PRIZONIERI ROMÂNI ÎN MARELE RĂZBOI

prof. Nicoleta Radu, Școala Gimnazială „Radu Stanian”, Ploiești

La Marele Război, așa acum a fost numit Primul Război Mondial, România a participat din anul
1916. Cu privire la această participare a țării noastre au fost luate în discuție în literatura de specialitate,
numeroase probleme: fronturi, bătălii, conducători, pierderi umane și materiale. Unul dintre cele mai
interesante și mai impresionante aspecte este cel legat de soarta prizonierilor români din această perioadă.
Prizonierii au fost folosiți la realizarea diverselor obiective de infrastructură civilă sau de război: la
construirea de căi ferate, la descărcarea sau încărcarea de vagoane, la săparea de tranșee.
Soldați români au fost luați prizonieri de bulgari, turci, unguri, austrieci, germani. Indiferent unde au
ajuns, viața acestora a fost dominată de foame. Lipsa de hrană era prezentă atât în spațiul german, cât și în cel
bulgar, așa cum rezultă din memoriie de război și de prizonierat ale lui Topîrceanu și ale maiorului Caracaș.
Lipsa hranei îi determina să mănânce până și scoarță de copac. În unele cazuri, mai fericite, Crucea Roșie
trimitea pachete cu hrană și îmbrăcăminte prizonierilor francezi în special, iar prizonierii români primeau o
parte din aceste bunuri prin bunăvoința francezilor.
Maiorul Gheorghe Caracaș a fost luat prizonier în 1916, la Clăbucetul Taurului. De acolo a plecat
spre Brașov, Sibiu, apoi spre Austria și Germania. A fost ținut în lagărul de la Danholm, Schwarmstedt,
Beeskow, Gorgast. Amintirile sale din această perioadă au fost prezentate în cartea “Din zbuciumul captivității.
Dela 3 Noiembrie1916 până la 30 Iunie 1918” apărută la Tipografia Gutenberg, în 1920. Scrierea prezintă,
în cea mai mare parte a ei, încercările de evadare din lagăr ale personajului principal și descrierea amănunțită
a vieții din lagărele prin care acesta a trecut. Maiorul a avut mai multe încercări de evadare, toate însă fără
succes. Gheorghe Caracaș prezintă în cartea sa numeroase aspecte din viața de prizonierat, de la hrana care era
mereu insuficientă: “Niciodată nu voi uita amara priveliște pe care o înfățișau bieții ofițeri înfometați, fiecare
cu câte un ciob de oală sau cu câte o cutie de conserve goală în mână, trecând pe rând să își primească hrana
din cazan”, la mizeria care domina majoritatea lagărelor: “Mizeria fu repede desăvârșită. În curând, din cauza
murdăriei ne umplură păduchii. Paraziții ajunseseră o adevărată plagă pentru noi și mă îngrozeam la gândul că
și eu le voi cădea pradă, în murdăria în care trăiam”. Un loc aparte în cartea sa îl ocupă solidaritatea care se
crea între prizonieri, indiferent dacă erau francezi, englezi, ruși sau români. “Împreună cu camarazii... strânși
într-un colț, ne găseam în cea mai desăvârșită dragoste frățească, mângâierea vremurilor amare prin care
treceam noi și țara”.
Atunci când descrie încercările sale de evadare și ajunge în localitățile germane, maiorul Caracaș nu
ezită să descrie viața oamenilor de rând. O face în cuvintefrumoase, lipsite de ură, mai degrabă compătimitoare
pentru traiul greu, plin de privațiuni din timpul războiului: „Femei sărăcăcios îmbrăcate, cu tristețe întipărită
pe fețele zbârcite înainte de vreme. Ele purtau o grea sarcină , căci înlocuiau pe bărbații lor plecați în lupte sau
dispăruți pentru totdeauna... Copii mici, a căror nevinovăție și necunoștință de cele ce se petrec se citește pe
față... Bătrâni încovoiați sub povara anilor de trudă și de crudă încercare, dornici numai de odihnă, se văd astăzi
siliți să-și cheltuiasă și rămățițele ultimei energii. Durerea grelelor clipe prin care trec și în care se văd târâți
de nemiloasa soartă le brăzdează adânc frunțile.”
Cu toate aceste nu se poate abține de la a-și manifesta admirația față de buna funcționare a „sistemului
nemțesc”: “... Durerea și revolta sunt, desigur, tovarășele lor nedespărțite, dar disciplina de fier îi ține încă în
frâu. Se supun și suferă în tăcere... Mașinile care merg conduse de câte un resort și care nu-s capabile să se
abată o clipă de la calea hotărâtă de conducători. Aceasta e Germania! Numai așa îți poți explica rezistența lor
dârză.”
Față de ofițerii și soldații germani întâlniți, maiorul prizonier Gheorghe Caracaș a avut o atitudine
diferită. Despre cei care păzeau lagărele de prizoniei atitudinea a fost una potrivnică, ca urmare a faptului că
nu se asigurau prizonierilor minimele condiții de trai. Atunci când a evadat și a fost prins a întâlnit ofițeri
germani decenți și raționali: “Figura generalului se însenina din când în când, ascultându-mă; parcă plin de
admirație pentru faptele mele, privea la mine cu mult interes… Înțelesei că mă compătimește, că aproba gestul
făcut de mine, dar că în fața datoriei lui, nimic nu putea schimba purtara față de mine…îmi promise că va avea
grijă să mi se îmbunătățească soarta …îmi întinse mâna cavalerește”.
