LOGICĂ

1. Limbajul (forme și funcții)

Limbajul si limba- Inainte de toate trebuie clarificata distinctia limbaj limba. Dacă limbajul este
o activitate psihofiziologică limba reprezinta un ansamblu de semne prin care membrii unei
societăţi sau colectivităţi comunică intre ei. In sens larg limba consta in totalitatea reacţiilor care
exprimă stări sau trăiri psihice sau experienţe personale. Limba contine pe de o parte
cuvinte,vocabular iar pe de alta reguli de combinare sau utilizare a acestora.. Cuvintele sunt semne
sau simboluri ale unor realităţi obiecte, fiinţe, fenomene, relaţii, etc. care fiinteaza in planul mental
sub forma reprezentarilor.Asociate cu acestea ele devin noţiuni. Limba este un fenomen social in
sensul ca este creată in si de catre societate. Limba propriu-zisă, materna, naturală este preluată de
către copil de la adulţi si reprezinta un instrument al limbajului natural,uzual.Există insa si limbaje
artificiale-tehnic, muzical, medical, juridic,etc. care se invata ulterior si care servesc comunicarii in
cadrul unor domenii de activitate distincte. De asemenea, se mai poate vorbi si de un limbaj al
trupului, al gesturilor, toate slujind, in ultima instanta, procesului de comunicare.
Limbajul si gandirea Într-o concepţie iniţială în istoria ştiinţei gandirea era considerata ca
inseparabila de limbaj. Limbajul reprezinta aspectul exterior al gandirii, in timp ce gandirea era
latura interioara a limbajului.
Ulterior s-a considerat că gandirea funcţionează independent, iar limbajul exteriorizează rezultatele
raţionamentelor. Mai apoi s-a ajuns la concluzia că gandirea si limbajul nu pot fi identice ci total
distincte dar aflate intr-o stransa interdependenta.Lipsa de identitate dintre gandire şi limbaj se
resimte în situaţia în care avem o idee şi nu găsim cuvintele pentru a o exprima dar şi în situaţia în
care ne autoimpunem un control raţional al gandirii asupra a ceea ce vorbim. Când acest control se
pierde, vorbirea noastră (limbajul) devine ilogic, iraţional. Acest lucru se poate intampla in stările
febrile, dupa ingestia de alcool sau substante psihotrope, in starile de patologie şi degradare mentala
etc. Si totuşi cuvântul (ca element al limbajului) are un rol fundamental în formarea gândirii. Pentru
copilul mic cuvintele sunt simple sonorităţi. Asociate mereu cu aceleaşi obiecte, fiinţe, fenomene
sau relaţii, cuvintele direcţionează atenţia, se fixează şi înlesnesc operatiile gândirii. Treptat fiecare
cuvânt devine un punct de cristalizare si fixare a semnificaţiilor. De exemplu, o interdictie de orice
fel, care de regula este insotita de reactia verbala „NU”, pentru copil nu are initial nicio
semnificaţie. Ulterior, prin repetarea precipitata a grupului sonor „NU”, insotit si de anumite
manevre de atentionare sau amenintare, acesta incepe sa dobandeasca un inteles, un sens, o
semnificatie. Iniţial semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa individului dar treptat ele sunt
corectate si precizate tot mai mult de catre societate. De exemplu, cuvantul sau notiunea „caine”
raportat la experienta copilului are semnificatia de partener agreabil, de joaca, in timp ce raportat la
experienta adultului poate avea semnificatia de animal care trebuie ingrijit, care trebuie vaccinat,
care produce mizerie, este purtator de paraziti si boli, sau care poate deveni periculos. Societatea şi
experienţele noastre sociale ne obligă in permanenta la raţionalizarea şi socializarea gândirii.Pentru
a ne face înţeleşi, raţionali, logici, trebuie să eliminăm ceea ce este prea individual, personal sau
afectiv, să cizelăm limbajul făcându-l clar, precis, riguros, impersonal, raţional, universal.
Concomitent cu cizelarea limbajului se realizeaza si cizelarea gandirii noastre.
Funcţiile limbajului 1. O prima functie este cea de comunicare; societatea este in esenta un
sistem de relaţii de natura materiala şi spirituala. Ambele tipuri presupun comunicare printr-o forma
sau alta de limbaj; atât relaţiile materiale care presupun reclama sau publicitate, negociere dar si
reclamatie la protectia consumatorului, de exemplu, cât şi relaţiile spirituale care implica
transmiterea informatiei culturale privind experiente de viata comune sau transpuse in arta literara,
cinematografica ori dramaturgica. Logica limbajului, corectitudinea, precizia, coerenţa facilitează
comunicarea, in timp ce lipsa acestora, dimpotriva perturbă, afectează, blochează, afectează
comunicarea si prin aceasta, nu de putine ori, chiar relaţiile sociale. 2. Funcţia practică se refera
la capacitatea limbajului de a influenţa, de a determina la acţiune sau de a opri acţiunea
semenilor. Prin finctia lui practica limbajul isi exercita capacitatea de a convinge. Într-o variantă
simplă, termeni ca: „vino”; „du-te”; „stai”; „pleacă”; „ridică-te” determina o persoana sa actioneze
conform celor transmise. In varianta complexa a retoricii sau artei oratoriei intalnita la mari oameni
de stat, conducători militari, avocaţi etc., mase mari de oameni sau instante de judecata pot fi
 determinate la decizii si actiuni pe care initial nu le luau in calcul. Funcţia practică poate actiona si
ca o funcţie reglatoare a conduitei proprii, sau a altora. Din acest motiv aceasta functie se mai
numeşte şi persuasivă. Persuasiunea este capacitatea sau arta de a convinge pe cineva de un
anumit lucru. Uneori chiar in ciuda unor convingeri opuse pe care acesta le are. Persuasiunea este
influentata de o serie de factori, dupa cum urmeaza: a.caracteristicile sursei persuasive , respectiv
credibilitate, atractivitate, puterea de a recompensa sau sancţiona. b. caracteristicile mesajului; cu
cat acesta este mai logic, coerent, convingător si cu corespondenţe în realitatea imediată, cu atat
eficienta actului este mai mare. c. caracteristicile receptorului, adica masura in care el intelege
mesajul, il accepta sau macar este atent. De fapt atentionarea sau punerea în gardă a receptorului cu
privire la intenţie este foarte importanta in exercitarea persuasiunii.
