Joseph Delaney

Cronicile Wardstone

VOLUMELE 1-11
 Cuprins
UCENICUL VRACIULUI...................................................... 2
BLESTEMUL VRACIULUI ............................................... 273
SECRETUL VRACIULUI ................................................. 624
BĂTĂLIA VRACIULUI .................................................... 992
GRESEALA VRACIULUI ...............................................1390
SACRIFICIUL VRACIULUI ............................................1757
COSMARUL VRACIULUI ..............................................2048
DESTINUL VRACIULUI ................................................2372
ALIATA VRACIULUI: EU SUNT GRIMALKIN ................2677
SANGELE VRACIULUI .................................................2965
POVESTEA LUI SLITHER ............................................3278
 JOSEPH DELANEY
UCENICUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 01

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚ URILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS NICIUN
SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.
 CAPITOLUL 01
UN AL ȘAPTELEA FIU
Când sosi Vraciul, lumina zilei deja începuse să
scadă. Fusese o zi lungă, obositoare şi mă
pregăteam să mă aşez la masă.
— Eşti sigur că e un al şaptelea fiu? Întrebă el,
uitându-se în jos la mine şi clătinând din cap
neîncrezător. Tata dădu din cap, încuviinţând.
— Şi dumneata eşti tot un al şaptelea fiu?
Tata dădu din nou din cap şi începu să bată din
picior a nerăbdare, împroşcându-mi pantalonii
cu stropi de noroi brun şi de bălegar. Picurii de
ploaie i se scurgeau de pe cozorocul tichiei. Ploua
de mai bine de o lună. Nu dăduse încă frunza,
dar primăvara venise de mult.
Tata era fermier, şi tatăl lui fusese tot fermier,
iar regula de căpetenie a conducerii unei ferme
este s-o păstrezi întreagă. N-ai voie s-o împărţi
între copiii tăi; cu fiecare generaţie, ar deveni din
ce în ce mai mică, până ce n-ar mai rămâne
nimic. De aceea tatăl îi lasă moştenire ferma
fiului mai mare. Apoi le găseşte câte o slujbă
celorlalţi. Dacă se poate, încearcă să găsească
pentru fiecare câte o altă meserie.
Pentru asta, are nevoie să se roage în stânga
şi-n dreapta, pe la toţi meşterii. Fierăria din
partea locului este una dintre soluţii, mai ales
dacă ferma capului familiei este mare şi îi
procură destul de lucru fierarului. Atunci se prea
poate ca fierarul să-i primească odrasla în
ucenicie, dar asta nu înseamnă decât că un fiu
este rostuit.
Eu eram cel de-ai şaptelea şi, până la mine, se
părea că tata îşi epuizase toate resursele. Era
atât de disperat, încât încerca să-l convingă pe
Vraci să mă primească la el în ucenicie. Sau, cel
puţin, aşa am crezut eu atunci. Ar fi trebuit să
ghicesc că mama era în spatele întregii afaceri.
Ea era în spatele multor lucruri. Cu mult înainte
de a mă fi născut eu, cu banii ei se cumpărase
ferma noastră. Altminteri cum şi-ar fi permis o
fermă un al şaptelea fiu? Iar mama nu era din
Comitat. Venise dintr-o ţară îndepărtată, de
peste mare. Mulţi n-ar fi putut spune, dar
uneori, dacă ascultai cu atenţie, observai o
uşoară deosebire în modul în care pronunţa ea
unele cuvinte.
Totuşi, să nu vă închipuiţi că am fost vândut ca
sclav sau ceva de soiul ăsta. Oricum nu-mi
plăcea munca la fermă, iar ceea ce ei numeau
„oraş” era puţin mai răsărit decât un sat, într-un
cotlon uitat de Dumnezeu. Cu siguranţă nu era
un loc în care aş fi vrut să-mi petrec tot restul
zilelor. Aşadar, într-un fel, chiar îmi surâdea
ideea să mă fac vraci; era mult mai interesant
decât mulsul vacilor şi împrăştiatul bălegarului.
E drept că mă şi neliniştea, pentru că era o
îndeletnicire înfricoşătoare. Urma să învăţ cum
să apăr fermele şi satele de creaturile care se
ivesc şi atacă noaptea. Să am de-a face cu
stafiile, cu duhurile rele şi cu tot soiul de monştri
– asta avea să însemne pentru mine munca de zi
cu zi. Cu asta se ocupa Vraciul, iar eu urma să
fiu ucenicul său.
— Câţi ani are? Întrebă Vraciul.
— Împlineşte treisprezece, acuma în august.
— Cam pirpiriu pentru vârsta lui. Ştie să
citească şi să scrie?

— Da, domnule, răspunse tata. Ştie şi una şi

alta, şi mai ştie şi greaca. L-a învăţat maică-sa şi
a vorbit-o aproape mai înainte să plece pe
picioare.
Vraciul dădu din cap şi se uită înapoi, spre
poteca noroioasă de la poartă până la casă, de
parcă asculta ceva. Apoi ridică din umeri.
— E o viaţă destul de grea şi pentru un om în
toată firea, darămite pentru un copil, zise el.
Crezi că e potrivit?
— E rezistent şi o să fie cât mine când o să
crească mare, zise tata, îndreptându-şi spatele şi
arătându-se în toată înălţimea sa. Făcând
aceasta, creştetul capului său ajunse aproape în
dreptul bărbiei Vraciului.
Deodată, Vraciul zâmbi. Era ultimul lucru la
care mă aşteptam. Avea o faţă mare, care arăta
de parcă fusese cioplită în piatră. Până în clipa
aceea, îl socotisem puţin cam fioros. Pelerina lui
lungă şi neagră, cu glugă, îl făcea să semene cu
un preot, dar când se uita drept în ochii tăi,
expresia lui încruntată te ducea cu gândul mai
curând la un călău care te cântărea din priviri
pentru frânghia spânzurătorii.
Părul care îi ieşea de sub marginea glugii
semăna cu barba, care era sură, însă
sprâncenele îi erau negre şi foarte stufoase. Câte
un mic smoc de păr negru îi răsărea şi din nări,
iar ochii îi erau verzi, la fel ca ai mei.
Atunci am mai observat ceva la el. Avea un toiag
lung. Fireşte, toiagul îl văzusem de cum
dădusem cu ochii de el, dar ceea ce nu băgasem
de seamă până în clipa aceea era faptul că îl
ţinea în mâna stângă.
Asta însemna că era stângaci, ca şi mine?
Era o trăsătură care îmi dăduse nesfârşite bătăi
de cap la şcoala din sat. Îl chemaseră până şi pe
preotul parohiei să se uite la mine şi acesta
clătinase tot timpul din cap şi îmi zisese că
trebuie să mă dezvăţ, până nu e prea târziu. Nu
ştiam ce voia să spună. Niciunul dintre fraţii mei
nu era stângaci, nici tatăl meu. Mama era totuşi
stângace, dar asta nu părea s-o încurce în vreun
fel, aşa că, atunci când învăţătorul m-a
ameninţat că o să mă bată până m-oi dezbăra
şi-o să-mi lege condeiul de mâna dreaptă, ea m-a
retras de la şcoală şi, din ziua aceea, am luat
lecţii acasă.
— Cât ceri ca să-l iei? Întrebă tata,
întrerupându-mi şirul gândurilor.
Trecuserăm la afacerea propriu-zisă.
— Două guinee pentru o lună de încercare.
Dacă e potrivit pentru meseria asta, o să mă
întorc în toamnă şi îmi mai dai zece. Dacă nu,
poţi să ţi-l iei înapoi şi atunci îmi mai dai doar o
guinee, pentru osteneala mea.
Tata încuviinţă iarăşi cu un semn din cap şi
târgul se încheie. Am intrat în hambar, unde
guineele i-au fost numărate străinului, dar cei
doi bărbaţi nu şi-au strâns mâinile. Nimeni nu
voia să atingă un vraci. Tata era un om curajos şi
doar pentru că stătea la mai puţin de şase
picioare distanţă de unul.
— Am ceva treabă prin împrejurimi, zise
Vraciul, dar o să mă întorc după băiat când se
crapă de ziuă. Ai grijă să fie gata. Nu-mi place să
aştept.
După ce a plecat, tata m-a bătut cu palma pe
umăr.
— De acum începe o nouă viaţă pentru tine,
fiule, mi-a zis el. Du-te şi te spală. Ai terminat-o
cu treburile fermei.

Când am intrat în bucătărie, fratele meu Jack

stătea cu braţul petrecut pe după mijlocul
nevestei sale, Ellie, iar ea îi zâmbea, privindu-l în
ochi.
Îmi place mult de Ellie. Este sufletistă şi
prietenoasă într-un fel care te face să simţi că
într-adevăr îi pasă de tine. Mama spune că,
luând-o de nevastă pe Ellie, Jack a făcut un
lucru bun, pentru că ea îl ajuta să fie mai puţin
repezit.
Jack este cel mai în vârstă şi cel mai mare dintre
noi, fraţii, şi, cum zice uneori tata în glumă, cel
mai chipeş dintr-o ceată de pociţi. E mare de stat
şi vânjos, dar, în pofida ochilor săi albaştri şi a
obrajilor rumeni şi sănătoşi, din pricina
sprâncenelor stufoase şi negre, aproape unite la
rădăcina nasului, eu n-am fost niciodată de
părerea tatei. Singura calitate pe care nu i-am
pus-o niciodată la îndoială este că a izbutit să-şi
ia o nevastă blândă şi drăguţă. Ellie are părul de
culoarea celui mai bun pai de grâu la trei zile
după o recoltă bogată, iar pielea chiar îi
străluceşte de albă, la lumina lumânării.
— Plec mâine dimineaţă, le-am spus eu fără
introducere. Vraciul vine după mine, de cum se
crapă de ziuă.
Chipul lui Ellie înflori.
— Vrei să spui că a primit să te ia cu el?
Am dat din cap.
— Îmi dă o lună de probă.
— Oh, bravo, Tom! Chiar mă bucur pentru tine,
zise ea.
— Eu nu te cred! Făcu Jack în zeflemea. Tu,
ucenic la un vraci?! Cum o să faci o meserie ca
asta, când tu încă nu poţi să dormi fără o
lumânare aprinsă?
 Am râs la această glumă, deşi avea un sâmbure
de adevăr. Eu mai vedeam uneori diverse lucruri
necurate în întuneric şi o lumânare era cea mai
bună metodă ca să le ţin la distanţă şi, astfel, să
izbutesc să dorm.
Jack se apropie de mine şi, cu un muget, mă
prinse de cap şi începu să mă târască în jurul
mesei din bucătărie. Aşa ştia el să glumească.
M-am împotrivit doar ca să-i fac lui pe plac, iar,
după câteva clipe, mi-a dat drumul şi m-a bătut
uşurel cu palma pe spinare.
— Bravo, Tom, zise el. O să faci avere cu meseria
asta. Există numai o singură problemă, totuşi…
— Care anume? Întrebai eu.
— O să ai nevoie de fiecare gologan pe care-l
câştigi. Ştii de ce?
Am ridicat din umeri.
— Pentru că singurii tăi prieteni or să fie cei pe
care o să-i cumperi!
Am încercat să zâmbesc, dar era prea mult
adevăr în vorbele lui Jack. Un vraci lucrează şi
trăieşte singur.
— Oh, Jack! Nu fi rău! Îl certă Ellie.
— Era doar o glumă, se apără Jack, de parcă
n-ar fi înţeles de ce Ellie făcea atâta caz.
Însă Ellie se uita la mine, nu la Jack, şi am
văzut cum se schimbă deodată la faţă.
— Oh, Tom! Zise ea. Asta înseamnă că n-ai să fii
aici când se va naşte copilul…
Arăta sincer dezamăgită şi mă făcu să mă
întristez pentru că nu aveam să fiu acasă, să-mi
văd viitoarea nepoţică. Mama declarase că Ellie
urma să nască o fată şi nu dădea niciodată greş
în lucruri dintr-astea.
— O să mă întorc şi o să vă vizitez cât de curând
voi putea, am făgăduit eu.
Ellie se sili să zâmbească, iar Jack se apropie şi
îşi puse braţul pe după umerii mei.
— Întotdeauna o să ai familia ta, zise el. Noi vom
fi totdeauna aici, oricând o să ai nevoie de noi.

O oră mai târziu mă aşezam la masă, ştiind că

aveam să plec a doua zi, dis-de-dimineaţă. Tata a
rostit rugăciunea de mulţumire, ca în fiecare
seară, şi cu toţii am murmurat „Amin”, în afară
de mama. Ea şi-a ţinut doar ochii plecaţi în jos,
ca de obicei, aşteptând cuviincios să se termine.
Când rugăciunea s-a încheiat, mama mi-a
zâmbit. A fost un zâmbet călduros, deosebit, şi
nu cred că l-a mai observat cineva. M-a făcut să
mă simt mai bine.
Focul încă mai ardea în vatră, încălzind plăcut
bucătăria. În mijlocul mesei noastre mari de
lemn trona un sfeşnic de alamă, atât de lustruit
de te vedeai în el ca într-o oglindă. Lumânarea
era din ceară de albine şi era scumpă, dar mama
n-ar fi îngăduit lumânări de seu în bucătărie, din
pricina mirosului. Tata lua de regulă hotărârile
în treburile fermei, dar, în anumite privinţe,
întotdeauna se făcea după voia mamei.
 Pe când toţi mâncam cu poftă din străchinile
noastre mari, aburinde, stufatul de carne şi
cartofi, m-a surprins cât de bătrân arăta tata în
seara aceea – bătrân şi obosit – şi cum, din când
în când, pe chip îi trecea câte un nor fugar de
tristeţe. Dar s-a mai înseninat puţin când Jack a
început să discute despre preţul cărnii de porc şi
dacă era sau nu momentul să trimită după
tăietorul de porci.
— Mai bine mai aşteptăm încă vreo lună, zise
tata. Preţul o să crească sigur.
Jack clătină din cap şi începură să se certe. Era
mai mult o sfadă prietenească, de genul celor
care se iscă adesea într-o familie, şi pot spune că
tatei îi plăcea. Eu nu m-am amestecat, totuşi.
Pentru mine, toate acestea se sfârşiseră. După
cum îmi spusese tata, o terminasem cu treburile
fermei.
Mama şi Ellie tăifăsuiau cu glas scăzut. Am
încercat să prind ceva din ce îşi spuneau, dar
între timp Jack îşi luase avânt, iar vocea lui
răsuna din ce în ce mai tare. După privirile cu
care îl săgeta mama, mi-am dat seama că se
săturase de gălăgia lui.
Neatent la privirile mamei şi continuând să-l
contrazică pe tata în gura mare, Jack se întinse
după solniţă şi, din greşeală, o răsturnă, vărsând
un muntişor mic de sare pe masă. Numaidecât
luă între degete puţină sare din grămăjoară şi o
zvârli peste umăr. Asta este o străveche
superstiţie din Comitat. Se presupune că, făcând
aşa, ţii la distanţă ghinionul pe care l-ai atras
vărsând sarea.
— Jack, oricum nu-i nevoie să pui sare în
mâncare, îl mustră mama. N-ai face decât să
strici un stufat bun şi să jigneşti bucătăreasa!
— Îmi pare rău, mamă, se scuză Jack. Ai
dreptate. Este foarte bun aşa cum e.
Ea îi răspunse cu un zâmbet, apoi arătă din cap
către mine.
— Pe de altă parte, rumeni nu-l bagă în seamă
pe Tom. Nu se poate să ne purtăm aşa cu el, în
ultima lui seară petrecută acasă.
— E în regulă, mamă, am zis eu. Sunt fericit
doar să stau aici şi să ascult.
Mama clătină din cap.
— Ei bine, aş avea eu câteva lucruri să-ţi mai
spun. După masă, rămâi în bucătărie, ca să
stăm puţin de vorbă.
Astfel, după ce Jack, Ellie şi tata se duseră sus,
la culcare, m-am aşezat pe un scaun, lângă foc,
şi am aşteptat răbdător să aud ce avea mama
să-mi spună.
Mama nu era femeia care să pisălogească pe
cineva; la început, nu-mi vorbi decât despre ce
pusese în boccea pentru mine – o pereche de
pantaloni de schimb, trei cămăşi şi două perechi
de şosete bune, care nu fuseseră decât o singură
dată cârpite, fiecare.
Mi-am aţintit privirile asupra jarului din vatră,
lovind uşor pardoseala cu vârful picioarelor, în
vreme ce mama îşi trase balansoarul mai
aproape şi-l aşeză astfel ca să mă poată vedea la
faţă. Părul ei negru era vârstat de câteva şuviţe
cărunte, dar, în afară de acestea, arăta aproape
la fel ca pe vremea când fusese o copiliţă care
abia învăţase să se ţină pe picioare. Ochii îi erau
încă luminoşi, iar, cu excepţia pielii sale foarte
palide, era întruchiparea sănătăţii.
— Este ultima oară când putem sta de vorbă
împreună, căci o să treacă o bună bucată de
vreme până o să ne revedem, zise ea. Este un pas
important să-ţi părăseşti casa părintească şi s-o
porneşti pe drumul tău. Aşadar, dacă simţi
nevoia să spui ceva ori să întrebi ceva, acum e
momentul s-o faci.
Nu-mi venea în minte nicio întrebare. De fapt,
nici măcar nu puteam gândi. Auzind-o
spunându-mi toate acestea, am început să simt
usturimea lacrimilor care mi se adunau sub
pleoape.
Tăcerea se prelungi o vreme. Tot ce se auzea era
bocănitul uşor al picioarelor mele pe dalele de
piatră, în cele din urmă, mama scoase un scurt
oftat.
— Ce-ai păţit? Întrebă ea. Ţi-a mâncat pisica
limba?
Am ridicat din umeri.
— Încetează cu bâţâitul, Tom, şi fii atent la ce-ţi
spun, mă preveni mama. Mai întâi de toate,
aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine şi începutul
noii tale meserii?
— Nu prea, mamă, i-am spus eu, amintindu-mi
de gluma lui Jack că va trebui să-mi cumpăr
prietenii. Nimeni nu vrea să se ducă nicăieri cu
un vraci alături. N-o să am niciun prieten. O să
fiu singur tot timpul.
— N-o să fie aşa de rău cum crezi, zise mama. O
să-l ai pe Vraci cu care să vorbeşti. O să fie
mentorul tău şi, fără nicio îndoială, o să devină,
până la urmă, şi prietenul tău. Şi o să fii mereu
ocupat. Ocupat să înveţi lucruri noi. N-o să ai
timp să te simţi singur. Nu-i aşa că toată
povestea asta e nouă şi interesantă?
— Este interesantă, dar îndeletnicirea asta tot
mă sperie. Vreau s-o fac, dar nu ştiu dacă sunt
în stare. Pe de-o parte, îmi doresc să călătoresc şi
să văd alte locuri, dar o să-mi vină greu să nu
mai fiu aici. O să-mi lipsiţi voi. O să-mi fie dor
de-acasă.
— Nu poţi rămâne aici, zise mama. Tatăl tău a
îmbătrânit prea mult ca să mai poată munci şi,
din iama care vine, o să-i lase ferma pe mână lui
Jack. Ellie o să aibă curând copilul ei, fără
îndoială, cel dintâi dintr-un şir de mulţi alţii;
până la urmă, n-o să mai fie loc şi pentru tine
aici. Nu, mai bine te obişnuieşti cu gândul
înainte să se întâmple una ca asta. Nu poţi să
rămâi acasă.
Vocea ei părea rece şi un pic tăioasă, iar
auzind-o pe mama vorbindu-mi astfel, o durere
adâncă îmi străpunse pieptul şi îmi încleştă
gâtlejul, că abia mai puteam respira.
Nu mai voiam decât să mă duc la culcare, dar ea
mai avea multe de spus. Rareori o auzisem până
atunci rostind atâtea cuvinte deodată.
— Ai o slujbă de îndeplinit şi ai s-o faci, zise ea
hotărât. Şi nu numai că ai s-o faci, ci ai s-o faci
bine. M-am măritat cu tatăl tău pentru că era un
al şaptelea fiu. Şi i-am născut şase fii, doar ca să
te am pe tine. Al şaptelea al celui de-ai şaptelea,
ăsta eşti tu şi ai harul. Noul tău învăţător este
încă puternic, dar într-o oarecare măsură a
trecut de perioada lui de glorie, iar, până la
urmă, o să i se sfârşească şi lui zilele.
De aproape şaizeci de ani bate drumurile
Comitatului făcându-şi datoria. Făcând ceea ce
trebuie făcut. Curând, îţi va veni ţie rândul. Şi
dacă tu n-o vei face, atunci cine s-o facă? Cine o
să aibă grijă de oamenii obişnuiţi? Cine o să-i
apere de Rău? Cine o să le ocrotească fermele,
satele şi târgurile, astfel încât femeile şi copiii să
poată merge pe străzile şi drumurile lor fără
frică?
Nu ştiam ce să-i răspund şi nu mă puteam uita
în ochii ei. Mă căzneam doar să-mi ţin lacrimile
în frâu.
— Îi iubesc pe toţi cei din casa asta, zise ea, cu
glas îmblânzit. Dar, din tot Comitatul ăsta mare,
tu eşti singura fiinţă într-adevăr ca mine.
Deocamdată, eşti numai un băieţel, care mai are
încă mult de crescut, dar eşti al şaptelea fiu al
unui al şaptelea fiu. Tu ai harul şi puterea să faci
ceea ce trebuie făcut. Ştiu sigur că o să fiu
mândră de tine.
Ei bine, continuă mama, revenind cu picioarele
pe pământ, mă bucur că am lămurit chestiunea
asta. Acum, la culcare cu tine! Mâine este o zi
mare şi trebuie să fii în formă.
M-a îmbrăţişat, zâmbindu-mi drăgăstos, iar eu
m-am străduit din răsputeri să mă arăt vesel şi
să-i răspund tot cu un zâmbet, dar odată ajuns
în camera mea de culcare, m-am aşezat pe
marginea patului, privind în gol şi gândindu-mă
la ce-mi spusese mama.
Mama este foarte respectată la noi în ţinut. Ştie
mai multe despre plante şi leacuri decât doctorul
din parohie, iar, dacă este vreo problemă cu
aducerea pe lume a vreunui copil, moaşa
întotdeauna trimite după ea. Mama este foarte
pricepută la ceea ce numeşte ea naşterile
întoarse. Uneori copilul încearcă să iasă cu
picioarele înainte, dar mama ştie cum să-l
întoarcă pe când încă se mai află în pântece. Zeci
de femei din district îi datorează viaţa.
Oricum, aşa zicea mereu tata despre ea, căci
mamei nu-i plăcea să se laude şi niciodată n-a
pomenit despre lucrurile astea. Ea doar făcea
ceea ce trebuia făcut şi ştiam că asta aştepta şi
de la mine. Aşadar, voiam s-o fac să se simtă
mândră de mine.
Dar oare chiar vorbise serios când spusese că se
măritase cu tata şi îi născuse pe cei şase fraţi ai
mei numai ca să mă aducă şi pe mine pe lume?
Nu mi se părea cu putinţă.
După ce am întors problema pe toate părţile,
m-am îndreptat spre fereastră şi am stat câteva
clipe în vechiul meu scaun de nuiele împletite,
Uitându-mă lung pe fereastra care dădea spre
miazănoapte.
Luna strălucea, îmbăind totul în lumina ei
argintie. Privirea îmi putea răzbate, peste curtea
fermei, printre cele două fâneţe şi dincolo de
păşunea de la nord, până la hotarul fermei
noastre, care urca până pe la jumătatea pantei
Dealului Spânzuraţilor. Îmi plăcea priveliştea
asta. Îmi plăcea Dealul Spânzuraţilor de la
depărtare. Îmi plăcea faptul că era cel mai
îndepărtat lucru pe care îl puteai zări.
Ani de-a rândul, acesta fusese ritualul meu
înainte de a mă strecura în pat, noapte de
noapte. Obişnuiam să mă zgâiesc la dealul acela
şi să-mi închipui ce se afla pe partea cealaltă.
Ştiam că trebuie să fie alte câteva câmpii şi apoi,
după încă vreo două mile, ceea ce trecea drept
satul din partea locului – o jumătate de duzină
de case, o biserică micuţă şi o şcoală încă şi mai
mică – dar imaginaţia mea clădea şi alte lucruri.
Uneori îmi închipuiam stânci abrupte, cu un
ocean la poale, alteori o pădure sau un mare
oraş, cu turnuri înalte şi mii de luminiţe
scânteietoare.
Dar acum, în timp ce priveam spre deal, mi-am
amintit şi de spaima mea. Da, o fi fost el la o
bună distanţă, dar oricum nu era un loc de care
mi-aş fi dorit vreodată să mă apropii. Dealul
Spânzuraţilor, după cum poate aţi ghicit, nu era
degeaba numit astfel.
Cu trei generaţii mai înainte, un război răvăşise
tot ţinutul şi oamenii din Comitat îşi jucaseră şi
ei rolul în el. Fusese cel mai sângeros dintre toate
războaiele, un amar război civil în care familiile
se dezbinaseră şi, în multe cazuri, fratele se
luptase cu fratele.
În cea din urmă iarnă a războiului, s-a purtat o
bătălie mare, cam la vreo milă distanţă spre
miazănoapte, chiar la marginea satului. Când
s-a sfârşit, armata învingătoare şi-a adus
prizonierii pe dealul acesta şi i-a spânzurat în
copacii de pe panta nordică. Au spânzurat şi
câţiva dintre oamenii lor, pentru ceea ce au
pretins că fusese laşitate în faţa duşmanului; dar
mai exista şi-o altă variantă a poveştii. Se zicea
că unii dintre ei refuzaseră să se lupte cu oameni
pe care îi socoteau rudele lor.
Nici lui Jack nu-i plăcuse vreodată să
muncească în apropiere de gardul hotarului din
partea aceea, iar câinii nu se aventurau mai mult
de câţiva paşi în pădurea de dincolo de el. Cât
despre mine, pentru că eu pot simţi lucruri pe
care ceilalţi nu le simt, nu puteam munci nici
măcar în păşunea dinspre nord. Cum să vă
spun, de acolo puteam să-i aud. Puteam să aud
frânghiile zbârnâind şi ramurile copacilor
trosnind sub greutatea lor. Puteam auzi morţii,
sufocându-se în ştreang pe cealaltă parte a
dealului.
Mama spusese că noi eram la fel unul cu
celălalt. Ei bine, cu siguranţă era ca mine
dintr-un anumit punct de vedere: ştiam că şi ea
putea vedea lucruri pe care ceilalţi nu le puteau
vedea. Într-o iarnă, pe când eram foarte mic şi pe
când toţi fraţii mei locuiau cu noi, acasă,
zgomotele dinspre deal s-au înteţit, noaptea,
într-atât încât le puteam auzi chiar şi din camera
mea de culcare. Fraţii mei nu auzeau nimic, dar
eu auzeam şi nu puteam dormi. Mama a tot
urcat în camera mea, de fiecare dată când am
chemat-o, chiar dacă trebuia să fie în picioare de
cum mijeau zorile, ca să se apuce de treburile
gospodăriei.
În cele din urmă, mi-a zis c-o să-i pună ea capăt
şi, într-o noapte, a urcat Dealul Spânzuraţilor,
singură, şi a intrat în pădure. Când s-a întors,
zgomotele încetaseră şi nu s-au mai auzit luni
de-a rândul după aceea.
Aşadar, iată una dintre privinţele în care eu şi
mama nu mai eram la fel.
Mama era mult mai curajoasă decât mine.
 CAPITOLUL 02
LA DRUM
M-am trezit cu un ceas mai devreme de ivirea
zorilor, dar mama era deja în bucătărie,
pregătindu-mi mâncarea mea preferată de
dimineaţă, ouă cu şuncă.
Tata a coborât pe când îmi ştergeam
conştiincios farfuria cu ultimul dumicat de
pâine. Când ne-am luat rămas-bun, el a scos un
obiect din buzunar şi mi l-a pus în palmă. Era
cutiuţa cu iască şi amnar care fusese a tatălui
său şi, mai înainte, a bunicului său. Unul dintre
lucrurile pe care le preţuia cel mai mult.
— Vreau să-ţi dau asta ţie, fiule, zise el. Poate se
va dovedi folositoare în noua ta îndeletnicire. Şi
să te întorci să ne vezi cât mai curând. Numai
pentru că pleci de acasă să-ţi faci un rost, nu
înseamnă că nu mai poţi veni înapoi, să ne
vizitezi.
— E timpul să pleci, fiule, zise şi mama,
apropiindu-se de mine să mă îmbrăţişeze pentru
ultima oară. Este la poartă. Nu-l face să aştepte.
Eram una dintre familiile căreia nu-i plăcea să
facă mare caz de ceva şi, cum ne spuseserăm
deja la revedere, am ieşit în curte singur.
Vraciul se afla de partea cealaltă porţii – o
siluetă întunecată pe fundalul luminii cenuşii a
zorilor. Avea gluga trasă peste cap şi stătea
nemişcat, drept şi înalt, cu toiagul în mâna
stângă. M-am îndreptat către el, cărându-mi
bocceluţa cu lucrurile mele, simţindu-mă foarte
intimidat.
Spre surprinderea mea, Vraciul deschise poarta
şi păşi în curte.
— Ei bine, băiete, zise el, urmează-mă! Putem
deja să pornim pe calea pe care dorim să
mergem.
În loc să o ia pe drum, mă conduse pe poteca
noastră către nord, drept spre Dealul
Spânzuraţilor, iar, în scurt timp, tăiam păşunea
de la miazănoapte şi inima mea deja începuse să
bată nebuneşte. Când am ajuns la gardul de
hotar, Vraciul îl sări, la fel de uşor ca unul cu
jumătate din anii lui în spate, dar eu am
îngheţat. Când mi-am aşezat mâinile pe
marginea gardului, puteam deja auzi copacii
trosnind, cu ramurile aplecându-se şi
încovoindu-se sub greutatea spânzuraţilor.
— Ce s-a întâmplat, băiete? Mă întrebă Vraciul,
întorcându-se să se uite la mine. Dacă ţi-e frică
de ceva chiar în pragul casei tale, n-o să-mi fii de
prea mare ajutor.
Am tras adânc aer în piept şi am sărit peste
gard. Am urcat anevoie pe costişă, lumina zorilor
împuţinându-se pe măsură ce ne afundam în
întunericul pădurii. Cu cât urcam mai mult, cu
atât mi se părea că mă ia mai cu frig şi, curând,
tremuram de-a binelea. Era genul de frig care îţi
face pielea de găină şi-ţi zburleşte părul de pe
ceafă. Pentru mine era un semn că nu era totul
în regulă. Îl mai simţisem şi înainte, când se
apropia de mine vreo creatură care nu aparţinea
lumii acesteia.
Odată ajunşi în vârful dealului, i-am putut
vedea la picioarele mele. Trebuie să fi fost pe
puţin o sută, în unele locuri şi câte doi sau trei
spânzuraţi în acelaşi copac, purtând uniforme de
soldaţi, centiroane late de piele şi ghete
grosolane. Mâinile le erau legate la spate şi
fiecare se comporta într-alt fel. Unii se zbăteau
disperaţi, încât creanga de deasupra lor sălta şi
se smucea, în vreme ce alţii doar se învârteau
încet la capătul frânghiei, mai întâi de la stânga
la dreapta, apoi invers.
Pe când priveam, am simţit deodată o pală de
vânt suflându-mi în faţă, dar atât de rece şi de
aspră, că mi-a fost limpede că nu era
pământeană. Copacii s-au plecat până la
pământ, iar frunzele lor au fremătat şi-au
început să cadă. Peste câteva clipe, toate crengile
erau goale. Când vântul s-a domolit, Vraciul şi-a
pus o mână pe umărul meu şi m-a condus către
spânzuraţi. Ne-am oprit la numai câteva picioare
de cel mai apropiat.
— Uită-te la el, zise Vraciul. Ce vezi?
— Un soldat mort, i-am răspuns, cu glas
şovăielnic.
— Ce vârstă ţi se pare că are?
— Şaptesprezece ani, cel mult.
 — Bine! Bravo, băiete! Acum, ia spune-mi, încă
te mai simţi speriat?
— Puţin. Nu-mi place să mă aflu atât de aproape
de el.
— De ce? N-are de ce să-ţi fie frică. Nu ţi se
poate întâmpla nimic. Gândeşte-te cum trebuie
să fi fost pentru el. Concentrează-te mai mult
asupra lui decât asupra ta. Ce trebuie să fi
simţit? Ce ar fi cel mai rău lucru?
Am încercat să mă pun în locul soldatului şi
să-mi închipui cum trebuie să fi fost să mori în
felul acela.
Durerea şi zbaterea după aer trebuie să fi fost
cumplite. Dar parcă mai fusese şi altceva, mult
mai chinuitor…
— Trebuie să fi ştiut că moare şi că nu va mai
putea niciodată să se întoarcă acasă. Că nu avea
să-şi mai vadă niciodată familia, i-am spus eu
Vraciului.
De cum am rostit aceste cuvinte, m-a năpădit
un val de tristeţe. Atunci, tocmai în momentul în
care simţeam asta, spânzuraţii începură să
dispară, până când am rămas doar cu Vraciul,
noi doi, singuri pe tot dealul, iar frunzele s-au
arătat la loc în copaci.
— Cum te simţi acum? Tot îţi mai e frică?
Am clătinat energic din cap.
— Nu, mă simt doar trist.
— Bravo, băiete! Înveţi! Şi tu, ca şi mine, eşti al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Noi avem
darul de a vedea lucruri pe care ceilalţi nu le pot
vedea. Însă acest dar uneori poate fi un blestem.
Dacă ne temem, uneori întâlnim creaturi ale
întunericului care se hrănesc tocmai din teama
noastră. Frica înrăutăţeşte situaţia pentru noi.
Şiretlicul e să te concentrezi asupra a ceea ce vezi
şi să nu te mai gândeşti la tine însuţi. Dă rezultat
de fiecare dată!
După o pauză, Vraciul continuă:
— A fost o privelişte cumplită, băiete, dar
acestea n-au fost decât spectre. Nu putem face
mai nimic în privinţa lor şi o să dispară singure,
trăgându-se înapoi în vremea lor. În vreo sută de
ani nu va mai rămâne nimic.
Mi-a stat pe buze să-i spun că mama făcuse
odată ceva în privinţa lor, dar am tăcut. Să-l fi
contrazis ar fi însemnat să pornim cu stângul
relaţia noastră.
— Ei, dar dacă ar fi fost stafii, lucrurile ar fi stat
altfel, zise Vraciul. Cu stafiile poţi vorbi şi le poţi
spune ce şi cum. Chiar dacă numai le faci să
înţeleagă că au murit este o faptă foarte bună şi
un pas important pentru a le convinge să plece.
De obicei, o stafie este un suflet zăpăcit, rămas
captiv pe lumea asta, dar neştiind ce i se
întâmplă. De aceea, deseori se chinuie. Dar şi
stafiile sunt de două feluri. Unele bântuie
printr-un loc anume, cu un scop precis şi se
poate să aibă ceva de spus. Dar un spectru este
doar un fragment al unui suflet care a plecat
într-o lume mai bună. Ca şi acestea de aici,
băiete. Simple năluci. Ai văzut schimbarea
copacilor?
— Au căzut frunzele şi a fost iarnă.
— Ei bine, frunzele sunt înapoi la locul lor,
acum. Aşadar, tocmai te-ai uitat la un tablou din
trecut. Doar o amintire a lucrurilor rele care se
mai întâmplă, uneori, pe lumea asta. De obicei,
dacă eşti curajos, acestea nu te pot vedea şi nu
simt nimic. Un spectru este întocmai ca
imaginea unui chip într-o baltă, care ar continua
să se păstreze şi după ce omul a plecat. Înţelegi
ce spun?
Am încuviinţat dând din cap.
— Prea bine, atunci e un lucru lămurit. O să
avem de-a face cu morţii, din când în când, aşa
că străduieşte-te să te obişnuieşti cu ei. Oricum,
hai la drum! Avem destul de mers. Ţine, de acum
înainte ai să cari şi ăsta!
Vraciul îmi dădu sacul lui mare de piele şi, fără
să privească o dată înapoi, o luă iarăşi spre
vârful dealului. L-am urmat, am trecut de
creastă, apoi în jos, prin pădure, către drum,
care se vedea ca o cicatrice cenuşie în depărtare,
şerpuind spre sud, printre peticele verzi şi brune
ale câmpurilor.
— Ai călătorit mult, băiete? Mă întrebă Vraciul,
peste umăr. Ai văzut mult din Comitat?
I-am răspuns că nu m-am îndepărtat niciodată
mai mult de şase mile de ferma tatălui meu.
Când mă dusesem o dată la iarmaroc, în sat,
aceea fusese cea mai lungă călătorie din viaţa
mea.
— Atunci, călătoriile tale încep de astăzi, zise el.
Ne îndreptăm către miazăzi şi vom trece
printr-un sat numit Horshaw. Satul se află la
peste cincisprezece mile distanţă de clici, în linie
dreaptă, şi trebuie să ajungem acolo mai înainte
de a se lăsa întunericul.
Auzisem de Horshaw. Era un sat minier şi avea
cele mai mari depozite de cărbune din Comitat,
fiind stăpân pe tot cărbunele extras de o duzină
de mine din împrejurimi. N-aş fi crezut vreodată
că voi merge acolo şi mă întrebam ce treburi
putea să aibă Vraciul într-un asemenea loc.
Mergea într-un ritm nebun, făcând paşi mari,
fără nicio sforţare. Curând făceam eforturi să mă
ţin de el, căci, pe lângă faptul că îmi duceam
propria boccea, cu haine şi alte mărunţişuri,
căram acum şi uriaşul lui sac, care parcă se
îngreuna clipă de clipă. Şi, colac peste pupăză, a
început să plouă.
Mai era cam un ceas până la amiază, când
Vraciul se opri brusc. Se întoarse pe călcâie şi se
uită ţintă la mine. Eu veneam la aproape zece
paşi în spatele lui. Picioarele îmi erau numai răni
şi deja începusem să şchiopătez puţin. Drumul
era puţin mai răsărit decât un făgaş de căruţă şi,
de la ploaie, era numai noroi. În clipa în care
l-am ajuns din urmă, m-am poticnit de-o piatră,
am alunecat şi mi-am pierdut echilibrul.
El ţâţâi nemulţumit.
— Te simţi ameţit, băiete? Mă întrebă.
Am clătinat din cap în semn că nu. Aş fi vrut
să-mi odihnesc braţele, dar nu mi s-a părut o
idee bună să-i las sacul jos, în noroi.
— Asta-i bine, zise Vraciul cu un zâmbet abia
schiţat, în timp ce picurii de ploaie i se scurgeau
de pe marginea glugii în jos, pe barbă. Niciodată
să n-ai încredere într-un om care e ameţit. Să ţii
bine minte treaba asta.
— Dar nu sunt ameţit, am insistat eu.
— Nu? Se miră Vraciul, ridicându-şi
sprâncenele stufoase. Atunci, trebuie să fie de la
ghete. Nu sunt potrivite pentru meseria asta.
Ghetele mele erau asemenea celor ale tatălui
meu şi ale lui Jack, destul de solide şi potrivite
pentru noroiul şi murdăria din curtea fermei, dar
deopotrivă genul de încălţări cu care îţi ia mult
până te obişnuieşti. O pereche nouă de regulă te
costă două săptămâni de băşici în talpă până
când ţi se aşază cum trebuie piciorul în ele.
M-am uitat în jos, la ale Vraciului. Erau croite
dintr-o piele rezistentă, de bună calitate şi aveau
tocul îngroşat, aproape dublu. Trebuie să fi
costat o avere, dar presupun că, pentru cineva
care mergea mult pe jos, îşi meritau şi ultimul
penny. Se îndoiau când călca şi mi-am dat foarte
bine seama că fuseseră comode din primul
moment în care le încălţase.
 — Ghetele bune sunt importante în meseria
asta, zise Vraciul. Nu ne bizuim nici pe oameni,
nici pe animale ca să ajungem acolo unde este
nevoie să ne ducem. Iar, de vreme ce ne încredem
doar în cele două picioare ale noastre, atunci nu
trebuie să ne lase pe neaşteptate. De aceea, dacă
în cele din urmă mă hotărăsc să te primesc
ucenic la mine, o să-ţi cumpăr o pereche de ghete
întocmai ca ale mele. Până atunci, trebuie să te
descurci cum poţi mai bine.
La amiază am făcut un scurt popas,
adăpostindu-ne de ploaie într-un şopron de vite
părăsit. Vraciul a scos un ştergar de pânză din
buzunar şi l-a despăturit, dând la iveală o roată
mare de brânză galbenă.
A rupt puţin din brânză şi mi-a întins mie
bucăţica. Văzusem lucruri şi mai rele şi eram
flămând, aşa că am înfulecat-o ca lupul. Vraciul
a mâncat numai câteva firimituri, după care a
învelit-o la loc în ştergar şi a îndesat-o iar în
buzunar.
De cum n-a mai fost în bătaia ploii, îşi lăsase
gluga pe spate, aşa că acum aveam ocazia să-l
văd cum trebuie pentru prima dată. În afară de
barba care îi acoperea tot obrazul şi de ochii de
gâde, un alt element neobişnuit era nasul,
ascuţit, sever şi coroiat, amintind de un cioc de
pasăre de pradă. Gura, când era închisă, era cu
totul ascunsă de mustaţă şi de barbă. Barba
aceasta mi se păruse căruntă, la prima vedere,
dar, când m-am uitat mai bine – străduindu-mă
să dau impresia că doar din întâmplare îmi
plimbam ochii pe chipul lui, ca să nu observe că-l
studiez – am văzut că toate culorile curcubeului
păreau să se fi împletit în firele sale. Erau şi
reflexe roşietice, şi negre, şi castanii şi, fireşte,
cenuşii din belşug, dar, aşa cum am ajuns să-mi
dau seama mai târziu, totul depindea de lumină.
„Bărbie mică, slăbiciune de caracter”, obişnuia
să repete tatăl meu şi tot el credea, de asemenea,
că unii oameni îşi lasă barbă tocmai ca să-şi
ascundă acest cusur. Totuşi, când te uitai la
Vraci, puteai vedea, în pofida bărbii, că falca lui
era bine dezvoltată, iar, când deschidea gura,
dădea la iveală nişte dinţi galbeni, foarte ascuţiţi
şi mult mai potriviţi să sfâşie carnea crudă, decât
să ronţăie mărunt la brânză.
Cu un fior, mi-am dat seama deodată că aducea
foarte tare cu un lup. Şi impresia nu venea
numai din felul în care arăta. Chiar era un soi de
animal de pradă, pentru că vâna prin întuneric
şi, ducându-şi zilele molfăind puţină brânză,
întotdeauna era flămând şi calic. Dacă aveam
să-mi fac în întregime ucenicia, aveam să
sfârşesc la fel ca el.
— Tot îţi mai e foame, băiete? Mă întrebă el, cu
ochii lui verzi sfredelind adânc într-ai mei, până
ce începu să mă ia cu ameţeală.
Eram ud până la piele şi picioarele mă dureau
grozav, dar cel mai tare mă chinuia foamea. Aşa
că am încuviinţat cu un semn din cap, crezând
că poate avea să-mi mai dea o bucată de brânză,
dar el clătină din cap şi mormăi ceva numai
pentru el. Apoi, din nou, mă privi pătrunzător.
— Foamea este o senzaţie cu care va trebui să te
obişnuieşti, îmi zise el. Noi nu mâncăm mult
când suntem plecaţi cu treabă, iar dacă
misiunea este foarte dificilă, nu mâncăm nimic
până nu se termină. Ajunatul este cel mai sigur,
pentru că ne face mai puţin vulnerabili la
întuneric. Ne face mai puternici. Aşa că ai putea
foarte bine să începi să-l practici încă de pe
acum, pentru că, atunci când o să ajungem la
Horshaw, o să te supun la o mică probă. O să
petreci o noapte într-o casă bântuită. Şi o să fii
singur. Asta o să-mi arate limpede din ce
plămadă eşti făcut.
 CAPITOLUL 03
FUNDĂTURA WATERY, NUMĂRUL 13
Am intrat în Horshaw tocmai când clopotul
bisericii începu să bată ora, în depărtare. Era
şapte seara şi începuse să se întunece bine. O
rafală de ploaie măruntă şi deasă ne izbea drept
în faţă, dar pentru mine era încă destulă lumină
cât să apreciez că într-un sat ca acela n-aş fi vrut
în ruptul capului să trăiesc, ba chiar şi de-ar fi
fost vorba să-l străbat doar în trecere, m-aş fi
simţit mai bine să-l ocolesc.
Horshaw era o pată neagră între câmpuri verzi,
un loc sinistru, hidos, cu aproape două duzini de
rânduri de case mizerabile, spate în spate,
înghesuite mai ales pe povârnişul dinspre
miazăzi al unui deal jilav şi sterp. Toată zona era
găurită de mine, iar Horshaw se afla la mijloc.
Sus pe pantă, mult deasupra satului, se vedea o
grămadă mare de zgură, care indica intrarea
într-o mină. În spatele mormanului de zgură
erau depozitele de cărbune, în care se adunase
destul combustibil cât să păstreze căldura în cele
mai mari oraşe din Comitat, chiar şi pe timpul
celei mai lungi dintre ierni.
Curând străbăteam străduţele înguste şi
pavate, aproape lipindu-ne de zidurile mohorâte
ca să facem loc carelor încărcate cu bulgări negri
de cărbune ud şi lucios de la ploaie. Uriaşii cai
înhămaţi la aceste care se încordau din răsputeri
să tragă povara, copitele alunecându-le pe
pietrele lustruite ale caldarâmului.
Se vedeau puţini oameni, dar perdelele de
dantelă tremurau când treceam. La un moment
dat, ne-am încrucişat cu un grup de mineri cu
feţe aspre, care urcau greoi dealul ca să-şi
înceapă lucrul în schimbul de noapte. Vorbeau
cu voce tare, dar au tăcut deodată şi au grăbit
pasul într-un şir strâns, când au trecut prin
dreptul nostru, pe partea cealaltă a străzii. Unul
dintre ei chiar îşi făcu semnul crucii.
— Obişnuieşte-te cu asta, băiete, mârâi Vraciul.
Suntem trebuincioşi, dar rareori bine-veniţi, iar
unele sate sunt mai puţin primitoare decât
altele.
În cele din urmă, am cotit pe cea mai mizeră şi
mai prăpădită străduţă dintre toate. Aici nu
locuia nimeni – puteai să spui asta de la prima
privire. Fie doar şi după faptul că unele ferestre
erau sparte şi altele bătute în scânduri, pe
dinafară, şi, cu toate că se întunecase de-a
binelea, nu se aprinsese nicăieri vreo lumânare.
La celălalt capăt al străzii se afla o magazie
părăsită a unui negustor de grâne, cu două uşi
imense căscându-se larg şi atârnând în
balamalele lor ruginite.
Vraciul se opri chiar lângă ultima casă. Era
aceea din coltul cel mai apropiat de magazie,
singura casă de pe stradă care avea un număr.
Numărul acesta era lucrat din metal şi bătut în
cuie de uşă. Era treisprezece, cel mai rău şi mai
nenorocos dintre toate numerele, iar deasupra
lui, sus, pe zid, era un indicator de stradă,
atârnând într-un singur piron ruginit şi arătând
aproape perpendicular spre pietrele pavajului. Pe
indicator scria Fundătura Watery.
Casa mai avea geamuri la ferestre, dar perdelele
de dantelă erau îngălbenite şi de ele atârnau în
falduri pânze de păianjen. Aceasta trebuie să fi
fost casa bântuită de care îmi pomenise
magistrul meu.
Vraciul scoase o cheie din buzunar, descuie uşa
şi mă conduse în bezna dinăuntru. La început,
m-am bucurat să mă ştiu la adăpost de ploaia
măruntă de afară, dar apoi, când el a aprins o
lumânare şi a aşezat-o pe podea, aproape în
mijlocul micii încăperi din faţă, mi-am zis că
m-aş fi simţit mult mai bine într-un şopron de
vite părăsit. Nu se vedea nici urmă de mobilă,
numai lespezile pardoselii goale şi o mână de
paie murdare, sub fereastră. Mai mult, în odaie
era umezeală, aerul era îngheţat şi muced, iar în
lumina tremurătoare a lumânării îmi puteam
zări aburii respiraţiei.
Ceea ce văzusem era destul de rău, dar ceea ce
mi-a spus Vraciul a fost şi mai rău.
— Ei bine, băiete, am nişte treburi de rezolvat,
aşa că o să plec, dar o să mă întorc mai târziu.
Ştii ce ai de făcut?
— Nu, domnule, am răspuns eu, cu ochii aţintiţi
asupra flăcării pâlpâitoare a lumânării, îngrijorat
că s-ar fi putut stinge în orice clipă.
— Păi, ţi-am spus mai devreme. Nu asculţi?
Trebuie să fii ochi şi urechi, nu să dormi pe tine.
Oricum, nu e foarte greu, îmi explică el,
scărpinându-se în barbă de parcă forfotea ceva
prin ea. Trebuie doar să-ţi petreci noaptea aici,
singur. Pe toţi noii mei ucenici îi aduc în casa
asta veche, în prima lor noapte, ca să aflu din ce
plămadă sunt făcuţi. Ah, dar mai e un lucru pe
care nu ţi l-am spus. La miezul nopţii, aştept de
la tine să te duci până jos, în pivniţă, şi să dai
ochii cu ce-o fi să fie ascuns acolo. Descurcă-te
cu asta şi atunci eşti pe drumul cel bun ca să te
iau la mine în ucenicie definitiv, întrebări?
Aveam eu întrebări, ce-i drept, dar eram prea
speriat să aud răspunsurile. Aşa că am clătinat
doar din cap şi am încercat să îmi stăpânesc
buza de sus să nu tremure.
— Cum ai să ştii când e miezul nopţii? Mă
întrebă el pe mine.
Am ridicat din umeri. Mă pricepeam binişor la a
deduce ora după poziţia soarelui şi-a stelelor şi,
chiar dacă era să mă trezesc în puterea nopţii,
aproape întotdeauna ştiam precis cât era ceasul,
dar aici nu mai eram sigur. În unele locuri,
timpul pare să se scurgă mai greu şi aveam
presimţirea că această casă veche era tocmai
unul dintre acelea.
Deodată, mi-am amintit de orologiul bisericii.
 — Acum este trecut de şapte, am zis eu. O să
aştept să bată clopotul de douăsprezece ori.
— Bine, măcar acum te-ai trezit, zise Vraciul cu
un început de zâmbet. Când orologiul o să bată
de douăsprezece, ia mucul de lumânare şi
foloseşte-l ca să vezi pe unde coborî în pivniţă.
Până atunci, dormi, dacă poţi. Acum, ascultă-mă
bine – sunt trei lucruri importante de ţinut
minte. Nu deschide uşa de la intrare nimănui,
indiferent cât de stăruitor ar bate, şi nu întârzia
când o fi să coborî în pivniţă.
Făcu un pas către uşa de la intrare.
— Şi cel de-ai treilea? Strigai eu, în ultimul
moment.
— Lumânarea, băiete. Orice ai face, n-o lăsa să
se stingă…
Cu acestea plecă, închizând uşa după el şi
lăsându-mă singur. Cu multă grijă, am luat
lumânarea de jos, m-am dus până la uşa de la
bucătărie şi-am aruncat o privire înăuntru. Era
goală, fără nimic altceva decât spălătorul de
piatră. Uşa din spate era închisă, totuşi vântul
pătrundea şuierând pe sub ea. Mai erau alte
două uşi în dreapta. Una era deschisă şi am
putut vedea scara goală de lemn care ducea către
dormitorul de la etaj. Cealaltă, mai aproape de
mine, era închisă.
Era ceva cu uşa aceasta închisă care mă făcea
să nu mă simt în apele mele, dar m-am hotărât
să arunc o privire rapidă. Tulburat, am apucat
clanţa şi am împins în uşă. Era greu de urnit şi,
pentru o clipă, am avut senzaţia, care mi-a dat
fiori, că de partea cealaltă cineva ţinea contra.
Când m-am opintit şi mai tare, s-a deschis
smucit, făcându-mă să-mi pierd echilibrul.
M-am împleticit câţiva paşi înapoi şi aproape
c-am scăpat lumânarea din mână.
Nişte trepte de piatră coborau în beznă; erau
negre de praf de cărbune. Coteau la stânga, aşa
că n-am putut să văd chiar până în pivniţă, dar
dinspre ele a năvălit un curent de aer rece,
făcându-mi flacăra lumânării să danseze
nebuneşte şi să pâlpâie. Am închis repede uşa şi
m-am întors în odaia din faţă, închizând şi uşa
de la bucătărie.
Am aşezat binişor lumânarea în colţul cel mai
îndepărtat de uşă şi de fereastră. Odată ce m-am
asigurat că n-o să se stingă, am căutat din ochi
un loc pe podea unde aş fi putut să dorm.
N-aveam ce s-aleg. În niciun caz nu voiam să
dorm pe paiele ude, aşa că m-am ghemuit direct
pe pardoseală, în mijlocul odăii.
Lespezile erau tari şi reci, dar am închis ochii.
Dacă aş fi adormit, aş fi uitat de casa aceea veche
şi sinistră şi eram destul de convins că aveam să
mă trezesc înainte de miezul nopţii.
De obicei, adorm repede, dar acum nu s-a
putut. Tremuram continuu de frig şi vântul
începuse să zgâlţâie geamurile ferestrelor.
Auzeam, de asemenea, nişte fojgăieli şi lipăituri
dinspre pereţi. Doar şoareci, îmi tot ziceam eu. Şi
atunci, deodată, se porni un nou zgomot
deranjant, venind de dedesubt, din adâncul
pivniţei întunecate.
La început a fost slab, silindu-mă să-mi ciulesc
urechile, treptat însă crescu până când n-am
mai avut nicio îndoială despre ceea ce auzeam.
Jos, în pivniţă, se întâmpla ceva ce n-ar fi trebuit
să se întâmple. Cineva săpa ritmic, întorcând
greoi pământul cu un hârleţ ascuţit. Întâi se
auzea scrâşnetul vârfului de metal izbind în ceva
tare ca piatra, apoi urma un zgomot mai
înfundat, supt, când hârleţul împingea adânc în
lutul cleios şi desprindea bucăţile de pământ.
Aşa o ţinu câteva minute până când se curmă la
fel de brusc cum începuse. Totul se cufundă în
tăcere. Până şi şoarecii se opriseră din lipăit. Era
de parcă întreaga casă, cu tot ce era în ea, îşi
ţinea respiraţia. Eu, cel puţin, sigur mi-o ţineam.
Tăcerea se sfârşi cu o bufnitură răsunătoare.
Apoi o serie de alte bufnituri, într-un ritm
regulat. Bufnituri care deveniră mai puternice. Şi
mai puternice. Şi mai apropiate…
Cineva urca treptele din pivniţă.
Am înşfăcat lumânarea şi m-am ghemuit în cel
mai îndepărtat ungher. Buf, buf, mai aproape, şi
mai aproape venea zgomotul unor ghete grele.
Cine săpase oare acolo, jos, în întuneric? Cine
urca oare treptele acum?
Dar poate că întrebarea potrivită nu era cine
urca treptele. Poate că întrebarea era ce…
Am auzit uşa de la pivniţă deschizându-se şi
bufniturile ghetelor în bucătărie. M-am lipit cu
spatele de perete în colţ, încercând să mă fac cât
mai mic, aşteptând să se deschidă uşa dinspre
bucătărie.
Şi s-a deschis, foarte încet, cu un scârţâit
ascuţit. Ceva a păşit în odaie. Atunci am simţit
frigul. Frigul adevărat. Genul de frig care îmi
spunea că în apropiere se afla o făptură care nu
era de pe lumea asta. Semăna cu frigul pe care-l
simţisem pe Dealul Spânzuraţilor, numai că era
mult, mult mai pătrunzător.
Am ridicat lumânarea, flacăra ei pâlpâitoare
alungind umbre stranii, care dansau în sus pe
pereţi şi pe tavan.
— Cine-i acolo? Am întrebat. Cine-i acolo? — Şi
vocea mea tremura chiar mai tare decât mâna în
care ţineam lumânarea.
Niciun răspuns. Chiar şi vântul de afară tăcuse.
— Cine-i acolo? Am strigat din nou.
Iarăşi niciun răspuns, dar ghetele nevăzute
hârjâiră pe lespezi de parcă păşeau spre mine.
Veniră mai aproape, şi mai aproape, iar acum
puteam auzi o răsuflare. Ceva mare răsufla greu.
Ai fi zis că e un cal uriaş înhămat la o căruţă
foarte încărcată care tocmai o urcase până în
vârful unui deal.
Chiar în ultimul moment paşii cârmiră pe lângă
mine şi se opriră la fereastră. Eu îmi ţineam
respiraţia şi creatura de la fereastră părea să
respire pentru amândoi, trăgând lacom aerul în
plămânii săi de parcă niciodată nu i-ar fi fost de
ajuns.
Tocmai când nu mai puteam răbda, slobozi un
imens oftat, care sună obosit şi trist, în acelaşi
timp, iar ghetele nevăzute hârjâiră pe lespezi
încă o dată, paşii grei plecând de lângă fereastră,
înapoi, spre uşă. Când începură să coboare
bufnind treptele pivniţei, am fost şi eu în sfârşit
în stare să respir din nou.
Inima şi-a încetinit bătăile, mâinile au încetat
să-mi tremure şi, treptat, m-am liniştit. Trebuia
să mă adun.
Mă speriasem, dar dacă acesta fusese cel mai
rău lucru care trebuia să mi se întâmple în
noaptea aceea, trecusem prin el, trecusem
primul meu test. Urma să fiu ucenicul Vraciului,
aşadar trebuia să mă obişnuiesc cu locuri ca
hardughia asta bântuită.
Cam după vreo cinci minute, am început să mă
simt mai bine. Chiar m-am gândit să mai fac o
încercare de a dormi, dar, aşa cum spunea tata
uneori, „Cel rău nu se bucură de odihnă”. Ei
bine, nu ştiu cu ce greşisem, dar atunci izbucni
deodată un nou zgomot care mă tulbură.
Fu slab şi îndepărtat, la început – cineva
ciocănind la o uşă. Urmă o pauză, după care se
repetă. Trei bătăi distincte, dar ceva mai
apropiate, de data aceasta. O altă pauză şi alte
trei bătăi.
Nu mi-a luat mult să pricep. Cineva bătea cu
putere la fiecare uşă de pe stradă, venind din ce
în ce mai aproape de numărul treisprezece.
Când, în cele din urmă, ajunse la casa bântuită,
cele trei bătăi în uşa de la intrare au fost destul
de puternice cât să trezească şi morţii din somn.
Oare creatura din pivniţă o să urce treptele ca să
răspundă acestei somaţii? M-am simţit prins la
mijloc: ceva de afară voia să între; ceva de jos
voia să iasă afară.
Şi atunci, deodată, parcă mi s-a luminat cerul.
O voce mă striga de dincolo de uşa de la intrare, o
voce pe care am recunoscut-o.
— Tom! Tom! Deschide uşa! Lasă-mă să intru!
Era mama. Am fost atât de bucuros s-o aud
încât am dat fuga la uşa din faţă, fără să mă
gândesc. Afară ploua şi sigur era leoarcă.
— Repede, Tom, repede! Îmi strigă mama. Nu
mă face să aştept.
Ridicam deja zăvorul uşii ca s-o deschid, când
mi-a fulgerat prin minte ce mă prevenise Vraciul:
„Nu deschide uşa de la intrare nimănui,
indiferent cât de stăruitor ar bate…”
Dar cum puteam s-o las pe mama afară, în
noapte?
— Hai, Tom! Dă-mi drumul! Se rugă vocea din
nou.
Amintindu-mi de ceea ce spusese Vraciul, am
tras adânc aer în piept şi am încercat să judec.
Bunul-simţ îmi spuse că nu se putea să fie ea. De
ce ar fi venit după mine până aici? Cum să fi ştiut
încotro o luaserăm noi? Mama, de altfel, nici n-ar
fi călătorit singură. Tata sau Jack ar fi însoţit-o.
Nu, era altceva ceea ce aştepta afară. Ceva fără
mâini, care totuşi putea să bată la uşă. Ceva fără
picioare, care totuşi putea să stea nemişcat pe
caldarâm.
Bătăile începură să se înteţească.
— Te rog, lasă-mă înăuntru, Tom, se milogi
vocea. Cum poţi să fii atât de împietrit la suflet şi
de hain? Mi-e frig, m-a plouat şi sunt obosită.
În cele din urmă, începu să plângă şi atunci am
fost sigur că nu era mama. Mama era puternică.
Mama niciodată n-ar fi plâns, indiferent ce
lucruri rele i s-ar fi întâmplat.
După câteva clipe, zgomotele s-au stins şi apoi
au încetat cu desăvârşire. M-am întins pe jos în
odaie şi am încercat din nou să dorm. M-am tot
răsucit de pe-o parte pe alta, dar oricât m-am
străduit, n-am putut aţipi. Vântul începuse să
zgâlţâie ochiurile de geam din ferestre cu şi mai
mare putere şi, la fiecare oră fixă şi la fiecare
jumătate de oră, auzeam dangătele orologiului
bisericii, aducându-mă tot mai aproape de
miezul nopţii.
Cu cât se apropia momentul să cobor treptele
pivniţei, cu atât mai agitat deveneam. Voiam cu
tărie să trec proba Vraciului, dar, oh, cât de mult
tânjeam să fiu iarăşi acasă, în patul meu
îmbietor, sigur şi călduros.
Şi atunci, imediat după ce orologiul făcu auzit
un singur dangăt – cel de unsprezece şi jumătate
– reîncepu săpatul…
Încă o dată am auzit rarul buf-buf al ghetelor
grele urcând scara din pivniţă; încă o dată uşa se
deschise şi nevăzutele ghete păşiră în odaia din
faţă. În acest timp, singura parte din mine care
se mai mişca era inima, dar şi ea bătea cu atâta
putere, încât părea că o să-mi spargă pieptul.
Numai că, acum, ghetele nu mai cârmiră spre
fereastră. Merseră înainte. Buf! Buf! Buf! Veniră
drept spre mine.
M-am simţit înşfăcat violent de păr şi de pielea
de pe ceafă şi ridicat în sus, întocmai cum îşi
duce puii pisica-mamă. Apoi o mână nevăzută mi
se încolăci pe după mijloc, lipindu-mi strâns
braţele pe lângă corp. Am încercat să trag aer în
piept, dar n-a fost cu putinţă. Strânsoarea
braţelor nevăzute îmi zdrobea pieptul.
Am fost dus pe sus spre uşa pivniţei. Nu vedeam
ce anume mă căra, dar îi auzeam respiraţia
şuierătoare şi m-am zbătut, cuprins de panică,
pentru că, deşi n-aş putea să spun cum, ştiam
exact ce urma să mi se întâmple. Cumva ştiam
de ce auzisem săpatul din pivniţă. Urma să fiu
coborât, pe treptele beciului, în beznă, şi ştiam
că acolo mă aştepta un mormânt. Urma să fiu
îngropat de viu.
Eram îngrozit şi am încercat să strig, dar a fost
şi mai rău pentru mine decât atunci când doar
eram ţinut ca în cleşte. Paralizasem, nu-mi mai
puteam mişca nicio fibră…
Deodată m-am prăbuşit…
M-am trezit în patru labe, holbându-mă la uşa
deschisă a pivniţei, la numai câteva degete de
prima treaptă a scării. În culmea groazei, cu
inima bătându-mi nebuneşte în piept, m-am
ridicat în picioare, clătinându-mă, şi am trântit
uşa de la pivniţă. Încă tremurând din toate
încheieturile, m-am târât îndărăt în odaia din
faţă ca să descopăr acolo că una dintre cele trei
porunci ale Vraciului fusese încălcată.
Lumânarea se stinsese…
Îndreptându-mă spre fereastră, o izbucnire
scurtă de lumină inundă odaia, urmată de un
asurzitor bubuit de tunet, aproape drept în
creştetul meu. Ploaia cădea în rafale peste casă,
bătând toba în ferestre şi făcând uşa de la intrare
să trosnească şi să geamă de parcă ar fi încercat
cineva să pătrundă înăuntru.
M-am holbat jalnic câteva minute, pândind
fulgerele. Era o noapte cu furtună, dar, cu toate
că fulgerele mă speriau, aş fi dat orice să fiu
afară, pe străzi; orice dar să nu mai fiu silit să
cobor în pivniţa aceea.
Din depărtare, orologiul bisericii începu să bată.
Am numărat dangătele şi au fost douăsprezece.
Acum trebuia să înfrunt ceea ce era în pivniţă.
În clipa aceea, când un fulger lumină din nou
odaia, am observat giganticele urme de tălpi de
pe pardoseală. La început, am crezut că erau ale
Vraciului, numai că erau negre, de parcă
uriaşele ghete care le lăsaseră fuseseră pline de
praf de cărbune. Veneau dinspre uşa de la
bucătărie, se înşirau până la fereastră şi apoi se
întorceau şi se duceau înapoi pe acelaşi drum pe
care veniseră. Înapoi în pivniţă. Jos, în bezna în
care trebuia să cobor eu!
Silindu-mă să mă mişc, am pipăit pe pardoseală
după mucul de lumânare. Apoi am bâjbâit în jur
după bocceluţa mea de haine. Înfăşurată în ele,
chiar la mijloc, era cutia cu iască şi amnar pe
care mi-o dăruise tatăl meu.
Orbecăind prin întuneric, am scuturat mica
grămăjoară de iască pe pardoseală şi m-am
folosit de amnar şi de o piatră, lovindu-le ca să
sară scântei. Am tot scăpărat deasupra
grămăjoarei de iască până când a luat foc,
arzând exact atât cât să apuc să aprind
lumânarea. Habar n-avea tata că darul lui avea
să mi se dovedească atât de curând folositor.
Cum am deschis uşa pivniţei, un fulger a licărit
pe neaşteptate, urmat de un bubuit de tunet care
a zguduit toată casa din temelii, rostogolindu-se
în jos, pe treptele din faţa mea. Am coborât în
pivniţă, cu mâna tremurând şi mucul de
lumânare săltând bezmetic, făcând să danseze
umbre fantomatice pe zid.
Nu voiam să mă duc acolo, jos, dar, dacă nu
izbuteam în testul Vraciului, probabil că urma să
mă văd pe drumul spre casă de îndată ce avea să
se lumineze de ziuă. Îmi închipuiam ruşinea mea
când aveam să-i povestesc mamei ce se
întâmplase.
Opt trepte şi am trecut de colţ, astfel că acum
vedeam interiorul pivniţei. Nu era mare, dar
umbre întunecate stăruiau prin unghere, unde
lumina lumânării nu putea răzbate, şi de tavan
atârnau, ca nişte perdele fragile şi murdare,
pânzele de păianjen. Mici bucăţi de cărbune şi
lăzi mari de lemn erau împrăştiate peste tot pe
podeaua de lut bătătorit, iar lângă un butoi uriaş
de bere se afla o masă veche de lemn. M-am
strecurat pe lângă butoi şi am observat ceva, în
colţul cel mai îndepărtat. Ceva ghemuit după
nişte lăzi, care mă sperie atât de tare încât
aproape c-am scăpat lumânarea din mână.
Era o formă întunecată, semănând cu un
morman de zdrenţe, care făcea zgomot. Se auzea
slab şi regulat, ca o respiraţie.
Am făcut un pas către zdrenţele acelea; apoi
încă unul, punându-mi la bătaie întreaga putere
a voinţei ca să-mi silesc picioarele să se mişte. Şi,
când am ajuns atât de aproape încât l-aş fi putut
atinge cu mâna, acel ceva a început deodată să
crească. Dintr-o umbră pe pământ s-a înălţat în
faţa mea până când a devenit de trei sau de patru
ori mai mare.
Aproape c-am fugit. Era înalt, negru, cu o glugă
pe cap şi înspăimântător, cu ochii verzi,
strălucitori.
Abia atunci am băgat de seamă toiagul pe care îl
ţinea în mâna stângă.
— Ce te-a reţinut? Întrebă Vraciul. Ai întârziat
aproape cinci minute!
CAPITOLUL 04
SCRISOAREA
— Am locuit în casa asta pe când eram copil,
zise Vraciul, şi am văzut lucruri care ţi-ar fi oprit
inima în loc, dar eram singurul care le putea
vedea, iar tata obişnuia să mă bată pentru că
zicea că spun minciuni. Ceva obişnuia să iasă
din pivniţă. Acelaşi lucru l-ai văzut probabil şi
tu. Aşa e?
Am dat din cap.
— Ei bine, n-are de ce să te sperie, băiete. Este
doar un alt spectru, o fărâmă a unui suflet
tulburat care s-a dus în locuri mai bune. Fiindcă
n-a renunţat la partea rea din el însuşi, a rămas
prins aici pentru totdeauna.
— Ce a făcut? Am întrebat eu, vocea mea abia
trezind un slab ecou sub boltă.
Vraciul clătină din cap cu tristeţe.
— A fost un miner care s-a îmbolnăvit de
plămâni, atât de rău încât n-a mai putut munci.
Zi şi noapte nu făcea altceva decât să tuşească şi
să se chinuie să respire, iar biata lui nevastă
muncea pentru amândoi. Lucra la o brutărie,
dar, din nenorocire pentru amândoi, era o femeie
foarte drăguţă. Sunt rare femeile în care poţi să
ai încredere, iar cele drăguţe sunt cele mai
păcătoase.
Ca să înrăutăţească şi mai tare situaţia, el fiind
un bărbat foarte gelos, boala îl înveninase şi mai
abitir, într-o seară, când să se întoarcă de la
brutărie, ea a întârziat foarte mult, iar el se tot
ducea la fereastră, măsurând odaia în lung şi-n
lat, înfuriindu-se din ce în ce mai tare, pentru că
îşi închipuia că ea era cu un alt bărbat.
Când, în sfârşit, nevasta s-a întors, omul
turbase de-a dreptul, încât i-a crăpat capul cu
un bulgăre mare de cărbune. Apoi a lăsat-o
acolo, în ghearele morţii, pe pardoseală, şi a
coborât în pivniţă să-i sape un mormânt. Era
încă vie când s-a întors bărbatul ei, dar nu se
putea mişca, nici să strige nu putea. Aceasta e
groaza care ni se transmite, pentru că este
întocmai ce a simţit ea când el a luat-o în braţe şi
a dus-o jos, în bezna pivniţei. L-a auzit săpând.
Ştia ce urmează să-i facă.
Mai târziu, în aceeaşi noapte, el s-a sinucis.
Este o poveste tristă, dar, cu toate că ei şi-au
găsit pacea acum, spectrul lui încă mai
hălăduieşte pe aici, la fel ca şi ultimele ei
amintiri, ambele destul de puternice cât să-i
chinuie pe oameni ca noi. Noi vedem lucruri pe
care alţii nu le pot vedea, ceea ce este deopotrivă
un har şi un blestem. Totuşi, în îndeletnicirea
noastră, ne este de mare ajutor.
M-am cutremurat. Îmi era milă de biata nevastă
care fusese omorâtă şi îmi era milă şi de minerul
care o ucisese. Îmi era milă chiar şi de Vraci,
închipuindu-mi ce a însemnat copilăria sa,
petrecută într-o casă ca aceasta.
Am privit în jos spre lumânarea pe care o
aşezasem în mijlocul mesei. Arsese aproape până
la capăt, iar flacăra începuse ultimul ei dans, dar
Vraciul nu dădu niciun semn că ar fi vrut să se
întoarcă sus. Nu-mi plăceau umbrele de pe faţa
lui. Aceasta arăta de parcă se preschimba
treptat, de parcă se prefăcea într-un bot sau ceva
de soiul ăsta.
— Ştii cum mi-am învins frica? Mă întrebă el.
— Nu, domnule.
— Într-o noapte, eram atât de îngrozit încât am
ţipat, fără să mă mai pot stăpâni. Am sculat
toată casa în picioare şi, cuprins de furie, tata
m-a înşfăcat de ceafă şi m-a dus pe sus în
pivniţă. Apoi a luat un ciocan şi a bătut uşa în
cuie, în urma mea.
Nu eram prea mare. Aveam cam vreo şapte ani,
cel mult. Am urcat treptele înapoi şi, zbierând
din toţi bojocii, am râcâit cu unghiile şi am
împins cu toată puterea mea în uşă. Dar tata era
un om aspru şi m-a lăsat singur, în beznă. Am
fost silit să rămân aşa ore în şir, până mult după
ivirea zorilor. După un timp, m-am liniştit şi…
ştii ce am făcut atunci?
Am clătinat din cap, încercând să nu mă uit la
faţa lui. Ochii îi scânteiau foarte tare şi semăna
mai mult ca niciodată cu un lup.
— Am coborât treptele şi m-am aşezat aici, în
pivniţa asta, în beznă. Apoi, am tras de trei ori
aer în piept şi mi-am înfruntat frica. Am
înfruntat însuşi întunericul, care este cel mai
înfricoşător lucru din toate, mai ales pentru
oameni ca noi, pentru că nouă ni se arată fel şi
fel de creaturi malefice în întuneric. Le auzim
şoaptele şi iau forme pe care numai ochii noştri
le pot vedea. Dar am făcut-o, iar, când am ieşit
din pivniţa asta, ce fusese cel mai rău trecuse.
În clipa aceea, lumânarea a început să picure,
după care s-a stins, aruncându-ne într-un
întuneric deplin.
— Asta e, băiete, vorbi Vraciul. Aici nu suntem
decât tu, eu şi întunericul. Poţi suporta? Eşti
potrivit să fii ucenicul meu?
Glasul lui suna schimbat, cumva mai profund şi
mai nepământesc. Mi l-am închipuit în patru
labe, cu păr de lup acoperindu-i toată faţa, iar
dinţii crescându-i şi devenind mai lungi.
Tremuram şi n-am putut vorbi până când n-am
tras adânc a treia oară aer în piept. Abia atunci
i-am dat răspunsul. Era ceva ce spunea tata de
fiecare dată când trebuia să facă vreun lucru
neplăcut sau greu.
— Cineva trebuie s-o facă şi p-asta. Aşa că, aş
putea fi foarte bine chiar eu.
Se păru că Vraciul îmi socoteşte răspunsul
foarte amuzant, fiindcă hohotele sale de râs
umplură pivniţa şi săltară din treaptă în treaptă,
în sus, până se ciocniră de următorul bubuit de
tunet, care se prăvăli pe scară în jos.
— Cu aproape treisprezece ani în urmă, zise
Vraciul, mi-a fost trimisă o scrisoare cu pecete.
Era scurtă şi la obiect şi era scrisă în greceşte.
Mama ta mi-a trimis-o. Ştii ce conţinea?
— Nu, am răspuns eu liniştit, întrebându-mă
oare ce avea să urmeze.
— „Tocmai am adus pe lume un copil”, scria ea,
„şi este al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu.
Numele său este Thomas J. Ward şi este darul
meu pentru Comitat. Când va fi destul de mare, o
să-ţi trimit vorbă. Pregăteşte-l bine. O să fie cel
mai bun ucenic pe care l-ai avut vreodată şi o să
fie, de asemenea, ultimul tău ucenic.”
Noi nu ne folosim de magie, băiete, continuă
Vraciul, şi vocea îi sună puţin mai tare ca o
şoaptă a întunericului. Principalele unelte în
meseria noastră sunt bunul-simţ, curajul şi
aşternerea exactă a faptelor pe hârtie, ca să
putem învăţa din experienţele trecutului. Mai
presus de toate, noi nu credem în profeţie. Nu
credem că viitorul a fost deja stabilit. Aşadar,
dacă se dovedeşte adevărat ceea ce a scris mama
ta, atunci înseamnă că noi l-am făcut să se
adeverească. Înţelegi?
 Glasul său avea un ton tăios de mânie, dar
ştiam că nu era la adresa mea, aşa că m-am
mulţumit să dau din cap, prin întuneric.
— Cât despre faptul că ai fi darul mamei tale
pentru Comitat, absolut fiecare dintre ucenicii
mei era al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Aşa
că nu începe să crezi că ai fi deosebit. Ai destul
de învăţat şi te aşteaptă multă muncă.
După câteva clipe de tăcere, Vraciul continuă:
— Familia poate fi dăunătoare – glasul i se
îmblânzise, mânia îi dispăruse. Eu am mai
rămas numai cu doi fraţi, în prezent. Unul este
lăcătuş şi ne înţelegem bine, dar celălalt nu mai
vorbeşte cu mine de mai bine de patruzeci de ani,
cu toate că locuieşte aici, în Horshaw.
Când am părăsit casa, furtuna trecuse şi se
vedea luna. În timp ce Vraciul încuia uşa de la
intrare, am băgat de seamă pentru prima oară ce
era scrijelit în lemnul ei:
 Vraciul făcu un semn din cap în direcţia
inscripţiei.
— Folosesc semne din acestea ca să-i previn pe
ceilalţi, care se pricep să le citească, sau, uneori,
doar ca să-mi împrospătez memoria. Recunoşti
litera grecească gama. Este semnul folosit şi
pentru o stafie, şi pentru un spectru. Crucea de
jos din partea dreaptă, este cifra romană zece,
care este rangul cel mai de jos dintre toate. Tot ce
urmează după şase este doar un spectru. Nu
există nimic în casa de aici care să-ţi poată face
rău; asta, dacă eşti curajos. Ţine minte,
întunericul se hrăneşte cu frica noastră. Fii
curajos şi niciun spectru n-are ce să-ţi facă.
„Dacă aş fi ştiut eu asta de la început!”
— Hai, curaj, băiete! Zise Vraciul. Ţi-a căzut
nasul în ghete! Ei, poate că asta o să te învioreze.
Scoase roata de brânză din buzunar, rupse o
bucăţică şi mi-o întinse.
— Mestec-o, zise el, dar n-o înghiţi dintr-odată.
L-am urmat, de-a lungul străduţei pavate. Aerul
era umed, dar barem nu mai ploua, iar spre
apus, pe cer, norii semănau cu lâna mieilor şi
începuseră să se sfâşie şi să se destrame în
zdrenţe.
Am ieşit din sat şi am continuat să mergem spre
miazăzi. Chiar la marginea satului, de unde
strada pavată devenea un drumeag noroios, se
înălţa o mică biserică. Părea lăsată în voia sorţii –
ici-colo îi lipsea câte-o plăcuţă de ardezie din
acoperiş, iar vopseaua de pe uşa principală era
scorojită. Nu cred că văzuserăm pe cineva de
când părăsiserăm casa, dar aici era un om, care
stătea chiar la intrare. Avea părul alb şi era
uscăţiv, soios şi neîngrijit.
Hainele sale negre îl arătau a fi preot, dar, pe
când ne apropiam de el, expresia chipului său
îmi atrase atenţia. Se uita încruntat la noi, cu
toată faţa schimonosită de încordare. Şi, la un
moment dat, făcu, teatral, un uriaş semn al
crucii, pur şi simplu înălţându-se pe vârful
picioarelor când îl începu, întinzându-şi spre cer
degetul arătător de la mâna dreaptă, cât de sus
putu. Mai văzusem şi înainte preoţi făcând acest
semn, dar niciodată gesticulând aşa de larg, de
exagerat şi cu atâta mânie. O mânie care părea
îndreptată către noi.
Am bănuit că avea un cui împotriva Vraciului
sau poate împotriva îndeletnicirii sale. Ştiam că
este o îndeletnicire care îi supăra pe cei mai
mulţi oameni, dar niciodată nu văzusem o
asemenea reacţie.
— Ce-avea? Am întrebat eu, după ce am trecut
de om şi nu ne mai putea auzi.

