotei militare engleze din Marea Neagră. Firmanul a fost aprobat de
sultan la 14/26 ianuarie 1857, urmând a fi comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi
Iaşi.
În primele luni ale anului 1857, lupta pentru Unire intra într-o nouă fază. Începea o
lungă şi puternică bătălie electorală.
În aceste împrejurări au sosit în martie 1857 la Bucureşti, comisarii celor 7 puteri
care au fost întâmpinaţi peste tot cu puternice manifestaţii unioniste. Tot acum s-au predat

86
celor doi caimacami firmanele pentru convocarea Adunărilor ad-hoc, campania electorală
fiind astfel deschisă.
Dacă în Ţara Românească lupta electorală s-a desfăşurat în condiţii mai bune,
respectându-se într-o oarecare măsură legalitatea, în Moldova caimacamul Nicolae Vogoride
care a urmat după moartea Teodor Balş (martie 1857), a intensificat şi mai mult decât
înaintaşul său măsurile represive împotriva unioniştilor, fapt care i-a determinat pe aceştia să
ceară printr-o delegaţie deplasarea comisarilor celor 7 puteri la Iaşi.

Falsificarea alegerilor în Moldova.


Înţelegerea de compromis de la Osborne

Campania electorală prilejuită de alegerile pentru Adunările ad-hoc a fost deosebit de


înverşunată mai ales în Moldova, unde caimacamul Vogoride încerca prin toate mijloacele
să zădărnicească Unirea. În vederea realizării scopurilor sale, el a început acţiunea de
falsificare a alegerilor, ştergând pe unionişti de pe listele electorale. Alegerile au fost
grăbite într-un mod nejustificat, iar în ţară a fost instaurat un regim de teroare cu scopul
vădit de a întâmpina pe alegători şi a-i determina să nu voteze pentru candidaţii
unioniştilor. Astfel, în primele zile ale lunii iunie, listele electorale erau întocmite, fiind
apreciate între alţii de Victor Place, consulul Franţei ca falsificate într-un mod revoltător.
Totodată la sate subcârmuitorii începeau alegerile fictive, silind pe ţărani să desemneze
delegaţii propuşi de guvern.
Regimul de teroare şi intimidare a caimacanului Vogoride a convins pe reprezentanţii
puterilor favorabile Unirii că aceasta nu se va putea realiza în asemenea condiţii. Ei au
încercat să-i convingă pe turci să respecte clauzele tratatului de la Paris, dar marele vizir
Reşid-paşa neagă amestecul Porţii în desfăşurarea alegerilor din Moldova. Unioniştii reuşesc
însă să pună mâna pe câteva scrisori confidenţiale ale lui Vogoride din care reieşea în mod
clar politica reacţionară a acestuia şi sprijinul pe care-l primea din partea Turciei.
În aceste condiţii de teroare au început primele alegeri pentru Adunarea ad-hoc a
Moldovei, la 19 iulie 1857. Majoritatea partizanilor fiind şterşi de pe liste cei care mai
rămăseseră nu s-au mai prezentat la alegeri. Alegerile fiind falsificate, candidaţii separatişti
au fost aleşi prin teroare aproape peste tot, fapt care a atras proteste vehemente din
partea unioniştilor.
Reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei la Constantinopol au cerut Turciei
anularea alegerilor dar aceasta, sprijinită de Austria şi Anglia n-a acceptat decât o simplă
anchetă pentru a se constata eventualele abuzuri.
Poziţia rigidă a Turciei a determinat guvernele celor patru puteri să rupă relaţiile
diplomatice cu aceasta, ambasadorii lor pregătindu-se să părăsească Constantinopolul.
Puterile care susţineau Unirea şi cele care se împotriveau acesteia se aflau astfel în faţa
unui război general.
În aceste împejurări au avut loc între 6 şi 9 august 1857, convorbirile franco-engleze de
la Osborne, unde regina Victoria s-a angajat să ceară Turciei anularea alegerilor din Moldova şi
revizuirea listelor electorale. În schimb, Napoleon al III-lea a promis să se înţeleagă cu Anglia
asupra organizării viitoare a Principatelor, înainte de întrunirea Conferinţei de la Paris care
avea să se pronunţe definitiv asupra acestei probleme. Napoleon al III-lea a rămas inflexibil la
părerea că nici o pace nu va fi durabilă dacă nu garantează Unirea şi autonomia deplină a
Principatelor.
În aceste condiţii, la 24 august, la cererea ambasadorului englez, sultanul a trimis lui
Vogoride ordinul de a anula alegerile, de a revizui listele electorale şi de a proceda la noi
alegeri în termen de 15 zile. Noile alegeri din Moldova au adus victoria deplină a unioniştilor.
Astfel, din 85 de deputaţi, câţi au fost aleşi în Adunarea ad-hoc a Moldovei, 83 erau unionişti şi
numai 2 separatişti: marele boier Alecu Balş şi locţiitorul episcopului de Roman.
Adunarea ad-hoc a Moldovei şi-a început lucrările la 22 septembrie/4 octombrie
1857. În şedinţa din 7/19 octombrie, Adunarea a adoptat următoarea rezoluţie privitoare la
organizarea Principatelor:
1. Autonomia şi neutralitatea celor 2 Principate;

87
2. Unirea lor într-un singur stat cu numele România;
3. Principe străin dintr-o familie domnitoare europeană;
4. Neutralitatea şi inviolabilatatea noului stat;
5. Guvern reprezentativ şi constituţional;
6. Garanţia colectivă a celor 7 puteri;
Adunarea ad-hoc a Munteniei şi-a început lucrările la 30 septembrie/12 octombrie
acelaşi an, votând la 8/20 octombrie o rezoluţie asemănătoare celei pe care o votase Adunarea
Moldovei.
La începutul anului 1858, sultanul a hotărât printr-un firman încheierea lucrărilor
celor două Adunări. Cererile lor au fost înaintate Comisiei europene de la Bucureşti care le-
a completat cu propriile ei constatări, iar apoi le-a înaintat Conferinţei celor 7 puteri
garante, care urma să se întrunească la Paris. Astfel, problema Unirii şi reorganizării
Principatelor intra din nou în dezbaterea reprezentanţilor celor 7 puteri semnatare ale
tratatului de pace de la Paris din 1856.

Convenţia de la Paris

Conferinţa de la Paris s-a deschis la 10/22 mai 1858. Din dezbaterile Conferinţei în
jurul cererilor Principatelor, s-a născut Convenţia de la Paris care a fost elaborată la 19
august 1858, ea avea la bază principiile înţelegerii de compromis de la Osborne. Convenţia
nu putea satisface decât parţial doleanţele legitime ale poporului . Astfel, deşi se
recunoaşte denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare ţară trebuia să
aibă un domn , adunare, guvern şi capitală proprie. Convenţia prevedea şi unele instituţii
comune: o înaltă Curte de casaţie şi o Comisie centrală, ambele cu sediul la Focşani;
armata cu organizare identică pentru a fi unite într-un singur corp în caz de nevoie. Cele
două armate urmau să fie comandate de un şef suprem desemnat pe rând de către cei doi
domni. Drapelele rămâneau diferite, însă urmau să poarte o panglică albastră comună.
Pe plan politic, Convenţia organiza Principatele pe baza principiului separaţiei
puterilor în stat. Astfel, puterea executivă era încredinţată domnului, iar puterea legislativă
era împărţită între domn, Comisia centrală de la Focşani şi Adunările celor două ţări.
Împreună cu Comisia centrală, domnul avea dreptul să propună proiecte de legi, iar
adunările celor două ţări care erau alese pe şapte ani, le discutau şi le votau. Domnul le
sancţiona şi promulga. Conform prevederilor Convenţiei, domnul era inviolabil şi nu putea fi
tras la răspundere pentru actele sale de care răspundeau miniştrii care contrasemnau.
Miniştrii răspundeau pentru actele lor în faţa Adunării şi a domnului. Domnul avea dreptul
de a numi şi revoca funcţionarii, de a graţia şi comuta pedepse, de a decreta legi speciale şi
de a face propuneri de buget. Puterea judecătorească era concentrată formal în mâna
domnului, deoarece judecătorii erau numiţi de el. Domnul nu avea însă dreptul de a se
amesteca în hotărârile judecătoreşti.
Prin art. 46, Convenţia garanta în mod formal o serie de libertăţi burgheze cu
caracter limitat ca de pildă: egalitatea în faţa legilor şi a impozitelor, dreptul tuturor
cetăţenilor de a ocupa funcţii publice şi libertatea culturii. De asemenea, se garanta
libertatea personală în sensul că nimeni nu putea fi arestat sau urmărit decât pe baza
prevederilor legii. Convenţia garanta proprietatea, în sensul că nimeni nu putea fi
expropriat decât în mod legal şi în interes public, după o prealabilă despăgubire. Se
desfiinţau toate privilegiile, scutirile de orice fel şi monopolurile. Convenţia preciza, de
asemenea, că “se va proceda fără întârziere la revizuirea legii care reglementează
raporturile proprietarilor de pământ cu cultivatorii, cu scopul de a se îmbunătăţi soarta
ţăranilor”.
La Convenţie era anexată şi o lege electorală care împărţea pe cetăţeni în două
categorii: 1) alegătorii direcţi, care aveau un venit funciar anual de 1.000 de galbeni şi 2)
alegătorii indirecţi, categorie în care intrau toţi cetăţenii care aveau un venit de cel puţin
100 de galbeni pe an. Aceştia votau prin delegaţi, câte trei de fiecare judeţ. În ceea ce
priveşte dreptul de a fi ales, acesta îl aveau numai cetăţenii care dispuneau de un venit de
3.000 galbeni anual şi o vechime de 10 ani în funcţii publice. Convenţia menţinea

88
Principatele sub garanţia colectivă a celor 7 puteri şi sub suzeranitatea Porţii, căreia
trebuiau să-i plătească un tribut anual.

Căimăcămiile de trei. Alegerea Adunărilor elective

Convenţia de la Paris, prevedea numirea printr-un hatişerif din partea sultanului a


trei caimacami pentru fiecare ţară, conform prevederilor Regulamentului Organic. Aceştia
aveau misiunea de a organiza alegerile pentru Adunările elective care urmau să aleagă pe
domni şi să menţină ordinea internă. Astfel, Poarta a numit în octombrie 1858 pe Emanoil
Băleanu, Ion Alexandru Filipescu şi Ion Manu în calitate de caimacami în Ţara Românească
şi pe Ştefan Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu în Moldova.
În căimăcămia din Moldova, Ştefan Catargiu era separatist, iar ceilalţi doi unionişti.
Folosindu-se de principiul majorităţii, cei doi caimacami unionişti au desfiinţat cenzura, au
înlocuit pe funcţionarii din timpul lui Vogoride şi au protestat la Constantinopol împotriva
amestecului comisarului turc în treburile interne ale ţării. Astfel, în noile condiţii de libertate,
propaganda pentru Unire a crescut în intensitate. Drept rezultat al acestui fapt, în Adunarea
electivă a Moldovei aleasă la sfârşitul anului 1858, majoritatea o avea partida naţională,
adică unioniştii. Trebuie menţionat că Partida naţională, deşi avea majoritatea în Adunare, în
sânul ei existau mai mulţi candidaţi la domnie.

Alegerea lui Al. I. Cuza în Moldova


În noaptea de 3/15 ianuarie 1859, a avut loc o şedinţă a deputaţilor unionişti în sala
Elefant din clădirea Muzeului de ştiinţe naturale din Iaşi, în cadrul căreia au fost reluate
discuţiile cu privire la desemnarea unui candidat. Discuţiile s-au prelungit până spre ziuă,
fără a se putea ajunge la nici un rezultat, deputaţii fiind hotărâţi să plece acasă. În acel
moment însă, unul dintre deputaţi,a închis uşa declarând că nimeni nu va putea părăsi sala
până nu se va lua o hotărâre asupra unui candidat. Un deputat pronunţat numele lui Al. I.
Cuza. Aceasta a fost propunerea salvatoare. Toţi au renunţat la ambiţiile personale, fiind de
acord cu această candidatură.
În ziua de 5 ianuarie, Adunarea electivă a Moldovei s-a întrunit pentru a alege pe
domnitor. Partida naţională având acum un singur candidat şi-a asigurat victoria. Alexandru
Ioan Cuza a fost ales ca domn în Moldova în unanimitate.

Alegerea lui Al.I. Cuza în Ţara Românească

Delegaţia moldoveană care a plecat Constantinopol spre a aduce la cunoştinţă Porţii


alegerea lui Cuza, s-a oprit pe la Bucureşti. Fruntaşii unionişti au căutat să se folosească de
această neclaritate a Convenţiei şi să-l aleagă pe Cuza şi în Ţara Românească. Aceasta era
singura soluţie în situaţia de atunci, care putea duce la Unirea Principatelor.
În ziua de 22 ianuarie 1859, s-a deschis Adunarea electivă a Ţării Româneşti
pentru alegerea domnitorului. În jurul clădirii din Dealul Mitropoliei, unde Adunarea îşi
desfăşura lucrările s-au adunat, după aprecierile consulului austriac Eder şi a altor
contemporani, circa 10-12.000 de oameni care aveau să influenţeze dezbaterile şi să fie
un sprijin efectiv al partidei naţionale.
În ziua de 23 ianuarie, Vasile Boierescu a ţinut în faţa Adunării o cuvântare în care
arăta necesitatea Unirii în jurul aceluiaşi candidat.
Deputaţii care susţineau alegerea lui Barbu Ştirbei, văzându-se fără şanse de
izbândă, au trecut de partea unioniştilor. Această majoritate absolută atrage şi pe
partizanii lui Gheorghe Bibescu, Astfel, la 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan
Cuza a fost ales în unanimitate domn şi în Ţara Românească.
Îndoita alegere a lui Al.I. Cuza în cele două ţări, a prilejuit întrunirea celor 7 puteri
protectoare. Găsindu-se în faţa unui fapt împlinit, cinci dintre aceste puteri, şi anume:
Franţa, Rusia, Sardinia, Prusia şi Anglia, au recunoscut că îndoita alegere însemna de fapt
Unirea, chiar dacă se menţineau două guverne, două capitale şi administraţie separată.
Cele 5 puteri fiind în majoritate, au impus recunoaşterea alegerii lui Cuza, dar numai în
89
mod excepţional şi numai de data aceasta. După destituirea, abdicarea sau moartea lui
Cuza, trebuia ales câte un domn separat în fiecare ţară. A fost o soluţie de compromis,
deoarece se ştia că recunoaşterea îndoitei alegeri însemna, în interval de câţiva ani,
definitivarea Unirii.
Austria n-a mai protestat, deoarece se afla în ajunul războiului cu Franţa şi Sardinia,
din care ieşind învinsă, ea nu mai conta ca o putere prea mare, fiind nevoită să recunoască
îndoita alegere. Rămasă singură, Turcia a fost nevoită să recunoască şi ea alegerea lui
Cuza în ambele ţări.
Unirea astfel înfăptuită, desăvârşirea ei nu era decât o problemă de tact şi de timp.
Domnitorul Cuza, a făcut în septembrie 1860 o vizită sultanului cu care a început tratative
pentru desăvârşirea Unirii. În urma unor acţiuni diplomatice iniţiate de domnitor şi de
sfetnicii săi apropiaţi, şi cu sprijinul puterilor favorabile Unirii, în noiembrie 1861,
Conferinţa ambasadorilor celor 7 puteri care s-a ţinut la Constantinopol, a hotărât
fuzionarea celor două Adunări legislative şi a celor 2 guverne. Astfel, la 24 ianuarie 1862,
în faţa Adunării legislative unice care s-a întrunit la Bucureşti s-a prezentat un guvern unic,
guvernul conservator condus de Barbu Catargiu. Unirea era astfel desăvârşită.
Actul de la 24 ianuarie 1859, este fără îndoială un eveniment de mare importanţă
istorică. Prin el s-au pus bazele României moderne şi s-au creat condiţiile pentru cucerirea
independenţei naţionale. Dar Unirea de la 24 ianuarie 1859, nu constituia decât o primă
etapă în desăvârşirea unităţii statale a poporului român.