3. Funcţia afectivă sau expresivă; prin limbaj se pot exprima stări emoţionale – frică, dispreţ,
bucurie, panică etc. Acestea pot fi exprimate si prin mimica, limbaj nonverbal.
Dar, limbajul articulat, vorbirea este in masura sa exprime stari emotionale mult mai complexe, care
merg pana la atitudini si sentimente. Tonul, intensitatea, pauzele, accentele, topica frazei pot
comunica mesaje deosebit de subtile, uneori amnbigui sau chiar cu semnificatie opusa celei
aparene.
4. Funcţia ludică . Copiii repetă cuvinte sonore, inventează cuvinte noi, reţin rime si poezii pe care
le repeta si de care se amuza in timpul jocurilor lor. Cuvintele pot avea si o componenta emoţională
tonica, amuzanta, distractiva pe care copiii o exploateaza din plin. Si adulţii se joaca si distreaza cu
cuvintele – rebus, calambururi, bancuri, glume, catrene, rime, ironii, insa incarcatura acestora,
dincolo de latura emotionala si sonoritate este in mai mare masura rationala logica.5. Funcţia
cathartică sau eliberatoare de tensiune se manifesta prin recurgerea la injurii, bârfă,
defăimare, calomnie, denigrare. Pe de alta parte, a spune deschis ce crezi despre comportamentul
sau atitudinea unei persoane stresante, reprezinta o usurare, o descarcare. De asemenea, a povesti
cuiva despre necazurile, suferinţele, temerile personale reprezinta o reducere a tensiunii, functia
cathartica devenind astfel si funcţia terapeutică.
Alte perspective asupra funcţiilor limbajului vizează individul sau grupul. In privinta
individului mentionam:
a.- funcţia de integrare a acestuia în mediul său. Integrarea, indeosebi in mediul social nu se poate
realiza decat prin intermediul limbajului si a comunicarii. b.- funcţia de dezvăluire în faţa celorlalţi
şi de autodezvăluire. Prin limbaj ne facem cunoscuţi celorlalţi si adesea chiar si nouă înşine. c.-
functia valorizatoare prin care atragem atentia asupra punctelor noastre forte: posibilităţi, capacităţi,
aptitudini etc.
In privinta funcţiilor limbajului în cadrul grupului mentionam: a.- funcţia productivă, care permite
cooperarea în rezolvarea sarcinilor. b.-funcţia facilitatoare a coeziunii; comunicarea dă viaţă
grupului, îl menţine, in timp ce încetarea comunicării duce la „moartea” grupului. c.- funcţia
rezolutivă a problemelor grupului. d.- funcţia de valorizare a grupului. Formele limbajului sunt
urmatoarele: -limbajul interior si limbajul exterior. - Limbajul interior este utilizat
preponderent în derularea gândirii. Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Limbajul oral se
exprima sub forma monologului si dialogului. -Ca forma a limbajului exterior, mentionam si
forma particulara nonverbala – limbajul gesturilor.
2. Limbajul juridic Gandirea juridică este inseparabilă de limbaj. In fond, dreptul este o profesie a
cuvintelor prin intermediul cărora sunt formulate, fixate si transmise normele juridice, normele de
drept. Totalitatea termenilor utilizaţi în domeniul dreptului constituie universul discursului juridic.
Avantajul limbajului juridic specializat constă în eliminarea ambiguităţilor provenite din omonimia
şi polisenia termenilor din limbajul natural. O particularitate a limbajului juridic este abundenţa de
reguli, maxime şi adagii sau argumente formulate în limba latină. Maximele utilizate si ca reguli
juridice sunt scurte definiţii ale unor principii ce se aplică diferitelor tipuri de cazuri. Adagiile – (sg.
adagiu si nu adagio – compoziţie muzicală lentă) sunt forme generale concise uşor de reţinut, care
oferă o sugestie sau o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Utilizarea maximelor
sau adagiilor înlătură riscul alterării sensului originar prin traducerea în oricare dintre limbile de
circulatie folosite.
Câteva exemple: 1. „Idem est non esse et non probari”. „A nu proba (o fapta, o afirmaţie) este
acelaşi lucru cu a nu exista”. Altfel spus, orice afirmaţie trebuie însoţită de probe altfel, nu are
 relevanţă juridică. 2. „Error communis facit ius”. „Eroarea comună este creatoare de drept”. Ex.:
Numele greşit trecut în certificatul de naştere rămâne valid, persoana in cauza raportandu-se la orice
institutie sub numele inscris in act. 3. „Nemo censetur ignorare legem”. „Nimeni nu are voie să nu
cunoască legea” si implicit nu poate invoca necunoaşterea legii pentru a-şi justifica o faptă. 4.