— Preoţii! Pufni Vraciul, cu mânia ascuţită în

glas. Ştiu tot, dar nu văd nimic! Iar acesta este
mai rău ca oricare. Este celălalt frate al meu.
Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe, dar am avut
cuviinţa să nu-l descos. Mi se părea că am o
mulţime de aflat despre Vraci şi trecutul lui, dar
simţeam că erau lucruri pe care avea să mi le
spună doar atunci când eu aveam să fiu
îndeajuns de bine pregătit.
Aşa că l-am urmat către miazăzi, cărându-i
sacul cel greu şi gândindu-mă la ce scrisese
mama în scrisoare. N-ar fi fost niciodată în stare
să se laude sau să facă afirmaţii smintite. Mama
spunea doar ceea ce trebuia să fie spus, şi asta
însemna că era convinsă de adevărul fiecărui
cuvânt. Uneori o lua înaintea lucrurilor şi făcea
ceea ce trebuia făcut. Vraciul îmi spusese că nu
puteai face mai nimic cu spectrele, dar mama
amuţise o dată spectrele de pe Dealul
Spânzuraţilor.
Să fii al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu nu era
nimic deosebit, pentru această îndeletnicire – îţi
trebuia genealogia asta doar ca să fii luat ucenic
de un vraci. Dar ştiam că la mine mai era ceva,
care mă făcea într-adevăr deosebit.
Eram, deopotrivă, fiul mamei mele.
CAPITOLUL 05
DUHURI RELE ȘI VRĂJITOARE
Ne îndreptam spre ceea ce Vraciul numea Casa
lui de Iarnă.
Mergând aşa, cei din urmă nori ai dimineţii s-au
topit în zare şi deodată am descoperit că era ceva
schimbat la soare. Chiar şi în Comitat, soarele
mai străluceşte şi iarna, ceea ce este un lucru
bun, fiindcă de obicei înseamnă că nu plouă; dar
există o perioadă, la fiecare început de an, când îi
bagi de seamă căldura pentru prima oară. Este
ca întoarcerea unui vechi prieten.
Vraciul se pare că se gândea la acelaşi lucru,
pentru că deodată s-a oprit din mersul lui
haiducesc, uitându-se la mine dintr-o parte şi
dăruindu-mi unul dintre rarele sale zâmbete.
— Aceasta este prima zi de primăvară, băiete,
zise el, aşa că ne vom duce la Chipenden.
Părea ciudat să spună asta. Adică se ducea
întotdeauna la Chipenden în prima zi de
primăvară? Şi dacă da, de ce? L-am întrebat.
— Tabăra de primăvară, îmi explică el. Iernăm
la marginea Mlaştinii Anglezarke şi ne petrecem
vara în Chipenden.
— N-am auzit niciodată de Anglezarke. Unde
vine asta? Am întrebat eu.
— În capătul sudic al Comitatului, băiete. Este
locul unde m-am născut eu. Am locuit acolo
până când tata ne-a luat cu el în Horshaw.
Măcar de Chipenden auzisem, ceea ce mă făcu
să mă simt mai bine. Am descoperit astfel că, în
calitate de ucenic al Vraciului, trebuia să
călătoresc mult şi să învăţ cum să mă orientez.
Fără să mai zăbovim, ne-am schimbat direcţia,
apucând-o către nord-est, spre şirul dealurilor
mari din depărtare. N-am mai întrebat şi altceva,
dar în noaptea aceea, când ne-am adăpostit din
nou într-un hambar rece şi masa ne-a fost
alcătuită iarăşi din numai câteva muşcături de
brânză galbenă, stomacul meu a început să fie
convins că îmi fusese tăiat gâtul. Niciodată
nu-mi fusese atât de foame.
M-am întrebat unde o să stăm în Chipenden şi
dacă o să găsim ceva omenesc de mâncare. Nu
ştiam pe nimeni care să mai fi fost vreodată până
acolo, dar bănuiam că este un loc retras,
neprietenos, undeva în mijlocul dealurilor – între
cocoaşele cenuşii şi purpurii care abia se zăreau
de la ferma tatălui meu. Întotdeauna mi se
păruseră nişte dihănii uriaşe dormind, dar asta
mi se trăgea probabil de la unul dintre unchii
mei, care obişnuia să-mi spună astfel de poveşti.
Noaptea, zicea el, jivinele acelea se puneau în
mişcare şi, până dimineaţa, sate întregi
dispăreau de pe faţa pământului, prefăcute-n
ţărână sub greutatea trupurilor lor.

În zorii zilei următoare, nori negri şi grei

acoperiseră din nou soarele şi se părea că vom
mai avea ceva de aşteptat până să vedem şi a
doua zi de primăvară. Vântul se stârnise şi el,
smucindu-ne de haine când am început, treptat,
să urcăm, şi zburătăcind păsările de colo-colo pe
sub bolta cerului, în vreme ce norii se întreceau
care să ascundă primii coamele dealurilor.
Mergeam încet şi-i eram recunoscător Vraciului
pentru asta, fiindcă îmi răsărise câte o băşică
urâtă la ambele călcâie. Astfel, abia după-amiaza
târziu ne-am apropiat de Chipenden, când
lumina zilei deja începuse să se împuţineze.
Atunci, deşi vântul continua să bată cu furie,
cerul se limpezi şi dealurile purpurii îşi arătară
zimţii în zare. Vraciul nu scosese nici două vorbe
în timpul călătoriei, dar acum părea de-a dreptul
înflăcărat, în timp ce îmi numea, unul după
altul, fiecare deal. Purtau nume precum Vârful
Parlick, care era cel mai apropiat de Chipenden;
altele – unele vizibile, unele ascunse şi
îndepărtate – se numeau Colina Meilor, Dealul
Şeii şi Dealul Lupului.
Când l-am întrebat pe magistrul meu dacă erau
lupi pe Dealul Lupului, a zâmbit cu cruzime.
— Lucrurile se schimbă repede pe aici, băiete,
zise el, şi trebuie să fim mereu cu ochii în patru.
Când am zărit primul acoperiş de casă din satul
care ne apăruse în faţă, Vraciul mi-a făcut semn
spre o cărare îngustă, care se desprindea de
drum ca să şerpuiască în sus, pe marginea unui
mic izvor care gâlgâia printre pietre.
— Casa mea e într-acolo, zise el. E un drum
ceva mai lung, dar aşa ne putem feri de-a trece
prin sat. Îmi place să păstrez distanta faţă de
oamenii care trăiesc în sat. Şi ei socotesc că e
mai bine aşa.
Mi-am amintit ce spusese Jack despre Vraci şi
mi s-a strâns inima. Avusese dreptate. Era o
viaţă de sihastru. Sfârşeai prin a trăi de unul
singur.
Erau câţiva copaci piperniciţi de-o parte şi de
alta a izvorului, agăţându-se de panta abruptă a
dealului şi împotrivindu-se forţei vântului, dar
apoi, chiar în faţa noastră, începea o pădure de
sicomori şi frasini; când am intrat în ea, vântul
păru să se stingă până ce rămase doar ca un
suspin în depărtare. Pădurea nu era decât un
pâlc mai mare de copaci, vreo câteva sute sau
cam aşa, un adăpost împotriva rafalelor de vânt.
După câteva clipe, însă, am înţeles că era mai
mult decât atât.
Băgasem eu de seamă şi altădată că unii copaci
sunt gălăgioşi, întotdeauna trosnindu-şi crengile
sau foşnindu-şi frunzele, în vreme ce alţii abia
dacă fac vreun zgomot. Deasupra noastră,
departe, auzeam şuierul vântului, dar prin
pădure, singurele zgomote care se puteau auzi
erau ale ghetelor noastre. Totul era mut, o
pădure întreagă cu arbori atât de încremeniţi în
tăcere, încât am simţit un fior pe şira spinării
străbătându-mă de sus până jos. Aveam senzaţia
că trăgeau cu urechea la noi.
Apoi am ieşit într-un luminiş şi drept în faţa
noastră se afla o casă. Era înconjurată de un
gard viu, de păducel înalt şi des, încât numai
partea de sus a etajului şi acoperişul se puteau
vedea. Din horn se ridica un fuior alb de fum. Se
ridica drept în sus, netulburat, până când,
deasupra copacilor, vântul îl mâna spre răsărit.
Casa şi grădina, am observat eu atunci, erau
aşezate într-o scobitură din costişa dealului.
Arătau de parcă un uriaş îndatoritor venise şi le
făcuse loc, smulgând o mână de pământ.
L-am urmat pe Vraci pe lângă gard, până când
am ajuns la o poartă de metal. Poarta era
scundă, nu-mi trecea de piept, şi fusese vopsită
în verde strălucitor, o operaţiune care fusese
încheiată de atât de puţină vreme încât mă
întrebam dacă vopseaua apucase să se usuce şi
dacă Vraciul nu se va mânji pe mâna pe care o
întinsese fără întârziere spre ivăr.
Deodată, s-a întâmplat ceva care m-a făcut
să-mi ţin respiraţia. Mai înainte ca Vraciul să-l
atingă, ivărul s-a ridicat de la sine şi poarta s-a
deschis încet, parcă împinsă de o mână
nevăzută.
— Mulţumesc, l-am auzit pe Vraci zicând.
Uşa din faţă nu s-a deschis singură, pentru că a
trebuit mai întâi descuiată cu o cheie mare, pe
care Vraciul o scoase din buzunar. Părea
asemănătoare cu aceea pe care o folosise ca să
descuie uşa casei din Fundătura Watery.
— E aceeaşi cheie pe care ai folosit-o în
Horshaw? Îl întrebai eu.
— Da, băiete, zise el, aruncând o privire în jos,
spre mine, în timp ce deschidea uşa. Fratele
meu, lăcătuşul, mi-a dat-o. Descuie cele mai
multe încuietori, asta dacă. Nu sunt foarte
complicate. Şi se dovedeşte foarte folositoare în
munca noastră.
Uşa scoase un scârţâit zgomotos şi un vaier
profund, iar eu l-am urmat pe Vraci într-un
vestibul mic şi întunecos. Din el porneau o scară
abruptă la dreapta şi un culoar îngust la stânga.
— Lasă bagajele jos, la picioarele scării, zise
Vraciul. Hai, băiete! Nu tândăli. Nu-i timp de
pierdut. Îmi place mâncarea sfârâind de
fierbinte!
Astfel, lăsând sacul lui şi bocceaua mea
unde-mi spusese, l-am urmat pe culoar spre
bucătărie şi spre ademenitorul miros de mâncare
fierbinte.
Când am intrat acolo, n-am fost dezamăgit. Îmi
amintea de bucătăria mamei mele. La fereastră,
pe pervazul lat, creşteau flori în ghivece mari, iar
apusul soarelui împestriţa încăperea cu umbrele
frunzelor. În capătul celălalt, un foc uriaş ardea
vesel, revărsându-şi căldura în toată bucătăria,
şi chiar în mijloc, pe pardoseala de piatră, se afla
o masă mare de stejar. Pe masă erau aşezate
două tăvi goale, imense, iar, în centru, cinci
farfurii obişnuite, vârfuite cu mâncare, lângă o
oală plină până la buză cu sos aburind.
— Stai jos şi poftă bună, băiete, mă pofti
Vraciul, iar eu nu aşteptai să mă invite de două
ori.
Mi-am luat singur un hartan de pui şi o halcă de
carne de vită, abia mai rămânând loc pe tavă
pentru mormanul de cartofi prăjiţi şi salată cu
care am umplut-o. La sfârşit, am stropit
mormanul cu sosul care era atât de gustos, încât
numai mama îl putea face mai bun.
Mă întrebam unde o fi bucătăreasa şi cum de
ştiuse cu atâta precizie când vom sosi, încât să
ne aştepte cu mâncarea fierbinte, gata aşezată pe
masă. Mă frământau puzderie de întrebări, dar
eram şi foarte obosit, aşa că mi-am păstrat
energia pentru a mânca. Iar când eu am înghiţit
şi ultimul dumicat, Vraciul îşi curăţase deja
farfuria.
— Ţi-a plăcut? Mă întrebă el.
Am încuviinţat cu un semn din cap, aproape
prea ghiftuit să mai pot vorbi. Mi se închideau
ochii de somn.
— După o cură cu brânză, e întotdeauna plăcut
să vii acasă la o mâncare fierbinte, zise el.
Mâncăm bine aici. Ne refacem puterile după
perioada în care suntem plecaţi la muncă.
Am dat din nou din cap şi am început să casc.
— Sunt multe de făcut mâine, aşa că treci în
pat. Al tău se află în odaia cu uşa verde, în capul
primului palier al scării, îmi spuse Vraciul. Somn
uşor, dar să rămâi în camera ta şi să nu
hoinăreşti prin casă, la noapte. Ai să auzi un
clopoţel sunând când o să fie gata micul dejun.
Să coborî îndată ce-l auzi – când cineva găteşte o
mâncare bună, şi-ar putea ieşi din fire, dacă tu o
laşi să se răcească. Dar să nu coborî nici prea
devreme, pentru că şi treaba asta ar putea fi
socotită la fel de supărătoare.
Am dat din cap, i-am mulţumit pentru masă şi
am luat-o înapoi pe culoar către intrare. Sacul
Vraciului şi bocceaua mea dispăruseră.
Întrebându-mă cine ar fi putut să le ia de acolo,
am urcat scara să mă duc la culcare.
Noua mea odaie s-a dovedit a fi mult mai
spaţioasă decât cea de acasă, pe care, o vreme,
fusesem nevoit s-o împart şi cu doi dintre fraţii
mei. În aceasta de acum încăpuseră bine un pat,
o măsuţă cu o lumânare, un scaun şi un scrin,
cât să mai rămână destul loc să te plimbi prin ea
în voie. Şi acolo, pe scrin, mă aştepta bocceaua
cu lucrurile mele.
În partea opusă uşii era o fereastră mare cu
cercevele, împărţită în opt ochiuri de geam atât
de gros şi zgrunţuros, încât vedeam numai
spirale şi rotocoale din culorile de afară. Totuşi,
fereastra nu arăta de parcă n-ar fi fost deschisă
de ani buni. Patul era lipit chiar de-a lungul
peretelui de sub ea, aşa că mi-am scos ghetele,
am îngenuncheat pe cuvertură şi am încercat să
deschid fereastra. Cu toate că era un pic
înţepenită, s-a dovedit mai lesne decât aş fi
crezut. M-am folosit de sfoara cercevelei ca să
ridic jumătatea de jos a ferestrei, cu o serie de
smucituri, doar atât cât să-mi scot capul afară şi
să mă uit mai bine în jur.
Am putut vedea o pajişte întinsă dedesubt,
tăiată în două de o alee cu pietriş care se pierdea
în pădure. Deasupra coroanelor copacilor, în
dreapta, se zăreau dealurile, primul dintre ele
fiind atât de aproape încât aveam impresia că aş
putea să-l ating cu mâna. Am respirat o dată
adânc aerul rece şi înviorător, şi mi-am umplut
nările cu mirosul de iarbă, înainte de a-mi trage
capul înăuntru şi a-mi desface bocceluţa cu
lucrurile mele. Toate au încăput cu uşurinţă în
sertarul de sus al scrinului. Când îl închideam,
am observat deodată inscripţiile de pe peretele
din umbră, de vizavi de picioarele patului.
Peretele era acoperit cu nume, toate mâzgălite
cu cerneală neagră pe tencuiala subţire. Unele
nume erau mai mari decât restul, ca şi cum cei
ce le scriseseră aveau o mai bună părere despre
ei. Multe se şterseseră cu vremea şi m-am
întrebat dacă erau cumva numele celorlalţi
ucenici, de dinaintea mea, care dormiseră tot în
odaia aceasta. Oare trebuia să-mi adaug şi eu
numele sau să aştept sfârşitul primei luni, când
s-ar fi putut să fiu luat definitiv ca ucenic? Nu
aveam nici condei, nici cerneală, aşa că
problema rămânea de rezolvat mai târziu, dar am
cercetat peretele mai îndeaproape, încercând să
aflu care era cel mai recent nume.
Am hotărât că era Billy Bradley – părea cel mai
clar şi fusese scrijelit într-un spaţiu îngust, sus,
unde peretele chiar se umplea. Pentru câteva
clipe m-am întrebat oare ce făcea Billy în prezent,
dar eram istovit şi muream de somn.
Cearşafurile erau curate şi patul ademenitor,
astfel că, fără să mai pierd vremea, m-am
dezbrăcat şi, de cum am pus capul pe pernă, am
adormit.

Când am deschis din nou ochii, soarele se

revărsa vesel pe fereastră. Visasem şi fusesem
deşteptat brusc de un zgomot. M-am gândit că
fusese probabil clopoţelul micului dejun.
Atunci mi-am pierdut capul. Oare chiar fusese
clopoţelul de jos, chemându-mă la masă, ori
fusese un clopoţel din visul meu? Cum puteam fi
sigur? Oare ce trebuia să fac? Se părea că aveam
să supăr bucătăreasa şi coborând mai devreme
şi întârziind. Atunci, spunându-mi că probabil
chiar auzisem clopoţelul, m-am îmbrăcat şi am
coborât imediat.
În vreme ce coboram, am auzit zdroncănitul
oalelor şi cratiţelor venind dinspre bucătărie,
dar, în clipa în care am deschis încet uşa, se lăsă
o linişte mormântală.
Atunci am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să mă
întorc numaidecât în odaia mea, pentru că era
limpede că micul dejun nu era gata. Farfuriile
fuseseră spălate de resturile cinei din ajun, dar
masa era încă goală şi vatra necurăţată de
cenuşa rece. De fapt, bucătăria era îngheţată,
ba, mai rău, părea să devină din ce în ce mai
îngheţată, cu fiecare secundă.
 Greşeala mea a fost că am făcut un pas către
masă. Nici nu pusesem bine piciorul jos, când
am auzit ceva scoţând un sunet chiar în spatele
meu. Era de mânie, de asta nu încăpea îndoială.
Era, în mod hotărât, un şuierat de mânie şi era
foarte aproape de urechea mea stângă. Atât de
aproape încât i-am simţit şi răsuflarea care-l
însoţea.
Vraciul mă prevenise să nu cobor mai devreme
şi deodată am simţit că sunt într-adevăr în
pericol.
De-abia îmi încolţise în minte acest gând, când
ceva m-a plesnit foarte tare peste ceafă; m-am
clătinat spre uşă, pierzându-mi echilibrul şi
bulucindu-mă cu capul înainte.
N-am avut nevoie de al doilea avertisment. Am
zbughit-o afară din bucătărie şi pe scări în sus.
Dar, pe la jumătatea scării, am îngheţat. Cineva
stătea sus, în capul scării. Cineva înalt şi
ameninţător, căruia îi vedeam numai conturul
corpului, în lumina care se revărsa pe uşa
dormitorului meu.
M-am oprit, neştiind încotro s-o apuc, până
când am auzit o voce cunoscută şi m-am liniştit.
Era Vraciul.
Pentru prima oară mi se înfăţişa fără pelerina
lui lungă şi neagră. Purta o tunică neagră şi
pantaloni cenuşii, până la genunchi, şi am putut
vedea că, deşi era un bărbat înalt, cu umeri largi,
restul trupului era uscăţiv, poate din pricina
faptului că, în anumite zile, tot ce mânca se
reducea la o muşcătură de brânză. Arăta ca
majoritatea muncitorilor de la o fermă, atunci
când îmbătrânesc. Unii, fireşte, se îngraşă, dar
cei mai mulţi – precum cei pe care îi mai tocmea
tata câteodată, la strânsul recoltei, în ultima
vreme, de când mai toţi fraţii mei plecaseră de
acasă – sunt slabi, deşi vânoşi. „Mai slab
înseamnă mai sprinten”, spunea tata
întotdeauna, iar acum, Uitându-mă la Vraci,
înţelegeam cum de era în stare să meargă atât de
repede şi atât de mult timp fără odihnă.
— Te-am prevenit să nu coborî mai devreme,
zise el liniştit. Fără îndoială că ai încasat o
palmă. Să-ţi fie învăţătură de minte, băiete! Data
viitoare o poţi păţi mult mai rău.
— Am crezut că am auzit clopoţelul, am răspuns
eu. Dar se pare că a fost un clopoţel din visul
meu.
Vraciul râse încetişor.
— Asta este una dintre cele dintâi şi cele mai
importante lecţii pe care un ucenic le are de
învăţat, zise el. Şi anume diferenţa între starea
de veghe şi cea de vis. Unii n-o învaţă niciodată.
Clătină din cap, făcu un pas către mine şi mă
bătu uşor pe umăr.
— Hai cu mine, să-ţi arăt grădina! Trebuie să
începem de undeva şi o să ne trecem vremea
până când va fi gata masa de dimineaţă.
Când Vraciul mă conduse afară, pe uşa din
spatele casei, am descoperit că grădina era foarte
mare, mult mai mare decât mi se păruse mie
când mă uitasem la ea peste gard.
Am luat-o către răsărit, mijind ochii în soarele
dimineţii, până ce am ajuns la o pajişte întinsă.
În seara din ajun, crezusem că grădina era
complet înconjurată de gardul viu, dar acum
mi-am dat seama că greşisem. Erau mai multe
deschizături în gard, ca nişte porţi, dând în alte
grădini şi, drept în faţă, se afla pădurea. O alee
de pietriş alb tăia pajiştea şi se pierdea în
pădure.
— De fapt, sunt mai multe grădini, zise Vraciul.
Trei, mai precis, fiecare străbătută de o alee ca
asta. O să ne uităm mai întâi la grădina dinspre
răsărit. Este destul de lipsită de primejdii, când
soarele e sus pe cer, dar niciodată să n-o apuci
pe cărarea asta după lăsarea întunericului. Sau,
mai bine zis, să n-o apuci, dacă nu ai motive
foarte întemeiate şi în niciun caz când eşti
singur.
Tulburat, l-am urmat pe Vraci spre copaci. Iarba
era mai înaltă la marginea pajiştii şi smălţată de
clopoţei albaştri. Îmi plac clopoţeii albaştri,
pentru că înfloresc primăvara şi întotdeauna îmi
amintesc că lungile şi fierbinţile zile de vară nu
sunt prea departe; dar, acum, abia de m-am
uitat la ei. Soarele dimineţii era oprit de
coroanele dese ale copacilor, iar aerul devenise
deodată mult mai rece. Răcirea asta îmi aduse
aminte de intrarea mea nepoftită în bucătărie.
Cu siguranţă era ceva straniu şi periculos în
partea aceasta a pădurii, şi părea să se facă
hotărât cu mult mai frig cu cât înaintam printre
copaci.
Deasupra capetelor noastre erau nişte cuiburi
de ciori, iar croncăniturile lor răguşite,
mânioase, mă făceau să tremur mai tare decât
frigul. Erau aproape tot atât de plăcute la auz ca
tata, când se apuca să cânte la sfârşitul
mulsului. Dacă laptele se strica vreodată, mama
obişnuia să dea vina pe el.
Vraciul se opri şi arătă spre pământ, la vreo
cinci paşi în faţă.
— Ce-i asta? Mă întrebă el, cu vocea aproape de
şoaptă.
Iarba fusese îndepărtată şi în mijlocul marelui
petic de pământ dezgolit se afla o piatră de
mormânt. Era aşezată în picioare, dar puţin
înclinată spre stânga. În faţa ei, o bucată de
pământ de vreo şase picioare era înconjurată cu
lespezi mai mici, ceea ce era neobişnuit. Dar mai
era ceva, şi mai ciudat: de la un capăt la altul al
peticului de pământ, de-a curmezişul lui şi prinşi
în piroane de lespezile care îl înconjurau, erau
treisprezece drugi groşi de fier.
I-am numărat de două ori, ca să fiu sigur.
— Ei, hai, băiete… te-am întrebat ceva. Ce-i
asta?
Gura mi-era atât de uscată, încât vorbeam cu
greu, dar am izbutit să îngaim trei cuvinte:
— E un mormânt.
— Bun băiat. Asta se vede din prima. Observi
ceva neobişnuit? Mă întrebă el mai departe.
Atunci n-am mai putut să vorbesc deloc, aşa că
am dat doar din cap.
El zâmbi şi mă bătu uşurel pe umăr.
— Nu ai de ce să te temi. Este doar o vrăjitoare
moartă, şi încă una destul de nepricepută. A fost
îngropată în pământ nesfinţit, în afara
cimitirului, care se află la vreo câteva mile
depărtare de aici. Dar ea continuă să scurme
pământul, încercând să iasă la suprafaţă. I-am
ţinut o lungă cuvântare, dar ea n-a vrut să
m-asculte, aşa că am adus-o aici. În felul acesta,
i-am făcut pe oameni să se simtă mai bine. Îşi pot
vedea de vieţile lor netulburaţi. Nu vor să ducă
grija făpturilor de soiul ăsta. Asta este datoria
noastră.
Am încuviinţat din nou c-un semn din cap şi
deodată mi-am dat seama că nu mai respiram,
aşa că mi-am umplut cu nesaţ plămânii cu aer.
Inima îmi bătea cu putere în piept, ameninţând
să-l spargă din clipă în clipă, iar eu tremuram
din cap până-n picioare.
— Nu, acum nu mai e aproape deloc
primejdioasă, continuă Vraciul. Câteodată, când
e lună plină, o poţi auzi zbătându-se, dar n-are
puterea să ajungă la suprafaţă, iar drugii de fier
oricum ar împiedica-o să iasă. Dar sunt făpturi
mult mai rele, ceva mai în adâncul pădurii
acesteia, zise el, arătându-mi spre răsărit cu
degetul lui osos. Încă vreo douăzeci de paşi şi o
să ajungem la faţa locului.
Mai rele? Ce puteau fi? Mă întrebam eu, dar
ştiam că avea să-mi spună el, negreşit.
— Sunt alte două vrăjitoare. Una este moartă,
una este vie. Cea moartă este îngropată vertical,
cu capul în jos, dar chiar şi aşa, o dată sau de
două ori pe an trebuie să întărim drugii de
deasupra mormântului ei. În orice caz, să stai
departe de locul acesta după ce se întunecă.
— De ce a fost îngropată cu capul în jos? Am
întrebat eu.
— Iată o întrebare bună, băiete, zise Vraciul.
Vezi tu, spiritul unei vrăjitoare moarte este, de
regulă, ceea ce noi numim „os legat”. Este
prizonier în oasele ei şi unele nici măcar nu ştiu
că sunt moarte. Încercăm mai întâi să le vârâm
în groapă cu capul în sus şi asta e de ajuns
pentru cele mai multe. Toate vrăjitoarele sunt
dificile, dar unele sunt chiar îndărătnice. Având
sufletul încă legat de oasele ei, o vrăjitoare ca
aceasta încearcă din răsputeri să se întoarcă în
lumea noastră. E ca şi cum şi-ar dori să se mai
nască o dată, aşa că noi trebuie să le
împiedicăm, şi atunci le îngropăm invers, cu
capul în jos. Să vii pe lume cu picioarele înainte
nu e uşor. Şi copiii oamenilor întâmpină uneori
aceeaşi greutate. Însă vrăjitoarea asta este încă
foarte periculoasă, aşa că ţine-te departe.
Încredinţează-te că nu-i ieşi în cale nici celei vii.
Ea o să fie mai primejdioasă moartă, decât vie,
pentru că unei vrăjitoare atât de puternice ca
aceasta n-o să-i fie deloc greu să se reîntrupeze şi
să ajungă înapoi pe pământ. De aceea o ţinem
închisă de vie într-un puţ. Numele ei este Mama
Malkin şi vorbeşte singură. Adică, mă rog, mai
curând şopteşte. Este aproape tot atât de
malefică pe cât îţi poţi închipui tu, dar stă
închisă în puţ de multă vreme şi o bună parte din
puterile ei s-au scurs în pământ. I-ar plăcea să
pună gheara pe un băiat ca tine. Aşadar,
fereşte-te din calea ei! Făgăduieşte-mi acum că
n-o să te apropii de ea. Vreau să te aud c-o spui…
— Făgăduiesc că n-o să mă apropii de ea, am
şoptit eu, simţindu-mă foarte tulburat de toată
povestea. Mi se părea un lucru din cale-afară de
crud să ţii vreo fiinţă vie – fie ea şi o vrăjitoare –
închisă în pământ, şi îmi închipuiam că nici
mamei mele nu i-ar fi plăcut ideea.
— Iată un băiat bun! Nu vrem să se mai
întâmple şi alte necazuri precum cel din
dimineaţa asta. Sunt lucruri mai rele decât să
primeşti nişte palme. Cu mult mai rele.
Îl credeam, dar nu voiam să mai aud despre
asta. Totuşi, mai avea să-mi arate şi alte lucruri,
aşa că m-am mulţumit doar să mă zgârcesc la
vorbă după cuvintele lui înfricoşătoare. M-a
condus afară din pădure şi s-a îndreptat spre o
altă pajişte.
— Aceasta este grădina mea dinspre miazăzi,
zise Vraciul. Să nu calci nici pe aici după ce se
înserează.
Soarele a fost repede înghiţit de coroanele dese
ale copacilor, iar aerul a devenit neîndoielnic mai
rece, aşa că am ştiut că ne apropiam de ceva rău.
Vraciul se opri la vreo zece paşi distanţă de o
lespede mare, culcată pe pământ, aproape de
rădăcinile unui stejar. Acoperea o suprafaţă un
pic mai mare decât a unui mormânt, şi, judecând
după partea care era deasupra, lespedea părea,
de asemenea, şi foarte groasă.
— Ce crezi că e îngropat acolo, dedesubt?
Întrebă Vraciul.
Am încercat să par sigur pe mine.
— O altă vrăjitoare.
— Nu, zise Vraciul. N-ai nevoie de atâta piatră
pentru o vrăjitoare. Fierul rezolvă, de obicei,
problema. Dar creatura de colo se poate strecura
printre drugii de fier cât ai clipi. Uită-te cu
atenţie la piatră. Poţi să vezi ce este gravat pe ea?
 Încuviinţai cu un semn din cap. Recunoscusem
litera, dar nu ştiam ce înseamnă.
— Aceasta este litera grecească beta, zise
Vraciul. Este semnul pe care îl folosim noi pentru
duhurile rele. Linia diagonală înseamnă că a fost
constrâns să stea sub piatra aceea, iar numele
de dedesubt îţi spune cine l-a supus. În colţul
din dreapta jos este cifra romană unu. Asta
înseamnă că este un duh de prim rang, adică
nemaipomenit de periculos. Cum ţi-am mai
spus, noi folosim gradaţii de la unu la zece. Ţine
minte asta – într-o bună zi ţi-ar putea salva viaţa.
Gradul zece este atât de slab, încât mulţi oameni
nici măcar n-au observat că duhul a bântuit
printre ei. Unul de primul grad te poate ucide cu
uşurinţă. M-a costat o avere să aduc piatra
aceasta până aici, dar a meritat şi ultimul penny.
Acum este un duh legat. Este ţinut pe loc prin
constrângere şi o să rămână aici până când
Arhanghelul Gabriel o să-i reteze coarnele.
Ai multe de învăţat despre duhuri, băiete, şi o să
încep să-ţi predau imediat după micul dejun, dar
există o deosebire importantă între cele legate şi
cele libere. Un duh liber poate adesea să
călătorească până la zeci de mile depărtare de
sălaşul lui şi, dacă are un astfel de nărav, face
necazuri cu duiumul. Dacă un duh este deosebit
de supărător şi nu pleacă urechea la argumente,
atunci datoria noastră este să-l supunem.
Trebuie s-o facem bine şi asta este ceea ce
numim legare forţată. Atunci, duhul nu se mai
poate mişca deloc. Bineînţeles, este mult mai
uşor s-o spui cu gura decât s-o faci.
Vraciul se încruntă deodată, de parcă şi-ar fi
amintit ceva neplăcut.
— Unul dintre ucenicii mei a dat de necaz
încercând să lege un duh, zise el, clătinând cu
tristeţe din cap. Dar, cum este prima ta zi de
învăţătură, n-o să vorbim despre asta,
deocamdată.
Tocmai atunci, dinspre casă, sunetul unui
clopoţel se putu auzi până departe. Vraciul
zâmbi.
— Suntem treji sau visăm? Întrebă el.
— Treji.
— Eşti sigur?
 Am dat din cap.
— În cazul acesta, hai să mergem să mâncăm,
zise el. O să-ţi arăt cealaltă grădină după ce ne
punem burta la cale.
CAPITOLUL 06
O FATĂ CU PANTOFII ASCUȚIȚI
Bucătăria se schimbase de la ultima mea vizită.
Un foc micuţ fusese aprins în vatră şi două
farfurii cu şuncă şi ouă sfârâind fuseseră aşezate
pe masă. Mai erau şi pâine proaspăt scoasă din
cuptor şi un mare rotocol de unt.
— Ia, băiete, până nu se răceşte, mă pofti
Vraciul. M-am apucat imediat de mâncat şi nu
ne-a luat mult până când amândoi ne-am golit
farfuriile vârfuite şi am dat gata o jumătate de
pâine. Apoi, Vraciul se lăsă pe spate în jilţul său,
începu să se tragă de barbă şi îmi puse o
întrebare importantă.
— Nu crezi, făcu el, cu ochii ţintă într-ai mei, că
a fost cea mai bună porţie de ouă cu şuncă pe
care ai mâncat-o vreodată?
Nu eram de aceeaşi părere. Gustarea fusese
bine pregătită. Fusese bună, fără discuţie mai
bună decât brânza, dar eu mâncasem la viaţa
mea ouă cu şuncă şi mai gustoase. Ba chiar le
mâncasem în fiecare dimineaţă, pe când stăteam
acasă. Mama era o bucătăreasă cu mult mai
pricepută, dar, cumva, am simţit că nu acesta
era răspunsul pe care îl aştepta Vraciul. Aşadar,
i-am spus o mică minciună, mai precis genul de
neadevăr care nu face niciun rău şi izvorăşte
doar din dorinţa de a-i face pe oameni să se simtă
mai bine când îl aud.
— Da, am zis eu, a fost cea mai bună gustare de
dimineaţă pe care am mâncat-o vreodată. Şi îmi
pare rău că am coborât prea devreme, dar
făgăduiesc că n-o să se mai întâmple.
La acestea, Vraciul rânji, lăbărţându-şi gura
atât de tare încât am avut impresia că o să i se
despice faţa în două; apoi mă bătu uşurel pe
umăr şi mă conduse din nou în grădină.
Abia acolo, când am ajuns afară, rânjetul i s-a
şters de pe chip.
— Bravo, băiete, zise el. Sunt două creaturi pe
lume sensibile la măguliri. Prima este femeia, iar
cea de-a doua este duhul. Dăruieşte-le de fiecare
dată laude!
Ei bine, nu văzusem nici urmă de femeie în
bucătărie, aşa că asta îmi adeverea ceea ce
bănuisem, şi anume că un duh ne gătise
mâncarea. Era cel puţin o surpriză, ca să spun
aşa. Toată lumea gândea că un Vraci este un
nimicitor de duhuri rele sau măcar că le supune
astfel încât ele nu mai sunt în stare să mai facă
vreun rău. Cine ar fi crezut că Vraciul meu avea
unul care îi gătea şi îi făcea curat?
— Aceasta este grădina de apus, îmi spuse
Vraciul, în timp ce străbăteam a treia cărare cu
pietricele albe, care scrâşneau sub picioarele
noastre. Este un loc sigur, indiferent dacă e
noapte sau zi. Aici vin eu adesea când am o
problemă care îmi cere gândire.
Am trecut printr-o altă deschizătură din gardul
viu şi, curând, ne plimbam printre copaci. Am
simţit numaidecât deosebirea. Păsărelele
cântau, iar ramurile copacilor se legănau uşor în
adierea dimineţii. Era un loc mai fericit.
Am continuat să mergem până când am ieşit din
pădure, pe panta unei coline de unde se vedea
şirul dealurilor mari, în dreapta. Văzduhul era
atât de curat încât se puteau zări zidurile golaşe
de piatră care împărţeau poalele dealului în
ogoare şi marcau astfel terenul fiecărui fermier.
De fapt, priveliştea se întindea până la coama
celui mai apropiat deal.
Vraciul îmi făcu semn spre o bancă de lemn, din
stânga noastră.
— Ia un loc, băiete, mă pofti el.
I-am dat ascultare şi m-am aşezat. Pentru
câteva momente, Vraciul se uită în jos la mine,
cu ochii lui verzi pironiţi asupra mea. Apoi
începu să se plimbe în sus şi-n jos prin faţa
băncii, fără să scoată vreun cuvânt. Nu se mai
uita la mine, ci îşi aţintise privirea în gol, fără
nicio expresie în ochi. Îşi ridică peste umeri
pelerina lungă şi neagră şi îşi vârî mâinile în
buzunare, apoi, foarte brusc, se aşeză lângă
mine şi începu să mă întrebe.
 — Câte soiuri de duhuri crezi că există?
N-aveam nici cea mai mică idee.
— Ştiu deja două, am zis eu, cel liber şi cel legat,
dar n-aş putea în veci să le ghicesc pe celelalte.
— De două ori bine, băiete. O dată, pentru că îţi
aminteşti ce te-am învăţat şi, a doua oară,
pentru că te arăţi a fi o persoană care nu face
presupuneri neîntemeiate. Vezi tu, sunt tot atât
de multe soiuri de duhuri câte sunt şi de oameni,
şi fiecare are personalitatea sa. Ei, chiar şi aşa
stând lucrurile, există totuşi unele tipuri care pot
fi recunoscute şi numite. Uneori, din pricina
formei sub care se înfăţişează, alteori din pricina
apucăturilor şi a înşelăciunilor de care se
folosesc.
Scotoci prin buzunarul drept şi scoase o carte
micuţă, legată în piele neagră. Apoi mi-o întinse.
— Poftim, de acum e a ta, zise el. Ai grijă de ea
şi, orice ai face, n-o pierde.
Mirosul de piele era puternic, iar cartea părea să
fie nouă-nouţă. Am simţit o oarecare dezamăgire
s-o deschid şi să descopăr că avea doar pagini
albe. Bănuiesc că mă aşteptasem s-o găsesc
plină cu secrete de-ale îndeletnicirii Vraciului –
dar, dimpotrivă, se părea că eu trebuia să le
scriu în ea, pentru că, următoarele lucruri pe
care le scoase Vraciul din buzunar au fost un toc
şi o călimară micuţă.
— Pregăteşte-te să iei notiţe, zise el,
ridicându-se în picioare şi reîncepând să se
plimbe încoace şi-ncolo prin faţa băncii. Şi ai
grijă să nu risipeşti cerneala pe fleacuri, băiete,
că nu e mulsă din ugerul vacii!