90
STATUL Şl DREPTUL ÎN VECHIUL
REGAT AL ROMÂNIEI164
Dreptul constituţional

Textul constituţional intrat în vigoare în anul 1866 poate fi considerat drept prima
constituţie românească: modul în care ea a fost adoptată, precum şi structura sa, apropiată
de conceptul modern de constituţie, îi conferă indiscutabil această calitate. În mod formal şi
sub influenţa Constituţiei belgiene din 1831, Constituţia din 1866 stabilea principiile şi
normele caracteristice unei monarhii constituţionale parlamentare. Aceste principii erau:
principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, principiul
separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul inviolabilităţii monarhului,
principiul responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii constituţionale, principiul
supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi.
În titlul I, referitor la teritoriu, Constituţia a consacrat indivizibilitatea teritoriului
României, stabilind astfel în formă solemnă faptul că Unirea Principatelor rămânea definitivă.
Tot aici a fost consacrată inalienabilitatea teritoriului, fiind admise numai rectificări de
frontieră, iar acestea numai prin lege specială.
În titlul II referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, cu menţiunea că aceste drepturi putea fi exercitate numai de către cetăţenii
români. Se preciza de asemenea că modalităţile de dobândire a cetăţeniei române de către
străini urmau a fi stabilite printr-o lege specială. Cetăţeanul român avea o singura restricţie
şi anume că nu putea intra în serviciul altui stat fără autorizaţia Guvernului, sub sancţiunea
pierderii cetăţeniei. Proprietatea era aşezată pe o poziţie deosebită, fiind declarată sacră şi
inviolabilă. Dreptul la proprietate era garantat, art. 17 stipulând faptul că nici o lege nu
putea introduce pedeapsa confiscării averii. Textul constituţional prevedea totuşi
posibilitatea exproprierii, aceasta putând fi justificată într-un număr restrâns de situaţii:
pentru nevoile apărării naţionale; pentru amenajarea căilor de comunicaţii; pentru
modernizarea serviciilor de salubritate publică. Constituţia română din 1866 conţinea
prevederi dintre cele mai liberale cu privire la drepturile individuale, articole speciale
stipulând libertatea de conştiinţă, libertatea învăţământului, a întrunirilor şi a presei. Erau
garantate de asemenea inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, secretul corespondenţei,
dreptul la asociere, dreptul de a adresa petiţii autorităţilor statului. Se desfiinţa pedeapsa
cu moartea, acesta neputând fi aplicată decât în cazurile special prevăzute de codul militar
în situaţii de război.
Principiul suveranităţii naţionale a fost prevăzut în art. 32, unde se arată că puterile
statului emană de la naţiune. În acest fel era ignorată atât protecţia puterilor garante, cât şi

164
A se vedea în acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Istoria
dreptului românesc, coordonator: loan Ceterchi. vol. II. partea a II-a. Editura Academiei RSR. Bucureşti, 1987,
p. 231-300; *** Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: loan Scurtu,
secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Ioan Apostu, Nicolaie Ionescu, Prelegeri de istoria
dreptului românesc, Editura Nitnelav, Galaţi, 2003; Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în
context internaţional comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003; R. Boilă, Organizaţia de stat.
Consideraţiuni teoretice. Organizaţia statului român în comparaţie cu organizaţia altora state,Tipografia Cartea
Românească SA, Cluj, 1927; Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a. Casa
de editură şi presă "Şansa SRL", Bucureşti,1992, p. 209-227; D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc,
Bucureşti, 1976, p. 163-219; Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992. Nistor, I. S., Comuna şi judeţul. Evoluţia Istorică, Editura Dacia, 2000; T. Onişor,
Opera legislativă a Consiliului Dirigent, Institutul de arte grafice şi Editura Marvan S.A.R., Bucureşti, 1937; T.
Rus, Fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în Revista arhivelor, an 1963, nr. 2, p. 188-200; I. Scurtu, I.
Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Editura Humanitas: Bucureşti, 1990; Apostol Stan, Putere politică şi
democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995; I. Stanomir, Libertate, lege şi drept. O
istorie a constituţionalismului românesc. Editura Polirom, laşi, 2005; M. Stoica, Aspecte ale legislaţiei şi
funcţionării administraţiei locale în România burghezo-moşiereasca (1918-1944), în Studia Universitatis Babeş-
Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13.
91
suzeranitatea otomană, cu toate că România făcea parte oficial din Imperiul Otoman, faţă de
care avea încă obligaţia plătirii tributului.
Principiul guvernământului reprezentativ a fost consacrat în acelaşi art. 32, unde se
precizează că puterile statului puteau fi exercitate numai prin delegare şi numai în
conformitate cu principiile şi regulile stipulate în textul Constituţiei.
Aplicând principiul separaţiei puterilor, Constituţia din 1866 a prevăzut trei categorii de
organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), cele trei fiind
declarate independente una de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale,
guvernământului reprezentativ şi separaţiei puterilor, a fost organizat un regim reprezentativ
în care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către monarh şi de către
Reprezentanţa Naţională alcătuită din două Camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Deşi
dreptul de iniţiativă legislativa aparţinea atât monarhului, cât şi Reprezentanţei Naţionale,
totuşi monarhul avea un ascendent asupra legislativului: el putea să refuze sancţionarea
legilor adoptate de parlament (drept de veto) şi avea dreptul de a dizolva una dintre
Adunări sau pe ambele în acelaşi timp
Alegerea deputaţilor şi senatorilor urma să se facă prin vot uninominal pe baze
censitare. În consecinţă, la nivelul fiecărui judeţ, textul Constituţiei împărţea corpul
electoral în patru colegii pentru alegerea deputaţilor; respectiv în două colegii pentru
alegerea senatorilor.
La Camera Deputaţilor, primul colegiu era alcătuit din toţi cetăţenii care aveau un
venit funciar de cel puţin 300 galbeni. În al doilea colegiu electoral intrau toţi cei care
aveau un venit funciar situat între 100 - 299 galbeni, în al treilea colegiu se încadrau
comercianţii şi industriaşii care plăteau statului o contribuţie de cel puţin 80 galbeni, în
vreme ce al patrulea colegiu era alcătuit din toţi cei care plăteau statului un impozit cât de
mic. Electorii aparţinând primelor trei colegii votau direct, în timp ce membrii celui de-al
patrulea votau indirect. În cadrul acestui din urmă colegiu, 50 alegători alegeau câte un
delegat. Delegaţii împreună cu alegătorii direcţi alegeau câte un deputat din fiecare judeţ.
În primul colegiu pentru Senat intrau proprietarii de imobile rurale din judeţ, cu un
venit funciar de cel puţin 300 galbeni, în vreme ce al doilea colegiu îi grupa pe proprietarii
de imobile din oraşele de reşedinţă care posedau un venit funciar de cel puţin 300 galbeni.
În 1884, ca urmare a modificării textului Constituţiei, numărul colegiilor de Camera
Deputaţilor a fost redus la trei, prin contopirea colegiilor I şi II La colegiul I intrau acum
alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel puţin 1200 de lei, iar la colegiul II, orăşenii
care plăteau un impozit de cel puţin 20 de lei. Colegiul III cuprindea în special săteni care
urmau să voteze în continuare indirect. Din cei 183 membri ai Adunării Deputaţilor, 75 erau
aleşi la Colegiul I, 70 la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.
Puterea executivă era încredinţată monarhului şi se transmitea pe cale ereditară, în
cadrul familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină.
Monarhul înceta să mai fie însă unul pământean, el provenind din rândul unei dinastii
europene. Potrivit Constituţiei persoana monarhului era inviolabilă, responsabilitatea
actelor de guvernământ revenind miniştrilor. Anularea responsabilităţii monarhului s-a
făcut prin introducerea obligativităţii contrasemnării actelor sale de către unul dintre
miniştri, cel care devenea astfel responsabil pentru actul în cauză. S-a ajuns astfel la
situaţia ca monarhul să fie depozitarul puterii executive, dar să nu fie capabil să emită
singur acte prin care îşi exercită atribuţiile executive. Rezultă de aici, ca şi consecinţă
logică, faptul că exercitarea puterii executive de către monarh nu se putea face decât prin
intermediul miniştrilor săi. Mai mult decât atât, constituţia nu îi atribuia responsabilitate
monarhului nici pentru actele sale personale, validitatea acestora fiind şi ele condiţionată
de contrasemnătura unuia dintre miniştri. În acest fel s-a ajuns la postularea concomitentă
a două principii fundamentale: responsabilitatea miniştrilor şi lipsa completă de
responsabilitate a monarhului. Momentul în care lua naştere responsabilitatea miniştrilor
era cel în care aceştia contrasemnau actele monarhului: odată contrasemnate, acestea
antrenau o responsabilitate de care miniştrii nu puteau fi exoneraţi prin ordinul verbal sau
scris al suveranului.

92
Constituţia din 1866 nu a prevăzut însă responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa
legislativului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală). Mai mult decât atât,
instituţia Guvernului, ca organ al puterii executive, lipsea şi ea din textul Constituţiei.
Consacrarea instituţiei Consiliului de Miniştri a venit ulterior, prin intermediul unei Legi a
responsabilităţii ministeriale (1879), dar responsabilitatea politică a executivului faţă de
legislativ a rămas în continuare nereglementată. Consacrarea ei a venit doar pe cale
cutumiară, ca urmare a punerii în aplicare a mecanismului regimului parlamentar.
Principiul rigidităţii constituţionale. Pentru a i se asigura stabilitate în timp, procedura
de revizuire a textului Constituţiei a fost prevăzută în conformitate cu alte reguli decât cele
care stăteau la baza modificării legilor ordinare. Existenţa acestei proceduri speciale i-a
conferit un caracter rigid. Articolele referitoare la procedura de modificare a textului
fundamental porneau de la principiile de bază ale dreptului constituţional conform cărora
Constituţia este, în primul rând, o convenţie între naţiune şi putere, şi doar în subsecvent o
lege fundamentală. Consecinţa acestei ierarhizări a principiilor constituţionale a fost
aplicarea strictă a regulilor contractului de mandat. Din aceste considerente, Adunările
Legislative ordinare au de la popor mandat pentru a vota şi a adopta legi ordinare care să
respecte Constituţia. Aceasta înseamnă că ele nu pot schimba nici una dintre prevederile
sale, pentru că ar încălca tocmai aceste prevederi şi şi-ar depăşi mandatul. Ca urmare,
Constituţia acorda Parlamentului dreptul de a constata ce dispoziţii constituţionale erau
caduce şi trebuiau schimbate. în felul acesta, a apărut prevederea conform căreia
propunerea de revizuire trebuia citită de trei ori, din 15 în 15 zile, în şedinţă publică, şi
trebuia adoptată de ambele Adunări Legislative. După îndeplinirii procedurii prealabile,
Adunările ordinare se dizolvau de drept, iar în termen de 2 luni trebuia convocat electoratul
pentru ca în termen de 3 luni Camerele de Revizie să-şi înceapă activitatea. Acestea aveau
mandatul special de a revizui Constituţia, iar pentru adoptarea revizuirilor era nevoie de
prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii fiecărei adunări şi de votul a 2/3 din participanţii la
şedinţă. Procedura adoptată şi pusa în practică ilustra astfel principiul dublei legislaturi în
cadrul căruia fiecare Adunare îşi respectă limitele mandatului: Adunările Legislative
ordinare constatau oportunitatea şi necesitatea revizuirii, iar Adunările Constituante
(Camerele de Revizie) votau şi adoptau aceste revizuiri. Principiul supremaţiei Constituţiei
în raport cu celelalte legi a fost prevăzut în art. 128, tot aici fiind stipulat faptul că textul
constituţional nu poate fi suspendat nici total, nici parţial. Plecând de la acest principiu, s-a
stabilit ulterior pe cale cutumiară că instanţele judecătoreşti sunt competente să controleze
constituţionalitatea legilor. În cazul în care se constata ca între o lege sau o dispoziţie
legală şi Constituţie exista contradicţie, atunci judecătorul trebuia să dea prioritate textului
constituţional, recunoscându-i astfel caracterul de lege supremă faţă de care norma legală
era subordonată.

Dreptul administrativ

Monarhul

Potrivit Constituţiei din 1866, monarhul (numit iniţial Domn, apoi Rege) deţinea puterea
executivă. El nu era însă şi proprietarul suveran al acesteia, întrucât toate puterile statului
emanau de la naţiune. Aceasta însemna că monarhul era doar depozitarul puterii executive,
motiv pentru care el o deţinea în calitate de înalt funcţionar al statului. Având calitatea de
conducător al puterii executive, monarhul era în acelaşi timp şi şef al guvernământului şi şef al
administraţiei publice. Textul Constituţiei nu îi atribuia însă acţiunea de guvernare, care
revenea miniştrilor săi. În ciuda acestui fapt, monarhul era totuşi un element activ în viaţa
politică şi administrativă a ţării. El organiza, comanda, proteja şi administra în limitele pe care
le fixase Constituţia şi în baza propriei sale voinţe. Prin urmare, atât Guvernul, cât şi
administraţia publică trebuiau să colaboreze cu el pentru a-şi putea desfăşura activitatea.
Monarhul desemna persoana primului ministru, numea şi revoca din funcţie pe miniştri, făcea
regulamente pentru punerea în aplicare a legilor, numea sau confirma în funcţiile publice,
conferea decoraţii, era comandantul suprem al armatei, acorda graţierea şi amnistia, avea
drept de a bate moneda, încheia tratate şi convenţii cu alte state.
93
Consiliul de Miniştri

Întrucât activitatea administrativă a executivului trebuia să se caracterizeze atât prin


unitate de acţiune, cât şi prin unitate de direcţie, a fost necesară înfiinţarea unui organ
colegial ministerial, care a purtat denumirea de Consiliu de Miniştri. Rolul acestuia era acela
de a-i pune pe miniştri în situaţia de a delibera şi de a se pune de acord în ceea ce priveşte:
a) direcţia generală imprimată întregii administraţii: b) modul de gestionare a problemelor pe
care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere; c) modul de gestionare a unor
probleme importante care ţineau de un anumit minister dar care aveau impact major asupra
politicii generale a cabinetului. Unitatea activităţii administrative a miniştrilor este, de altfel,
motivul principal pentru care aceştia trebuiau să împărtăşească aceleaşi valori politice.
Numai având obiective politice comune, aceştia puteau ajunge la unitate în activitatea de
administrare, iar în final, în aceea de guvernare. Prin urmare, cabinetul ministerial trebuia să
se caracterizeze prin omogenitate politică, omogenitate conferită de existenţa unui program
politic unic, aprobat de majoritatea parlamentară.
Înţeles astfel, Consiliul de Miniştri apare ca un organ care guverna şi în acelaşi timp
administra. De aici au rezultat şi denumirile diferite pe care le-a primit acest organ colegial
ministerial: el era numit Cabinet sau Guvern atunci când funcţiona ca organ de
guvernământ, respectiv Consiliu de Miniştri, atunci când funcţiona în calitate de organ
suprem al administraţiei publice.
Trebuie spus însă că textul constituţional nu a reglementat prea clar instituţia
Consiliului de Miniştri. Enumerarea atribuţiilor sale lipseşte, arătându-se doar că instituţiei îi
revenea exercitarea atribuţiilor constituţionale ale monarhului între momentul morţii acestuia
şi momentul depunerii jurământului de către succesorul său. Cum însă instituţia avea un
trecut funcţional, stabilirea atribuţiilor sale s-a făcut pe cale cutumiară.

Preşedintele Consiliului de Miniştri

În fruntea Consiliului de Miniştri se afla preşedintele Consiliului de Miniştri. Acesta


era primul ministru sau şeful guvernului, dar ascendentul său asupra celorlalţi miniştri era
doar unul politic. Aceasta întrucât din punctul de vedere al ierarhiei administrative, el era
egal cu ceilalţi miniştri, având la rândul său un minister în administrare. O lege din 1881 îi
permitea totuşi primului ministru să fie ministru fără portofoliu, în afara acestei legi, nu a
mai existat însă nici o altă prevedere legală care să reglementeze funcţionarea acestei
instituţii. Prin urmare, atribuţiile şi responsabilitatea sa politică au fost consacrate prin
practica constituţională. Conform acestor cutume, persoana primului ministru era
desemnată de monarh, cel care îi încredinţa sarcina formării Cabinetului. Rezulta de aici o
responsabilitate particulară faţă de monarh. Numirea primului ministru se făcea prin Decret
al monarhului, pe care îl putea contrasemna chiar el, atunci când fostul prim ministru nu
putea să facă acest lucru. Conform cutumelor, primul ministru contrasemna decretele de
numire a miniştrilor, avea dreptul de repartizare a portofoliilor ministeriale, prezida
şedinţele Consiliului de miniştri, coordona activitatea ministerelor şi reprezenta Cabinetul în
faţa Parlamentului.

Miniştrii

Miniştrii erau organe ale administraţiei publice centrale care conduceau departamente
ministeriale distincte. începând cu anul 1859 ei poartă şi denumirea de secretari de stat, ca o
dovadă a faptului că ei îşi desfăşurau activitatea în nume propriu, având deplină
responsabilitate. Recrutarea lor se făcea pe criterii politice de către persoana căreia monarhul
îi încredinţa sarcina formării Guvernului. Miniştrii erau aleşi adesea din rândurile
parlamentarilor majoritari, ceea ce le asigura accesul în cadrul şedinţelor Parlamentului,
precum şi dreptul de vot în timpul deliberărilor. Dacă miniştrii nu erau şi parlamentari, atunci
ei puteau participa la şedinţele legislativului fără a avea drept de vot.
În afara miniştrilor cu portofoliu, practica guvernării a statuat şi posibilitatea
prezenţei în Guvern a unor miniştri secretari fără portofoliu. Ulterior, această cutumă a
94
primit şi consacrare legală prin intermediul unei legi adoptate în anul 1881. Existenţa
acestei categorii de miniştri a fost justificată prin existenţa unor sarcini politice care puteau
fi puse în practică mai eficient atunci când cel responsabil nu avea atribuţii de administrare
a unui departament ministerial. Potrivit unei noi legi, adoptate în anul 1916, miniştrii fără
portofoliu se bucurau de aceleaşi drepturi şi responsabilităţi precum miniştrii cu portofolii.
În practica politică şi guvernamentală existau şi situaţii în care unul dintre ministere,
dintr-un motiv sau altul, rămânea fără titular. În aceste cazuri, conducerea temporară a
ministerului nu putea fi exercitată decât de un alt ministru al aceluiaşi Guvern, care îşi
asuma responsabilitatea pentru actele semnate de către monarh în domeniul de
competenţă al ministerului rămas vacant. Soluţia excludea aşadar, atât exercitarea
atribuţiilor respective de către monarh, cât şi exercitarea aceloraşi atribuţii de către un înalt
funcţionar din ministerul respectiv. Se întâmpla acest lucru pentru că actele emise de
monarh nu produceau efecte fără contrasemnătura unui ministru, în vreme ce funcţionarii
publici nu aveau responsabilitatea politică a unui ministru.
Miniştrii guvernau şi administrau în numele monarhului, asumându-şi
responsabilitatea în locul acestuia prin contrasemnarea actelor emise de către acesta în
domeniul lor de competenţă. Întrucât numirea şi revocarea miniştrilor se făceau prin Decret
al monarhului contrasemnat de primul ministru, ei se aflau în ierarhia administrativă
imediat după monarh, pentru a da expresie puterii executive deţinute de acesta din urmă.
În pofida acestui fapt, totuşi între monarh şi miniştri nu era stabilit un raport de
subordonare ierarhică. Fiind numiţi pe criterii politice, miniştrii aveau statutul de funcţionari
politici, ceea ce le crea o poziţie specială în rândul funcţionarilor statului. Totuşi, ca orice
funcţionar public, miniştrii prestau la intrarea în funcţie un jurământ faţă de monarh,
primeau salariu, iar anii petrecuţi în funcţie erau calculaţi la pensie.
Atribuţiile miniştrilor se grupau potrivit specificului activităţii lor în două categorii:
atribuţiile de natură politică (desfăşurate în cadrul activităţii guvernamentale şi în
raporturile cu legislativul) şi atribuţiile de natură administrativă (legate de coordonarea
activităţii ministerului propriu). La rândul lor, atribuţiile administrative se divizau în două
categorii: atribuţiile comune tuturor miniştrilor (contrasemnarea actelor emise de monarh,
controlul actelor subalternilor, administrarea intereselor generale ale statului) şi atribuţii
specifice (legate de particularităţile propriului minister).