„Nulla poena sine lege”. „Nicio pedeapsă fără lege”.Nimeni nu are voie să-şi facă singur dreptate
(cum îl taie capul, în afara legii). 5. „Nulla regula sine excepţione”. „Nici o regulă fără excepţie”.
Expresia vine din Dr. roman unde excepţia era un mijloc de aparare. 6. „Mala grammatica non vitiat
chartam”. „Gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic”.
3. Lacuna juridică
Lacuna juridică (a dreptului sau a legii) constă în lipsa, într-un sistem de drept, a unei norme care
să poată fi aplicată la un caz determinat. De asemenea, exista lacuna juridică si atunci când norma
este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nicio soluţie. Existenţa şi modul de complinire
(completare) a lacunelor in drept reprezinta una din temele centrale ale logicii juridice.
Lacunele juridice sunt inerente oricărui sistem de drept pentru că orice lege este o operă umană,
prin urmare va fi incertă, incompletă si limitată. Ea nu poate epuiza într-un simplu text totalitatea
situaţiilor sociale prezente şi cu atât mai puţin a celor viitoare care se pot crea între oameni.
Lacuna juridică este reglementată în Dreptul privat care, în esenţă spune ca „judecătorul are nu
numai libertatea de a umple lacuna ci şi obligaţia de a o face pentru că în caz contrar acesta se face
culpabil de denegare de dreptate (refuz de a soluţiona o cauză). Articolul 3 din Codul civil nu doar
semnalează existenţa lacunei juridice dar prevede şi obligativitatea rezolvării ei: „Judecătorul care
va refuza a judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare va
putea fi urmărit ca şi culpabil de denegare de dreptate”. El, judecatorul nu are decât puterea de a
umple o lacună individuală, de a rezolva un caz particular. Decizia sa nu creează precedente şi
nu poate ţine loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri asemănătoare
Tipuri de lacune juridice
1. Lacune veritabile si lacune false.
Lacuna veritabilă este cea care apare într-un context care nu oferă nici un fel de indiciu de
interpretare pentru soluţionarea cazului. Sunt situaţii în care o lege instituie acţiune dar nu îi
determină limitele sau condiţiile concrete în care ea trebuie să aibă loc.
Lacunele false sunt de trei feluri: a) lacună lingvistică; b) lacună ideologică (politică); c) lacună
creată de o lege desuetă.
a. Lacuna lingvistică apare când textul de lege are o formulare deficitară sau conţine expresii
incorecte din punct de vedere terminologic.
b. Lacuna ideologică, sau politică, apare în cazul schimbării de regim politic si implicit a ideologiei
dominante şi constă în conflictul dintre prevederile unora dintre legile vechi şi cele ale noului
sistem.
c. Lacuna creată de o lege intrată în desuetudine. Legea există şi aparent este valabilă dar
formularea ei este depăşită, este în discordanţă cu evoluţia, ştiinţei şi a societăţii în general şi
prevederile ei nu mai sunt operante.
2. Lacune intenţionate si lacune neintenţionate.
Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa legiuitorului; uneori din dorinţa de a oferi o
mai mare libertate judecătorului acesta trece peste reglementarea unor situaţii. Lacunele astfel
create sunt intenţionate, sunt constiente, deci create cu bună ştiinţă. Cele neintenţionate, sunt
independente de voinţa legiuitorului si se datorează mai degrabă limitelor acestuia, mai precis
incapacităţii sale de a prevedea unele situaţii.
3. Lacunele primare si lacunele secundare. Lacunele primare exista deja în momentul apariţiei
normei. Lacunele secundare apar ulterior, datorită progresului tehnic sau ca urmare a schimbării
sistemului social.
4. Lacune în lege şi lacune în drept. Într-un sistem evoluat de drept nu ar trebui să existe lacune.
Lacuna care apare în lege , in principiu, poate fi rezolvată prin apelul la principiile dreptului. Unele
situaţii însă nu pot fi soluţionate nici în acest fel, însuşi dreptul şi principiile sale fiind un sistem în
continuă evoluţie şi într-o continuă adaptare la evoluţia societăţii.
5. Lacune critice si lacune diacritice. Lacuna critică consta in imposibilitatea de evaluare a unui
comportament menţionat într-o normă. Lacunele critice pot fi „A parte obiecti”, când ţinând seamă
 de prevederile legii nu putem stabili dacă un comportament se înscrie sau nu în acestea şi „A parte
subiecti” , când nu putem identifica subiecţii cărora li se adresează norma. Lacuna diacritică apare
în situaţia în care sancţiunea prevăzută de normă nu este clară, astfel apărând imposibilitatea de a
soluţiona un caz sau de a lua o decizie chiar dacă subiecţii sau comportamenteler vizate se pot
identifica.
6. Lacune de cunoaştere. Acestea pot surveni în doua ipostaze: Prima ipostază este cea in care
modul de soluţionare nu este prevăzut de lege sau cand există mai multe soluţii pentru un caz dar nu
sunt menţionate criteriile de alegere a soluţiei în speţă si de eliminare a celorlalte opţiuni. A doua
ipostază este cea in care există un defect de sistem care presupune:
a) lipsa informaţiei factuale ce nu permite determinarea cu certitudine a faptelor şi încadrarea lor în
normă sau
b) indeterminarea semantică, atunci cand termenii sunt prea generali sau expresii lingvistice sunt
imprecise, situatie care lasă deschise mai multe opţiuni.
7. Lacune provizorii. Lacunele privizorii sunt create de legiuitor prin trimiterile la o reglementare
ulterioară ,de completare, ( „legea în alb”). De regulă se precizează şi un termen în care legea de
completare trebuie să apară, dar acesta adeseori nu este respectat.