Am izbutit să scot dopul sticluţei şi apoi, cu

foarte multă grijă, am înmuiat peniţa tocului în
cerneală şi am deschis carneţelul la prima
pagină.
Vraciul deja îşi începuse prima lecţie şi vorbea
foarte repede.
— Mai întâi, sunt duhurile păroase, care iau
forma animalelor. Cel mai adesea, de câini, dar
sunt aproape la fel de multe pisici sau capre sau
şi una şi alta. Nu uita să socoteşti şi caii – da,
duhurile acestea pot fi foarte înşelătoare. Şi,
indiferent de forma lor, duhurile păroase se pot
împărţi în duşmănoase, prietenoase sau
nici-nici, adică pe la mijloc.
Apoi, sunt duhurile care bat la uşă şi care
uneori se transformă în spărgători de piatră,
foarte violenţi când sunt zgândăriţi. Unul dintre
cele mai vătămătoare tipuri dintre toate este al
tăietorului de vite, pentru că îi place în egală
măsură şi sângele de om. Dar nu te grăbi să tragi
concluzia că noi, vracii, avem de-a face doar cu
duhurile rele, pentru că sufletele morţilor care
nu şi-au găsit liniştea nu sunt niciodată prea
departe. Apoi, ca lucrurile să se complice şi mai
mult, în Comitatul nostru vrăjitoarele sunt o
adevărată ciumă. Aici, în împrejurimi, nu avem
deocamdată nicio vrăjitoare de care să ne temem,
dar mai la răsărit, lângă Dealul Pendle, au băgat
lumea în sperieţi. Şi, ţine minte, nu toate
vrăjitoarele sunt la fel. În mare, se pot împărţi în
patru categorii – nocive, benigne, acuzate pe
nedrept şi inconştiente.
Tot acest timp, după cum vă puteţi închipui, eu
eram într-o mare încurcătură. În primul rând
pentru că vorbea atât de repede, încât nu
reuşisem să scriu niciun cuvânt. În al doilea
rând, pentru că nici nu cunoşteam înţelesul
cuvintelor savante pe care le folosea. În orice caz,
tocmai atunci făcu o pauză. Cred că observase
expresia aiurită de pe faţa mea, căci mă întrebă:
— Ce s-a întâmplat, băiete? Hai, vorbeşte! Nu te
teme să pui întrebări.
— N-am înţeles tot ce aţi spus despre vrăjitoare,
am răspuns eu. Nu ştiu ce înseamnă „nocivă”. La
fel, nici „benignă”.
— Nocivă înseamnă vătămătoare, îmi explică el.
Benignă înseamnă nevătămătoare. Şi
inconştientă înseamnă o vrăjitoare care nu ştie
că este vrăjitoare. Mai mult, pentru că este
femeie, devine o dublă problemă. Să nu ai
niciodată încredere într-o femeie, zise Vraciul.
— Mama mea este o femeie, am zis eu, simţind
deodată un val de mânie, şi eu am încredere în
ea.
— Mamele sunt de obicei femei, zise Vraciul. Iar
mamele sunt, de obicei, chiar demne de
încredere, câtă vreme tu eşti fiul lor. Altminteri,
fereşte-te! Am avut şi eu o mamă, cândva, şi am
avut încredere în ea, aşa că îmi amintesc foarte
bine sentimentul. Îţi plac fetele? Mă întrebă el
brusc.
— N-am cunoscut îndeaproape nicio fată, am
mărturisit eu. N-am surori.
— Ei bine, în cazul ăsta, ai putea cădea pradă
cu uşurinţă înşelăciunilor lor. Aşadar, fereşte-te
de fetele satului! Mai ales de oricare dintre ele
care poartă pantofi cu vârful ascuţit. Scrie asta!
Este un punct de pornire la fel de bun ca oricare
altul.
M-am întrebat ce-o fi fost atât de teribil în
pantofii cu vârf ascuţit. Ştiam că mamei nu i-ar fi
fost pe plac ceea ce tocmai afirmase Vraciul. Ea
credea că trebuie să iei oamenii aşa cum sunt şi
nu să-i judeci după părerea altora. Dar, aveam
de ales? Prin urmare, în capul primei pagini am
scris: Fetele satului cu pantofi ascuţiţi.
Mă urmări scriind, apoi îmi ceru carneţelul şi
tocul.
— Uite ce e, îmi zise, va trebui să iei notiţe mai
repede. E mult de învăţat şi, în scurtă vreme, o
să ai o duzină de carneţele pline, dar,
deocamdată, trei sau patru titluri vor fi de ajuns
ca să intri în subiect.
Apoi scrise Duhurile păroase, în capul celei de-a
doua pagini. Apoi Duhurile care bat la uşă, în
capul celei de-a treia pagini şi, în sfârşit,
Vrăjitoare, în capul celei de-a patra.
— Poftim, zise el. Cu asta, înseamnă că ai
început. Tu scrie tot ce ai învăţat astăzi sub
fiecare dintre aceste patru titluri. Dar nu acum,
pentru că ai ceva mai urgent de făcut. Ne trebuie
provizii. Aşadar o să coborî până în sat,
altminteri mâine flămânzim. Nici cea mai bună
bucătăreasă nu poate găti dacă n-are din ce. Ţine
minte că totul trebuie pus în sacul meu. Sacul
este la măcelar, aşa că la el te duci întâi. Întrebi
de comanda pentru domnul Gregory.
Îmi dădu un ban mic de argint, punându-mi în
vedere să fiu atent la rest, apoi mă trimise la
poalele dealului, pe cel mai scurt drum spre sat.
Curând, mergeam din nou prin pădure, până
când ajungeam la un pârleaz, care mă scotea la
un drum abrupt şi îngust. Peste încă vreo sută
de paşi, coteam şi-mi apăreau în faţa ochilor
ardeziile cenuşii ale acoperişurilor din
Chipenden.
Satul era mai mare decât mă aşteptasem. Avea
pe puţin o sută de case, apoi o cârciumă, o şcoală
şi o biserică mare, cu o clopotniţă-turn. Nu era
nici urmă de piaţă, dar strada principală pavată,
care cobora în pantă destul de abruptă, forfotea
de femei cu coşurile încărcate, intrând şi ieşind
zorite din prăvălii. Cai şi căruţe aşteptau şi pe o
parte şi pe cealaltă a străzii, şi era limpede că aici
veniseră să târguiască nevestele fermierilor şi,
fără îndoială, oamenii din cătunele apropiate.
 Am găsit prăvălia măcelarului fără bătaie de cap
şi m-am aşezat la o coadă de femei gălăgioase,
toate strigând după măcelar, un bărbat voios,
gras, cu obrajii rumeni şi o barbă roşcată. Părea
să le ştie pe nume, pe fiecare în parte, iar ele
râdeau necontenit şi zgomotos la glumele lui
deocheate, care curgeau una după alta. Eu pe
cele mai multe nu le-am priceput, în schimb
femeile cu siguranţă le înţelegeau şi chiar păreau
să se distreze foarte tare.
Nimeni nu mi-a dat prea multă atenţie, dar, în
cele din urmă, am ajuns la tejghea şi fu rândul
meu să fiu servit.
— Am venit după comanda domnului Gregory,
i-am spus eu măcelarului.

De cum am spus asta, în prăvălie s-a lăsat

tăcerea şi râsul s-a curmat. Măcelarul s-a
aplecat după tejghea şi a scos la iveală un sac
mare. Am auzit lumea şuşotind în spatele meu,
dar oricât mi-am ciulit urechea, n-am putut
prinde nimic din ce se spunea. Când m-am
întors, toţi se uitau în oricare altă parte, numai
la mine nu. Unii chiar îşi pironiseră privirea în
podea.
I-am întins măcelarului moneda de argint,
mi-am numărat restul cu grijă, i-am mulţumit şi
am ieşit cu sacul afară din prăvălie,
aruncându-mi-l pe un umăr, de îndată ce
ajunsei în stradă. Vizita la zarzavagiu a durat
doar o clipă. Proviziile erau deja împachetate, aşa
că am vârât pachetul în sac, care acum a început
să atârne mai greu.
Până atunci, totul mersese strună, dar când
m-am îndreptat către brutar, am văzut ceata de
golani.
Erau vreo şapte sau opt, cocoţaţi pe gardul de
piatră al unei grădini. Nimic deosebit în asta,
numai că nu vorbeau unul cu celălalt – toţi erau
foarte concentraţi să se holbeze la mine, cu feţe
înfometate, ca o haită de lupi, urmărind fiecare
pas pe care îl făceam, apropiindu-mă de
brutărie.
Când am ieşit de la brutar, erau tot acolo, dar de
cum am început să urc dealul, s-au luat după
mine. Ei bine, deşi era greu de crezut că doar din
întâmplare se hotărâseră să urce pe deal odată
cu mine, asta nu mă îngrijora. Şase fraţi mă
pregătiseră bine la capitolul bătaie.
Le-am auzit ropotul ghetelor apropiindu-se din
ce în ce mai mult. Aveau să mă prindă din urmă
destul de repede, poate că şi din pricină că eu
mergeam din ce în ce mai încet. Vedeţi
dumneavoastră, nu voiam să creadă că sunt
speriat şi, în orice caz, sacul era greu şi dealul pe
care urcam, destul de abrupt.
M-au ajuns cu vreo zece paşi mai înainte de
pârleaz, chiar în locul unde drumeagul intra
într-o pădurice, pe unde copacii înghesuiţi de pe
margini nu lăsau razele soarelui să pătrundă.
 — Deschide sacul, hai să vedem ce ne-am luat!
Zise un glas din spatele meu.
Era o voce puternică, groasă, obişnuită să le
spună celorlalţi ce să facă. Şi mai avea şi nota
aceea grea de ameninţare, care îmi spunea că
posesorului ei îi plăcea să provoace durerea şi
întotdeauna era în căutarea unei victime.
M-am întors cu faţa la el, dar am strâns mai tare
de sac, ţinându-i hotărât pe umăr. Cel care
vorbise era şeful de bandă. Nu încăpea nicio
îndoială. Ceilalţi aveau feţe ascuţite, trase, de
parcă le-ar fi lipsit veşnic o masă bună, dar el
arăta de parcă ar fi mâncat pentru toţi ceilalţi.
Era pe puţin cu un cap mai înalt decât mine, cu
umeri largi şi un grumaz ca de taur. Avea faţa
lătăreaţă şi obrajii rumeni, dar ochii erau foarte
mici şi părea că nu clipeşte niciodată.
Cred că dacă nu ne-am fi aflat acolo şi n-ar fi
încercat să mă silească să le dau ceva, poate că
nu m-aş fi împotrivit atâta. La urma urmei, unii
dintre băieţi păreau chiar lihniţi şi în sac exista o
grămadă de mere şi de prăjituri. Pe de altă parte,
însă, nu erau ale mele.
— Nu e sacul meu, i-am răspuns eu. Este al
domnului Gregory.
— Ultimul lui ucenic nu socotea asta un
neajuns, zise şeful, apropiindu-şi faţa lătăreaţă
de a mea. El obişnuia să deschidă sacul pentru
noi. Dacă ai puţină glagorie, o să faci la fel. Dacă
nu alegi calea mai uşoară, atunci va trebui s-o
faci pe calea mai grea. Dar n-o să-ţi placă prea
mult şi, oricum ai da-o, tot acolo o să ajungi.
Gaşca începuse să îşi strângă rândurile în jurul
meu şi l-am simţit pe unul din spate trăgând de
sac. Nici măcar atunci nu i-am dat drumul, ci
i-am înfruntat privirea şefului cu ochi de porc,
străduindu-mă cu dârzenie să nu clipesc nici eu.
În clipa aceea, s-a întâmplat ceva care ne-a luat
pe toţi prin surprindere. S-a văzut o mişcare
printre copaci, undeva în dreapta mea, şi ne-am
întors cu toţii capetele într-acolo.
În umbră apăruse o siluetă întunecată, iar cum
ochii mei se obişnuiseră cu lumina puţină, am
văzut că era o fată. Venea încet către noi, dar
înaintarea ei era atât de lipsită de zgomot, încât
ai fi putut auzi şi un ac căzând pe drum, şi călca
atât de uşor, încât părea mai degrabă că
pluteşte. Se opri chiar la marginea umbrei
copacilor, de parcă s-ar fi ferit să păşească în
lumina soarelui.
— De ce nu-l lăsaţi în pace? Zise ea.
O formulase ca pe o întrebare, însă tonul vocii
sale mă convinse că era, de fapt, o poruncă.
— Ce treabă ai tu? Răspunse şeful bandei,
repezindu-şi bărbia înainte şi strângându-şi
pumnii.
— Nu de mine trebuie să-ţi pese, răspunse ea
din umbră. S-a întors Lizzie şi, dacă nu faci ce îţi
spun, ei o să-i dai socoteală.
— Lizzie? Întrebă flăcăul, trăgându-se un pas
înapoi.
— Osoasa Lizzie. Este mătuşa mea. Nu-mi
spuneţi că n-aţi auzit de ea…
Aţi simţit vreodată timpul încetinindu-şi cursul
atât de mult încât să credeţi că se opreşte? Aţi
ascultat vreodată un ceas, având impresia că de
la o bătaie până la următoarea a trecut o
veşnicie? Ei bine, întocmai aşa am simţit eu,
când, foarte repede, fata şuieră o dată tare,
printre dinţii strânşi. Apoi, vorbi din nou.
— Plecaţi, zise ea. Ştergeţi-o de aici! Plecaţi, dar
repede, altminteri muriţi!
Efectul asupra bandei a fost instantaneu. Am
surprins fugitiv expresia de pe câteva chipuri şi
am văzut că nu erau doar speriaţi. Erau îngroziţi
şi la un pas de a-şi pierde capul. Şeful lor se
întoarse pe călcâie şi într-o clipă o zbughi pe
panta dealului în jos, urmat îndeaproape de
ceilalţi.
Nu ştiam de ce se înspăimântaseră aşa, dar am
simţit şi eu nevoia să fug. Fata se uita la mine cu
ochii mari, iar eu nu mai eram stăpân pe mine
însumi. Mă simţeam ca un şoarece, paralizat de
privirea fixă a unei nevăstuici gata să se repeadă
asupra lui în orice moment.
Mi-am forţat piciorul stâng să se mişte şi, încet,
m-am întors către copaci, în direcţia pe care mi-o
arăta nasul meu, dar încă mai ţineam strâns
sacul Vraciului.
Oricine ar fi fost fata, eu tot nu aveam de gând
să dau drumul sacului.
— N-o rupi şi tu la fugă ca ei? Mă întrebă ea.
Am clătinat din cap, dar gura mi-era foarte
uscată şi n-aveam destulă încredere în mine ca
să încerc să articulez. Ştiam că vorbele îmi vor
ieşi anapoda.
Era probabil de vârsta mea – sau poate puţin
mai mică. La faţă era destul de drăguţă, căci avea
ochi mari şi căprui, obrajii cu pomeţi ridicaţi şi
părul lung şi negru. Purta o rochie neagră,
strânsă bine pe talie, cu o panglică albă. Dar,
odată cu aceste amănunte, am observat şi ceva
care m-a tulburat.
Fata purta pantofi ascuţiţi şi numaidecât mi-am
amintit avertismentul Vraciului. Dar mi-am ţinut
firea, hotărât să nu dau şi eu bir cu fugiţii.
— N-ai de gând să-mi mulţumeşti? Mă întrebă
ea. Fii drăguţ şi spune mulţumesc.
— Mulţumesc, am zis eu împleticit, fiind primul
cuvânt pe care izbuteam să-l rostesc.
— Bine, este şi ăsta un început, zise ea. Dar
trebuie să-mi mulţumeşti cum se cuvine, trebuie
să-mi dai ceva, nu-i aşa? O plăcintă, un măr,
deocamdată ar ajunge. Nu cer mult. Sunt destule
în sacul tău şi Moşul Gregory n-o să bage de
seamă, iar, dacă observă totuşi, n-o să zică
nimic.
Am fost uluit să o aud zicându-i Vraciului
„Moşul Gregory”. Ştiam că nu i-ar plăcea să fie
numit astfel şi asta mi-a spus două lucruri.
Primul, că fata avea prea puţin respect pentru el,
iar al doilea, că nu-i era câtuşi de puţin frică de
el. Acolo de unde veneam eu, cei mai mulţi
oameni se înfiorau numai la gândul că Vraciul ar
putea să se afle prin ţinutul lor.
— Îmi cer iertare, zisei eu, dar nu pot face asta.
Nu sunt lucrurile mele, ca să pot da cuiva din ele.
Ea îmi aruncă o privire încruntată şi nu mai
scoase niciun cuvânt, multă vreme. Am crezut, la
un moment dat, că avea să şuiere şi la mine
printre dinţi. I-am întors privirea fixă, încercând
să nu clipesc, până când, în cele din urmă, un
zâmbet fugar îi lumină faţa şi ea vorbi din nou:
— Atunci, va trebui să mă mulţumesc cu o
făgăduială.
— O făgăduială? Am repetat eu, întrebându-mă
ce voia să spună.
— Făgăduiala că o să mă ajuţi şi tu, cum te-am
ajutat eu pe tine. Nu am nevoie de ajutor chiar în
clipa asta, dar, poate, într-o bună zi, cine ştie?

— S-a făcut, i-am spus eu. Dacă o să ai vreodată

nevoie de ajutor, cere-mi-l.
— Cum te numeşti? Mă întrebă ea, dăruindu-mi
un zâmbet cu adevărat larg.
— Tom Ward.
— Ei bine, numele meu este Alice şi locuiesc
acolo, zise ea, arătându-mi un loc în spatele ei,
printre copaci. Sunt nepoata preferată a Osoasei
Lizzie.
 Osoasa Lizzie era un nume ciudat, dar ar fi fost
o necuviinţă să spun asta cu voce tare. Oricine ar
fi fost, numele ei fusese de ajuns să-i
înspăimânte pe băieţii din sat.
Acesta fu sfârşitul discuţiei noastre. Amândoi
ne-am întors şi am luat-o fiecare pe drumul lui,
dar, de-abia ne îndepărtaserăm câţiva paşi, când
Alice mi-a strigat, peste umăr:
— Ai grijă, acuma! Dacă nu vrei să sfârşeşti ca
ultimul ucenic al Moşului Gregory!
— Care ce-a păţit? Am întrebat eu.
— Mai bine îl întrebi pe Moşul Gregory! Strigă ea
şi dispăru, în spatele copacilor.

Când am ajuns înapoi, Vraciul verifică atent

conţinutul sacului, tăind lucrurile de pe o listă.
— Ai avut vreun necaz în sat? Mă întrebă el,
când încheie, în sfârşit, controlul.
— Nişte băieţi m-au urmărit până pe deal şi
mi-au cerut să deschid sacul, dar eu m-am
împotrivit, răspunsei eu.
— Foarte curajos din partea ta, zise Vraciul.
Data viitoare însă, să-i laşi să ia câteva mere şi
plăcinte, că n-o să se facă gaură în cer. Viaţa
şi-aşa e foarte grea, iar unii dintre ei provin din
familii foarte sărace. Întotdeauna comand mai
multe, să fie, în caz că ei ar cere ceva.
M-am simţit aşa de prost, în clipa aceea! Dacă
mi-ar fi spus asta dinainte!
— Nu mi-a plăcut ideea să le dau ceva, fără să te
întreb pe dumneata mai întâi.
Vraciul îşi ridică sprâncenele.
— Adică, dacă ar fi fost după tine, le-ai fi dăruit
mere şi plăcinte?
— Nu-mi place să fiu silit, am zis eu, dar câţiva
dintre ei arătau într-adevăr flămânzi.
— Atunci, data viitoare încrede-te în instinctele
tale şi dă curs primului imbold, zise Vraciul.
Ascultă-ţi vocea lăuntrică. Foarte rar greşeşte.
Un vraci depinde foarte mult de asta, pentru că
poate însemna uneori deosebirea dintre viaţă şi
moarte. Aşadar, trebuie să aflăm acum şi altceva
despre tine. Dacă putem sau nu să ne bizuim pe
instinctele tale.
Se opri, uitându-se pătrunzător la mine, cu
ochii lui verzi, cercetându-mi atent obrazul.
— Vreun necaz cu fetele? Întrebă el dintr-odată.
Numai pentru că eram încă mânios nu i-am dat
un răspuns direct la întrebarea sa.
— Niciun fel de necaz, răspunsei eu.
Nu era o minciună, pentru că Alice mă ajutase,
ceea ce însemna exact opusul necazului. Totuşi,
ştiam că mă întrebase de fapt dacă întâlnisem
vreo fată şi eram conştient că ar fi trebuit să-i
vorbesc despre ea. Mai ales pentru că purta
pantofi cu vârf ascuţit.
Am făcut, ca ucenic, o grămadă de greşeli, iar
aceasta a fost cea de-a doua foarte gravă – că nu
i-am spus Vraciului întregul adevăr.
Cea dintâi, chiar şi mai gravă, fusese să-i
făgăduiesc lui Alice ajutorul.
CAPITOLUL 07
CINEVA TREBUIE S-O FACĂ ȘI PE ASTA
După aceea, viaţa mea a intrat într-o rutină
aglomerată. Vraciul mă învăţa repede şi mă
punea să scriu până când îmi înţepenea
încheietura pumnului şi mă înţepau ochii.
Într-o după-amiază, mă luă cu el până spre
capătul satului, aproape de ultima casă de
piatră. Ne-am oprit într-un mic pâlc de sălcii
plângătoare, cărora, prin Comitatul nostru, li se
mai zice şi „copăcei de nuieluşe”. Era un loc
întunecos, unde, de o creangă, atârna o frânghie.
Am urmărit-o cu privirea şi am descoperit, la
capătul ei, un clopot mare de bronz.
— Când cineva are nevoie de ajutor, zise
Vraciul, nu urcă până la casa mea. Nimeni nu
vine până acolo, cel puţin dacă nu e invitat. Sunt
foarte riguros în privinţa aceasta. Oamenii vin
numai până aici şi trag de clopotul acesta.
Atunci, coborâm noi la ei.
Problema era că, după ce se scurseseră
săptămâni, nu zile, de când locuiam eu aici, nu
venise nimeni să tragă clopotul vreodată, iar eu
nu treceam dincolo de grădina de la apus decât
atunci când venea timpul să mai aduc din sat
proviziile pentru o săptămână. Mă simţeam,
deopotrivă, foarte singur şi ros de dor de ai mei,
aşa că îmi făcea bine faptul că Vraciul îmi dădea
tot timpul ceva de lucru – adică nu-mi lăsa răgaz
să mă gândesc prea mult la ale mele.
Întotdeauna mă duceam la culcare, seara, frânt
de oboseală şi adormeam de îndată ce puneam
capul pe pernă.
Lecţiile erau, în fiecare zi, lucrul cel mai
interesant, dar n-am învăţat mai mult despre
stafii, duhuri rele şi vrăjitoare. Vraciul mi-a spus
că principalul subiect în primul an de ucenicie
era despre duhuri rele, deopotrivă cu subiecte
precum botanica – şi asta însemna să înveţi totul
despre plante, unele cu adevărat folositoare, ca
ierburi de leac sau care se puteau mânca, dacă
nu aveai altceva la îndemână. Dar lecţiile mele
nu erau doar în scris. Unele dintre sarcini erau la
fel de dificile şi de istovitoare ca toate cele pe care
le îndeplineam pe când mă aflam acasă, la ferma
noastră.
Au început într-o dimineaţă călduroasă şi
însorită, când Vraciul îmi ceru să las deoparte
carneţelul de notiţe şi să-l urmez spre grădina de
la miazăzi. Mi-a dat să-i ţin două lucruri: o
cazma şi o stinghie lungă, de măsurat.
— Duhurile libere se deplasează pe artere, mă
lămuri el. Dar uneori ceva nu merge bine. Poate fi
rezultatul unei furtuni sau poate chiar al unui
cutremur de pământ. În Comitat nu s-au mai
produs cutremure serioase de nici nu se mai ştie
când, dar asta nu contează, pentru că oricum
arterele sunt legate unele de altele şi, dacă se
întâmplă ceva pe una dintre ele, le strică rostul şi
celorlalte, chiar aflate şi la o mie de mile
depărtare. Atunci, duhurile prind rădăcini
într-un loc, unde stau ani de-a rândul şi acelora
le zicem noi „legate natural”. Adeseori, după un
astfel de accident, nu se pot mişca mai mult de
câteva zeci de paşi, într-o direcţie sau alta, şi
provoacă foarte puţine neajunsuri.

Cel puţin dacă nu ai nenorocul să te apropii, din

greşeală, prea mult de vreunul dintre ele. Totuşi,
uneori se pot poticni în locuri foarte
stingheritoare, aproape de o casă de om ori chiar
înăuntrul vreuneia. Atunci, trebuie să-l urneşti
tu pe duh de-acolo şi să-l legi, cu de-a sila, în altă
parte.
— Ce sunt acelea artere?
— Nu toată lumea le spune la fel, băiete, îmi
explică el. Unii cred că sunt doar căi străvechi,
care se întretaie pe sub câmpuri, cărările
străbunilor noştri, care au păşit pe ele în vremuri
de demult, pe când oamenii erau oameni
adevăraţi, iar întunericul nu-şi luase nasul la
purtare. Omul era mai sănătos, zilele sale mai
lungi şi traiul vesel şi fericit.
— Şi ce s-a întâmplat?
— S-a pornit gheaţa de la miazănoapte, iar
Pământul s-a răcit pentru mii de ani, îmi explică
Vraciul. Devenise atât de greu să rămâi în viaţă,
încât oamenii au uitat tot ce învăţaseră. Vechea
cunoaştere nu mai avea importanţă. Să nu
îngheţi şi să mănânci erau singurele lucruri care
mai contau. Când, în sfârşit, gheţurile s-au
retras, supravieţuitorii nu mai erau decât
vânători, îmbrăcaţi în piei de animale. Uitaseră
cum se cultivă grânele şi cum se domesticesc
animalele, întunericul era atotstăpânitor.
Ei bine, în zilele noastre e ceva mai bine, deşi
mai avem încă destul de recuperat. Tot ce a
rămas din acele timpuri sunt arterele, dar
adevărul este că sunt mai mult decât nişte
drumuri. Arterele sunt adevărate linii de forţă, la
mare adâncime sub pământ. Drumuri nevăzute
şi tainice, pe care duhurile libere le folosesc ca să
circule cu mare viteză. Din pricina asta duhurile
libere dau cea mai mare bătaie de cap. Când îşi
stabilesc lăcaşul într-un loc nou, adeseori nu
sunt bine-venite. Când văd că nu sunt
bine-venite, se înfurie. Şi-atunci le joacă
oamenilor renghiuri – uneori renghiuri
periculoase – şi asta înseamnă o treabă pentru
noi. Căci atunci este nevoie să fie legate cu forţa
într-un puţ. Întocmai ca acela pe care o să-l
săpăm acum…
Uite, acesta este un loc potrivit, zise el, arătând
spre pământul de lângă un stejar secular, uriaş.
Cred că este destul spaţiu între rădăcini.
Vraciul îmi dăduse o stinghie de măsurat, astfel
încât să pot face puţul de exact şase picioare
lungime, şase picioare adâncime şi trei picioare
lăţime. Chiar şi la umbră era prea cald să sapi şi
mi-a luat câteva ceasuri bune ca să-l fac cum
trebuie, pentru că Vraciul era un perfecţionist.
După ce am săpat puţul, a trebuit să pregătesc
un amestec urât mirositor, din sare, pilitură de
fier şi un fel de clei special, făcut din oase.
— Sarea îl arde pe un duh, zise Vraciul. Fierul,
pe de altă parte, împământează creaturile
Întunericului – întocmai cum fulgerul îşi face
drum în pământ şi îşi pierde puterea, fierul poate
uneori să stoarcă puterea şi seva creaturilor care
bântuie prin întuneric. Folosite împreună, sarea
şi fierul alcătuiesc un zăgaz peste care un duh
rău nu mai poate trece. De altfel, sarea şi fierul
pot fi folositoare în multe situaţii.
După ce am amestecat preparatul într-un cazan
mare, cu ajutorul unei bidinele am căptuşit cu el
interiorul puţului. Semăna cu vopsitul, dar era
mult mai greu, iar căptuşeala trebuia să n-aibă
crăpături, ca să-l împiedice până şi pe cel mai
puternic duh să-şi facă loc şi să scape.
— Dă bine peste tot, băiete, mi-a spus Vraciul.
Un duh poate scăpa şi printr-o crăpătură cât o
gămălie de ac.
Bineînţeles, de îndată ce puţul a fost terminat,
aşa ca să-l mulţumească pe Vraci, a trebuit să îl
astup la loc şi să o iau de la capăt. Mă punea să
exersez săpatul puţurilor de două ori pe
săptămână, ceea ce era o muncă grea, care te
storcea de toată vlaga şi dura mult. Pe deasupra,
era şi puţin cam înfricoşătoare, pentru că săpam
lângă puţuri în care erau închise duhuri
adevărate şi, chiar şi la lumina zilei, locul îţi
dădea fiori. Am băgat de seamă că Vraciul nu
voia niciodată să se îndepărteze prea mult de
grădina lui, şi că părea de fiecare dată cu ochii în
patru şi încordat, spunându-mi că nu puteai
niciodată să rişti cu duhurile, nici măcar atunci
când erau legate.
Vraciul mi-a mai spus, de asemenea, că trebuia
să cunosc fiecare palmă de loc din Comitat –
toate oraşele şi satele şi cel mai scurt drum
dintre oricare două. Necazul era că, deşi Vraciul
avea o grămadă de hărţi, sus, în biblioteca sa,
părea întotdeauna că eu trebuia să fac lucrurile
pe cea mai complicată cale, aşa că m-a pus să
desenez o hartă a mea.
În mijlocul acesteia se aflau casa lui şi grădinile,
şi trebuia să cuprindă şi satul şi dealurile din
vecinătate. Scopul era ca, treptat, s-o măresc, ca
să cuprindă din ce în ce mai mult din
împrejurimile satului. Dar desenul nu era
punctul meu forte, iar, cum am mai spus,
Vraciul era un perfecţionist, aşa că hărţii mele
i-a luat multă vreme până să se mărească
mulţumitor. Abia când am terminat-o a început
să-mi arate hărţile lui, dar mă punea mai mult să
pierd o grămadă de vreme împăturindu-le la loc
cu grijă, decât mă lăsa să le studiez cu adevărat.
 De asemenea, am început să ţin un jurnal.
Vraciul mi-a dat un alt carneţel, atrăgându-mi
atenţia pentru a zecea mia oară că trebuia să
înregistrez trecutul, ca să pot învăţa din el. Nu
scriam în jurnal chiar în fiecare zi; uneori eram
prea obosit, alteori încheietura pumnului mă
durea prea tare de la notatul în viteză în celălalt
carneţel, când mă străduiam să ţin pasul cu ceea
ce-mi dicta Vraciul.
Apoi, într-o dimineaţă, la micul dejun, când se
împlinea o lună de când locuiam cu Vraciul,
acesta m-a întrebat:
— Ce părere ai, până acum, băiete?
Mă întrebam dacă vorbeşte despre micul dejun.
Probabil că urma să mai fac un drum după
slănină, care fusese prăjită un pic cam tare, în
dimineaţa aceea. Aşa că am ridicat din umeri. Nu
voiam să-l jignesc pe duh, care probabil că ne
asculta.
— Da, este o muncă grea şi nu te-aş învinovăţi
dacă ai renunţa acum, reluă Vraciul. După ce se
scurge prima lună, întotdeauna îi dau ucenicului
meu şansa să se întoarcă acasă şi să se
gândească foarte bine dacă vrea să continue sau
nu. Vrei să faci şi tu acelaşi lucru?
M-am străduit cât am putut să nu mă arăt prea
fericit, dar nu mi-am putut opri zâmbetul să-mi
înflorească pe faţă. Partea proastă era că, pe
măsură ce eu zâmbeam mai larg, Vraciul arăta
tot mai nefericit. Am fost încredinţat că ar fi vrut
să rămân, dar nu mai puteam aştepta ca să plec.
Gândul că aveam să-mi văd din nou familia şi să
mă bucur de mâncarea gătită de mama mi se
părea un vis prea frumos.
Peste o oră, părăseam casa Vraciului.
— Eşti un băiat curajos şi ai mintea ageră, mi-a
zis el, la poartă. Ai trecut cu bine de luna ta de
probă, aşa că-i poţi spune tatălui tău, dacă vrei,
că o să-l vizitez la toamnă, să-mi iau cele zece
guinee. Ai însuşirile unui bun ucenic, dar
depinde de tine, băiete. Dacă n-o să te mai
întorci, o să înţeleg că te-ai hotărât să renunţi.
Altminteri, te aştept într-o săptămână. Dacă
rămâi la mine, o să te pregătesc vreme de cinci
ani, timp în care o să devii tot atât de priceput ca
şi mine în meseria asta.
Am pornit spre casă cu inima uşoară. Vedeţi
dumneavoastră, nu voiam să i-o spun Vraciului
în faţă, dar în clipa în care mi-a dat şansa să mă
întorc acasă şi poate să nu mai vin niciodată la
el, deja îmi pusesem în cap să fac exact aşa.
Meseria era cumplită. Din ceea ce îmi dezvăluise
Vraciul până atunci, în afară de singurătate, era
plină de primejdii şi înfricoşătoare. Nimănui nu-i
păsa într-adevăr dacă trăiai sau mureai.
Oamenii nu voiau decât să-i scapi de ceea ce îi
năpăstuia, dar nici prin gând nu le trecea să se
întrebe cât te-ar putea costa pe tine.
Vraciul îmi povestise cum, odată, a fost aproape
ucis de un duh rău. Se preschimbase, cât ai clipi,
dintr-un duh care bate la uşă într-un
sfarmă-piatră şi îi crăpase capul cu un bolovan
mare cât pumnul fierarului. El zisese că nici nu
fusese încă plătit, dar că aştepta să primească
banii în primăvara următoare. Ei bine, până la
primăvara următoare mai era destul, prin
urmare ce folos trăsese din treaba asta? În timp
ce mergeam spre casă, mi se părea că ar fi fost
mai bine pentru mine să muncesc la fermă.

Din păcate, era o călătorie de două zile încheiate

şi mersul pe jos îmi lăsa destul de mult timp de
gândire.
Mi-am amintit cât de sătul de fermă eram
uneori. Oare chiar aş fi putut s-o scot la capăt
muncind acolo pentru tot restul vieţii mele?
Apoi, am început să mă gândesc la ce-o să zică
mama. Ea chiar îşi pusese încrederea în mine că
o să devin ucenicul Vraciului şi, dacă mă
opream, o dezamăgeam rău. Aşadar, partea cea
mai grea avea să fie să-i mărturisesc ei intenţiile
mele şi să-i urmăresc reacţia.
La sfârşitul primei zile a călătoriei mele către
casă, am terminat toată brânza pe care mi-o
dăduse Vraciul s-o am pe drum. Aşa că, a doua
zi, m-am oprit doar o dată, ca să-mi răcoresc
picioarele într-un pârâu, ajungând acasă chiar
înainte de mulsul de seară.
Când am deschis poarta curţii, tata se îndrepta
spre şopronul vitelor. Dând cu ochii de mine,
chipul i s-a luminat într-un zâmbet larg. M-am
oferit să-l ajut la muls, ca să putem sta de vorbă,
dar el m-a îndemnat să intru în casă neîntârziat
şi să vorbesc cu mama.
— Ţi-a dus dorul, băiete. O să-i facă mare
plăcere să te vadă.
Bătându-mă uşurel cu palma pe umăr, se duse
la muls. Nici nu apucasem să fac zece paşi, când
Jack ieşi din hambar şi veni drept la mine.
— Ce te aduce înapoi aşa curând? Mă întrebă el.
Mi se păru un pic cam rece. Ei da, ca să fiu
sincer, a fost mai mult decât rece. Chipul îi era
cumva schimonosit, de parcă ar fi vrut să se
încrunte şi să rânjească, în acelaşi timp.
— Vraciul m-a trimis acasă pentru vreo câteva
zile. Trebuie să mă hotărăsc dacă să continui ori
ba ucenicia la el.
— Şi tu ce-o să faci?
— O să mă sfătuiesc cu mama.
— Fără îndoială că o să iasă cum vrei tu, ca de
obicei, zise Jack.
Acuma Jack în mod hotărât se încruntase şi mă
făcu să bănuiesc că se întâmplase ceva cât
fusesem plecat. Altminteri de ce să fie, atât de
brusc, duşmănos? Oare pentru că nu voia să mă
întorc eu acasă?
— Şi nu pot să cred că i-ai luat tatei cutia cu
iască, mai zise el.
— El mi-a dat-o, răspunsei eu. A vrut să mi-o
dea mie.
 — Ţi-a oferit-o, dar asta nu însemna că trebuia
s-o iei. Beleaua cu tine e că întotdeauna te
gândeşti numai la tine. Ia gândeşte-te şi la bietul
tata. Ţinea atât de mult la cutia aceea!

N-am mai spus nimic, fiindcă nu voiam să mă

cert cu el. Ştiam că nu avea dreptate. Tata voise
să fie a mea acea cutie, de asta eram sigur.
— De vreme ce m-am întors, o să pot să dau o
mână de ajutor pe aici, am zis eu, ca să schimb
subiectul.
— Dacă într-adevăr vrei să-ţi câştigi pâinea,
atunci dă de mâncare la porci! Mi-a strigat el,
întorcându-se şi plecând.
Asta era o treabă care nu-i plăcea niciunuia
dintre noi. Porcii erau mari, păroşi şi puţeau, şi
întotdeauna erau atât de flămânzi, încât nu era
sănătos să te întorci cu spatele la ei.
În ciuda celor spuse de Jack, încă eram bucuros
că venisem acasă. Trandafirii căţărători ai
mamei acopereau aproape tot zidul din spatele
casei şi întotdeauna le mergea bine, chiar şi când
se aflau pe partea de nord. Acum tocmai
lăstăreau, dar, pe la mijlocul lui iunie aveau să
se umple de flori roşii.
În spatele casei, întotdeauna a domnit
harababura, pentru că un fulger lovise odată
casa. Uşa luase foc şi fusese înlocuită, dar
tocurile rămăseseră tot scofâlcite, aşa că a
trebuit să împing cu putere ca s-o deschid.
 N-a fost rău, căci primul lucru pe care l-am
văzut a fost chipul zâmbitor al mamei.
Stătea în vechiul ei balansoar, în colţul cel mai
îndepărtat al bucătăriei, un loc unde razele
soarelui care apunea nu puteau ajunge. Dacă
lumina era prea puternică, o dureau ochii.
Mamei îi plăcea mai mult iarna, decât vara, şi
noaptea, decât ziua.
S-a bucurat să mă vadă întreg şi sănătos, iar, la
început, am încercat să amân să-i spun că
venisem acasă ca să rămân. Mi-am luat un aer
curajos şi m-am prefăcut c-aş fi fericit, dar ea
vedea prin mine ca prin sticlă. Niciodată nu
izbutisem să-i ascund ceva.
— Ce s-a întâmplat? Mă întrebă ea.
Am ridicat din umeri şi-am încercat să zâmbesc,
ascunzându-mi sentimentele probabil mai
stângaci decât fratele meu mai devreme.
— Vorbeşte, zise ea. N-are niciun rost să le ţii în
tine.
I-am dat ascultare, povestindu-i îndelung,
pentru că încercam să găsesc o cale să-mi
exprim îndoielile în cuvinte. Bătăile
balansoarului mamei au încetinit, treptat, până
când, în cele din urmă, s-au oprit de-a binelea.
Ăsta întotdeauna era semn rău.
— Mi-am încheiat cu bine luna de încercare, iar
domnul Gregory a zis că depinde de mine dacă o
să continui sau nu. Dar mă apasă singurătatea,
mamă, am mărturisit eu, la sfârşit. Este
într-adevăr pe-atât de rău pe cât m-am aşteptat.
N-am prieteni. Nimeni de vârsta mea cu care să
schimb o vorbă. Mă simt atât de singur… mi-aş
dori să mă întorc şi să muncesc aici.
Aş fi putut să-i spun mai multe şi să-i amintesc
cât de fericiţi eram odinioară la fermă, când toţi
fraţii mei locuiau acasă. N-am făcut-o – ştiam că
şi ea le ducea dorul. M-am gândit că m-ar privi
mai cu îngăduinţă din pricina asta, dar n-am
avut dreptate.
S-a scurs un timp lung până când să spună
ceva şi o puteam auzi pe Ellie dând cu mătura în
camera alăturată, cântând încetişor, doar pentru
ea, în timp ce muncea.
— Singur? Întrebă mama, cu glasul plin mai
degrabă de mânie, decât de înţelegere. Cum poţi
să te simţi singur? Te ai pe tine, nu-i aşa? Când
te-oi pierde pe tine însuţi, atunci într-adevăr o să
fii singur. Până atunci, nu te mai văita. Eşti
aproape un bărbat acum şi un bărbat trebuie să
muncească. De când e lumea oamenii au
îndeplinit treburi care nu le plac. De ce ar fi altfel
pentru tine? Eşti al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu, iar aceasta este meseria pentru care
ai fost tu născut.
— Dar domnul Gregory a pregătit şi alţi ucenici,
am izbucnit eu. Unul dintre ei ar fi putut să se
întoarcă şi să aibă grijă de Comitat. De ce trebuie
să fiu eu acela?
— I-a pregătit el pe mulţi, dar foarte puţini şi-au
încheiat ucenicia, zise mama, iar cei care au
izbutit nu se ridică nici până la călcâiul lui. Sunt
ba nedesăvârşiţi, ba slabi, ba laşi. Merg pe o cale
întortocheată, luând bani de la oameni ca să facă
mai nimic. Aşadar, numai tu ai rămas acum,
fiule. Tu eşti ultima şansă. Ultima nădejde.
Cineva trebuie s-o facă. Cineva trebuie să
înfrunte Întunericul. Şi tu eşti singurul care
poate.
Balansoarul începu să se legene din nou,
prinzând treptat viteză.
— Ei bine, mă bucur că am lămurit problema
asta. Vrei să aştepţi până la cină sau îţi pun nişte
mâncare pe masă de îndată ce e gata? Mă întrebă
mama.
— N-am avut nimic de mâncare toată ziua,
mamă. Nici măcar de-o gustare de dimineaţă.
— Păi, e gata nişte tocană de iepure. Asta ar
trebui să te mai învioreze niţel.
Am stat la masa din bucătărie, simţindu-mă mai
năpăstuit şi mai trist ca niciodată, în timp ce
mama trebăluia pe lângă plită. Iepurele mirosea
atât de îmbietor încât îmi lăsa gura apă. Nimeni
nu gătea mai bine ca mama, şi meritase să vin
acasă, chiar şi pentru o singură masă.
Surâzătoare, mama aduse o farfurie mare cu
tocană aburindă şi-o aşeză înaintea mea.
— Mă duc să-ţi aranjez odaia, zise ea. Acum,
dacă tot ai venit, poţi să mai stai vreo două zile.
Am murmurat ceva aducând a mulţumiri şi
n-am mai pierdut nicio clipă, începând să
mănânc. Cum a urcat mama, în bucătărie a
intrat Ellie.
— Mă bucur să te văd acasă, Tom, zise ea cu un
zâmbet. Apoi, îşi coborî privirea către generoasa
mea porţie cu mâncare. Vrei şi nişte pâine?
— Da, te rog, i-am răspuns eu, iar Ellie mi-a uns
cu unt trei felii groase, după care s-a aşezat la
masă, în faţa mea.
Am terminat totul fără să mă opresc o dată
măcar, nici să respir, iar la sfârşit mi-am făcut
lună farfuria cu ultima felie mare de pâine
proaspăt ieşită din cuptor, unsă cu unt.

— Ţi-e mai bine, acum?

Am dat din cap şi-am încercat să zâmbesc, dar
am înţeles că nu mi-a ieşit cum trebuia, căci Ellie
a părut deodată îngrijorată.
— N-am putut să nu trag cu urechea la ce i-ai
spus mamei tale, zise ea. Sunt încredinţată că nu
e chiar aşa de rău. Ţi se pare ţie, numai pentru
că e o meserie nouă şi ciudată. O să te
obişnuieşti curând cu munca ta. Oricum, n-are
rost să te întorci chiar acum. După câteva zile de
stat acasă, o să te simţi mai bine. Şi întotdeauna
o să fii bine-venit aici, chiar şi atunci când ferma
o să-i aparţină lui Jack.
— Nu cred că Jack o să fie prea încântat să mă
vadă.
— De ce spui asta? Întrebă Ellie.
 — Nu mi-a părut la fel de prietenos, atâta tot.
Nu cred că mă vrea aici.
— Nu-ţi face tu griji din pricina fratelui tău mai
mare şi mai necioplit. Îl pot da eu pe brazdă,
destul de lesne.
Atunci am zâmbit sincer, pentru că era
adevărat. Cum spusese mama, odată, Ellie îl
putea învârti pe Jack pe degetul ei mic.
— Ce îl supără pe el cel mai tare este asta, zise
Ellie, trecându-şi uşor mâna peste pântece. Sora
mamei mele a murit la naştere, iar familia
noastră mai vorbeşte despre asta până şi-n ziua
de azi. De aceea Jack e întors pe dos, dar pe mine
nu mă îngrijorează deloc, fiindcă nici c-aş putea
să fiu pe mâini mai bune, cu mama ta alături, ca
să mă ajute.
Se opri o clipă.
— Dar mai e ceva. Îl îngrijorează şi noua ta
îndeletnicire.
— Părea foarte mulţumit de ea, mai înainte să
plec, am zis eu.
— S-a purtat aşa pentru tine, pentru că tu eşti
fratele lui şi ţine la tine. Dar îndeletnicirea de
vraci chiar sperie lumea. Îi face pe oameni să nu
se simtă în apele lor. Cred că, dacă ai fi refuzat-o
de la bun început, totul ar fi fost probabil în
regulă. Dar Jack zice că, în ziua în care ai plecat,
ai luat-o drept peste deal, prin pădure şi că, de
atunci încoace, câinii sunt neliniştiţi. Acum nu
mai calcă nici măcar în pajiştea de la
miazănoapte.
Jack crede că aţi stârnit ceva, acolo sus. Dar eu
bănuiesc că totul vine de la asta, adăugă Ellie,
bătându-se uşurel cu palma peste pântece.
Încearcă doar să fie ocrotitor, asta-i tot. Se
gândeşte la familia lui. Dar tu nu-ţi face griji.
Totul o să se rezolve de la sine, cu timpul.
Până la urmă, am rămas acasă trei zile,
încercând să mă arăt curajos, dar, la sfârşit,
simţind că era într-adevăr timpul să o iau din
loc. Mama a fost ultima persoană pe care am
văzut-o înainte să plec. Eram singuri în
bucătărie şi m-a strâns de braţ, spunându-mi că
era mândră de mine.
— Eşti mai mult decât al şaptelea după alţi
şapte, zise ea, zâmbindu-mi călduros. Pentru că
eşti totodată şi fiul meu şi tu ai puterea să faci
ceea ce trebuie făcut.
Am încuviinţat dând din cap, pentru că voiam
să fie fericită, dar zâmbetul mi s-a şters de pe
buze de îndată ce am ieşit din curte. M-am târât
înapoi spre casa Vraciului, cu tot curajul meu
căzut în ghete, simţindu-mă rănit şi dezamăgit
că mama nu mă voise înapoi acasă.
A plouat tot drumul până la Chipenden, şi, când
am ajuns, eram îngheţat, ud şi nefericit. Dar, în
faţa porţii de la intrare, spre surprinderea mea,
ivărul s-a ridicat singur şi poarta s-a deschis fără
s-o ating. Era un soi de bun-venit, o încurajare
să intru, ceva ce credeam că îi era rezervat doar
Vraciului. Cred că ar fi trebuit să mă simt
încântat, dar n-am putut. Mă simţeam doar la
pământ.
Am bătut la uşă de trei ori până când, în cele din
urmă, am văzut cheia în broască. Fiindcă la
bătăile mele nu răspunsese nimeni, am întors
cheia şi am împins de uşă, deschizând-o.
M-am uitat prin toate încăperile de jos, în afară
de una singură, de! Apoi, am strigat pe scări.
N-am primit niciun răspuns, aşa că mi-am luat
inima în dinţi şi am intrat în bucătărie.
În vatră ardea focul şi masa era pusă pentru o
persoană. În mijloc trona un cazan uriaş cu
tocană fierbinte. Mi-era atât de foame că mi-am
pus singur de mâncare şi aproape că mi-am
lustruit farfuria. Abia după aceea am băgat de
seamă biletul de sub solniţă.

Plecat în est, la Pendle. E un necaz cu o vrăjitoare, aşa că o

să lipsesc o vreme. Simte-te ca acasă, dar nu uita să aduci din
sat proviziile pentru săptămâna asta. Ca de obicei, sacul meu e
la măcelar, aşa că te duci mai întâi la el.

Pendle era un deal mare, aproape un munte, în

capătul dinspre răsărit al Comitatului. Întregul
district era năpădit de vrăjitoare şi era periculos
să te duci acolo, mai ales de unul singur. Asta
mi-a amintit cât de primejdioasă putea fi
îndeletnicirea de Vraci.
 Dar, în acelaşi timp, n-am putut să nu mă simt
puţin dezamăgit. Atâta vreme aşteptasem să se
întâmple ceva, apoi, chiar în clipa în care n-am
mai fost de faţă, Vraciul plecase fără mine!
***
Am dormit bine în noaptea aceea, dar nu
într-atât de adânc încât să nu aud clopoţelul
chemându-mă la masa de dimineaţă.
Am coborât la timp şi-am fost răsplătit cu cea
mai bună porţie de ouă cu şuncă pe care o
mâncasem până atunci în casa Vraciului. Eram
atât de mulţumit încât, înainte de a mă ridica de
la masă, am vorbit cu voce tare, repetând
cuvintele pe care le rostea tata în fiecare
duminică, după masa de prânz:
— A fost cu adevărat gustoasă. Felicitările mele
bucătarului.
De cum am terminat, focul s-a înviorat în vatră,
iar pisica a început să toarcă. Nu vedeam pisica,
dar sfârâitul pe care îl scotea era atât de puternic
încât puteam să jur că zăngăneau geamurile. Era
limpede că spusesem ce trebuia.
Astfel, mulţumit de mine însumi, am pornit-o
către sat, să aduc proviziile. Soarele strălucea pe
un cer albastru, fără pic de nori, păsărelele
cântau, iar, după ploaia din ajun, întreaga lume
părea mai strălucitoare, mai colorată şi mai
proaspătă.
Am început de la măcelar, am luat sacul
Vraciului, m-am dus la zarzavagiu şi am încheiat
la brutar. Câţiva dintre băieţii satului sprijineau
zidurile în apropiere. Nu erau la fel de mulţi ca
data trecută, iar şeful lor, flăcăul vânjos cu
grumazul ca de taur, nu se afla printre ei.
Amintindu-mi ce îmi spusese Vraciul, m-am dus
drept la ei.
— Îmi pare rău pentru data trecută, zisei eu, dar
sunt nou şi nu înţeleg prea bine regulile. Domnul
Gregory a zis că puteţi să luaţi, fiecare, un măr
şi-o plăcintă.
Cu acestea, am deschis sacul şi i-am dat
fiecărui băiat exact ce îi făgăduisem. Făcură
nişte ochi atât de mari, că aproape le ieşiră din
orbite şi toţi bolborosiră câte un mulţumesc.
În capul drumului, mă aştepta cineva. Era fata
pe nume Alice şi stătea din nou în umbra
copacilor, de parcă nu i-ar fi plăcut lumina
soarelui.
— Poţi să iei şi tu un măr şi-o prăjitură, i-am zis
eu.
Spre marea mea mirare, ea clătină din cap.
— Acum nu mi-e foame, răspunse ea. Dar este
ceva ce-mi doresc cu adevărat. Vreau să-ţi ţii
promisiunea. Am nevoie de ajutor.
Am ridicat din umeri. O promisiune e o
promisiune şi-mi aduceam aminte că îi
promisesem ajutorul. Aşadar, ce altceva puteam
face decât să mă ţin de cuvânt?
— Spune-mi ce vrei şi-o să fac tot ce pot, i-am
răspuns eu.
 Din nou faţa i se lumină de un zâmbet larg.
Purta o rochie neagră şi conduri ascuţiţi, dar
zâmbetul ei m-a făcut să uit de aceste amănunte.
Totuşi, ceea ce am auzit pe urmă m-a îngrijorat
şi chiar mi-a stricat toată ziua.
— N-o să-ţi spun acum, a zis ea. O să-ţi spun
diseară, da, o să-ţi spun, de îndată ce apune
soarele. Vino până la mine, când auzi clopotul
Moşului Gregory.

Am auzit clopotul chiar înainte de apusul

soarelui şi, cu inima grea, am coborât dealul
către pâlcul de sălcii de la răscrucea drumurilor.
Nu mi se părea drept să tragă de clopot. Cel puţin
dacă nu avea vreo însărcinare specială pentru
Vraci, dar mă cam îndoiam.
Departe, deasupra creştetului meu, ultimele
raze ale soarelui scăldau crestele dealurilor
într-o lumină firavă, portocalie, dar jos, pe sub
sălcii, lumina era cernită şi plină de umbre.
M-am înfiorat când am văzut-o pe fată, pentru
că trăgea de sfoară cu o singură mână şi, cu
toate acestea, făcea clopotul să salte nebuneşte.
În pofida braţelor ei subţiri, se părea că este
foarte puternică.
Se opri din tras clopotul de îndată ce m-am
arătat la faţă şi îşi puse mâinile în şold, în vreme
ce crengile continuau să se legene şi să tremure
deasupra capului ei. Ne-am uitat unul la altul un
timp nemăsurat de lung, până când ochii mi-au
fost atraşi în jos, către coşul de la picioarele ei.
Înăuntru era ceva acoperit cu o pânză neagră.
Ea a ridicat coşul şi mi l-a întins mie.
— Ce-i asta? Am întrebat.
— E pentru tine, ca să-ţi poţi ţine făgăduiala.
L-am primit, dar nu mă simţeam foarte fericit.
Din curiozitate, am vârât mâna înăuntru ca să
ridic pânza neagră.

— Nu, las-o aşa, zise scurt Alice, pe un ton

tăios. Să nu ia aer, altfel se strică.
— Dar ce-i înăuntru? Am întrebat eu din nou.
Se întunecase, între timp, şi începusem să mă
simt neliniştit.
— Doar nişte turte.
— Îţi mulţumesc mult, am zis eu.
— Nu sunt pentru tine, răspunse ea şi un
zâmbet fugar îi flutură în colţul gurii. Turtele
astea sunt pentru Mama Malkin.
Mi-am simţit deodată gura iască şi un fior de
gheaţă m-a săgetat pe şira spinării. Mama
Malkin, vrăjitoarea vie, pe care Vraciul o ţinea
într-un puţ, în grădina lui!
— Nu cred că domnului Gregory i-ar plăcea
treaba asta, am zis eu. Mi-a spus să stau departe
de ea.
— E foarte hain Moşul Gregory, zise Alice. Biata
Mama Malkin zace în gaura aia din pământ,
umedă şi întunecată, de mai bine de treisprezece
ani. E drept să te porţi atât de urât cu o femeie
bătrână?
Am ridicat din umeri. Nici eu nu gândisem că
era un lucru potrivit. Era greu să îi iei apărarea
pentru ceea ce făcuse, dar el spusese că existase
un motiv întemeiat.
— Uite ce e, mi-a zis ea, n-ai să intri în bucluc,
pentru că Moşul Gregory nici nu trebuie să afle.
E destul doar să i le duci bătrânei. Sunt turtele ei
preferate, făcute de familia ei. Nu-i nimic rău în
asta. E doar un întăritor, care să o ajute să
îndure mai uşor frigul. O să-i meargă drept în
oasele-i bătrâne, da, drept în oase.
Din nou am ridicat din umeri. Toate
argumentele păreau de partea ei.
— Aşadar, tu trebuie numai să-i dai câte o
turtă, în fiecare noapte. Ai trei turte, pentru trei
nopţi. Cel mai bine ar fi să i le duci la miezul
nopţii, pentru că atunci îi este cel mai foame.
Dă-i-o pe prima chiar la noapte.
Alice se întoarse să plece, dar se opri şi-mi
zâmbi.
— Am putea deveni buni prieteni, noi doi, zise
ea şi chicoti.
Apoi dispăru în adâncul pădurii întunecate.
CAPITOLUL 08
MAMA MALKIN
Întors în casa Vraciului, am început să mă
frământ, dar, cu cât mă gândeam mai mult la
ceea ce aveam de făcut, cu atât mai tare mi se
tulbura mintea. Ştiam ce ar fi spus Vraciul. Ar fi
aruncat turtele cât colo şi mi-ar fi ţinut o lungă
cuvântare despre vrăjitoare şi necazurile cu
fetele care poartă pantofi ascuţiţi.
Vraciul nu era acolo, aşa că n-am ţinut cont de
asta. Din două motive am pornit prin întunericul
grădinii dinspre răsărit, unde ţinea el
vrăjitoarele. Primul era cuvântul pe care mi-l
dădusem lui Alice.
„Niciodată să nu făgăduieşti ceva, dacă nu eşti
pregătit să-ţi ţii făgăduiala”, îmi spusese mereu
tata. Aşa că, n-aveam de ales. El mă învăţase să
deosebesc ce-i bine de ce-i rău şi doar pentru că
acum eram ucenicul Vraciului nu însemna că
trebuia să-mi schimb toate convingerile.
Al doilea motiv era că nu-mi plăcuse de la bun
început ideea că o femeie bătrână era ţinută
prizonieră într-o groapă în pământ. Să-i faci aşa
ceva unei vrăjitoare moarte, mai înţelegeam, dar
uneia vii? Mi-am amintit că mă întrebasem, de
cum aflasem, ce crimă cumplită putuse ea să
înfăptuiască pentru a merita o pedeapsă ca asta.
Şi, la urma urmei, ce rău putea să se întâmple,
dacă primea trei turte? Un pic de alinare de la
familia ei, ca să îndure mai bine frigul şi
umezeala, asta era tot. Vraciul îmi spusese să mă
încred în instinctele mele şi, după ce am cântărit
bine lucrurile, am simţit că făceam ce trebuia.
Singura problemă era că mi se spusese să duc
turtele chiar eu, la miezul nopţii. Avea să fie
foarte întuneric la ora aceea, mai ales dacă nu
apărea şi luna.
M-am apropiat de grădina dinspre răsărit,
cărând coşul după mine. Era întuneric, dar nu
chiar atât de întuneric precum mă aşteptasem
eu. Pe de-o parte, pentru că vederea mea fusese
dintotdeauna destul de pătrunzătoare noaptea.
Mama mea vedea bine pe întuneric şi cred că o
moştenisem. Pe de altă parte, era o noapte fără
nori, iar lumina lunii mă ajuta să-mi găsesc
drumul.
Când am intrat în pădure, mi s-a făcut deodată
frig şi am început să tremur. Până am ajuns la
primul mormânt, cel cu lespezi pe margini şi cu
treisprezece drugi de fier, mi s-a făcut şi mai frig.
Era locul unde fusese îngropată prima vrăjitoare.
Era slabă, cu puţină putere, cel puţin aşa
spusese Vraciul. N-aveam de ce să-mi fac griji
aici, mi-am spus eu în gând, încercând din
răsputeri să o şi cred.
Când mă hotărâsem, pe ziuă, să-i dau turtele
Mamei Malkin fusese una, dar acum, în grădină,
aproape de miezul nopţii, nu mai eram atât de
sigur. Vraciul îmi spusese să mă ţin departe de
grădină după ce se însera. Mă prevenise nu o
dată, aşadar trebuia să fie o regulă importantă,
pe care iată că eu o încălcăm.
Auzeam tot soiul de zgomote slabe. Foşnetele şi
zvâcnetele nu erau probabil nimic altceva decât
micile vietăţi ale pădurii pe care le deranjam
păşind pe potecă, dar îmi aduceau aminte că nu
aveam niciun drept să mă aflu aici.
Vraciul îmi spusese că alte două vrăjitoare se
aflau îngropate la douăzeci de paşi distantă, aşa
că mi-am numărat paşii cu mare grijă. Asta m-a
adus lângă cel de-ai doilea mormânt, care era
întocmai ca şi primul. M-am apropiat şi mai
mult, doar ca să fiu sigur. Drugii erau la locul lor
şi se putea vedea şi pământul din jur, bătătorit
bine, fără niciun fir de iarbă. Vrăjitoarea aceasta
era moartă, dar tot primejdioasă. Era cea care
fusese îngropată cu capul în jos. Asta însemna că
pantofii din picioarele ei trebuia să fie imediat
sub primul strat de pământ.
Cum mă holbam la mormânt, mi s-a părut că
aud ceva mişcându-se. Era ca un zvâcnet, poate
doar în închipuirea mea sau poate de la vreun
mic animal – vreun şoarece, vreun popândău sau
ceva asemănător. M-am îndepărtat grăbit. Şi
dacă fusese o talpă de pantof?
După alţi trei paşi, ajungeam la marginea
locului pe care îl căutam – fără nicio îndoială.
Din nou am văzut o îngrăditură de pietre,
întărită cu treisprezece drugi. Existau, cu toate
acestea, şi trei deosebiri. În primul rând că
suprafaţa de sub drugi era mai curând un pătrat
decât un dreptunghi. În al doilea rând, era mai
mare, probabil de vreo patru paşi latura. În al
treilea, nu exista pământ bătătorit sub drugi, ci
doar o mică gaură neagră, adâncită în pământ.
M-am oprit din mers şi am ciulit urechea. Până
atunci, nu auzisem alte zgomote decât slabele
foşgăieli ale vietăţilor de noapte şi uşoara adiere
de vânt. O adiere atât de blândă, încât abia de-o
băgam de seamă. Am observat-o, totuşi, când s-a
oprit. Căci dintr-odată totul a încremenit, iar
pădurea a devenit nefiresc de tăcută.
Cum să vă spun, ciulisem urechea şi
încercasem s-o aud pe vrăjitoare, iar acum
aveam senzaţia că ea mă pândea pe mine.
Tăcerea s-a prelungit şi părea să nu se mai
sfârşească, dar, deodată mi-am dat seama de o
slabă respiraţie dinspre puţ. Sunetul acela m-a
încurajat, într-un fel, să mă mişc, aşa că am mai
făcut vreo câţiva paşi, oprindu-mă foarte
aproape de gura puţului, chiar atingând cu
vârful ghetei marginea de piatră.
În clipa aceea, mi-am mai amintit ceva din ce
îmi spusese Vraciul despre Mama Malkin…
„în mare parte, puterea ei s-a scurs în pământ,
dar i-ar plăcea la nebunie să pună gheara pe un
băiat ca tine.”
Atunci m-am dat câţiva paşi mai înapoi – nu
prea mult, dar cuvintele Vraciului mă făcuseră
să mă mai gândesc. Şi dacă ieşea o mână din puţ
şi mă înhăţa de gleznă?
Vrând să termin odată cu toată povestea, am
strigat încetişor, în întuneric:
— Mamă Malkin! Ţi-am adus ceva. Un dar de la
familia ta. Eşti acolo? Mă auzi?
N-am primit niciun răspuns, dar ritmul
respiraţiei de sub pământ păru să se iuţească.
Hotărât să nu mai pierd nicio clipă şi disperat să
mă întorc înapoi, în casa călduroasă a Vraciului,
am vârât mâna în coş, pipăind pe sub pânză.
Degetele mi s-au oprit pe una dintre turte. Am
simţit ceva moale, vâscos şi puţin lipicios. Am
scos turta afară şi am întins-o deasupra drugilor.
— E doar o turtă, am zis eu blând. Nădăjduiesc
să te ajute să te simţi mai bine. O să-ţi mai aduc
una, mâine noapte.
Cu aceste cuvinte, i-am dat drumul, lăsând-o să
cadă în beznă.