Aceeași soartă, ca a maiorului Caracaș, a avut-o, în 1916, George Topîrceanu. Acesta a fost luat
prizonier în urma bătăliei de la Turtucaia. Topîrceanu povestește experiența prizonieratului său de la sud de
Dunăre în două volume: “Amintiri din luptele de la Turtucaia”, apărut în 1918 și “Pirin Planina (episoduri
tragice și comice din captivitate)”, apărut în 1936.
Odată cu intrarea României în război, George Topîrceanu a fost mobilizat ca subofițer de artilerie la
fortificațiile Turtucaiei. A luat parte la luptă și a căzut prizonier în luna septembrie a anului 1916. Ofensiva
bulgaro-germană asupra Turtucaiei s-a soldat cu capitularea garnizoanei și un total de 28 000 de soldați și 450
de ofițeri au fost luați prizonieri. Printre ei aflându-se și Topâceanu. Din cauza lipsei de organzare și a panicii,
doar câteva mii de soldați au reușit să se salveze pe malul românesc al Dunării. Topîrceanu a încercat să trecă
înot Dunărea, dar planul său nu a reușit. Apele învolburate ale fluviului l-au determinat să abandoneze planul
și să accepte soarta prizonieratului cu toate că era conștient că nu va fi deloc ușor mai ales că “Știam că bulgarii
ne urăsc de moarte. Cunoșteam de pe acum refrenul lor încăpățânat pe care l-am auzit de atâtea ori mai târziu,
ca pe un leit-motiv al urii lor simple și primitive: Trinaisi godina...(anul 1913)” – aluzie la ocuparea
Cadrilaterului de către România.
Cei care au ajuns prizonieri în Bulgaria au făcut marșuri neîntrerupte către sud, îndepărtându-se tot
mai mult de granițele țării. Pe lângă înverșunarea populației: “… Într-un loc din imediata apropiere a
frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase și topoare”, prizonierii au avut de înfruntat foamea cumplită
și setea:”De patru zile n-am mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nicio bucată de pâine până acum. Primele
cuvinte pecare le-am învățat din gura lor au fost utre, adică mâine și ceacă – adică așteaptă!”. Lipsa apei a fost
cumplită: “Dar mai cumplit decât foamea pe care nici n-o mai simți de la o vreme, ne chinuiește setea. Apă
abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul de noapte. Fântânile rare din această regiune aridă, după
perindarea atâtor trupe și convoaie în sus și-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu
mai aduce de la fund decât glod. Și ca să poată bea toată lumea apă, ar trebui să întârziem multe ceasuri de
fiecare dată. De aceea când ne apropiem de câte vreo fântână, ceasovoii (supraveghetorii) se postează din
vreme în fața ei, ca să nu mai lase pe nimeni la apă”. Topîrceanu povestește cu umor un episod tragic al acestui
marș. Rămas fără apă, căci uitase să își ia bidonul cu apă la plecare, Topîrceanu a găsit ca unică soluție să ia
bidonul de apă al unui soldat mort pe marginea drumului: ” Am pus ochii de departe pe un mort … ajungând
în dreptul lui, într-un moment când ceasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară din rânduri și, în
câteva clipe am fost lângă el. Nenorocire: bidonul era legat cu o curelușă tare de centură. Trag,
smucesc…mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze!...Mortul se luptă cu mine… se ține târâș după mine
câțiva pași … În sfârșit curelușa cedează…”
Drumul prizonierilor s-a oprit la Razgrad, apoi au fost duși cu vagoanele de marfă spre Sofia și
ulterior spre nordul Munților Rodopi, pe apa Strumei pentru a trece în Macedonia. Acolo se afla ”lagărul”. De
fapt acolo nu se afla nicio construcție. Prizonierii, români, francezi, sârbi italieni, greci, muntenegreni și-au
construit adăposturi din crengi, lemn din pădure. Era un spațiu improvizat. Motivul pentru care fuseseră duși
în acel loc era de a instala o linie îngustă de tren Decauville, sub supravegherea germanilor. Această linie urma
să lege Sofia – Küstendil și centrul Bulgariei de frontal de la Salonic.
Ca și în cartea maiorului Gheorghe Caracaș, și în cartea lui Topîrceanu se fac numeroase trimiteri la
solidaritatea care se crează între prizonieri. Topîrceanu are numeroase cuvinte de laudă pentru prizonierii sârbi
care “se ocupau cu gospodăria.... aveau adăposturi îngrijite și cunoșteau mici meșteșuguri la care lucrau pentru
ei în orele libere”și, la fel ca și maiorul, admirație pentru priceperea și îndemânarea germanilor: “Treceam
uneori peste capete de pâraie, pe poduri înalte de lemn lucrate de nemți și de prizonieri. Fiecare pod purta o
inscripție în limba germană… Germanii vor lăsa astfel bulgarilor multe înzestrări utile, ca amintire a trecerii
lor prin aceste ținuturi sărace; toate poartă pecetea iscusinței lor, rămânând localnicilor ca o pildă civilizată de
adevărat patriotism, constructiv și fecund”.