8. Lacuna tehnică. Aceasta apare când legiuitorul prevede sau statuează o normă generală fără a
preciza şi condiţiile concrete în care aceasta se va aplica. De ex.: se prevede restituirea unor drepturi
băneşti (fără a se specifica cine le va face, în ce cuantum, de la ce dată etc.).
4.
5.
6. 4. Lacuna și antinomie
Lacuna nu trebuie confundata cu antinomia. Dacă lacuna constă în lipsa unei reglementări privitoare
la un caz determinat, antinomia este o incompatibilitate, un conflict între doua norme care se bat cap
în cap şi constă în dificultatea de a alege o soluţie din doua sau uneori mai multe soluţii
contradictorii. Situaţia de antinomie, de conflict a legilor numită de catre unii autori şi lacună logică
a dreptului de către unii autori poate fi rezolvată prin doua metode:
1. În cazul unei diferenţe ierarhice a normelor, de ex.: între o normă constituţională şi o normă
ordinară se aplică legea situată pe o poziţie superioară în ierarhie, conform principiului Lex superior
derogat lex inferiori.
2. În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic se aplică ultima lege conform principiului Lex
posterior derogat lex anteriori.
Pentru ca o antinomie să fie perfectă şi să genereze o lacună logică este necesar ca doua norme
(legi) să fie promulgate în aceeaşi zi, să se afle pe acelaşi nivel ierarhic, iar contradicţia să privească
aceeaşi acţiune şi acelaşi subiect în aceleaşi circumstanţe. Ori acest lucru este un incident pe cât de
regretabil pe atat de rar într-un sistem de drept naţional. În dreptul privat internaţional însă există
numeroase cazuri de antinomii întrucât avem de a face nu cu unul ci cu doua sau cu mai multe
sisteme juridice la care cele doua reguli sunt inaplicabile. Când rezolvarea antinomiei nu este
posibilă sau aparent irezolvabilă, se creează literalmente o lacună în drept. In practică se pot intalni
cateva tipuri de antinomii, si anume:
1. Situaţia în care doua norme de drept care trebuie aplicate la aceeaşi relaţie juridică sunt simultan
inaplicabile. De exemplu: căsătoria sau adopţia unor persoane de naţionalitate diferită, când
legiuitorii din cele doua ţări au prevăzut soluţii divergente în această situaţie.
2. Situaţia în care legea naţională contravine ordinii publice internaţionale. In acest sens se pot
vedea numeroase cauze trimise la Curtea Europeana a drepturilor Omului.
3. Situaţia în care este imposibil să aplicăm simultan două norme aşa cum sunt ele enunţate. Aici
este vorba de o antinomie de interpretare care poate dispărea dacă se recurge la altă tehnică de
interpretare ce poate releva semnificaţii care nu apar în textul legii.
În concluzie, de cele mai multe ori antinomiile pot fi rezolvate printr-o tehnică de interpretare (de
ex.: apelul la interpretarea extensivă, apelul la spiritul legii, apelul la spiritul epocii, apelul la
intenţiile legiuitorului, dar validitatea acestei rezolvări este relativă şi nu de putine ori va sta sub
semnul intrebarii.

7. 6. Interpretarea logică a legilor

 Obligaţia judecătorului de a complini o lacună juridică nu presupune, in mod necesar ca la soluţia
dată să se ajungă prin metode logice. Soluţia poate fi adoptată şi prin recurgerea la metode intuitive,
dar necesitatea de a-şi motiva decizia impune de cele mai multe ori utilizarea unor procedee logice
de demonstrare a valabilităţii raţionamentului judiciar. Acest aspect aduce în mod ferm în prim plan
cerinţa interpretării logice a legilor. Noţiunea de interpretare semnifică evidenţierea sensului
termenilor cuprinşi în actele juridice în general şi înlege în special.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
7.Metode de interpretare a legiilor În domeniul interpretării legilor se folosesc doua tipuri de
metode: I. Interpretarea ordinară când legea este obscură sau ambiguă.
II. Interpretarea extensivă când legea e lacunară.
I. Interpretarea ordinară se sprijină pe doua metode – metoda gramaticală şi metoda logică. -
Metoda gramaticală presupune trei etape: a) analiza sintactică şi morfologică a propoziţiei din textul
de lege; b) determinarea sensului gramatical al frazelor sau cauzelor;
c) analiza înţelesului etimologic al noţiunii.
Metoda logică de interpretare a legii foloseşte metode specifice logicii juridice, limitele acestora
fiind determinate de fiecare ramură de drept.
Regulile de interpretare logică
1. Interpretarea logică directă – aceasta face trimitere la însuşi textul legii, analiza sprijinindu-
se pe operaţiuni logice. Regulile de interpretare logică directă derivând chiar din termenii
întrebuinţaţi de către legiuitor sunt următoarele:
a) O regulă principală a interpretării sensului propriu şi direct al termenilor – regula „a proprio
sensu”.
b) Reguli accesorii privind posibilitatea de a înţelege aceşti termeni într-un sens larg (lato sensu)
sau într-un sens restrâns (stricto sensu).
De aceste doua reguli pot fi legate cele doua argumente juridice cunoscute sub numele de „A
generali sensu” (considerarea termenilor în sensul lor larg, general) si „A ratione legis stricta” ,
adică interpretarea strictă legată de înţelesul oferit de textul legii. Interpretarea strictă sau restrictivă
se utilizează în principal în domeniul dreptului penal.
2. Interpretarea logică semidirectă
Regulile acestui tip de interpretare pornesc tot de la legea care este interpretată, dar nu se limitează
la text, ci se extind la structura capitolului de lege sau a materiei tratate.