Ar fi trebuit să mă întorc numaidecât la casa

Vraciului, dar am mai stat câteva clipe să ascult.
Nu ştiu ce mă aşteptam să aud, dar a fost o
greşeală.
S-a produs o mişcare în puţ, de parcă ceva se
târa pe jos. Şi apoi am auzit-o pe vrăjitoare
începând să-şi înfulece turta.
Crezusem că unii dintre fraţii mei scot zgomote
neplăcute când mănâncă, dar ce auzeam acum
era mult mai rău. Suna chiar mai dezgustător
decât atunci când marii noştri porci păroşi îşi
înfundau râturile în troacă – un talmeş-balmeş
de pufneli, sforăituri şi molfăieli, întreţesute cu o
respiraţie greoaie. Nu ştiam dacă îi plăcea sau nu
turta, dar în mod sigur o mânca foarte zgomotos.

În noaptea aceea mi-a fost foarte greu să dorm.

Nu-mi puteam lua gândul de la puţul întunecat
şi-mi făceam mii de griji pentru faptul că trebuia
s-o vizitez pe vrăjitoare şi în noaptea următoare.
Deşi am coborât la timp la gustarea de
dimineaţă, şunca era cam arsă, iar pâinea cam
veche. Nu puteam pricepe de ce – doar
cumpărasem pâine proaspătă de la brutar cu
numai o zi înainte. Mai mult, chiar şi laptele era
acrit. Să fi fost oare duhul bucătar supărat pe
mine? Oare ştia ce făceam eu şi stricase gustarea
de dimineaţă cumva ca să mă avertizeze?
Munca la fermă era grea şi eu cu ea fusesem
obişnuit. Vraciul nu-mi lăsase nimic de făcut,
aşadar nu aveam cu ce să-mi ocup ziua. M-am
urcat până la el în bibliotecă, gândindu-mă că
probabil nu s-ar supăra dacă mi-aş găsi ceva
folositor de citit, dar spre marea mea dezamăgire,
uşa era încuiată.
Aşadar, ce altceva puteam face decât să ies la
plimbare? M-am hotărât să explorez dealurile,
urcând mai întâi pe Vârful Parlick. Ajuns în vârf,
m-am aşezat pe movila de pietre care-l marca şi
am admirat priveliştea.
Era o zi însorită şi senină, iar de acolo de sus
puteam vedea ţinutul desfăşurat la picioarele
mele, cu marea ademenitoare, sclipind albastră,
mult departe către nord-vest. Lanţul de dealuri
părea să se întindă la nesfârşit, dealuri mari, cu
nume ca Dealul Crater şi Dealul Casa Stâlpului –
atât de numeroase încât credeai că ţi-ar fi luat o
viaţă de om ca să le baţi cu piciorul pe toate.
În imediata apropiere era Dealul Lupului şi
m-am întrebat din nou dacă într-adevăr se aflau
lupi prin zonă. Lupii puteau fi periculoşi şi mi se
spusese că, iama, când dădeau gerurile cele
mari, se adunau şi vânau în haite. Ei, da, acum
era primăvară, şi cu siguranţă n-aveam să văd
nici urmă de lupi, dar asta nu însemna că nu
puteau fi acolo. Asta m-a făcut să înţeleg că, să te
prindă noaptea sus, pe dealuri, putea fi chiar
înspăimântător.
Nu atât de înspăimântător, mi-am zis eu, ca
atunci când eşti nevoit să te duci şi să-i dai de
mâncare Mamei Malkin încă o turtă. Curând,
prea curând chiar, soarele începu să scapete la
apus, iar eu a trebuit să cobor înapoi spre
Chipenden.
M-am trezit din nou cărând coşul prin
întunericul din grădină. De data aceasta, m-am
hotărât să termin repede. Fără zăbavă, am lăsat
să cadă a doua turtă lipicioasă printre drugii de
fier, în adâncul puţului.
Abia atunci, când era deja prea târziu, chiar în
secunda în care turta se desprindea de palma
mea, am observat ceva care mi-a îngheţat
sângele în vine.
Drugii de deasupra gurii puţului fuseseră
îndoiţi. Noaptea trecută, îi văzusem perfect
drepţi, treisprezece bare paralele de fier. Acum,
în mijloc era o despărţitură, largă atât cât să
treacă un cap prin ea.
Poate fuseseră îndoiţi de cineva din afară, de
deasupra, dar mă îndoiam. Vraciul îmi spusese
că grădinile şi casa erau păzite şi nimeni nu
putea intra în ele. Nu-mi precizase cum şi de
cine, dar am ghicit că erau păzite de cine ştie ce
duh. Probabil acelaşi care gătea.
Prin urmare, numai vrăjitoarea îi putuse îndoi.
Probabil se căţărase cumva pe marginea puţului
şi începuse să tragă de drugi. Deodată, mintea
mi se lumină şi pricepui întocmai ceea ce se
petrecea.
Fusesem atât de prost! Turtele o făceau mai
puternică.
Am auzit-o, jos, în beznă, începând să-şi
înfulece şi cea de-a doua turtă, scoţând aceleaşi
oribile molfăieli, pufneli şi sforăituri. Am ieşit
grăbit din pădure şi m-am întors în casă. Eram
aproape convins că nici n-ar mai fi avut nevoie de
a treia turtă.

După încă o noapte albă, m-am hotărât. Aveam

să mă duc la Alice, să-i dau înapoi ultima turtă şi
să-i explic de ce nu îmi mai puteam ţine
făgăduiala.
Mai întâi, trebuia s-o găsesc. Îndată după micul
dejun, am coborât până în locul unde o
întâlnisem prima oară şi am mers până în
capătul celălalt al pădurii. Alice spusese că
locuieşte „colo”, dar n-am văzut nici urmă de
casă, numai coline şi văi şi alte păduri, în
depărtare.
Gândindu-mă că ar fi mai simplu să întreb pe
cineva, am coborât în sat. Erau surprinzător de
puţini oameni pe stradă, dar, aşa cum mă
aşteptasem, câţiva dintre puştani tândăleau pe
lângă brutărie. Părea să fie locul lor preferat.
Probabil că le plăcea mirosul. Mie unuia îmi
plăcea. Pâinea proaspăt coaptă era unul dintre
cele mai plăcute mirosuri din lume.
Nu se arătară prea prietenoşi, judecând după
ultima noastră întâlnire, când le împărţisem câte
o plăcintă şi un măr. Probabil pentru că, de data
aceasta, era cu ei şi flăcăul vânjos cu ochi de
porc. Cu toate acestea, m-au ascultat cu atenţie
când le-am spus ce voiam. Nu le-am dat
amănunte – numai le-am spus că trebuia s-o
găsesc pe fata cu care ne întâlniserăm la
marginea pădurii.
— Eu ştiu unde ar putea fi, zise vlăjganul,
încruntându-se ameninţător, dar ai fi un mare
prost să te duci până acolo.
— Unde anume?
— N-ai auzit ce-a zis ea? Întrebă el, ridicându-şi
sprâncenele. A zis că Osoasa Lizzie e mătuşă-sa.
Au schimbat o privire între ei şi au clătinat din
cap, de parcă aş fi fost nebun. De ce toţi ceilalţi
păreau să fi auzit de ea, numai eu nu?
— Lizzie şi bunică-sa au stat o iarnă întreagă
aici, mai înainte ca Gregory să le gonească.
Taică-meu întotdeauna îşi ieşea din fire, din
pricina lor. Erau cele mai temute vrăjitoare care
s-au văzut vreodată prin părţile astea. Trăiau
împreună cu o făptură aproape la fel de
înspăimântătoare. Arăta ca un bărbat, dar era
de-a dreptul uriaş, cu atâţia dinţi că nici nu-i
încăpeau în gură. Aşa mi-a spus taică-meu. A zis
că atunci, în iarna aceea lungă, oamenii nu
ieşeau niciodată din case după ce se întuneca.
Halal vraci mai eşti şi tu, dacă n-ai auzit
niciodată de Osoasa Lizzie!
Nu mi-a picat deloc bine s-aud acestea. Am
priceput că fusesem cu adevărat prost. Dacă
măcar i-aş fi povestit Vraciului despre schimbul
meu de cuvinte cu Alice, atunci ar fi înţeles că
Lizzie se întorsese şi ar fi făcut ceva în privinţa
aceasta.
Potrivit celor spuse de vlăjgan, Osoasa Lizzie
locuise la o fermă, cam la vreo trei mile mai spre
sud de casa Vraciului. De ani de zile nu mai
stătea nimeni acolo şi nimeni nu călca vreodată
prin preajmă. Aşadar, acolo era cel mai probabil
să se fi aciuat şi acum. Mi se părea foarte
adevărat, pentru că în direcţia aceea arătase şi
Alice.
Tocmai atunci, o ceată de bărbaţi cu feţe
posomorâte ieşiră din biserică. Dar cotiră spre
ieşirea din sat şi o porniră pe coastă în sus, către
lanţul de dealuri, cu preotul satului în frunte.
Erau îmbrăcaţi în haine călduroase şi mulţi
dintre ei aveau ciomege.
— Asta ce mai e? Am întrebat eu.
— A dispărut un copil, noaptea trecută, mi-a
răspuns unul dintre băieţi, scuipând pe
caldarâm. Unul de trei ani. Oamenii zic că s-o fi
rătăcit pe deal. Dar, ştii, nu e primul. Acum două
zile, a dispărut un copil de ţâţă de la o fermă de
dincolo de Obcinele Mari. Era prea mic să
meargă, aşa că se crede că a fost răpit. Oamenii
zic că poate au fost lupii. A fost o iarnă tare grea
şi asta îi aduce, uneori, înapoi.

Direcţia care mi se arătase se dovedi a fi cea

bună. Chiar şi întârziind, căci a trebuit să mă
duc să iau şi coşul pe care mi-l dăduse Alice, în
mai puţin de o oră am dat cu ochii de cocioaba
lui Lizzie.
În momentul acela, la lumina zilei, am ridicat
pânza şi m-am uitat la ultima dintre cele trei
turte. Mirosea urât, dar arăta şi mai urât. Se
părea că fusese făcută din mici bucăţi de carne şi
pâine, amestecate cu încă ceva, de care n-am
putut să-mi dau seama ce putea fi. Era umedă,
foarte lipicioasă şi aproape neagră la culoare.
Niciunul dintre ingrediente nu fusese gătit la foc,
ci arătau de parc-ar fi fost doar frământate
laolaltă. Atunci am observat ceva şi mai scârbos.
Nişte firişoare albe care mişunau pe turtă şi care
semănau cu viermii de carne.
M-am cutremurat, am acoperit-o la loc şi am
coborât dealul către ferma dărăpănată.
Gardurile erau rupte, hambarului îi lipsea
jumătate de acoperiş şi nicăieri nu se vedea vreo
urmă de animal de curte.
Un singur lucru mă îngrijora totuşi. Pe hornul
casei ieşea fum. Asta însemna că era cineva
acasă şi am început să mă tem de făptura cu
prea mulţi dinţi în gură.
La ce mă aşteptasem? Avea să fie greu. Cum
naiba să stau de vorbă cu Alice fără să fiu văzut
de ceilalţi membri ai familiei sale?
Când m-am oprit pe pantă, încercând să mă
hotărăsc ce să fac mai departe, răspunsul a venit
de la sine. O siluetă subţire, întunecată, a ieşit
pe uşa din spatele casei şi a început să urce
dealul drept spre mine. Era Alice – dar de unde
ştia că venisem? De la casă până în locul unde
mă oprisem eu creştea un pâlc de copaci şi toate
ferestrele dădeau în partea cealaltă.
Totuşi, ea nu urca întâmplător pe deal. Veni
drept către mine şi se opri la vreo cinci paşi
distanţă.
— Ce vrei? Şuieră ea. N-ai minte, dac-ai venit
până aici. Norocul tău că ăia dinăuntru dorm.
— Nu pot să fac ce mi-ai cerut, i-am zis eu,
întinzând coşul către ea.
Fata îşi încrucişă braţele şi se încruntă.
 — De ce nu? Mă întrebă. Ai făgăduit, nu-i aşa?
— Nu mi-ai spus ce o să se întâmple, i-am
răspuns eu. A mâncat două turte, care deja au
făcut-o mai puternică. Deja a îndoit drugii de
deasupra puţului. Încă o turtă şi-o să scape, dar
cred că ştii asta. Nu asta ai vrut de la bun
început? Am învinovăţit-o eu, începând să mă
înfurii. M-ai înşelat, aşa că făgăduiala nu mai e
valabilă.
Făcu un pas spre mine, dar furia ei se
preschimbă în altceva. Păru deodată speriată.
— N-a fost ideea mea. Ei m-au silit, zise ea,
arătând cu mâna spre ferma părăginită. Dacă nu
faci precum ai făgăduit, o să fie de rău pentru
amândoi. Continuă, dă-i şi a treia turtă. Ce ţi se
poate întâmpla? Mama Malkin şi-a ispăşit
păcatele. Este timpul să fie eliberată. Hai, dă-i
turta şi o să plece în noaptea asta, fără să te mai
necăjească vreodată.
— Cred că domnul Gregory trebuie să fi avut un
motiv foarte întemeiat ca s-o închidă în puţul
acela, am zis eu, încet. Eu sunt doar noul lui
ucenic, deci cum să fac să fie cel mai bine? Când
o să se întoarcă, o să-i povestesc totul.
Alice zâmbi în treacăt – genul de zâmbet pe care
cineva îl afişează când ştie ceva de care tu n-ai
habar.
— N-o să se mai întoarcă, zise ea. Lizzie s-a
gândit la toate. Are rude lângă Pendle. Fac orice
pentru ea, orice. L-au păcălit pe Moş Gregory.
Când a ieşit pe drum, a primit ceea ce i se
pregătise. Probabil că acum este deja mort şi la
şase picioare sub pământ. Aşteaptă numai să
vezi dacă n-am dreptate. Curând n-ai să mai fii
în siguranţă colo, în casa lui. Într-o noapte, or să
vină şi după tine. Asta, fireşte, dacă n-ai să ne
ajuţi. Doar în cazul ăsta s-ar putea să te lase în
pace.
Îndată ce-a rostit aceste cuvinte, i-am întors
spatele şi am urcat dealul, lăsând-o acolo, pe loc.
Cred că a strigat după mine de vreo câteva ori,
dar nu i-am dat ascultare. Ceea ce îmi spusese
despre Vraci, mi se învârtea ameţitor în cap.
Abia foarte târziu mi-am dat seama că tot mai
duceam coşul, aşa că l-am aruncat, cu ultima
turtă din el cu tot, în râu; apoi, întors la căsuţa
Vraciului, nu mi-a luat foarte mult să pricep ce
s-a întâmplat şi să mă hotărăsc ce să fac în
continuare.
Totul fusese plănuit de la bun început. Îi
pândiseră plecarea Vraciului, ştiind că eu, ca
proaspăt ucenic, o să fiu destul de nesigur şi
lesne de păcălit.
Nu credeam că Vraciul ar putea fi atât de uşor
ucis, altminteri n-ar fi rămas el în viaţă atâţia
ani, dar nu mă puteam bizui pe faptul că o să se
întoarcă la timp acasă cât să mă ajute. Trebuia
s-o împiedic într-un fel sau altul pe Mama
Malkin să iasă din puţ.
Aveam foarte mare nevoie de ajutor, aşa că
m-am gândit să cobor în sat, dar mi-am dat
seama deodată că puteam obţine un altfel de
ajutor, de mult mai aproape. Aşa că am coborât
în bucătărie şi m-am aşezat la masă.
Mă aşteptam ca, din clipă în clipă, să primesc o
scatoalcă peste ceafă, aşa că am vorbit iute. Am
povestit tot ce se întâmplase, fără să ascund
nimic. Apoi am spus că fusese vina mea şi că îl
rugam frumos, dacă se putea, să mă ajute
cumva.
Nu ştiu la ce mă aşteptasem. Nu m-am simţit
caraghios să vorbesc aşa, în gol, fiindcă eram
prea supărat şi speriat, dar când tăcerea s-a
prelungit, am înţeles, treptat, că-mi pierdeam
vremea degeaba. De ce m-ar fi ajutat duhul? Din
câte ştiam, era prizonier, legat de casă şi grădină
de către Vraci. Poate că era doar un sclav, dorind
cu disperare să fie liber, ba poate chiar se bucura
că dădusem de necaz.
Tocmai când eram gata să renunţ şi să ies din
bucătărie, mi-am amintit ceva ce spunea
adeseori tata, înainte să plece la târg. „Oricine
are un preţ al lui. Trebuie doar să faci o
propunere care să-l măgulească pe celălalt, dar
să nu te doară prea mult pe tine.”
Aşadar, i-am propus duhului un târg…
— Dacă mă ajuţi acum, n-am să uit, i-am zis eu.
Când o să devin vraci în locul domnului Gregory,
o să te las liber în fiecare duminică. În ziua aceea
o să-mi gătesc singur, iar tu o să te poţi odihni
şi-o să ai voie să faci tot ce-ţi va trece prin cap.
Deodată am simţit ceva măturându-mi
picioarele, pe sub masă. Am auzit şi un sforăit
slab, ca de mâţă care toarce, şi un uriaş motan
roşcat s-a ivit în faţa ochilor mei, luând-o încet
către uşă.
De bună seamă că fusese de la început sub
masă – asta îmi spunea bunul meu simţ –, dar
s-a arătat doar pentru că i-a surâs propunerea
mea. Aşa că m-am luat după motan, care ieşi pe
hol şi-apoi urcă scările, oprindu-se în faţa uşii
încuiate a bibliotecii. Îşi frecă spinarea de tocul
ei, cum fac de obicei pisicile de piciorul mesei.
Uşa se deschise cu încetineală, dând la iveală
mai multe cărţi decât ar fi putut citi cineva într-o
viaţă de om, rânduite frumos, pe rafturi paralele,
în dulapuri. Am făcut un pas înainte,
întrebându-mă de unde să încep. Iar, când m-am
întors din nou, marele motan roşcat dispăruse.
Fiecare carte avea titlul trecut pe copertă. Multe
erau scrise în latină şi doar foarte puţine în
greacă. Nu se vedea nici fir de praf sau de pânză
de păianjen. Biblioteca era la fel de curată şi de
bine îngrijită ca şi bucătăria.
M-am plimbat de-a lungul primului raft până
când ceva mi-a atras atenţia. Lângă fereastră,
era un raft lung, plin de carneţele legate în piele,
întocmai ca acela pe care mi-l dăruise mie
Vraciul, dar în capătul raftului erau nişte caiete
mai mari, cu nişte date scrise pe copertă.
 Fiecare dintre ele părea să conţină înregistrările
dintr-o perioadă de cinci ani, aşa că l-am ales pe
cel mai din capăt şi l-am deschis, cu grijă.
Am recunoscut scrisul Vraciului.
Frunzărindu-l, am descoperit că era un soi de
jurnal. Îşi notase fiecare misiune pe care o
îndeplinise, cât timp îi luase călătoria şi suma cu
care fusese plătit. Şi, cel mai important, explica
în amănunt cum tratase fiecare duh, stafie şi
vrăjitoare.
Am aşezat caietul la loc pe raft şi mi-am aruncat
privirea şi spre celelalte cărţi din şir. Jurnalele
acopereau o perioadă de timp aproape până în
ziua aceea, dar mergeau înapoi vreo sută de ani.
Ori Vraciul era cu mult mai în vârstă decât
părea, ori primele carneţele fuseseră scrise de
alţi vraci, care trăiseră cu mulţi ani în urmă.
M-am întrebat deodată dacă, în cazul în care
Alice avusese dreptate şi Vraciul nu avea să se
mai întoarcă, ar fi fost posibil să aflu ce-mi
trebuia din jurnalele acelea. Mai bine zis, dacă
undeva în miile şi miile de pagini ale lor s-ar fi
găsit şi informaţia de care eu aveam nevoie fără
întârziere.
Cum să aflu? Ei bine, poate că avea să dureze
ceva timp, dar vrăjitoarea stătuse în puţ aproape
treisprezece ani. Trebuia să existe o povestire
despre cum izbutise Vraciul s-o vâre acolo.
Atunci, deodată, pe cel mai de jos raft, am văzut
ceva şi mai încurajator.
 Acolo erau nişte registre şi mai mari, dedicate
fiecare unui anumit domeniu. Unul era intitulat
Şopârle şi viermi. Cum erau aşezate în ordine
alfabetică, nu mi-a luat mult până să-l găsesc
exact pe acela pe care îl căutam.
Vrăjitoare.
L-am deschis cu mâini tremurânde şi am
descoperit că era împărţit în patru părţi,
întocmai cum mă aşteptasem.
Nocivele, Benignele, Acuzatele pe nedrept şi
Inconştientele.
Am întors repede paginile primei părţi. Totul
fusese scris cu scrisul citeţ al Vraciului şi, încă o
dată, ordonat cu grijă, în ordine alfabetică. În
câteva secunde am găsit pagina intitulată Mama
Malkin.
Era mai cumplit decât mă aşteptasem. Mama
Malkin era însăşi întruparea răului. Sălăşluise
prin numeroase colţuri de lume şi, în fiecare
ţinut în care se stabilise, se întâmplase câte o
nenorocire, cea mai înfiorătoare dintre toate
petrecându-se într-o mlaştină din vestul
Comitatului.
Acolo, locuise la o fermă, oferindu-le adăpost
tinerelor femei care aşteptau să nască, dar nu
aveau bărbat care să-i crească pe viitorii prunci.
De aici i se trăsese porecla de „Mamă”. Treaba
aceasta durase ani de zile, dar unele dintre
tinerele femei nu mai fuseseră văzute vreodată.
Vrăjitoarea avea un fiu, care locuia împreună cu
ea, un tânăr cu o putere de necrezut, pe nume
Colţ. Avea dinţii lungi şi îngrozea lumea într-atât,
încât nimeni nu se apropia vreodată de casa lor.
Dar, până la urmă, sătenii se răsculaseră şi
Mama Malkin fusese silită să-şi ia tălpăşiţa spre
Pendle. După ce o alungaseră, oamenii găsiseră
primul cimitir. Era un câmp întreg, plin de oase
şi de carne putrezită, mai ales rămăşiţe ale
copiilor pe care îi ucisese ea ca să-şi ostoiască
setea de sânge. Unele trupuri erau de femei; în
fiecare caz, trupurile fuseseră strivite, oasele
rupte sau sfărâmate.
Băieţii din sat vorbiseră despre o făptură cu
prea mulţi dinţi în gură. Să fi fost oare Colţ, fiul
Mamei Malkin? Un fiu care, probabil, le omorâse
pe acele femei, storcându-le viaţa din ele?
Gândul acesta îmi făcu mâinile să-mi tremure
atât de tare, încât abia mai puteam ţine cartea să
citesc.
Se părea că unele vrăjitoare se foloseau de
„magia oaselor”. Erau necromante care îşi
trăgeau puterile din oasele morţilor. Dar Mama
Malkin era şi mai rea. Mama Malkin se folosea de
„magia sângelui”. Îşi obţinea puterile bând
sângele oamenilor şi se dădea în vânt după
sângele de copii.
M-am gândit la turtele negre şi lipicioase şi
m-am cutremurat. Un copil dispăruse din
Obcinele Mari. Un copil prea mic să meargă
singur. Oare fusese răpit de Osoasa Lizzie? Oare
sângele lui fusese folosit la prepararea acelor
turte? Şi ce se întâmplase cu al doilea copil, cel
pe care porniseră sătenii să-l caute? Dacă
Osoasa Lizzie îl răpise şi pe acela, să-l aibă la
îndemână, pentru momentul în care Mama
Malkin avea să scape din puţ, ca să-i folosească
sângele pentru a-şi face vrăjile? Atunci copilul
putea fi în cocioaba vrăjitoarei Lizzie în
momentul acela!
M-am chinuit să citesc mai departe.
Cu treisprezece ani în urmă, la începutul iernii,
Mama Malkin venise în Chipenden, aducând-o
cu ea şi pe nepoata ei, Osoasa Lizzie. Când s-a
întors din casa lui de iarnă de la Anglezarke,
Vraciul n-a pierdut nicio clipă, ocupându-se de
ea. După ce a gonit-o pe Osoasa Lizzie, a legat-o
pe Mama Malkin cu un lanţ de argint şi a târât-o
până în puţul din grădina lui.
Vraciul părea să se mustre singur în relatarea
acestei istorii. În mod hotărât nu-i plăcea faptul
că o îngropase de vie, dar explica de ce a trebuit
să facă astfel. Credea că era prea periculos s-o
omoare: odată ucisă, ea putea reînvia oricând şi
chiar mai puternică şi mai periculoasă decât
înainte.
Întrebarea era, putea ea să mai scape, totuşi,
din puţ? O singură turtă şi fusese în stare să
îndoaie drugii. Cu toate că n-avea s-o mai
primească şi pe a treia, două poate că fuseseră
de ajuns. La miezul nopţii, poate că avea să se
 caţăre şi să iasă din puţ. Ce puteam face?
Dacă o vrăjitoare putuse fi prinsă cu un lanţ de
argint, atunci poate că ar fi meritat să încerc să
leg unul de capătul drugilor, ca s-o împiedic să
iasă din puţ. Necazul era că lanţul de argint al
Vraciului era în sacul lui, pe care şi-l lua
întotdeauna cu el în călătorie.
Am văzut în schimb altceva, în bibliotecă. Era în
spatele uşii, de aceea n-o zărisem de cum
intrasem: o listă lungă de nume, mai exact
treizeci, scrise pe o hârtie îngălbenită de vreme,
de mâna Vraciului. Ultimul, în josul listei, era
trecut numele meu, Thomas J. Ward, iar imediat
deasupra era scris numele lui William Bradley,
tăiat cu o linie orizontală şi, alături, adăugate
literele RIP.
Am simţit că-mi îngheaţă sângele în vine, fiindcă
ştiam că asta însemna Requiescat în pace1, şi că
Billy Bradley murise. Mai mult de două treimi
din numele de pe listă fuseseră tăiate; dintre
acestea, alte nouă aveau semnul morţii alături.
Am bănuit că multe fuseseră tăiate numai
pentru că posesorii lor dăduseră greş în
pregătirea ca ucenici, probabil nici nu
ajunseseră la sfârşitul primei luni de încercare.
Cei care muriseră mă îngrijorau mai mult. M-am
întrebat ce i se întâmplase oare lui Billy Bradley
şi mi-am amintit ce-mi spusese Alice: „Dacă nu

1 Odihnească-se în pace (lb. latină).

vrei să sfârşeşti ca ultimul ucenic al Moşului
Gregory”.
De unde ştia Alice ce i se întâmplase lui Billy?
Sau poate că toată lumea din sat ştia, numai eu,
care venisem din altă parte, nu. Sau familia ei
fusese cumva amestecată în asta? Nădăjduiam
că nu, dar presupunerea îmi dădu încă un motiv
de îngrijorare.
Fără să mai pierd vremea, am coborât în sat.
Măcelarul părea să fi avut oarecare relaţii cu
Vraciul.
Altfel cum ar fi fost mereu sacul Vraciului la el,
ca să-i pună carnea înăuntru? Aşadar, m-am
hotărât să-i vorbesc despre bănuielile mele, să
încerc să-l conving să caute copilul dispărut în
casa vrăjitoarei Lizzie.
Era târziu după-amiază când am ajuns la
prăvălie şi-am găsit-o închisă. Am bătut la uşile
de la vreo cinci case învecinate, până când am
găsit pe cineva să-mi răspundă. Şi atunci mi s-a
adeverit ceea ce bănuisem: măcelarul plecase –
împreună cu ceilalţi săteni – să caute copilul pe
dealuri. Nu aveau să se întoarcă până în ziua
următoare. Se părea că, după ce aveau să caute
pe dealurile din jur, voiau să străbată pe jos
toată valea, până la satul de la poalele Obcinelor
Mari, de unde dispăruse primul copil. După
aceea aveau să înceapă să-şi lărgească zona de
căutări şi să continue toată noaptea.
Trebuia să accept situaţia. Eram pe cont
propriu.
Curând, deopotrivă mâhnit şi speriat, urcam
drumul înapoi spre casa Vraciului. Ştiam că,
dacă Mama Malkin ieşea afară din groapa ei,
atunci copilul avea să fie mort mai înainte de
zori.
Mai ştiam, de asemenea, că eram singurul care
ar fi putut încerca măcar să facă ceva s-o
împiedice.
CAPITOLUL 09
PE MALUL RÂULUI
Întors la casa Vraciului, m-am dus în odaia
unde îşi ţinea el hainele de călătorie. Am ales una
dintre pelerinele sale vechi. Era, fireşte, prea
mare, iar pulpanele îmi ajungeau aproape până
la glezne, în vreme ce gluga îmi cădea peste ochi.
Totuşi, avea să mă apere de frigul cel mare, frigul
Răului. I-am împrumutat, de asemenea, şi un
toiag, cel care mi-ar fi putut folosi cel mai mult ca
baston, la mers – mai scurt decât celelalte şi
puţin mai gros la unul dintre capete.
Când am părăsit, în cele din urmă, casa, era
aproape miezul nopţii. Cerul era luminos, fiindcă
luna plină tocmai răsărise deasupra copacilor,
dar simţeam ploaia în nări, iar vântul dinspre
apus se înteţea.
Am intrat în grădină şi m-am dus drept la puţul
Mamei Malkin. Mi-era frică, dar cineva trebuia
s-o facă şi cine altcineva mai era acolo în afara
mea? Fusese vina mea, oricum. Dacă măcar i-aş
fi povestit Vraciului despre întâlnirea cu Alice şi
despre ce le spusese ea băieţilor, anume că Lizzie
se întorsese! Atunci ar fi putut s-o scoată la
capăt cu toate. Nu s-ar mai fi lăsat amăgit să
plece la Pendle.
Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât
mai rău îmi părea. Copilul din Obcinele Mari
poate că nu murise. Mă simţeam vinovat, atât de
vinovat, de nu puteam să îndur gândul că ar mai
fi putut muri un copil, tot din vina mea.
Am trecut de cel de-ai doilea mormânt, unde
vrăjitoarea moartă fusese îngropată cu capul în
jos, şi am înaintat încet, în vârful picioarelor,
până am ajuns la puţ.
Un mănunchi de raze de lună pătrunse printre
ramurile copacilor şi îl lumină din plin, încât
n-am mai avut nicio îndoială despre ceea se
petrecuse.
Ajunsesem prea târziu.

Drugii fuseseră îndoiţi şi îndepărtaţi mai mult

unii de ceilalţi, aproape în forma unui cerc. Până
şi măcelarul şi-ar fi putut strecura uriaşii lui
umeri prin deschizătură.
M-am uitat înăuntru, în adâncul întunecat al
puţului, dar n-am putut zări nimic. Cred că mai
nutrisem o ultimă speranţă, că poate vrăjitoarea
se istovise îndoind drugii şi că acum era prea
sleită de puteri ca să mai urce.
Nicio şansă. În momentul acela, un nor trecu
peste lună, făcând lucrurile şi mai întunecate,
dar tot am mai desluşit ferigile culcate. Am văzut
încotro apucase. Mai era destulă lumină să-i
urmăresc paşii.
Aşadar, m-am luat după ea prin întuneric. Nu
mă mişcăm prea repede, căci eram foarte, foarte
precaut. Dacă se ascunsese pe undeva şi mă
pândea să-i pic în braţe? Ştiam, de asemenea, că
nu putea să fi ajuns prea departe. Şi asta din
pricină că nu trecuseră decât cel mult cinci
minute de la miezul nopţii. Orice o fi fost pus în
turtele pe care le mâncase, ştiam că magia
neagră trebuia să fi jucat un rol hotărâtor în
recăpătarea puterilor ei. Bănuiam că vraja
trebuia să fie mai eficace în timpul orelor de
întuneric – mai ales la miezul nopţii.

Nu mâncase decât două turte, nu trei, aşadar

era un punct în favoarea mea, dar nu puteam
uita de uriaşa putere pe care dovedise că o are
când îndoise drugii aceia.
Odată ieşit din pădure, am descoperit că e mai
uşor să mă ţin de urmele ei prin iarbă. Se
îndreptase spre poalele dealului, dar într-o
direcţie care o îndepărta de cocioaba lui Lizzie.
Asta m-a nedumerit, la început, dar mi-am
amintit de râul din vale. O vrăjitoare rea nu
putea trece o apă curgătoare – aşa mă învăţase
Vraciul – aşadar era nevoită să meargă de-a
lungul malului până când râul ar fi făcut o buclă,
întorcându-se în cursul lui şi lăsându-i astfel
calea liberă.
Dând cu ochii de râu, m-am oprit pe coasta
dealului şi m-am uitat cu atenţie în jos. Atunci a
ieşit şi luna din nor, dar, la început, cu tot
ajutorul ei, n-am putut desluşi nimic de-a lungul
râului, pentru că erau copaci pe ambele maluri,
aruncând umbre dese.
Şi apoi, deodată, am observat ceva foarte ciudat.
Era o dâră argintie în lungul malului. Se zărea
numai când bătea luna în ea, dar arăta întocmai
ca dâra băloasă pe care o lasă un melc. La câteva
clipe după aceea, am văzut o creatură
întunecată, ca o umbră, foarte cocârjată,
împleticindu-se aproape de malul râului.
Am început să cobor cât am putut de repede.
Gândul meu era să-i tai calea mai înainte să
ajungă la cotul râului şi să o ia apoi către casa
Osoasei Lizzie. Am izbutit să ajung în locul ales şi
am stat acolo, cu râul în dreapta mea,
Uitându-mă ţintă în lungul cursului său. Însă
urma partea cea mai grea. Trebuia să dau piept
cu vrăjitoarea.
Tremuram tot şi mi se tăiase răsuflarea, de-ai fi
putut crede că timp de un ceas nu făcusem
altceva decât să alerg în sus şi în jos pe dealuri.
Era un amestec de frică şi încordare, şi mi se
părea că dintr-o clipă într-alta genunchii aveau
să mă lase. Numai sprijinindu-mă cu toată
greutatea în toiagul Vraciului am fost în stare să
rămân în picioare.
Râul nu era prea lat, dar era adânc, umflat de
ploile primăverii de mai avea puţin şi dădea pe
dinafară. Apa curgea cu repeziciune,
îndepărtându-se de mine prin bezna de sub
copaci, unde se afla vrăjitoarea. M-am uitat cu
foarte mare atenţie, dar mi-a luat câteva clipe
până s-o descopăr.
Mama Malkin venea drept spre mine. Era ca o
umbră mai întunecată decât umbra copacilor,
un soi de negură în care ai fi putut intra, un
întuneric care te-ar fi înghiţit pe veci. Apoi am
auzit-o, cu toată gălăgia pe care-o făcea râul
năvalnic. Nu era numai zgomotul picioarelor sale
desculţe, care scoteau un soi de târşit în timp ce
se apropia de mine prin iarba de pe malul râului.
Nu – erau alte zgomote pe care le scotea din gură
şi, probabil, din nas. Acelaşi soi de zgomote pe
care le auzisem când îi dădusem să mănânce
turta. Sforăituri şi pufneli care îmi aduseră din
nou aminte de porcii păroşi când mâncau din
troacă. Apoi un alt zgomot, diferit, de nas
smiorcăit.
Când ieşi dintre copaci în pajiştea deschisă,
lumina lunii căzu pe ea şi am văzut-o bine
pentru prima oară. Capul îi era foarte înfundat
între umeri, faţa ascunsă de o claie de păr
încâlcit şi sur, încât ai fi zis că îşi privea
picioarele, care abia se iveau de sub rochia
lungă, până la glezne. Purta, pe deasupra, o
pelerină neagră, de asemenea prea lungă pentru
ea, de parcă anii petrecuţi în pământul umed o
făcuseră să între la apă. Pelerina se târa pe
pământ, în urma ei, culcând iarba, şi părea că ea
lăsa dâra argintie.
Hainele îi erau zdrenţuite şi murdare, ceea ce nu
mă mira prea tare, dar aveau câteva pete
proaspete – întunecate, umede. Ceva picura pe
iarbă, într-o parte, iar picăturile veneau din ceea
ce ţinea strâns în mâna ei stângă.
Era un şobolan. Mânca un şobolan. Îl mânca de
viu.
Părea că nu mă văzuse încă. Ajunsese foarte
aproape şi, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, ar fi
dat pur şi simplu peste mine. Deodată, am tuşit.
Nu ca s-o previn. A fost o tuse nestăpânită,
neplănuită dinainte.
Atunci s-a uitat la mine, ridicându-şi în lumina
lunii o faţă ca de coşmar, o faţă ce nu aparţinea
unei fiinţe vii. Oh, dar era cât se poate de vie!
Asta puteai spune şi după zgomotele pe care le
scotea când mânca şobolanul.
Dar mai era ceva care m-a înspăimântat la ea
atât de mult încât aproape că mi-am pierdut
cunoştinţa. Ochii! Erau ca doi tăciuni aprinşi,
înfundaţi în orbite, două puncte roşii ca de foc.
Şi apoi mi-a vorbit, cu un glas între şoaptă şi
croncănit. Semăna cu zgomotul scos de frunzele
uscate ciocnindu-se unele de altele în vântul
toamnei târzii.
— E un băiat, zise ea. Îmi plac băieţii. Vino aici,
băiete!
Nu m-am clintit, bineînţeles. Am stat nemişcat,
de parcă prinsesem rădăcini. M-am simţit ameţit
şi aiurit.

Ea continua să vină spre mine, iar ochii păreau

să i se fi mărit. Nu doar ochii, ci întregul trup
părea să se dilate. Se întinse ca un uriaş nor
întunecat, care, în câteva clipe avea să-mi
întunece mie ochii de-a pururi.
Fără să mă gândesc, am ridicat toiagul
Vraciului. Mâinile şi braţele mele l-au ridicat, nu
eu.
— Ce e asta, băiete, o nuia? Cârâi ea.
Apoi chicoti înfundat şi lăsă din mână şobolanul
mort, ridicându-şi ambele braţe către mine.
Pe mine mă voia. Îmi voia sângele. În culmea
groazei, trupul meu a început să se clatine. Eram
ca o mlădiţă scuturată de primele burzuluieli ale
vântului, primele pale de vânt ale unei furtuni de
iarnă întunecată, ce nu avea să se mai
sfârşească vreodată.
Aş fi putut muri acolo, pe malul râului acela. Nu
era nimeni să mă ajute şi mă simţeam prea
nevolnic să mă ajut eu însumi.
Dar, deodată, s-a întâmplat.
Toiagul Vraciului nu era o nuia, ba era mai mult
decât o baghetă magică. Braţele mele dobândiră
o calitate aparte, mişcându-se mai repede decât
mi-ar fi trecut vreodată prin minte c-ar fi putut
s-o facă.
Ridicară toiagul şi îl prăvăliră cu putere asupra
vrăjitoarei, nimerind-o, cu o lovitură teribilă,
peste ureche.
Scoase un soi de grohăit şi căzu într-o rână, în
râu. Urmă un plescăit puternic şi se duse drept
la fund, dar reapăru, foarte aproape de mal, la
vreo cinci sau şase paşi pe firul apei în jos. La
început, am crezut că ăsta fusese sfârşitul ei,
dar, spre groaza mea, braţul stâng îi ieşi din apă
şi se prinse de un smoc de iarbă. Apoi şi celălalt
braţ se apucă de mal şi vrăjitoarea începu să se
tragă afară din apă.
Am înţeles că trebuia să fac ceva mai înainte să
fie prea târziu. Aşadar, m-am folosit de toată
puterea voinţei ca să m-apropii câţiva paşi de ea,
în vreme ce ea îşi scosese şi mai mult trupul din
apă pe mal.
Când am ajuns destul de aproape, am făcut un
lucru despre care încă îmi mai amintesc de parcă
s-ar fi întâmplat adineauri. Mai am şi azi
coşmaruri despre momentul acesta. Dar ce
altceva puteam face? Era care pe care, ea sau eu.
Numai unul dintre noi avea să rămână în viaţă.
Am împins-o pe vrăjitoare cu vârful toiagului.
Am împins-o cu toată puterea, până când, în cele
din urmă, şi-a slăbit strânsoarea ghearelor
agăţate de mal şi s-a scufundat în negura râului.
Dar încă nu se terminase. Dacă izbutea să iasă
iarăşi, pe râu în jos? Încă mai putea ajunge la
casa Osoasei Lizzie. Trebuia să mă încredinţez că
nu se va întâmpla. Ştiam că nu era bine s-o ucid,
căci, într-o bună zi, avea să reînvie, poate mai
puternică decât înainte, dar nu aveam un lanţ de
argint, aşa că n-o puteam lega. Iar acum
prezentul conta, nu viitorul. Oricât de greu ar fi
fost, ştiam că trebuia să urmăresc cursul râului,
printre copaci.
Foarte încet, am început să merg de-a lungul
malului, oprindu-mă la fiecare cinci sau şase
paşi ca să trag cu urechea. Tot ce auzeam era
vântul, suspinând slab printre crengile de
deasupra. Era foarte întuneric, căci doar din
când în când o rază firavă de lună izbutea să
pătrundă prin frunzişul copacilor, semănând cu
o suliţă lungă de argint înfiptă în pământ.
A treia oară când m-am oprit, s-a întâmplat.
Fără niciun avertisment. N-am auzit nimic. Doar
am simţit. O mână s-a târât în sus pe gheata mea
şi, mai înainte să fac vreo mişcare, m-a apucat
foarte strâns de gleznă.
I-am simţit puterea în strânsoarea aceea. Era de
parcă glezna mi-ar fi fost strivită într-o
menghină.
Când m-am uitat în jos, tot ce-am putut vedea a
fost o pereche de ochi roşii uitându-se în sus la
mine, străpungând bezna. Îngrozit de moarte,
am împuns cu toiagul în jos, spre nevăzuta mână
care mi se încleştase de gleznă.
Prea târziu. Glezna mi-a fost smucită brusc şi
am căzut la pământ, izbitura lăsându-mă fără
aer în piept. Iar, ceea ce era şi mai rău, toiagul
îmi zburase din mână, şi rămăsesem complet
fără apărare.
Am zăcut acolo vreo câteva clipe, încercând
să-mi recapăt răsuflarea, până când am simţit că
sunt tras spre râu. Când am auzit plescăitul,
mi-am dat seama ce se petrecea. Mama Malkin
se folosea de mine ca să se scoată afară din râu.
Picioarele vrăjitoarei băteau apa şi am ştiut că
numai două lucruri puteau urma: fie reuşea să
iasă, fie aveam să sfârşesc în râu, laolaltă cu ea.
Disperat să scap, m-am rostogolit în partea
stângă, dându-mi glezna peste cap. S-a ţinut
bine, aşa că m-am rostogolit din nou şi am ajuns
să mă opresc cu faţa înfundată în malul mustind
de apă. Atunci, am văzut toiagul, capătul lui mai
gros fiind luminat de o rază de lună. Nu
ajungeam până la el, căci era la vreo trei sau
patru paşi mai încolo.
M-am rostogolit către el. Încă o dată şi încă o
dată, înfigându-mi degetele în pământul clisos,
răsucindu-mi corpul ca un tirbuşon. Mama
Malkin mă apucase de o gleznă şi mă ţinea
strâns, dar asta a fost tot ce a izbutit. Jumătatea
de jos a corpului ei era încă în apă, astfel că, în
pofida marii sale puteri, nu mă putea împiedica
să mă rostogolesc şi s-o răsucesc şi pe ea prin
apă, după mine.
În cele din urmă, am ajuns la toiag şi l-am înfipt
cu putere în vrăjitoare. Dar cealaltă mână a ei s-a
ridicat, sub razele lunii, şi s-a apucat de capătul
toiagului.
Atunci, am crezut că totul s-a sfârşit. Am crezut
că îmi bătuse ceasul, dar, spre marea mea
surprindere, Mama Malkin a ţipat deodată din
răsputeri. Tot trupul i-a înţepenit, iar ochii i s-au
rostogolit în cap. A scos un oftat lung, din
rărunchi, şi a împietrit.
Am rămas întinşi amândoi acolo, pentru o
vreme care mie mi s-a părut lungă cât veacul.
Numai pieptul meu se mai ridica şi cobora,
înghiţind aerul cu nesaţ. Mama Malkin nu mai
mişca deloc. Când, în cele din urmă, a făcut-o,
n-a fost pentru a respira. Foarte încet, o mână
mi-a dat drumul la gleznă, cealaltă a lăsat să-i
scape capătul toiagului, şi ea a alunecat de pe
mal în râu, căzând în apă cu un plescăit
puternic. Nu ştiam cum se întâmplase, dar
murise – de asta eram sigur.
I-am urmărit leşul, dus la vale de apă şi învârtit
chiar pe mijlocul râului. Încă luminat de lună,
capul i s-a scufundat cel din urmă. Mama Malkin
nu mai era. Murise şi dispăruse în adâncul
întunecat al râului.
 CAPITOLUL 10
BIETUL BILLY
M-am simţit atât de sleit de puteri, încât am
căzut în genunchi şi, după alte câteva momente,
mi-era greaţă – mai greaţă decât îmi fusese
vreodată în viaţa mea – icnind o dată şi încă o
dată, până când toată gura mi s-a umplut de
fiere, icnind până când mi s-au întors pe dos
toate măruntaiele.
Într-un târziu, mi-a trecut şi am izbutit să mă
ridic în picioare. Dar s-a mai scurs multă vreme
până când respiraţia mi s-a domolit şi corpul a
încetat să-mi mai tremure din toate încheieturile.
Nu voiam decât să mă întorc la casa Vraciului.
Făcusem destul pentru o singură noapte. Oare?
Dar nu puteam să mă întorc – copilul răpit se
afla încă în casa lui Lizzie. Asta îmi spuneau
instinctele mele. Copilul era prizonierul unei
vrăjitoare în stare să-l omoare. Deci n-aveam de
ales. Nu mai era nimeni altcineva în afară de
mine şi, dacă eu nu-l ajutam, atunci cine?
Trebuia să mă duc la casa Osoasei Lizzie.

Dinspre apus venea o furtună – o linie zimţată

de nori negri care înghiţeau hulpavi stelele.
Foarte curând avea să înceapă să plouă, dar
când am pornit către ferma părăsită, luna încă
mai era pe cer – o lună plină, strălucind ca
niciodată.
 Lumina ei îmi întindea umbra înaintea mea, în
timp ce mergeam. O priveam cum creşte, şi, cu
cât mă apropiam de casă, cu atât părea să se
lungească mai mult. Îmi trăsesem gluga peste
cap şi aveam în mâna stângă toiagul Vraciului,
astfel încât umbra mi se părea şi mie că nu mai
era a mea. S-a tot întins înaintea mea până când
a căzut pe casa Osoasei Lizzie.
Am aruncat atunci o privire peste umăr,
aproape aşteptându-mă să-l văd pe Vraci stând
în spatele meu. Nu era acolo. Era doar o
păcăleală de-a luminii.
Aşadar, mi-am continuat drumul, până când
am intrat în curte pe poarta deschisă.
M-am oprit în faţa uşii să mă gândesc. Dacă
ajunsesem prea târziu şi copilul fusese omorât?
Sau dacă dispariţia lui n-avea nimic de-a face cu
Lizzie şi eu mă vâram singur în gura lupului
degeaba? Mintea îmi stătea încă la îndoială, dar,
întocmai ca şi pe malul râului, corpul meu ştia ce
are de făcut. Mai înainte să mi-o pot stăpâni,
mâna mea stângă bătu puternic cu toiagul în
lemnul uşii, de trei ori.
Câteva clipe nu s-a auzit nimic, după care a
urmat zgomotul unor paşi şi o scăpărare bruscă
de lumină pe sub uşă.
Când uşa se deschise, încet, m-am dat un pas
înapoi. Spre marea mea uşurare, era Alice. Ţinea
un felinar în mână, ridicat până la nivelul
capului, astfel încât jumătate din faţă îi era în
lumină, jumătate în întuneric.
— Ce vrei? Întrebă ea, cu glasul clocotind de
mânie.
— Ştii ce vreau, i-am răspuns. Am venit după
copil. După copilul pe care l-ai furat.
— Nu fi prost, şuieră ea. Pleacă de aici până nu
e prea târziu. Ai casei au ieşit s-o întâlnească pe
Mama Malkin. S-ar putea întoarce în orice clipă.
Deodată, un copil începu să plângă, un scâncet
slab, venind de undeva din casă. Atunci am
împins-o în lături pe Alice şi-am intrat înăuntru.
Era doar o singură lumânare, pâlpâind pe
culoarul îngust, iar odăile erau cufundate în
beznă. Lumânarea era neobişnuită. Nu mai
văzusem niciodată una făcută din ceară neagră
până atunci, dar am înşfăcat-o, totuşi, şi m-am
condus după auz până în odaia cu pricina.
Am deschis cu grijă uşa. Odaia era goală, fără
nicio mobilă, iar copilul stătea pe podea, pe o
grămadă de paie şi zdrenţe.
— Cum te cheamă pe tine? L-am întrebat eu,
încercând cel mai drăguţ zâmbet al meu. Mi-am
sprijinit toiagul de perete şi m-am apropiat de el.
Copilul a încetat să plângă şi a făcut vreo câţiva
paşi nesiguri, cu ochii mari.
— Nu te teme. N-ai de ce să fii speriat, i-am zis
eu, încercând să-mi fac glasul cât mai liniştitor
cu putinţă. O să te duc acasă, la mama ta.
Am aşezat lumânarea pe podea şi am ridicat
copilul în braţe. Mirosea la fel de urât ca şi restul
odăii şi era îngheţat şi ud. L-am legănat cu mâna
dreaptă şi l-am înfăşurat cu pelerina, cât am
putut mai bine.

Deodată, copilul vorbi.

— Eu sunt Tommy, zise. Eu sunt Tommy.
— Ei bine, Tommy, i-am răspuns eu, ne cheamă
la fel. Şi pe mine mă cheamă tot Tommy. Acum
eşti în siguranţă. O să te întorci acasă.
Cu aceste cuvinte, mi-am luat toiagul şi am ieşit
pe culoar şi-apoi afară. Alice stătea în curte,
lângă poartă. Felinarul se stinsese, dar luna încă
strălucea, când m-am îndreptat către ea,
aruncându-mi umbra pe un perete al
hambarului, o umbră uriaşă, de zece ori mai
mare decât mine.
Am încercat să trec pe lângă ea, dar a făcut un
pas aţinându-mi calea, aşa că m-am văzut silit
să mă opresc.
— Nu te amesteca! Mă preveni ea, aproape
mârâind, cu dinţii lucind albi şi ascuţiţi în
lumina lunii. Nu te priveşte pe tine treaba asta!
Nu mă simţeam deloc dornic să pierd vremea
certându-mă cu ea şi, când pornii direct spre ea,
Alice nu încercă să mă oprească. Se dădu câţiva
paşi în lături şi apoi strigă după mine:
— Eşti un prost! Dă-l înapoi până nu e prea
târziu! Aia or să vină după tine. N-o să scapi
niciodată!
 Nu m-am ostenit să-i răspund. Nu m-am uitat
nici măcar o dată în urmă. M-am îndreptat spre
poartă şi am început să urc dealul,
îndepărtându-mă de casă.
Atunci începu să plouă, repede şi des,
izbindu-mă drept în faţă. Era genul de ploaie pe
care tata obişnuia să-l numească „ploaie udă”.
Toate ploile sunt ude, bineînţeles, dar unele par
să-şi îndeplinească mai repede şi mai bine
funcţia de înmuiere decât altele. Aceasta de
acum era una udă, iar eu m-am îndreptat către
casa Vraciului cât de repede am putut.
Nu eram convins că aş fi fost în siguranţă nici
măcar acolo. Şi dacă Vraciul era într-adevăr
mort? Oare duhul avea să-i păzească mai
departe casa şi grădina?
Curând, am descoperit lucruri mult mai urgente
de care să mă îngrijorez. Am început să simt că
sunt urmărit. Prima oară când am simţit-o,
m-am oprit şi am tras cu urechea, dar n-am auzit
altceva decât geamătul vântului şi ploaia,
biciuind copacii şi răpăind pe pământ. Nici de
văzut n-am văzut mai mult, căci se lăsase o
beznă adâncă.
Atunci, am pornit mai departe, făcând paşii încă
şi mai mari, nădăjduind că mă mai îndreptam
încă în direcţia cea bună. Într-un rând, am dat
de un gard gros şi înalt de mărăcini şi a trebuit
să fac un mare ocol ca să găsesc o poartă, tot
timpul simţind că primejdia din urma mea se
apropia mai mult. Abia când am intrat într-un
pâlc de copaci, am fost sigur că era cineva în
spatele meu. Urcând un povârniş, m-am oprit
să-mi trag sufletul în vârful dealului. Ploaia se
oprise pentru un moment şi m-am uitat înapoi,
în întuneric, printre copaci. Am auzit foşnetul şi
trosnetul rămurelelor. Cineva se apropia, prin
pădure, foarte repede de mine, fără să-i mai pese
unde-şi punea piciorul.
Pe creasta dealului, m-am uitat din nou în
spate. Prima licărire de fulger a luminat cerul şi
pământul de dedesubt, şi atunci am văzut două
siluete ieşind din pădure şi începând să urce
panta. Una dintre ele era a unei femei, cealaltă
părea a unui bărbat înalt şi mătăhălos.
Când bubui şi tunetul, Tommy începu să
plângă.
— Nu p’ace tunetu’! Boci el. Nu p’ace tunetu’!
— Furtunile nu-ţi pot face nimic rău, Tommy,
i-am spus eu, ştiind că nu era adevărat. Mă
speriau şi pe mine la fel de tare. Unul dintre
unchii mei fusese lovit de trăsnet pe când era
afară, încercând să mâne nişte vite la adăpost. A
murit ceva mai târziu. Nu era bine să umbli pe-o
vreme ca asta. Dar, deşi fulgerele mă îngrozeau,
aveau şi-o parte bună: îmi arătau pe unde s-o
iau. Fiecare licăr orbitor îmi lumina calea înapoi
spre casa Vraciului.
Curând, răsuflarea deveni întretăiată şi în
gâtlejul meu, din amestecul de frică şi istovire,
căci mă căzneam să merg din ce în ce mai
repede, nădăjduind că o să fim în siguranţă de
îndată ce o să intrăm în grădina Vraciului.
Nimeni nu intra pe domeniul Vraciului, dacă nu
era poftit – continuam să mă încurajez la
nesfârşit astfel, pentru că era singura noastră
şansă. Dacă am fi putut ajunge acolo noi cei
dintâi, duhul casei ne-ar fi apărat.
Zărisem deja copacii, banca de sub coroanele
lor, grădina aşteptând dincolo de ei, când am
alunecat pe iarba udă. Căderea n-a fost cine ştie
ce, dar Tommy a început să plângă şi mai tare.
Când am izbutit să-l ridic, am auzit pe cineva
alergând în spatele meu, i-am auzit tropotul greu
al picioarelor.
Am aruncat o privire înapoi, cu răsuflarea
tăiată. A fost o greşeală. Urmăritorul meu era la
vreo cinci sau şase paşi înaintea lui Lizzie şi se
apropia cu repeziciune. Arăta de parcă ar fi avut
nişte coarne ce i-ar fi crescut din colțurile gurii
şi, în fugă, îşi bălăngănea capul dintr-o parte
într-alta. Mi-am amintit ceea ce citisem în
biblioteca Vraciului despre femeia moartă, care
fusese găsită cu coastele zdrobite. Dacă mă
prindea Colţ, asta avea să-mi facă.
Pentru o clipă, am rămas pironit locului, dar
atunci Colţ a început să scoată un soi de muget
fioros, întocmai ca un taur aţâţat, şi-asta m-a
făcut să mă mişc din nou. Acum aproape că
alergam. Aş fi luat-o pur şi simplu la fugă, dacă
aş fi putut, dar îl duceam şi pe Tommy şi eram
prea sleit de puteri, îmi simţeam picioarele grele
şi nesigure, şi respiram horcăind. Mă aşteptam
ca în orice moment să fiu înşfăcat din spate, dar
am trecut de banca unde Vraciul îmi dăduse
lecţii de atâtea ori şi, atunci, în sfârşit, am ajuns
la primul rând de copaci ai grădinii.
Dar eram oare salvat? Dacă nu, totul era pierdut
pentru amândoi, căci în niciun caz n-aş fi putut
să scap de Colţ fugind mai repede decât el până
la casă. M-am oprit din alergat şi tot ce-am mai
izbutit să fac a fost să mă târăsc încă vreo câţiva
paşi, până să mă opresc definitiv, chinuindu-mă
să-mi recapăt suflul.
În clipa aceea, am simţit ceva măturându-mi
picioarele. M-am uitat în jos, dar era prea
întuneric să desluşesc ceva. Mai întâi, am simţit
apăsarea, apoi am auzit ceva torcând, sunetul
unei profunde vibraţii care făcea şi pământul de
sub mine să tresalte. L-am simţit strecurându-se
în spatele meu, spre marginea şirului de copaci,
aşezându-se între mine şi cei care mă urmăreau.
Nu mai auzeam niciun fel de alergătură acum,
dar am auzit altceva.
Închipuiţi-vă miorlăitul furios al unui motan,
dar de o sută de ori mai puternic. Era ceva între
un mârâit tremurat şi un ţipăt, umplând
văzduhul cu somaţia sa, un sunet ce s-ar fi putut
auzi de la câteva mile depărtare. Era cel mai
cumplit şi mai ameninţător sunet pe care-l
auzisem în viaţa mea şi-am înţeles atunci de ce
sătenii nu se apropiau niciodată de locuinţa
Vraciului. Strigătul acela era încărcat de moarte.
Treci de linia asta, zicea, şi-o să-ţi smulg inima.
Treci de linia asta, şi-o să te sfârtec de n-o să mai
rămână din tine decât un terci de oase şi de carne
însângerată. Treci de linia asta, şi-o să-ţi doreşti
să nu te fi născut vreodată.
Astfel, în clipa aceea am fost salvaţi. În clipa
aceea, Osoasa Lizzie şi Colţ fugeau de le sfârâiau
călcâiele pe deal la vale. Nimeni n-ar fi fost atât
de nechibzuit încât să se încurce vreodată cu
duhul Vraciului. Nu era de mirare că avuseseră
nevoie de mine ca să-i duc de mâncare Mamei
Malkin turtele de sânge.