Ministerele şi serviciile publice

Ministerele erau grupări de servicii publice ale administraţiei centrale înzestrate cu o


competenţă materială specială, care se aflau sub conducerea unor miniştri. Din punct de
vedere ierarhic, ele se aflau în vârful structurii administrative a statului, deasupra lor
neexistând nici o altă structură administrativă care să aibă o competenţă mai largă şi o
autoritate superioară. În consecinţă, orice serviciu public, mai mult sau mai puţin autonom,
trebuia să se afle în componenţa unui minister, sub tutela unui minister sau în subordinea
unui minister. Dată fiind competenţa sa specifică, fiecare minister urma să satisfacă doar un
anume interes general sau un anumit grup de interese generale. În ceea ce priveşte
competenţa teritorială a ministerelor, aceasta se întindea la nivelul întregii ţări.
Organizarea ministerelor s-a făcut prin intermediul legilor şi nu al Constituţiei.
Motivul a fost acela că legea prezintă un grad sporit de maleabilitate, ea putând fi mai uşor
adoptată sau modificată pentru a răspunde rapid la nevoile societăţii. De altfel una dintre
trăsăturile organizării ministeriale, în general, este tocmai dinamica acestor structuri: ele
pot apărea şi dispărea, pot fi reorganizate sub alte denumiri, pot încorpora diverse servicii
publice sau pot renunţa la ele, în funcţie de evoluţia intereselor publice. Trebuie spus însă
că legiuitorul a manifestat o totală lipsă de interes pentru reglementarea uniformă şi
unitară a structurii ministerelor, motiv pentru care în perioada analizată a lipsit o lege a
organizării ministeriale. Unele ministere au fost organizate treptat şi individual, prin legi
proprii, în vreme ce altele au rămas organizate pe cale cutumiară, în funcţie de tradiţie şi
de interesele de moment. Au rezultat de aici numeroase inadvertenţe în organigramele
ministerelor, care au creat în cele din urmă o stare generală de haos.

95
Serviciile publice grupate la sediul unui mister reprezentau administraţia centrală a
ministerului, în fruntea căreia se afla un ministru. Acestor servicii le era încredinţată
atingerea unor obiective care urmau apoi să fie obţinute în cadrul propriilor structuri
organizatorice ierarhizate. Plecând de la obiectivele urmărite, serviciile publice din
componenţa ministerelor se divizau în două categorii: serviciile specifice fiecărui minister şi
serviciile care se regăseau în componenţa tuturor ministerelor. Primele urmăreau
obiectivele speciale care intrau în competenţa specifică fiecărui minister; celelalte urmăreau
sarcini comune tuturor administraţiilor ministeriale (Secretariatul general, Cabinetul
ministrului, Personalul, Registratura, Arhiva şi Contabilitatea). Gruparea acestor servicii nu
s-a făcut însă în mod uniform. În consecinţă, au apărut numeroase formule de organizare
care se diferenţiau nu numai între ministere, ci şi în interiorul aceloraşi ministere. Astfel,
sunt întâlnite direcţii organizate în birouri, diviziuni organizate în birouri, diviziuni
organizate în servicii, dar şi servicii şi birouri de sine stătătoare, nesubordonate unei
structuri superioare. În plus se adăugau diverse administraţii, regii şi case. Diviziunile şi
direcţiile erau comparabile din punctul de vedere al complexităţii organizării; direcţiile
aveau totuşi un ascendent în ceea ce priveşte dimensiunile. În funcţie de numărul şi de
complexitatea obiectivelor primite, serviciile ministerelor puteau fi organizate fie sub formă
de direcţie, fie sub formă de birou. La cumpăna secolelor XIX-XX s-a ajuns în cele din urmă
la implementarea unei organizări relativ uniforme a serviciilor ministeriale; s-a stabilit
acum faptul că direcţia era formată din servicii, iar serviciile erau structurate pe birouri.

Administraţia publică locală

Constituţia din 1866 a recunoscut la nivel de principiu reformele administrative


introduse în timpul lui Al. I. Cuza, oferind în acelaşi timp o bază pentru continuarea şi
completarea acestora. Ea a recunoscut ca unităţi administrativ-teritoriale judeţele, plasele
şi comunele, pe care le consacrase deja legislaţia din 1864. În privinţa administraţiei
publice locale, textul constituţional stabilea că la baza organizării acesteia va sta
"descentralizarea administrativă mai completă şi independenţa comunală". Rezultă de aici,
că Adunarea Constituantă a considerat reforma lui Cuza drept insuficientă din perspectiva
vechiului deziderat al descentralizării administrative; în ciuda faptului că, din punct de
vedere formal, ea consacrase autonomia administrativă, totuşi mecanisme funcţionale
prevăzute erau specifice centralismului administrativ. Conform Constituţiei din 1866,
descentralizarea urma să se producă la nivel judeţean şi comunal, unde interesele locale
trebuiau să fie administrate de către consiliile judeţene şi consiliile comunale. În materie
financiară, Constituţia fixa şi limitele autonomiei de care urmau a se bucura comunităţile
locale. Astfel, pe de o parte, prevedea că nici o sarcină şi nici un impozit judeţean sau
comunal nu putea fi introdus decât cu aprobarea Consiliului judeţean sau comunal, iar pe
altă parte, că impozitele votate de Consiliile judeţene şi comunale erau supuse aprobării
Parlamentului şi monarhului.
Trebuie spus însă că în ciuda imperativului constituţional, descentralizarea reală a
administraţiei a rămas în continuare un deziderat doctrinar. La nivelul intenţiei politice, atât
guvernările liberale, cât şi cele conservatoare au manifestat interes pentru descentralizare,
astfel încât ea a fost menţinută în elementele ei formal-constitutive. Societatea autohtonă
nu era însă suficient de matură pentru a beneficia de o completă autonomie locală, astfel
încât continuarea procesului de descentralizare trebuia corelată cu ritmul schimbărilor
sociale. Acesta este motivul pentru care viziunea îmbrăţişată de clasa politică românească
a fost aceea a unei descentralizări treptate: se preconiza astfel reducerea gradului de
implicare a centrului în adoptarea deciziilor de la nivel local prin diminuarea progresivă a
tutelei administrative. Ritmul în care au înţeles cele două partide să pună în aplicare
procesul de descentralizarea a fost însă diferit. Liberalii au încercat să producă în mod rapid
transformările din viaţa administrativă locală, forţând producerea schimbărilor scontate de
sus în jos. În ceea ce-i priveşte pe conservatori, aceştia au căutat să temporizeze procesul
de descentralizare, aşteptând să se producă mai întâi schimbările sociale şi de mentalitate
necesare. În consecinţă, tutela administrativă devenit un teren de confruntare pentru celor
două curente politice, sfera de aplicabilitate a acesteia fiind extinsă sau restrânsă în
96
funcţiile de interesele celor două partide. Rezultatul final a fost o acută instabilitate a
legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale, perioada scursă între reformele lui Cuza
şi declanşarea primului război mondial fiind presărată cu opt legi care au modificat Legea
Consiliilor judeţene (1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913) şi cu şase legi care
au modificat Legea Consiliilor comunale (1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910). Mai mult
decât atât, fluturând stindardul descentralizării administrative, unele guverne au practicat
chiar un centralism agresiv, care a făcut ca, în cele din urmă, legislaţia adoptată în timpul
lui Cuza să pară drept una liberală.

Organizarea judecătorească

Principiile organizării judecătoreşti

Legislaţia epocii a pus bazele organizării pe principii moderne a justiţiei, consacrând


separarea autorităţii judecătoreşti de puterea legiuitoare şi de cea executivă.
Constituţia din 1866, preluând ideea neamestecului Domnului în treburile judecătoreşti
exprimată în textul Convenţiei de la Paris, prevedea că puterea judecătorească se exercita
de către curţi şi tribunale, în vreme ce hotărârile lor se pronunţau în virtutea legii şi se
execută în numele Domnului. Consacrând acelaşi principiu al separării autorităţii
judecătoreşti de cea legiuitoare, Codul civil, stipula la art. 4 că: "este oprit judecătorului de
a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţiuni generale şi reglementare,
asupra cauzelor care îi sunt supuse". Singura derogare admisă a fost recunoaşterea
dreptului autorităţii judecătoreşti de a controla constituţionalitatea legilor cu restricţia că
soluţia dată producea efecte numai asupra cazului judecat.
În privinţa separării puterii judecătoreşti de cea executivă, trebuie subliniat faptul că
Ministerului Justiţiei i-a fost interzis să mai dea "deslegări în pricini judecătoreşti".
Separarea nu era totuşi una riguroasă, întrucât se realiza numai în raport cu administraţia
centrală. La nivelul administraţiei locale, legislaţia epocii a menţinut încă o serie de atribuţii
judecătoreşti în competenţa organelor administrative locale (primarul şi subprefectul). Abia
prin Legea de organizare judecătorească din anul 1879 s-a ajuns la aplicarea unitară a
acestui principiu, competenţele jurisdicţionale ale organelor executive ale administraţiei
locale fiind trecute în sarcina unor instanţe judecătoreşti.

Instanţele de judecată

În Vechiul Regat al României, instanţele de judecată autorizate să judece au fost:


judecătoriile de plase sau de ocoale, tribunalele judeţene civilo-corecţionale şi comerciale,
curţile de juraţi în materie criminală, curţile de apel şi Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau instanţe speciale care funcţionau la nivelul plaselor, plaiurilor şi
ocoalelor. Ele emiteau cărţi de judecată şi aveau competenţe limitate prin lege. Iniţial,
judecătoriile erau competente să judece pricini civile de orice fel, ca ultimă instanţă, până
la valoarea de 200 de lei capital şi interese: iar cu apel până la valoarea de 1 500 lei capital
şi interese. Ulterior, au primit şi dreptul dea judeca în materie de contravenţii de simplă
poliţie; iar prin Legea din 1907, competenţele lor au fost extinse atât în materie civilă, cât
şi în materie contravenţională. Judecătoriile erau compuse dintr-un judecător, un ajutor de
judecător sau un magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.
Tribunalele de judeţ erau instanţe cu caracter ordinar care emiteau sentinţe. Ele
judecau atât în materie civilă, cât şi în materie penală. În materie civilă, tribunalele judecau
ca ultimă instanţă toate tipurile de litigii civile inferioare valorii de 1500 lei capital sau
interese; iar ca primă instanţă, litigiile superioare acestei valori. De asemenea, judecau
apelurile declarate împotriva cărţilor de judecată ale judecătoriilor. În materie penală,
tribunalele judecau apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii
poliţieneşti cu privire la contravenţii, iar în primă instanţă toate delictele a căror pedeapsă
trecea de cinci zile de închisoare şi 25 lei amendă. Tribunalele de judeţ şi secţiunile lor erau
compuse dintr-un preşedinte, trei judecători şi un supleant sau un magistrat stagiar.
97
Curţile de apel au fost menţinute la un număr de patru, în Bucureşti, laşi, Craiova şi
Focşani. Ele judecau apelurile declarate împotriva sentinţelor civile, comerciale şi penale ale
tribunalelor, care nu au fost pronunţate în ultimă instanţă. Curtea din Bucureşti avea patru
secţiuni, în vreme ce curţile din laşi, Craiova şi Focşani aveau câte două. Fiecare secţiune
se constituia în curte de sine stătătoare şi era alcătuită dintr-un preşedinte şi cinci
consilieri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era instanţa supremă din România, in cauzele de
drept privat şi de drept penal ea judeca în calitate de Curte de Casaţie, în vreme ce în
cauzele politice şi cele cu caracter special, funcţiona ca Înaltă Curte de Justiţie. Hotărârile
sale se numeau decizii. Curtea era compusă dintr-un prim preşedinte, trei preşedinţi de
secţie şi 24 de consilieri.
Curtea de Casaţie judeca recursurile în contra hotărârilor tribunalelor de primă
instanţă nesupuse apelului, în contra hotărârilor desăvârşite pronunţate de instanţele de
apel, în contra hotărârilor desăvârşite ale arbitrilor şi în contra hotărârilor tribunalelor
militare. Instanţa supremă nu judeca pricinile pe fond; admiţând recursul ea casa hotărârile
date cu încălcarea legii sau a procedurilor şi anula actele făcute fără competenţă; în general,
atunci când casa o hotărâre a unui tribunal sau a unei curţi, o trimitea spre rejudecare unei
alte instanţe de acelaşi grad.
Ca Înaltă Curte de Justiţie, instanţa supremă judeca plângerile formulate împotriva
miniştrilor de către Domn sau de către Reprezentanţa Naţională, judecata urmând a se face
fără drept de apel. Tot în această calitate, ea era competentă să exercite dreptul de control
şi de acţiune disciplinară împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor de la curţile de apel.
tribunale şi judecătorii. Înalta Curte mai avea un drept de jurisdicţie exclusivă asupra
propriilor membri în pricini penale, judecarea acestora făcându-se de către completul Curţii
în secţiuni-unite.
Curţile cu juraţi au fost instanţe speciale, în componenţa cărora intrau atât
magistraţi de carieră, cât şi cetăţeni având calitatea de juraţi. Ele au fost înfiinţate în
fiecare judeţ, la reşedinţa fiecărui tribunal, şi erau alcătuite din trei magistraţi de carieră şi
12 juraţi. Iniţial, Curţile cu juri judecau de patru ori pe an; ulterior numărul sesiunilor
ordinare a fost redus la trei. Durata unei sesiuni era de zece zile, existând însă posibilitatea
prelungirii sale cu încă cinci zile în caz de nevoie.

Magistraţii

Urmând principiile statuate prin textul Convenţiei de la Paris, Legea de organizarea


judecătorească din 1865 a renunţat la condiţia apartenenţei la clasa boierească,
introducând alte condiţii pentru admisibilitatea şi înaintarea în funcţiile judecătoreşti: a)
magistratul trebuia să fie născut sau naturalizat român: b) trebuia să fie doctor sau
licenţiat în drept; c) trebuia să aibă minim 21 de ani pentru numirea ca substitut la tribunal
şi minim 35 pentru înaintarea ca preşedinte la Curtea de apel. Prin Legea din 1913, a fost
înfiinţat postul de magistrat stagiar, post care putea fi obţinut în condiţiile în care
candidatul avea 21 ani împliniţi, avea titlul de doctor sau licenţiat în drept. După împlinirea
unui an de la numire, magistratul stagiar trebuia să se prezinte la un examen de capacitate
în sesiunea imediat următoare. Candidatul care nu se prezenta de două ori la examenul de
capacitate sau era respins de două ori era înlocuit.
Inamovibilitatea a fost acordată iniţial numai judecătorilor de la înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, extinderea ei asupra judecătorilor de la instanţele de fond fiind făcută
abia prin Legea de organizare judecătorească din anul 1909. Procurorii au rămas însă
amovibili.
Prin aceeaşi Lege, a fost înfiinţat pe lângă Ministerul de Justiţie, Consiliul Superior al
Magistraturii. Rolul acestei instituţii era: de a emite avize cu privire la confirmarea, numirea
şi înaintarea magistraţilor de orice grad; de a judeca infracţiunile săvârşite de magistraţii
inamovibili cu privire la datoriile lor profesionale şi de a stabili pedepsele aplicabile celor
care îşi încălcau îndatoririle; de a îşi da avizul în toate cazurile în care era consultat de
ministru; de a îndeplini orice altă sarcină fixată prin lege. Pentru numiri şi înaintări în
posturi vacante de magistraţi inamovibili, Consiliul făcea recomandări pentru fiecare loc
98
vacant, urmând ca executivul să aleagă. În acest mod, puterii executive îi era redusă într-o
anumită măsură capacitatea de imixtiune în organizarea judecătorească.

Dreptul civil

În perioada 1866-1918 la baza dreptului civil a rămas Codul Civil adoptat în anul
1864, principiile şi dispoziţiile sale asigurând în continuare cadrul juridic necesar pentru
dezvoltarea economiei de schimb. Trebuie spus însă că în acelaşi timp, se simţea şi nevoia
unei legislaţii speciale care să stimuleze şi să consolideze producţia şi schimbul de mărfuri.