După construirea căii ferate, unora dintre prizonierii aflați în lagărul de lângă Melnik, care erau
lucraseră la căile ferate, li s-a oferit ocazia de a pleca din lagăr la Sofia. Topîrceanu a pretins că este cunoscător
al meseriei de mecanic pentru a putea pleca din lagărul unde era în pericol de a muri din cauza foamei. A ajuns
la Sofia și descoperindu-se că nu cunoștea meșteșugul ce pretindea, a fost trimis în gara Nadejda pentru a
încărca și descărca vagoane și pentru a construi poduri, linii, terasamente, alături de alți prizonieri. Ceea ce a
găsit în gara Nadejda l-a făcut pe prizonierul Topîrceanu să regrete clima blândă și iarba curată din munții
Macedoniei. Autorul memoriilor descrie în cuvinte simple, “fără a face literatură” lagărul gării Nadejda: “…
(prizonierii) aproape trei sute cinsprezece oameni noaptea dormeau îngrămădiți în șapte vagoane de vite sau
de marfă, dărăpănate, părăsite la o parte pe o linie moartă. Apa era adusă cu hârdăul de la doi kilometri
depărtare, din ograda unei cazărmi și nu ajungea decât pentru nevoile bucătăriei. Oamenii nu se spălau
niciodată; setea și-o potoleau din șanț ori mâncând zăpadă de pe câmp”. Prezentarea condițiilor în care
prizonierii supraviețuiau mai mult decât trăiau, ocupă în conuntinuare un loc însemnat: ”Nenorociții noștri
țărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcați în niște zdrențe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care
vântul umed sau crivățul tăios le hăituia în toate părțile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate su sfoară,
slabi, murdari, cu fața pământie, cu ochii sticloși, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau niște cadavre care
s-au sculat cu pământul în cap și-au ieșit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de țărână”. Hrana nu
era suficientă nici acolo, în capitală:”Când veneau de la muncă se îmbrânceau, se-njurau, se chemau între ei
cu glasuri pierite și cavernoase; scotea fiecare ba un ciob de strachină, ba o cutie de tinichea găsită pe marginea
șanțului, să-și primească zeama de fasole pe care o înghițea dintr-o sorbitură – pe când alții, aplecați asupra
vreunui vas mai mare, o hlepăiau repede, ca câinii. Pâine nu aveau: de dimineață își mâncau toată pâinea. ”
Foarte mulți dintre prizonieri au murit în acest loc, la Sofia: “După ce se întuneca, oamenii
(prizonierii) erau zăvorâți în vagoane, une cărau pe picioare tot noroiul de afară. Îngrămădiți pe întuneric câte
cincizeci-șaizeci într-un vagon, toată noaptea se înghionteau, se văiteau, se înjurau că nu putea sta nimeni
decât în capul oaselor. Când îi scoteau dimineața ceasovoii la muncă, ieșeau la lumină nedormiți și murdari,
ca dintr-o baie de noroi: noroi pe față, în sprâncene, pe mâini, pe păr, pe haine… Unii se ghemuiau cu nasul
între genunchi și nu voiau să mai iasă din întunericul vagoanelor. Ciomagul cesovoilor lovea atunci fără milă;
lovea adesea și oameni care trăgeau să moară – ori izbea uneori, cu zgomot surd, cadaver răcite de câteva
ceasuri…
Căci pe fiecare noapte mureau câte patru-cinci într-un vagon… ”
George Topîrceau a supraviețuit acestor condiții. El a beneficiat de atenția unor bavarezi care
coordonau lucrările în gara amintită și, datorită lor, a ajuns când s-a îmbolnăvit, într-un spital din Sofia. În
decembrie 1917 Topîrceanu a fost eliberat, după 16 luni de prizonierat, datorită bunului său prieten Constantin
Stere.
Soarta celor doi prizonieri amintiți a fost împărtășită de mulți alți români. Arhivele românești
referitoare la Primul Război Mondial dau o cifră de aproximativ 125000 de militari români morți în prizonierat,
iar dintre aceștia doar 35 000 au fost identificați nominal. Și această cifră de 125 000 de militari morți se referă
numai la prizonierii care au fost înregistrați ca internați în lagărele de prizonieri. Mulți dintre cei luați prizonieri
nu au ajuns în lagăre, murind pe drumul către destinație din cauza marșurilor de zile întregi, rănilor pe care le
aveau, lipsei hranei și tratamentului de care aveau nevoie. Ei au fost aruncați din vagoanele în care erau
transportați sau abandonați pe marginea drumurilor.

Bibliografie
1.George Topîrceanu, Amintiri din luptele de la Turtucaia.Pirin Planina. Memorii de război,
editura Humanitas, București, 2014
2.Maior Gheorghe Caracaș, Din zbuciumul captivității, editura Corint, București, 2016