În bucătărie ne aştepta o supă fierbinte şi un foc

straşnic în vatră. L-am înfăşurat pe Tommy
într-o pătură călduroasă şi i-am dat să mănânce
nişte supă. Mai târziu, am adus vreo două perne
şi i-am aşternut un culcuş aproape de foc. A
dormit buştean, iar eu am stat să ascult vântul
vuind afară şi ploaia bătând în ferestre.
Fusese o noapte lungă – dar mi-era cald şi bine
şi mă simţeam atât de liniştit în casa Vraciului,
unul dintre cele mai sigure locuri din toată
lumea asta largă! Ştiam de-acum că niciun
nepoftit n-ar fi putut vreodată intra, nici în
grădina sa, darămite dincoace de prag. Locuinţa
aceasta era mai greu de cucerit decât orice castel
cu metereze înalte şi cu un şanţ larg de apărare.
Am început să-l socotesc pe duh prietenul meu,
ba chiar să mă gândesc la el ca la un prieten
foarte puternic.
Cu puţin înainte de amiază, l-am cărat în braţe
pe Tommy până jos, în sat. Oamenii se
întorseseră deja de la Obcinele Mari. Când m-am
dus la casa măcelarului, în clipa în care acesta a
văzut copilul, chipul său posomorât s-a
înseninat într-un zâmbet larg. I-am explicat în
două vorbe ce se întâmplase, fără să intru în
amănunte mai mult decât era nevoie.
Când am terminat, s-a înnegurat iarăşi.
— Astea trebuie puse la punct, o dată pentru
totdeauna, zise el.
N-am stat mult. După ce Tommy i-a fost
înapoiat mamei sale şi ea mi-a mulţumit a
douăzecea oară, a devenit evident ce urma să se
întâmple. Între timp, se adunaseră în jur vreo
treizeci de bărbaţi din sat. Unii aveau măciuci şi
bâte zdravene şi murmurau ameninţător despre
„omorât cu pietre” şi „dat foc”.
Ştiam că trebuia să se ia o măsură, dar nu
voiam să mă amestec. În ciuda a tot ce se
întâmplase, nu puteam îndura gândul că Alice o
să fie rănită, aşa că am pornit să mă plimb pe
dealuri vreun ceas, ca să-mi mai limpezesc
mintea, mai înainte de a mă întoarce, fără grabă,
către casa Vraciului. Mi-am propus să mă aşez
pe bancă şi să mai stau acolo o vreme,
bucurându-mă de soarele după-amiezii, dar
cineva şedea deja pe ea.
Era Vraciul. Nu păţise nimic, din fericire! Până
în momentul acela, nu voisem să mă gândesc la
ce aveam să fac după. Vreau să spun, că nu
ştiam cât aş fi stat în casa lui până când m-aş fi
hotărât să accept gândul că el n-avea să se mai
întoarcă. Acum totul se rezolvase, pentru că,
iată, era acolo, privind departe, printre copaci,
spre locul de unde se înălţa o trâmbă de fum
întunecat. Sătenii dăduseră foc casei Osoasei
Lizzie.
Când am ajuns lângă bancă, am observat că la
ochiul stâng Vraciul avea urma purpurie a unei
lovituri. M-a surprins Uitându-mă la vânătaie şi
mi-a zâmbit obosit.
— Ne alegem cu o grămadă de duşmani în
meseria asta a noastră, zise el, iar uneori ai
nevoie şi de ochi la ceafă. Totuşi, lucrurile n-au
ieşit prea rău, pentru că acum avem un duşman
mai puţin prin Pendle. Ia loc, zise el, bătând cu
palma pe bancă, alături de el. Ce-ai mai făcut?
Povesteşte-mi ce s-a întâmplat aici. Începe cu
începutul şi termină cu sfârşitul, fără să laşi
nimic deoparte.
Asta am şi făcut. I-am spus totul. Când am
încheiat, s-a ridicat în picioare şi s-a uitat în jos
la mine, adâncindu-şi ochii lui verzi până în
străfundurile sufletului meu.
— Mi-ar fi plăcut să ştiu şi eu că Osoasa Lizzie
s-a întors. Când am vârât-o pe Mama Malkin în
puţ, Lizzie a şters-o în goana mare şi am crezut
că nu va avea obrăznicia să-şi mai arate vreodată
faţa pe aici. Ar fi trebuit să-mi spui de întâlnirea
cu fata. Ai fi scutit pe toată lumea de o mulţime
de necazuri.
Mi-am plecat privirea în pământ, neîndrăznind
să mă uit în ochii lui.
— Ce a fost cel mai cumplit din toate? Mă
întrebă el.
Mi-a revenit deodată în minte, viu şi limpede,
momentul în care bătrâna vrăjitoare m-a
înşfăcat de gheată, încercând să se scoată afară
din apă. Mi-am amintit ţipătul ei când s-a agăţat
de capul toiagului.
Când i-am povestit asta, a oftat lung şi adânc.
— Eşti sigur că era moartă? Mă întrebă el.
Am ridicat din umeri.
— Nu mai respira. Apoi corpul i-a fost târât de
ape până la mijlocul râului şi acolo s-a dus la
fund.
— Ei bine, da, a fost o treabă urâtă, zise el, şi-o
să-ţi rămână în minte toată viaţa ta, dar va
trebui să te resemnezi. Ai avut noroc luând cel
mai mic dintre toiegele mele cu tine. Asta te-a
salvat, de fapt. E făcut din scoruş-de-munte, cel
mai nimerit lemn dintre toate când ai de-a face
cu vrăjitoarele. În mod normal, n-ar fi avut efect
asupra unei vrăjitoare atât de bătrâne şi de
puternice, dar căzuse într-o apă curgătoare. Ai
fost norocos, dar te-ai şi descurcat foarte bine
pentru un ucenic începător. Ai arătat curaj,
curaj adevărat, şi i-ai salvat viaţa copilului. Dar
ai făcut două greşeli mai grave.
Mi-am plecat fruntea. După mine, făcusem mai
mult de două, dar n-aveam de gând să-l
contrazic.
— Cea mai gravă greşeală a fost să ucizi
vrăjitoarea aceea, zise Vraciul. Ar fi trebuit adusă
înapoi aici. Mama Malkin este atât de puternică
încât ar fi putut scăpa din puţ chiar fără niciun
ajutor. Se întâmplă foarte rar, dar se mai
întâmplă. Spiritul ei poate renaşte odată cu o
altă fiinţă pe lumea aceasta, întreg, cu memoria
neştirbită. Şi atunci o să vină după tine, băiete,
şi o să vrea răzbunare.
— Dar până atunci o să mai treacă, totuşi, ani
buni, nu-i aşa? Am întrebat eu. Un copil
nou-născut nu poate face mare lucru. Trebuie să
crească, mai întâi.
— Asta e partea cea mai proastă, zise Vraciul, că
s-ar putea întâmpla mai curând decât crezi.
Spiritul ei poate pune stăpânire pe corpul oricui
şi să se folosească de el ca şi când ar fi al ei. Este
ceea ce se numeşte „posedare”, şi este o
nenorocire pentru toată lumea direct implicată.
Odată reîntrupată, n-ai să ştii niciodată când şi
din ce direcţie va veni pericolul.
Ar putea intra în trupul unei tinere femei, o
fecioară suavă cu un zâmbet năucitor, care ţi-ar
câştiga inima şi apoi ţi-ar lua viaţa. Ori şi-ar
putea folosi frumuseţea ca să pună stăpânire pe
vreun bărbat puternic care să-i îndeplinească
voinţa, un om de arme sau un judecător, care să
te arunce într-o temniţă unde ai fi la cheremul ei.
Apoi, de asemenea, şi timpul poate curge în
folosul ei. Ar putea să te atace când n-o să fiu aici
ca să te ajut – poate peste mulţi ani, când tu vei fi
trecut de mult de tinereţe, când lumina ochilor
tăi se va fi împuţinat, iar încheieturile tale vor fi
început să anchilozeze.
Dar, mai există şi un alt soi de posedare – una
mai demnă de crezare, în cazul de faţă. Mult mai
probabilă. Vezi tu, băiete, este o problemă când
ţii o vrăjitoare în viaţă într-un puţ ca acela în
care a fost închisă. Mai ales când este una atât
de puternică şi care şi-a petrecut îndelungata sa
viaţă practicând magia sângelui. S-a hrănit cu
râme şi alte vietăţi alunecoase, a căror limfă a
fost mereu absorbită, trecând în carnea ei. Deci,
la fel cum un copac se poate preface, încet-încet
în piatră, şi corpul ei o fi început să se
preschimbe, pe nesimţite. Când s-a apucat cu
mâna de toiagul de scoruş-de-munte, asta i-a
oprit inima, trecând-o pragul în moarte şi, fiind
luată de râu, asta poate că i-a grăbit
transformarea.
În cazul acesta, înseamnă că este încă legată de
oasele ei, ca majoritatea vrăjitoarelor nocive, dar
din pricina uriaşei sale puteri o să fie în
continuare în stare să-şi mişte leşul. Înţelegi tu,
băiete, o să fie ceea ce numim noi corp „parazit”.
Este un cuvânt vechi din graiul Comitatului
nostru, pe care îl cunoşti, fără îndoială, întocmai
cum părul capului poate fi parazitat de păduchi,
trupul ei mort este acum parazitat cu spiritul ei.
Se va umple – cum se umple blidul – de viermi, şi
se va îndrepta, alunecând ca râma sau
târându-şi corpul ca şopârlă, spre victima pe
care şi-a ales-o. Iar, în loc să fie dur, ca un copac
împietrit, trupul ei mort va fi moale şi maleabil,
în stare să se strecoare şi prin cea mai îngustă
crăpătură. Va fi în stare să pătrundă, picătură cu
picătură, în nasul cuiva sau în urechea lui şi să-i
ia în stăpânire corpul.
Există numai două căi să te asiguri că o
vrăjitoare de puterea Mamei Malkin nu mai poate
veni înapoi. Prima este s-o arzi. Dar nimeni nu
merită să îndure un astfel de supliciu. Cealaltă
cale este prea cumplită şi să te gândeşti la ea.
Este o metodă despre care au auzit foarte puţini,
pentru că se practica în vremurile străvechi şi pe
un meleag îndepărtat, de dincolo de mare.
Potrivit cronicilor din vechime, dacă mănânci
inima unei vrăjitoare, ea nu se mai poate
întoarce niciodată. Dar trebuie să i-o mănânci de
crudă.
Dacă ne-am folosi de oricare dintre aceste două
metode, n-am fi cu nimic mai buni decât
vrăjitoarea pe care am ucide-o, zise Vraciul.
Amândouă sunt barbare. Singura soluţie rămasă
este puţul. Şi aceasta e destul de crudă, dar o
facem ca să-i apărăm pe nevinovaţi, pe cei care
ar putea deveni viitoarele ei victime. Ei bine,
băiete, într-un fel sau altul, acum este în
libertate. Asta înseamnă că ne aşteaptă mari
necazuri, neîndoielnic, dar nu mai putem
îndrepta mare lucru acum. Tot ce putem face
este să fim cu ochii în patru.
— N-o să păţesc nimic, am zis eu. O să mă
descurc eu cumva.
— Atunci, mai bine ai începe prin a învăţa cum
să te porţi cu un duh rău, zise Vraciul, clătinând
trist din cap. Asta a fost cea de-a doua mare
greşeală a ta. Liber o duminică întreagă, în
fiecare săptămână? E mult prea generos! …
Oricum, ce trebuie să facem cu asta? Întrebă el,
arătându-mi cu mâna spre firul subţire de fum
care încă se mai vedea la sud-est.
Am ridicat din umeri.
— Bănuiesc că s-a terminat totul până acum,
am zis eu. Erau destul de mulţi săteni furioşi şi
vorbeau despre omorât cu pietre.
— S-a terminat totul? Să nu crezi asta, băiete. O
vrăjitoare ca Lizzie are simţul mirosului mai
ascuţit decât al oricărui copoi de vânătoare.
Poate adulmeca lucrurile mai înainte de a se
întâmpla şi probabil că şi-a luat tălpăşiţa mult
mai devreme de a se apropia cineva de ea. Nu,
n-a pierit. Trebuie să fi fugit înapoi la Pendle,
unde trăiesc mai toate odraslele ei. Ar trebui să o
urmărim neîntârziat, dar eu am fost tot pe
drumuri în ultimele zile şi sunt prea istovit şi
slăbit trupeşte, am nevoie să-mi recapăt puterile.
Dar n-o putem lăsa liberă pe Lizzie prea multă
vreme, altminteri va reîncepe să-şi arate colţii.
Va trebui să pornesc după ea până la sfârşitul
săptămânii, iar tu o să vii cu mine. N-o să fie
uşor, dar te-ai putea obişnui cu ideea. Acum, să
începem cu începutul: urmează-mă! …
În timp ce îl urmam, am observat că şchiopăta
uşor şi mergea mult mai încet decât de obicei.
Aşadar, cele ce se întâmplaseră la Pendle nu
trecuseră fără să-şi plătească şi el obolul. M-a
condus în casă, sus pe scări şi apoi în bibliotecă,
oprindu-se în faţa rafturilor din capătul cel mai
îndepărtat, de lângă fereastră.
— Îmi place să-mi ţin cărţile în biblioteca mea,
zise el, şi îmi place mai mult să sporesc numărul
cărţilor din ea, decât să înstrăinez vreuna. Dar,
din pricina celor întâmplate, o să fac o excepţie.
S-a suit pe scaun şi a luat o carte chiar din
vârful raftului, întinzând-o spre mine.
— Tu ai mai multă nevoie de ea decât am eu,
zise el. Mult mai multă.
Cum se întâmplă de regulă cu cărţile, nu era
foarte mare. Era chiar mai mică decât carnetul
meu de însemnări. Ca majoritatea cărţilor
Vraciului, era legată în piele şi avea titlul scris şi
pe copertă şi pe cotor. Se numea: Posedarea –
afurisitul ameţitul şi disperatul.
— Ce vrea să spună titlul? Am întrebat eu.
— Întocmai ceea ce spune, băiete, întocmai ceea
ce spune. Citeşte cartea şi-o să afli.
Când am deschis-o însă, am rămas dezamăgit,
înăuntru, fiecare cuvinţel de pe fiecare pagină
era scris în latină, o limbă în care nu puteam citi.
— Învaţ-o bine şi poart-o după tine mereu,
continuă Vraciul. Este lucrarea de căpetenie.
Trebuie să-mi fi observat încruntarea, pentru că
zâmbi şi bătu de câteva ori cu degetul în carte.
— De căpetenie înseamnă că, până în prezent,
este cea mai bună carte ce s-a scris vreodată
despre posedare, dar este un subiect foarte
complicat şi a fost aşternut pe hârtie de un tânăr
care mai avea încă o mulţime de lucruri de
învăţat. Aşadar, nu spune chiar totul despre
subiect şi mai sunt încă destule altele de
descoperit. Deschide-o la sfârşit!
Am făcut precum îmi ceruse şi am văzut că
ultimele zece pagini erau albe.
— Dacă afli ceva nou, atunci adaugă-l acolo.
Orice lucru, cât de neînsemnat, este de ajutor. Şi
nu-ţi face griji de faptul că e în latină. O să încep
să-ţi predau limba aceasta imediat după ce
mâncăm.
Am coborât la masa de după-amiază, care
fusese pregătită aproape perfect. Pe când îmi
înghiţeam ultimul dumicat, am simţit ceva
mişcându-se pe sub masă şi frecându-se de
picioarele mele. Deodată, se auzi sfârâitul unei
pisici care torcea. Încet-încet, a devenit mai
puternic, şi mai puternic, până când toate
farfuriile şi străchinile din dulap începură să
zăngăne.

— Nu-i de mirare că e fericit, zise Vraciul,

clătinând din cap. O zi liberă pe an ar fi fost mult
mai potrivit! Totuşi, nu-ţi face griji, e un târg ca
oricare altul şi viaţa merge înainte. Ia şi carnetul
de însemnări cu tine, băiete, fiindcă avem multe
subiecte de lămurit astăzi.
L-am urmat, aşadar, pe Vraci, pe potecă, până
la banca noastră, am scos dopul de la călimară,
mi-am muiat peniţa în cerneală şi m-am pregătit
să iau notiţe.
— Odată ce au trecut de încercarea din
Horshaw, zise Vraciul, începând să şontâcăie în
sus şi-n jos prin faţa băncii, de obicei încerc să le
uşurez introducerea ucenicilor în tainele
meseriei, cât mai mult cu putinţă. Dar acum, că
te-ai aflat faţă în faţă cu o vrăjitoare, ştii cât de
periculoasă şi de grea poate fi îndeletnicirea
noastră şi cred că eşti pregătit să afli ceea ce s-a
întâmplat cu ultimul meu ucenic. Are directă
legătură cu duhurile rele, un subiect de care
ne-am mai ocupat, şi poţi să tragi foarte multe
învăţăminte din povestea lui. Caută o pagină
neîncepută şi scrie, ca titlu…
Am făcut ce mi-a spus. Am scris:
 — Cum se leagă un duh.
Apoi, pe măsură ce Vraciul depăna povestea, am
luat notiţe, chinuindu-mă să ţin pasul cu el, ca
de obicei.
Aşa după cum ştiam deja, a lega un duh
presupunea multă muncă pentru ceea ce Vraciul
numea „instalare”. Mai întâi trebuia săpat un
puţ, cât mai aproape cu putinţă de rădăcinile
unui copac mare şi viguros. După tot săpatul pe
care mă pusese Vraciul să-l exersez, am rămas
surprins să aflu că un vraci sapă foarte rar puţul
cu mâna lui. Asta se întâmplă numai în cazuri
foarte urgente. De obicei de treaba asta se
îngrijeau un ţapinar şi calfa lui, cu toate că nici
pentru ei nu era îndeletnicirea principală.
Apoi, trebuia să angajezi un meşter pietrar să
cioplească o lespede groasă de piatră, care să se
potrivească deasupra puţului şi să-l închidă ca o
piatră de mormânt. Era foarte important ca
piatra să fie cioplită exact la dimensiunile
trebuincioase, ca să-l pecetluiască bine. După ce
căptuşeai partea de jos a lespezii şi interiorul
puţului cu un strat gros de amestec de pilitură
de fier, sare şi clei vârtos, era timpul să
ademeneşti duhul în groapă şi să-l închizi bine
acolo.
Asta nu era prea greu de făcut. Sângele, laptele
sau un amestec din amândouă dădea rezultate
de fiecare dată. Partea cu adevărat grea era să
aşezi lespedea pe gura puţului în timp ce duhul
mânca. Reuşita depindea de priceperea
ajutoarelor pe care ţi le tocmeai.
Cel mai bine era să ai un cioplitor în piatră la
îndemână şi vreo doi ţapinari, care să se
folosească de lanţurile şi de scripeţii lor,
mânuindu-le de pe o schelă construită deasupra
puţului, şi să coboare lespedea repede şi cu
precizie.
Aici fusese greşeala lui Billy Bradley. Era pe la
mijlocul iernii, pe o vreme urâtă, iar Billy s-a
grăbit să se întoarcă în patul lui cald. Aşa că a
simplificat procedura.
A folosit muncitori de prin împrejurimi, care nu
mai făcuseră aşa ceva mai înainte. Pietrarul
plecase la masă, făgăduind să se întoarcă până
într-un ceas, dar Billy era nerăbdător şi n-a mai
putut să aştepte. A ademenit duhul în puţ fără
prea mare bătaie de cap, dar a dat de greu când a
fost să aşeze lespedea. Era o noapte ploioasă şi a
alunecat, prinzându-şi mâna stângă sub piatră.
Lanţurile s-au înţepenit, aşa că n-au mai putut
urni lespedea şi, după ce muncitorii s-au căznit
zadarnic s-o ridice, în timp ce unul dintre ei a dat
fuga după meşterul pietrar, duhul, furios că
fusese închis sub lespede, a început să-i muşte
degetele lui Billy. Vedeţi dumneavoastră, era
unul dintre cele mai periculoase duhuri. Acestea
sunt numite „Spintecătoare” şi de obicei se
hrănesc cu vite, dar al lui Billy dăduse de gustul
sângelui de om.
 Până când lespedea a fost din nou ridicată, a
trecut aproape o jumătate de ceas, iar când au
izbutit, era deja prea târziu. Duhul îi rosese
degetele lui Billy până la a doua falangă, după
care, prin rănile făcute, i-a supt sângele din corp.
Ţipetele lui de durere se stinseseră, devenind mai
degrabă scâncete, iar când în sfârşit i-au scos
mâna, îi rămăsese numai degetul mare. La scurt
timp după aceea a murit, din pricina şocului şi a
sângelui pierdut.
— A fost o întâmplare tristă, zise Vraciul, iar
acum este îngropat sub gardul viu, imediat lângă
cimitirul din Layton – celor care au avut
îndeletnicirea de vraci nu le e îngăduit să-şi
odihnească oasele în pământ sfinţit. S-a
întâmplat acum un an, iar, dacă Billy ar fi trăit,
n-aş mai fi vorbit acum cu tine, pentru că el ar fi
fost încă ucenicul meu. Bietul Billy, a fost un
băiat bun şi nu merita aşa o soartă, dar meseria
noastră este una periculoasă şi, dacă nu este
făcută cum trebuie…
Vraciul se uită la mine mâhnit, apoi ridică din
umeri.
— Învaţă din asta, băiete. Avem nevoie de curaj
şi străduinţă, dar, mai presus de toate, nu
trebuie niciodată să ne grăbim. Ne folosim
mintea, cumpănim întâi cu grijă şi abia apoi
trecem la fapte. În mod normal, niciodată nu
trimit un ucenic să îndeplinească o misiune,
până când nu se încheie primul său an de
ucenicie. Bineînţeles, adăugă el cu un mic
zâmbet, asta dacă nu ia el singur taurul de
coame. Dar şi atunci trebuie să fiu eu convins că
este gata pentru ceea ce vrea să facă. Oricum,
fiecare lucru la vremea sa, zise el. Acum e timpul
pentru prima noastră lecţie de latină…
CAPITOLUL 11
PUȚUL
S-a întâmplat trei zile mai târziu…
Vraciul mă trimisese până-n sat, să iau cele
trebuincioase pentru o săptămână.
După-amiaza era pe sfârşite şi, când am ieşit din
casă, cu sacul gol, umbrele începuseră deja să se
lungească pe pământ.
Pe când mă apropiam de pârleaz, am văzut pe
cineva stând chiar la marginea şirului de copaci,
sus, în vârful drumeagului îngust. Când mi-am
dat seama că era Alice, am tresărit şi inima a
început să-mi bată mai repede. Oare ce căuta
acolo? Cum aşa, adică nu plecase la Pendle? Iar
dacă ea se afla încă aici, Lizzie unde era?
Mi-am încetinit paşii, dar oricum trebuia să trec
pe lângă ea ca să-mi continui drumul către sat.
Aş fi putut să mă întorc şi să apuc pe o altă cale,
mai ocolită şi mai lungă, dar nu voiam să-i dau
satisfacţia de a crede că eram speriat de ea.
Chiar şi aşa, odată ce-am trecut pârleazul, am
rămas pe partea stângă a drumului, ţinându-mă
pe lângă gardul înalt de păducel, chiar pe buza
şanţului care se întindea de-a lungul său.
Alice stătea în întuneric şi numai vârfurile
pantofilor ascuţiţi i se iţeau în lumina soarelui.
M-a chemat printr-un semn, dar am păstrat
distanţa, rămânând la mai bine de trei paşi de
ea. După tot ce se întâmplase, nu mai aveam
niciun dram de încredere în ea, dar mă bucuram
totuşi că nu fusese arsă ori omorâtă cu pietre.
— Am venit să-mi iau la revedere, zise Alice, şi
să te previn să nu te apropii niciodată de Pendle.
Acolo ne ducem. Familia lui Lizzie locuieşte
acolo.
— Sunt bucuros că ai scăpat, am zis eu,
oprindu-mă şi întorcându-mă cu faţa la ea. Am
văzut fumul, când ţi-au ars casa.
— Lizzie ştia că vin sătenii, zise Alice, aşa că am
plecat destul de devreme cât să nu fie nevoie să
ne grăbim. Dar pe tine nu te-a mirosit, nu! A
ştiut ce i-ai făcut Mamei Malkin, numai că a aflat
abia după ce se întâmplase. Nu te-a mirosit deloc
şi asta o îngrijorează. Şi zice că umbra ta are un
miros ciudat.
Am izbucnit în râs. Adică, era o trăsnaie. Cum
putea să aibă miros o umbră?
— Nu-i nimic nostim, mă certă Alice. Nu e nimic
de râs în asta. Ea chiar ți-a mirosit umbra, pe
hambar, unde îţi căzuse. Eu ţi-am văzut-o cu
ochii mei şi era cu totul înşelătoare. Luna a scos
la iveală adevărul despre tine.
 Deodată, veni doi paşi mai aproape, intrând în
lumina soarelui, apoi se aplecă spre mine şi mă
adulmecă.
— Tu chiar miroşi ciudat, zise ea, cu nările
fremătând.
Păşi repede înapoi şi dintr-odată păru
înfricoşată.
Am zâmbit şi mi-am căutat un ton prietenos.
— Ascultă, i-am zis eu, nu te duce la Pendle.
Eşti mai în siguranţă fără ei. Nu e o tovărăşie
bună.
— Nu-mi pasă că nu e o tovărăşie bună. N-o să
mă schimbe, nu-i aşa? Sunt deja rea. Rea pe
dinăuntru. Nici n-ai crede ce-am fost şi ce lucruri
am făcut. Îmi pare rău, zise ea. Am fost iarăşi
rea. Dar n-am destulă tărie să zic nu…
Deodată, prea târziu, am înţeles adevăratul
motiv de spaimă de pe chipul lui Alice. Nu de
mine era speriată. Ci de ceea ce stătea chiar în
spatele meu.

Nu văzusem nimic, nu auzisem nimic. Iar când

mi-am dat seama, era deja prea târziu. Fără
veste, sacul gol mi-a fost smuls din mână şi mi-a
fost aruncat peste cap şi peste umeri, şi m-am
trezit în beznă. Mâini puternice m-au înşfăcat,
pironindu-mi braţele pe lângă corp. M-am zbătut
câteva clipe, dar în zadar – am fost ridicat şi luat
pe sus cu aceeaşi uşurinţă cu care mâna unui
fermier duce un sac de cartofi. În timp ce eram
purtat astfel, am auzit nişte voci – întâi vocea lui
Alice şi apoi vocea unei femei; mi-am zis că
trebuia să fie a Osoasei Lizzie. Persoana care mă
căra pe mine doar mârâia, aşa că trebuia să fie
Colţ.
Alice mă atrăsese într-o capcană. Totul fusese
plănuit cu grijă. Ceilalţi probabil se ascunseseră
în şanţ, când am coborât dealul dinspre casă.
Eram speriat, mai speriat decât fusesem
vreodată în viaţa mea. Vreau să spun, o
omorâsem pe Mama Malkin, iar ea fusese bunica
Osoasei Lizzie. Aşadar, ce aveau să-mi facă
acum?
***
După vreo oră sau cam aşa ceva, am fost
aruncat pe pământ, cu atâta putere de mi s-au
golit plămânii de aer.
De îndată ce am izbutit să-mi recapăt suflul,
m-am zbătut să scap de sac, dar cineva m-a lovit
de două ori în spinare – m-a lovit atât de rău că
n-am mai mişcat deloc. Aş fi făcut orice să nu
mai primesc vreo lovitură ca acelea, aşa că am
rămas acolo, abia îndrăznind să respir, în vreme
ce durerea mi s-a domolit treptat, devenind un
junghi surd.
Apoi m-au legat cu frânghii, petrecându-le peste
sac, în jurul braţelor şi al capului, şi
înnodându-le strâns. Atunci Lizzie a spus ceva
care mi-a îngheţat sângele în vene.
— Iac-aşa, l-am prins de-a binelea. Acum poţi
să începi să sapi.
Faţa ei s-a apropiat mult de mine, încât i-am
putut simţi izul răsuflării prin sac. Era
puturoasă, ca răsuflarea de câine sau de pisică.
— Ei, băiete, zise ea, cum te simţi când ştii că
n-o să mai vezi niciodată lumina zilei?
Când am auzit zgomotul îndepărtat al
săpatului, m-au trecut fiori de groază. Mi-am
amintit de povestea Vraciului despre nevasta
minerului, mai ales partea cea mai rea din toate,
când zăcea paralizată, incapabilă să strige, în
timp ce bărbatul ei îi săpa mormântul. Acum
urma să mi se întâmple mie. Urma să fiu
îngropat de viu şi eram gata să fac orice ca să mai
văd o dată lumina zilei, fie numai pentru o clipă.
La început, când mi-au tăiat frânghiile şi mi-au
scos sacul din cap, m-am simţit uşurat. Între
timp, soarele apusese, dar mi-am ridicat privirea
şi am văzut stelele şi luna în descreştere, foarte
jos, deasupra copacilor. Vântul îmi mângâia
obrazul şi m-am simţit mai bine ca niciodată.
Sentimentul meu de uşurare n-a durat totuşi
mai mult de câteva clipe, căci am început să mă
întreb oare ce anume aveau de gând cu mine. Eu
nu-mi puteam închipui nimic mai rău decât să
fiu îngropat de viu, dar Osoasa Lizzie probabil că
putea să se gândească şi la alte grozăvii.
Ca să fiu sincer, când l-am văzut pe Colţ
îndeaproape pentru prima oară, nu mi s-a părut
atât de fioros pe cât mă aşteptasem. Într-un fel,
arătase mai înspăimântător în noaptea în care
mă urmărise. Nu era atât de bătrân ca Vraciul,
dar obrazul îi era zbârcit, înăsprit de vânt şi
ploaie, iar hălăciuga de păr sur îi năpădise tot
capul. Avea dinţii prea mari ca să-i încapă în
gură, ceea ce înseamnă că nu şi-o putea închide
niciodată pe deplin, iar doi dintre ei se întorceau
în sus, ca doi colţi galbeni, de-o parte şi de alta a
gurii. Pe lângă acestea, era foarte vânjos, foarte
păros şi avea nişte braţe împănate cu muşchi de
oţel. Le simţisem strânsoarea şi-o socotisem
cumplită, dar ştiam că în umerii aceia avea
destulă putere să mă stoarcă până să-mi iasă şi
ultima gură de aer din plămâni, fărâmându-mi
coastele ca pe surcele.
Colţ avea la cingătoare un cuţit cu lamă
curbată, care părea foarte ascuţită. Dar cel mai
înfricoşător lucru la el erau ochii. Erau complet
întunecaţi. Arăta de parcă n-ar fi avut nimic viu
înăuntru ţestei sale – şi chiar n-avea, era doar o
unealtă ascultătoare în mâinile Osoasei Lizzie,
lipsită de orice gândire proprie. Ştiam că va face,
fără întrebări, orice îi va cere ea să facă, oricât de
cumplit ar fi fost.
Cât despre Osoasa Lizzie, era numai piele şi os
şi ştiam, din ceea ce apucasem să citesc din
biblioteca Vraciului, că probabil se numea aşa
din pricină că folosea magia oaselor. Îi simţisem
deja răsuflarea urât mirositoare, dar la prima
vedere n-ai fi luat-o niciodată drept vrăjitoare.
Nu era ca Mama Malkin, toată zgârcită de vârstă,
arătând cumva de parcă ar fi fost moartă deja.
Nu, Osoasa Lizzie era doar copia mai vârstnică a
lui Alice. Probabil că nu trecuse de treizeci şi
cinci de ani, şi avea aceiaşi ochi căprui frumoşi şi
părul la fel de negru ca nepoata sa. Purta un şal
cenuşiu şi o rochie neagră, strânsă pe talia ei
subţire cu o curea îngustă de piele. Avea cu
siguranţă trăsăturile familiei – mai puţin gura.
Nu atât în forma ei, ci în felul în care şi-o mişca,
în care şi-o schimonosea şi îşi dezvelea dinţii a
rânjet când vorbea. Am observat o singură
ciudăţenie: că nu mă privea niciodată în ochi.
Alice nu era aşa. Ea avea o gură frumoasă,
croită încă pentru zâmbet, dar am realizat atunci
că, în cele din urmă, avea să devină întocmai ca a
Osoasei Lizzie.
Alice mă înşelase. Ea fusese motivul pentru care
mă aflam acum aici şi nu teafăr şi nevătămat în
casa Vraciului, la masa de seară.
La un semn din cap din partea Osoasei Lizzie,
Colţ mă înşfăcă şi-mi legă mâinile la spate. Apoi
m-a apucat de un braţ şi m-a târât printre
copaci. Cel dintâi lucru pe care l-am văzut a fost
grămada de pământ negru, apoi groapa adâncă
de lângă ea şi am simţit mirosul de pământ
proaspăt săpat, reavăn, cleios şi înţepător.
Mirosea cumva a mort şi a viu, în acelaşi timp, cu
lucruri aduse la suprafaţă care într-adevăr
aparţineau lumii subpământene.
 Groapa avea poate mai mult de şapte picioare
adâncime, dar nu semăna cu puţul în care
Vraciul o ţinuse închisă pe Mama Malkin. N-avea
o formă regulată, ci era doar o scobitură mare, cu
margini abrupte. Îmi amintesc că m-am trezit
spunându-mi în gând că, după câte exerciţii
făcusem, eu aş fi putut săpa una cu mult mai
bună.
În clipa aceea, luna mi-a arătat încă ceva – ceva
ce aş fi preferat să nu văd. Cam la vreo trei paşi
distanţă, în stânga gropii, era un petic de
pământ lunguieţ, proaspăt săpat. Semăna bine
cu un mormânt proaspăt.
Fără să am răgaz să-mi mai pun întrebări
despre acesta, am fost împins până la marginea
gropii şi Colţ mi-a tras capul pe spate. Am zărit
faţa Osoasei Lizzie aproape de a mea, ceva ca o
ţeavă mi-a fost vârâtă cu forţa în gură şi un lichid
rece, cu gust amar, mi-a fost turnat pe gât. Avea
un gust oribil şi mi-a umplut gâtlejul şi gura
până la refuz, revărsându-se peste tot şi chiar
ieşindu-mi pe nas, aşa că m-am înecat, n-am
mai putut să respir şi m-am zbătut după aer. Am
încercat să scuip, dar Lizzie mi-a strâns nările
între degetul mare şi arătător, astfel încât, dacă
voiam să respir, trebuia mai întâi să înghit.
Odată terminată şi aceasta, Colţ mi-a dat
drumul la cap şi m-a prins din nou de braţul
stâng, de la spate. Atunci am văzut din ce mă
siliseră să înghit – Osoasa Lizzie mi-a ridicat-o
până sub ochi, ca s-o văd bine. Era o butelcă
mică, din sticlă neagră, ca un clondir cu gâtul
lung şi subţire. A întors-o cu gura în jos şi câteva
picături s-au prelins pe pământ. Restul îmi
ajunsese deja în stomac.
Ce băusem? Vreo otravă?
— Asta-i ca să-ţi ţină ochii larg deschişi, băiete,
zise ea, cu un rânjet. N-am vrea să moţăi, nu-i
aşa? N-am vrea să pierzi ceva.
Fără veste, Colţ mă îmbrânci brusc în groapă şi
tot stomacul mi s-a urcat în gât, când m-am
prăbuşit în gol. Am căzut cu toată greutatea, dar
pământul de pe fundul gropii era moale şi, deşi
căderea îmi tăiase răsuflarea, n-am păţit nimic.
Apoi m-am răsucit în loc să mă uit în sus la stele,
gândindu-mă că aveam să fiu îngropat de viu.
Dar, în loc să văd o lopată de pământ căzând
peste mine, i-am zărit conturul capului şi-al
umerilor Osoasei Lizzie, aplecată să se uite în
groapă, o siluetă neagră pe fundalul cerului
înstelat. A început să îngâne un soi de litanie,
într-o şoaptă cântată, stranie, guturală, din care
n-am putut desluşi totuşi niciun cuvânt.
Apoi şi-a întins braţele deasupra gropii şi-am
putut vedea că ţinea ceva în fiecare mână.
Slobozind un ţipăt ciudat, şi-a desfăcut palmele
şi două obiecte albe au căzut lângă mine,
oprindu-se în noroi, aproape de genunchii mei.
În lumina lunii am văzut limpede ce erau.
Aproape că străluceau. Vrăjitoarea aruncase
două oase în groapă. Erau două degete mari – le
puteam vedea încheieturile falangelor.
— Bucură-te de ultima ta noapte pe această
lume, băiete, strigă ea în jos, spre mine. Dar
nu-ţi face griji, n-ai să fii singur, fiindcă te las în
tovărăşia cuiva de soi. Billy Mortul o să vină să-şi
ceară oasele înapoi. E vecin cu tine, da, vecinul
tău de alături, aşa că nu va avea prea mult de
umblat. O să fie curând împreună cu tine şi voi
doi aveţi multe în comun. El a fost ultimul ucenic
al Moşului Gregory şi n-o să se poarte cu tine
prea frumos, fiindcă i-ai luat locul. Apoi, chiar
înainte de a se crăpa de ziuă, o să-ţi facem o
ultimă vizită. O să venim să-ţi adunăm şi ţie
oasele. Sunt deosebite, oasele tale, da, chiar mai
bune decât ale lui Billy, şi, culese de proaspete,
or să-mi fie cel mai de folos, cum n-am mai avut
unele de multă vreme.
Şi-a tras capul înapoi şi-am auzit zgomotul
paşilor îndepărtându-se.
Aşadar, asta avea să mi se întâmple. Dacă Lizzie
îmi voia oasele, însemna că urma să mă omoare.
Mi-am amintit de cuţitul cu lama lungă şi
curbată pe care Colţ îl purta la cingătoare şi
m-am cutremurat.
Dar, mai înainte de asta, trebuia să dau piept cu
Billy Mortul. Când ea spusese „vecinul de
alături”, probabil se referise la mormântul de
lângă groapa mea. Dar Vraciul spusese că Billy
Bradley fusese îngropat în imediata apropiere a
cimitirului din Layton. Lizzie probabil îl
dezgropase, îi tăiase degetele şi îngropase restul
cadavrului aici, printre copaci. Acum mortul
avea să vină să-şi ia degetele înapoi.
Oare Billy Bradley voia să-mi facă rău? Eu nu-i
greşisem cu nimic, dar probabil că lui îi plăcuse
să fie ucenicul Vraciului. Poate că abia aştepta
să-şi încheie ucenicia şi să devină el însuşi un
vraci. Acum, eu îi luasem tot ce avusese el
înainte. Nu numai atât – mai era şi vraja Osoasei
Lizzie! Billy ar fi putut crede că eu fusesem cel
care îi tăiase degetele şi i le aruncasem aici, în
groapă…

M-am căznit să mă ridic în genunchi şi câteva

minute după aceea am încercat cu disperare
să-mi dezleg mâinile. Zadarnic. Eforturile mele
păreau să strângă sfoara şi mai tare.
Mă simţeam, totodată, foarte ciudat: ameţit de
cap şi cu gura uscată. Când mi-am ridicat iarăşi
privirile spre stele, mi se părură foarte
strălucitoare şi duble, de parcă fiecare avea o
soră geamănă. Dacă le priveam încordat,
izbuteam să le văd în câte un singur exemplar,
dar de cum mă relaxam, se desfăceau iarăşi în
două. Mă ardea tot gâtul, iar inima îmi bătea de
două sau trei ori mai repede decât de obicei.
Nu-mi ieşeau din minte spusele lui Lizzie. Billy
Mortul avea să vină să-şi caute oasele. Oase care
zăceau în noroi, la mai puţin de doi paşi de locul
unde îngenuncheasem eu. Dacă aş fi avut
mâinile libere, le-aş fi zvârlit afară din groapă.
Deodată, am sesizat o uşoară mişcare în stânga
mea. Dacă aş fi stat în picioare, mi-ar fi venit
chiar în dreptul ochilor. M-am uitat în sus şi-am
urmărit cum un cap lunguieţ, umflat, alb, de
vierme se îţi din peretele acela al gropii. Era cu
mult mai mare decât oricare alt vierme văzusem
eu vreodată. Capul lui orb, tumefiat se mişcă
încet în cerc, în timp ce se unduia ca să-şi tragă
şi restul trupului din pământ. Oare ce putea fi?
O fi fost otrăvitor? M-ar fi putut muşca?
Şi atunci s-a îndreptat către mine. Era un
vierme de sicriu! Era ceea ce trăise în sicriul lui
Billy Bradley, până se îngrăşase şi devenise
slinos. Ceva ce nu văzuse niciodată lumina zilei!
M-am înfiorat când viermele de sicriu s-a scos
din pământul negru şi-a căzut moale în noroi, la
picioarele mele. Pe urmă l-am pierdut din vedere,
căci s-a apucat să scormonească repede,
afundându-se în pământ.
Fiind atât de mare, viermele cel alb scosese
destul de mult din pământul peretelui gropii,
lăsând în urmă o gaură ca un tunel îngust. Acolo
am privit îndelung, îngreţoşat, dar fascinat,
pentru că înăuntru se mai mişca încă ceva. Ceva
care răscolea pământul, care îl prăvălea în
cascadă pe gura tunelului, ridicând o moviliţă
jos, pe fundul mocirlos al gropii.
 Neştiind ce anume era, mă înfricoşa mai tare.
Trebuia să văd ce era înăuntru, aşa că m-am
chinuit să mă ridic în picioare. M-am clătinat,
simţind cum mi se învârte iarăşi capul, iar stelele
au început să-mi joace înaintea ochilor. Gata să
cad, am izbutit totuşi să fac un pas,
aplecându-mă în faţă şi apropiindu-mă astfel de
tunelul cel îngust, pe care acum îl aveam în
dreptul capului.
Când m-am uitat înăuntru, mi-a părut rău c-am
făcut-o.
Am văzut oase. Oase de om. Oase care se ţineau
laolaltă într-un schelet. Oase care se mişcau.
Două mâini fără degetele mari. Oase plescăind
prin noroi, întinzându-se spre mine, prin
pământul moale. Un craniu rânjind şi
clămpănind din dinţi.
Era Billy Mortul, dar în loc de ochi, găvanele lui
negre se căscau spre mine, adânci şi goale. Când
o mână albă, descărnată a ieşit la iveală, în
lumina lunii, şi a ţâşnit către faţa mea, m-am dat
un pas înapoi, cât pe ce să cad, sughiţând de
spaimă.
În clipa aceea, când am crezut că o să-mi pierd
minţile de groază, aerul deveni deodată rece ca
gheaţa şi am simţit ceva în dreapta mea. Mai
venea cineva la mine în groapă. Cineva care se
afla într-un loc unde era cu neputinţă să fie.
Numai jumătate din trup era la vedere, restul era
înfundat în peretele de pământ al gropii.
 Era un băiat nu mai mare ca mine. Nu îi puteam
vedea decât partea cu mâna stângă a corpului
său, restul fiind undeva în spate, nedesprins
încă din pământ. Cu aceeaşi uşurinţă cu care ar
fi trecut pragul unei uşi, la un moment dat îşi
întoarse umărul drept spre mine şi veni cu totul
în groapa mea. Îmi zâmbi. Un zâmbet călduros,
prietenesc.
— Deosebirea între a fi treaz şi a visa, zise el.
Asta este una dintre cele mai grele lecţii de
învăţat. Învaţ-o acum, Tom! Învaţ-o acum, până
nu e prea târziu…
Abia atunci i-am văzut ghetele. Păreau foarte
scumpe şi fuseseră croite dintr-o piele de cea mai
bună calitate. Erau întocmai ca ale Vraciului.
Îşi ridică apoi mâinile pe lângă cap, cu palmele
întoarse în afară. De la fiecare mână îi lipseau
degetele mari. De la mâna stângă îi lipseau toate
degetele.
Era stafia lui Billy Bradley.
Îşi încrucişă mâinile pe piept şi zâmbi încă o
dată. Pe când dispărea, Billy părea fericit şi
împăcat.
Am priceput limpede ceea ce-mi spusese. Nu,
nu dormeam, dar, într-un fel, visam. Visam
coşmarurile întunericului care ieşiseră din sticla
pe care Lizzie mi-o turnase pe gât.
Când m-am întors să mă uit la tunel, dispăruse.
Nu fusese niciodată un schelet târându-se către
mine. Nici vreun vierme de sicriu.
 Licoarea trebuie să fi fost un fel de narcotic, ceva
care te făcea să nu-ţi mai dai seama de diferenţa
dintre veghe şi vis. Asta îmi dăduse Lizzie să
beau. Îmi accelerase bătăile inimii şi făcuse cu
neputinţă să dorm. Îmi ţinea ochii larg deschişi,
dar totodată mi-i făcuse să vadă lucruri care nu
existau în realitate.

Curând după aceea, stelele dispărură şi începu

să plouă tare. A fost o noapte lungă, neplăcută şi
rece, în care m-am gândit continuu la ce urma să
mi se întâmple înainte de a se crăpa de ziuă. Cu
cât se apropia momentul, cu atât îmi era mai
frică.
Cu vreun ceas înainte de răsărit, ploaia se
domoli, prefăcându-se întâi într-o burniţă
măruntă, după care încetă de tot. Din nou
puteam zări stelele şi, de data aceasta, nu le mai
vedeam duble. Eram murat până la piele şi
înfrigurat, dar nu mă mai ardea pe gât.
Când peste marginea gropii s-a iţit un cap,
uitându-se în jos la mine, inima mi-a luat-o
razna, căci am crezut că venise Lizzie să-mi
adune oasele. Dar, spre uşurarea mea, era Alice.
— Lizzie m-a trimis să văd ce mai faci, zise ea
blând către mine. Billy n-a venit încă?
— A venit şi a plecat, i-am strigat eu mânios.
— N-am vrut să se întâmple ce s-a întâmplat,
Tom. Dacă nu te-ai fi amestecat, totul ar fi fost
bine.
 — Ar fi fost bine? Am zis eu. Până acum încă un
copil ar fi fost mort şi poate chiar şi Vraciul, dacă
ar fi mers cum ai fi vrut tu. Iar turtele alea aveau
sângele unui copil în ele. Tu zici că asta
înseamnă a fi bine? Faci parte dintr-o familie de
ucigaşi şi tot o ucigaşă eşti şi tu!
— Nu-i adevărat. Asta nu-i adevărat! Protestă
Alice. N fost niciun copil. Tot ce am făcut a fost
să-ţi dau turtele.
— Chiar dacă ai făcut doar atât, am stăruit eu,
ştiai ce voiau să facă ei după aceea. Şi ai lăsat
lucrurile să se întâmple.
— N-am prea multă putere, Tom. Cum aş fi
putut să le opresc? Cum aş fi putut s-o opresc pe
Lizzie?
— Eu am ales ce vreau să fac, i-am spus. Dar tu
ce alegi, Alice? Vrăji cu oase ori vrăji cu sânge?
Pe care? Pe care dintre ele o să le faci?
— N-am să le fac nici pe unele, nici pe celelalte.
Nu vreau să fiu ca ei. O să fug. De îndată ce-o să
am prilejul, o s-o şterg.
— Dacă vorbeşti serios, atunci ajută-mă acum.
Ajută-mă să ies din groapă. O să putem fugi
împreună.
— E prea periculos acum, zise Alice. O să fug,
dar mai târziu. Poate peste vreo câteva
săptămâni, când ei n-o să se aştepte la una ca
asta.
— Vrei să spui, după ce-o să mor eu. După ce o
să-ţi mai pătezi mâinile cu sângele cuiva…
 Alice nu răspunse. Am auzit-o începând să
plângă uşurel, dar, tocmai când credeam că e
gata să-şi schimbe intenţiile şi să mă ajute,
plecă.
Am stat acolo, în groapă, temându-mă de ce
avea să mi se întâmple, amintindu-mi de oamenii
spânzuraţi şi ştiind întocmai cum se simţiseră ei
înainte de a muri. Simţeam şi eu că niciodată nu
aveam să mă mai întorc acasă. Niciodată nu
aveam să-mi mai văd familia. Eram pe cale să-mi
pierd orice nădejde, când am auzit nişte paşi
apropiindu-se de groapă. M-am ridicat în
picioare, îngrozit, dar era Alice, din nou.
— Oh, Tom, îmi pare rău, zise ea. Îşi ascut
cuţitele…
Cea mai grea clipă din toate se apropia şi ştiam
că nu mai aveam decât o singură şansă. Singura
mea nădejde era Alice.
— Dacă îţi pare rău cu adevărat, atunci o să mă
ajuţi, am zis eu blând.
— Nu pot să fac nimic, strigă ea. Lizzie s-ar
putea răzbuna pe mine. Nu are încredere în
mine. Crede că sunt slabă.
— Du-te şi cheamă-l pe domnul Gregory, i-am
spus eu. Adu-l încoace.
— E prea târziu pentru asta, n-o să meargă,
suspină Alice, clătinând din cap. Oasele luate
ziua nu mai sunt de niciun folos pentru Lizzie.
Nu mai sunt bune de nimic. Cel mai bun moment
pentru a lua oase este cu puţin înainte de
răsăritul soarelui. Aşa că vor veni după tine
peste câteva minute. Doar atâta timp ţi-a mai
rămas.
— Atunci dă-mi un cuţit, i-am cerut eu.
— N-are rost, nici asta n-are rost, zise ea. Prea
puternici, sunt prea puternici. Nu te poţi lupta
cu ei, poţi?
— Nu, am răspuns eu. Îl vreau ca să-mi tai
legăturile. Vreau să fug.
Deodată, Alice plecă. Oare plecase să-mi aducă
un cuţit sau avea să-i fie prea frică de Lizzie ca să
mi-l aducă? Am aşteptat câteva clipe, dar văzând
că nu se întoarce, am căzut în disperare. M-am
zbătut, încercând din răsputeri să-mi îndepărtez
pumnii unul de altul, încercând să rup frânghia,
dar în zadar.
Când am zărit din nou o faţă uitându-se de la
marginea gropii în jos către mine, am crezut că o
să-mi sară inima din piept, dar era Alice şi ţinea
ceva întins deasupra gropii. L-a lăsat să cadă şi,
în cădere, am văzut o sclipire de metal în lumina
lunii.
Alice nu mă părăsise la ananghie. Era un cuţit.
Dacă aş fi putut să-mi tai frânghiile, aş fi fost
liber…
La început, chiar cu mâinile legate la spate,
n-aveam nicio îndoială că o să izbutesc. Singura
primejdie era să mă fi tăiat puţin, dar ce mai
conta asta, faţă de ce aveau să-mi facă ei înainte
de răsăritul soarelui? Nu mi-a luat mult ca să
apuc cuţitul. Să-l aşez pe frânghie a fost mai
greu şi să-l mişc, încă şi mai greu. Când l-am
scăpat a doua oară, am început să intru în
panică. Mai era cel mult un minut până să vină
după mine.
— Trebuie s-o faci tu pentru mine, i-am strigat
lui Alice. Vino, sări aici în groapă!
N-am crezut că o să sară, dar, spre surprinderea
mea, a făcut-o. N-a sărit, ci a coborât încet, cu
picioarele înainte, cu faţa spre peretele gropii şi
ţinându-se cu mâinile de margine. După ce a
ajuns cu braţele întinse de tot, şi-a dat drumul,
lăsându-se să cadă ultimele două sau trei
picioare.
Nu i-a luat prea mult ca să taie frânghia. Mi-am
simţit mâinile libere şi tot ce mai aveam de făcut
era să ieşim din groapă.
— Lasă-mă să mă urc pe umerii tăi, i-am cerut
eu. Apoi, o să te scot şi pe tine.
Alice nu s-a împotrivit şi, la a doua încercare,
am reuşit să mă ţin pe umerii ei şi să mă târăsc
în sus, pe iarba udă. Apoi, a venit partea cea mai
grea – s-o scot pe Alice din groapă.
Mi-am întins mâna stângă. S-a agăţat de ea cu
toată greutatea şi m-a strâns de încheietură cu
mâna ei dreaptă, ca să mi-o întărească. După
aceea, am încercat s-o ridic.
Prima problemă a fost iarba udă şi alunecoasă,
căci am descoperit că era greu să mă împotrivesc
să nu fiu tras înapoi în groapă. Apoi, am
descoperit că n-aveam destulă putere s-o ridic.
Făcusem o mare greşeală. Numai pentru că era
fată, asta nu însemna neapărat că are mai
puţină forţă decât mine. Mi-am amintit prea
târziu cum o văzusem trăgând de frânghia
clopotului Vraciului, cât pe-aci s-o rupă. Şi cum
o făcea aproape fără nicio sforţare. Ar fi trebuit
s-o las pe ea să se urce pe umerii mei. Ar fi
trebuit s-o las pe ea să iasă prima din groapă.
Alice m-ar fi ridicat apoi fără nicio problemă.

Atunci, am auzit glasuri. Osoasa Lizzie şi Colţ

veneau, prin pădure, drept spre noi.
Dedesubt, am văzut-o pe Alice zgârâind peretele
gropii, încercând să găsească un punct de
sprijin. Disperarea mi-a dat un plus de putere.
Am smucit-o deodată şi-a zburat peste marginea
gropii, aterizând lângă mine.
Am rupt-o la fugă, la ţanc, gonind cât ne ţineau
picioarele, cu tropăitul picioarelor celorlalţi după
noi. La început, erau departe în urma noastră,
dar, destul de repede, au început să se apropie.
Nu mai ştiu cât am fugit aşa. Mi s-a părut o
viaţă de om. Am fugit până când mi-am simţit
picioarele ca de plumb şi respiraţia ca de foc în
piept. Ne îndreptam în partea opusă de
Chipenden – asta puteam s-o spun după faptul
că de câteva ori zărisem dealurile printre copaci.
Alergam către răsărit. Cerul era cenuşiu şi se
lumina din ce în ce mai tare. Atunci, tocmai când
simţeam că nu mai pot face niciun pas, vârfurile
dealurilor au devenit aurii. Era lumina soarelui
şi m-am trezit gândindu-mă că şi dacă am fi fost
prinşi, cel puţin era ziuă şi, prin urmare, oasele
mele nu-i mai erau de niciun folos lui Lizzie.
Când am ieşit din pădure, la o pantă acoperită
cu iarbă pe care am început s-o urc, picioarele
m-au lăsat de tot. Parcă erau din piftie, şi o
vedeam pe Alice cum se îndepărta. Se uita înapoi
la mine, cu o faţă îngrozită. Puteam auzi cum
trosneau crengile sub picioarele urmăritorilor, în
pădure, în spatele nostru.
Atunci m-am oprit de tot şi deodată. M-am oprit
pentru că am vrut să mă opresc. M-am oprit
pentru că nu mai era nevoie să fug.
Acolo, stând în vârful pantei din faţa mea, se
afla o siluetă înaltă, îmbrăcată în negru, cu un
toiag lung. Era chiar Vraciul, dar, într-un fel
arăta diferit. Gluga pelerinei era lăsată pe spate,
iar pletele sale, poleite de razele soarelui de la
răsărit, păreau să-i curgă şiroaie din cap, ca
limbile de lavă ale unui vulcan.
Colţ scoase un soi de răget şi se repezi pe pantă
în sus, către el, agitându-şi cuţitul, urmat
îndeaproape de Osoasa Lizzie. Nu se mai
sinchiseau de noi doi, deocamdată. Ştiau cine
era duşmanul lor de căpetenie. De noi se puteau
ocupa şi mai târziu.
Între timp şi Alice se oprise, aşa că am mai făcut
vreo câţiva paşi tremurători, ca să ajung în
dreptul ei. Amândoi ne uitam cum Colţ îşi
încheia asaltul, ridicându-şi cuţitul deasupra
capului şi mugind furios, în timp ce se năpustea
asupra Vraciului.
Vraciul stătuse neclintit ca o statuie, dar în clipa
aceea, ca replică, a coborât doi paşi mari, în josul
pantei, către Colţ şi a ridicat toiagul mult
deasupra capului. Mânuindu-l ca pe o suliţă, l-a
repezit cu putere în capul lui Colţ. Cu puţin
înainte să-i atingă fruntea, s-a auzit un pocnet
scurt şi-o flacără roşie a apărut chiar în vârful
toiagului. S-a auzit o bufnitură grea când toiagul
şi-a atins ţinta. Cuţitul cu lama îndoită a zburat
prin aer, iar trupul lui Colţ a căzut ca un sac de
cartofi. Am ştiut că murise mai înainte să fi atins
pământul.
Apoi, Vraciul şi-a tras toiagul într-o parte şi l-a
ascuns în mantia sa. Când mâna stângă a
apărut din nou la vedere, ţinea strâns ceva pe
care l-a făcut să vâjâie prin aer, ca un bici. A
strălucit în soare şi am înţeles că era un lanţ de
argint.
Osoasa Lizzie s-a întors pe călcâie şi a dat să
fugă, dar era prea târziu – a doua oară când
Vraciul a vâjâit cu lanţul în aer, a urmat
numaidecât un zornăit ascuţit, înalt, metalic.
Lanţul a început să coboare, luând forma unei
spirale de foc, înfăşurându-se strâns în jurul
Osoasei Lizzie. Ea a scos doar un ţipăt îndurerat,
apoi s-a prăbuşit la pământ.
 Am urcat la pas, împreună cu Alice, până în
vârful pantei. Acolo am văzut lanţul de argint
care se înfăşurase strâns în jurul vrăjitoarei din
cap până-n picioare. I se petrecuse la fel de
strâns chiar şi peste gură, dezvelindu-i dinţii. Ea
îşi rostogolea ochii în cap şi tot corpul i se
zvârcolea de efort, dar nu putea scoate niciun
sunet.
Am aruncat o privire spre Colţ. Zăcea întins pe
spate, cu ochii larg deschişi. Era mort de-a
binelea, iar în mijlocul frunţii avea o rană
purpurie. M-am uitat apoi la toiag, căutând
mirat flacăra pe care o văzusem strălucind în
vârful lui.
Magistrul meu arăta sfârşit, obosit şi
dintr-odată foarte bătrân. Clătina necontenit din
cap, de parcă se săturase şi de viaţă. În umbra
dealului, părul său îşi reluase culoarea sură
obişnuită şi atunci mi-am dat seama de ce părea,
mai devreme, că-i curge şiroaie pe umeri – era
năclăit de sudoare şi el şi-l dăduse pe spate, cu
mâna, ca să-l strângă pe după urechi. O făcu din
nou, în timp ce-l priveam. Broboane de sudoare îi
picurau de pe frunte şi respira foarte iute. Mi-am
dat seama că alergase.
— Cum ne-ai găsit? L-am întrebat.
Trecu un timp până-mi răspunse, dar, în cele
din urmă, răsuflarea i se domoli şi fu în stare să
vorbească.
— Există nişte semne, băiete. Urme care pot fi
luate, dacă ştii cum. Ăsta e încă un lucru pe care
va trebui să-l înveţi.
Se întoarse şi se uită la Alice.
— Cu doi dintre ei am încheiat socotelile, dar ce
facem cu tine? Întrebă el, privind-o încruntat.
— Ea m-a ajutat să scap, am zis eu.
— Adevărat? Întrebă Vraciul. Dar ce altceva a
mai făcut?
Se uită ţintă la mine şi am încercat să-i susţin
privirea. Când mi-am plecat ochii în vârful
ghetelor, el a plescăit o dată cu limba în gură. Nu
puteam să-l mint şi am înţeles că ghicise că şi ea
jucase un rol în ceea ce mi se întâmplase.
Se uită din nou la Alice.
— Deschide gura, fato, porunci el aspru, cu
mânia clocotindu-i în glas. Vreau să-ţi văd dinţii!
Alice se supuse şi Vraciul se repezi deodată spre
ea, apucând-o de bărbie. Îşi apropie faţa şi mai
mult de gura ei deschisă şi adulmecă zgomotos.
Când se întoarse iarăşi către mine, părea să-i fi
trecut valul de furie şi scoase un oftat adânc.
— Răsuflarea îi miroase destul de plăcut, zise el.
Le-ai simţit-o pe a celorlalţi? Mă întrebă el, dând
drumul bărbiei lui Alice şi arătând în jos spre
Osoasa Lizzie.
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Miasma vine de la ceea ce mănâncă, zise el.
Şi-ţi spune fără greş cu ce se ocupă. Cele care
practică magia cu oase ori cu sânge au un damf
de sânge şi carne crudă. Dar fata pare a fi în
regulă.
Îşi întoarse din nou privirile spre Alice.
— Uită-te în ochii mei, fato, zise el. Susţine-mi
privirea cât poţi de mult.
Alice făcu ce i se ceruse, dar nu se putu uita la el
multă vreme, deşi gura i se strâmba de efort. Îşi
lăsă ochii în jos şi începu să plângă.
Vraciul îşi coborî privirile către pantofii ei cu
vârful ascuţit şi clătină cu tristeţe din cap.
— Nu ştiu, zise el, întorcându-se iar spre mine.
Chiar nu ştiu ce ar fi cel mai bine să fac. Nu-i
vorba numai despre ea. Mai sunt şi ceilalţi de
care trebuie ţinut cont. Nevinovaţii care ar putea
suferi în viitor. A văzut prea multe şi ştie prea
multe pentru binele ei. Nu pot să hotărăsc în
niciun fel în privinţa ei şi nu ştiu dacă e bine s-o
las să plece. Dacă se duce în răsărit, ca să se
alăture familiei sale de la Pendle, atunci va fi
pierdută pentru totdeauna. Un suflet în plus
slujind Întunericul.
— N-ai unde să te duci în altă parte? Am
întrebat-o eu, blând, pe Alice. Nicio altă rudă?

— E un sat, lângă coastă. Se numeşte Staumin.