Proprietatea

În materia proprietăţii, legiuitorul a acordat o atenţie specială dezvoltării


întreprinderilor industriale, intervenţiei statului în acest sens pe două căi. Până în anul 1887,
această intervenţie s-a materializat prin adoptarea unor legi speciale pentru înfiinţarea unor
fabrici: după această dată statul a început să adopte reglementări generale, care cuprindeau
seturi de măsuri menite să încurajeze în ansamblu dezvoltarea economiei naţionale.
Prima reglementare cu caracter general a fost adoptată în anul 1887 şi a purtat
denumirea de "Măsuri generale pentru încurajarea industriei naţionale". Prin intermediul
său au fost stabilite condiţiile care trebuiau îndeplinite pentru înfiinţarea de întreprinderi
industriale şi facilităţile de urmau să beneficieze acestea. Legea punea la dispoziţie terenuri
pentru construirea fabricilor, crea înlesniri pentru importul maşinilor, utilajelor şi materiilor
prime din străinătate, pentru transportul produselor pe căile ferate, introducea scutiri de
impozite şi crea preferinţă pentru vânzarea producţiei către stat. Acordarea acestor
avantaje era condiţionată de existenţa unui capital minim de 50 000 lei sau de existenţa
unui număr de 25 de muncitori calificaţi, ceea ce făcea ca legea să se adreseze în special
întreprinderilor mari. Legea nu făcea însă distincţie între capitalurile româneşti şi cele
străine, fapt ce îi avantaja mai curând pe investitorii străini decât pe cei autohtoni.
În anul 1912 a fost adoptată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naţionale,
care urmărea dezvoltarea industriei pe o nouă treaptă de evoluţie, aceea a maşinismului.
Regimul favorabil creat venea de această dată să se adreseze în special capitalurilor
autohtone. Legea preciza că avantajele vor fi acordate întreprinderilor care lucrau cu cel
puţin 20 de muncitori, celor care dispuneau de instalaţii industriale de cel puţin cinci cai
putere, meseriaşilor care lucrau cu cel puţin patru calfe, precum şi societăţilor cooperatiste
cu un capital de cel puţin 2 000 lei şi 10 lucrători. Ca avantaje, Legea le acorda acestor
întreprinderi: posibilitatea de a cumpăra de la stat un teren de până la 5 ha pentru
construirea întreprinderii de către patronii cetăţeni români si cu drept de folosinţă pe 90 de
ani pentru patronii cetăţeni străini: clădirile si cursurile de apa de pe cele 5 ha puteau fi
folosite gratuit; scutiri de taxe vamale la importul de maşini si utilaje necesare întreprinderii;
reduceri de taxe la transportul pe căile ferate a materialelor, materiilor prime indigene si a
produselor fabricate; scutirea de impozite directe către stat. judeţ sau comuna; preferinţă la
licitaţiile publice pentru comenzile statului; restituirea taxelor vamale încasate pentru materii
prime importate în cazul în care acestea intrau în producerea mărfurilor exportate.
Lărgirea pieţei capitaliste şi intensificare schimburilor de produse dintre ţări, a impus
în epocă adoptarea unor măsuri care să reglementeze şi să protejeze mărcile de fabrică şi
mărcile de comerţ. În acest sens, a fost adoptată în anul 1879 o lege specială prin care
însuşirea pe nedrept a unei mărci străine de către cei care fabricau un produs nou era
calificată drept delict de contrafacere. Acesta era pedepsit cu plata unor mari despăgubiri
destinate să acopere prejudiciul cauzat adevăratului proprietar al mărcii. Un regim similar a
fost introdus şi în cazul mărcilor de comerţ, întrucât mărfurile purtau în mod frecvent un
semn distinctiv dat de către comerciantul care organiza desfacerea lor pe piaţă.
Dezvoltarea continuă a tehnicii şi creşterea investiţiilor au făcut necesare noi
reglementări în domeniul proprietăţii industriale. În consecinţă, în anul 1906 a fost adoptată
Legea asupra brevetelor de invenţiune. Sistemul de brevetare introdus prin intermediul acestui
act normativ avea drept scop protejarea autorului, dar şi stabilirea unei ordini a priorităţilor în
procesul de fabricare a invenţiilor. Astfel, dacă invenţia nu era pusă în practică într-un anumit
99
termen, ea revenea domeniului public şi putea fi folosită de oricine. Dacă inventatorul o vindea
unui producător, atunci acesta din urmă căpăta dreptul de proprietate asupra invenţiei.
Reglementări noi au fost introduse şi în domeniul proprietăţii miniere. Codul Civil
consacrase principiul accesiunii, potrivit căruia bunurile aflate în subsol reveneau ca bunuri
secundare, proprietarului bunului principal (pământul). În acelaşi timp, el lăsa totuşi
posibilitatea ocolirii acestui principiu prin intermediul legilor speciale. Acest fapt s-a realizat
prin Legea minelor din anul 1895, cea care a admis separarea proprietăţii solului de aceea
asupra subsolului. În acest context, dreptul de proprietate asupra resurselor minerale nu
mai revenea proprietarilor terenurilor, ci statului.

Persoanele

În materia persoanelor, cele mai importante reglementări au vizat persoanele


juridice. Codul comercial introdus în Ţara Românească în anul 1840 a fost extins în timpul
domniei lui Al. I. Cuza (1863) şi în Moldova, el continuând să fie aplicat până în anul 1887,
când s-a adoptat un nou Cod comercial. Redactat sub influenţa Codului de comerţ italian
(1882) şi a legislaţiei comerciale din Germania şi Belgia, noul Cod acorda o mare libertate
înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ (societăţi de capital). Principalul model avut în vedere
era cel al societăţilor anonime, formate pe baza acţiunilor subscrise de către membrii lor.
Codul comercial din 1887 a beneficiat ulterior de o serie de îmbunătăţiri, fiind modificat
succesiv în anii 1895,1900, 1902 şi 1906.
La începutul secolului al XX-lea muncitorii au început să se organizeze în sindicate a
căror personalitate juridică era recunoscută, potrivit sistemului juridic al vremii, prin
intermediul legilor speciale. Creşterea numărului de sindicate a determinat în cele din urmă
adoptarea în anul 1902 a unei legi a sindicatelor, prin intermediul căreia muncitorilor le era
recunoscut dreptul da a se organiza în sindicate sau corporaţii. Acestea din urmă puteau fi
înfiinţate însă numai împreună cu patronii, iar în conducerea lor trebuiau să fie numiţi
reprezentanţi ai statului care aveau drept de control.

Obligaţii şi contracte

Pe lângă dispoziţiile Codului civil referitoare la răspunderea contractuală şi delictuală,


au fost introduse câteva reglementări noi cu privire la răspunderea pentru riscuri. Conform
Codului civil, muncitorii accidentaţi la locul de muncă erau nevoiţi să recurgă la principiul
răspunderii contractuale sau delictuale şi să facă dovada că angajatorul a încălcat o
obligaţie contractuală sau a comis o faptă de natură să cauzeze accidentul de muncă. În
aceste condiţii, dovada faptului că accidentul era produs din vina angajatorului era foarte
dificil de făcut. În consecinţă, în anul 1912 a fost reglementată o nouă formă de răspundere
pentru accidentele de muncă, numită Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi a
asigurărilor sociale. Noul sistem de răspundere se baza pe ideea că angajatorul care
foloseşte maşini în procesul de producţie creează o potenţială sursă de pericol pentru
muncitorul angajat, iar de vreme ce angajatorul culegea beneficii de pe urma funcţionării
maşinilor, era normal ca tot el să suporte şi pagubele pe care aceste maşini le provocau
muncitorilor în caz de accident. Consecinţa directă a fost aceea că muncitorul accidentat nu
mai trebuia să facă dovada vinovăţiei angajatorului, deoarece culpa acestuia era
prezumată, ci numai dovada accidentului şi a invalidităţii sale. Angajatorul urma să fie
exonerat de plata despăgubirilor numai dacă făcea dovada faptului că accidentul s-a
petrecut din vina muncitorului. Prin intermediul aceleiaşi legi, a fost adoptată pentru prima
dată în România o reglementare unitară cu privire la regimul pensiilor muncitoreşti pentru
bătrâneţe, pentru pierderea totală a capacităţii de muncă şi pentru boală.
Numeroase măsuri legislative au fost adoptate în legătură cu regimul juridic al
contractului de muncă, pentru reglementarea duratei zilei de lucru, introducerea repaosului
duminical, pentru reglementarea conflictului colectiv de muncă şi a jurisdicţiei muncii.
Reglementările adoptate în legătură cu durata zilei de lucru şi a condiţiilor de muncă (Legea
pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea sanitară din 1885, Regulamentul
serviciului sanitar din 1894) se refereau însă mai mult la femei şi la copii; în plus, ele nu
100
prevedeau sancţiuni care să le impună angajatorilor respectarea lor. Pentru muncitorii majori
nu s-au stabilit limite ale zilei de lucru, motiv pentru care aceasta se putea prelungi până la
16 ore. Repaosul duminical a fost introdus în anul 1897. dar a fost fixat doar la o jumătate
de zi.
În anul 1909 muncitorilor şi funcţionarilor statului le-a fost interzis dreptul la grevă,
iar în 1912 li s-a oferit angajatorilor posibilitatea de a desface oricând contractele de muncă
ale muncitorilor care puneau în pericol situaţia fabricii.
În domeniul asigurărilor sociale, a fost introdusă, tot în anul 1912, obligaţia
asigurării muncitorilor din toate întreprinderile care lucrau cu maşini. Fondul asigurărilor
sociale era asigurat în principal din contribuţii ale muncitorilor. Prin intermediul aceleiaşi
legi, soluţionarea conflictelor de muncă a fost încredinţată unor comisii de împăcare. Dacă
însă părţile (patronatul şi salariaţii) nu ajungeau la o înţelegere, atunci litigiul urma să fie
judecat de către judecătoria de ocol.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept a fost Codul penal adoptat în
anul 1864. Acestuia i-au fost adăugate ulterior câteva legi speciale. Una dintre acestea a
fost adoptată în anul 1906 Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, prin intermediul
căreia încetarea lucrului din cauza grevei a fost calificată drept infracţiune şi pedepsită cu
închisoare până la doi ani.
O serie de legi penale a fost adoptată în legătură cu starea de război. Conflictele
balcanice, declanşarea primului război mondial şi perspectiva implicării României în acest
din urmă război au impus adoptarea unor măsuri legislative de natură să asigure
securitatea internă şi externă a statului. Aceste legi au incriminat spionajul, trădarea de
ţară, nerespectarea obligaţiilor cu privire la secretul de stat. În paralel cu aceste demersuri,
au fost luate măsuri pentru organizarea instanţelor militare pe timp de război.

Dreptul procesual
În perioada 1866-1923 a continuat aplicarea codurilor de procedură civilă şi
procedură penală adoptate în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În paralel, au fost adoptate şi
câteva legi noi prin intermediul cărora au fost introduse unele proceduri speciale, atât în
domeniul dreptului procesual civil, cât şi în domeniul dreptului procesual penal.
Cele mai importante noutăţi în domeniul procedurii civile au fost introduse în anul
1900, cu prilejul republicării codului din 1865. O parte dintre modificări urmăreau
îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor prin valorificarea celor mai recente realizări în
domeniul tehnicii legislative. În acest sens au fost redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile
procedurale. Cealaltă parte a vizat conţinutul procedurii şi a constat din introducerea unor
elemente care schimbau tradiţia dreptului procesual autohton. Rolul acestora din urmă era
acela de a permite soluţionarea cât mai rapidă a litigiilor. Potrivit Codului din 1865,
procedura obişnuită era cea contencioasă, bazată pe lupta juridică dintre părţi. În acest fel,
interesele lor erau opuse în şedinţă publică, pe baza principiilor oralităţii şi contradictorialităţii
dezbaterilor. Noua procedură renunţa însă la caracterul contencios în favoarea celui graţios.
Aceasta însemna că procesul nu se mai desfăşura în şedinţă publică, ci în cabinetul
preşedintelui instanţei. În acest fel erau evitate dezbaterile ample şi se puteau pronunţa
hotărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu.
În domeniul dreptului procesual penal a fost introdusă o procedură specială prin
intermediul Legii privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte din 1913 Potrivit acestui text de lege, persoanele prinse în cursul
săvârşirii unui delict de drept comun în oraşele reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate pe loc
şi aduse în faţa procuraturii. Aceasta le interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de
ocoale sau a tribunalelor, urmând ca aceste instanţe să pronunţe urgent o hotărâre, fără a

101
mai parcurge fazele premergătoare pe care le reclama Codul de procedură penală
(constatarea, urmărirea, instrucţiunea).

102
MAREA UNIRE DE LA 1918
În anul 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza forţele politice româneşti au
ştiut să aşeze marile puteri în faţa faptului împlinit, reuşind să perpetueze cu abilitate actul
unirii, prin instalarea lui Carol I la conducerea tânărului stat modern român. Apoi, criza
internaţională, precipitată de răscoalele din Bosnia şi Herţegovina din vara anului 1875
împotriva dominaţiei otomane, a oferit conducătorilor români prilejul de a încheia cu succes
îndelungata luptă pentru independenţă (1877-1878).
Într-o etapă ulterioară lupta pentru unire se va intensifica ea cuprinzându-i şi pe
românii din interiorul arcului carpatic supuşi unei politici de deznaţionalizare tot mai
concertată.
Prima provincie care s-a unit cu România a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe
fondul dezmembrării Imperiului rus, odată cu 1917. În acelaşi an s-a constituit Partidul
Naţional Moldovean, care a coordonat mişcarea de eliberare naţională. La Chişinău a apărut
tot atunci ziarul “Cuvânt Moldovenesc”.
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/8
octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator
al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anunţat autonomia Basarabiei.
Preşedintele său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile
Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile “Declaraţiei
drepturilor popoarelor din Rusia”, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică
Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării
unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie
1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti
dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Ca atare, Consiliul
Directorilor a cerut sprijinul armatei române.
În ianuarie 1918, Ucraina şi-a proclamat independenţa. Republica Moldovenească
face acelaşi lucru la 4 februarie. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării care cuprindea
reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea de
unire a Basarabiei cu România.
Încă în preajma izbucnirii războiului, în Transilvania erau mult mai puţine şcoli
româneşti decât maghiare, deşi românii formau majoritatea absolută a populaţiei. Intrarea
României în război a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea faimoasei
“zone naturale” care cuprindea o fâşie largă la graniţa cu România, de-a lungul Carpaţilor.
În acest teritoriu funcţionaseră 311 şcoli confesionale româneşti cu 477 învăţători. Prin
hotărârea din 2 august 1917 a ministrului învăţământului de la Budapesta, contele Appony,
acestor învăţători li s-a retras ajutorul de stat. În locul acestor şcoli care au fost închise,
urmau să se deschidă şcoli de stat în care toate disciplinele, cu excepţia religiei, trebuiau să
fie predate în limba maghiră. Înfiinţarea “zonei culturale” a avut drept scop
deznaţionalizarea populaţiei româneşti din regiunile de frontieră care despărţeau pe românii
din Transilvania de cei din România.
Cu toate acestea, unii conducători ai PNR mai nutreau tendinţe prohabsburgice.
Declaraţiile lui Al. Vaida şi Th. Mihali din august 1914, prin care aceştia îndemnau poporul
român “să răspundă cu credinţă chemării împăratului”, reflectau această atitudine. Al.
Vaida, adept convins al federalismului, publica la scurt timp după declanşarea războiului un
interviu în ziarul “Adevărul” din Bucureşti prin care cerea României să părăsească rezerva şi
să facă “cauză comună cu monarhia şi Tripla Alianţă”.
Însă cea mai mare parte a membrilor PNR, în frunte cu Vasile Lucaciu, Octavian
Goga, Gheorghe Pop de Băseşti, Octavian Tăslăuanu şi alţii, au combătut această poziţie,
Unii dintre ei- cei mai radicali, în frunte cu Octavian Goga şi Vasile Lucaciu- au trecut în
România, unde au desfăşurat o largă campanie pregătitoare pentru marea acţiune
naţională a unirii.
Împreună cu alţi transilvăneni şi bucovineni care trecuseră în România, Octavian
Goga şi Vasile Lucaciu au organizat “Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti”,