Cele mai frecvent utilizate reguli de acest tip sunt:
a. „Pro subjecta materia” , care recomandă folosirea sensului termenilor aşa cum este dat în cadrul
respectivei ramuri de drept.
b. „A topica” – regulă care presupune analiza succesiunii alineatelor, verbelor sau frazelor
căutându-se semnificaţia unui termen prin analiza locului acestuia în cadrul structurii textului.
Această regulă este asemănătoare cu interpretarea gramaticală.
c. „A rubrica” este regula care pleacă de la presupunerea că titlul unui paragraf, secţiune, capitol
poate oferi indicii cu privire la intenţia legiuitorului şi prin urmare, interpretarea ţine cont de
acestea.
3. Interpretarea indirectă recurge, în principiu, la surse exterioare legii. Cele mai folosite reguli
în acest caz sunt:
a) căutarea argumentelor în lucrărilor preparatorii. Ex.: dezbaterile parlamentare din cadrul
procesului de adoptare a legii sau expunerea de motive care însoţeşte unele acte normative;
b) regula autorităţii care trimite la doctrină sau soluţiile date de jurisprudenţă pornindu-se de la
presupunerea că somităţile în materie sunt cele mai în măsură să desprindă înţelesul cel mai potrivit
al legii.
4. Interpretarea semiindirectă
Regulile acestui tip de interpretare fie trimit la o lege asemănătoare, fie încearcă să desprindă un
sens logic sau un principiu diriguitor de la care se poate pleca în desprinderea sensului prevederii
respective. Cele mai frecvente reguli de acest fel sunt:
a) regula utilităţii logice, care, în cazul existenţei a două sau mai multe posibilităţi de interpretare
trimite la sensul cel mai practic în conformitate cu scopul legii.
b) regula tendinţei „in favore” sau „in odio” a legii care prevede că o interpretare care conduce la
consecinţe favorabile pentru inculpat, va fi prferata uneia care duce la agravarea situaţiei sale.
Aceasta este utilizată cu precădere în dreptul penal.
c) regula identităţii de raţiune juridica -„a simili ad simile”- care recomandă folosirea soluţiilor
preconizate de legiuitor într-un caz similar în cadrul aceleiaşi ramuri de drept.
Această regulă este cunoscută şi sub denumirea de analogie sau raţionament analogic.
d) regula „a fortiori ratione” care extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut considerând că
motivele avute în vedere la stabilirea acestei norme se regăsesc cu tărie în cazul nou apărut.
II. Interpretarea extensivă se foloseşte în cazul în care legea este lacunară şi presupune metode
similare cu cele utilizate în cazul interpretării semiindirecte.
Regulile specifice interpretării extensive sunt:
a) interpretarea „a sensu legis” (în care se caută înţelesul legii).
b) interpretarea „ab intentione legis”, întânită şi sub formula „a scopo legis”, aceasta cautand să
desprindă intenţia legiuitorul atât din analiza lucrărilor preparatorii cât şi a dezbaterilor
parlamentare ocazionate de promulgarea legii.
c) regula „ab ocasione legis” care trimite la ocazia cu care a fost emisă o lege (ex.: când un
eveniment istoric a determinat legiuitorul să elaboreze prevederile respective).
d) regula „a ratione legis” care ne ajută să desprindem un motiv (o raţiune pentru care ...) din însuşi
textul legii pe care apoi îl putem folosi pentru complinirea lacunei.
e) regula „ab efficacitate legis” care conduce la varianta de interpretare care conferă legii un efect.
f) regula „ab utilitate legis” care permite sau facilitează interpretarea cea mai utilă
g) regula de interpretare „ab absurdum”(ab absurdo sensu) este similară cu procedeul cunoscut în
matematică sub denumirea de reducere la absurd şi constă în stabilirea adevărului tezei de
demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice.
Regula „ab absurdum” presupune doua operaţii:
1) admiterea că teza şi implicit teza sau soluţia contrară, ar fi adevărate.
2) dovedirea falsităţii tezei (soluţiei) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.
În acest mod, din falsitatea unei judecăţi, decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare
acesteia.Plecând de la doua teze contradictorii, acest procedeu determină obţinerea din teza
presupus adevărată a unor consecinţe false de unde, prin raţionament „a contrario” se ajunge la
considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată. Regula „ab absurdum” se foloseşte în problemele
controversate pentru combaterea altor argumente ce se invocă în sprijinul opiniei contrare.
Argumente utilizate în interpretarea extensivă Argumentul „a contrario sensu” sau „per a contrario”
este bazat pe una dintre legile fundamentale ale logicii -cea a terţiului exclus-, care spune că dintre
doua noţiuni care se neagă reciproc (contradictorii), numai una este adevărată, cealaltă este falsă, a
treia posibilitate nu există. În conformitate cu această lege sau principiu al logicii, ori de câte ori un
text de lege prevede un anumit lucru, implicit el neagă contrariul. Valoarea acestui argument -a
contrario sensu sau per a contrario- este totuşi relativă întrucât nu întotdeauna tăcerea legii – spre
exemplu – poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
Argumentul „per a contrario” impune cel puţin doua reguli – îndeosebi în materia probatoriului
care însă funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi
participanţii la proces.Acestea sunt:
1) Un mijloc de probă nu poate dovedi că un eveniment a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut
loc.
2) Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească, acelaşi lucru
despre, acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.