Mai am o mătuşă acolo. Poate că mă va primi la
ea…
— Este şi ea tot ce sunt ceilalţi? Întrebă Vraciul,
uitându-se din nou scrutător la Alice.
— Nu, după câte se pare, răspunse ea. Totuşi, e
cale lungă până acolo şi n-am mai fost niciodată
pe la ea. Mi-ar lua trei zile, poate mai mult, ca să
ajung acolo.
— Aş putea trimite băiatul cu tine, zise Vraciul,
cu vocea răsunându-i mult mai binevoitoare. A
scotocit destul prin hărţile mele, aşadar socotesc
că o să fie în stare să găsească drumul. Când o să
se întoarcă, o să înveţe să le împăturească la loc
cum se cuvine. Oricum, aşa rămâne! Eu îţi dau o
şansă, fato. Depinde de tine dacă o foloseşti.
Dacă însă o iroseşti, atunci ne vom reîntâlni,
într-o bună zi, şi a doua oară n-ai să mai fii atât
de norocoasă.
Apoi, Vraciul scoase ştergarul lui obişnuit din
buzunar. În el era o bucată mare de brânză
pentru călătorii.
— Asta numai ca să nu răbdaţi de foame, zise el,
dar să n-o mâncaţi pe toată odată.
Speram să găsim şi altceva mai bun de mâncare
pe drum, totuşi mi-am mormăit mulţumirile.
— Nu o lua drept spre Staumin, îmi zise Vraciul,
privindu-mă ţintă, fără să clipească. Vreau să
treci mai întâi pe la tine pe acasă. Ia fata asta cu
tine şi du-o să stea de vorbă mama ta cu ea.
Presimt că ar putea să fie de ajutor. Te aştept să
vii înapoi în cel mult două săptămâni.
Cuvintele acestea îmi aduseră zâmbetul pe faţă.
După toate câte se întâmplaseră, un prilej de a
mă duce acasă, pentru o vreme, era ca un vis
care ţi se împlineşte. Dar un singur lucru mă
nedumerea, pentru că mi-am amintit de
scrisoarea pe care mama i-o trimisese Vraciului.
El păruse nemulţumit de vreo câteva lucruri
dintre cele pe care i le scrisese ea. Aşadar, de ce
credea acum că mama ar fi în stare s-o ajute pe
Alice? N-am spus nimic, pentru că nu voiam să-i
dau Vraciului ocazia să se răzgândească. M-am
bucurat doar să pot pleca.
Înainte de a ne despărţi, i-am povestit despre
Billy. A dat din cap cu tristeţe, dar mi-a spus să
nu-mi fac griji, pentru că va face el tot ce trebuie.
Pe când ne îndepărtam, mi-am mai întors o dată
capul şi l-am zărit pe Vraci suind-o pe Osoasa
Lizzie pe umărul stâng şi luând-o apoi cu paşi
mari către Chipenden. Din spate, i-ai fi dat cu
treizeci de ani mai puţin.
CAPITOLUL 12
DISPERATUL ȘI AMEȚITUL
Pe când coboram Dealul Spânzuraţilor către
fermă, o ploaie caldă ne bătea în faţă. Undeva,
departe, un câine a lătrat de două ori, dar, la
picioarele noastre totul era liniştit şi nemişcat.
Era după-amiaza târziu şi ştiam că tata şi Jack
trebuie să fie ieşiţi la câmp, ceea ce îmi oferea
prilejul să stau de vorbă numai cu mama.
Vraciului i-a fost uşor să-mi spună să o duc pe
Alice acasă la mine, dar drumul până aici îmi
îngăduise să mă gândesc mai bine şi nu-mi
puteam închipui cum avea să o primească
mama. Nu eram deloc convins că o să fie fericită
să aibă în casă pe cineva ca Alice, mai ales când
aveam să-i povestesc cu ce anume se
îndeletnicea ea. Cât despre Jack, aveam o
imagine mai clară despre cum urma să
reacţioneze. Din cele ce-mi povestise Ellie, data
trecută când ne văzuserăm, despre modul în
care privea el noua mea meserie, să aibă în casă
nepoata unei vrăjitoare ar fi fost ultimul lucru pe
care şi l-ar fi dorit.
Când străbăteam curtea, i-am făcut semn spre
hambar.
— Mai bine te adăposteşti acolo puţin, i-am zis
eu. O să intru numai eu, ca să le explic.
Nici n-am închis bine gura şi ţipetele unui sugar
înfometat au izbucnit dinspre casă. Ochii lui
Alice se încrucişară scurt cu ai mei, apoi şi-i
plecă în pământ şi mi-am amintit că şi ultima
oară când fuseserăm împreună, un alt copil
plângea de foame.
Fără vreun cuvânt, Alice se întoarse şi se
îndreptă spre hambar. Mă aşteptasem la tăcerea
ei. Probabil credeţi că, după tot ce se întâmplase,
am avut o mulţime de lucruri de vorbit pe drum.
Noi abia de schimbaserăm câteva cuvinte. M-am
gândit că poate era supărată din pricina modului
în care o ţinuse Vraciul de bărbie şi îi cercetase
răsuflarea. Poate că asta o îndemnase să
chibzuiască la toate relele pe care le făcuse în
trecut. În orice caz, a părut cufundată în
gândurile ei şi foarte tristă, mai tot timpul
drumului.
Bănuiesc că ar fi trebuit să-mi dau mai mult
silinţa să îi dezleg limba, dar eram prea obosit şi
slăbit, aşa că merseserăm în tăcere până când
muţenia devenise o obişnuinţă. A fost o greşeală:
ar fi trebuit să fac efortul să o cunosc pe Alice
mai bine atunci – m-ar fi scutit de o grămadă de
necazuri mai târziu.
Cum am împins uşa din spate s-o deschid,
plânsul a încetat şi am putut auzi un alt sunet:
liniştitoarea bătaie a balansoarului mamei.
Balansoarul era lângă fereastră, dar draperiile
erau trase şi am putut vedea după expresia
chipului ei că iscodise prin îngusta crăpătură
dintre ele. Ne urmărise intrând în curte şi, când
am apărut eu în prag, a început să se legene mai
repede şi mai cu forţă, uitându-se la mine fără să
clipească, o jumătate de obraz fiindu-i în
întuneric şi cealaltă luminată de lumânarea
groasă, care pâlpâia în sfeşnicul ei de alamă, din
mijlocul mesei.
— Când aduci o musafiră cu tine, este
cuviincios s-o pofteşti în casă, zise ea, cu un
amestec de uşoară supărare şi surpriză în glas.
Am crezut că te-am educat mai bine în această
privinţă.
— Domnul Gregory mi-a spus s-o aduc aici, am
zis eu. O cheamă Alice, dar a trăit într-o familie
cu năravuri rele. Vraciul ar dori să stai tu de
vorbă cu ea, dar m-am gândit că ar fi cel mai bine
să-ţi povestesc întâi ce s-a întâmplat, că poate
n-ai vrea s-o inviţi înăuntru.
Aşadar mi-am tras un scaun mai aproape şi
i-am povestit mamei în amănunţime tot ceea ce
se petrecuse. Când am sfârşit, a oftat o dată lung
şi apoi un zâmbet firav i-a luminat trăsăturile.
— Ai făcut foarte bine, fiule, mi-a spus ea. Eşti
tânăr şi nou în meserie, aşa că greşelile tale pot fi
iertate. Du-te şi adu-o pe biata fată înăuntru,
apoi lasă-ne singure, să stăm de vorbă. Poate vrei
să urci la etaj şi să faci cunoştinţă cu nepoata ta.
Ellie cu siguranţă se va bucura să te vadă.
Prin urmare, am adus-o pe Alice înăuntru, am
lăsat-o cu mama şi am urcat.
Ellie se afla în dormitorul cel mare. De obicei,
acesta era folosit de mama şi tata, dar i-l
cedaseră ei şi lui Jack, din pricină că era destul
spaţiu pentru alte două paturi şi un ţarc de copil,
care aveau să devină foarte folositoare, de vreme
ce familia începuse să se mărească.
Am ciocănit uşor la uşa întredeschisă, dar
mi-am vârât numai capul înăuntru când Ellie
mi-a strigat să intru. Şedea pe marginea patului
dublu, alăptându-şi copilul, ce avea capul pe
jumătate ascuns în şalul ei roz. De îndată ce m-a
văzut, gura i se lărgi într-un zâmbet care mă făcu
să mă simt bine-venit, dar părea obosită, iar
părul îi atârna neîngrijit şi nespălat. Deşi mi-am
mutat repede privirea, Ellie era ageră şi am ştiut
că îmi văzuse nedumerirea, Citindu-mi expresia
din ochi, pentru că şi-a netezit iute părul,
dându-i la o parte de pe frunte.
— Oh, îmi pare rău, Tom, zise ea. De bună
seamă că arăt groaznic – toată noaptea n-am
dormit. Abia de-am furat o oră de somn. Trebuie
să te odihneşti pe apucate, cu un copil veşnic
flămând ca ăsta. Plânge mereu, mai ales
noaptea.
— Cât are? Am întrebat eu.
— În seara asta face şase zile. S-a născut
imediat după miezul-nopţii, duminica trecută.
Aceea fusese noaptea în care o omorâsem eu pe
Mama Malkin. Pentru o clipă, mă copleşi
amintirea acelei întâmplări şi-am simţit un fior
rece străbătându-mi şira spinării.
— Gata, acum a terminat de mâncat, zise Ellie,
zâmbind. Vrei s-o iei în braţe?
Era ultimul lucru pe care mi-l doream. Fetiţa
era atât de mică şi de firavă încât mă temeam să
n-o strâng prea tare sau s-o scap şi, în plus,
nu-mi plăcea că nu-şi ţinea prea bine capul. Era
însă greu să spun nu, pentru că aş fi rănit-o pe
Ellie. Până la urmă, n-a trebuit s-o ţin prea mult,
pentru că, în clipa în care s-a găsit în braţele
mele, feţişoara ei s-a înroşit toată şi a început să
plângă.
— Nu cred că mă place vietatea asta mică, i-am
zis eu lui Ellie.
— Este o fetiţă, nu o vietate, se răţoi Ellie la
mine, luându-şi un aer sever şi indignat. Nu te
teme, nu tu eşti de vină, Tom, zise ea, şi expresia
i se îmbună cu un zâmbet. Cred că îi este încă
foame, asta-i tot.
Fetiţa se opri din plâns în clipa în care Ellie o luă
înapoi în braţe, iar eu n-am mai zăbovit. Când
coboram scările, am auzit venind din bucătărie
zgomotul pe care-l aşteptam.
Era un râs, râsul nestăvilit, din toată inima, a
două persoane care se simt foarte bine
împreună. În momentul în care am deschis uşa
şi am intrat, chipul lui Alice deveni foarte serios,
dar mama a continuat să râdă tare şi, chiar şi
atunci când s-a oprit, faţa ei păstră lumina
voioşiei. Îşi spuseseră o glumă, o foarte
amuzantă glumă, dar n-am întrebat care, iar ele
nu mi-au împărtăşit-o. Privirea din ochii
amândurora mă făcu să bănuiesc că era ceva
de-ale femeilor.
Tata îmi spusese odată că femeile ştiu lucruri de
care bărbaţii n-au habar. Că uneori ele au o
anumită privire în ochi, dar când le-o observi, nu
trebuie să întrebi niciodată la ce se gândesc.
Dacă o faci, ar putea să-ţi răspundă ceva ce n-ai
vrea să auzi. Ei bine, de orice ar fi râs, asta le
făcuse să se simtă foarte apropiate; din clipa
aceea, se purtară de parcă s-ar fi cunoscut de ani
de zile. Vraciul avusese dreptate. Dacă putea
cineva s-o scoată la capăt cu Alice, aceea era
mama.
 Totuşi, am mai băgat de seamă un lucru. Mama
i-a oferit lui Alice odaia din faţa odăii ei şi a tatei.
Erau cele două odăi din capătul primului şir de
trepte al scării. Mama avea urechea foarte
ascuţită şi asta însemna că, dacă Alice s-ar fi
răsucit de pe-o parte pe alta în somn, ar fi
auzit-o.
Aşadar, în pofida râsului aceluia, mama n-o
scăpa din ochi pe Alice.
***
Când s-a întors de la câmp, Jack mi-a aruncat o
privire foarte încruntată şi-a mormăit ceva în
barbă. Părea nemulţumit de ceva. Dar tata s-a
bucurat să mă vadă şi, spre surprinderea mea,
mi-a strâns mâna. Întotdeauna le strângea
mâinile, în chip de salut, celorlalţi fraţi ai mei
care părăsiseră casa părintească, dar era prima
oară când mi-o strângea şi mie. M-a făcut să mă
simt trist şi mândru, în acelaşi timp. Mă trata de
parcă aş fi fost un bărbat, pornit pe picioarele lui
să-şi croiască un drum în viaţă.
Jack nu intrase nici de cinci minute în casă,
când veni să mă caute.
— Vino afară, îmi zise el, cu o voce atât de joasă
încât să nu-l audă niciunul dintre cei de faţă.
Vreau să-ţi vorbesc.
Am ieşit în curte şi a luat-o înainte, ocolind
hambarul, către cocina porcilor, unde nu
puteam fi văzuţi din casă.
— Cine e fata pe care ai adus-o cu tine?
 — O cheamă Alice. Este doar o fată care are
nevoie de ajutor, am zis eu. Vraciul mi-a spus s-o
aduc acasă, pentru ca mama să poată sta de
vorbă cu ea.
— Cum adică are nevoie de ajutor?
— A fost crescută într-un mediu nepotrivit,
asta-i tot.
— Ce fel de mediu nepotrivit?
Ştiam că n-o să-i placă, dar n-am avut încotro.
Trebuia să-i spun. Altminteri ar fi întrebat-o
direct pe mama.
— Mătuşa ei este o vrăjitoare, dar, nu-ţi face
griji – Vraciul a pus-o la locul ei şi, oricum, n-o să
rămânem aici decât vreo două-trei zile.
Jack luă foc. Niciodată nu-l mai văzusem atât de
furios.
— Nu mai ai nici pic din mintea cu care te-ai
născut? Urlă el. Nu mai gândeşti deloc? Nu te-ai
gândit la copil? Există un copil nevinovat în casa
asta şi tu aduci aici pe cineva dintr-o familie ca
aia! Este de necrezut!
Îşi ridică pumnul şi-am crezut că o să mă
pocnească. În loc de asta, şi-l repezi alături, în
peretele hambarului, bufnitura neaşteptată
stârnind panică printre porci.
— Mama crede că totul este în regulă, am
protestat eu.
— Da, da, mama crede, zise Jack, cu vocea
brusc coborâtă, dar încă asprită de mânie. Cum
ar putea să-i refuze ceva fiului ei preferat? Şi are
o inimă prea bună, după cum bine ştii. Tocmai
de-asta ar trebui ca tu să nu profiţi. Uite ce e, mie
o să-mi dai socoteală, dacă se întâmplă ceva.
Nu-mi place căutătura fetei ăleia. Pare prefăcută.
Am urmărit-o cu atenţie şi, de calcă strâmb,
amândoi o să vă căraţi de aici mai înainte să
clipiţi. Şi o să munciţi ca să vă plătiţi şederea
aici! Ea poate să dea o mână de ajutor prin
gospodărie, ca să o mai scutească pe mama, iar
tu poţi să-ţi pui osul la treabă într-ale fermei.

Jack se întoarse şi făcu vreo câţiva paşi spre

casă, dar mai avea încă multe de spus.
— Fiind tu atât de ocupat cu lucruri mult mai
importante, adăugă el batjocoritor, poate că n-ai
observat cât de vlăguit arată tata. Se descurcă
din ce în ce mai greu cu munca la fermă.
— Bineînţeles că o să dau şi eu o mână de
ajutor, am strigat după el, şi Alice la fel!

La cină, în afară de mama, toţi ceilalţi au fost

foarte tăcuţi. Presupun că din pricină că aveam o
străină la masă cu noi. Cu toate că buna-creştere
a lui Jack nu-i îngăduia să protesteze făţiş, s-a
uitat urât la Alice, aproape la fel de urât cum s-a
uitat şi la mine. De aceea, s-a nimerit cum nu se
poate mai bine faptul că mama a fost veselă şi
vorbăreaţă, îndeajuns cât să însufleţească
întreaga atmosferă.
Ellie a fost nevoită să se ridice de la masă de
două ori ca să vadă de copil, care a continuat să
plângă de răsuna toată casa. A doua oară, a adus
fetiţa la noi, jos.
— N-am mai văzut un copil care să plângă atât
de mult, zise mama cu un zâmbet. Barem o să
aibă plămâni puternici şi sănătoşi.
Faţa micuţă a copilei era stacojie şi începu să se
schimonosească din nou a plâns. Nu i-aş fi
spus-o în ruptul capului lui Ellie, dar fata ei nu
arăta nici pe departe a copil drăguţ. Mi se părea
că are o faţă de bătrână mică şi furioasă. O dată
plângea, ţipând din toţi bojocii; apoi, dintr-odată,
devenea foarte cuminte şi liniştită. Stătea cu
ochii larg deschişi şi se uita ţintă spre mijlocul
mesei, unde şedea Alice, dincolo de marele
sfeşnic de alamă. La început, nu m-am gândit la
nimic anume. Am crezut că fetiţa lui Ellie este
doar fascinată de flacăra lumânării. Dar, mai
târziu, Alice o ajută pe mama să strângă masa şi,
ori de câte ori Alice trecea pe lângă ea, fetiţa o
urmărea cu ochii ei albaştri, până când, deodată,
deşi în bucătărie era cald, am început să tremur.
Mai târziu, am urcat în vechea mea odaie şi,
când m-am aşezat în scaunul de răchită, lângă
fereastră şi mi-am aruncat privirile afară, mi s-a
părut că nu plecasem niciodată de acasă.
Cum mă uitam înspre miazănoapte, spre Dealul
Spânzuraţilor, m-am gândit la cât de interesată
se arătase fetiţa de Alice. Când mi-am amintit
ce-mi spusese Ellie mai devreme, m-am înfiorat
din nou. Copilul ei se născuse după miezul
nopţii, în noaptea cu lună plină. Era prea bătător
la ochi să fie simplă întâmplare. Mama Malkin
fusese înghiţită de râu la aceeaşi oră când se
născuse fetiţa lui Ellie. Vraciul mă prevenise că o
să se întoarcă. Şi dacă se întorsese chiar mai
devreme decât prorocise el? El se aştepta să fie
parazită. Dar dacă se înşelase? Dacă se eliberase
de oasele ei şi spiritul ei o luase în stăpânire pe
fetiţa lui Ellie, chiar în clipa în care se năştea?

N-am dormit prea bine în noaptea aceea. Exista

o singură fiinţă căreia îi puteam împărtăşi
temerile mele şi aceea era mama. Dar era greu
s-o prind singură, fără să atrag atenţia asupra
faptului că o pândeam.
Mama a gătit şi a făcut toate celelalte treburi
gospodăreşti, care au ţinut-o ocupată aproape
toată ziua. În mod normal, n-aş fi avut probleme
să stau de vorbă cu ea în bucătărie, pentru că şi
eu aveam de lucru în apropiere. Jack îmi dăduse
sarcina să repar partea din faţă a hambarului şi
probabil că am bătut sute de cuie noi în el, până
la apusul soarelui.
Totuşi era o piedică: Alice. Mama a ţinut-o pe
lângă ea toată ziua, punând-o din greu la muncă.
Puteai să-i vezi broboanele de năduşeală pe
tâmple şi în cutele ce-i brăzdau fruntea, dar, cu
toate acestea, Alice nu s-a plâns nici măcar o
dată.
 Abia după masa de seară, când au terminat de
zdroncănit vasele spălate şi şterse, am prins în
sfârşit momentul. În dimineaţa aceea, tata se
dusese la târgul de primăvară de la Topley. Cum
continuase să conducă treburile fermei, târgul îi
prilejuia rara ocazie de a se întâlni cu vreo câţiva
dintre prietenii lui vechi, aşa că urma să rămână
plecat vreo două sau trei zile. Jack avea dreptate.
Chiar arăta foarte obosit şi călătoria asta
însemna o pauză bine-venită.
Mama a trimis-o pe Alice sus, în odaia ei, să se
odihnească puţin, Jack se întinsese în pat în
odaia din faţă, iar Ellie era la etaj, încercând să
prindă o jumătate de oră de somn, mai înainte
s-o trezească din nou copilul şi să-i ceară de
mâncare. Aşadar, n-am mai pierdut nicio clipă
şi-am început să-i povestesc mamei ceea ce mă
îngrijora. Ea şedea în balansoar, dar nici n-am
isprăvit de rostit prima propoziţie, că s-a oprit
din legănat. A ascultat cu atenţie când i-am spus
temerile mele şi motivele de a bănui copilul. Dar
chipul ei a rămas atât de nemişcat şi de calm,
încât habar n-aveam ce gândeşte. Îndată ce am
terminat de vorbit, s-a ridicat în picioare.
— Aşteaptă aici, zise ea. Trebuie s-o lămurim o
dată pentru totdeauna.
A ieşit din bucătărie şi a urcat la etaj. Când s-a
întors, ţinea în braţe copilul, înfăşat în şalul lui
Ellie.
— Ia lumânarea! Uni zise ea, îndreptându-se
către uşă.
Am ieşit afară în curte, mama mergând repede,
de parcă ar fi ştiut foarte bine unde se ducea şi ce
urma să facă. Ne-am oprit în partea cealaltă a
grămezii de bălegar, stând în noroi, la marginea
iazului nostru, care era destul de adânc şi destul
de lat cât să adape toate vacile pe care le aveam,
chiar şi în cele mai secetoase luni de vară.
— Ridică lumânarea, ca să putem vedea bine,
zise mama. Vreau să nu existe nicio îndoială.
Atunci, spre groaza mea, şi-a întins braţele,
ţinând copilul deasupra apei întunecate şi
nemişcate.
— Dacă pluteşte, vrăjitoarea e în ea, zise mama.
Dacă se îneacă, e nevinovată. Bun, hai să
vedem…
— Nu! Am strigat, gura deschizându-mi-se de la
sine şi cuvântul ieşindu-mi mai repede decât aş
fi putut gândi. N-o face, te rog! E copila lui Ellie!
Pentru un moment, am crezut că avea să-i dea
oricum drumul copilului, apoi a zâmbit, l-a tras
din nou lângă ea şi l-a sărutat blând pe frunte.
— Bineînţeles că este copila lui Ellie, fiule. Poţi
s-o spui doar uitându-te la ea, nu? Oricum,
„proba înotului” o aplică numai proştii şi nu
foloseşte la nimic. De obicei, o leagă pe biata
acuzată de vrăjitorie de mâini şi de picioare şi o
aruncă într-o apă adâncă, stătătoare. Dar, dacă
se îneacă sau pluteşte depinde doar de noroc şi
de felul în care îi este alcătuit trupul. N-are nimic
de-a face cu vrăjitoria.
— Dar cum rămâne cu faptul că fetiţa s-a uitat
ţintă la Alice? Am întrebat eu.
Mama a zâmbit şi-a clătinat din cap.
— Ochii unui nou-născut nu sunt în stare să îşi
fixeze privirea cum trebuie, îmi explică ea.
Probabil că numai flacăra lumânării i-a atras
fetiţei atenţia. Adu-ţi aminte că Alice stătea
aproape de lumânare. După aceea, de fiecare
dată când Alice trecea pe lângă ea, ochii fetiţei se
poate să fi fost atraşi doar de schimbarea de
lumină şi atât. Nu înseamnă nimic. Nimic de care
să-ţi faci griji.
— Dar dacă fetiţa lui Ellie este posedată, totuşi?
Am întrebat eu. Dacă se află ceva înăuntrul ei,
ceva pe care noi nu-l putem vedea?
— Ascultă, fiule, eu am împărţit şi binele şi răul
pe lumea asta şi recunosc răul doar Uitându-mă
la el. Copilul ăsta este curat şi nu există nimic
înăuntrul lui care să te îngrijoreze. Absolut
nimic.
— Totuşi, nu e ciudată potriveala că Ellie a
născut copilul tocmai în momentul în care Mama
Malkin murea?
— Nu chiar, răspunse mama. Stă în firea
lucrurilor. Uneori, când ceva rău părăseşte
lumea, ceva bun îi ia locul. S-au mai văzut
dintr-astea şi înainte.
Bineînţeles că mi-am dat seama, în acel
moment, că mama nu se gândise nicio clipă
serios să arunce copilul în apă, ci doar încercase
să mă zgâlţâie, ca să mă întoarcă la sentimente
mai bune, dar, pe când ne întorceam spre casă,
traversând curtea, genunchii încă îmi mai
tremurau la gândul că ar fi putut s-o arunce,
totuşi. Şi abia atunci, când intram din nou în
bucătărie, mi-am amintit ceva.
— Domnul Gregory mi-a dat o cărţulie, toată
numai despre posedare, am zis. Mi-a spus s-o
citesc cu atenţie, dar necazul este că e scrisă în
latină şi eu n-am apucat să iau decât trei lecţii
până acum.
— Nu este limba mea preferată, zise mama,
oprindu-se la uşă. O să văd ce pot face, dar va
trebui să ai răbdare până mă întorc – aştept să se
trimită după mine, în noaptea asta. Până atunci,
de ce n-o rogi pe Alice să-ţi citească? Poate
te-ajută ea.

Mama a avut dreptate: a fost chemată la o

naştere. A venit un docar după ea, la puţin după
miezul nopţii, cu caii plini de spumă. Se părea că
nevasta unui fermier chiar dăduse de necaz, căci
deja se afla în durerile facerii de mai bine de o zi
şi-o noapte. Era, de asemenea, un drum lung de
făcut până acolo, aproape douăzeci de mile, spre
sud. Asta însemna că mama avea să lipsească de
acasă vreo două zile, poate chiar mai mult.
Nu mă trăgea inima s-o rog pe Alice să mă înveţe
latină. Cum să vă spun, ştiam că Vraciul n-ar fi
fost de acord. La urma urmelor, era o carte din
biblioteca lui şi nu cred că i-ar fi picat bine să o
ştie atinsă de Alice. Totuşi, ce altceva puteam
face? De când mă întorsesem acasă, mă
gândeam la Mama Malkin din ce în ce mai mult
şi chiar nu mai puteam să mi-o scot din minte.
Era ceva lăuntric, doar o presimţire, dar intuiam
că exista ceva, acolo, în întunericul de afară, care
se apropia cu fiecare noapte care trecea.
Aşadar, în seara următoare, după ce Jack şi
Ellie s-au dus la culcare, am bătut uşurel la uşa
odăii lui Alice. Nu puteam să-i cer ce voiam în
timpul zilei, pentru că avea întotdeauna treabă,
iar Ellie sau Jack ne-ar fi auzit şi nu le-ar fi
convenit deloc. Mai ales Jack, căruia nu-i
plăcuseră niciodată treburile vracilor.
A trebuit să bat de două ori până să-mi deschidă
Alice. Mă temusem să nu se fi vârât în pat şi să fi
adormit deja, dar încă nu se schimbase de haine
şi nu mi-am putut opri ochii să nu se îndrepte
spre pantofii ei ascuţiţi. Pe o măsuţă de toaletă
era o lumânare, aşezată aproape de oglindă.
Tocmai fusese stinsă – încă fumega.
— Pot să intru? Am întrebat-o, cu lumânarea
mea în mână, astfel încât faţa îi era luminată de
jos. Vreau să te rog ceva.
Alice îmi făcu semn din cap să intru şi închise
uşa după mine.
— Am o carte pe care trebuie s-o citesc, dar e
scrisă în latină. Mama a spus că s-ar putea să
m-ajuţi tu.
— Unde e? Întrebă Alice.
— În buzunar la mine. E o carte mică. Pentru
oricine ştie latina, n-ar dura mult s-o citească.
Alice scoase un oftat lung şi obosit.
— Am şi-aşa destul de multă treabă, se plânse
ea. Despre ce e?
— Posedare. Domnul Gregory crede că Mama
Malkin se poate întoarce după mine şi că o să
folosească posedarea.
— Hai s-o vedem, atunci, îmi ceru ea, întinzând
mâna. Mi-am aşezat lumânarea lângă a ei, apoi
mi-am vârât mâna în buzunarul pantalonilor şi
am scos micuţa carte. Ea a răsfoit paginile fără
niciun cuvânt.
— Poţi s-o citeşti? Am întrebat eu.
— Nu văd de ce n-aş putea. Lizzie m-a învăţat, şi
ea visează latina.
— Aşadar, o să m-ajuţi?
N-a răspuns. În schimb, şi-a apropiat cartea de
faţă şi a adulmecat-o zgomotos.
— Eşti sigur că e bună de ceva? M-a întrebat ea.
E scrisă de un popă, cartea asta, şi de obicei
popii nu ştiu prea multe.
— Domnul Gregory a numit-o „lucrarea de
căpetenie”, i-am zis eu, ceea ce înseamnă că este
cea mai bună carte scrisă vreodată despre acest
subiect.
Atunci, ea şi-a ridicat ochii din carte şi, spre
surprinderea mea, erau plini de mânie.
 — Ştiu şi eu ce înseamnă de căpetenie, zise ea.
Mă crezi proastă sau ce? Am învăţat ani de zile,
ani, pe când tu abia rupeai primele cuvinte.
Lizzie avea o grămadă de cărţi, dar acum au ars
toate. Toate s-au făcut scrum.
Am bâiguit că-mi părea rău, iar ea mi-a răspuns
cu un zâmbet.
— Necazul e, zise ea, cu vocea îmblânzită brusc,
că o să-mi ia ceva timp să citesc toată cartea asta
şi sunt prea obosită să încep acum. Mâine,
mama ta va fi încă plecată şi eu o să am şi mai
multă treabă decât până acum. Cumnata aceea a
ta mi-a făgăduit că m-ajută, dar o să stea mai
mult pe lângă copil, iar gătitul şi curăţenia o
să-mi ia aproape toată ziua. Dar, dacă m-ai ajuta
tu…
Nu ştiam ce să-i răspund. Trebuia să-l ajut pe
Jack, aşa că nu aveam prea mult timp. Problema
era că bărbaţii niciodată nu găteau şi nu făceau
curăţenie şi asta nu se întâmpla numai la ferma
noastră. Era o regulă generală în Comitat.
Bărbaţii munceau la fermă, în afara casei, tot
timpul anului, iar când intrau înăuntru, femeile
aveau deja mâncarea caldă aşezată pe masă.
Singurul moment în care dădeam şi noi o mână
de ajutor era în ziua de Crăciun, când spălam
vasele, în semn de mare cinstire pentru mama.
Se pare că Alice mi-a citit gândurile, pentru că
zâmbetul ei s-a lungit.
— N-o să fie prea greu, nu-i aşa? Întrebă ea.
Femeile dau mâncare la găini şi participă la
strânsul recoltei, aşadar de ce n-ar ajuta şi
bărbaţii la bucătărie? O să mă ajuţi doar cu
spălatul vaselor, atâta tot. Şi unele tigăi trebuie
frecate bine înainte să m-apuc de gătit.
Până la urmă, am fost de acord cu ceea ce voia.
Ce altceva aveam de ales? Nădăjduiam doar să
nu mă prindă Jack. N-ar fi înţeles niciodată.

M-am trezit mai devreme ca de obicei şi-am

izbutit să curăţ tigăile mai înainte să coboare
Jack. Apoi, am tras de timp cu micul dejun,
mâncând foarte încet, ceea ce nu-mi stătea în
obicei şi a fost destul ca să m-aleg cu cel puţin o
privire bănuitoare din partea lui Jack. După ce el
a plecat la câmp, am spălat vasele cât am putut
eu de repede şi m-am apucat să le şterg. Ar fi
trebuit să ghicesc ce avea să se întâmple, tocmai
pentru că Jack n-avusese niciodată prea multă
răbdare.
A intrat în curte blestemând şi înjurând şi m-a
văzut pe fereastră, schimonosindu-şi faţa că nu-i
venea să-şi creadă ochilor. Apoi a scuipat în
curte, a venit la uşa de la bucătărie şi-a
deschis-o brusc.
— Când termini, zise el batjocoritor, ar mai fi
nişte treabă de bărbaţi de făcut. Şi poţi să începi
prin a controla şi-a repara cocina porcilor. Mâine
vine Rât. Sunt cinci de tăiat şi nu vrem să ne
pierdem vremea alergându-i pe câmp.
 Rât era porecla noastră pentru tăietorul de porci
şi Jack avea dreptate. Porcii înnebuneau de frică
uneori, când Rât trecea la treabă şi, dacă era
vreo spărtură în îngrăditură, tocmai atunci o
găseau, negreşit.
Jack se întoarse dând să plece şi deodată înjură
cu foc. M-am apropiat grăbit de uşă, să văd ce se
întâmplase. Călcase din greşeală pe o broască
râioasă, făcând-o terci. Se zicea că aduce ghinion
să omori un brotac sau o broască râioasă, iar
Jack înjură din nou, încruntându-se atât de tare
încât sprâncenele lui stufoase i se uniră la
rădăcina nasului. Îi dădu o lovitură de picior,
trimiţând broasca moartă sub burlanul
spălătorului de vase şi ieşi afară, clătinând din
cap. Nu-mi puteam închipui ce-l apucase. Jack
niciodată nu fusese atât de întors pe dos.
Am rămas în bucătărie şi am şters toate vasele –
de vreme ce tot mă prinsese, puteam să-mi
termin măcar treaba. În afară de asta, porcii
puţeau şi nu mă atrăgea câtuşi de puţin să
m-apuc de însărcinarea pe care mi-o dăduse
Jack.
— Să nu uiţi cartea, i-am reamintit lui Alice,
când am deschis uşa să plec, dar ea mi-a
răspuns doar cu un zâmbet ciudat.

N-am mai izbutit să vorbesc cu Alice între patru

ochi decât seara târziu, după ce Jack şi Ellie se
duseseră la culcare. M-am gândit că trebuia s-o
vizitez iarăşi în odaia ei, dar m-am trezit cu ea
coborând în bucătărie şi aducând cartea,
aşezându-se în balansoarul mamei, aproape de
jarul din vatră.
— Ai făcut o treabă bună cu tigăile alea, da.
Probabil crăpi de nerăbdare să afli ce scrie aici,
zise Alice, bătând uşurel cu degetul în cotorul
cărţii.
— Dacă Mama Malkin se întoarce, vreau să fiu
pregătit. Trebuie să aflu ce aş putea face. Vraciul
zice că probabil va fi parazită. Ştii ceva despre
asta?
Alice făcu ochii mari şi dădu din cap.
— Ei, iată de ce trebuie să fiu pregătit. Dacă este
ceva în cartea asta care-mi poate fi de ajutor,
trebuie s-o ştiu şi eu.
— Preotul ăsta de-a scris-o nu este ca toţi
ceilalţi, zise Alice, întinzând cartea către mine. Îşi
cunoaşte bine meseria, da. Lizzie s-ar da în vânt
după ce scrie aici, i-ar plăcea mai mult decât
turtele de la miezul nopţii.
Am vârât cartea în buzunarul pantalonilor şi
mi-am tras un scăunel în colţul celălalt al vetrei,
cu faţa spre tăciunii care mai rămăseseră din foc.
Apoi, am început s-o descos pe Alice. A mers greu
de tot. Nu voia să vorbească neîntrebată şi ceea
ce am izbutit să scot de la ea m-a făcut să mă
simt doar şi mai neajutorat.
Am început de la titlul ciudat al cărţii: Afurisitul,
ameţitul şi disperatul. Ce însemna? De ce se
numea cartea aşa?
— Primul cuvânt este doar o vorbă de-a
preoţilor, zise Alice, lăsându-şi colţurile gurii în
jos, în semn de dezaprobare. Ei folosesc acest
cuvânt pentru oamenii care fac lucrurile altfel.
Pentru cei ca mama ta, care nu se duc la biserică
şi nu spun rugăciunile care trebuie. Oamenii
care nu sunt ca ei. Oamenii care se folosesc mai
mult de mâna stângă, zise ea, zâmbindu-mi cu
înţeles.
Cel de-ai doilea cuvânt este mai potrivit,
continuă Alice. Un trup care este luat de curând
în stăpânire de un spirit străin, nu se mai ţine
bine pe picioare. Cade mereu. Trebuie să treacă
un timp, vezi tu, pentru ca spiritul străin, după
ce a intrat, să se instaleze confortabil în noul său
trup. E ca atunci când încerci să încalţi o
pereche nouă de pantofi. Îi face pe posedaţi să fie
şi ameţiţi, şi iuţi la mânie, pe deasupra. Cineva
liniştit şi nepăsător, poate izbucni deodată, fără
veste. Aşadar şi după asta îl poţi recunoaşte pe
un posedat.
Cât despre al treilea cuvânt, lucrurile sunt
simple. O vrăjitoare care a stăpânit o dată un
trup de om sănătos, îşi doreşte cu disperare să
mai între într-unul. Apoi, după ce izbuteşte, îşi
doreşte cu disperare să-l ţină în puterea ei. Nu
renunţă fără luptă. O să facă orice să-l păstreze.
Orice! De aceea posedaţii sunt atât de periculoşi.
— Dacă Mama Malkin vine aici, cine o să fie?
Am întrebat eu. Dacă va fi parazită, pe cine va
încerca să ia în stăpânire? Pe mine? O să încerce
să-mi facă rău astfel?
— Ar face-o, dacă ar putea, zise Alice. Totuşi
nu-i uşor, câtă vreme tu eşti ce eşti. I-ar plăcea
să mă folosească şi pe mine, dar nu-i voi da
prilejul. Nu, îl va căuta pe cel mai slab. Prada cea
mai uşoară.
— Copilul lui Ellie?
— Nu, copilul nu-i e de niciun folos. Ar trebui să
aştepte până creşte mare. Mama Malkin n-a avut
niciodată prea multă răbdare şi faptul că a fost
închisă atâta timp în puţul acela de la Moş
Gregory, a făcut-o şi mai repezită. Dacă tu eşti
cel după care vine, mai întâi de toate îşi va găsi
un trup puternic şi sănătos.
— Atunci Ellie? O s-o aleagă pe Ellie?
— Tu chiar nu ştii nimic? Zise Alice, clătinând
din cap, nevenindu-i să creadă. Ellie este
puternică. I-ar face greutăţi. Nu, cu bărbaţii e
mult mai uşor. Mai ales cu un bărbat a cărui
inimă întotdeauna îi domină judecata. Cineva
care poate izbucni chiar fără să gândească.
— Jack?
— Sigur că va fi Jack. Gândeşte-te ce o să
însemne să-l ai pe Jack cel puternic pe urmele
tale. Dar cartea are dreptate, într-un anumit
punct. Un trup care e posedat de curând e mai
uşor de stăpânit. E disperat, dar e şi ameţit.
Mi-am scos carneţelul şi-am scris tot ce mi s-a
părut important. Alice nu vorbea la fel de repede
ca Vraciul, dar, în scurt timp, a prins apă la
moară şi n-a trecut mult până să înceapă să mă
doară mâna. Când a ajuns la lucrurile cu
adevărat importante – ce trebuie să faci când te
confrunţi cu un posedat – erau o mulţime de
avertismente cum că sufletul original era încă
închis înăuntrul trupului posedat. Aşadar, dacă
îi făceai rău trupului, îi făceai totodată rău şi
sufletului nevinovat. Adică, uciderea trupului
pentru a scăpa de spiritul care-l poseda era
totuna cu o crimă.
De fapt, partea aceea a cărţii era descurajatoare:
părea că nu prea ai multe de făcut. Fiind un
preot, autorul se gândea că o exorcizare, folosind
lumânări şi agheasmă, ar fi cea mai bună
metodă ca să-l alungi pe invadator şi să eliberezi
victima, dar recunoştea că nu toţi preoţii o pot
face şi că foarte puţini o făceau într-adevăr cum
trebuie. Mie mi se părea că acei câţiva preoţi care
puteau s-o facă erau, probabil, cei de-ai şaptelea
fii ai celor de-ai şaptelea fii, şi-asta era tot ce
conta.
După toate acestea, Alice a declarat că se simte
obosită şi a plecat la culcare. Şi mie mi-era somn.
Uitasem cât de grea era munca la fermă şi mă
dureau toate oasele, din cap până-n picioare.
Odată urcat la mine în odaie, m-am cufundat cu
plăcere în patul meu, abia aşteptând să dorm.
Dar jos, în curte, câinii începură să latre.
 Gândindu-mă că s-ar putea să fie ceva care i-a
stârnit, am deschis fereastra şi m-am uitat afară,
spre Dealul Spânzuraţilor, luând o gură bună
din aerul nopţii, ca să mă învioreze şi să-mi
limpezească mintea. Treptat, câinii s-au mai
liniştit şi, în cele din urmă, s-au oprit din lătrat.
Când mă pregăteam să închid fereastra, s-a ivit
şi luna, de după un nor. Lumina lunii poate
arăta adevărul despre lucruri – Alice îmi spusese
asta – întocmai cum acea umbră pe care mi-o
lungise luna îi spusese Osoasei Lizzie că era ceva
deosebit cu mine. Nu era nici măcar lună plină,
ci doar o seceră palidă, în scădere, dar mi-a
arătat ceva deosebit, ceva ce n-aş fi putut vedea,
dacă n-ar fi fost ea. În lumina ei am putut vedea
o dâră slabă, argintie, şerpuind în jos dinspre
Dealul Spânzuraţilor. Se căţăra pe gard şi
traversa păşunea dinspre miazănoapte, apoi tăia
pajiştea de fân dinspre răsărit, şi se pierdea din
vedere undeva în spatele hambarului. M-am
gândit imediat la Mama Malkin. Văzusem dâra
argintie în noaptea în care o înecasem în râu.
Acum vedeam o altă dâră, întocmai ca aceea –
mă găsise!
Cu inima bătând de mai să-mi spargă pieptul,
am coborât scara în vârful picioarelor şi m-am
furişat pe uşa din spate, închizând-o cu grijă în
urma mea. Luna se ascunsese iarăşi după un
nor, aşa că, atunci când am dat ocol hambarului,
dâra argintie dispăruse, dar încă se mai
desluşeau urme că venise cineva dinspre deal
către clădirile fermei. Iarba era culcată de parcă
un melc uriaş se târâse peste ea.
Am aşteptat să apară iarăşi luna, ca să pot
cerceta partea pietruită a curţii din spatele
hambarului. Câteva clipe mai târziu, norul se
dădu la o parte şi-am văzut ceva care chiar m-a
băgat în sperieţi. Dâra argintie strălucea în
lumina lunii, iar direcţia în care se îndrepta era
neîndoielnică. Ocolea cocina porcilor şi şerpuia
până în faţa hambarului, descriind un arc larg,
ca să ajungă în capătul celălalt al curţii. Apoi, o
lua către casă, sfârşind chiar sub fereastra odăii
lui Alice, unde chepengul de lemn vechi închidea
intrarea spre scara care ducea jos, în pivniţă.
Cu vreo câteva generaţii în urmă, fermierul care
locuise aici obişnuia să facă bere, pe care o
vindea fermelor vecine şi chiar câtorva hanuri.
Din pricina aceasta, oamenii locului numeau
ferma noastră „Ferma berarului”, deşi noi o
numeam casa noastră. Scara pivniţei fusese
construită cu intrare dinspre curte, pentru ca
butoaiele să fie coborâte sau luate fără să se mai
treacă prin casă.
Chepengul închidea intrarea spre scară, un
lacăt greu, ruginit, îi unea cele două jumătăţi de
lemn, dar între ele rămânea o crăpătură îngustă,
unde marginile tăbliilor nu se lipeau una de alta.
Era o crăpătură nu mai groasă ca degetul meu
mare, dar dâra argintie se sfârşea exact acolo şi
am înţeles că ceea ce se târâse spre acel punct,
se strecurase cumva înăuntru prin deschizătura
aceea micuţă. Mama Malkin se întorsese şi era
parazită, cu trupul fără consistenţă şi destul de
maleabil cât să se strecoare prin cele mai înguste
crăpături.
Era deja în pivniţă!
Noi nu foloseam niciodată pivniţa aceea, dar
mi-o aminteam destul de bine. Avea podeaua
murdară şi ticsită cu butoaie vechi. Pereţii casei
erau groşi şi goi pe dinăuntru, ceea ce însemna
că, foarte curând, ar fi putut să ajungă oriunde
prin pereţi, oriunde în casă.
Mi-am aruncat privirea în sus şi-am văzut
pâlpâirea unei flăcări de lumânare în fereastra
odăii lui Alice. Nu se culcase încă. Am intrat în
casă şi, în clipa următoare stăteam în faţa uşii ei.
Trebuia să ciocăn destul de tare ca Alice să
înţeleagă că eram acolo, însă fără să mai trezesc
pe altcineva. Dar când mi-am apropiat mâna de
uşă, gata să bat, am auzit un murmur în odaie.
Am putut desluşi vocea lui Alice. Părea să stea
de vorbă cu cineva.
Nu-mi plăcea deloc ce auzeam, dar am ciocănit
totuşi la uşă. Am aşteptat o clipă, dar fiindcă
Alice n-a venit să deschidă, mi-am lipit urechea
de uşă. Cu cine putea oare să vorbească în
camera ei? Ştiam că Ellie şi Jack se culcaseră
deja, şi oricum nu auzisem decât o singură voce,
a lui Alice. Mi se păruse totuşi schimbată. Îmi
aminteam că parcă o auzisem şi altă dată. Când
în sfârşit mi-am amintit când mai auzisem ceva
asemănător, m-am dat brusc înapoi de lângă
uşă, de parcă mi-aş fi ars urechea.
Glasul ei urca şi cobora întocmai ca al Osoasei
Lizzie, când se aplecase peste marginea gropii,
ţinând cele două oase albe ale degetelor lui Billy
în fiecare mână.
Aproape mai înainte să înţeleg ce făceam, am
apucat de clanţă, am apăsat şi-am deschis larg
uşa.
Alice, cu gura deschizându-se şi închizându-se,
spunea un descântec la oglindă. Stătea pe
marginea unui scaun cu spătar drept,
uitându-se ţintă, peste flacăra unei lumânări, în
oglinda mesei de toaletă. Am tras aer în piept şi
m-am dat uşor mai aproape, ca să văd mai bine.
Fiind primăvară, şi după lăsarea serii, în odaie
era destul de răcoare, dar pe fruntea lui Alice se
vedeau broboane mari de sudoare. Chiar în clipa
în care mă uitam la ele, două s-au întâlnit şi s-au
prelins pe ochiul ei stâng, şi apoi pe sub el, pe
obraz, ca o lacrimă. Ea privea ţintă în oglindă, cu
ochii larg deschişi, dar când am strigat-o pe
nume, nici măcar n-a clipit.
M-am apropiat până în spatele scaunului şi am
văzut strălucirea sfeşnicului de alamă în oglindă,
dar, spre groaza mea, chipul din oglindă, de
deasupra flăcării, nu era al lui Alice.
Era un chip bătrân, slab şi scofâlcit, cu păr
aspru şi cânepiu căzând ca o perdea pe fiecare
dintre obrajii supţi. Era chipul cuiva care
petrecuse multă vreme în pământul jilav.
Ochii din oglindă s-au mişcat atunci, alunecând
spre stânga, ca să-mi prindă privirea. Erau ca
două puncte roşii de foc. Cu toate că faţa s-a
schimonosit într-un zâmbet, ochii au sclipit cu
furie şi ură.
Nu mai era nicio îndoială. Era chipul Mamei
Malkin.
Ce se întâmpla? Alice era deja posedată? Sau se
folosea cumva de oglindă ca să stea de vorbă cu
Mama Malkin?
Fără să mai stau pe gânduri, am apucat
sfeşnicul şi am lovit cu suportul său greu în
oglindă, care a explodat cu un trosnet asurzitor,
urmat de zornăitul cristalin al cioburilor căzând
în ploaie. Când oglinda s-a spart, Alice a ţipat,
tare şi ascuţit.
A fost cel mai sfâşietor ţipăt pe care vi-l puteţi
închipui. Era plin de suferinţă şi îmi amintea de
guiţatul pe care-l scot uneori porcii când sunt
înjunghiaţi. Dar n-am simţit părere de rău
pentru Alice, deşi acum plângea şi se trăgea de
păr, cu ochii înnebuniţi de groază.
Mi-am dat seama că toată casa se umpluse,
între timp, de alte zgomote. Mai întâi, plânsul
fetiţei lui Ellie; apoi glasul gros al unui bărbat
înjurând şi blestemând; apoi un tropăit de ghete
grele coborând scările.
 Jack năvăli furios în odaie. Aruncă o privire spre
oglinda spartă, apoi se îndreptă către mine şi îşi
ridică pumnul. Presupun că a crezut că eu eram
de vină, pentru că Alice încă ţipa, iar eu ţineam
sfeşnicul în mână şi eram plin de mici zgârieturi,
de la cioburile care săriseră.
Chiar la moment, Ellie intră în odaie. Îşi legăna
copilul, care încă orăcăia din răsputeri, cu braţul
drept, dar cu mâna liberă l-a apucat de pumn pe
Jack şi a tras de el până când şi-a desfăcut
pumnul şi a lăsat braţul în jos.
— Nu, Jack, l-a rugat ea. Ce rost ar avea?
— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, strigă
Jack, mai să mă mănânce din priviri. Ştii cât de
veche era oglinda asta? Ce crezi că o să spună
tata acum? Cum o să se simtă când o s-o vadă?
Nu era de mirare că Jack era furios. Era destul
de rău că sculasem toată casa în picioare, dar
masa aceea de toaletă aparţinuse mamei tatălui
meu. Acum, după ce tata îmi dăruise mie cutia
cu amnarul, era ultimul obiect pe care-l mai avea
de la familia sa.
Jack făcu doi paşi spre mine. Lumânarea nu se
stinsese când spărsesem oglinda, însă când a
strigat el din nou, a început să pâlpâie agonic.
— De ce-ai făcut asta? Ce naiba ţi-a venit?
Ce puteam să spun? Am ridicat doar din umeri,
apoi mi-am plecat ochii.
— Ce cauţi în odaia asta, la urma urmei? Stărui
Jack.
 Nu i-am răspuns. Orice aş fi zis, n-aş fi făcut
decât să torn gaz pe foc.
— Să rămâi în odaia ta de acum încolo, zbieră
Jack. Tare-mi vine să vă trimit pe amândoi să vă
faceţi bagajele în clipa asta.
M-am uitat la Alice, care tot mai stătea pe
scaun, cu faţa afundată în palme. Se oprise din
plâns, dar tremura din tot corpul.
Când mi-am întors privirile de la ea, furia lui
Jack se prefăcuse în îngrijorare. Se uita ţintă la
Ellie, care deodată păru că se clatină. Mai înainte
să se poată mişca, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu
spatele de perete. Jack uită de oglindă câteva
minute, cât se agită în jurul lui Ellie.
— Nu ştiu ce m-a apucat, zise ea, împleticit. Am
simţit deodată că mi se învârte capul. Oh! Jack!
Jack! Aproape c-am scăpat copilul din braţe!
— Nu l-ai scăpat, n-a păţit nimic. Nu-ţi face
griji. Ia, lasă-mă să-l iau eu…
Odată ce avu copilul în braţe, Jack se calmă.

— Deocamdată, strânge mizeria pe care ai

făcut-o, îmi zise el. O să stăm de vorbă
dimineaţă.
Ellie făcu doi paşi spre pat şi îşi puse mâna pe
umărul lui Alice.
— Alice, vino puţin până jos, cât strânge Tom
aici, zise ea. O să fac nişte ceai.
Puţin mai târziu, coborâră toţi în bucătărie,
lăsându-mă pe mine să adun cioburile. După
vreo zece minute, am coborât şi eu, ca să iau o
mătură şi-un făraş. Ei stăteau la masă,
sorbindu-şi ceaiul fierbinte; copilul adormise în
braţele lui Ellie. Nu vorbeau şi nimeni nu mă
pofti să beau şi eu o cană de ceai. Nimeni nu-şi
ridică măcar o dată ochii spre mine.
M-am întors la etaj şi-am măturat cât am putut
de bine, apoi m-am dus în odaia mea. M-am
aşezat pe pat şi m-am uitat în gol pe fereastră,
simţindu-mă speriat şi singur. Oare Alice era
deja posedată? La urma urmelor, văzusem în
oglindă chipul Mamei Malkin. Dacă intrase în
Alice, atunci copilul şi toţi ceilalţi erau cu
adevărat în primejdie.
Nu încercase să facă nimic pe moment, dar Alice
era firavă în comparaţie cu Jack, aşa că Mama
Malkin urma să fie plăpândă. Avea să aştepte
până va adormi toată lumea. Eu aveam să fiu
ţinta principală. Sau poate copilul. Sângele unui
nou-născut i-ar fi sporit puterile.
Sau spărsesem oglinda la ţanc? Rupsesem oare
vraja chiar în momentul în care Mama Malkin se
pregătea să între în Alice? O altă posibilitate era
ca Alice doar să fi stat de vorbă cu vrăjitoarea,
folosindu-se de oglindă. Chiar şi aşa, era destul
de grav. Însemna că am doi duşmani de care să
mă feresc.
Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Când
stăteam aşa, cu gândurile învălmăşite, încercând
să pun lucrurile cap la cap, am auzit o bătaie
scurtă în uşa odăii mele. Am crezut că era Alice,
aşa că nu m-am urnit din loc. Apoi am auzit o
voce strigându-mă încet pe nume. Era Ellie, şi
am sărit să-i deschid.
— Putem vorbi înăuntru? Mă întrebă ea. Nu
vreau să trezesc cumva fetiţa. Abia de-am
adormit-o la loc.
Am încuviinţat cu un semn din cap, iar Ellie a
intrat, închizând cu atenţie uşa în urma ei.
— Te simţi bine? Mă întrebă ea, părând
îngrijorată.
Am dat din cap amărât, dar nu m-am putut uita
în ochii ei.
— Vrei să-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba?
Mă întrebă. Tu eşti un băiat cu capul pe umeri,
Tom, şi trebuie să fi avut un motiv întemeiat ca
să faci ceea ce ai făcut. Dacă vorbeşti despre
asta, s-ar putea să te simţi mai uşurat.
Cum aş fi putut să-i spun adevărul? Vreau să
zic, Ellie avea un copil de îngrijit, deci cum să-i fi
spus că exista o vrăjitoare pe aici, pe undeva,
ascunsă prin casă, care se dădea în vânt după
sângele de copii? Şi atunci mi-am dat seama că,
totuşi, pentru binele copilului, trebuia să-i spun.
Trebuia să ştie clar cât de primejdioasă era
situaţia. Trebuia să plece din casă.
— Este o problemă, Ellie. Dar nu ştiu cum să
ţi-o spun.
Ellie zâmbi.
— Dacă începi cu începutul va fi la fel de bine ca
oricare alt…
— Ceva m-a urmărit până aici, am întrerupt-o
eu, Uitându-mă drept în ochii ei. Ceva necurat,
care vrea să-mi facă rău. De aceea am spart
oglinda. Alice îi vorbea şi…
Ochii lui Ellie fulgerară deodată mânioşi.
— Spune-i asta lui Jack şi cu siguranţă o să-i
simţi puterea pumnului! Vrei să spui că ai adus
ceva aici, odată cu tine, când eu am un copil
nou-născut de îngrijit? Cum ai putut? Cum ai
putut să faci una ca asta?
— N-am ştiut că se va întâmpla, m-am apărat
eu. Am descoperit abia în seara aceasta. De
aceea îţi spun abia acum. Trebuie să părăseşti
casa asta şi să duci copilul într-un loc sigur.
Pleacă acum, până nu e prea târziu.
— Ce? Chiar acum? În toiul nopţii?
Am încuviinţat, dând din cap.
Ellie a clătinat negativ din cap, cu hotărâre.
— Jack n-o să vrea să plece. N-o să vrea să fie
scos din propria lui casă în puterea nopţii. Nici în
ruptul capului. Nu, o să aştept. O să rămân aici
şi o să-mi spun rugăciunile. Mama aşa m-a
învăţat. Zicea că, dacă te rogi din tot sufletul,
nimic din forţele Răului nu te poate atinge
vreodată. Iar eu chiar cred asta. Oricum, s-ar
putea să te fi înşelat, Tom, adăugă ea. Eşti tânăr
şi de-abia ai început să-ţi deprinzi meseria, aşa
că s-ar putea să nu fie chiar atât de rău precum
crezi. Iar mama ta se poate întoarce în orice
moment. Dacă nu în noaptea asta, cu siguranţă
că mâine seară va fi înapoi. Ea o să ştie ce e de
făcut. Până atunci, stai departe de odaia fetei
aceleia. Ceva nu-i în regulă cu ea.
Când am deschis gura să vorbesc, vrând să mai
încerc o dată s-o conving să plece, o expresie de
îngrijorare se zugrăvi deodată pe chipul lui Ellie,
care se clătină pe picioare, sprijinindu-se cu
mâna de perete, ca să nu cadă.
— Poftim, uite ce-ai făcut! Mă ia cu ameţeală
numai când mă gândesc la ce se întâmplă aici.
Se aşeză pe marginea patului meu şi-şi sprijini
capul în mâini câteva clipe, în timp ce eu o
priveam deznădăjduit, neştiind ce să fac sau ce
să spun.
După câteva momente, se ridică din nou în
picioare.
— Trebuie să stăm de vorbă cu mama ta de
îndată ce se va întoarce, dar, nu uita, stai
departe de Alice până atunci! Făgăduieşti?
I-am făgăduit şi, cu un zâmbet trist, Ellie s-a
întors în camera ei.
Abia când a plecat mi-am dat deodată seama…
Ellie se clătinase pentru a doua oară, spunând
că i se învârte capul. O dată ar fi putut să fie
întâmplător. Doar de la oboseală. Dar, de două
ori! Era ameţită. Ellie era ameţită şi acesta era
primul semn de posedare!
Am început să mă plimb în sus şi-n jos prin
odaie. Cu siguranţă mă înşelam. Nu Ellie! Nu era
cu putinţă să fie Ellie. Poate că Ellie era doar
obosită. La urma urmelor, copilul o ţinea trează
mai mereu. Dar Ellie era puternică şi sănătoasă.
Fusese crescută şi ea tot la o fermă şi nu era
femeia care să lase răul s-o îngenuncheze. Şi
toată cuvântarea aceea a ei despre rugăciuni!
Poate că mi-o ţinuse doar ca să n-o bănuiesc pe
ea.
Dar nu-mi zisese oare Alice că Ellie ar fi greu de
stăpânit? Mai zisese şi că, probabil, victima avea
să fie Jack, dar el nu dăduse încă niciun semn de
ameţeală. Totuşi, nu încăpea nicio îndoială că
devenise din ce în ce mai iute la mânie şi violent,
pe deasupra! Dacă Ellie nu l-ar fi oprit, mi-ar fi
zburat cu pumnul capul de pe umeri.
Dar, bineînţeles, dacă Alice era în cârdăşie cu
Mama Malkin, tot ce îmi spusese ea ar fi urmărit
numai să mă inducă în eroare. Nu puteam să am
încredere nici în ce îmi relatase ea din cartea
Vraciului! Se putea să-mi fi spus numai
minciuni! Eu nu puteam citi în latineşte, aşa că
n-aveam cum să-i verific spusele.
Am înţeles atunci că putea fi oricare dintre ei.
Un atac s-ar fi putut produce în orice moment,
iar eu n-aveam nicio cale de a afla din care parte
va veni!
Cu puţin noroc, mama avea să se întoarcă
înainte de a se crăpa de ziuă. Ea avea să ştie ce
era de făcut. Dar până la ziuă mai era o grămadă
de timp, aşa că nu-mi puteam îngădui să adorm.
Trebuia să veghez toată noaptea. Dacă Jack sau
Ellie erau posedaţi, n-aş fi putut să fac nimic. În
odaia lor nu mă puteam duce, aşa că tot ce-mi
rămânea de făcut era să o ţin pe Alice sub
supraveghere.
Am ieşit din odaie şi m-am aşezat pe scări, între
uşa odăii lui Ellie şi-a lui Jack şi uşa mea. De
acolo puteam să văd şi uşa odăii lui Alice,
dedesubt. Dacă ar fi ieşit din odaie, cel puţin aş fi
putut să dau de ştire.
M-am hotărât ca, în caz că mama nu avea să se
întoarcă, să plec eu în zori; în afară de ea, mai
exista doar o singură speranţă de ajutor pe
lumea asta…