103
editând gazeta săptămânalul “Ardealul”, care milita pentru o acţiune cât mai grabnică a
armatei române în Transilvania.
După ocuparea Bucureştiului, la 6 decembrie 1916 de către armatele Puterilor
Centrale, contele Tisza s-a grăbit să ceară fruntaşilor PNR o declaraţie de fidelitate pe care
însă numai unii au semnat. Majoritatea conducătorilor acestui partid, în frunte cu Vasile
Goldiş, V. Braniste, Ştefan Cicio Pop şi alţii, au refuzat să semneze o asemenea declaraţie.
Încă în octombrie 1918, în Imperiul austro-ungar lupta revoluţionară a maselor lua
proporţii tot mai mari. Ca urmare a acestui fapt, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie la
3 noiembrie 1918, la Belgrad, armistiţiul cu Puterile Antantei.
La 9 noiembrie 1918, a izbucnit revoluţia şi în Germania, fapt care a silit şi cercurile
guvernante din această ţară să încheie la 11 noiembrie armistiţiul cu Puterile Antantei.
Războiul mondial luase astfel sfârşit, după ce provocase omenirii mari suferinţe şi distrugeri
incalculabile.
În condiţiile adâncirii crizei politice prin care trecea Imperiul austro-ungar, ca urmare
a intensificării luptei revoluţionare a maselor şi a înfrîngerilor de pe fronturi, lupta romînilor
din Transilvania şi Bucovina a primit un caracter mai combativ. Declaraţia drepturilor
popoarelor Rusiei care a proclamat: “libera autodeterminare până la despărţirea şi până la
formarea unui stat independent”, precum şi cele “14 puncte” lansate de preşedintele SUA,
W. Wilson, au avut un ecou puternic în rândurile maselor din Austro-Ungaria. Uriaşul val
revoluţionar din interiorul monarhiei dualiste, a adâncit şi ascuţit toate contradicţiile care
măcinau acest imperiu, grăbind prăbuşirea lui.
Problema care frământa profund clasele sociale, masele populare din toate
provinciile locuite în majoritate covârşitoare de români, ca şi în vechea Românie, era
făurirea statului unitar- aspiraţie seculară a poporului român.
Începând din vara anului 1917 şi în tot cursul anului 1918, au avut loc în Transilvania
demonstraţii şi greve muncitoreştiîn centrele mai importante ca: Timişoara, Reşiţa, Arad,
Oradea, Valea Jiului, Munţii Apuseni, Ocna Dejului şi în alte centre. Concomitent s-au
desfăşurat o serie de acţiuni şi mişcări ţărăneşti.
În aceste condiţii, burghezia şi intelectualitatea românilor din Transilvania devin mai
active. Astfel, în februarie 1918, se întruneşte comitetul executiv al PNR într-o şedinţă
“internă” (secretă), cu care ocazie s-au stabilit obiectivele imediate pentru care se ducea
lupta: autonomia completă a Transilvaniei, libertatea cultelor şi a învăţământului,
restituirea pământurilor expropriate ale românilor, eliberarea deţinuţilor politici etc. Era un
program realist în condiţiile concrete din acel moment, deoarece autonomia completă şi
celelalte revendicări constituiau premise certe pentru autodeterminarea şi unirea cu
România.
În problema autodeterminării, PNR, a luat contact cu reprezentanţii mişcării
muncitoreşti şi cu conducătorii Secţiei române ai PSD din Ungaria. Astfel, la 6 octombrie
1918, are loc la Budapesta, prima întâlnire între reprezentanţii PNR şi cei ai Secţiei române ai
PSD, în cadrul căreia s-a căzut de acord asupra necesităţii colaborării celor două partide în
vederea luptei pentru obţinerea dreptului la autodeterminare a poporului român din
Transilvania şi Bucovina. Pentru acest drept s-a pronunţat şi Conferinţa PNR care a avut loc
la 12 octombrie 1918 la Oradea. “Naţiunea română din Ungaria şi Ardeal- se spune în
declaraţia conferinţei- doreşte, să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi
pentru ea dreptul ca liberă de orice înrâurire străină, să-şi hotărască singură aşazarea printre
naţiunile libere”. Această declaraţie a fost citită la 18 octombrie şi în parlamentul din
Budapesta de către Al. Vaida, în acord cu ceilalţi deputaţi români.
Pe baza acestei declaraţii şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurată
toate acţiunile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, încoronate de
Marea Adunare Naţională din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.
După publicarea declaraţiei cu privire la autodeterminare, a avut loc un nou contact,
între conducerea Secţiei române a PSD reprezentată prin Ion Mihuţ şi Ion Fluieraş şi
deputaţii PNR, iar în 23-24 octombrie, s-a stabilit necesitatea creării, Consiliului Naţional
Român Central, pe baza principiului parităţii între cele două partide.
În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1918, a început revoluţia la Budapesta. În
aceste condiţii, la 31 octombrie s-a constituit Consiliului Naţional Român Central, format
104
din 6 reprezentanţi, ai Secţiei române a PSD: Tiron Albani, Ion Fluieraş, E. Grapini, Iosif
Jumanca, Iosif Renoiu, Baziliu Surdu şi reprezentanţi ai PNR: Vasile Goldiş, Aurel Lazăr,
Teodor Mihali, Ştefan C. Pop, Alexandru Vaida şi Aurel Vlad.
De la începutul lunii noiembrie 1918, pe întreg teritoriul Transilvaniei au început să
se formeze Consilii Naţionale Române comitatense (pe comitate) şi locale. Concomitent se
formau şi naţionale maghiare şi consilii naţionale săseşti.
Odată cu organizarea Consiliilor naţionale române, s-au înfiinţat şi gărzile naţionale
române, formaţiuni paramilitare care acţionau conform ordinelor Consiliului Naţional Român
Central. Acesta şi-a mutat încă la 2 noiembrie 1918 sediul la Arad, considerându-se organ
de conducere al luptei poporului român pentru drepturi naţionale, având ca preşedinte pe
Ştefan C. Pop. La Arad apărea şi ziarul “Românul”, în jurul căruia se grupaseră în acel timp
principalele forţe ale burgheziei şi intelectualităţii române, care luptau pentru
autodeterminare şi unirea Transilvaniei cu România.
La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C., a trimis o notă ultimativă guvernului maghiar condus
de Karoly Mihalyi, cerându-i să-l recunoască ca organ administrativ suprem în Transilvania.
Este semnificativ faptul menţionat de nota ultimativă, că C.N.R.C. a întreprins această
acţiune sub impulsul dezlănţuirii furtunoase a evenimentelor. În ziua următoare, 10
noiembrie, românii din Transilvania hotărau preluarea guvernării efective a teritoriilor
locuite de ei.
Între timp, Austro-Ungaria, semnase la Belgrad, la 3 noiembrie 1918, armistiţiul cu
reprezentanşii Puterilor Antantei în frunte cu generalul Franchet d’Esperay, iar guvernul
american prin ministrul său de externe Robert Lansing, discuta cu delegatul român
problema Transilvaniei.
În zilele de 13-15 noiembrie 1918, deci după semnarea armistiţiului, la Arad au avut
loc tratative între reprezentanţii guvernului Karoly, în frunte cu Iaszi Oszkar şi delegaţia
C.N.R.C. compusă din Ştefan C. Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Iului Maniu, Iosif Jumancu,
E. Grapini şi Ion Fluieraş. Tratativele n-au dus la nici un rezultat, deoarece guvernul
maghiar prin delegaţia sa nu voia să acorde decât o autonomie provizorie şi limitată
teritoriilor locuite în majoritatea covârşitoare de români, în timp ce reprezentanţii C.N.R.C.
cereau suveranitatea deplină asupra acestor teritorii arătând că: “şi suveranitatea aparţine
dreptului de autodeterminare”.
În urma eşuării tratativelor de la Arad cu guvernul maghiar, Consiliul Naţional
Român Central (Marele stat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, cum se mai
numea), adresează la 18 noiembrie, un “Manifest către popoarele lumii”, tipărit în limbile
română, franceză şi engleză, în care dezvăluie opresiunea exercitată în Transilvania.
La sfârşitul lunii noiembrie 1918, mişcarea de eliberare naţională a românilor din
Transilvania şi Bucovina se apropia de punctul culminant.
Pentru Bucovina din partea autorităţilor imperiului se vehicula teza anexării la
Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi
ameninţa cu intervenţia armată. Încă la 4 octombrie 1918, deputaţii români din Reichsratul
din Viena (Parlamentul), au declarat că populaţia românească din Bucovina, parte a naţiunii
române, va face uz de dreptul de autodeterminare. Burghezia şi intelectualitatea din
Bucovina au devenit sub presiunea mişcărilor populare mai active, conducând cu mai multă
energie lupta pentru eliberarea acestei provincii româneşti de sub dominaţia Imperiului
austro-ungar şi unirea ei cu România.
La 14/27 octombrie 1918 s-a convocat o Adunare a reprezentanţilor populaţiei
româneşti din provincie care a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români cu
România. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a fost ales Iancu
Flondor. Dar intervenţia trupelor ucrainiene l-a determinat pe acesta să ceară sprijinul
armatei române.
În aceste condiţii, Congresul General al Bucovinei reunit la Cernăuţi, în ziua de 28
noiembrie 1918, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, a votat cu o majoritate
zdrobitoare unirea Bucovinei cu România. La acest Congres, alături de reprezentanţii
românilor, au participat şi reprezentanţii polonezilor, germanilor şi rutenilor din provincie.

105
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia
Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru data de 1 decembrie 1918,
Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în cadrul căreia delagaţii aleşi de toate clasele şi păturile
sociale, precum şi masele populare participante la această adunare, trebuiau să hotărască
viitorul Transilvaniei. Orientarea democratică a conducătorilor luptei pentru unire ca: Vasile
Goldiş, Ion Suciu, Aurel Lazăr, Ştefan C. Pop etc., sprijiniţi de socialiştii români, a imprimat
activităţii de pregătire şi întregii activităţi premergătoare Adunării Naţionale, un caracter
dinamic şi democratic prin participarea largă a maselor populare la alegerea delegaţilor care
să le reprezinte la Alba Iulia. Alegerea delegaţilor pentru Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia a constituit şi un prilej de manifestare a voinţei maselor pentru unirea Transilvaniei cu
România, şi de înfăptuire a unor reforme democratice.
La această adunare au participat 1.228 de delegaţi, care au reprezentat toate clasele şi
păturile sociale. Caracterul reprezentativ al adunării a fost întărit de prezenţa directă a maselor
populare. Peste 100.000 de oameni din toate regiunile Transilvaniei şi din toate clasele sociale
au fost prezenţi la adunare.
Adunarea a fost deschisă de Ştefan C. Pop, preşedintele Consiliului Naţional Român
Central. Acesta a dat apoi cuvântul lui Vasile Goldiş, care a prezentat raportul politic şi
proiectul de rezoluţie. În discursul său, Vasile Goldiş arăta că spre deosebire de trecut,
când la Blaj în 1848, Adunarea Naţională, jurase credinţă împăratului de la Viena care a
înşelat poporul român, acum ea trebuie să jure credinţă numai naţiunii române şi civilizaţiei
umane. Prin “civilizaţie umană”, Vasile Goldiş înţelegea respectarea drepturilor
naţionalităţilor conlocuitoare.
Hotărârile de la Alba Iulia sunt cuprinse în 9 articole şi mai multe puncte. Se
prevedea unirea Transilvaniei cu România, rezervându-i-se autonomia provizorie până la
întrunirea Constituantei. Se prevedea:
1. deplina libertate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare;
2. egalitate şi libertate pentru toate confesiunile;
3. vot universal, egal şi secret pentru bărbaţii şi femeile care au împlinit vârsta de 21
de ani;
4. libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor;
5. reforma agrară radicală pentru ţărani;
6. muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt
legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus etc. Punctele enunţate conferă
rezoluţiei un caracter democratic.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia a ales un Mare Sfat Naţional, un parlament
provizoriu, alcătuit din 250 de membri care a ales în ziua de 2 decembrie un Consiliu
Dirigent - guvern provizoriu - cu misiunea de a conduce Transilvania până la întrunirea
Adunării Constituante a întregii Românii. Preşedinte al Consiliului Dirigent a fost ales Iuliu
Maniu.
O delegaţie a Marelui Sfat Naţional, alcătuită din Vasile Goldiş, Al. Vaida şi episcopii
Miron Cristea şi Iuliu Hossu, a plecat la Bucureşti, la 12 decembrie 1918, pentru a prezenta
parlamentului de la Bucureşti şi guvernului hotărârile Adunării de la Alba Iulia. Parlamentul a
ratificat hotărârea de la Alba Iulia, unirea Transilvaniei cu România fiind astfel înfăptuită. La
unire a aderat şi populaţia săsească, care şi-a exprimat această hotărâre în adunarea de la
Mediaş din 8 ianuarie 1919, precum şi populaţia sârbească în adunarea de la 10 august a
aceluiaşi an.
După 1 decembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central s-a dizolvat, activitatea de
conducere fiind preluată de Marele Sfat Naţional Român care s-a ales aşa după cum s-a
arătat, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, precum şi a Consiliul Dirigent.

106
STATUL ŞI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ165
Unificarea legislativă

Încheierea primului război mondial a transformat radical statul român, noile provincii
integrate în trupul vechiului regat dublându-i teritoriul şi potenţialul demografic. Procesul
de reîntregire a naţiunii trebuia însă continuat dincolo de simplul fapt al aşezării tuturor
provinciilor istorice sub administraţie românească, fiind absolut necesară o consolidare pe
plan intern şi extern a noului stat român. Pe plan intern, cel care interesează aici, se
impunea cu necesitate demararea rapidă a unui amplu proces de unificare legislativă,
întrucât fiecare dintre provincii venea cu propriul sistem juridic introdus de statul din care
făcuse parte (legislaţie maghiară în Transilvania, legislaţie austriacă în Bucovina, legislaţie
rusească în Basarabia, legislaţie românească în Vechiul Regat). Fără un astfel de efort,
statutul de stat unitar pe ca şi l-a asumat România la sfârşitul războiului ar fi fost practic un
concept lipsit de conţinut.
Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativă erau două: extinderea
aplicării legilor din Vechiul Regat al României în noile provincii şi elaborarea unor acte
normative noi. cu caracter unic. care să sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramură
de drept. Extinderea legislaţiei avea marele avantaj de a asigura unificarea legislativă într-un
ritm rapid, permiţând integrarea imediată a noilor provincii în cadrul statului român.
Dezavantajul era însă acela că legislaţia românească nu era adaptată la realităţile
economico-sociale din noile provincii, iar în unele situaţii, ea chiar era inferioară din punctul
de vedere al tehnicii de redactare. De cealaltă parte, unificarea sistemului de drept prin
adoptarea de noi acte normative avea avantajul de a crea premise pentru o legislaţie
superioară din punctul de vedere al tehnicii legislative şi al conţinutului. Marele dezavantaj al
unificării prin cea de-a doua metodă era acela că ea presupunea eforturi mari pentru
evaluarea părţilor utile din sistemele juridice existente şi pentru sintetizarea acestora, prin
urmare necesita o perioadă lungă de timp pentru a fi pusă în aplicare.
În cele din urmă, în procesul de unificare legislativă au fost folosite ambele metode.
Dându-se prioritate dispoziţiilor constituţionale, ideea de revizuire a legislaţiei a triumfat în
materie penală, în vreme ce în celelalte domenii a fost preferată calea extinderii vechii
legislaţii româneşti. Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate
ramurile dreptului, cele mai numeroase fiind legate de domeniul dreptului financiar.

Dreptul constituţional
Constituţia din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din
1866, constituindu-se, practic, într-o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se
explică faptul că noul text constituţional a păstrat circa 60 % din articolele textului anterior.
În consecinţă, au fost menţinute vechile principii şi norme caracteristice monarhiei
165
A se vedea in acest sens: Istoria Dreptului Românesc - curs elaborat de Departamentul pentru învăţământ
la distanţă si cu frecvenţă redusă din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, precum şi *** Istoria
dreptului românesc, coordonator: loan Ceterchi. vol. II. partea a II-a. Editura Academiei RSR. Bucureşti. 1987.
p. 231-300; *** Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: loan Scurtu,
secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a
României în context internaţional comentată juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003; Eleodor Focşeneanu,
Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Manuel Gutan, Istoria
administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzuta şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 177-
205; Idem, Istoria administraţiei publice locale în statul român modern, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
237-346; Keith Hitchins, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994; Emil Cernea, Emil Molcut, Istoria statului şl dreptului românesc, ediţia a II-a. Casa
de editură şi presa "Şansa SRL". Bucureşti.1992, p. 243-271; I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români, 1866-
1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918,
Editura Albatros, Bucureşti, 1995; I. Stanomir, Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului
românesc, Editura Polirom, laşi, 2005; M. Stoica, Aspecte ale legislaţiei şl funcţionării administraţiei locale în
România burghezo-moşiereasca (1918-1944), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963,
p. 1-13.
107
constituţionale parlamentare: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului
reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarhiei ereditare, principiul
inviolabilităţii monarhului, principiul responsabilităţii ministeriale, principiul rigidităţii
constituţionale, principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu celelalte legi. Acestora le-au
fost adăugate însă şi câteva noi, aşa cum au fost: principiul statului naţional unitar,
principiul naţionalizării subsolului şi principiul supremaţiei legii şi a statului de drept.
Caracterul naţional unitar al statului. Afirmarea acestui principiu venea ca o
continuare firească a prevederii din vechea Constituţie care afirma că Principatele Unite
Române constituie "un singur stat indivizibil". Noua formulare reflecta, aşadar, pasul
înainte făcut prin desăvârşirea unităţii naţionale şi de stat a României. Tot în sensul unei
continuităţi trebuie privite şi celelalte două caracteristici ale statului păstrate din textul
constituţional anterior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului şi cea
legată de caracterul inalienabil al teritoriului naţional.
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În noul text constituţional, noţiunea de "român" a
căpătat un sens nou, care depăşea semnificaţiile etnice şi confesionale pe care i le
conferiseră textul din 1866. Astfel, referirile la "români" nu mai apelau la vechile distincţii
de factură etnică, lingvistică sau confesională, apropiind sensul noţiunii de conceptul
modern de "cetăţean". În titlul referitor la drepturile românilor, sunt enumerate în articole
distincte majoritatea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: egalitatea cetăţenilor în faţa
legii; libertatea individuală; libertatea conştiinţei; inviolabilitatea domiciliului; secretul
corespondenţei; libertatea întrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petiţionare; dreptul
de a-i acţiona în judecată pe funcţionarii publici. A fost menţinută în totalitate libertatea
presei, prevăzându-se răspunderea civilă solidară a proprietarului împreună cu aceea a
autorului, răspunderea tipografiei pentru acele publicaţii neperiodice ai căror autori sau
editori erau necunoscuţi. A fost suprimată obligativitatea căsătoriei religioase, instituindu-
se totodată egalitatea între sexe. Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite
condiţiile în care femeile urmau să-şi exercite drepturile politice. Cu privire la dreptul de
proprietate, Constituţia din 1923 a menţinut caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii,
stabilind regula că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi
după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie. Constituţia din 1923 nu mai
definea însă cazurile de utilitate publică, aşa cum o făcuse cea din 1866, ci lăsa legiuitorului
sarcina de a stabili care erau acestea. Se desprinde de aici concluzia că proprietarii puteau
fi expropriaţi nu numai pentru cele trei cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci
pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei legi speciale. Potrivit însă
modificării aduse în 1917 articolului 19 din Constituţia anterioară, conceptul de utilitate
publică includea şi imperativul dezvoltării gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei
agricole. Coroborând cele două modificări majore ale textului constituţional din 1866,
rezultă că proprietatea a căpătat în 1923 o funcţie de utilitate socială, ceea ce îi permitea
statului să facă exproprieri pentru a putea pune în aplicare reforma agrară.
Principiul naţionalizării subsolului afirma că statul putea folosi subsolul unei
proprietăţi pentru lucrări de folos obştesc. Zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile
subsolului erau declarate proprietate de stat, în vreme ce căile de comunicaţie, apele
navigabile şi flotabile, precum şi spaţiul atmosferic au fost incluse în domeniul public.
Conform principiului separaţiei puterilor, Constituţia din 1923 a menţinut cele trei
categorii de organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă şi judecătorească),
declarându-le independente una de cealaltă. Coroborând principiile suveranităţii naţionale,
guvernământului reprezentativ şi separaţiei puterilor, rezultă că a fost menţinut vechiul
regim reprezentativa care rolul principal revenea organelor care exercitau puterea
legislativă.
Puterea legislativă se exercita în continuare în mod colectiv de către Rege şi
Reprezentanţa Naţională bicamerală. Lucrările acesteia erau convocate de către Rege.
monarhul având atât dreptul de a le convoca în sesiuni ordinare sau extraordinare, cât şi
pe acela de a dizolva una sau ambele Camere. Constituţia din 1923 acorda dreptul de
iniţiativă legislativă atât Regelui, cât şi Reprezentanţei Naţionale. Propunerile legislative
erau discutate şi aprobate de către majoritatea celor două Adunări, după care erau
înaintate Regelui spre promulgare. Acesta din urmă îşi menţinea însă pe mai departe
108
posibilitatea de a refuza sancţionarea legilor adoptate de Reprezentanţa Naţională. Membrii
celor două Camere erau aleşi prin vot universal, direct, secret, obligatoriu şi egal. Sistemul
de vot a încetat să mai fie cel unipersonal, în locul său fiind introdus scrutinul pe listă.
Mandatul membrilor celor două Camere era stabilit pentru o perioadă de 4 ani.
Sistemul electoral. În anul 1926 a fost adoptată o nouă lege electorală care, în acord
cu textul constituţional, stabilea numărul parlamentarilor, formula de organizare a
circumscripţiilor electorale, precum şi modul de repartizare a mandatelor din Camera
Deputaţilor şi Senat.
Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, noua lege venea să înlocuiască
principiul reprezentării proporţionale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare.
Sistemul primei majoritare se întemeia pe următoarea distincţie de bază: formaţiunea
politică ce obţinea 40,1 % din voturile totale pe ţară era declarată grupare majoritară, în
vreme ce restul formaţiunilor primeau statutul de grupări minoritare. În cadrul
mecanismului de atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obţinute în fiecare
circumscripţie, iar acolo unde una dintre grupări obţinea majoritatea absolută (cel puţin 50
% din voturi), respectiva grupare primea în circumscripţie numărul de mandate conform
procentului obţinut. În continuare, din numărul total al mandatelor pe ţară, se scădea
numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se realizaseră majorităţi absolute,
iar mandatele rămase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele rămase din
circumscripţiile în care nici o grupare nu obţinuse majoritatea erau împărţite astfel: 50 %
dintre mandate reveneau grupării declarată majoritară la nivel naţional, ceea ce constituia
prima electorală 50 % din mandate erau împărţite proporţional cu procentajele obţinute în
alegeri, între beneficiarii acestei jumătăţi din numărul mandatelor fiind inclusă şi gruparea
majoritară: grupările politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la
această împărţire a mandatelor.
În ceea ce îi priveşte modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituţia
prevedea două modalităţi: unii erau aleşi, alţii erau consideraţi membri de drept. Senatorii
aleşi erau desemnaţi astfel: a) o parte dintre ei erau aleşi prin vot universal, direct, secret,
obligatoriu şi egal: la alegeri toate mandatele din fiecare circumscripţie electorală reveneau
partidului care obţinea cele mai multe voturi (sistemul majorităţii relative): b) o parte erau
aleşi de către membrii consiliilor judeţene şi comunale (urbane şi rurale), întruniţi într-un
singur colegiu pe fiecare judeţ, astfel încât era ales câte un senator pentru fiecare judeţ; c)
o parte erau aleşi de către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de
agricultură, reuniţi în colegii separate, astfel încât pentru fiecare judeţ erau aleşi câte patru
senatori: d) ultima parte era formată din senatori aleşi de către universităţi, din sânul lor,
prin votul profesorilor, astfel încât fiecare universitate alegea câte un senator. Senatorii de
drept erau: mitropoliţii ţării; episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxă şi greco-catolică;
conducătorii confesiunilor religioase recunoscute de stat; preşedintele Academiei Române;
foştii prim miniştri şi foştii miniştri cu mandate de peste 6 ani; foştii preşedinţi ai Camerelor
Legislative care deţinuseră această poziţie mai mult de 8 sesiuni ordinare; foştii senatori şi
deputaţi aleşi în cel puţin 10 legislaturi; foştii preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
care ocupaseră această funcţie mai mult de 5 ani; foştii preşedinţi ai Adunărilor Naţionale
de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba lulia care au declarat Unirea; generalii în rezervă şi în
retragere care exercitaseră comanda trupelor pe front cel puţin de 3 luni sau care se
aflaseră în această poziţie cel puţin 4 ani pe timp de pace. Modul de alegere a membrilor
Senatului, reflectă preocuparea autorilor textului constituţional de a transforma această
cameră a legislativului într-un corp tehnic. Format din persoane care au acumulat
experienţă profesională graţie înaltelor funcţii deţinute în stat, acest corp tehnic putea
echilibra activitatea Camerei Deputaţilor, care, fiind aleasă prin vot universal, putea
înregistra diverse derapaje legislative.
Puterea executivă aparţinea Regelui, care o transmitea pe cale ereditară, în cadrul
familiei domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Persoana
monarhului a rămas mai departe inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ
revenind miniştrilor. Constituţia nu îi atribuia responsabilitate monarhului nici pentru actele
sale personale, validitatea acestora fiind şi ele condiţionată de contrasemnătura unuia
dintre miniştri. În atribuţiile monarhului intrau: întocmirea regulamentelor necesare pentru
109
aplicarea legilor; numirea sau confirmarea în funcţii publice; desemnarea persoanei
primului ministru; numirea şi revocarea miniştrilor; comanda supremă a armatei;
conferirea de decoraţii; emiterea monedei naţionale. Asemenea Constituţiei din 1866,
textul din 1923 nu a prevăzut responsabilitatea politică a miniştrilor în faţa legislativului, ci
doar responsabilitatea juridică (civilă şi penală).
Puterea judecătorească. În articolele consacrate puterii judecătoreşti, a fost
consacrat principiul inamovibilităţii tuturor magistraţilor, condiţiile în care urma să opereze
aceasta trebuind să fie stabilite printr-o lege specială. Erau interzise expressis verbis
crearea unor noi jurisdicţii altfel decât prin lege, precum şi crearea unor comisii sau
tribunale excepţionale.
Principiul supremaţiei legii şi a statului de drept a fost pus în practică prin atribuirea
contenciosului administrativ puterii judecătoreşti şi prin instituirea controlului judecătoresc
asupra a constituţionalităţii legilor. Conform noii Constituţii, instanţa de contencios putea
anula orice act ilegal al unei autorităţi administrative care vătăma pe un cetăţean sau putea
obliga organul administrativ/funcţionarul vinovat de săvârşirea actului ilegal la plata de
daune până la data restabilirii dreptului celui vătămat. În ceea ce priveşte controlul
constituţionalităţii legilor de către instanţele de judecată, acesta avea o istorie mai veche,
instanţele care judecaseră până la acea dată cazurile de neconcordanţă a legilor ordinare
cu prevederile constituţionale, adoptând soluţii pentru fiecare caz în parte, fără a se institui
un principiu de drept. Noul text constituţional a eliminat posibilitatea pronunţării instanţelor
inferioare asupra caracterului neconstituţional al legilor, stabilind că singura instituţie care
are competenţa materială a judecării acestor cazuri este Curtea de Casaţie şi Justiţie, în
secţiuni reunite. Această din urmă prevedere constituia o adâncire în aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat, Curtea de Casaţie şi Justiţie putând doar să declare
neconstituţională legea în cauza respectivă, în vreme ce Camerelor Parlamentului le
revenea datoria de a modifica sau abroga legea incriminată, astfel încât aceasta să fie în
acord cu Constituţia.
Tot în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei şi a legalităţii a fost organizat
Consiliul Legislativ, un organism alcătuit din jurişti de înaltă calificare care avea ca sarcină
controlul preventiv al constituţionalităţii legilor. Funcţionarea instituţiei se baza pe
obligativitatea ca toate proiectele de lege, precum şi regulamentele de aplicare a legilor să
fie supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz care avea caracter consultativ,
preventiv şi nu deliberativ.

