Spațiul urban/Viața urbană – relații de

29 iulie 2013 Adrian Majuru Antropologie urbana

Apariția și dezvoltarea orașelor pâna la stadiul actual de principale spații ale

coabitării, au condus la transformarea existenței umane, atingând aspecte tot
mai profunde ale vieții (atât privată, cât și socială).

Apariția orașelor este invariabil legată de schimbările survenite în modul de

procurare a hranei de către comunitățile de oameni. Într-o economie/mod de
viață ce se baza pe principiile subzistenței (vânători-culegători), nomadismul
era ceva caracteristic, fiind dirijat de ciclul sezonier al naturii (și al resurselor).
După ce oamenii au început să dezvolte tehnicile de cultivare a pământului,
inevitabil a început și o migrare/adunare în zonele cele mai propice acestor
metode de producție a hranei, și anume, în bazinele marilor râuri. Această
schimbare primară în viața oamenilor, modul lor de a se hrani, a condus la
schimbări majore în existența lor ulterioară, conducându-i spre o viață legată
de un anumit loc și de anumiți oameni. S-a ajuns astfel la apariția unor noi reguli
de conviețuire, la dezvoltarea comunicării, a comunităților, la apariția primelor
orașe și primelor civilizații. Zone precum văile râurilor Tigru și Eufrat
(Mesopotamia), valea râului Indus (India) sau bazinul Huang-Ho (China), au
fost primele care s-au dezvoltat în acest fel; și în cele din urmă primele în care
s-a simțit balansul negativ al supraexploatării. Orașele au ajuns în cele din urmă
să fie necesare pentru existența unui stat, datorită statutului lor de centralitate
și eficiență în administrarea unor sisteme complexe. Funcțiunile politice și
instituțiile unui stat tind să se coaguleze într-un singur loc pentru a-și spori
accesul la forță de muncă și piețe de desfacere/schimb (idei, bunuri). În timp,
nevoia de a proteja asemenea puncte strategice, a condus la o și mai mare
centraliare a orașului în teritoriu.

Orașul este poate cel mai explicit indicator al relațiilor de putere. Spațiul
construit/privat – clădirile și
spațiul „neconstruit”/public – străzile, piețele, nu au doar un rol de suport pentru
funcționarea orașului, ci formează în sinea lor și un vast aparat guvernamental.
Spațiul urban și în consecință viața orașului au deseori, la originea lor, o
intermediere de ordin politic mai puțin evidentă. Privind atent evoluția orașului
modern, începând cu renașterea și până în secolul 20 se pot evidenția o serie
de arhetipuri ale spațiului urban care au definit in cele din urmă evoluția spre o
anumită modernitate.

Place Royale din Paris

Conceptul de spațiu, așa cum este înțeles din punct de vedere teoretic (fie în
plan filozofic, științific sau social) este diferit de modul cum acesta este
experimentat, și anume, de valorile atașate acestuia de existența noastră
personala și socială. Modul în care oamenii fac față realităților (caracteristicilor)
spațio-temporale ale zonei în care locuiesc, depinde de specificul cultural al
locului (lor), evidențiat prin limbă, tehnologie, ideologie, s.a. Astfel un același
spațiu fizic, fie oraș sau teritoriu, este de regulă structurat prin tehnici diferite și
urmărind aspecte diferite ale modului de viață, în funcție de variabila culturală
a grupurilor de oameni ce locuiesc/transformă acel spațiu.
Schinkel Bauakademie din Berlin

Urbanismul modern și în consecință spațiul urban modern, s-au constituit și pe

o legătură (influență) a diferitelor teorii estetice cu arhetipurile formale ale unei
anumite puteri politice. Până la sfârșitul secolului 19, în Franța erau utilizate
diferite modele matematice (știința) pentru ca forma urbană și arhitecturală să
susțină un anumit mod de exercitare a controlului politic asupra anumitor
grupuri de oameni.

În timp ce schimbările orașului de-a lungul timpului pot fi gândite ca evoluții

succesive ale unor tipuri urbane, realizarea acestora se produce, de cele mai
multe ori, sub îndrumarea politicului. Deși de multe ori spațiul urban este reliefat
ca un organism evolutiv și auto-organizat, orașul ar trebui mai intens privit și ca
loc al unui permanent conflict politic, în care forma urbană/arhitecturală
reprezintă una dintre cele mai extreme și radicale manifestări.