A fost o noapte lungă şi, la început, tresăream şi

la cel mai mic zgomot – un trosnet al scărilor sau
un foşnet slab pe duşumeaua vreuneia dintre
odăi. Însă treptat m-am liniştit. Casa era veche şi
acelea erau zgomote cu care eram obişnuit –
zgomote la care te aştepţi, când casa se reaşază
în temelii şi se răceşte încet, în timpul nopţii.
Totuşi, spre dimineaţă, am început să fiu din
nou speriat.
Auzeam slabe râcâieli prin pereţi. Semănau cu
zgomotul de unghii încercând să se agaţe de
piatră şi nu întotdeauna în acelaşi loc. Uneori,
veneau de mai sus, din capul scărilor, din
stânga; alteori de mai jos, de lângă odaia lui
Alice. Erau atât de slabe că-mi era greu să spun
dacă erau cu adevărat sau doar în mintea mea.
Dar a început să mă ia cu frig, să-mi fie frig de-a
binelea, iar asta mă avertiza că primejdia era pe
aproape.
După aceea, s-au pornit să latre câinii şi, în
câteva minute, şi celelalte animale au luat-o
razna, porcii păroşi guiţând atât de tare încât ai fi
crezut că sosise deja tăietorul de porci. De parcă
n-ar fi fost de ajuns, hărmălaia trezi copilul, care
se porni din nou pe plâns.
Mi-era atât de frig încât tremuram din toate
mădularele. Trebuia să fac ceva.
Pe malul râului, în faţa vrăjitoarei, mâinile mele
ştiuseră singure ce să facă. De data aceasta,
picioarele mele au acţionat mai repede decât
mi-aş fi putut închipui. Am sărit în picioare
şi-am luat-o la fugă. Îngrozit, cu inima
bătându-mi nebuneşte, m-am repezit pe scări în
jos, sporind astfel hărmălaia. Era musai să ajung
afară şi să mă îndepărtez de vrăjitoare. Nimic
altceva nu mai conta. Tot curajul meu dispăruse.
CAPITOLUL 13
PORCII PĂROȘI
AM fugit afară din casă şi-am luat-o spre
miazănoapte, drept către Dealul Spânzuraţilor,
încă în toiul groazei, încetinind puţin doar când
am ajuns la pajiştea dinspre nord. Aveam nevoie
de ajutor şi încă repede. Mă duceam la
Chipenden. Numai Vraciul mă mai putea salva
acum.
Odată ce am ajuns la gardul de hotar, animalele
au amuţit deodată şi m-am întors să mă uit
înapoi spre fermă. Pe lângă ea puteam zări
drumul noroios şerpuind şi pierzându-se în
depărtare, ca o pată neagră pe un mozaic de
ogoare cenuşii.
Atunci am zărit o lumină pe drum. Un docar se
îndrepta spre fermă. Să fi fost mama? Pentru
câteva clipe, nădejdile mele prinseră aripi din
nou. Dar când docarul ajunse mai aproape de
fermă, am auzit o tuse hârâită şi puternică,
zgomotul flegmei adunate în gât şi apoi pe cineva
scuipând. Era doar Rât, tăietorul de porci. Urma
să se ocupe de cinci dintre cei mai mari porci
păroşi ai noştri; odată morţi, fiecare trebuia tăiat
în bucăţi, ceea ce lua o grămadă de timp, aşa că
trebuia să înceapă devreme.
Omul nu-mi făcuse niciodată nimic rău, dar
întotdeauna mă bucuram când îşi termina
treaba şi pleca. Nici mama nu-l avea la inimă.
Nu-i plăcea felul în care hârâia ca să-şi
desprindă flegma groasă din gât, scuipând-o apoi
în curte.
Era o namilă de om, mai înalt chiar şi decât
Jack, cu muşchii împletiţi ca şerpii pe braţe.
Muşchii erau necesari în îndeletnicirea sa. Unii
porci cântăreau mai mult ca un om şi se zbăteau
ca nebunii ca să scape de cuţit. În orice caz, Rât
avea şi o parte a corpului uitată în delăsare.
Cămăşile lui erau întotdeauna scurte, cu ultimii
doi nasturi desfăcuţi, iar burta lui împănată de
grăsime, albă şi păroasă atârna peste şorţul de
piele pe care îl purta ca să-şi ferească nădragii de
stropii de sânge. Cred că n-avea mai mult de
treizeci de ani, dar părul de pe capul lui era rar şi
lins.
Dezamăgit că nu era mama, l-am urmărit cum
îşi desprinde felinarul din cârligul căruţei şi
începe să-şi descarce uneltele. Se apucă de
treabă în faţa hambarului, imediat lângă cocina
porcilor.
Pierdusem destulă vreme şi-am dat să sar
gardul spre pădure când, cu coada ochiului, am
zărit o mişcare pe panta de sub mine. O umbră
venea întins în direcţia mea, grăbindu-se spre
pârleazul din capătul celălalt al păşunii de la
nord.
Era Alice. Nu voiam să mă urmărească, dar era
mai bine să termin povestea cu ea acum decât
mai târziu, aşa că m-am aşezat pe gardul de
hotar şi am aşteptat să ajungă la mine. N-am
avut mult de aşteptat, pentru că a ţinut-o tot
într-o fugă, urcând dealul.
N-a venit chiar lângă mine, ci s-a oprit la vreo
nouă sau zece paşi distanţă, căznindu-se să-şi
recapete suflul. Am măsurat-o din cap până-n
picioare, văzând-o din nou în rochia neagră şi cu
pantofii ascuţiţi. Probabil că o trezisem când o
zbughisem pe scări în jos; dacă mă prinsese atât
de repede din urmă, însemna că se îmbrăcase
foarte repede şi o luase după mine fără
întârziere.
— Nu vreau să stau de vorbă cu tine, i-am
strigat eu, tulburarea făcându-mi vocea
tremurătoare şi mai piţigăiată ca de obicei. Nu-ţi
mai pierde vremea urmărindu-mă. Ţi s-a dat o
şansă, ai irosit-o, aşadar de-acuma mai bine te
ţii departe de Chipenden.
— Mai bine ai sta de vorbă cu mine, dacă tot ştii
ce e bine pentru tine, zise Alice. Curând va fi prea
târziu, aşa că ascultă ceva ce-i mai bine să ştii.
Mama Malkin este deja aici.
— Asta ştiu, i-am răspuns eu. Am văzut-o.
— Nu-i doar în oglindă, totuşi. Nu-i doar în
oglindă. E undeva aici, undeva înăuntrul casei
ăleia, zise Alice arătând cu mâna înapoi, în josul
dealului.
— Ţi-am spus că ştiu asta, i-am replicat eu
furios. Lumina lunii mi-a arătat dâra pe care a
lăsat-o când a venit şi, când am intrat la tine în
odaie să te anunţ, ce-am găsit? Pe tine stând deja
de vorbă cu ea – şi probabil nu era prima oară.
Mi-amintisem de prima noapte când urcasem la
Alice în odaie şi îi dădusem cartea. Când
intrasem, lumânarea încă mai fumega în faţa
oglinzii.
— Probabil tu ai adus-o aici, i-am strigat eu în
faţă. Tu i-ai spus unde eram.
 — Asta nu-i adevărat, nu, zise Alice, cu o mânie
în glas egală cu a mea.
Veni vreo trei paşi mai aproape de mine şi
continuă:
— Am adulmecat-o pe afară, da, şi m-am folosit
de oglindă ca să văd unde se află. Nu aveam cum
să-mi dau seama că era atât de aproape, nu? Era
mult prea puternică pentru mine, aşa că nu
puteam să-i scap. Noroc că ai intrat în odaie la
momentul potrivit. Norocul meu că ai spart
oglinda.
Aş fi vrut s-o cred pe Alice, dar puteam avea oare
încredere în ea? Când se mai apropie cu vreo
câţiva paşi, m-am ridicat pe jumătate, gata să
sar în iarbă, dincolo de gard.
— Mă duc înapoi la Chipenden ca să-l chem pe
domnul Gregory, i-am spus eu. El o să ştie ce-i
de făcut.
— Nu-i timp pentru asta, zise Alice. Când o să te
întorci, o să fie prea târziu. Trebuie să te gândeşti
la copil. Mama Malkin vrea să-ţi facă ţie rău, dar
o să-i fie foame de sânge de om. Sângele tânăr îi
place cel mai mult. Îi sporeşte cel mai mult
puterile.
Frica mea mă făcuse să uit de copilul lui Ellie.
Alice avea dreptate. Vrăjitoarea poate că nu voia
să între în trupul copilului, dar cu siguranţă îi
voia sângele. Până aş fi venit eu cu Vraciul, ar fi
fost prea târziu.
— Dar ce pot să fac? Am întrebat eu. Ce şansă
am eu împotriva Mamei Malkin?
Alice ridică din umeri şi îşi lăsă colţurile gurii în
jos.
— Asta-i treaba ta. Cu siguranţă, Moşul Gregory
te-a învăţat ceva care să-ţi fie de folos acum.
Dacă nu l-ai scris în carneţelul ăla al tău, atunci
poate că e în capul tău. Trebuie doar să-ţi
aminteşti, atâta tot.
— N-a vorbit prea mult despre vrăjitoare, am
zise eu, simţindu-mă deodată înciudat pe Vraci.
Cea mai mare parte a învăţăturilor mele de până
atunci fusese despre duhurile rele, în care se
strecuraseră doar câteva aluzii la spirite şi stafii,
în vreme ce toate problemele mele fuseseră
provocate de vrăjitoare.
Încă nu aveam încredere în Alice, dar acum,
după cele ce-mi spusese, nu mai puteam pleca la
Chipenden. N-aş fi izbutit în veci să-l aduc pe
Vraci la timp. Prevenirea ei despre primejdia
care-o păştea pe fetiţa lui Ellie părea bine
intenţionată, dar, dacă Alice era posedată sau îi
ţinea partea Mamei Malkin, atunci erau chiar
cuvintele care să-mi taie orice altă alegere şi să
mă aducă înapoi, pe deal în jos, spre fermă.
Chiar cuvintele care m-ar fi oprit să-i dau de ştire
Vraciului şi m-ar fi ţintuit, în schimb, în locul
unde vrăjitoarea ar fi putut să pună gheara pe
mine oricând ar fi vrut.
Când am coborât dealul, mi-am păstrat distanţa
faţă de Alice, dar când am intrat în curte şi am
luat-o către hambar, era lângă mine.
Rât îşi ascuţea cuţitele; îşi ridică privirile când
mă zări şi mă salută cu un semn din cap. I-am
răspuns la fel. După ce m-a salutat pe mine, a
holbat ochii la Alice, fără să spună vreun cuvânt,
doar măsurând-o de două ori din cap până-n
picioare. Apoi, cu puţin înainte să ajungem la
uşa de la bucătărie, fluieră lung şi tare. Rât
aducea la faţă mai curând cu un porc decât cu
un lup, dar fluieratul era dintr-acela foarte
zeflemitor.
Alice s-a prefăcut că nu-l aude. Înainte să
pregătească masa de dimineaţă, mai avea ceva
de făcut: se duse drept în bucătărie şi se apucă
să se ocupe de puiul pe care urma să ni-l
gătească pentru masa de prânz. Atârna de un
cârlig lângă uşă, cu guşa şi măruntaiele deja
scoase din ajun. Se puse pe treabă, curăţându-l
cu apă şi sare, cu ochii fixaţi cu încordare la ceea
ce făcea, astfel încât degetele sale harnice să nu
scape niciun locşor.

Atunci, în timp ce-o priveam, mi-am amintit în

sfârşit ceva care ar fi putut să aibă efect
împotriva unui posedat.
Sare şi fier!
Nu eram sigur, dar merita să încerc. Asta
folosea Vraciul când lega un duh într-un puţ şi
poate mergea şi împotriva unei vrăjitoare. Dacă
le-aş fi aruncat în cineva posedat, poate că aş fi
dat-o afară pe Mama Malkin.
N-aveam încredere în Alice şi nu voiam să mă
vadă luând sare, aşa că a trebuit să aştept până
când a terminat de curăţat puiul şi a ieşit din
bucătărie. Odată ce-am luat sarea, înainte să ies
afară să-mi văd de corvezile mele, am trecut pe la
atelierul tatălui meu.
Nu mi-a luat mult să găsesc ce-mi trebuia.
Dintr-o bogată colecţie de pile de pe raftul de
deasupra mesei sale de lucru, am ales-o pe cea
mai mare şi mai zgrunţuroasă dintre toate. Era
una numită „bastard” care, chiar şi când eram
mai mic, îmi oferea singura şansă de a folosi
vreodată acest cuvânt fără să primesc o
scatoalcă după ceafă. Curând pileam la un cap o
găleată veche de fier, cu un zgomot care-mi
strepezea dinţii. Dar, după puţin timp, un sunet
încă şi mai puternic sfâşie văzduhul.
Era strigătul de moarte al unui porc, primul din
cei cinci.
Ştiam că Mama Malkin putea fi oriunde şi, dacă
nu intrase deja în trupul cuiva, îşi putea alege
victima în orice clipă. Aşadar trebuia să mă adun
şi să fiu cu ochii în patru. Dar, cel puţin acum
aveam ceva cu care să mă apăr.
Jack mă chema să îl ajut pe Rât, dar
întotdeauna îmi găseam câte o scuză, zicând ba
că trebuia să termin una, ba că tocmai mă
pregăteam să fac alta. Dacă m-aş fi dus să
muncesc cu Rât, n-aş mai fi fost în stare să-i
supraveghez pe toţi ceilalţi. Cum eram fratele lui
venit numai în vizită pentru câteva zile, şi nu un
om tocmit să ajut la treabă, Jack nu putea
stărui, deşi mai avea puţin şi-o făcea.
Până la urmă, după masa de prânz, negru de
supărare, s-a văzut silit să-l ajute el însuşi pe
Rât, ceea ce era exact ce voiam. Dacă lucra în
faţa hambarului, puteam să ţin un ochi pe el de
la distanţă. Le supravegheam, folosindu-mă de
câte un pretext, şi pe Alice şi pe Ellie. Oricare
dintre ele putea fi posedata, dar, dacă era Ellie,
n-ar mai fi rămas prea multe şanse să scap
copilul: în cea mai mare parte a timpului, copilul
era ba în braţele ei, ba dormea în leagăn, aproape
de ea.
Aveam la mine sarea şi pilitura de fier, dar nu
eram sigur că vor fi de ajuns. Cel mai bun lucru
ar fi fost un lanţ de argint. Chiar şi unul scurt ar
fi fost mai bun decât nimic. Când eram micuţ, îi
surprinsesem o dată pe mama şi pe tata vorbind
despre un lanţ de argint care era al ei. N-o
văzusem niciodată purtându-i, dar putea să fie
prin casă, pe undeva – poate în magazia de sub
pod, pe care mama o ţinea întotdeauna încuiată.
Însă dormitorul lor nu era încuiat. În mod
normal, n-aş fi intrat niciodată în camera lor fără
să le cer voie, dar acum eram încolţit. Am căutat
caseta de bijuterii a mamei. Înăuntru am găsit
broşe şi inele, dar niciun lanţ de argint. Am
scotocit prin toată odaia. M-am simţit aproape ca
un hoţ Uitându-mă prin sertare, dar am făcut-o,
totuşi. M-am gândit că poate aş da de vreo cheie
de la magazie, dar n-am găsit nimic.
Când căutam aşa, am auzit ghetele grele ale lui
Jack urcând scările. Am rămas nemişcat, abia
îndrăznind să respir, dar a intrat în dormitorul
lui pentru câteva momente şi a coborât iar. După
asta, mi-am încheiat percheziţia, fără să găsesc
nimic, aşa că am coborât să-i mai controlez o
dată pe fiecare.
În ziua aceea, văzduhul fusese neclintit şi calm,
dar când m-am îndreptat spre hambar, s-a
stârnit din senin o pală de vânt. Soarele începuse
să coboare, îmbăind totul într-o lumină fierbinte,
învăpăiată, şi făgăduind vreme frumoasă pentru
ziua următoare. În faţa hambarului atârnau
acum de nişte cârlige, cu capul în jos, trei porci
morţi. Erau rozalii şi proaspăt spălaţi, din
ultimul încă scurgându-se sângele într-o
găleată, iar Rât era în genunchi, luptându-se cu
al patrulea, care îi dădea bătăi de cap – era greu
de spus care dintre ei icnea mai tare.
Jack, cu piepţii cămăşii năclăiţi de sânge, s-a
uitat pieziş la mine când am trecut pe acolo, dar
eu m-am mulţumit să-i zâmbesc şi să dau din
cap. Erau amândoi prinşi de treabă până peste
urechi, şi încă mai aveau multe de făcut, aşadar
aveau să rămână ocupaţi până mult după
apusul soarelui. Dar, până în momentul acela,
nu dăduse nimeni vreun semn de ameţeală cât
de mică, nici măcar vreo bănuială de posedare.
Coşmarul a început când m-am dus spre
şopron, în spatele hambarului, ca să iau un sac
de cartofi…
Am auzit un ţipăt. Era un ţipăt plin de groază.
Ţipătul unei femei în faţa celui mai rău lucru
care i s-ar fi putut întâmpla vreodată.
Am scăpat sacul de cartofi din mână şi-am dat
fuga în faţa hambarului. Acolo, m-am oprit ca
fulgerat, nevenindu-mi să cred ce vedeam.
Ellie stătea la vreo douăzeci de paşi distanţă,
ţinându-şi ambele mâini întinse în lături, ţipând
şi ţipând de parcă ar fi fost torturată. La
picioarele ei zăcea Jack, cu faţa numai sânge.
Am crezut că Ellie ţipa din cauza lui Jack – dar
nu, era din cauza lui Rât.
Stătea cu faţa spre mine, de parcă mă aştepta să
vin. În mâna stângă ţinea jungherul lui favorit,
lung şi ascuţit, pe care întotdeauna îl folosea să
taie gâtul unui porc. Am îngheţat de groază,
pentru că am înţeles ce auzeam în ţipătul lui
Ellie.
În mâna dreaptă, Rât legăna copilul.
Era un strat gros de sânge de porc pe ghetele lui
Rât, care încă mai erau îmbăiate de sângele care
îi picura de pe şorţul de piele. Îşi apropie
jungherul de copil.
— Vino încoace, băiete, îmi strigă el. Vino la
mine!
Şi începu să râdă.
 Gura i se deschisese şi se închisese când
vorbise, dar nu glasul lui se auzise. Fusese glasul
Mamei Malkin. Nici râsul nu fusese al lui – de
obicei râdea gros, rostogolindu-şi hohotele din
pântece ca dintr-un butoi. Acesta de acum
fusese chicotitul unei cotoroanţe.
Am făcut, încet, un pas spre Rât. Apoi încă unul.
Voiam să mă apropii de el. Voiam să-i salvez
copilul lui Ellie. Am încercat să merg mai repede.
Dar n-am putut. Picioarele mi-erau ca de plumb.
Era ca atunci când încerci disperat să alergi
într-un vis urât. Picioarele mi se mişcau de parcă
nu erau ale mele.
Deodată mi-am dat seama de altceva, care m-a
scăldat într-o năduşeală rece. Nu mă îndreptam
către Rât numai pentru că aşa voiam eu. Ci
pentru că Mama Malkin îmi impunea să mă
apropii. Mă atrăgea spre Rât cu viteza pe care
voia ea s-o am, ducându-mă drept spre
jungherul lui în aşteptare. Nu mă duceam să
salvez. Mă duceam să mor. Eram în puterea unei
vrăji. O vrajă care mă silea să mă supun.
Mai simţisem ceva asemănător şi pe malul
râului, dar atunci, la moment, mâna mea stângă
şi braţul acţionaseră cu de la sine putere,
îmbrâncind-o pe Mama Malkin în apă. Acum tot
corpul meu era la fel de neputincios ca şi mintea.
Mă apropiam de Rât. Eram din ce în ce mai
aproape de jungherul lui care mă aştepta. Ochii
lui erau ochii Mamei Malkin, iar chipul îi era
îngrozitor de buhăit. Ca şi când vrăjitoarea
dinăuntrul lui îi deformase trăsăturile,
umflându-i obrajii mai-mai să-i crape,
bulbucându-i ochii gata să-i sară din orbite,
sfărâmându-i fruntea cu un ciocan nevăzut,
prefăcând-o într-o streaşină stâncoasă deasupra
ochilor cu globii ieşiţi în afară, ale căror pupile de
jăratic împrăştiau o lumină învăpăiată,
nimicitoare, în jurul lor.
Am mai făcut un pas şi mi-am simţit inima
bufnind. Încă un pas şi-a bufnit din nou.
Ajunsesem mult mai aproape de Rât. Buf, buf,
făcea inima mea, cu câte o bătaie la fiecare pas.
Când nu mai aveam decât vreo cinci paşi până
la jungherul care mă aştepta, am auzit-o pe Alice
venind în fugă spre noi, strigându-mi numele.
Am văzut-o cu coada ochiului, apărând din
întuneric şi intrând în conul de lumină
învăpăiată. Se îndrepta spre Rât, cu părul ei
negru unduind pe spate şi mi se păru că alerga
drept în para focului.
Fără să-şi potrivească paşii, îi dădu lui Rât o
lovitură de picior cu toată puterea ei. Ţintise
drept deasupra şorţului de piele şi i-am zărit
vârful ascuţit al pantofului ei afundându-se în
pântecele lui gras, de numai călcâiul i se mai
văzu.
Rât horcăi, se îndoi din şale şi scăpă copilul lui
Ellie din mână, dar, agilă ca o pisică de un an,
Alice se lăsă în genunchi şi-l prinse în braţe,
chiar înainte de a se izbi de pământ. Apoi se
întoarse pe călcâie, alergând înapoi către Ellie.
În clipa în care pantoful ascuţit al lui Alice se
împlântase în pântecele lui Rât, vraja se
destrămase. Eram din nou liber. Liber să-mi
mişc corpul din proprie voinţă. Liber să plec. Sau
liber să atac.
Rât era aproape frânt în două, dar se îndreptă
din nou de spate şi, cu toate că scăpase copilul,
încă mai ţinea jungherul. L-am urmărit atent în
timp ce se îndrepta spre mine. S-a şi împleticit
niţel – poate că era ameţit sau poate că era de la
durerea provocată de pantoful ascuţit al lui Alice.
Eliberat de vrajă, un noian de sentimente a
ţâşnit în mine. Era părerea de rău pentru ceea ce
păţise Jack, groaza de primejdia în care fusese
copilul lui Ellie şi furia că aşa ceva i se putuse
întâmpla familiei mele. Şi în momentul acela am
ştiut că fusesem născut să fiu un vraci. Cel mai
bun vraci care trăise vreodată. Puteam şi voiam
s-o fac pe mama să fie mândră de mine.
Cum să vă spun, în loc să fiu plin de spaimă,
eram foc şi gheaţă. În străfundul sufletului meu
turbam de mânie, clocoteam de o furie care
ameninţa să explodeze, în vreme ce pe-afară
eram rece ca gheaţa, cu mintea limpede şi
ascuţită, respirând măsurat.

Mi-am vârât mâinile în buzunarele pantalonilor.

Apoi le-am scos repede, fiecare plină cu ceea ce
găsise înăuntru, zvârlindu-i pumnii plini drept în
capul lui Rât, ceva alb din mâna mea dreaptă şi
ceva negru din cea stângă. S-au amestecat,
într-un nor alb şi negru, chiar în clipa în care
i-au izbit faţa şi umerii.
Sare şi fier – aceeaşi combinaţie atât de eficace
împotriva unui duh rău. Fier ca să-l rănească şi
să-i soarbă puterile; sare ca să-l ardă. Pilitură de
fier din buza unei găleţi vechi şi sare din
proviziile de bucătărie ale mamei. Nădăjduiam că
vor avea acelaşi efect şi asupra unei vrăjitoare.
Presupun că un amestec ca ăsta primit în faţă
nu i-ar pica nimănui bine – cel puţin l-ar face să
tuşească şi să scuipe – dar efectul asupra lui Rât
a fost mult mai crunt. Întâi şi-a deschis pumnul
şi a lăsat să-i scape jungherul. Apoi ochii i s-au
rostogolit în cap şi s-a aplecat încet în faţă,
îngenunchind. După aceea şi-a izbit o dată, cu
toată puterea, fruntea de pământ şi faţa i s-a
strâmbat într-o parte.
Ceva vâscos şi cleios a început să îi şiroiască din
nara stângă. Eu înlemnisem acolo, privind,
nefiind în stare să fac vreo mişcare, în vreme ce
Mama Malkin bolborosea şi se scurgea din nasul
lui, reluându-şi apoi forma veche pe care i-o
ştiam. Era ea cea dintotdeauna, dar ceva din ea
era neschimbat, iar altceva era altfel.
În primul rând, avea mai puţin de o treime din
înălţimea pe care o avusese când o văzusem
ultima oară. Acum umerii abia îi treceau de
genunchii mei, dar încă mai purta mantia lungă,
pe care o târa pe pământ după ea, iar părul ei sur
îi cădea la fel pe umerii gârbovi, ca o perdea de
mucegai. Pielea îi era cu totul diferită. Toată
lucioasă, ciudată şi într-un fel boţită şi întinsă.
În orice caz, ochii ei roşii nu se schimbaseră, şi
Mama Malkin m-a privit o dată ucigător, mai
înainte de a se întoarce şi-a începe să se ducă
spre colţul hambarului. Părea să se micşoreze
din ce în ce şi m-am întrebat dacă sarea şi fierul
îi făceau asta. Nu mai ştiam ce altceva mai
puteam face, aşa că am rămas pe loc,
uitându-mă la ea cum pleacă, mult prea sleit de
puteri ca să mă mişc.
Alice nu suferea de aceeaşi oboseală. Între timp,
îi dăduse copilul în braţe lui Ellie, şi acum se
întoarse în fugă, ducându-se la foc. Alese o
bucată de lemn care ardea la un capăt şi se
repezi după Mama Malkin, cu ea întinsă în faţă.
Ştiam ce voia să facă. O singură atingere şi
vrăjitoarea ar fi luat foc. Ceva dinăuntrul meu nu
putea îngădui să se întâmple asta, pentru că era
prea cumplit, aşa că am prins-o pe Alice de braţ,
în timp ce trecea pe lângă mine, învârtind-o în loc
de scăpă lemnul arzând.
S-a întors către mine, cu o faţă furioasă şi-am
crezut că o să simt şi eu un pantof ascuţit în
pântece. În loc de asta, m-a apucat de braţ,
strângând atât de tare încât unghiile i s-au înfipt
adânc în carnea mea.
 — Fii mai puţin milos, altminteri n-ai să rămâi
în viaţă! Îmi şuieră ea în obraz. Dacă faci doar
ce-ţi spune Moşul Gregory, n-o să fie de ajuns. O
să mori ca şi ceilalţi!
Îmi dădu drumul la braţ şi m-am uitat la el,
văzând urmele însângerate pe care mi le lăsaseră
unghiile ei în carne.
— Trebuie să arzi o vrăjitoare, zise Alice, cu
mânia din glas mai potolită, ca să fii sigur că nu
se mai întoarce. Dacă numai le vâri în pământ,
n-ai făcut nimic. Doar amâni lucrurile. Moşul
Gregory ştie asta, dar e prea milos ca să le ardă.
Acum e prea târziu…
Mama Malkin dispăruse după colţul
hambarului, în umbră, continuând să se
micşoreze cu fiecare pas, cu trena ei lungă
lăsând o dâră ca de melc în urma sa.
Abia atunci am priceput că vrăjitoarea făcuse o
mare greşeală. O apucase într-o direcţie
primejdioasă, trecând chiar prin cocina cea mare
a porcilor. Până să ajungă acolo, se făcuse destul
de scundă cât să încapă pe sub scândura cea
mai de jos a îngrăditurii.
Porcii avuseseră o zi foarte proastă. Cinci dintre
ei fuseseră înjunghiaţi şi treaba asta fusese
foarte zgomotoasă şi foarte urâtă, şi probabil îi
speriase destul de tare. Aşa că nu erau în toane
prea bune, ca să spun aşa, şi cu siguranţă că nu
era momentul potrivit să intri în padocul lor. Iar
marii porci păroşi ar fi mâncat orice, absolut
orice. Curând, fu rândul Mamei Malkin să ţipe, şi
o ţinu aşa multă vreme.
— Ar putea să fie la fel de bună ca arderea,
treaba asta, zise Alice, când vaietele se stinseră,
în cele din urmă.
Am citit uşurare pe chipul ei. Şi eu simţeam
acelaşi lucru. Amândoi eram bucuroşi că se
terminase totul. Eram foarte obosit, aşa că am
ridicat din umeri, neştiind ce să spun, dar deja
mă întorsesem să mă uit la Ellie şi nu mi-a
plăcut ce-am văzut.
Ellie era speriată şi zdruncinată. Se uita la noi
de parcă nu-i venea să creadă ce se petrecuse şi
ce făcuserăm. Era de parcă pentru prima oară
mă vedea cum trebuie. De parcă deodată îşi
dăduse seama cine şi ce eram.
Şi eu, de asemenea, înţelesesem ceva. Pentru
prima oară simţisem de-adevăratelea ce însemna
să fii ucenicul Vraciului. Văzusem oamenii
trecând pe partea cealaltă a drumului,
ferindu-se să se apropie de noi. Îi zărisem
înfiorându-se sau făcându-şi semnul crucii
pentru că treceam prin satul lor, dar n-o luasem
personal. În mintea mea, era doar atitudinea lor
faţă de Vraci, nu faţă de mine.
Dar pe asta de acum n-o mai puteam trece cu
vederea, nici scoate din minte. Mi se întâmplase
mie direct şi se întâmplase în casa mea.
Dintr-odată m-am simţit mai singur ca oricând.
 CAPITOLUL 14
SFATUL VRACIULUI
Însă nu toate s-au dovedit aşa de rele. Jack nu
murise, totuşi. Nu-mi plăcea să pun prea multe
întrebări, pentru că asta supăra pe toată lumea,
dar se părea că, la un moment dat, Rât tocmai se
pregătea să despice burta celui de-ai cincilea
porc, împreună cu Jack, iar în clipa următoare
îşi ieşea din minţi şi îl ataca fără veste pe fratele
meu.
Pe faţa lui Jack era numai sânge de porc. Fusese
lovit cu un retevei în cap şi lăsat fără cunoştinţă.
Rât intrase apoi în casă şi înhăţase copilul. Voise
să-l folosească drept momeală, ca să mă dau eu
mai aproape şi să-şi poată înfige cuţitul în mine.
Bineînţeles, ce povestesc eu acum nu este
întocmai adevărat. Nu Rât înfăptuise toate aceste
grozăvenii. Fusese posedat, iar Mama Malkin se
folosise de trupul lui. După vreo două ceasuri,
Rât îşi venise în fire şi plecase acasă, zăpăcit şi
cu o cruntă durere de pântece. Nu părea să-şi
aducă aminte ceva din ce se petrecuse şi
niciunul dintre noi n-a simţit nevoia să-l
lămurească.
Nimeni n-a prea dormit în noaptea aceea. După
ce aprinsese un foc zdravăn, Ellie rămăsese jos,
în bucătărie, toată noaptea, neîngăduind să-şi
lase vreo clipă copilul de sub ochi. Jack s-a dus
la culcare suferind de o durere ascuţită de cap,
dar a rămas treaz şi a fost silit să dea buzna
afară, ca să verse în curte.
Aproape cu o oră înainte de răsăritul soarelui,
mama s-a întors acasă. Nu părea nici ea prea
fericită. Ca şi cum ceva n-ar fi mers cum trebuia.
I-am ridicat bagajul să-l duc în casă.
— Te simţi bine, mamă? Am întrebat eu. Pari
obosită.
— Nu-ţi face griji pentru mine, fiule. Ce s-a
întâmplat aici? Pot să spun că e ceva de rău doar
Uitându-mă la faţa ta.
— E o poveste lungă, mamă, am zis eu. Hai mai
bine înăuntru, deocamdată.
Când am intrat în bucătărie, Ellie s-a simţit atât
de uşurată văzând-o pe mama, că a început să
plângă, ceea ce l-a făcut şi pe copil să înceapă să
scâncească. Atunci a coborât şi Jack şi toată
lumea dădu să-i povestească mamei dintr-odată,
mai puţin eu, care am renunţat după câteva
secunde, fiindcă Jack se pornise într-una din
declamaţiile sale sforăitoare.
Mama i-a închis gura destul de repede.
— Vorbeşte mai încet, Jack, i-a zis ea. Aceasta
este casa mea încă şi nu îngădui nimănui să ţipe
aici.
Nu i-a picat lui prea bine să i se spună asta de
faţă cu Ellie, dar avea prea multă judecată ca să
protesteze.
Mama ne-a făcut pe toţi să-i spunem exact ceea
ce se petrecuse, începând cu Jack. Eu am fost
ultimul, iar, când mi-a venit rândul, i-a trimis pe
Ellie şi pe Jack sus, la culcare, astfel încât să
putem vorbi doar noi doi. Nu că ar fi avut ea
multe de spus. A ascultat doar în linişte, iar, la
sfârşit, mi-a strâns mâna.
În cele din urmă, a urcat la Alice în odaie şi a
petrecut multă vreme stând cu ea de vorbă, între
patru ochi.
Soarele răsărise de mai puţin de un ceas, când a
sosit Vraciul. Cumva îl aşteptam. A rămas în
poartă, iar eu am ieşit şi am spus din nou toată
povestea, în timp ce el mă asculta, sprijinit în
toiagul său. Când am terminat, a clătinat din
cap.
— Am simţit că se întâmpla ceva rău, băiete, dar
am ajuns prea târziu. Totuşi, ai făcut ce-a
trebuit. Ţi-ai folosit iniţiativa şi ai izbutit să-ţi
aminteşti unele lucruri din ce te-am învăţat.
Dacă toate celelalte dau greş, întotdeauna te poţi
bizui pe sare şi fier.
— Trebuia s-o las pe Alice s-o ardă pe Mama
Malkin? Am întrebat eu.
Oftă şi se scărpină în barbă.
— După cum ţi-am mai spus, este o mare
cruzime să arzi o vrăjitoare şi eu unul nu sunt de
acord cu asta.
— Bănuiesc că acum va trebui să dau iar piept
cu Mama Malkin, am zis eu.
Vraciul zâmbi.
— Nu, băiete, poţi să dormi liniştit, pentru că
n-o să se mai întoarcă pe lumea asta. Nu după ce
s-a terminat cum s-a terminat. Îţi aminteşti ce
ţi-am spus despre mâncatul inimii unei
vrăjitoare? Ei bine, porcii ăia ai tăi au făcut-o
pentru noi.
— Nu doar inima. Au mâncat-o cu totul, i-am
spus eu. Aşadar, am scăpat? Chiar am scăpat?
Nu se mai poate întoarce?
— Da, ai scăpat de Mama Malkin. Au rămas alte
primejdii, la fel de rele, dar deocamdată ai
scăpat.
Am simţit o imensă uşurare, de parcă o grea
povară mi s-a luat deodată de pe umeri. Trăisem
un coşmar continuu şi acum, odată înlăturată
ameninţarea Mamei Malkin, lumea mi se părea
un tărâm mai luminos şi mai fericit. Întunericul
se sfârşise, în cele din urmă, şi puteam să-mi
îndrept iarăşi privirile spre viitor.
— Ei bine, da, eşti în siguranţă, până când ai să
faci iarăşi o greşeală prostească, adăugă Vraciul.
Şi nu-mi spune că n-ai să mai faci. Cel care nu
face niciodată vreo greşeală înseamnă că nu face
nimic. Şi a greşi face parte din deprinderea
meseriei. Ei şi acum, ce trebuie făcut? Mă
întrebă el, mijindu-şi ochii spre soarele de la
răsărit.
— În legătură cu ce? Am zis eu, neştiind ce voia
să spună.
— În legătură cu fata, băiete, zise el. Se pare că
o aşteaptă un puţ. Nu văd nicio cale să-l
ocolească.
— Bine, dar l-a salvat pe copilul lui Ellie, în cele
din urmă, am protestat eu. Ba chiar mi-a salvat
şi mie viaţa.
— A folosit oglinda, băiete. E semn rău. Lizzie a
învăţat-o multe. Prea multe. Acum ne-a dovedit
că este pregătită să-şi folosească învăţăturile.
Care o să fie următoarea mişcare?
— Dar a avut intenţii bune. A folosit oglinda ca
să încerce s-o găsească pe Mama Malkin.
— Poate, dar ştie prea multe şi, pe deasupra, e
şi isteaţă. Acum este doar o fată, dar, într-o bună
zi, va fi femeie şi o femeie deşteaptă e
periculoasă.
— Şi mama este deşteaptă, i-am zis eu, supărat
de vorbele sale. Dar este şi bună, totodată. Tot ce
face ea, face pentru a fi şi mai bine. Îşi foloseşte
mintea pentru a ajuta oamenii. Într-un an, când
eram foarte mic, stafiile de pe Dealul
Spânzuraţilor m-au speriat atât de tare încât nu
puteam să dorm. Mama s-a dus până la ele,
după lăsarea întunericului, şi le-a făcut să tacă.
Au rămas mute luni în şir după aceea.
Aş fi putut să adaug că, în prima noastră
dimineaţă împreună, Vraciul îmi spusese că nu
se poate face mare lucru în privinţa stafiilor. Şi
că mama dovedise că el nu avea dreptate. Dar
n-am spus-o. Deja izbucnisem cu prea multă
patimă şi nu era nevoie s-o mai spun şi p-asta.
Vraciul nu mi-a răspuns. Se uita lung spre casă.
 — Întreab-o pe mama ce părere are ea despre
Alice, i-am sugerat eu. Pare să se descurce foarte
bine cu ea.
— Oricum voiam să fac asta, zise Vraciul. A
venit timpul să stăm puţin de vorbă. Aşteaptă
aici până terminăm noi.

L-am urmărit pe Vraci străbătând curtea. Chiar

înainte să ajungă în faţa ei, uşa bucătăriei se
deschise şi mama îl întâmpină în prag.
Mai târziu am putut să deduc câte ceva din
lucrurile pe care şi le spuseseră unul altuia, dar
atunci n-am ştiut decât că au stat de vorbă
aproape o jumătate de oră. N-am aflat niciodată
dacă în discuţia lor amintiseră şi despre stafii.
Când, în cele din urmă, Vraciul ieşi din nou la
lumina soarelui, mama era în prag. Iar el a făcut
atunci ceva neobişnuit – ceva ce nu-l mai
văzusem făcând niciodată înainte. La început, mi
s-a părut că doar a dat din cap către mama, în
semn de rămas-bun, dar fusese mai mult decât
atât. Fusese şi o mişcare a umerilor, totodată.
Una uşoară, dar foarte precisă, aşa că nu există
nicio îndoială în privinţa asta. Luându-şi la
revedere de la mama, Vraciul i-a făcut o mică
plecăciune.
Când a traversat din nou curtea, venind spre
mine, părea că zâmbeşte în sinea lui.
— Eu o să mă întorc la Chipenden, acum, dar
cred că mamei tale i-ar plăcea să mai rămâi o
noapte. Oricum, o să te las pe tine să hotărăşti,
mai zise Vraciul. Fie o aduci pe fată înapoi şi-o
s-o legăm în puţ, fie că o conduci până la mătuşa
ei din Staumin. Alegerea e a ta.
Ascultă-ţi vocea lăuntrică pentru a face cum e
mai bine. O să ştii ce se cuvine să faci.
Cu acestea, a plecat, lăsându-mă cu mintea
învălmăşită. Ştiam ce voiam să fac eu în privinţa
lui Alice, dar mai trebuia să fie şi ce e bine.

Astfel, m-am întors să mai mănânc o dată la

masa mamei.
Tata venise şi el, între timp, dar, cu toate că
mama s-a bucurat să-l vadă, ceva nu era tocmai
în regulă, plutea un soi de nor invizibil deasupra
mesei. Aşadar n-a fost chiar o masă de petrecere
şi nimeni nu avea prea multe de spus.
Mâncarea era totuşi gustoasă, una dintre
tocanele fără egal ale mamei, şi de aceea pe mine
nu m-a deranjat lipsa conversaţiei – eram prea
ocupat să-mi umplu burta şi să-mi mai iau o
porţie, mai înainte ca Jack să apuce să-şi cureţe
farfuria cu pâine.
Jack îşi regăsise pofta de mâncare, dar era puţin
abătut, ca toţi ceilalţi. Trecuse prin multe şi
rămăsese cu o umflătură cât pumnul în frunte,
care o dovedea cu prisosinţă. Cât despre Alice,
nu îi împărtăşisem ce-mi spusese Vraciul, dar
simţeam că ştia oricum. N-a scos o vorbă toată
seara. Dar cea mai tăcută dintre toate a fost Ellie.
În pofida bucuriei de a-şi avea copilul înapoi,
ceea ce văzuse o răscolise îngrozitor şi eram sigur
că avea să mai dureze ceva până să-i treacă.
Când ceilalţi s-au dus la culcare, mama mi-a
cerut să mai rămân. M-am aşezat lângă foc, în
bucătărie, întocmai cum făcusem în seara de
dinainte să părăsesc casa părintească pentru
a-mi începe ucenicia. Dar expresia zugrăvită pe
chipul ei îmi spunea că discuţia noastră avea să
fie altfel. Înainte, se arătase severă faţă de mine,
dar plină de speranţă. Încrezătoare că lucrurile
aveau să iasă bine. Acum părea tristă şi nu la fel
de sigură.
— Aduc copii pe lume în Comitatul acesta de
aproape douăzeci şi cinci de ani, zise ea,
aşezându-se în balansoarul ei, şi am pierdut
foarte puţini. Cu toate că este foarte trist pentru
mama şi tatăl copilului, se mai întâmplă şi
necazuri dintr-astea. Se întâmplă şi cu animalele
din fermă, Tom. Ai văzut şi tu.
Am încuviinţat, dând din cap. În fiecare an,
câţiva miei se năşteau morţi. Era ceva la care te
aşteptai.
— De data aceasta, a fost mai rău, zise mama.
De data aceasta şi mama şi copilul au murit,
ceva ce nu mi s-a mai întâmplat niciodată până
acum. Ştiu ierburile de leac potrivite şi ştiu cum
să le combin. Ştiu cum s-o scot la capăt cu
sângerările puternice. Ştiu exact ce trebuie
făcut. Iar mama aceasta era tânără şi puternică.
N-ar fi trebuit să moară, dar n-am putut s-o
salvez. Am făcut tot ce ştiam, dar n-am izbutit
s-o salvez. Şi asta m-a durut. M-a rănit aici,
drept în inimă.
Mama scoase un soi de suspin şi îşi apăsă mâna
pe piept. Pentru o clipă, teribilă clipă, am crezut
că va începe să plângă, dar, până la urmă, a
răsuflat o dată adânc şi faţa i s-a înviorat.
— Dar, la naştere, şi oile mai mor, mamă, şi
uneori mai mor şi vacile, i-am spus eu. O mamă
este sortită să moară, până la urmă. Este un
miracol că atâta vreme ai ajutat la naşteri fără să
ţi se întâmple niciodată până acum.
Făceam tot ce puteam, dar era greu s-o împac. O
răvăşise profund. O făcea să vadă toate lucrurile
în negru.
— Se întunecă, fiule, îmi zise ea. Şi se întunecă
mai curând decât mă aşteptam. Nădăjduiam să fi
ajuns tu întâi un bărbat în toată puterea
cuvântului, cu ani de experienţă în cârcă. Prin
urmare, trebuie să asculţi cu mare atenţie tot
ce-ţi spune magistrul tău. Fiecare cuvinţel
contează. Va trebui să fii gata cât poţi de repede
şi să munceşti din greu să-nveţi latina.
După asta tăcu puţin, apoi întinse mâna.
— Dă-mi să văd şi eu cartea!
Când i-am înmânat-o, a frunzărit-o o vreme,
oprindu-se ici şi colo să citească vreo două
rânduri.
— Ţi-a fost de ajutor? Mă întrebă ea.
 — Nu prea mult, am recunoscut eu.
— Magistrul tău a scris-o, cu mâna lui. Ţi-a
spus asta?
Am clătinat din cap.
— Alice mi-a zis că e scrisă de un preot.
Mama zâmbi.
— Magistrul tău a fost preot, odinioară. Aşa a
început. Fără îndoială că o să-ţi povestească
despre asta, într-o bună zi. Dar nu-l întreba tu.
Lasă-l pe el să ţi-o spună când va socoti că e
momentul.
— Despre asta aţi vorbit tu şi domnul Gregory?
Am întrebat.
— Despre asta şi despre altele, dar cel mai mult
despre Alice. M-a întrebat ce cred că ar trebui să
se întâmple cu ea. I-am răspuns că ar trebui să
te lase pe tine să hotărăşti. Aşadar, te-ai hotărât?
Am ridicat din umeri.
— Încă nu ştiu sigur ce să fac, dar domnul
Gregory a spus că trebuie să-mi ascult vocea
lăuntrică.
— Ăsta e un sfat bun, fiule, zise mama.
— Dar tu ce crezi, mamă? Ce i-ai spus tu
domnului Gregory despre Alice? Chiar este Alice
o vrăjitoare? Spune-mi măcar atât.
— Nu, zise mama cu încetineală, cântărindu-şi
cuvintele cu mare atenţie. Nu este o vrăjitoare,
dar va fi, într-o bună zi. A fost născută cu o inimă
de vrăjitoare şi n-are de ales, trebuie să-şi
urmeze calea.
 — Atunci ar trebui s-ajungă în puţ la
Chipenden, am zis eu cu tristeţe, lăsându-mi
capul în jos.
— Aminteşte-ţi de lecţiile tale, zise mama cu
fermitate. Aminteşte-ţi ce te-a învăţat magistrul
tău. Sunt mai multe feluri de vrăjitoare.
— Aha, e „benignă”, am zis eu. Vrei să spui că
Alice ar putea deveni o vrăjitoare bună, care să-i
ajute pe ceilalţi?
— S-ar putea. Dar s-ar putea să nu. Ştii ce cred
eu cu adevărat? Poate că nu vrei să auzi.
— Ba vreau.
— Alice poate ajunge, până la urmă, o vrăjitoare
nici bună, nici rea. Poate rămâne undeva la
mijloc. Asta ar face-o foarte periculoasă, după
cum ştii. Fata asta poate fi blestemul vieţii tale, o
năpastă, o otravă pentru tot ce vei face tu. Ori
s-ar putea dovedi cea mai bună şi mai puternică
prietenă pe care ai s-o ai vreodată. Cineva care să
însemne cel mai mare câştig al tău pe lumea
asta. Pur şi simplu nu ştiu în ce direcţie o va
apuca. Nu pot să văd, oricât m-aş strădui.
— Dar cum faci tu să vezi lucruri dintr-astea,
mamă? Am întrebat-o eu. Domnul Gregory zice
că el nu crede în profeţii. Zice că viitorul nu e
gata stabilit.
Mama îşi puse o mână pe umărul meu şi mă
scutură uşor, ca să-mi dea încredere.
— Cu toţii avem putinţa de a alege, zise mama.
Dar poate că una dintre cele mai importante
hotărâri pe care le vei lua vreodată o să fie
aceasta, în privinţa lui Alice. Acum du-te la
culcare şi încearcă să dormi cât mai bine. Ia
hotărârea mâine, pe lumină.
Un singur lucru n-o întrebasem pe mama: cum
izbutise să le reducă la tăcere pe stafiile de pe
Dealul Spânzuraţilor. N-am întrebat-o pentru că
mi-am ascultat vocea interioară. Pur şi simplu
am ştiut că n-o să vrea să vorbească despre asta.
Într-o familie, sunt unele lucruri pe care nu le
întrebi. Ştii că o să ţi se spună când va sosi
timpul.

Curând după răsărit, am plecat – eu, cu inima

mai mult decât grea.
Ellie m-a condus până la poartă. Acolo, eu
m-am oprit, dar Alice a continuat să meargă.
Ellie i-a spus la revedere, însă Alice a urcat agale
dealul, frământându-şi buzele, fără să întoarcă
nici măcar o dată capul.
— Trebuie să-ţi spun ceva, Tom, îmi zise Ellie.
Mă doare, dar trebuie să ţi-o spun.
Ghiceam din glasul ei că aveam să aud ceva de
rău. Am dat din cap cu amărăciune şi m-am
forţat s-o privesc în ochi. Am fost foarte tulburat
să descopăr că îi înotau în lacrimi.
— Eşti încă bine-venit aici, Tom, zise Ellie,
dându-şi părul la o parte de pe frunte şi
încercând să zâmbească. Asta nu s-a schimbat.
Dar trebuie să ne gândim la copilul nostru.
Aşadar, o să fii bine-venit aici, dar nu după
lăsarea întunericului. Vezi tu, asta l-a făcut pe
Jack să fie atât de întors pe dos, zilele astea.
Nu-mi face plăcere să-ţi spun cât de înverşunat
este, dar trebuie s-o afli acum. Nu-i place deloc
îndeletnicirea ta. Niciun pic. Îi dă fiori. Şi se teme
pentru copil.
Ne-am speriat, înţelegi? Ne e frică acum că, dacă
vei veni după ce se întunecă, vei putea să atragi
aici şi altceva. Ai putea să aduci Răul după tine
şi nu putem risca să se întâmple ceva familiei
noastre. Vino să ne vizitezi în timpul zilei, Tom.
Vino să ne vizitezi când soarele e sus pe cer şi
păsările cântă.
Cu acestea, Ellie m-a îmbrăţişat, ceea ce a
îngreunat şi mai tare despărţirea. Mi-am dat
seama că între noi intervenise ceva rău şi că
lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna. Am
simţit că-mi vine să plâng, dar, deşi nu ştiu cum
am izbutit, m-am abţinut. Aveam un nod dureros
în gât şi nu puteam scoate un cuvânt.
Am privit lung în urma lui Ellie, până a intrat în
casă, apoi m-am întors la gândurile mele şi la
hotărârea pe care trebuia s-o iau.
Ce trebuia să fac cu Alice?
Când m-am trezit, dimineaţa, aveam
convingerea că era de datoria mea s-o duc înapoi
la Chipenden. Aşa mi se părea cel mai drept. Cel
mai sigur. O simţeam ca pe o obligaţie. Când îi
dădusem Mamei Malkin turtele, mă lăsasem
condus de slăbiciunea inimii mele. Şi iată ce-mi
adusese! Aşadar, probabil cel mai bine ar fi fost
să rezolv problema cu Alice acum, mai înainte de
a fi prea târziu. După cum spusese Vraciul,
trebuia să mă gândesc la nevinovaţii care ar fi
putut să sufere în viitor.
În prima zi de călătorie, n-am schimbat prea
multe cuvinte. I-am spus numai că ne întoarcem
la Chipenden să-l vedem pe Vraci. Nu ştiu dacă
Alice a înţeles ce urma să i se întâmple, dar cu
siguranţă nu s-a împotrivit. Apoi, în a doua zi, pe
când ne apropiam de sat, mai precis când am
ajuns la poalele dealurilor, la mai puţin de o milă
de casa Vraciului, i-am mărturisit lui Alice ceea
ce ţinusem închis în mine până atunci, ceea ce
mă frământa încă din ziua în care pricepusem
din ce erau făcute turtele.
Ne aşezasem pe un tăpşan cu iarbă deasă, de la
marginea drumului. Soarele apusese, iar lumina
începuse să se împuţineze.
— Alice, tu minţi vreodată? Am întrebat-o eu.
— Toată lumea minte, uneori, răspunse ea. N-ai
mai fi om, dacă n-ai face-o. Dar, de obicei, spun
adevărul.
— Şi cum rămâne cu noaptea în care m-ai
ademenit, ca să fiu prins, şi închis în groapă? Şi
când te-am întrebat despre turte? Şi când ai
spus că nu mai exista niciun alt copil în casa lui
Lizzie? Asta a fost tot adevăr?
— Eu nu văzusem niciun copil.
 — Cel dintâi care a dispărut din sat nu era decât
un nou-născut. N-ar fi putut să plece singur şi să
se rătăcească. Eşti sigură?
Alice dădu din cap şi apoi îşi plecă ochii,
aţintindu-şi-i în iarbă.
— Bănuiesc că a fost răpit de lupi, am zis eu. Cel
puţin aşa au crezut băieţii din sat.

— Lizzie a spus că ea n-a văzut lupi prin părţile

astea. Dar s-ar putea, încuviinţă Alice.
— Şi cum a fost cu turtele, Alice? Ce era în ele?
— Seu şi carne de porc. Şi câteva bucăţele de
pâine.
— Şi atunci sângele de unde era? Sângele de
animal n-ar fi fost destul de bun pentru Mama
Malkin. Nu când avea nevoie de atâta putere ca
să îndoaie drugii de fier de deasupra puţului.
Aşadar, de unde venea sângele, Alice – sângele
care a fost pus în turte?
Alice începu să plângă. Am aşteptat cu răbdare
să termine şi apoi am întrebat-o din nou.
— Ei bine, de unde venea?
— Lizzie a spus că eu sunt încă un copil, zise
Alice. Au folosit sângele meu de nenumărate ori.
Aşa că, încă o dată, n-avea să conteze. Nu doare
atât de tare. Nu când eşti obişnuit cu asta. Şi
cum aş fi putut eu s-o opresc, totuşi, pe Lizzie?
Cu acestea, Alice şi-a ridicat mâneca şi mi-a
arătat braţul. Era încă lumină afară, destulă cât
să pot vedea cicatricele. Avea o mulţime – unele
vechi, altele relativ proaspete. Cea mai nouă
dintre toate încă nu se vindecase. Încă supura.
— Am mai multe. Mult mai multe. Dar nu ţi le
pot arăta pe toate, zise Alice.
Nu mai ştiam ce să zic, aşa că am tăcut pur şi
simplu. Dar mă hotărâsem deja şi, peste puţină
vreme, porneam la drum, prin întuneric,
îndepărtându-ne de Chipenden.
Mă hotărâsem s-o duc pe Alice direct la
Staumin, unde locuia mătuşa ei. Nu puteam
îndura gândul că avea să sfârşească închisă de
vie într-un puţ din grădina Vraciului. Era prea
cumplit – şi-mi aduceam bine aminte de un alt
puţ. Îmi aduceam aminte cum Alice mă ajutase
să ies din puţul lui Colţ, chiar înainte ca Osoasa
Lizzie să vină să-mi ia oasele. Dar, mai presus de
toate, ultimele spuse ale lui Alice mă făcuseră să
mă răzgândesc. Odinioară, şi ea fusese printre
nevinovaţi. Alice era şi ea tot o victimă.
Am urcat Vârful Parlick, apoi ne-am îndreptat
către miazănoapte, spre Dealul Orbul-Pădurii,
mergând mereu pe creste.
Mă încânta că mă duceam la Staumin. Era în
apropiere de coastă şi eu nu văzusem niciodată
marea, decât din vârful dealurilor. Drumul pe
care îl alesesem ocolea cam mult, dar mi se părea
interesant să explorez şi îmi plăcea să fiu pe
culmea dealurilor, aproape de soare. În orice caz,
pe Alice părea să n-o deranjeze.
Era o călătorie plăcută şi mă bucuram de
tovărăşia lui Alice. Şi pentru prima oară am
vorbit, cu adevărat. Şi ea m-a învăţat destul de
multe. Cunoştea pe nume mai multe stele decât
mine şi era chiar foarte pricepută la prins iepuri.
Cât despre plante, Alice era specialistă în lucruri
pe care Vraciul nu mi le pomenise până atunci,
de pildă ştia că măselariţa şi mătrăguna sunt
otrăvitoare. Nu credeam eu tot ce-mi spunea ea,
dar le-am notat în carneţel, pentru că ea le
învăţase de la Lizzie şi m-am gândit că ar fi bine
să se ştie în ce credea o vrăjitoare. Alice era foarte
pricepută şi la a deosebi bureţii de ciupercile
otrăvitoare, unele dintre ele atât de periculoase
încât ţi-era de ajuns o singură muşcătură şi ţi
s-ar fi oprit inima în loc sau ţi-ai fi pierdut
minţile. În carneţelul pe care-l purtam mereu cu
mine, sub titlul Botanică, am adunat încă trei
pagini de informaţii folositoare.
Într-o noapte, când ne aflam la mai puţin de o zi
de mers de Staumin, ne-am oprit într-un luminiş
din pădure. Am fript doi iepuri pe jar, până când
aproape că ni se topea carnea în gură. După
ce-am mâncat, Alice a făcut ceva foarte ciudat.
S-a întors cu faţa la mine, s-a apropiat şi mi-a
luat mâna.
Am stat aşa un timp destul de lung. Ea îşi
pironise ochii în jar, iar eu mă uitam în sus, la
stele. Nu voiam chiar să pun capăt momentului,
dar eram foarte nedumerit. Îmi ţinea mâna
stângă cu mâna ei dreaptă şi mă simţeam
vinovat. Mă simţeam de parcă mă ţineam de
mână cu întunericul şi ştiam că Vraciului nu i-ar
fi plăcut asta.
Nu aveam cum să ocolesc adevărul. Alice avea
să fie vrăjitoare, într-o bună zi. Abia atunci
mi-am dat seama că mama avea dreptate. Asta
n-avea nicio legătură cu profeţia. Puteai s-o vezi
în ochii lui Alice. Întotdeauna fusese undeva la
mijloc, nici în întregime bună, nici în întregime
rea. Dar oare asta nu era adevărat pentru noi
toţi? Niciunul dintre noi nu era perfect.
Aşadar, nu mi-am tras mâna. Am stat pur şi
simplu nemişcat, o parte din mine bucurându-se
că o ţineam de mână, pentru că era cumva
plăcut după tot ce se întâmplase, iar cealaltă
parte scăldată în sudori reci de vinovăţie.
Alice a fost cea care i-a pus capăt. Şi-a tras
mâna dintr-a mea şi atunci eu mi-am atins
braţul în locul în care unghiile ei mi se
înfipseseră în carne, în seara când o nimiciserăm
pe Mama Malkin. Cicatricele se puteau vedea
limpede la lumina tăciunilor.
— Te-am însemnat, acolo, zise ea cu un zâmbet.
N-o să ţi se mai şteargă niciodată.
M-am gândit că era o afirmaţie ciudată, şi nu
eram prea sigur ce voia să spună. Acasă, noi ne
însemnam vitele. O făceam ca să arătăm că acele
vite ne aparţineau şi, prin urmare, ca să nu le
pierdem, când se amestecau printre vitele
vecinilor. Dar eu cum îi puteam aparţine lui
Alice?

În ziua următoare am coborât pe un şes întins.

O parte din el era mlăştinos, şi în multe părţi
dădeam peste smârcuri mustind de apă, dar în
cele din urmă ne-am croit drum către Staumin.
N-am izbutit să o văd cu ochii mei pe mătuşa lui
Alice, pentru că n-a ieşit din casă să stea de
vorbă cu mine. Totuşi, s-a învoit să o primească
pe Alice la ea, aşa că nu mă puteam plânge.
În apropiere de casă era un râu foarte mare şi,
înainte de a pleca spre Chipenden, ne-am
plimbat pe malul lui până la mare. Eram chiar
vrăjit de mare. Era o zi plumburie, cu vânt
puternic, apa avea aceeaşi culoare cu a cerului,
iar valurile erau mari şi zbuciumate.
— O s-o duci bine aici, am zis eu, încercând să
fiu vesel. O să fie foarte plăcut, în zilele însorite.
— Va trebui să-mi fac şederea cât mai plăcută,
zise Alice. Nu poate fi mai rău ca la Pendle.
Dintr-odată mi-a părut iarăşi rău pentru ea. Şi
eu mă simţeam singur, uneori, dar barem îl
aveam pe Vraci cu care puteam vorbi; Alice nici
nu-şi cunoştea mătuşa, iar marea ursuză făcea
să pară totul sterp şi rece.
— Uite, Alice, nu cred că ne vom mai vedea, dar,
dacă vreodată ai nevoie de ajutor, încearcă să-mi
dai de ştire, i-am propus eu.
Presupun că am spus asta pentru că Alice era
persoana cea mai aproape de a-mi fi prietenă pe
care o cunoscusem. Iar, ca promisiune, nu era
chiar atât de nesocotită cum fusese cea dintâi pe
care i-o făcusem. Nu mă angajam să fac nimic
anume. Dacă ea avea să-mi mai ceară vreodată
ceva, aveam să mă sfătuiesc mai întâi cu Vraciul.
Spre surprinderea mea, Alice zâmbi, cu o
ciudată lumină în ochii ei. Asta mi-a adus aminte
de ceea ce îmi spusese odată tata despre femei,
că ştiu lucruri de care bărbaţii n-au habar – şi
când le bănuieşti de aşa ceva, nu trebuie să le
întrebi niciodată la ce se gândesc.
— Oh, zise ea, ne vom mai întâlni fără nicio
îndoială!
— Acum trebuie să mă duc, am zis eu,
întorcându-mă să plec.
— O să-mi lipseşti, Tom, mai zise Alice. N-o să
mai fie la fel, fără tine.
— Şi tu o să-mi lipseşti, Alice, i-am răspuns eu,
zâmbindu-i.
Când le-am rostit, m-am gândit că spusesem
aceste cuvinte din politeţe. Dar nici nu pornisem
la drum de zece minute şi mi-am dat seama că
greşisem.
Vorbisem foarte serios şi mă simţeam deja foarte
singur.
 Am scris majoritatea acestor pagini din
memorie, dar pentru vreo câteva m-am bizuit pe
carneţelul meu şi pe jurnal. Acum sunt din nou
la Chipenden, iar Vraciul este mulţumit de mine.
Crede că am făcut într-adevăr progrese.
Osoasa Lizzie se află în puţul în care Vraciul a
ţinut-o mai înainte pe Mama Malkin. Drugii au
fost îndreptaţi şi cu siguranţă n-o să primească
nicio turtă la miezul nopţii de la mine. În ceea
ce-l priveşte pe Colţ, este înmormântat în groapa
pe care mi-o săpase el mie.
Sărmanul Billy Bradley este din nou în
mormântul lui, la marginea cimitirului din
Layton, dar cel puţin acum are şi degetele mari.
Niciunul dintre aceste deznodăminte nu e fericit,
dar intră şi asta în natura îndeletnicirii de vraci.
Trebuie să-ţi placă sau s-o înghiţi ca pe doctorie,
cum spune tata.
Ar trebui să vă mai spun ceva. Vraciul este de
aceeaşi părere cu mama. Crede că iernile au
devenit mai lungi şi că Întunericul şi-a sporit
puterile. Este convins că meseria aceasta o să
devină din ce în ce mai grea.
Prin urmare, având acestea în minte, o să mă
îngrijesc să studiez şi să învăţ – căci, după cum
mi-a spus mama cândva, nu se ştie niciodată ce
poţi să faci sau nu, până ce nu încerci. Aşadar, o
să încerc. O să încerc. Din toate puterile, pentru
că vreau să fie cu adevărat mândră de mine.
Acum sunt doar un ucenic, dar într-o zi o să fiu
eu Vraciul.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
BLESTEMUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 02

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
SPINTECĂTORUL DIN HORSHAW
Când am auzit primul ţipăt, m-am întors cu
spatele şi mi-am dus mâinile la urechi,
apăsându-le cât am putut de tare, de-am simţit
că-mi plesneşte capul. În clipa aceea, nu puteam
să-l ajut cu nimic. Cu toate acestea, am
continuat să-l aud – glasul unui preot în chinuri
– şi a trecut multă vreme până când, treptat, s-a
stins.
Am rămas tremurând în hambarul întunecat,
ascultând ploaia răpăind pe acoperiş, încercând
să-mi adun curajul. Era o noapte nesuferită şi se
pregătea să devină şi mai urâtă.
Zece minute mai târziu, când au sosit ţapinarul
şi ajutorul lui, am dat fuga la uşă să-i întâmpin.
Amândoi erau nişte zdrahoni, cărora eu de-abia
le ajungeam până la umeri.
— Ei, băiete, unde e domnul Gregory? Mă
întrebă ţapinarul, cu o undă de nerăbdare în
glas.
Îşi ridică felinarul şi îşi roti privirile în jur,
bănuitor. Avea ochi ageri şi inteligenţi. Niciunul
dintre ei nu părea sărac cu duhul.
— A căzut bolnav, am răspuns eu, încercând
să-mi stăpânesc încordarea care-mi făcea glasul
înăbuşit şi nesigur. A zăcut la pat, cu febră mare,
toată săptămâna, aşa că m-a trimis pe mine în
locul lui. Sunt Thomas Ward, ucenicul său.
Ţapinarul şi-a trecut rapid privirile peste mine,
din cap până-n picioare, ca un cioclu care-mi lua
măsurile pentru viitoarea sa comandă. Apoi şi-a
ridicat o sprânceană atât de sus încât i-a
dispărut sub cozorocul şepcii de pe cap, din care
încă se mai scurgeau picurii de ploaie.
— Ei bine, domnule Ward, zise el, cu o notă
accentuată de zeflemea în voce, aşteptăm
instrucţiunile dumneavoastră.