Dreptul administrativ

Administraţia centrală

În linii generale, Constituţia din 1923 a menţinut principiile constituţionale


introdusese prin actul fundamental din 1866, însă a venit şi cu câteva elemente de noutate.
Este vorba aici, în principal, despre consacrarea cutumelor constituţionale care s-au
cristalizat în jumătatea de secol care a despărţit cele două momente istorice. Elementele
privitoare la exercitarea puterii executive au rămas şi ele aproape identice, singurele
modificări notabile făcând referire la instituţia Guvernului. Ulterior, prevederile
constituţionale în cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea
pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin intermediul căreia ministerele au
primit o organizare unitară şi mecanisme funcţionale similare.
Preşedintele Consiliului de Miniştri a căpătat cu prilejul adoptării noului text
fundamental, consacrarea constituţională de care avea nevoie. În mod constituţional acum,
el era însărcinat de către Rege cu alcătuirea Guvernului deţinând în continuare preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Preşedintele era, totodată, şeful ierarhic al unui număr de servicii
înfiinţate pe lângă instituţia Preşedinţiei: rolul acestora fiind acela de a-l sprijini în activitatea
de conducere a Guvernului şi de coordonare a activităţii ministerelor. În lipsa titularului
funcţiei de Preşedinte, locul său era deţinut în mod interimar de către cel mai vechi ministru
sau de către un alt ministrul care deţinuse în trecut preşedinţia Consiliului.

110
Instituţia Consiliului de Miniştri a obţinut şi ea recunoaştere legală, devenind acum
organul executiv colegial în cadrul căruia se întruneau miniştrii pentru a stabili politica
generală a ţării. În componenţa sa intrau atât miniştri cu portofoliu, cât şi miniştri fără
portofoliu. Având rolul de a conduce şi coordona politica generală a Guvernului, primul
ministru putea fi ministru fără portofoliu: de regulă, însă, el ocupa unul dintre portofolii,
adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniştri
aveau în subordine subsecretari de stat, însărcinaţi cu atribuţii preponderent
administrative. Înfiinţarea acestora a avut loc imediat după încheierea războiului. Primul a
fost Subsecretariatul refacerii şi aprovizionării, organizat în anul 1920, pentru ca în anii
următori să îşi facă apariţia altele noi, la Finanţe, Interne, Agricultură şi Domenii,
Comunicaţii şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Între 1918 şi 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcţie de tradiţie, interese
de moment şi interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese
în perioada anterioară. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totuşi şi o parte
pozitivă: în contextul războiului şi al dificultăţilor apărute imediat după încheierea acestuia,
ea a permis structurarea şi restructurarea rapidă a departamentelor ministeriale în funcţie
de necesităţi. Odată cu încheierea tranziţiei, Guvernul trebuia aşezat însă pe noi baze
organizatorice şi funcţionale, adaptate la condiţiile pace, care să îi permită să-şi pună în
practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care
şi-a propus mai multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunţat mai
sus. Astfel, legea a urmărit: asigurarea unităţii de a acţiune a tuturor departamentelor
ministeriale; coordonarea mai uşoară a activităţii ministerelor; înglobarea în activitatea
ministerelor a unor funcţii noi ale statului; reducerea numărului ministerelor;
desconcentrarea, în limitele posibilităţilor, a serviciilor centrale.
Urmare a Legii din 1929, ministerele rămas organizate mai departe ca servicii grupate
ale statului, având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind
lipsite de personalitate juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanţe,
Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi Domenii, Industrie şi Comerţ, Lucrări
Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale. În ceea ce priveşte organizarea
ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică şi obligatorie. Aceasta impunea
divizarea compartimentelor interne în: direcţii-servicii-secţii-birouri.

Administraţia locală

Constituţia din 1923 a menţinut ca unităţi administrativ teritoriale judeţele şi


comunele, acestora fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-şi satisface interesele
prin intermediul consiliilor alese. Ea a lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea
numărului, întinderii şi subdiviziunilor administrativ teritoriale ale judeţelor şi comunelor.
Aşadar, spre deosebire de Constituţia din 1866, ea a renunţat la stipularea expresă a
existenţei plaselor, lăsându-i astfel Parlamentului libertatea de a o menţine sau de a o
desfiinţa, în funcţie de necesităţi. Tot din analiza acestor prevederi rezultă că textul
constituţional bloca o eventuală iniţiativă de înfiinţarea a unor diviziuni teritoriale
superioare judeţelor. În acest fel, se dădea un răspuns negativ numeroaselor proiecte de
reformă care solicitau reorganizarea ţării pe baze regionale şi se dădea negativ
numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea ţării pe baze regionale şi se
dădea un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze viitoarea unificarea
administrativă a ţării.

Evoluţia legislaţiei în domeniul administraţiei publice locale

Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale în România interbelică a fost


marcată de trei mari etape, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unui act normativ:
Legea de unificare legislativă din 1925, Legea de organizare administrativă din 1929 şi
Legea administrativă din anul 1936.

111
Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declaraţiilor autorilor săi, legea
particularităţilor regionale şi a descentralizării administrativ-teritoriale. În realitate însă, ea
a avut un profund caracter centralizator, ignorând realităţile administrative antebelice din
Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina, unde autonomia administrativă fusese mult mai
largă. Legea nu a făcut altceva decât să extindă regimul administrativ din Vechiul Regat în
noile provincii, dând astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică faţă de asigurarea
unităţii politico-teritoriale a statului. În plus, în ciuda semnalelor venite din partea
specialiştilor, ea a păstrat defectele tehnico-legislative moştenite din perioada antebelică şi
a înlăturat o serie de reglementări benefice, acceptate cu dificultate de legislativele
anterioare (de exemplu, eliminarea consilierilor de drept şi punerea în sarcina primarului
doar a atribuţiilor de reprezentant al comunităţii locale). Este totuşi de reţinut tendinţa
legislativului de a creşte importanţa tutelei a posteriori în defavoarea, celei a priori.
Legea de unificare din 1929 a realizat în schimb, descentralizarea administrativă în cel
mai înalt grad cunoscut de istoria administraţiei publice româneşti. Cu toate acestea, ea nu
poate fi considerată drept un model de descentralizare administrativă, decât din punct de
vedere ştiinţific (teoretic). În practică, ea a creat un sistem foarte complicat şi greoi, care,
din cauza incapacităţii organelor locale de a face faţă competenţelor primite, a determinat
numeroase complicaţii şi chiar a condus la blocaje. Tutela administrativă a fost menţinută la
fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor administrative
descentralizate şi asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredinţat
acum unor Comitete de revizuire, investite cu contencios administrativ. Modul nou de
aplicare a tutelei a descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În
consecinţă, legea a suferit nu mai puţin de 11 modificări, semnificativ fiind faptul că cele mai
multe dintre ele au aparţinut chiar Parlamentului care a adoptat-o.
Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a
Legii din 1925 şi cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s-a dovedit a fi
viabil în raport cu starea de lucruri existentă. În acelaşi timp, ea a urmări să modifice şi să
îmbunătăţească aspectele lipsite de eficienţă din organizarea existentă. Ca principii,
legiuitorul şi-a propus păstrarea autonomiei administrative, înlăturarea politicianismului din
administraţie, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului, colaborarea
organelor de stat locale cu cele din administraţia descentralizată şi controlul legalităţii
activităţii administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat
centralismul administrativ al Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în acelaşi timp
autonomia locală prin extinderea tutelei jurisdicţionale exercitate a posteriori. Controlul de
legalitate revenea Curţilor administrative, în fapt fostelor Comitete de revizie, transformate
acum în adevărate instanţe judecătoreşti de contencios. Tutela a priori a fost semnificativ
relaxată, ea urmând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Legea a
reglementat foarte eficient dreptul autorităţilor tutelate de a ataca actele de tutelă.

Administraţia judeţeană

Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ teritorială


descentralizată au fost: prefectul, preşedintele Delegaţiei Consiliului judeţean (pentru scurt
timp), Consiliul judeţean şi Delegaţia Consiliului judeţean.
Prefectul şi-a păstrat în continuare ambivalenţa funcţională: el era atât şeful
administraţiei judeţene descentralizate, cât şi reprezentantul Guvernului în judeţ. Numirea
sa a rămas să fie făcută mai departe prin Decret Regal, la propunerea ministrului de
interne. În consecinţă, se afla sub ordinele ministrului de interne, trebuia să se bucure de
încrederea acestuia şi putea fi revocat oricând din funcţie. Puterea şi atribuţiile prefectului,
în calitate de şef al administraţiei judeţene, au fost păstrare la cote înalte: el administra
interesele judeţului; era şeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative şi, în acelaşi timp,
şeful tuturor funcţionarilor judeţeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit
prin Legea din 1929. Aceasta a scos din competenţele sale atribuţiile de şef al
administraţiei judeţene, pe care le-a încredinţat Preşedintelui Delegaţiei Consiliului
judeţean. Acesta din urmă era ales de membrii Consiliului judeţean pe un termen de cinci
ani. În felul acesta s-a ajuns la situaţia ca judeţul să aibă de fapt doi "prefecţi": unul politic,
112
numit de Guvern, cel care reprezenta interesele generale ale statului; şi unul administrativ,
ales de Consiliul judeţean, cel care reprezenta interesele comunităţii locale judeţene.
Această inovaţie a funcţionat însă foarte puţin timp. În anul 1931, printr-o Lege de
modificare a dispoziţiilor Legii din 1929, prefectul politic şi-a recăpătat atribuţiile de şef al
administraţiei judeţene, astfel încât el a redevenit la dubla calitate pe care o avusese
anterior.
Consiliul judeţean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit din membri aleşi şi
membri de drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanţi ai
unor profesii sociale sau funcţii administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în
capitala judeţului în sesiuni ordinare şi extraordinare. El avea iniţiative şi decidea în toate
problemele de interes judeţean; întocmea regulamente care prevedeau măsuri şi sancţiuni
cu privire la administrarea intereselor judeţului. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret Regal,
el urmând sa fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizolvare.
Delegaţia Consiliului judeţean era alcătuită din membri aleşi de către Consiliul
judeţean şi era prezidată de căire prefect (ce excepţia perioadei 1929-1931, în care
preşedinţia a revenit preşedintelui ales al Delegaţiei Consiliului judeţean). Delegaţia lua
decizii în locul Consiliului, atunci când acesta nu era întrunit; avea dreptul de inspecţie şi
control asupra administraţiei comunale din judeţ; supraveghea funcţionarea serviciilor
administrative judeţene; reprezenta organui consultativ al prefectului în materie de
administraţie judeţeană descentralizată.
Organele de conducere ale judeţului, ca unitate administrativ-teritorială
desconcentrată, au fost: prefectul, Consiliul de prefectură, pretorul şi primpretorul.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era şeful poliţiei din judeţ; în
consecinţă avea dreptul de a da ordine organelor de poliţie şi de jandarmerie din judeţ. În
acelaşi timp, era organul de control şi de supraveghere a administraţiei comunelor din
judeţ. În această din urmă calitate, prefectul: exercita tutela administrativă asupra actelor
administraţiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor şi a membrilor
delegaţiilor permanente: avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.
Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcţionat pe lângă
instituţia prefectului. Consiliul era alcătuit din primarul comunei reşedinţă de judeţ, primul
procuror al judeţului şi mai mulţi funcţionari din serviciile administrative exterioare ale
ministerelor.
Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l-a aşezat în
fruntea plaselor. Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa
aflată sub autoritatea sa. În locul pretorului, Legea din 1929 a înfiinţat funcţia de
primpretor, ajutat de mai mulţi pretori. Pretorul, apoi primpretorul, avea atribuţii de ofiţer
al poliţiei judiciare şi de şef al poliţiei administrative. În această din urmă calitate, el avea
obligaţia să îndrume, să supravegheze şi să controleze administraţiile comunale.