Printre cazurile relevante, ce ar putea descrie apariția unor forme moderne

urbane care întruchipau relații specifice de putere în interiorul orașului se
numără apariția străzilor axiale în Roma secolului 16, Parisul Haussmanian,
apariția blocului independent în Berlinul secolului 19 sau a superblocului/hof-
ului vienez în secolul 20.
VIA GIULIA – planul

În cazul Romei secolului 16, procesul de transformare și reinventare a orașului

spre statutul de capitală a creștinătății, poate fi considerat ca unul dintre cele
mai paradoxale din Europa. Aceasta se datorează și

condițiilor speciale ale orașului, cu o topografie complexă și cu un regim politic

cu totul deosebit. Spre deosebire de alte orașe medievale, nucleul politic și cel
religios/simbolic, reprezentate prin dealul Capitolin (centrul de guvernământ),
catedrala Sf. Ioan și Vaticanul, nu se aflau în centrul orașului, ci la marginea
acestuia. Această geografie a orașului a condus la transformarea centrului într-
un spațiu ambiguu și un teren al disputelor între diferitele puteri politice și
religioase. Regimul politic în Roma era unul special, reprezentat de o monarhie
non-dinastică în care fiecare papă era ales la o vârstă foarte înaintată, pentru
a preveni astfel regimuri prea îndelungate. Rezulta astfel o perioadă scurtă de
timp în care un anumit papa își putea implementa reformele proprii sau lăsa
amprenta pe forma orașului. Această discontinuitate politică între diferite
papalități a rezonat într-o formă urbană confuză/dezordonată formată din
arhipelaguri conduse de diverse clanuri și dinastii rivale. Conflictul dintre
puterea seculară (Capitoliu) și puterea religioasă (Vatican), având o acută
dimensiune politică, a condus la reacția bisericii de a se angaja în administrarea
orașului. După Marea Schismă și exilul în Avignon (1378-1417), papalitatea a
intituit funcția de administrator public, ce se ocupa în special de străzile
orașului. Rolul lor nu era doar acela de îngrijire a circulațiilor existente, dar și
acela de a redobândi controlul politic asupra spațiului. În acea perioadă în
Roma nu exista un spațiu public clar constituit, fiind mai degrabă reprezentat
de intersecția diferitelor aglomerări de clădiri. Instituind acest corp administrativ
papalitatea a creat premisele pentru un spațiu public total cu rol de control al
vieții orașului și care să depășească scara locală a spațiului construit (clădirea).
Precum în Roma antică, proiectele pentru noile stăzi urmau să se ghideze pe
îmbinarea aspectelor legate de administrarea spațiului urban cu cele legate de
imaginea acestuia, într-un același răspuns arhitectural. Strada căpăta astfel o
dublă semnificație, aceea de spațiu al expunerii/reprezentării/ritualului și aceea
de control urban.
Via Giulia din Roma

Conștientizarea circulației ca agent al puterii a condus la o formă precisă și

arhetipală: strada axială. Poate cel mai radical exemplu al unui asemenea
instrument urban este proiectul lui Donato Bramante pentru Via Giulia (1508):
o axă de aproape 1000 de metri ce taie țesutul orașului paralel cu râul Tibru (iar
apoi o altă axă similară pe malul opus al râului). Această axă era, în primul
rând, o conectare strategică a două elemene importante ale Romei medievale:
podul Ponte Sisto, singurul pod construit după căderea Imperiului Roman, și
nucleul comercial al orașului locuit de clasa emergentă de bancheri.

Spațialitatea axei Via Giulia este produsul direct al cultivării desenului/vederii în

perspectivă, odată cu Renașterea, și aplicarea sa în reprezentarea realității.
Implicațiile matematice ale dezvoltării perspectivei, ca un mod corect de a
reprezenta adâncimea spațiului, au creat un cadru (stiințific) în care să se
regândească reforma spațiului urban în funcție de principiile abstracte de
organizare spațială. Forma axială, fară precedent pentru orașele din acea
perioadă, a reprezentat aplicarea concretă a unei forme de cultură
(Renașterea-știința-matematica-perspectiva), pe corpul real al orașului.
Geometria perfect liniară a străzii a fost detinată în scopul de a organiza printr-
un singur gest spațial, nu numai o bună circulație, dar și o puternică
interdependență între spațiul public și cel privat. Spațiul public, vidul perfect,
reprezenta atât accesul cât și controlul proprietăților private de-a lungul străzii.
La o primă vedere spațiul public creat de aceste axe pare (și este) unul
regularizat, universal, eficient, magnific; și în acest fel, prin aceste caracteristici,
acesta își ascunde o parte din interesele sale legitime – controlul spațiului
privat prin intermediul spațiului public. Exemplul axei Via Giulia din Roma
reliefează cum evoluția țesutului unui oraș și în consecință a modului de
interacționare socială la nivelul acestuia, nu sunt doar premisele unei evoluții
culturale organice (naturale), ci își pot avea originea în particularitățile unor
relații de putere din acel cadru socio-cultural (în cele din urmă chiar și dintr-o
decizie politică subiectivă!).

