ISLANDA

Islanda (în islandeză Ísland pronunție islandeză: /ˈislant/) este o țară insulară nordică aflată
între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic. Are o populație de 357,05 de locuitori pe o suprafață
de 103.000 km², ea fiind astfel cea mai rarefiat populată țară din Europa. Capitala și cel mai
mare oraș al țării este Reykjavík; zonele lui înconjurătoare din sud-vestul țării dețin două treimi
din populație. Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în
principal dintr-un platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care
mai multe râuri glaciare curg către mare prin câmpia litorală. Islanda este încălzită de Curentul
Golfului și are o climă temperată, în ciuda latitudinii mari la care se află, în apropierea cercului
polar de nord.
Conform Landnámabók, colonizarea Islandei a început în 874 e.n., când
căpetenia norvegiană Ingólfur Arnarson a devenit primul locuitor permanent al insulei. În
secolele ce au urmat, scandinavii au colonizat Islanda, aducând cu ei thralli de origine gaelică.
Între 1262 și 1918, Islanda a fost o provincie norvegiană și apoi daneză. Țara a devenit
independentă în 1918 și republică în 1944.
Până în secolul al XX-lea, Islanda s-a bazat mai ales pe pescuit și agricultură. Industrializarea
pescăriilor și Planul Marshall implementat după al Doilea Război Mondial au adus prosperitate
și Islanda a devenit una dintre cele mai bogate și mai dezvoltate țări din lume. În 1994, Islanda
a devenit parte a Zonei Economice Europene, ceea ce a susținut diversificarea economiei și
serviciilor financiare.
Afectat de criza financiară economică, întregul sistem bancar al țării s-a prăbușit în octombrie
2008, ceea ce a dus la o gravă criză economică, la agitație politică substanțială, la Disputa
Icesave⁠, și la instituirea controlului de capital. Economia a reușit să-și revină, în mare parte
datorită unei puternice creșteri a turismului.
Cu excepția controlului de capital încă neridicat, Islanda are în general o economie de piață, cu
taxe relativ reduse față de alte țări din OCDE. Ea menține un sistem social nordic, prin care
oferă îngrijire sanitară universală și educație universitară cetățenilor ei. Islanda ocupă locuri de
frunte la stabilitate economică, politică și socială și la egalitate. În 2013, la Indicele Dezvoltării
Umane, ocupa locul 13 în lume.
Cultura islandeză este bazată pe moștenirea scandinavă. Majoritatea islandezilor sunt urmașii
coloniștilor germanici și celtici. Limba islandeză, o limbă germanică de nord, a evoluat
din nordica veche și este strâns înrudită cu feroeza și cu dialectele norvegiene vestice.
Moștenirea culturală a țării cuprinde bucătăria tradițională, literatura și saga medievale. Islanda
are cea mai mică populație dintre toate țările membre NATO și este singura care nu are o
armată, apărarea țării fiind în sarcina unei paze de coastă cu armament restrâns.
Conform Landnámabók și Íslendingabók⁠, călugării celți denumiți Papar⁠ ar fi trăit în Islanda
înaintea sosirii coloniștilor scandinavi, posibil ca parte a unei misiuni hiberno-scoțiene. Săpături
arheologice recente au scos la iveală la Hafnir, în peninsula Reykjanes, ruinele unei
cabane. Datarea cu carbon arată că ea a fost abandonată cândva între 770 și 880.
Exploratorul viking suedez Garðar Svavarsson⁠ a fost primul care a făcut înconjurul Islandei în
870 și a stabilit că este vorba de o insulă. El a iernat acolo și a construit o casă la Húsavík⁠.
Garðar a plecat în vara următoare, dar unul dintre oamenii săi, Náttfari⁠, a hotărât să rămână în
urmă cu doi sclavi. Náttfari s-a stabilit în ceea ce astăzi se numește Náttfaravík și a devenit
primul locuitor permanent al Islandei.
Căpetenia nordică Ingólfr Arnarson și-a construit o gospodărie în Reykjavíkul de astăzi în anul
874. Ingólfr a fost urmat de mulți alți coloniști emigranți, în mare parte scandinavi
cu thrallii⁠ lor, dintre care mulți erau irlandezi sau scoțieni. Până în 930, majoritatea terenului
arabil al insulei fusese luat în proprietate; Althing, o adunare legislativă și judecătorească, a fost
înființat pentru a reglementa Comunitatea Islandeză. Lipsa de teren arabil a servit drept imbold
pentru colonizarea Groenlandei începând cu 986. Perioada acestor colonizări timpurii a coincis
cu Perioada Caldă Medievală, când temperaturile erau similare celor de la începutul secolului
al XX-lea. În acest moment, circa 25% din teritoriul Islandei era acoperit cu păduri, față de 1%
cât a mai rămas astăzi. Creștinismul a fost adoptat prin consens pe la 999–1000,
deși păgânismul nordic⁠ a mai persistat în rândurile unor segmente ale populației câțiva ani de
atunci.
Ósvör, replică a unui vechi avanpost pescăresc de lângă Bolungarvík⁠
Reprezentare din secolul al XIX-lea a unei adunări de Alþingi a Comunității Islandeze,
desfășurat la Þingvellir
Comunitatea Islandeză a durat până în secolul al XIII-lea, când sistemul politic gândit de primii
coloniști s-a dovedit incapabil să rezolve problema creșterii puterii căpeteniilor
islandeze. Luptele interne pentru putere și agitația populației din Epoca Sturlungilor⁠ a dus la
semnarea Vechiului Legământ⁠ în 1262, prin care s-a pus capăt Comunității independente și a
adus Islanda sub coroana norvegiană. Posesiunea Islandei a trecut în 1397 la Uniunea de la
Kalmar⁠, când regatele Norvegiei, Danemarcei și Suediei s-au unit. După ieșirea Suediei din
această uniune în 1523, Islanda a rămas dependență norvegiană, ca parte a
regatului Danemarca–Norvegia.
În secolele ce au urmat, Islanda a devenit una dintre cele mai sărace țări ale Europei. Solul
nefertil, erupțiile vulcanice, despădurirea și clima dificilă au făcut ca viața să fie grea într-o
societate în care subzistența depindea aproape exclusiv de agricultură. Moartea neagră a pătruns
în Islanda de două ori, prima dată în 1402–1404 și din nou în 1494–1495. Prima epidemie a
ucis între 50% și 60% din populație, iar a doua între 30% și 50%.