Acceptarea unui argument probatoriu sau mijloc de probă exclude acceptarea mijlocului de probă
opus. Un justiţiabil nu poate avansa, într-o situaţie dată, un argument de probă şi, cu acelaşi prilej, şi
 opusul său, privind acelaşi mijloc de probă. Argumentul „a fortiori ratione” - al raţiuni superioare
mai puternice. Acest argument extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea în situaţia în
care motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu mai multă tărie în
respectivul caz. De ex.: dacă într-un parc public este interzis a se călca pe iarbă cu atât mai mult
este interzis a se parca autoturisme, săpa gropi, rupe flori sau tăia copaci. Chiar dacă aceste cazuri
nu sunt expres prevăzute de lege ele se pot incrimina prin extinderea prevederilor normei care
interzice călcarea ierbii. În aceasta constă practic argumentul „a fortiori ratione” - el implicând
compararea a două situaţii de tarii diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea
mai tare. În acelaşi sens, dacă instanţa este dispusă să accepte declaraţia unui martor oarecare, cu
atât mai mult ea trebuie să accepte declaraţia expertului, deoarece ea este mai puternică (a se vedea
relaţia dintre mărturie si profesiunea martorului).

6. 8.Criterii logice de utilizare a regulilor de interpretare a legilor

1. Un prim criteriu este cel conform căruia norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se
aplice şi nu în sensul înlăturării aplicării ei, în fond normele juridice sunt create pentru a fi aplicate
altfel nu-şi au rostul.
2. Un al doilea criteriu, cunoscut sub formularea „acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să
distingem” se referă la faptul că interpretul unui text de lege conceput în termeni generali nu are
voie să-i restrângă aplicaţia şi nici să creeze distincţii în cadrul unei norme juridice pentru a
soluţiona diferenţiat sau preferenţial unele situaţii.
3. Un alt criteriu, potrivit caruia „excepţiile sunt de strictă interpretare”, spune ca textele de excepţie
trebuie să-şi găsească aplicare exclusiv la situaţiile care se referă neputând fi extinse şi la alte
ipoteze sau cazuri.
Un caz particular al acestei reguli îl constituie interpretarea legii speciale în raport cu legea
generală. În acest caz legea specială constituie excepţia iar legea generală, regula. Cel mai adesea,
raportul lege generală – lege specială se instituie între doua acte normative de aceeaşi valoare
juridica - doua legi, doua hotărâri de guvern etc.- şi chiar în cadrul aceluiaşi act normativ, între
normele de principiu si normele de excepţie. Rezolvarea problemei raportului dintre legea generala
si legea specială se face conform următoarelor reguli:
- legea specială derogă (se abate) de la legea generală;
- legea generală nu derogă de la cea specială.
Termenii de general sau special sunt relativi în acest context în sensul că raportul general - special
se realizează prin comparaţie ca operaţie logică. O dispoziţie poate fi considerată specială în raport
cu o altă dispoziţie cu o aplicare mai largă, dar în acelaşi timp, poate fi şi o normă generală faţă de o
dispoziţie cu o sferă de aplicare mai restrânsă.

9.Construcțiile juridice. Conceptele de construct juridic, prezumţie şi ficţiune.

Construcţia juridică este un procedeu logic complex care are drept scop să ofere o configurare
logică, sintetică şi consistentă soluţiilor legale. Construcţiile apar ca nişte idei generale în drept
capabile să-şi exprime şi explice propria logică interioară. Întrucât se produc în planul mental al
conceptelor denumirea lor corectă este de „constructe”; de ex.: conceptele de drept subiectiv, stat,
patrimoniu sunt constructe. Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu care au legătură
constructele juridice se transformă adesea în instituţii juridice. Funcţia constructelor este aceea de a
induce un element de coerenţă logică în complexul de reglementări juridice.
- De ex.: în cazul instituţiei transmisiunii succesorale constructul juridic ce leagă între ele diferitele
elemente ale acestor instituţii o constituie ideea potrivit căreia „eredele (moştenitorul) chemat la
succesiune continuă persoana defunctului”.
Constructul uzează de procedeul artificial al ficţiunii spre a oferi un principiu explicativ pentru
variate reguli ce se pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la realizarea finalităţilor
urmărite de legiuitor.
Cele mai utilizate procedee de realizare a constructelor juridice sunt prezumţiile şi ficţiunile.
 În esenţă prezumţia constă în transformarea unei probabilităţi într-o certitudine. Prezumţia este un
artificiu nu o forţare sau o deformare a realităţii şi are un rol atât economic cât şi de stabilitate
juridică. De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează prezumţia este stabilită pe baze
ştiinţifice sau pe evidenţe factuale. De aici şi deosebirea între procedeul prezumţiei şi cel al
ficţiunii. În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii pe când în cazul ficţiunilor
avem de a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor reale, în scopul atingerii unor obiective
de politică legislativă.
7.
8.
9. 10 Fundamentarea adevărului juridic În general fundamentarea (întemeierea) este operaţia logică
prin care se indică temeiul aserţiunilor sau afirmaţiilor făcute.
Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune pe baza
unui procedeu logic valid.
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstraţia şi argumentarea.
Delimitarea între ele se face după criteriul valorii cognitive a premiselor. Astfel:
- Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită evidenţei lor intuitive;
- Argumentarea se întemeiază pe opinii care pot fi doar premise probabile dar care sunt acceptate de
către toţi;
- Demonstraţia ţine doar de logica formală, fiind alcătuită în întregime din lanţuri de silogisme;
Argumentarea recurge la logica informală şi retorică.
- Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă;
- Argumentarea poate fi convingătoare (puternică) sau mai puţin convingătoare (slabă).
-Demonstraţia este utilizată atunci când textul legii în care se încadrează faptele este cunoscut.