Evoluția unui tip de spațiu/viață urbană depinde nu numai de modul său de

utilizare, dar și de mijlocirea politică a celor mai imanente condiții ale unui oraș,
cum ar fi circulația, relația dintre public și privat, regimul economic sau
organizarea producției. Un alt exemplu în care această mijlocire politică si-a
pus amprenta în forma și viața urbană, devenind la rândul său un arhetip
fundamental de spațialitate a orașului modern, este Place Royale (1605-1612,
mai târziu cunoscută ca Place des Vosges) din Paris. Piața, în sine, este un
mare spațiu gol decupat din țesătura orașului, înconjurat de banale (ca
funcțiune) cladiri rezidențiale și cu un portic la parterul ce urma sa
adăpostească zone de comerț și de producție. Regularitatea ei extremă, lipsa
sa de monumentalitate și caracterul repetitiv al fațadelor, evocau (și realizau)
dorința politică de a depăși orice specific de identitate simbolică ce ar fi putut
emana dintr-un astfel de spațiu. Această dorință pentru o
arhitectură generică poate fi legată de impulsul statului france (domnia lui
Henric al IV-lea) de a stopa desele conflicte religioase, caracteristice acelei
perioade. Forma simplă/generică (un pătrat), accentuarea

spațiului/spațialității în detrimentul monumentalității, pot fi interpretate ca o

anticipare a tehnicilor de management urban ce urmăresc interesul național și
în care puterea politică nu mai este (și nu mai trebuie) să se identifice cu
imaginea/simbolistica suveranului, ci este distribuită peste tot corpul social al
orașului. Deși piața a fost destinată întâlnirilor și expunerii regale, planificarea
ei a fost ghidată de necesitatea economică (prin închirierea apartamentelor și
activitățile de la parter). În locul unei imagini monumentale a spațiului urban,
monarhia din acea perioadă și-a asumat o gestionare economică a orașului.
Interesul economic devine, astfel, sursa gramaticii arhitecturale a spațiului
urban.
Forma elegantă a Place Royale, unde individualitatea arhitecturii este complet
absorbită de uniformitatea spațiului, nu mai reprezintă doar imaginea puterii
politice, ci și substanța/esența ei în cadrul orașului. Spațiul din Place Royale
este un vid încadrat ce reprezintă posibilitatea/șansa relațiilor sociale și
economice, a mobilității urbane, și, astfel de împuternicire a statului prin sfera
economiei (viața economică a orașului).

În decursul secolului 18-19 orașul nu mai este o setare rigidă pentru

reprezentarea puterii, ci o acumulare flexibilă și treptată a condițiilor urbane în
continuă schimbare. Acest lucru se citește poate cel mai bine în Berlinul
secolului 19, când planificarea urbană (realizată de Karl Friedrich Schinkel între
1820-1841) s-a realizat după principiile unei dezvoltări treptate în care
elementul arhetipal ce avea să determine spațiul urban era blocul/corpul
independet de clădire. Multitudinea (și multiplicarea) spațiilor urbane ce se
formează între aceste blocuri izolate, pot fi interpretate ca o topografie a
regimului liberal burghez al perioadei, când controlul politic al orașului se realiza
indirect și pasiv prin intermediul cadrului legislativ. Orașul nu mai este, astfel,
un cadru rigid pentru reprezentarea puterii, ci unul ce determină dezvoltarea și
creșterea și care are nevoie, în acest sens, de o deschidere a spațiului public
urban. Această tactică liberală, caracterizată prin flexibilitatea spațiului și prin
dizolvarea planificării rigide, devine rețeta dezvoltării orașului european.

Evoluția relațiilor de putere din cadrul orașului s-ar putea rezuma pe scurt, ca o
dominare progresivă a spațiului asupra formei. Orașele în care putere politica
și-a exercitat controlul prin managementul urban și nu prin reprezentări formale
explicite, sunt cele ce și-au deschis și accelerat mai mult dezvotarea, dând
dovadă de mai multă

flexibilitate în întâmpinarea și rezolvarea diverselor probleme, fie ele de ordin

social, economic sau cultural.
Categoriile de spațiu public, născute ca urmare a unei dinamici politice la nivel
urban, s-au dezvoltat ca un mijloc de a defini, a coordona și controla accesul și
întreținerea spațiului privat/proprietății private. În cazurile prezentate,
dezvoltarea urbană a fost direct înfluențată prin impunerea unei geometrii
definite (decizii politice). Spațiul public a fost transformat astfel în liantul
principal ce a format și definit dezvoltarea spațiului privat. În acest sens, spațiul
urban a trebuit/trebuie să rămână deschis, neutru și universal.

autor: DEAC CRISTIAN

Bibliografie:

 Braunfels, W. (1988), Urban Design in Western Europe: Regime and

Architecture, 900-1900. Chicago: University of Chicago Press.

 Dordea, M.V. (1990), Istoria Arhitecturii Universale. București: Institutul de

Arhitectură „Ion Mincu”.

 Tafuri, M. (2006), Interpreting the Renaissance: Princes, Cities,

Architects, Yale University Press.

 Virilio, P. (2001), Spațiul critic. Cluj-Napoca: Idea Design & Print.

 http://en.wikipedia.org

 http://eprints.lincoln.ac.uk/3940/1/renovatio_urbis_manuscript_-
_final_mastercopy.pdf

 http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/71371 (Architecture and urbanism in

Henri IV’s Paris : the Place Royale, Place Dauphine, and Hôpital St. Louis, MIT
Press)