Reforma și începuturile Epocii Moderne

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, ca parte a Reformei Protestante, regele Christian al III-lea

al Danemarcei a început să impună tuturor supușilor săi luteranismul. Jón Arason⁠, ultimul
episcop catolic de Hólar⁠, a fost decapitat în 1550 împreună cu doi dintre fiii lui. Țara a devenit
oficial luterană și luteranismul a rămas de atunci religia dominantă.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Danemarca a impus Islandei niște restricții comerciale
dure⁠. Dezastrele naturale, inclusiv erupțiile vulcanice și bolile, au contribuit la scăderea
populației. Pirații din diferite țări, inclusiv de pe Coasta Barbară, au venit în expediții de jaf la
așezările de pe coastă și au răpit oameni, luându-i ca sclavi. O mare epidemie de variolă a ucis
în secolul al XVIII-lea o treime din populație. În 1783, vulcanul Laki⁠ a erupt, cu efecte
devastatoare. În anii de după erupție, perioadă denumită Greutățile Ceții⁠ (în
islandeză, Móðuharðindin), peste jumătate din animale au murit. Circa un sfert din populație a
murit în foametea ce a urmat.

Mișcarea pentru independență 1814–1918

În 1814, în urma Războaielor Napoleoniene, regatul Danemarca-Norvegia a fost despărțit în

două regate separate prin tratatul de la Kiel, dar Islanda a rămas dependentă de Danemarca. De-
a lungul secolului al XIX-lea, clima țării a continuat să se răcească, ceea ce a dus la o emigrație
masivă în Lumea Nouă, în special în regiunea Gimli⁠, Manitoba, Canada, localitate poreclită de
atunci Noua Islandă⁠. Circa 15.000 de oameni au emigrat, dintr-o populație totală de 70.000.
Conștiința națională a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspirată fiind de
ideile naționalismului romantic din Europa continentală. O mișcare pentru independența
Islandei a început să se formeze în anii 1850 sub conducerea lui Jón Sigurðsson⁠, pe baza
naționalismului islandez incipient inspirat de Fjölnismenn⁠ și de alți intelectuali islandezi cu
studii în Danemarca. În 1874, Danemarca a acordat Islandei o constituție și o autonomie
limitată. Autonomia a fost extinsă în 1904, iar Hannes Hafstein⁠ a fost primul care a îndeplinit
funcția de ministru pentru Islanda⁠ în cabinetul danez.