Argumentaţia este folosită în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din această cauză, în argumentaţie
punctul de plecare trebuie să fie admis de auditoriul care urmează a fi convins.
Şi demonstraţia şi argumentarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal al unei aserţiuni cât şi
pentru a proba un adevăr faptic.
De ex.: Avem de a face cu o demonstraţie atunci când procurorul aduce drept probă o pată de sânge
care poate fi atribuită acuzatului cu ajutorul analizei ADN după cum, avem în faţă o argumentare
atunci când acelaşi procuror arată că acuzatul s-a aflat în apropierea locului în care a fost găsită
victima omorului; că a ameninţat-o pe aceasta de mai multe ori cu moartea iar hainele cu care
acuzatul a fost îmbrăcat (şi care ar fi putut fi pătate cu sânge) au dispărut.
Argumente irelevante pentru fundamentarea adevărului juridic de nevăzut.
1. Argumentul la persoană se face referire la calităţile personale -integritate, respectabilitate ale
inculpatului.
2. Argumentul autorităţii se face apel la competenţa şi poziţia oficială a persoanei.
3. Argumentul prin apelul la opinia poporului la pasiunile, prejudecăţile şi sentimentele acestuia.
4. Argumentul prin apelul la milă in care se invocă starea de boală, sărăcie etc. a inculpatului.
5. Argumentul prin apelul la modestie se face apel la ideea de modestie; în raport cu o persoană cu
autoritate sau funcţie publică (similar cu argumentul autorităţii).
6. Argumentul prin apelul de ignoranţă, in care se încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă
din capul locului pentru că ea aparţine unui ignorant.
7. Argumentul prin flatarea vanităţii constand în încercarea de a obţine adeziunea interlocutorului
(judecătorul sau martorul advers) prin flatarea acestuia.
Ex.: „am încredere în inteligenţa şi experienţa dvs. şi cred că veţi fi de acord să …..”
8. Argumentul bastonului constă în încercarea de a impune o idee prin ameninţări şi represalii.

10. 11.Posibile argum. irelevante pt fundam. adevărului juridic

În general fundamentarea (întemeierea) este operaţia logică prin care se indică temeiul aserţiunilor
sau afirmaţiilor făcute. Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva
o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid. Cele mai importante forme ale fundamentării sunt
demonstraţia şi argumentarea. Delimitarea între ele se face după criteriul valorii cognitive a
premiselor. Astfel: - Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită
evidenţei lor intuitive;
- Argumentarea se întemeiază pe opinii care pot fi doar premise probabile dar care sunt acceptate de
către toţi;
- Demonstraţia ţine doar de logica formală, fiind alcătuită în întregime din lanţuri de silogisme;
Argumentarea recurge la logica informală şi retorică.
- Demonstraţia poate fi corectă sau incorectă;
- Argumentarea poate fi convingătoare (puternică) sau mai puţin convingătoare (slabă).
-Demonstraţia este utilizată atunci când textul legii în care se încadrează faptele este cunoscut.
Argumentaţia este folosită în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din această cauză, în argumentaţie
punctul de plecare trebuie să fie admis de auditoriul care urmează a fi convins.
Şi demonstraţia şi argumentarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal al unei aserţiuni cât şi
pentru a proba un adevăr faptic. De ex.: Avem de a face cu o demonstraţie atunci când procurorul
aduce drept probă o pată de sânge care poate fi atribuită acuzatului cu ajutorul analizei ADN după
cum, avem în faţă o argumentare atunci când acelaşi procuror arată că acuzatul s-a aflat în
apropierea locului în care a fost găsită victima omorului; că a ameninţat-o pe aceasta de mai multe
ori cu moartea iar hainele cu care acuzatul a fost îmbrăcat (şi care ar fi putut fi pătate cu sânge) au
dispărut.
Argumente irelevante pentru fundamentarea adevărului juridic de nevăzut.
1. Argumentul la persoană se face referire la calităţile personale -integritate, respectabilitate ale
inculpatului.
2. Argumentul autorităţii se face apel la competenţa şi poziţia oficială a persoanei.
3. Argumentul prin apelul la opinia poporului la pasiunile, prejudecăţile şi sentimentele acestuia.
4. Argumentul prin apelul la milă in care se invocă starea de boală, sărăcie etc. a inculpatului.
5. Argumentul prin apelul la modestie se face apel la ideea de modestie; în raport cu o persoană cu
autoritate sau funcţie publică (similar cu argumentul autorităţii).
6. Argumentul prin apelul de ignoranţă, in care se încearcă acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă
din capul locului pentru că ea aparţine unui ignorant.
7. Argumentul prin flatarea vanităţii constand în încercarea de a obţine adeziunea interlocutorului
(judecătorul sau martorul advers) prin flatarea acestuia. Ex.: „am încredere în inteligenţa şi
experienţa dvs. şi cred că veţi fi de acord să …..”
8. Argumentul bastonului constă în încercarea de a impune o idee prin ameninţări şi represalii.

12 Întrebările utilizate în domeniul dreptului (tipuri, forme) Tipuri clasice de întrebări

Diversitatea largă a întrebărilor si necesitatea utilizării lor adecvate impune un efort de clasificare a
acestora.
A. Un prim criteriu este tipul de solicitare introdus de întrebările în sine. In functie de acesta,
intrebarile pot fi: a) decizionale si b) completive. Acestea pot fi deschise sau închise.
a. Prin întrebări decizionale se solicită respondentului să aleagă un răspuns din două sau mai multe
care sunt oferite prin însăsi construcţia întrebării si care sunt exclusive unul faţă de altul.
b. Întrebările completive Prin întrebări completive se solicită informaţii care permit completarea
unor lacune de cunoastere referitoare la o anumită situaţie, persoană, fenomen etc.