Administraţia comunală

Organizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost


împărţite în două categorii: rurale şi urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai
multe sate. Comunele urbane au fost împărţite în: comune reşedinţă de judeţ, comune
nereşedinţă de judet şi municipii. Criteriile pe baza cărora s-a făcut această împărţire au
fost: numărul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneau comunităţile locale pentru
întreţinerea aparatului administrativ, importanţa lor economică şi culturală. Municipiul
Bucureşti a beneficiat de o organizare specială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul
mare de locuitori şi importanţa lui administrativ-politică. Comunele rurale din jurul
comunelor urbane puteau fi declarate comune suburbane. În acest fel ele îşi păstrau
organizarea administrativă, dar deveneau dependente de administraţia comunei urbane în
privinţa problemelor edilitare, de salubritate şi de ordine publică. Alături de aceste tipuri,
au mai existat şi comune balneoclimaterice, care s-au bucurat de un tratament special ca o
consecinţă directă a importanţei lor.
Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă şi satul. Scopul
era acela de a organiza administraţia locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor
113
comune şi de a o adapta astfel la necesităţile locale. Legea făcea distincţie între comunele
formate dintr-un singur sat şi comunele formate din mai multe sate. Satele au fost
împărţite în sate mici, cu populaţie sub 600 de locuitori, şi sate mari, cu peste 600 de
locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare
administrativă distinctă. Această organizare complicată a fost menţinută însă numai până în
iulie 1931, când organizaţiile săteşti au fost abrogate.
Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeaşi pentru toate categoriile de
comune. Ele erau administrate de un primar, un Consiliu comunal, precum şi de o
Delegaţie permanentă.
Primarul şi-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al
administraţiei comunale şi de organ al administraţiei centrale. În calitate de organ al
administraţiei descentralizate, el administra interesele comunei, împreună cu celelalte două
organe administrative locale (Consiliul comunal şi Delegaţia permanentă). Unele dintre
actele sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autorităţile centrale sau
reprezentanţii acesteia la nivel local. în calitate de organ al administraţiei centrale, primarul
era chemat să exercite o serie de atribuţii de interes general pe care i le încredinţau legile
ţării. În exercitarea atribuţiilor sale, primarul dădea decizii, emitea ordonanţe şi încheia
contracte pentru administrarea patrimoniului comunei. Până la adoptarea Legii din 1929,
primarii erau aleşi de către consiliile comunale. Singura excepţie a fost reprezentată de
primarul de municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne dintre primii trei
consilieri care adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de
alegere a primarilor, aceştia urmând să fie aleşi în funcţie de modul de organizare a
comunităţii locale. Primarii satelor şi primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau
aleşi prin vot universal; primarii din celelalte tipuri de comune şi primarii municipiilor erau
aleşi de către Consiliul comunal, dintre membrii săi. Legea din 1936 a revenit însă la
modalitatea de alegere prevăzută în Legea din 1925. Prin urmare, începând cu anul 1936,
toţi primarii erau aleşi de către consiliile comunale, singura excepţie constituind-o primarii
comunelor balneoclimaterice care erau numiţi de prefecţi.
Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ şi consultativ. El era format
din membri aleşi şi membri de drept. Cei dintâi erau aleşi prin vot universal, de către
locuitorii comunei; cei din urmă erau reprezentanţii unor profesii sau funcţii administrative
stabilite prin Lege. Consiliul comunal avea iniţiativa şi lua decizii în toate problemele de
interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri şi sancţiuni cu privire la
administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse însă
tutelei administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea
să influenţeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci şi prin
intermediul membrilor de drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve
consiliile comunale şi de a numi comisii interimare.
Delegaţia permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnaţi de
către acesta Rolul Delegaţiei era acela de a ţine locul Consiliului comunal în intervalul dintre
sesiunile ordinare ale acestuia. În consecinţă, ea exercita toate atribuţiile Consiliului, mai
puţin pe cele pe care legea i le rezerva în exclusivitate Consiliului comunal. În plus,
Delegaţia era organul pe care primarul îl consulta în toate problemele aflate în competenţa
lui.

Organizarea judecătorească

Instanţele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară:


judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, curţile cu juraţi şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Prin Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti din 25 iunie 1924 ele au fost
extinse acum la nivelul întregii ţări.
Judecătoriile au rămas instanţe excepţionale, întrucât aveau competenţă civilă,
comercială şi penală anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripţiile
lor teritoriale, cele care au înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era
alcătuit dintr-un judecător şi unul sau mai mulţi ajutori de judecători, în funcţie de nevoile
serviciului.
114
Tribunalele funcţionau în fiecare capitală de judeţ, în circumscripţia fiecăruia intrând
mai multe circumscripţii ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din
una sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte, cel puţin doi judecători de
şedinţă, doi supleanţi, unul sau mai mulţi grefieri, ajutori de grefier şi impiegaţi. În plus,
fiecare tribunal trebuia să aibă suficienţi judecători pentru îndeplinirea delegaţiilor de
judecător de instrucţie, judecător sindic şi judecător tutelar.
Curţile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului ţării, s-au înfiinţat 12 curţi, fiecare
dintre ele având în circumscripţia sa mai multe circumscripţii ale tribunalelor. Curţile de
apel se compuneau din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi
cinci consilieri, în vederea executării inspecţiilor judecătoreşti, a delegaţiei de procuror
general şi a prezidării curţilor cu juri, fiecare curte de apel trebuia să mai aibă cel puţin trei
consilieri în plus.
Curţile cu juraţi funcţionau în fiecare judeţ. Acestea aveau competenţa să judece "în
toate materiile criminale", precum şi în delictele politice sau de presă, cu excepţia cazurilor
prevăzute de Constituţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a continuat să funcţioneze potrivit reglementărilor
anterioare. Vechilor competenţe li s-au adăugat două noi, prevăzute de textul Constituţiei:
a) dreptul de recurs în casare, prevăzut de Constituţie ca o garanţie în plus pentru
justiţiabili: b) dreptul exclusiv de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara
inaplicabile legile care erau contrare Constituţiei.
Pentru instanţele de fond în locul principiului specializării magistraţilor, a fost preferat
principiul repartizării anuale a magistraţilor. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a
judecătorilor şi a consilierilor de la o secţie la alta, astfel încât aceştia să nu judece doi ani la
rând în cadrul aceleiaşi secţii. Procedeul avea în vedere două obiective: a) evitarea specializării
magistraţilor în anumite ramuri de drept şi neglijarea celorlalte; b) prevenirea situaţiei în care
aceiaşi magistraţi judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la crearea unor relaţii
personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcţionarea corpului
magistraţilor a rămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 şi
1913. Judecătorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce însemna că nu îşi puteau pierde
funcţia decât prin demisie. În ceea ce-i priveşte pe procurori, aceştia se bucurau de
stabilitate, singurii inamovibili fiind procurorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea din
1924 a desfiinţat categoria magistraţilor-stagiari introduşi prin Legea din 1909 şi a revenit
la ierarhia anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut şi
ajutorul de judecător. Indiferent de gradul avut judecătorul nu putea judeca decât după
promovarea examenului de capacitate susţinut la un an după intrarea în magistratură.

Dreptul civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În acelaşi timp
au fost adoptate şi unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viaţa
economică şi socială a ţării.
Unificare legislativă în acest domeniu a fost dificilă, cauza principală fiind
reprezentată de caracterul extrem de eterogen al relaţiilor patrimoniale. Pentru
soluţionarea problemei a fost propusă soluţia adoptării unui nou cod civil. Pentru această
misiune, Ministerul Justiţiei a numit o comisie specială care a redactat proiectul noului cod
civil, însă adoptarea lui a fost amânată în permanenţă, astfel încât problema a rămas
nerezolvată. În consecinţă unificarea s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o
provincie la alta, astfel încât la sfârşitul deceniului trei, în Vechiul Regat şi în Basarabia se
aplicau aceleaşi norme de drept civil, în vreme ce în Transilvania continuau să se aplice
unele normele proprii, de sorginte austriacă şi maghiară.

Proprietatea

Regimul juridic al proprietăţii. Reforma agrară

115
În materia proprietăţii Constituţia din 1923 şi legislaţia specială au consacrat
concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Noua concepţie a fost introdusă pentru prima dată
în anul 1917, prin modificarea textului Constituţiei din 1866, şi prevedea exproprierea
pentru cauză de utilitate publică. Dacă în textul din 1866 cauza de utilitate publică era
redusă doar la trei situaţii (pentru nevoile apărării naţionale, pentru amenajarea căilor de
comunicaţii şi pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea îngloba şi
obiectivul dezvoltării gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole. Aceasta a deschis
posibilitatea constituţională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în
slujba realizării reformei agrare în consecinţă, după modificarea vechii Constituţii, a fost
adoptată o serie de legi pentru punerea în practică a reformei agrare. În prima etapă au
fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor: Decretul-Lege din 14
decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat; Decretul-
Lege din 4 ianuarie 1919 care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul Ţării din
Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania,
bazat pe hotărârea adoptată de Marele Sfat Naţional, la propunerea Consiliului Dirigent;
Decretul-Lege din 7 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Bucovina. Prin intermediul
acestei serii de acte normative, au fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei,
ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice, ale instituţiilor de mână moartă, cele care
aparţinuseră supuşilor statelor străine sau absenteiştilor. Au mai fost expropriate de
asemenea circa 2 000 000 ha din proprietăţile particulare, conform unei scări progresive
care lăsa în proprietatea fiecărui moşier suprafeţe între 100 şi 500 ha. În total au fost
expropriate 6.125.789 ha, ceea ce echivala cu aproximativ 66% din suprafeţele marilor
proprietăţi.
După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare:
adoptarea legilor de împroprietărire. La 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru
Basarabia; la 17 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi
Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş şi Legea pentru reforma agrară din Bucovina.
Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte două etape
distincte. Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în
schimbul unor despăgubiri. În Vechiul Regat, preţul stabilit pentru despăgubire a fost egal
cu preţul regional de arendă înmulţit cu 40; în restul provinciilor a fost egal cu preţul mediu
al arenzii înmulţit cu 20. Această primă operaţie s-a desfăşurat relativ rapid întrucât
despăgubirile au fost plătite de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea
pământurilor de către stat ţăranilor şi s-a pus în practică mult mai lent. De exemplu, in
anul 1934 numai 60% dintre terenuri intraseră în proprietatea ţăranilor, restul de 40% fiind
terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea la dispoziţia ţăranilor spre arendare.
Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate ţăranilor nu puteau fi
vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului

Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituţional care stipula dreptul de
proprietate al statului asupra bogăţiilor subsolului, dar totodată recunoştea drepturile
câştigate asupra bogăţiilor cunoscute şi exploatate deja. Prin urmare, dispoziţiile legii
urmau să se aplice numai pentru concesionarea terenurilor aflate în proprietatea statului şi
pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul
propriu. Întrucât Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922-1928), sistemul
de acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton,
potrivit concepţiei "prin noi înşine". Din aceste motive, acţiunile trebuiau să fie nominative
şi nu puteau fi transmise străinilor fără aprobarea consiliului de administraţie. Capitalul
acţionarilor români trebuia să fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din
membrii consiliului de administraţie, ai comitetului de cenzori şi preşedintele preşedintelui
consiliului de administraţie trebuiau să fie români. Legea le permitea totuşi şi străinilor să
îşi desfăşoare activitatea; aceştia îşi păstrau toate drepturile anterioare cu condiţia ca prin
intermediul unui angajament luat faţă de statul român să se conformeze prevederilor
referitoare la raportul capital autohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile
116
legii, potrivnice capitalurilor străine, au condus la atacarea sa de către societăţile europene
şi americane, statul român fiind supus inclusiv unor presiuni diplomatice pe această temă.
Având de-a face cu o presiune internaţională conjugată, statul român a fost nevoit să
accepte modificarea Legii minelor, astfel încât proporţia capitalului românesc a fost limitată
la 50,1%. După câţiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele
scontate. La acest rezultat au contribuit mai mulţi factori: a) dispoziţiile privind drepturile
câştigate i-au redus mult sfera de aplicare; b) capitalul românesc s-a dovedit insuficient
susţinerii investiţiilor necesare; c) capitalul străin s-a arătat ostil orientării spre
naţionalismul economic, in cele din urmă, declanşarea crizei mondiale şi condiţionarea
acordării de credite străine de renunţarea la politica "prin noi înşine" au condus la
abandonarea acesteia din urmă şi înlocuirea ei cu doctrina „porţilor deschise", practicată de
noul partid ajuns la putere, PNŢ. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă Lege pentru
exploatarea minelor prin care au fost înlăturate toate restricţiile anterioare. Conform noii
reglementări, concesiunile se puteau acorda oricărei societăţi, autohtone sau străine, cu
condiţia să respecte formele cerute de legile române.

Regimul juridic al întreprinderilor de stat

Prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie


1929, întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărţite în două categorii:
întreprinderi de interes general şi întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima
categorie formau obiectul unui monopolului statului, în vreme ce întreprinderile din
categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri private. Exploatarea
întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât şi cu
capitaluri străine, ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40% din capitalul social.

Regimul juridic al persoanelor

Condiţia juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil, care
nu a suferit modificări majore. Sunt totuşi de notat dispoziţiile Legii din anul 1928 prin care
actele de stare civilă au beneficiat de o reglementare uniformă în toată ţara, precum şi
câteva dispoziţii legale prin intermediul cărora s-a redus într-o anumită măsură inegalitatea
dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prin Legea contractelor de muncă
din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să ceară consimţământul
soţului pentru a putea încheia o convenţie de muncă. În acelaşi timp, femeia a primit
dreptul de a încasa un salariu şi de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea
incapacităţii femeii măritate (lege care abroga unele dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului
de procedură civilă), a fost prevăzut dreptul femeii de a-şi înstrăina bunurile fără
autorizarea soţului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante şi în
regimul persoanelor juridice. Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea
juridică se acorda prin lege. Frecvenţa constituirii de asociaţii, fundaţii etc. a condus însă la
aplicarea sistemului acordării personalităţii juridice prin procedură specială in faţa
instanţelor judecătoreşti. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legea pentru
persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în
vedere numai asociaţiile şi fundaţiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse
codurilor de comerţ şi altor legi. Asociaţia era definita drept "convenţia prin care mai multe
persoane pun în comun în mod permanent, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi
activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase personale sau
materiale": în vreme ce fundaţia "este actul prin care o persoană fizică sau juridică
constituie un patrimoniu distinct şi autonom de patrimoniul său propriu, şi-l destină în
genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obştesc". Decizia de acordare a
personalităţii juridice se dădea la cererea celor interesaţi, dar numai după ce se constata că
statutele sau actele constitutive, precum şi compunerea organelor de direcţie şi de
administraţie nu intrau în conflict cu dispoziţiile legii. În acest sens. art. 6 stabilea că nu se
poate recunoaşte personalitatea juridică a asociaţiilor şi aşezămintelor care au "un obiect
117
ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea
realizării unui asemenea scop". Statul îşi rezerva dreptul de supraveghere şi control asupra
tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport
cu statutele, cât şi măsura respectării bunelor moravuri, ordinii publice şi siguranţei
statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub
autoritatea căruia funcţiona fundaţia sau asociaţia putea trimite pe administratori în faţa
Curţii de Apel din circumscripţia unde acestea îşi aveau sediul. Dizolvarea asociaţiilor şi
fundaţiilor putea surveni în trei modalităţi: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului
sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniştri, dacă persoana juridică
respectivă aducea atingere ordinei publice şi siguranţei statului.

Obligaţii şi contracte

În materia obligaţiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere
mai ales modificarea relaţiilor dintre creditori şi debitori. Lipsa capitalurilor, în perioada
refacerii economice de după primul război mondial şi în perioada crizei mondiale, a
provocat o extensie a cămătăriei, la procedee de acest tip apelând chiar şi unele bănci.
Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectaţi au fost
ţăranii, care n-au putut obţine pe recoltele lor câştiguri suficiente pentru a plăti creditele la
care mulţi se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăţilor a antrenat capitalizarea
dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere
puternică a preţurilor la produsele agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici.
Băncile au ajuns astfel să deţină portofolii putrede uriaşe, fapt care le punea în pericol chiar
capitalul social.
O soluţie era aceea a valorificării drepturilor de creanţă prin executarea ipotecilor.
Pentru aceasta a fost introdusă, la 20 august 1929. Legea pentru libera circulaţie a
bunurilor agricole, prin care era desfiinţată inalienabilitatea loturilor provenite din
împroprietăriri şi se permitea scoaterea la vânzare a acestora de către creditori. Scăderea
valorii bunurilor imobiliare, ca urmare a crizei, dar şi teama guvernanţilor de o revoltă
generalizată a satelor au împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, sub presiunea
cumulată a categoriilor sociale afectate şi a băncilor, a fost adoptat un alt tip de măsuri. La
19 aprilie 1932 a fost adoptată Legea pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile
proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fost reduse cu 50%. Diferenţa era
transformată în creanţă amortizabilă în 30 ani, cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie 1933 a
urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane, care acorda un moratoriu
de 5 ani pentru micii proprietari, cu o dobândă de 1%. Ultima Lege de conversiune a
datoriilor agricole a fost adoptată în aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau
reduse cu 50-70%, diferenţa urmând să fie plătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3 %.
În cele din urmă. s-a ajuns la constatarea că ţăranii sunt practic insolvabili, ceea ce
însemna că băncile creditoare ajungeau în situaţie de faliment. Pentru a se evita această
situaţie, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca
Naţională, care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Ţăranii rămâneau,
astfel, datori faţă de stat, iar până la achitarea integrală a datoriilor, proprietăţile lor erau
supuse unui regim de restricţii.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări şi în metodologia
contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de consignaţie. Spre deosebire de litera
Codului civil şi practica comercială, în anumite cazuri "s-a recurs la vânzarea bunurilor fără
transferul dreptului de proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii
mărfurilor". Într-o astfel de situaţie contractul de vânzare-cumpărare înceta de a fi
translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianţilor detailişti nu antrena şi
falimentul angrosiştilor sau industriaşilor (care astfel îşi puteau valorifica drepturile de
creanţă). S-a extins semnificativ contractul de consignaţie, care altă dată avusese o sferă
redusă de aplicaţie. În cazul falimentului comercianţilor, bunurile aflate în consignaţie nu
puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în proprietatea consignatarilor, ci a
consignantului care astfel îşi păstra capacitatea economică. Din aceleaşi motive, în anul
118
1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea maşinilor pe credit şi cu plata în rate. Într-o
perioadă de inflaţie şi lipsă de lichidităţi, această lege a jucat un rol pozitiv.