Regatul Islandei 1918–1944

HMS Berwick⁠ a condus invazia britanică a Islandei

Actul de Uniune Dano-Islandeză⁠, acord semnat cu Danemarca la 1 decembrie 1918 și valabil
25 de ani, recunoștea Islanda ca stat complet suveran, aflat în uniune personală cu Danemarca.
Guvernul Islandei a înființat ambasadă la Copenhaga și a cerut Danemarcei să se ocupe de
politica externă a Islandei. Ambasadele daneze din toată lumea au început să arboreze două
steme și două drapele: ale Regatului Danemarcei și ale Regatului Islandei.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Islanda și-a declarat neutralitatea, alături de
Danemarca. După ce Germania a ocupat Danemarca⁠ la 9 aprilie 1940, Althingul a înlocuit
regele cu un regent și a declarat că guvernul islandez trebuie să preia controlul asupra afacerilor
sale externe și asupra altor probleme de care până atunci se ocupa Danemarca. O lună mai
târziu, forțele armate britanice au invadat și au ocupat țara⁠, încălcând neutralitatea islandeză. În
1941, ocupația a fost preluată de Statele Unite, pentru ca Regatul Unit să-și utilizeze trupele în
altă parte, aranjament pe care în cele din urmă l-au acceptat și autoritățile islandeze.
Republică independentă, 1944–prezent
Ciocnirea unui vas islandez cu unul britanic în Oceanul Atlantic în timpul „Războaielor
Morunului”⁠
La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză⁠ a expirat după 25 de ani. Începând cu
20 mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia
uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a
fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții
republicane. Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson⁠ primul
președinte.
În 1946, forțele de ocupație ale Aliaților au părăsit Islanda. Țara a devenit oficial
membru NATO la 30 martie 1949, în ciuda unor controverse și proteste ce au avut loc în țară⁠.
La 5 mai 1951, s-a semnat un acord de apărare cu Statele Unite. Soldații americani s-au întors
în Islanda sub egida Forței de Apărare a Islandei⁠, și a rămas acolo de-a lungul întregului Război
Rece. SUA și-au retras ultimele forțe la 30 septembrie 2006.
Islanda a prosperat în timpul războiului. Perioada imediat de după război a fost urmată de
o creștere economică substanțială, condusă de industrializarea pescuitului și de
programele Planului Marshall, prin care islandezii au primit cel mai mult ajutor pe cap de
locuitor dintre toate țările europene (209 dolari, în timp ce Olanda distrusă de război era pe
locul doi, la distanță, cu doar 109 dolari).
Anii 1970 au fost marcați de Războaiele Morunului⁠ — dispute cu Regatul Unit pe tema
extinderii limitelor de pescuit ale Islandei până la 200 de mile în largul coastelor. Islanda a
găzduit un summit la Reykjavík în 1986⁠ între președintele Statelor Unite Ronald Reagan și
premierul sovietic Mihail Gorbaciov, în care s-au făcut pași importanți către dezarmarea
nucleară⁠. După câțiva ani, Islanda a devenit prima țară care a recunoscut
independența Estoniei, Letoniei și Lituaniei, care s-au separat de URSS. În anii 1990, țara și-a
extins rolul pe plan internațional, dezvoltând o politică orientată către cauze umanitare și de
menținere a păcii. În acest scop, Islanda a furnizat ajutoare și expertiză diferitelor misiuni de
intervenție coordonate de NATO în Bosnia, Kosovo și în Irak.
Islanda a aderat la Zona Economică Europeană în 1994, după care economia s-a liberalizat și
s-a diversificat mult. Relațiile economice internaționale au crescut mai mult după 2001, când
proaspăt dereglementatele bănci islandeze au început să acumuleze cantități masive de datorii
externe, contribuind la o creștere cu 32% a venitului național brut⁠ între 2002 și 2007.
Explozia economică și criza
În anii 2003–2007, după privatizarea sectorului bancar sub guvernul lui Davíð Oddsson⁠, Islanda
a trecut către o economie bazată pe investiții străine și pe servicii financiare. Ea devenea rapid
una dintre cele mai prospere țări din lume, dar a fost lovită puternic de o criză financiară
majoră⁠. Criza a avut ca rezultat cea mai mare emigrare din Islanda de la 1887 până atunci, un
număr de 5.000 de oameni părăsind țara în 2009. Economia Islandei s-a stabilizat sub
guvernul Jóhannei Sigurðardóttir, și a crescut cu 1,6% în 2012. Numeroși islandezi au rămas
însă nemulțumiți de starea economiei, de promisiunile neonorate și de politicile de austeritate
ale guvernului, astfel încât Partidul Independenței a revenit la putere într-o coaliție cu Partidul
Progresist după alegerile din 2013.