Lacuna a cărei completare se urmăreste este sugerată oarecum în însăsi configurarea întrebării care
se pune respondentului. Ex.: „ce poţi să-mi spui despre …?”; „ce părere aveţi despre …?”; „ce stiţi
despre ce s-a întâmplat în …..,sau la ….?”.
Întrebările completive pot fi: a) Deschise care nu sugerează vreun răspuns, listă de răspunsuri, o
schemă de răspuns posibilă (nu este foarte clar ce se cere si cum ar trebui să se răspunsă) astfel că
respondentul are dificultăţi în a formula răspunsuri clare, precise, satisfăcătoare.
b) Închise care conţin sau măcar sugerează posibilităţile de răspuns.
Acestea seamănă cu întrebările decizionale simple sau plurale exclusive sau neexclusive la care
respondentul trebuie să opteze pentru variantele pe care le consideră adevărate.
B. Un alt criteriu de clasificare a întrebărilor îl reprezintă particula interogativă utilizată în
construcţia însăsi a întrebării : (ce, cine, când, unde etc.) după care diferenţiem întrebări referitoare
la: evenimente, persoane, timp, locuri, moduri, scopuri, motivaţii etc.
 C. După datul întrebării avem întrebări normative, factuale – prin care se solicită informaţii
concrete
D. După domeniu: a) întrebări cu domeniu vid (aberante, inconsistente, fanteziste) la care nu se
poate, e necesar (e inutil) a se răspunde. Ex.: „d-ta crezi că eu mă hrănesc cu aer?”; „d-ta crezi că
toată lumea e proastă numai d-ta destept?”.
b) întrebări cu domeniu nevid (concret) se referă la orice domeniu concret.
E. După contextul în care sunt formulate:
a) proprii contextului stiinţific; acestea sunt sunt întâlnite în situaţia lacunelor de informare
(cunoastere) instituţională (ex.: cercetători, oameni de stiinţă), cotidiană, orice persoană care doreste
să afle ceva despre o situaţie concretă de viaţă.
b) proprii contextului didactic; acestea sunt intrebarile specifice mediului scolar si universitar., de
ex.: întrebări test, ajutătoare, pregătitoare, încuietoare, capcană, indirecte. Ele pot fi completive sau
decizionale si pot fi organizate în forma unor teste grilă, extemporale, teze, lucrări de control sau
clasica „ascultare” la clasă.
Tipuri de întrebări folosite in drept
Intrebarile folosite in drept, se înscriu pe o paletă largă si întrunesc trăsături specifice celor utilizate
atât în context stiinţific cât si în context didactic. Situaţiile din cadrul activităţii juridice, care
necesită întrebări sunt: anchetele, interogatoriile, audierile, biodetecţia judiciară, iar
persoanele îndrituite să le formuleze sunt: anchetatorul, procurorul, avocatul, judecătorul,
specialistul în biodetecţie.
Cea mai generală clasificare a întrebărilor din domeniul dreptului cuprinde întrebările prealabile si
întrebările privind faptele. Întrebările prealabile se adresează suspectului, învinuitului (inculpatului)
sau martorilor si se referă la a) date personale (nume, prenume, cetăţenie, starea civilă, data si
locul nasterii, antecedente penale etc.) sau b) la fondul cauzei (dacă îl cunoaste pe inculpat, suspect
etc., de când, dacă este rudă cu acesta, dacă îi cunoaste activitatea etc.).
Întrebările privind faptele trebuie analizate în raport cu:
- poziţia respondentului în respectivul context juridic (reclamant, pârât, martor, inculpat etc.);
- starea psihică a respondentului; - nivelul cultural al respondentului;
- poziţia celui care formulează sau adresează întrebări (anchetator, procuror, judecător etc.);
- etapa juridică în curs (anchetă, audiere, interogatoriu); - scopul urmărit prin respectivele întrebări.
Alte întrebări utilizate în activitatea juridică: de sprijin, de completare, de precizare, de control, de
detaliu, ajutătoare, neutre, critice.
Exigenţe în formularea si adresarea întrebărilor specifice dreptului. Intrebarile specifice dreptului
impun o serie de rigori si exigente care sunt expuse in cele ce urmeaza:
1) Intrebarile trebuie sa fie: concise, clare, precise;
2) Ele trebuie sa fie accesibile respondentului adica adaptate capacitatilor sale de intelegere;
3) Intrebarile nu trebuie sa contina elemente de intimidare;
4) Trebuie sa fie neutre sub aspectul sugerării de răspunsuri;
5) Trebuie sa fie neutre sub aspectul încărcăturii emoţionale care ar putea fi transferată de la cel ce
întreabă la respondent: furie, nervozitate, nemulţumire;
6) Intrebarile nu trebuie să sugereze explicit sau implicit respondentului promisiuni ce nu pot fi
respectate.
13. Tipuri de răspunsuri la întrebările utilizate în drept Raspunsurile obtinute la intrebari, indiferent
de natura sau contextul in care se utilizeaza se inscriu intr-o vasta tipologie care ofera un camp
generos de analiza oricarei abordari din perspectiva logica. Astfel raspunsurile pot fi:
-Răspunsuri adevărate sau false -Răspunsuri adecvate sau inadecvate
-Răspunsuri complete sau incomplete (parţiale)
-Răspunsuri directe (explicite) sau indirecte (implicite)
-Răspunsuri consistente sau inconsistente -Răspunsuri simple (monosilabice) sau supraîncărcate