Legislaţia muncii

Legislaţia autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului


război mondial. La aceasta au contribuit atât condiţiile economico-sociale interne (climatul
reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creşterea semnificativă a
numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului şi a Transilvaniei,
regiuni mai industrializate), cât şi climatul internaţional (revoluţia bolşevică, ascensiunea
partidelor comuniste, socialiste şi social-democrate, apariţia principiilor umaniste şi
novatoare susţinute de preşedintele american W. Wilson şi acceptate parţial în documentele
Societăţii Naţiunilor şi ale altor organizaţii internaţionale recent fondate). În consecinţă, au
fost adoptate legi şi alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de
muncă, soluţionarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor
şi a femeilor în procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de
muncă din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care
presupunea participarea unor organe specializate ale statului şi parcurgerea unor termene.
Procedura concilierii şi arbitrajului a fost inclusă şi în Legea contractelor colective de
muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei părţi de a se supune
concilierii şi arbitrajului devenea motiv de desfiinţare a contractului de muncă. La 13 aprilie
1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă ocrotirea minorilor şi a
femeilor. Conformându-se revendicărilor muncitoreşti exprimate pe plan intern şi
internaţional, legiuitorul a fixat durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de
lucru la 48 de ore. În aceiaşi timp, a fost interzisă angajarea la muncă, drept salariaţi, a
copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de naştere şi nu puteau fi
concediate în perioada gravidităţii. În 1929 a fost adoptată prima reglementare completă şi
unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a
recunoscut şi a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de
muncă şi colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligaţiile părţilor şi sancţiunile
legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea
climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea regimurilor de asigurări
sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă,
invaliditate, maternitate şi deces a devenit obligatorie pentru salariaţi (inclusiv pentru
ucenici) atât în întreprinderile publice, cât şi în cele private. Contribuţiile la fondurile de
asigurări urmau să provină din partea salariaţilor, patronilor şi statului. In acelaşi an a fost
adoptată şi Legea pentru înfiinţarea şi organizarea jurisdicţiei muncii. Pentru a soluţiona
litigiile privind reglementarea, organizarea şi ocrotirea muncii, a meseriilor şi sănătăţii
lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă având
competenţă în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura
era gratuită, simplă şi rapidă, iar salariaţii aveau posibilitatea să participe la judecarea
conflictelor de muncă prin asesori aleşi de ei alături de reprezentanţii patronilor şi
funcţionarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă
era luată de tribunalul judeţean.

Dreptul penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864;


transformările profunde produse în societatea românească după marea Unire au făcut însă
necesară adoptarea unor modificări în această materie. Întrucât spectrul problemelor care
urmau a fi rezolvate era mai redus decât în domeniul dreptului civil, a fost luată decizia de
a se redacta un nou cod penal. Prin intermediul acestuia puteau fi rezolvate atât
problemele unificării legislative, cât şi cele ale adaptării legislaţiei în domeniu la noile nevoi
sociale. După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare,
astfel încât el putea intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ,
119
dominat din 1928 de P.N.Ţ., a considerat prevederile documentului ca fiind inadecvate.
După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat în cele din urmă sub
guvernarea liberală, la 18 martie 1936.
Până la momentul adoptării noului Cod, au fost elaborate reglementări cu caracter
unificator şi normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenţia organelor de
stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea şi reprimarea
speculei ilicite. Legea a apărut într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza
erau deja în descreştere, întrucât prevederile sale aveau în atenţie pe "îmbogăţiţii de
război", pe speculanţii de produse de bază din perioada inflaţiei şi unificării monetare. Cu
acest prilej, au fost incriminate: depăşirea preţurilor maximale, înşelarea cumpărătorilor
prin substituirea mărfurilor, prin falsificarea sau denaturarea mărfurilor şi sustragerea de
bunuri. Pentru aceste fapte a fost prevăzută sancţionarea cu amenzi şi condamnarea la
privaţiune de libertate.
Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viaţa politică.
La 19 decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra
liniştii publice (supranumită legea Mârzescu, după numele iniţiatorului ei). Legea a fost
elaborată în contextul tensionat al relaţiilor politice pe care statul român le întreţinea în
epocă cu Uniunea Sovietică. Refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918,
aceasta din urmă declanşase, prin intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la
Internaţionala Comunistă de la Moscova, diverse acţiuni politice ostile la adresa României, în
contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, Internaţionala a III-a
Comunistă, sub egida statului sovietic a trecut la organizarea de acţiuni subversive cu
caracter militar pe teritoriu românesc. Planul de operaţii din august 1924 a prevăzut
provocarea unor răscoale şi revolte împotriva autorităţilor române din Bucovina, sudul
Basarabiei, sudul Dobrogei, Banat şi Transilvania. Concomitent, P.C.R., a început să
răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova,
România era calificată drept "stat multinaţional", creat pe baza "ocupării unor teritorii
străine". In textele acestora se cerea populaţiei să se revolte pentru "eliberarea de sub
imperialismul român", astfel încât să se ajungă la ruperea din statul român a unor provincii
istorice româneşti.
În faţa acestor ameninţări, autorităţile au fost nevoite să adopte mai multe măsuri
de apărare a ordinei de stat, cea mai importantă fiind Legea Mârzescu. Aceasta a incriminat
unele acţiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii
sociale şi de stat, intrarea în legături cu persoane sau asociaţii din străinătate pentru a
primi instrucţiuni şi ajutoare în acelaşi scop, afilierea la asociaţii care îndemnau sau
organizau acţiuni împotriva proprietăţii şi persoanelor, executarea de acţiuni de
propagandă în diferite forme, în acelaşi scop. Activităţile având la origine "comunismul
revoluţionar" erau considerate delicte şi se pedepseau cu închisoare corecţională de la 5 la
10 ani, amendă de la 10 000 la 100 000 lei şi interdicţie corecţională. Competenţa judecării
unor asemenea fapte aparţinea instanţelor civile; dar dacă faptele erau comise pe un
teritoriu supus stării de asediu, competenţa aparţinea instanţelor militare. Cu prilejul crizei
dinastice, declanşate prin renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol, în anul 1927
(anul morţii regelui Ferdinand) legea Mârzescu a primit unele adăugiri. Cu această ocazie
au mai fost incriminate acţiunile împotriva persoanei Regelui, a alcătuirii Regenţei sau a
succesiunii legale la tron.
Ca urmare a grevei muncitorilor ceferişti de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, a fost
promulgată Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933. Prin aceasta
guvernul era abilitat să decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parţială pe
termen de 6 luni. La 16 martie 1934 şi 15 martie 1937 au fost adoptate noi legi care
autorizau instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul intensificării activităţilor
politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni de la asasinarea de
către legionari a primului-ministru I. G. Duca, a fost promulgată Legea pentru apărarea
ordinei de stat. Prin intermediul acesteia Consiliul de Miniştri putea dizolva, prin act de
guvernământ, grupările politice care periclitau ordinea politică sau ordinea socială în stat.
Simpla participare la activităţile unor asemenea grupări putea fi pedepsită cu închisoare
corecţională şi interdicţie corecţională.
120
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul
schimbării radicale a climatului politic intern şi internaţional. În anii celui de al doilea
deceniu interbelic confruntarea dintre cele două mari orientări politice extremiste,
comunismul şi fascismul, dar şi ameninţările amândurora la adresa democraţiei
parlamentare au sporit în intensitate, până la punctul declanşării unor conflicte militare.
Ambele orientări au atacat democraţia, au elogiat revoluţia, au promovat violenţa în viaţa
politică, inclusiv prin asasinate şi constituirea de formaţiuni paramilitare. Ameninţarea la
adresa ordinii de stat democratice a necesitat în consecinţă noi abordări pe plan juridic.
Noul cod penal a reprezentat principalul răspunsul la adresa acestor ameninţări, el fiind
caracterizat de legiuitor drept o "lege fundamentală de apărare socială".
Codul din 1937 a fost redactat în trei părţi: Cartea I cuprindea dispoziţii generale;
Cartea II-a cuprindea dispoziţii privitoare la crime şi delicte; în vreme ce Cartea III-a
cuprindea dispoziţii privind contravenţiile. După vechiul sistem din 1864, Codul a împărţit
faptele penale în trei categorii: crime, delicte şi contravenţii în funcţie de sistemul
pedepselor. Pe lângă pedepsele principale, au mai fost prevăzute pedepse complementarii
şi accesorii. Având în vedere scopul său declarat, Codul a procedat la o reglementare foarte
minuţioasă a infracţiunilor. În acest sens, au fost definite trei genuri de infracţiuni:
infracţiunile de drept comun, care puteau deveni infracţiuni politice; infracţiunile politice
prin natura lor şi infracţiunile de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă
infracţiuni politice. Anumite infracţiuni au fost scoase din categoria crimelor şi trecute în
categoria delictelor, dar sancţiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă era
mai ridicat. Pe de altă parte, a fost mult restrânsă posibilitatea judecătorului de a reduce
valoarea pedepselor.
Codul penal din 1937 este remarcabil şi din perspectiva tehnicii de redactare. Textele
sale sunt precise, iar definiţiile şi conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l-
a atins în epoca interbelică ştiinţa penală românească.

Procedura civilă

În domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă


adoptat în anul 1864. Modificările aduse după realizarea Marii Uniri în această materie au
vizat unificarea organizării judecătoreşti, extinderea Codului la nivelul noilor provincii şi
accelerarea desfăşurării proceselor.
În primul rând a fost considerată necesară efectuarea unificarea organizării
judecătoreşti. O lege specială în acest sens a fost adoptată la 15 iunie 1924, prin
intermediul căreia organizarea judecătorească din Vechiul Regat a fost extinsă şi în noile
provincii ale ţării.
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta
a avut drept scop unificarea dispoziţiilor de procedură civilă şi comercială, accelerarea
judecăţilor făcute de tribunale şi curţi de apel, precum şi unificarea competenţei
judecătoriilor. În consecinţă, au fost simplificate unele proceduri şi au fost scurtate unele
termene. Astfel, termenul de apel, care înainte era de 30 zile, a fost redus acum la 15 zile:
iar dreptul părţii care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului a
fost desfiinţat. Majoritatea prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a
acţiunii în justiţie. Astfel, petentul a fost obligat să-şi precizeze riguros şi clar pretenţiile, să
expună mijloacele de probă, să-şi redacteze acţiunea în atâtea exemplare câte părţi erau în
proces, plus un exemplar pentru instanţă. La rândul său instanţa era obligată să trimită
părţilor câte un exemplar şi să-i ceară pârâtului să depună la instanţă, în termen de 30 zile,
o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părţi, în care să detalieze modul de
apărare şi probele pe care le va folosi în apărarea sa. Astfel pregătită, acţiunea putea
parcurge mult mai uşor şi mai repede stadiile procesului, deşi fondul urma aceeaşi cale (în
prima instanţă şi în apel, urmate de recurs). În aceste condiţii, instanţa putea să treacă la
soluţionarea procesului încă de la primul termen, evitându-se amânările repetate pentru
comunicarea acţiunii, pentru luarea la cunoştinţă, pentru aprobarea de probatorii sau
pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petenţilor, costul procedurii era ridicat,
fiind necesară implicarea avocatului şi plata mai multor taxe de timbru, chiar şi în cauze de
121
mică valoare. Pe de altă parte trebuie admis totuşi că în acest fel s-a realizat o
decongestionare a instanţelor prin accelerarea judecăţii şi prin rolul sporit oferit
judecătorului în desfăşurarea procedurii de fond.

Procedura penală
În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot
teritoriul statului a unor dispoziţii ale Codului din 1864 despre: poliţia judiciară şi
competenţa, judecătorii de instrucţie, mandatele de înfăţişare, aducere şi arestare, despre
eliberarea provizorie şi cauţiuni, despre recurs şi revizuire, despre competenţa Curţilor cu
juri.
Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor
noi infracţiuni contra liniştii publice, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de
procedură penală, adoptat şi intrat în vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936,
respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă
elemente absolut necesare stadiului de evoluţie în care ajunsese societatea românească.
Astfel crimele au rămas de competenţa Curţilor cu juri, delictele de competenţa Tribunalelor,
iar contravenţiile de competenţa Judecătoriilor. Excepţie se făcea în cazul unor delicte politice
şi de presă care erau de competenţa Curţilor cu juri. Acestea erau formate din doi judecători
ai Tribunalului, un consilier al Curţii de apel şi din juraţi.
Prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea şi instrucţia) a păstrat vechiul
caracter inchizitorial, în vreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial. Ministerul
public avea obligaţia de a pune în mişcare acţiunea penală, efectuând acuzarea sub egida
principiilor legalităţii, oralităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. Se aplica regula
că fără acuzare nu există proces penal şi judecată. Codul a prevăzut alături de achitare şi
condamnare (existente în Codul anterior), încetarea urmăririi şi anularea urmăririi penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuţia actelor de justiţie în două faze. Faza I
cuprindea cercetarea (competentă fiind poliţia judiciară), urmărirea promovarea şi
exercitarea acţiunii (competent fiind Ministerul public) şi instrucţia (competent fiind
judecătorul de instrucţie); în vreme ce faza a II-a cuprindea pronunţarea sentinţei.
Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituţional,
instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal şi
dreptul procesual penal.

122
BIBLIOGRAFIE
Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1993.
Antonescu, Dinu, Introducere în arhitectura dacilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984.
Apostu, Ioan, Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Galaţi, 2003.
Ardeleanu, Ion, Muşat, Mircea, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu,
Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
Bârzu, Ligia, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul
fostei Dacii, Editura Academiei , Bucureşti, 1979.
Bârzu, Ligia, Brezeanu, Stelian, Originea şi continuitatea românilor, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1991.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional comentată
juridic, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
Berciu, Dumitru, Arta traco-getică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969.
Braga, Nicolae, Umanismul Daciei romane, Editura Facla, Timişoara, 1980.
Brătianu, Gheorghe, I, O enigmă şi un miracol istoric:Poporul român, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Idem, Marea Neagră: De la origini până la cucerirea otomană, Editura Meridiane, Bucureşti,
1988
Idem, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti,
1980.
Butură, Valer, Cultura spirituală românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
Cârciumaru, Marin, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1987.
Cernea, Emil, Molcuţ, Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a ll-a. Casa de
editură şi presa "Şansa SRL", Bucureşti, 1992.
Ciachir, Nicolae, Bercan, Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă. Editura
Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti,1984
Comşa, Eugen, Neoliticul pe teritoriul României, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1970
Idem, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic în mileniiile 7-4 Î. Hr., Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
Constantiniu, Florin, Constantinescu, Alexandru, Georgescu, Valentin, Al., Instituţii feudale
din Ţările Române: Dicţionar, Editura Acedemiei RSR, Bucureşti, 1988.
Corbea, Andrei, Cultură şi societate:Studii privitoare la trecutul românesc, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991.
Crişan, Ion Horaţiu, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
Idem, Statul geto-dac, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Drăgan, Iosif-Constantin, Mileniul imperial al Daciei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
Drăganu, Tudor, Începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916,
Cluj-Napoca, 1991
Dumitrescu, Vladimir, Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de Dromihete, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
123
Eşanu, Andrei, O., Cultură şi civilizaţie medievală românească, Editura Arc, Chişinău, 1996.
Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992
Fochi, Adrian, Valori ale culturii populare româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.
Giurescu, Constantin, Românii în mileniul migraţiilor. Consideraţii asupra unor aspecte,
Academia RSR, Bucureşti, 1975.
Idem, Formarea poporului român, Scrisul istoric românesc, Craiova, 1973.
Giurescu, Dinu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
Giurescu, Constantin, C., Giurescu, Dinu., Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri
până la Întemeierea statelor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1975, vol. I.
Glodariu, I., Iarosslavschi, Eugen, Civilizaţia fierului la daci, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1979.
Gutan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzuta şi adăugită,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
Hitchins, Keith, Românii. 1774-1866, traducere de George G. Potra şi Delia Razdolescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Ioniţă, Ion, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Editura „Junimea”, Iaşi, 1982.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor. Strămoşii înainte de romani, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, vol. I.
Idem, Locul românilorîn istoria universală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti, 1992
Macrea, Mihail, De la Burebista la Dacia postromană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
Mărghitan, Liviu, Comorile regelui Decebal, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
Onciul, Dimitrie, Scrieri istorice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Panaitescu, P.P., Contribuţii la istoria culturii româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1971
Idem, Introducere în istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Papacostea, Victor, Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanic: Studii istorice, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1983.
Pârvan, V., Dacia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Idem, Getica, Editura Universitas, Chişinău, 1992.
Pippidi, D., M., şi colab, Dicţionar de istorie veche a României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Râpeanu, Valeriu, Cultură şi istorie, Editura Militară, Bucureşti, 1979.
Russu, I. I., Etnogeneza românilor, fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
Scurtu, I., Bulei I., Democraţia la români, 1866-1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
Stahl, Henri, H., Probleme confuze în istoria socială a României, Editura Academiei Române
Bucureşti, 1992.
Stan, Apostol , Putere politică şi democraţie în România, 1859-1918, Editura Albatros,
Bucureşti, 1995
Stanomir, I., Libertate, lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc, Editura
Polirom, laşi, 2005

124
Toporu, Octavian, Romanitatea târzie şi străromânii din Dacia traiană sud-carpatică Editura
„Scrisul românesc”, Craiova, 1976.
Tudor, Dumitru, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Theodorescu, Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti
(sec. X-XIV), Bucureşti, 1974.
Idem, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
Idem, Istoria văzută de aproape, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.
Vulpe, Al., Zahariade, Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Editura Militară,
Bucureşti, 1987.
Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
*** Civilizaţia romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997.
*** Din Istoria Transilvaniei coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu: Vol. I,
Bucureşti, 1960.
*** Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator loan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum
Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şi coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2001.
*** Istoria românilor, vol VII, Tom. I, Constituirea României moderne (1821-1877),coord.
Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
*** Istoria Transilvaniei vol. I, coordonatori: loan Aurel Pop şi Thomas Nagler, Institutul
Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003.

125