Mi-am vârât mâna stângă în buzunarul

pantalonilor şi-am scos schiţa pe care o desenase
meşterul pietrar. Ţapinarul puse felinarul jos, pe
pământ, şi cu un soi de lehamite de viaţă clătină
din cap, aruncând o privire scurtă tovarăşului
său, apoi, luând schiţa din mâna mea, se apucă
s-o cerceteze.
Instrucţiunile meşterului pietrar cuprindeau
dimensiunile puţului ce trebuia săpat şi
măsurile lespezii care avea să fie aşezată peste el.
După câteva clipe, ţapinarul clătină iarăşi din
cap şi îngenunche lângă felinar, apropiind hârtia
de lumină. Când se ridică din nou în picioare, era
încruntat.
— Puţul ar trebui să aibă nouă picioare
adâncime, zise el. Ăsta n-are decât şase.
Ţapinarul ştia bine ce avea de făcut. Deşi
sarcina lui era să manevreze cu precizie
lespedea, astupând cu ea, la momentul oportun,
gura puţului, de cele mai multe ori se
îndeletnicea şi cu săparea acestuia din urmă.
Puţul obişnuit pentru un duh rău este de şase
picioare, dar pentru un spintecător era nevoie de
unul adânc de nouă picioare. Cu siguranţă că
aici aveam de-a face cu un spintecător – ţipetele
preotului erau o dovadă – însă nu era timp de
săpat nouă picioare.
— Trebuie să meargă şi aşa, am zis eu. Trebuie
să fie gata până dimineaţă, altminteri va fi prea
târziu, preotul o să moară.
Până în momentul acela, amândoi păruseră
nişte oameni zdraveni, siguri pe pământul de
sub picioarele lor, răspândind încredere prin
fiecare por al făpturii lor. Acum dintr-odată
arătau intimidaţi. Cunoşteau situaţia din biletul
pe care li-l trimisesem, chemându-i la hambar.
Mă folosisem de numele Vraciului ca să fiu sigur
că vor veni neîntârziat.
— Ştii ce trebuie să faci, băiete? Mă întrebă
ţapinarul. Eşti pregătit pentru asta?
M-am uitat drept în ochii lui, încercând din
răsputeri să nu clipesc.
— Păi, am început cu dreptul, i-am răspuns eu.
I-am angajat pe cei mai buni ţapinari din
Comitat.
A fost cel mai nimerit răspuns, căci chipul
ţapinarului s-a încreţit într-un zâmbet.
— Când vine lespedea? Întrebă el.
— Înainte de a se lumina de ziuă. O aduce
pietrarul însuşi. Va trebui să fim gata până
atunci.
Ţapinarul încuviinţă cu un semn din cap.
— Atunci, condu-ne, domnule Ward! Arată-ne
unde vrei să fie săpat puţul.
De data aceasta nu mai era nici urmă de ironie
în glasul său. Rostise cuvintele ca un om pus pe
treabă. Voia să-şi vadă lucrarea făcută şi
încheiată. Cu toţii voiam acelaşi lucru, iar timpul
era scurt, aşa că mi-am tras gluga peste cap şi,
cu toiagul Vraciului în mâna stângă, i-am
condus afară, în ploaia rece, măruntă şi deasă.
Carul lor cu două roţi era în faţa hambarului,
echipamentul din car acoperit cu o prelată, calul
răbdător între ulube, scoţând aburi în ploaie.
Am traversat pajiştea noroioasă, apoi am luat-o
de-a lungul gardului de nuiele de porumbar, spre
locul unde tufele se răreau, sub ramurile unui
stejar secular de la marginea cimitirului. Puţul
trebuia să se afle aproape de pământul sfinţit,
dar nu foarte aproape. Primele pietre de
mormânt erau la douăzeci de paşi distanţă.
— Săpaţi puţul cât mai aproape de ăsta, le-am
zis eu, arătând spre trunchiul copacului.
Sub privirile atente ale Vraciului, şi eu săpasem
o mulţime de puţuri de probă. La nevoie, aş fi
putut face eu însumi această operaţiune, dar
oamenii aceştia erau de meserie şi aveau să
lucreze repede.
Când s-au întors la car după uneltele lor, eu am
trecut prin gard şi am luat-o printre pietrele de
mormânt spre biserica veche. Era foarte
dărăpănată: îi lipseau ţigle din acoperiş şi nu mai
primise un strat de vopsea de ani buni. Am
împins uşa laterală, care s-a deschis cu un
scrâşnet şi un scârţâit ascuţit.
Bătrânul preot rămăsese în aceeaşi poziţie,
întins pe spate, lângă altar. Femeia
îngenunchease pe dalele de piatră, aproape de
creştetul său, şi plângea. Singura deosebire era
că acum biserica era scăldată în lumină. Femeia
scotocise prin sacristie după rezerva de lumânări
şi le aprinsese pe toate. Erau pe puţin o sută,
grupate câte cinci sau şase. Le aşezase pe bănci,
pe pardoseală şi pe poliţele ferestrelor, dar cele
mai multe erau la altar.
Când am închis uşa, o pală de vânt a pătruns în
biserică, iar flăcările au pâlpâit toate deodată.
Femeia şi-a ridicat ochii spre mine, cu faţa udă
de lacrimi.
— Moare, a zis ea, cu vocea frântă de suferinţă
amplificată de ecou. De ce ţi-a luat atâta până să
vii?
După ce primisem mesajul acasă, la Chipenden,
avusesem nevoie de două zile ca să ajung până
aici. Erau mai bine de treizeci de mile între
Chipenden şi Horshaw şi nu pornisem la drum
imediat. La început, Vraciul, încă prea bolnav ca
să se dea jos din pat, nu-mi îngăduise să plec
numai eu.
De obicei, un vraci nu-şi trimite niciodată
ucenicii în misiune, să lucreze singuri, până
când nu i-a pregătit cel puţin un an. Eu tocmai
împlinisem treisprezece ani şi eram ucenicul lui
de mai puţin de şase luni. Era o îndeletnicire
grea, înfricoşătoare, care adeseori presupunea să
înfrunţi ceea ce numeam noi „Întunericul”.
Învăţasem cum s-o scot la capăt cu vrăjitoarele,
stafiile, duhurile rele şi celelalte creaturi ale
răului care bântuie noaptea. Dar eram oare
pregătit şi pentru încercarea asta?
Era vorba despre un duh rău care trebuia
închis, ceea ce, dacă treaba era făcută cum se
cuvenea, avea să se petreacă fără piedici. Îl
văzusem pe Vraci făcând-o de două ori. De
fiecare dată, tocmise oameni pricepuţi să îl ajute,
iar treaba mersese şnur. Dar misiunea mea de
acum era puţin diferită. Existau deja complicaţii.
Vedeţi dumneavoastră, preotul era chiar fratele
Vraciului. Îl văzusem o singură dată mai înainte,
când trecuserăm prin Horshaw, în primăvară.
Holbase ochii la noi şi făcuse un uriaş semn al
crucii în aer, cu faţa schimonosită de furie.
Vraciul nici măcar nu se uitase în direcţia lui,
pentru că era prea puţină dragoste frăţească
între ei şi nu-şi vorbiseră de mai bine de
patruzeci de ani. Dar familia era familie şi de
aceea, în cele din urmă, mă trimisese la Horshaw
să-l ajut.
— Preoţii! Izbucnise Vraciul. De ce nu se
mulţumesc oare cu ceea ce ştiu ei să facă? De ce
trebuie întotdeauna să se amestece unde nu le
fierbe oala? Ce-o fi fost în mintea lui când a
încercat să se ia de un spintecător? Să mă lase
pe mine să-mi văd de treaba mea şi ceilalţi să-şi
vadă de-ale lor.
Până la urmă, se potolise şi petrecuse ore în şir
dându-mi instrucţiuni despre ceea ce trebuia
făcut, spunându-mi numele ţapinarului şi
pietrarului pe care trebuia să-i tocmesc şi unde
locuiau. Îmi spusese, de asemenea, şi numele
unui doctor, stăruind că ar fi singurul potrivit.
Asta însemnase încă o piedică, fiindcă doctorul
locuia destul de departe de Horshaw. Fusesem
nevoit să-i trimit vorbă şi nădăjduiam că va porni
imediat spre noi.
M-am uitat la femeia îngenuncheată, care,
foarte blând, îi ştergea fruntea preotului cu o
cârpă umedă. Părul lui alb, rar şi lipicios, îi era
dat pe spate, şi îşi rostogolea delirant ochii în
cap. Nu ştiuse că femeia avea să trimită după
Vraci, cerându-i ajutorul. Dacă ar fi ştiut, s-ar fi
împotrivit, aşa că era mai bine că nu mă putea
vedea acum.
Din ochii femeii curgeau lacrimi care scânteiau
în lumina lumânărilor. Era doar menajera lui,
adică nu-i era rudă, şi îmi amintesc că m-am
gândit că preotul trebuie să se fi purtat cu foarte
multă bunătate faţă de ea, dacă plângea atât de
mila lui.
— Doctorul o să vină curând, i-am zis eu, şi o
să-i dea ceva ca să-i mai aline durerea.
— De durere a avut parte toată viaţa lui, îmi
răspunse ea. Şi eu i-am dat multă bătaie de cap.
Asta l-a făcut să se teamă de moarte. Este un
păcătos şi ştie unde o să se ducă.
Indiferent ce fusese sau făcuse, bătrânul preot
nu merita ce i se întâmpla. Nimeni n-ar fi
meritat-o. Cu siguranţă, fusese un om curajos.
Ori curajos, ori foarte prost. Când duhul se
săturase de sâcâielile lui, încercase să se
descurce singur, folosindu-se de mijloacele
preoţeşti: clopotul, scriptura şi lumânarea. Dar
nu aşa o scoţi la capăt cu Întunericul. În cele mai
multe cazuri, strădaniile lui nici n-ar fi contat,
pentru că duhul pur şi simplu l-ar fi ignorat pe
preot cu exorcismul lui cu tot. Cel mult s-ar fi
mutat mai încolo, şi atunci preotul, cum se
întâmplă adesea, ar fi câştigat prestanţă în ochii
enoriaşilor.
Dar acesta era un duh din cea mai periculoasă
categorie cu care ne-am fi putut noi confrunta.
De obicei, noi le ziceam „spintecători de vite”, din
pricina hranei lor de căpetenie. Dar când preotul
începuse să se amestece, devenise chiar el
victima duhului. Iată de ce duhul era acum un
spintecător de temut, care dăduse de gustul
sângelui de om, iar preotul ar fi avut mare noroc
dacă ar mai fi scăpat cu viaţă.
În pardoseala bisericii era o crăpătură în zigzag,
care ducea de la picioarele altarului până la vreo
trei paşi dincolo de preot. În locul unde era cel
mai mult căscată, semăna cu o prăpastie şi avea
aproape o palmă lăţime. După ce despicase
pardoseala, duhul îl prinsese pe bătrânul preot
de un picior şi i-l trăsese în pământ până la
genunchi. Acum, în Întunericul de dedesubt, îi
sugea sângele, scoţându-i viaţa din el încetul cu
încetul. Era ca o lipitoare enormă şi umflată,
care-şi păstra victima în viaţă cât mai mult cu
putinţă, pentru a-şi prelungi desfătarea.
Orice aş fi făcut eu, nu se putea şti dacă preotul
avea să supravieţuiască sau nu. În orice caz,
trebuia să închid duhul. De acum încolo, după ce
băuse sânge de om, nu avea să se mai
mulţumească doar cu spintecat vitele.
„Salvează-l dacă poţi”, îmi spusese Vraciul, când
mă pregăteam să plec. „Dar, orice altceva ai vrea
să faci, asigură-te întâi că ai terminat cu duhul.
Asta este prima ta îndatorire.”
***
Am început să mă pregătesc şi eu.
Lăsându-l pe ajutorul de ţapinar să sape mai
departe puţul, m-am întors cu ţapinarul la
hambar. Ştia ce avea de făcut: mai întâi de toate,
a turnat apă într-o căldare mare, pe care o
adusese cu el. Acesta era unul dintre avantajele
de a lucra cu oameni care aveau experienţă în
astfel de treburi: veneau ei cu echipamentul
greu. Căldarea era un adevărat hârdău, din
doage zdravene de lemn, prinse cu inele metalice,
şi destul de încăpător cât să-l foloseşti şi pentru
un puţ de douăsprezece picioare adâncime.
După ce l-a umplut pe jumătate cu apă,
ţapinarul a început să presare o pulbere ruginie
din uriaşul său sac, pe care îl adusese din car.
Turna puţin câte puţin şi, după ce punea o
mână, amesteca bine cu un băţ solid.
Curând a devenit o muncă dificilă, pentru că,
treptat, amestecul s-a prefăcut într-o pastă
groasă, care cerea din ce în ce mai mult efort. Pe
deasupra mai şi puţea ca un stârv vechi de vreo
câteva săptămâni, ceea ce nu era de mirare,
având în vedere că pulberea aceea era din oase
pisate.
Rezultatul final avea să fie un clei vârtos şi, pe
măsură ce ţapinarul amesteca, năduşea mai tare
şi răsufla mai greu. Vraciul întotdeauna îşi
amesteca singur cleiul şi mă pusese şi pe mine
să exersez, dar acum timpul era foarte scurt, iar
ţapinarul avea muşchii potriviţi pentru asta.
Ştiind acest lucru, se apucase de lucru fără să
mai aştepte să i-o cer.
Când cleiul a fost gata, am început să adaug
pilitura de fier şi sarea din sacii, mult mai mici,
pe care îi adusesem eu, amestecând încet, ca să
fiu sigur că se împrăştie uniform în toată
compoziţia. Fierul este periculos pentru un duh
rău, pentru că prin el i se scurg puterile, iar
sarea îl arde. Odată intrat în puţ, acolo avea să
rămână, din pricină că partea de dedesubt a
lespezii şi interiorul puţului urmau să fie
căptuşite cu acest amestec, silindu-l să se
ghemuiască şi să stea în limitele spaţiului
dinăuntru. Bineînţeles, problema era să aduci
duhul în puţ, în primul rând.
Deocamdată, nu-mi băteam capul cu asta. În
sfârşit, şi ţapinarul şi eu am fost mulţumiţi de
rezultat. Cleiul era gata.
***
Cum puţul încă nu era terminat, nu aveam
altceva de făcut decât să-l aştept pe doctor pe
drumul strâmt şi întortocheat care ducea spre
Horshaw.
Ploaia se oprise şi aerul părea neclintit. Era
sfârşitul lui septembrie, iar vremea se
înrăutăţea. Curând, urma să avem parte de-o
adevărată furtună şi primul bubuit, neaşteptat,
înăbuşit, al tunetului dinspre apus mi-a sporit
încordarea. După vreo douăzeci de minute, am
auzit tropotul copitelor în depărtare. Mânându-şi
calul de parcă ar fi avut pe urma lui toţi diavolii
din iad, doctorul se ivi de după colţ, în galop
nebun, cu pelerina fluturându-i în spate.
Eu mă sprijineam în toiagul Vraciului, aşa că
n-a mai fost nevoie de prezentări şi, în orice caz,
doctorul călărise cu o asemenea viteză că îşi
pierduse răsuflarea. Am dat doar din cap către
el, iar el şi-a lăsat calul în spume să pască în
iarba înaltă din faţa bisericii şi m-a urmat, până
la uşa laterală. I-am ţinut-o deschisă, în semn de
respect, lăsându-l pe el să între primul.
Tata mă învăţase să arăt tuturor respect, pentru
că în felul acesta şi ceilalţi aveau să mă respecte,
la rândul lor. Nu-l cunoşteam pe doctorul acesta,
dar Vraciul stăruise asupra lui, aşa că ştiam că
trebuie să fie bun în meseria lui. Se numea
Sherdley şi avea un sac mare de piele neagră.
Părea la fel de greu ca al Vraciului, pe care îl
adusesem cu mine şi îl lăsasem în hambar.
Doctorul l-a lăsat jos pe al lui la vreo şase
picioare de pacient şi, neluând-o în seamă pe
femeie, cutremurată încă de suspine fără lacrimi,
a început să-l examineze.
Eu am stat în spatele lui şi puţin mai într-o
parte, ca să văd cât mai bine. Cu multă băgare de
seamă, i-a ridicat preotului pulpana sutanei,
dezvelindu-i picioarele.
Dreptul era subţire, alb şi aproape fără păr, dar
stângul, cel prins de duh, era stacojiu şi umflat,
cu venele purpurii ieşite în afară, care se
închideau la culoare cu cât erau mai apropiate
de crăpătura din pardoseală.
Doctorul clătină din cap şi răsuflă lung. Apoi i se
adresă îngrijitoarei, cu voce atât de scăzută, că
abia de i-am prins cuvintele:
— Va trebui să-l scoatem de aici, zise el. Este
singura speranţă.
La acestea, lacrimile femeii se porniră din nou
să-i curgă pe obraji, iar doctorul se uită la mine,
făcându-mi semn spre uşă. Afară, se rezemă cu
spatele de zid şi suspină.
— Cât mai aveţi până sunteţi gata? Întrebă el.
— Mai puţin de un ceas, doctore, i-am răspuns
eu, dar depinde de pietrar. El vine cu lespedea.
— Dacă durează mai mult, o să-l pierdem.
Adevărul este că oricum nu-i dau prea multe
şanse. Nu-i pot da nimic împotriva durerii,
pentru că trupul lui n-o să reziste la două doze şi
va trebui să-i administrez una mai puternică
înainte să-l amputez. Chiar şi atunci, şocul ar
putea să-l ucidă pe loc. Iar pentru faptul că va
trebui să-l mutăm imediat după operaţie,
situaţia se complică şi mai tare.
Am ridicat din umeri. Nu-mi plăcea să mă
gândesc la asta.
— Ştii exact ce trebuie făcut? Mă întrebă
doctorul, cercetându-mi faţa cu atenţie.
— Domnul Gregory mi-a explicat totul, i-am zis
eu, încercând să par încrezător.
Adevărul este că, dacă Vraciul se apuca să-ţi
explice un lucru, ţi-l explica de zece ori. Mă
punea apoi să repet lecţia, încă o dată şi încă o
dată, până era el mulţumit.
— Acum vreo cincisprezece ani, am avut de-a
face cu un caz asemănător, zise doctorul. Am
făcut tot ce ne-a stat în puteri, dar omul tot a
murit, şi era un tânăr fermier, sănătos şi voinic,
în floarea tinereţii. Nu putem decât să-i ţinem
pumnii. Câteodată, însă, bătrânii sunt mult mai
dârji decât ai crede.
A urmat o lungă tăcere, pe care am întrerupt-o
ca să verific un lucru care mă frământa.
— Aşadar, ştii şi dumneata că îmi trebuie nişte
sânge de-ai lui.
— Învaţă oul găina, mormăi doctorul, apoi îmi
zâmbi obosit şi arătă în jos, pe drumul către
Horshaw. Se apropie pietrarul, aşa că mai bine te
duci să-ţi vezi de treaba ta. Poţi să laşi restul în
seama mea.
Am ciulit urechea şi am auzit, în depărtare,
zgomotul unei căruţe apropiindu-se, şi atunci
am dat fuga să văd unde ajunseseră ţapinarii cu
lucrul.
Puţul era gata şi ei deja asamblaseră platforma
de lemn sub copac. Ajutorul ţapinarului se
urcase în copac şi fixa braţul şi scripeţii de o
creangă groasă. Dispozitivul avea mărimea unui
cap de om, era făcut din fier şi de el atârnau
lanţurile şi un cârlig uriaş. Urma să avem nevoie
de el ca să ridicăm lespedea grea şi apoi s-o
aşezăm cât se putea de precis deasupra puţului.
— A sosit pietrarul, am zis eu.
Numaidecât, amândoi au lăsat totul deoparte şi
m-au urmat spre biserică.
Acum, încă un cal aştepta pe drum, lespedea
fiind pusă în căruţa la care era înhămat. Până în
momentul acela, totul mersese strună, dar
pietrarul nu arăta prea mulţumit şi îmi ocolea
privirile. Cu toate acestea, fără întârziere, am
întors căruţa de-a curmezişul drumului, cu faţa
către poartă şi am intrat pe pajişte.
Odată ce-am ajuns lângă stejar, pietrarul a
strecurat cârligul prin belciugul din mijlocul
lespezii şi aceasta a fost ridicată din căruţă. Dacă
avea sau nu să se potrivească pe gura puţului,
trebuia să aşteptăm să vedem. Pietrarul fixase
bine belciugul, pentru că lespedea atârna
orizontal în lanţ, într-un echilibru perfect.
A fost coborâtă cu grijă până la doi paşi
deasupra gurii puţului. Apoi meşterul pietrar
mi-a dat vestea proastă.
Fiica lui cea mai mică era foarte bolnavă, cu
febră mare, aceeaşi care bântuia prin Comitat şi
care-l ţintuise şi pe Vraci la pat. Nevasta lui
veghea la căpătâiul micuţei, iar el trebuia să se
întoarcă fără întârziere acasă.
— Îmi pare rău, zise el, uitându-se în ochii mei
pentru prima oară. Dar lespedea este bună şi n-o
să ai nicio problemă. Pot să-ţi dau cuvântul meu
în privinţa asta.
L-am crezut. Făcuse tot ce putuse şi se ocupase
de lespede fără zăbavă, când ar fi trebuit mai
degrabă să stea lângă fiica lui. Prin urmare, i-am
plătit şi l-am lăsat să plece, mulţumindu-i în
numele Vraciului şi-al meu şi urându-i
însănătoşire grabnică fiicei lui.
Cu acestea, m-am întors să iau în mâna mea
frâiele problemei. La fel cum ştiu să şlefuiască
lespedea, pietrarii sunt specialişti în poziţionarea
acesteia şi de aceea mi-ar fi plăcut ca meşterul să
rămână pe-aproape, în caz că n-ar fi mers totul
bine. Totuşi, ţapinarul şi ajutorul său erau foarte
pricepuţi. Tot ce trebuia să fac era să-mi păstrez
capul pe umeri şi să fiu atent să nu comit vreo
greşeală stupidă.
Mai întâi, trebuia să lucrez repede şi să
căptuşesc interiorul puţului cu clei, după care
aveam să repet operaţiunea pentru faţa de jos a
lespezii, cu puţin înainte de a fi coborâtă
definitiv.
Am sărit în puţ şi, cu o bidinea, lucrând la
lumina felinarului pe care mi-l ţinea ajutorul
ţapinarului, am trecut la treabă. Se cerea multă
atenţie. Nu-mi era îngăduit să ocolesc niciun
locşor, cât de mic, pentru că acela ar fi fost de
ajuns ca duhul să scape. Iar cu puţul de numai
şase picioare adâncime, în loc de nouă, cum se
obişnuia, trebuia să fiu şi mai atent decât de
obicei.
Amestecul se îmbiba în pământ, în timp ce
lucram, ceea ce era de bine, căci altminteri ar fi
crăpat cu uşurinţă şi s-ar fi scorojit când
pământul s-ar fi uscat, în vară. Partea proastă
era că îmi venea mai greu să apreciez cât de mult
să dau, astfel încât stratul să fie îndeajuns de
gros. Vraciul îmi spusese că priceperea aveam
s-o dobândesc cu vremea. Până atunci, stătuse
el lângă mine, ca, la sfârşit, să-mi verifice
lucrarea şi să mai dea câteva pensule, de
siguranţă. Acum, trebuia să fac totul singur.
Pentru prima oară.
Când am terminat, am ieşit din puţ şi m-am
apucat să aranjez şi marginea de sus. De la
suprafaţă în jos, primii treisprezece inci, cât
măsura lespedea în grosime, gura puţului era
mai lungă şi mai largă decât puţul propriu-zis,
alcătuind un soi de bordură pe care lespedea
avea să se sprijine fără să-i lase duhului nicio
crăpătură, cât de mică, prin care să se poată
strecura. Bordura aceasta cerea multă atenţie,
pentru că reprezenta locul unde lespedea se lipea
de pământ.
În clipa în care am fost gata, a fulgerat şi, peste
câteva secunde, s-a auzit şi uruitul gros al
tunetului. Furtuna venise întins drept spre noi.
M-am întors la hambar, să iau un obiect
important din sacul meu. Era ceea ce Vraciul
numea „farfuria-momeală”. Făcută din metal,
era special lucrată pentru ce aveam noi nevoie, şi
avea trei găuri mici, la distanţe egale, aproape de
margine. Am scos-o din sac, am lustruit-o cu
mâneca şi-apoi am alergat spre biserică, să-i
spun doctorului că noi eram gata.
Când am deschis uşa, am simţit un puternic
miros de catran şi, imediat în stânga altarului,
am zărit un mic foc. Deasupra flăcărilor, pe nişte
pirostrii de metal, o oală bolborosea şi împroşca.
Doctorul Sherdley avea să se folosească de
catran ca să oprească sângerarea. Ungând apoi
ciotul piciorului cu el, împiedica rana să facă
gangrenă.
Am zâmbit în sinea mea când am văzut de unde
îşi făcuse rost doctorul de lemnul pentru foc.
Afară toate erau ude, aşadar luase singurul lemn
uscat disponibil.
Tăiase cu toporul una dintre stranele bisericii.
Fără îndoială că preotul n-ar fi fost foarte
mulţumit, dar asta i-ar fi putut salva viaţa. În
orice caz, acum era lipsit de cunoştinţă,
respirând foarte adânc, şi avea să rămână astfel
câteva ceasuri bune, până când se ducea efectul
doctoriei.
Din crăpătura pardoselii se auzea duhul
hrănindu-se. Era un soi de gâlgâit îngreţoşător,
amestecat cu sorbituri, care dovedea că sugea în
continuare sânge din picior. Era prea preocupat
ca să-şi dea seama că ne aflam pe aproape şi că
ne pregăteam să punem capăt ospăţului său.
N-am vorbit. Eu doar am dat din cap către
doctor, iar el mi-a răspuns în acelaşi fel. I-am
întins farfuria adâncă de metal ca să strângă în
ea sângele de care aveam nevoie, iar el a scos din
sacul lui un mic ferăstrău de metal şi a apropiat
dinţii reci şi strălucitori de fluierul piciorului
preotului, imediat sub genunchi.
Menajera stătea la fel cum o lăsasem, dar ţinea
ochii strâns închişi şi murmura ceva ca pentru
sine. Probabil se ruga şi era limpede că nu avea
să-i fie de prea mare ajutor doctorului. Aşadar,
cu un fior de groază, am îngenuncheat eu lângă
el.
Acesta a clătinat însă din cap.
— Nu e nevoie să vezi şi tu asta, zise el. Fără
îndoială că ai să fii martor la nişte lucruri şi mai
rele, într-o bună zi, dar nu trebuie să începi de
acum. Pleacă, băiete. Întoarce-te la treaba ta. Pot
să mă descurc şi singur. Trimite-i doar pe ceilalţi
doi, să mă ajute să-l sui în car, după ce termin.
Scrâşnisem din dinţi, pregătindu-mă să rezist,
dar n-am aşteptat să-mi spună de două ori că
puteam pleca. Cu nespusă uşurare, m-am întors
la puţ. Mai înainte de a ajunge, un ţipăt sfâşietor
a spintecat văzduhul, urmat de un hohot de
plâns îndurerat. Dar nu era preotul. El era
inconştient. Era menajera.
Ţapinarul şi ajutorul lui deja înălţaseră singuri
lespedea, fixând-o să stea atârnată şi se căzneau
s-o cureţe de noroi. Apoi, când ei au plecat spre
biserică, eu am înmuiat pensula în ceea ce mai
rămăsese din clei şi am întins un strat uniform
pe partea de dedesubt a lespezii.
Abia am avut timp să-mi admir opera, când
ajutorul ţapinarului se întoarse în fugă. În urma
lui venea ţapinarul, mişcându-se mult mai încet,
căci aducea farfuria cu sânge, atent să nu verse
vreo picătură. Vasul-momeală era o piesă foarte
importantă a echipamentului nostru. Vraciul
avea o colecţie întreagă, acasă, la Chipenden,
toate făcute după indicaţiile lui.
Am scos un lanţ lung din sacul Vraciului.
Prevăzut cu un inel mare, la unul dintre capete,
la celălalt avea trei lanţuri mai mici, fiecare
terminându-se cu un cârlig de metal. Am vârât
cele trei cârlige în găurile de pe marginea
vasului.
Când am ridicat lanţul de inel, vasul-momeală
atârna dedesubt într-un echilibru perfect,
aşadar n-a fost nevoie de cine ştie ce îndemânare
ca să-l cobor în puţ şi să-l aşez, cu grijă, drept la
mijloc.
Nu, îndemânarea consta în scoaterea celor trei
cârlige. Trebuia să fiu foarte atent şi să las lanţul
liber astfel încât cârligele să cadă de pe marginea
farfuriei fără să dea peste ea şi să verse sângele.
Ore în şir exersasem treaba asta şi, cu toate că
eram foarte încordat, am izbutit să desprind
cârligele de la prima încercare.
Acum nu ne mai rămăsese decât să aşteptăm.
***
Cum am mai spus, spintecătorii sunt unele
dintre cele mai periculoase duhuri, pentru că se
hrănesc cu sânge. De obicei, gândirea lor este
foarte rapidă şi plină de viclenie, dar, când se
hrănesc, gândesc foarte greoi şi le ia mult până
pricep ce se întâmplă.
Piciorul amputat era încă înfipt în despicătură
din pardoseala bisericii, iar duhul sugea
preocupat sângele din el, dar foarte încet, ca
să-şi prelungească plăcerea cât mai mult. Aşa
procedează orice spintecător. Soarbe şi suge,
fără să se gândească la nimic altceva, până când,
treptat, descoperă că din ce în ce mai puţin
sânge îi ajunge în gură. El mai vrea sânge, dar
sângele de băut are multe arome diferite, iar lui îi
place gustul celui pe care îl suge în clipa aceea. Îi
place foarte mult.
Aşadar, duhul nostru avea să vrea să mai bea
tot din cel din care băuse şi, când avea să
înţeleagă că restul trupului a fost separat de
picior, avea să plece după el. Iată de ce fusese
nevoie ca ţapinarii să-l mute pe preot până la
docar. În momentul acela, docarul ajunsese
probabil la marginea târgului Horshaw, fiecare
trop-trop al copitelor calului îndepărtându-l de
duhul aţâţat, înnebunit să mai bea sânge
dintr-acela şi nu de alt fel.
Un spintecător este ca un câine de vânătoare.
Avea să adulmece fără greş direcţia în care
fusese dus preotul.
De asemenea, avea să priceapă că sursa lui de
hrană se îndepărta din ce în ce mai tare. Însă, tot
atunci, avea să simtă şi altceva. Şi anume că
sânge dintr-acela din care îşi dorea el se afla
undeva foarte aproape.
Iată de ce pusesem vasul în puţ. Iată de ce vasul
acela se numea farfurie-momeală. Era ispita care
avea să-l ademenească pe spintecător în
capcană. Odată ce avea să între în puţ şi să se
apuce de băut din vas, noi trebuia să acţionăm
repede şi nu ne permiteam să facem nicio
greşeală.
Mi-am ridicat privirile. Ajutorul ţapinarului
stătea în picioare, pe platformă, cu o mână pe
capătul scurt al lanţului, gata să înceapă să
coboare lespedea. Ţapinarul stătea vizavi de
mine, cu mâna pe lespede, gata s-o dirijeze la
coborâre. Niciunul dintre ei nu părea câtuşi de
puţin înfricoşat, nici măcar încordat, şi
dintr-odată am fost foarte mulţumit că lucrez cu
oameni ca ei. Oameni care ştiau exact ce făceau.
Toţi ne jucam rolul, toţi făceam ceea ce trebuia
făcut, cât mai repede şi mai eficient cu putinţă.
Asta mă făcea să mă simt bine. Mă făcea să mă
simt o parte dintr-un ansamblu, în linişte, îl
aşteptam pe duh.
După vreo câteva minute, l-am auzit venind. La
început, a fost aidoma foşnetului vântului
printre copaci.
Numai că nu sufla nicio boare de vânt.
Văzduhul era cu desăvârşire neclintit şi, pe o
fâşie îngustă de cer înstelat, undeva între
marginea norului de ploaie şi orizont, se vedea
secera lunii, adăugându-şi palida lumină la
aceea răspândită de felinare.
Ţapinarul şi ajutorul său nu puteau auzi nimic,
bineînţeles, fiindcă niciunul nu era al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu, ca mine. Aşadar,
trebuia să-i avertizez eu.
— A pornit, am zis eu. Vă spun eu când.
Între timp, zgomotul apropierii duhului devenise
mai ascuţit, aproape ca un ţipăt, şi puteam
desluşi încă ceva: un soi de mârâit profund,
tunător. Veni străbătând rapid cimitirul,
ţinând-o drept către vasul cu sânge din fundul
puţului.
Spre deosebire de un duh obişnuit, un
spintecător este un pic mai periculos decât un
spirit, mai ales atunci când se hrăneşte. Chiar şi
atunci, cei mai mulţi oameni, deşi nu-l pot vedea,
îl pot simţi perfect, dacă le atinge cumva trupul.
Nici măcar eu nu vedeam mare lucru – doar ceva
fără formă şi de-o culoare bătând în trandafiriu.
Apoi am simţit o pală de aer aproape de obrazul
meu, iar spintecătorul a intrat în puţ.
Am spus „Acum!” către ţapinarul care, la rândul
lui, i-a făcut un semn din cap tovarăşului său,
care a strâns mai tare de capătul lanţului. Chiar
înainte de a trage de el, din puţ s-a auzit un
zgomot. De data aceasta era destul de puternic
cât să-l auzim toţi trei. Am aruncat iute o privire
către însoţitorii mei şi le-am văzut ochii holbaţi şi
gurile pungite de spaima a ceea ce se afla la
picioarele noastre.
Zgomotul pe care-l auzeam era al duhului care
se hrănea din vas. Era ca leorpăitul unei limbi
monstruoase, împletit cu pufnelile şi fornăielile
lacome ale unui animal carnivor uriaş. Aveam la
dispoziţie ceva mai puţin de un minut până ce
avea să termine tot din vas. Apoi avea să ne
adulmece nouă sângele. De acum era aţâţat şi
toţi eram buni de mâncat.
Ajutorul ţapinarului începu să slăbească lanţul,
iar lespedea coborî drept. Eu o dirijam dintr-o
parte, ţapinarul din cealaltă. Dacă ei săpaseră
puţul cu precizie, iar lespedea avea întocmai
dimensiunile notate pe schiţă, nu trebuia să fie
nicio problemă. Asta îmi spuneam eu în gând –
dar nu mă puteam opri să nu mă gândesc şi la
ultimul ucenic al Vraciului, bietul Billy Bradley,
care murise încercând să închidă un duh rău din
categoria aceasta. Lespedea se înţepenise,
prinzându-i degetele sub muchia ei. Mai înainte
să-l poată elibera ceilalţi, duhul îi muşcase
degetele şi-i supsese sângele. Murise în scurt
timp, din pricina şocului prea marii pierderi de
sânge. Nu mi-l puteam scoate din minte, oricât
mă străduiam.
Cel mai important lucru era să potrivim
lespedea deasupra gurii puţului din prima – şi,
bineînţeles, eu să-mi feresc degetele.
Ţapinarul era stăpân pe situaţie, suplinind rolul
meşterului pietrar. La semnalul lui, lanţul se
opri, când lespedea mai avea doar un sfert de inci
până să atingă pământul. Atunci se uită la mine,
fără pic de emoţie pe faţă, şi îşi ridică o
sprânceană. M-am aplecat şi am împins uşor
lespedea, astfel încât marginea dinspre mine să
fie în poziţie perfectă. Am mai verificat o dată, ca
să fiu sigur, apoi am dat din cap către ţapinar,
care i-a făcut semn tovarăşului său.
Scripetele s-a mai învârtit de vreo două ori şi
piatra s-a lăsat în jos, intrând din prima exact în
lăcaş, pecetluindu-l pe duh în puţ. Un răcnet de
mânie s-a ridicat dinspre spintecător, pe care
l-am auzit toţi trei. Dar nu mai conta, fiindcă de
acum era închis şi nu mai aveam de ce ne teme
din partea lui.
— Bună treabă! A strigat ajutorul de ţapinar,
sărind de pe platformă, cu un rânjet lăbărţat de
la o ureche la alta, pe toată faţa. S-a potrivit la
fix!
— Da, zise ţapinarul, glumind sec, poate că era
făcută pentru asta!
Am simţit o imensă uşurare, fericit că se
terminase totul. Atunci, în bubuitul tunetului şi
în licărul fulgerului ţâşnind drept deasupra
capetelor noastre şi luminând lespedea, am
observat, pentru prima oară, ceea ce meşterul
pietrar gravase pe ea şi m-am simţit deodată
foarte mândru.

Marea literă grecească beta, tăiată cu o linie în

diagonală, era semnul care arăta că un duh rău
zăcea închis sub lespede. Dedesubtul ei şi mai la
dreapta, cifra romană unu însemna că era un
duh de primul nivel de periculozitate. Existau
zece nivele în total, iar duhurile între nivelul unu
şi patru te puteau ucide. Apoi, sub aceste două
caractere, era scris numele meu, Ward, ca o
recunoaştere a meritului pe care-l avusesem în
ceea ce se făcuse.
Tocmai întemniţasem primul meu duh rău. Şi
acesta era un spintecător, nici mai mult nici mai
puţin!
CAPITOLUL 02
TRECUTUL VRACIULUI
Două zile mai târziu, întors la Chipenden,
Vraciul m-a pus să-i povestesc, de-a fir a păr, tot
ce se întâmplase. Când am terminat, m-a pus să
o iau de la început. Sfârşind de repetat, s-a
scărpinat în barbă şi a scos un oftat lung şi
zgomotos.
— Ce a spus doctorul despre smintitul ăla de
frate-meu? Întrebă Vraciul. Crede că-şi va
reveni?
— A spus că părea să fi trecut de ce a fost mai
rău, dar că era prea devreme să se pronunţe.
Vraciul dădu din cap gânditor.
— Ei, băiete, te-ai descurcat bine, zise el. Nu
găsesc nici un singur lucru despre care să-ţi
spun că l-ai fi putut face mai bine. Aşadar, te poţi
odihni, ai program de voie până la sfârşitul zilei.
Dar vezi să nu ţi-o iei în cap. Mâine ai treabă, ca
de obicei. După toate emoţiile astea, trebuie să
reintri în rutina strictă.
Ziua următoare m-a muncit de două ori mai
mult ca de obicei. Lecţiile au început îndată după
răsărit şi au inclus ceea ce numea el „practică”.
Cu toate că, între timp, legasem de-adevăratelea
un duh, practica a însemnat săparea de puţuri.
 — Chiar trebuie să mai sap încă un puţ de
duhuri? Am întrebat eu, plictisit.
Vraciul mi-a aruncat o privire ucigătoare, iar eu
mi-am plecat ochii, simţindu-mă foarte prost.
— Crezi că nu mai e de nasul tău aşa ceva,
băiete? Întrebă el. Ei bine, greşeşti, nu te culca
pe-o ureche! Încă mai ai o grămadă de învăţat.
Poate c-ai legat primul tău duh, dar ai avut
oameni foarte pricepuţi care să te ajute. Într-o
bună zi, s-ar putea să fii nevoit să sapi puţul tu
însuţi şi încă s-o faci repede, ca să salvezi o viaţă.
După săpatul puţului şi căptuşitul lui cu sare şi
fier, a trebuit să exersez aducerea şi coborârea
vasului-momeală în puţ, fără să vărs nicio
picătură de sânge.
Bineînţeles, pentru că era doar o parte a
antrenamentului meu, foloseam apă şi nu sânge,
dar Vraciul o lua foarte în serios şi de obicei se
supăra dacă nu izbuteam din prima. Dar, de
data aceasta, n-a avut prilejul. Reuşisem la
Horshaw şi am rămas la fel de bun şi la exerciţii,
izbutind de zece ori la rând. Cu toate acestea,
Vraciul nu mi-a spus niciun cuvânt de laudă
şi-am început să mă simt puţin nedreptăţit.
După aceea, a urmat un exerciţiu care îmi
plăcea cu adevărat – folosirea lanţului de argint
al Vraciului. Aveam un stâlp de şase picioare
înălţime, aşezat în grădina dinspre soare-apune,
şi ceea ce trebuia să fac consta în a înfăşură, din
aruncare, lanţul în jurul lui. Vraciul mă punea
să stau la diferite distanţe de stâlp şi să exersez
mai bine de un ceas, fără să uit că, la un moment
dat, s-ar putea să am de înfruntat o vrăjitoare
adevărată, când, dacă aş rata, n-aş mai avea
parte de o a doua şansă. Era o metodă specială
de a folosi lanţul. Îl încolăceai pe braţul stâng şi-l
aruncai cu o zvâcnire din încheietura pumnului,
astfel încât se rotea invers acelor ceasornicului,
căzând într-o spirală la stânga, pentru a se
înfăşură pe stâlp şi a se strânge în jurul lui. De la
o distanţă de opt picioare, puteam acum să
arunc lanţul peste stâlp de nouă ori din zece
încercări, dar, ca de obicei, Vraciul era zgârcit cu
laudele.
— Nu-i rău, presupun, zise el. Dar nu ţi-o lua în
cap, băiete. O vrăjitoare în carne şi oase n-o să-ţi
facă serviciul să stea nemişcată până ţi-arunci tu
lanţul. Până la sfârşitul anului, aştept să
reuşeşti de zece ori din zece, fără excepţie!
La acestea, m-am simţit mai mult decât agasat.
Muncisem din greu şi făcusem mari progrese. În
plus de asta, tocmai legasem primul duh rău şi-o
făcusem fără niciun fel de ajutor din partea
Vraciului. M-am trezit întrebându-mă dacă el
făcea mai bine pe vremea când era ucenic!
După-amiaza, Vraciul îmi dădea voie în
biblioteca lui, ca să lucrez de unul singur, să
citesc şi să iau notiţe, dar mă lăsa să citesc
numai anumite cărţi. Era foarte riguros în
această privinţă. Eu nu-mi încheiasem încă
primul an de ucenicie, aşadar duhurile rele erau
principalul meu subiect de studiu. Dar, uneori,
când era dus cu treabă, nu mă puteam opri de a
nu arunca o privire şi prin câteva dintre celelalte
cărţi ale sale.
Astfel, după ce mi-am citit seria dată ca temă
despre duhuri, m-am îndreptat către cele trei
rafturi lungi de lângă fereastră şi am ales unul
dintre marile caiete cu însemnări legate în piele
din vârful raftului de sus. Acolo erau jurnalele,
unele dintre ele scrise de nişte vraci cu sute de
ani în urmă. Fiecare caiet cuprindea o perioadă
de vreo cinci ani.
De data aceasta, ştiam precis ce anume căutam.
Am ales unul dintre cele dintâi jurnale ale
Vraciului, curios să văd cum se descurcase el în
tinereţe şi dacă fusese în stare să facă lucrurile
mai bine decât mine. Bineînţeles, el fusese preot
mai înainte de a se pregăti să devină un vraci,
aşadar când începuse era destul de bătrân
pentru un ucenic.
În orice caz, am ales câteva pagini la întâmplare
şi-am început să citesc. I-am recunoscut scrisul
de mână, fireşte, dar dacă un străin ar fi citit un
fragment, pentru prima oară, n-ar fi ghicit că
Vraciul fusese cel care îl scrisese. Când vorbea,
graiul îi era tipic cel din Comitat, direct la obiect
şi fără niciun fir din ceea ce tatăl meu numea
„ifose şi sclifoseli”. Când scria, era diferit. Ai fi zis
că toate cărţile pe care le citise îi alteraseră
vorbirea, în vreme ce eu, cel mai adesea, scriu
cum vorbesc: dacă tata mi-ar citi vreodată
notiţele, ar fi mândru de mine şi ar şti că am
rămas tot fiul lui.
La început, ceea ce am citit nu părea deosebit de
cele mai recente însemnări ale Vraciului, în afară
de faptul că făcea mai multe greşeli. Ca de obicei,
era foarte sincer şi de fiecare dată explica
întocmai cum şi unde greşise. După cum îmi
spunea el mereu, era important să aşterni totul
pe hârtie şi să înveţi din experienţele trecutului.
Descria de pildă cum, într-o săptămână,
petrecuse ceasuri întregi făcând exerciţii cu
vasul-momeală, iar magistrul său se supărase
rău pe el, pentru că nu izbutise o medie mai
bună decât opt din zece încercări! Asta m-a făcut
să mă simt mult mai bine. Apoi am dat de un
fragment care mi-a ridicat şi mai tare moralul.
Vraciul nu îşi legase primul său duh până ce nu
făcuse optsprezece luni de ucenicie. Ba, mai
mult, acela fusese un duh păros şi nu un
spintecător periculos!
Nici că s-ar fi putut să găsesc vreo altă pagină
care să mă binedispună mai mult: în mod vădit,
Vraciul fusese un ucenic ascultător şi muncitor.
Multe dintre însemnările peste care am dat se
refereau la rutină, aşadar am trecut repede peste
paginile acelea, până ce am dat de momentul în
care magistrul meu devenise Vraci, lucrând pe
cont propriu. Văzusem tot ce avusesem nevoie să
văd şi eram pe punctul de a închide caietul, când
ceva mi-a atras privirea. Am dat paginile înapoi,
până la începutul povestirii, ca să fiu sigur, şi
iată ce am citit. Nu o reproduc exact, cuvânt cu
cuvânt, dar am o memorie destul de bună şi
relatarea mea este destul de fidelă. În plus, după
ce-am citit ceea ce scrisese el, cu siguranţă că nu
aveam cum să mai uit.

Pe la sfârşitul toamnei, am călătorit până

departe, în nordul Comitatului, chemat să
înfrunt o creatură supranaturală, care semăna
groaza în district de mult prea multă vreme.
Multe familii din partea locului suferiseră de pe
urma nemiloaselor sale mâini pi multe morţi și
schilodiri avuseseră loc.
Am intrat în pădure pe înserat. Toate frunzele
căzuseră şi putreziseră ori se uscaseră pe
pământ, iar turnul era ca un deget negru de
demon arătând spre cer.
O fată fusese văzută făcând semne disperate de
la singura fereastră a acestui turn, cerând
înnebunită ajutor. Creatura o răpise de la ai săi
şi acum o ţinea prizonieră, la bunul său plac,
între zidurile acelea jilave de piatră.
Mai întâi, am aprins un foc şi am stat
uitându-mă fix în flăcările sale, ca să-mi adun
curajul. Scoţându-mi gresia din sac, mi-am
ascuţit lama până ce n-am mai putut s-o ating
cu degetele fără să-mi dea sângele. În cele din
urmă, la miezul nopţii, m-am dus la turn şi am
bătut provocator în uşă cu toiagul.
Creatura a apărut învârtind pe deasupra
capului o ghioagă uriaşă şi mugind mânioasă.
Era un demon îmbrăcat în piei de animale,
duhnind a sânge şi a seu, şi m-a atacat cu o furie
dezlănţuită.
La început, m-am dat înapoi, aşteptând clipa
potrivită, dar când s-a năpustit din nou asupra
mea, mi-am scos lama din lăcaşul secret al
toiagului meu şi, cu toată puterea, i-am înfipt-o
în frunte. A căzut ca fulgerat, mort, la picioarele
mele, dar n-am simţit nicio strângere de inimă
pentru faptul că îi luasem viaţa, căci el ar fi ucis
iar fi iar, fără să se sature vreodată.
Atunci m-a strigat şi fata, glasul ei de sirenă
ademenindu-mă să urc scările de piatră. Acolo,
în camera cea mai de sus a turnului, am găsit-o
pe un pat de paie, legată strâns cu un lanţ lung
de argint.
Cu pielea ca laptele şi plete lungi de aur, era fără
îndoială cea mai frumoasă femeie pe care o
văzuseră ochii mei vreodată. Se numea Meg şi
m-a rugat fierbinte s-o scot din lanţul acela, iar
vocea ei era atât de convingătoare încât mi-a luat
minţile şi s-a învârtit pământul cu mine.
De îndată ce am scăpat-o de lanţul încolăcit în
jurul ei, şi-a lipit pătimaşă buzele de buzele mele.
Şi atât de dulci erau sărutările ei, că n-am mai
ştiut de mine în braţele ei.
 M-am trezit cu soarele revărsându-se pe
fereastră şi abia atunci am văzut-o desluşit
pentru prima oară. Era una dintre vrăjitoarele
lamia şi avea pe ea semnul şarpelui. Cu toată
faţa ei frumoasă, şira spinării îi era acoperită cu
solzi mari, verzi şi galbeni.
Clocotind de mânie pentru că fusesem înşelat,
am legat-o din nou cu lanţul de argint şi am
târât-o tot drumul până la Chipenden, ca s-o
închid definitiv într-un puţ.
Când am dezlegat-o, s-a zbătut cu atâta putere,
încât de-abia, de-abia am izbutit s-o ţin şi-am
fost silit s-o trag de lungile sale plete printre
copaci, în vreme ce ea răcnea şi ţipa să scoale şi
morţii din groapă. Ploua cu găleata, iar ea
aluneca pe iarba udă, dar am continuat s-o
târăsc pe pământ, deşi mărăcinii îi zgâriau
braţele şi picioarele ei goale. A fost o cruzime, dar
a trebuit s-o fac.
Dar când am încercat s-o împing peste marginea
puţului, mi-a îmbrăţişat strâns genunchi şi a
început să plângă sfâşietor.
Am stat astfel în cumpănă, pe marginea puţului,
o bună bucată de vreme, chinuit de nehotărâre,
gata să mă prăbuşesc eu însumi în puţ, până
când, în cele din urmă, am luat o decizie pe care
se prea poate s-o regret cândva.
Am ajutat-o să se ridice în picioare, am luat-o în
braţe şi am plâns amândoi. Cum aş fi putut s-o
închid în puţ, când mi-am dat seama c-o iubeam
mai presus de sufletul meu?
I-am cerut iertare, după care, ţinându-ne de
mână, ne-am îndepărtat împreună de puţ.
În urma acestei întâlniri am câştigat un lanţ de
argint, o unealtă scumpă, care, altfel, m-ar fi
costat multe luni de trudă ca s-o dobândesc. La
ceea ce am pierdut sau aş mai putea pierde încă,
nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Frumuseţea este o primejdie cumplită; îl leagă
pe un bărbat mai strâns decât un lanţ de argint
pe o vrăjitoare.

Nu-mi venea să cred ce citisem! Vraciul îmi

spusese, nu o dată, să mă păzesc de femeile
frumoase, dar iată că el îşi încălcase propria
regulă! Meg era o vrăjitoare şi, cu toate acestea,
n-o închisese într-un puţ!
Am răsfoit în grabă restul caietului,
aşteptându-mă să mai găsesc vreun cuvânt
despre ea, dar nu mai era nimic – absolut nimic!
De parcă încetase să mai existe.
Ştiam destul de multe despre vrăjitoare, dar nu
auzisem niciodată până atunci despre o
vrăjitoare lamia, aşa că am pus caietul la loc şi
am căutat în raftul de dedesubt, unde cărţile
erau aranjate în ordine alfabetică. Am deschis-o
pe cea intitulată Vrăjitoare, dar n-am dat peste
nicio notiţă despre vreuna numită Meg. De ce
Vraciul nu scrisese despre ea? Ce se întâmplase
cu ea?
 Mai era încă în viaţă? Se mai afla pe undeva, în
libertate, prin Comitat?
Ardeam de curiozitate şi mi-a venit încă o idee.
Am tras afară un registru mare, de pe raftul cel
mai de jos. Acesta era intitulat Bestiarul şi avea,
în ordine alfabetică, lista tuturor soiurilor de
făpturi, inclusiv vrăjitoare, în cele din urmă, am
găsit titlul pe care îl căutam: Vrăjitoarele lamia.
Se părea că vrăjitoarele lamia nu erau originare
din Comitat, ci veniseră de pe nişte meleaguri de
peste mare. Se fereau de lumina soarelui, dar,
noaptea, prindeau bărbaţii în cursă şi le beau
sângele. Îşi puteau schimba înfăţişarea şi se
împărţeau în două categorii distincte: sălbaticele
şi domesticele.
Sălbaticele erau vrăjitoarele lamia în starea lor
naturală, periculoase şi imprevizibile, cu foarte
puţine asemănări cu înfăţişarea omenească.
Toate aveau solzi în loc de piele şi gheare în loc de
unghii. Unele umblau pe pământ în patru labe,
în vreme ce altele aveau aripi şi pene în partea
superioară a trupului şi puteau zbura pe
distanţe scurte.
Dar o lamia sălbatică putea deveni o lamia
domestică, însoţindu-se cu oamenii şi
împărtăşindu-le traiul.
Încetul cu încetul, lua forma unei femei şi avea
înfăţişare omenească, mai puţin fâşia îngustă de
solzi verzi şi galbeni care rămânea vizibilă de-a
lungul şirei spinării. Era cunoscut faptul că
unele lamia domestice ajunseseră chiar să
adopte aceleaşi credinţe ca oamenii. Adesea
încetau să fie vrăjitoare rele şi deveneau benigne,
acţionând pentru binele celorlalţi.
Oare Meg devenise, în cele din urmă, benignă?
Avusese oare dreptate Vraciul să n-o închidă în
puţ?
Deodată, mi-am dat seama cât de târziu se
făcuse şi am ieşit în fugă din bibliotecă, la lecţiile
mele, cu creierul vuind. La câteva minute după
aceea, magistrul meu şi cu mine ne aflam la
marginea grădinii de la apus; pe sub copacii care
îngăduiau o vedere clară asupra dealurilor,
soarele de toamnă se scobora la orizont. M-am
aşezat, ca de obicei, pe bancă, gata să iau notiţe,
în vreme ce Vraciul dicta, plimbându-se cu paşi
mari încoace şi-ncolo. Dar nu mă puteam
concentra.
Am început cu lecţia de latină. Aveam un
carneţel special pentru regulile de gramatică şi
pentru cuvintele noi pe care mă învăţa Vraciul.
Erau o mulţime de liste, iar caietul era aproape
plin.
Voiam să-l provoc pe Vraci să vorbească despre
ceea ce tocmai citisem, dar cum aş fi putut? Eu
însumi încălcasem regula de a nu-mi vârî nasul
decât în cărţile pe care mi le indica el. N-ar fi
trebuit să-i citesc jurnalele acum şi îmi părea rău
că o făcusem. Dacă i-aş fi spus ceva despre asta,
ştiam că s-ar fi supărat.
 Din pricina celor pe care le citisem în bibliotecă,
am descoperit că mi-e din ce în ce mai greu să fiu
atent la ceea ce-mi spunea. În plus, mi-era şi
foame şi nu mai aveam răbdare până la ora
mesei. De obicei, serile erau ale mele şi eram
liber să fac orice aş fi poftit, dar în ziua aceea mă
punea din greu la muncă. Totuşi, mai era mai
puţin de o oră până la apusul soarelui, iar partea
cea mai neplăcută a lecţiilor se dusese.
Atunci am auzit un sunet care m-a făcut să
bodogănesc în sinea mea.
Era dangătul unui clopot. Nu al unuia de
biserică. Nu, era un dangăt mai ascuţit, mai
subţire, al unui clopot mult mai mic – cel folosit
de vizitatorii noştri. Nimănui nu îi era îngăduit să
urce până la casa Vraciului, aşadar, când
oamenii voiau să-l anunţe pe magistrul meu că
aveau nevoie de ajutorul său, veneau doar până
la răscruce şi trăgeau clopotul de acolo.
— Du-te şi vezi ce e, băiete, zise Vraciul, făcând
un semn cu capul în direcţia clopotului.
În mod obişnuit, ne-am fi dus amândoi, dar el
era încă foarte slăbit după boală.
Nu m-am grăbit. Odată ce-am ieşit din raza
casei şi a grădinilor, am încetinit pasul, ca la o
plimbare de voie. Era prea în prag de asfinţit ca
să mai intervenim cumva în seara aceea, mai
ales că Vraciul nu era refăcut pe de-a-ntregul,
aşadar oricum până în dimineaţa următoare
n-avea să se mişte un pai. La întoarcere, aveam
să-i povestesc Vraciului care era necazul şi să-i
dau amănunte la masa de seară. Cu cât mă
întorceam mai târziu, cu atât mi-ar fi rămas mai
puţin de scris. Făcusem destule pentru o singură
zi şi mă durea încheietura mâinii de atâta scris.
Străjuită de sălcii, cărora pe la noi prin Comitat
li se zice „copăcei de nuieluşe”, răscrucea era un
loc sumbru chiar şi ziua în amiaza mare şi
întotdeauna îmi dădea fiori. Şi-asta mai ales din
pricină că nu ştiai niciodată cine te-ar fi putut
aştepta acolo; pe de altă parte, cei care te
aşteptau aproape întotdeauna îţi aduceau veşti
rele, căci de aceea şi veneau. Aveau nevoie de
ajutorul Vraciului.
De data aceasta, cel care aştepta era un băiat.
Purta ghete grosolane, de miner, şi-avea unghiile
foarte murdare. Arătând şi mai tulburat decât
mine, şi-a turuit povestea atât de repede, încât
n-am putut să-l urmăresc şi-a trebuit să-l rog s-o
repete. Când el a plecat, am pornit şi eu înapoi
către casă.
Nu mai mergeam agale, alergam.
Vraciul stătea pe bancă, ţinându-şi capul
plecat. Când m-am apropiat, şi-a ridicat privirile,
iar chipul lui părea întristat. Am ghicit că ştia
deja ce urma să-i spun, dar i-am spus-o totuşi.
— O veste rea din Horshaw, am zis eu,
încercând să-mi regăsesc suflul. Îmi pare rău,
dar este despre fratele dumitale. Doctorul n-a
putut să-l salveze. A murit ieri-dimineaţă, cu
puţin înainte de venirea zorilor, înmormântarea
este vineri dimineaţă.
Vraciul a suspinat o dată prelung şi adânc, dar
n-a scos niciun cuvânt, vreo câteva minute. Eu
nu ştiam ce să zic, aşa că am păstrat tăcerea.
Mi-era greu să deduc ce simţea. Cum nu-şi
vorbiseră de mai bine de patruzeci de ani, nu se
putea spune că fuseseră foarte apropiaţi, dar
preotul fusese totuşi fratele lui şi, foarte
probabil, Vraciul avea şi nişte amintiri plăcute
despre el – poate din vremea de dinainte de a se
certa sau de când erau amândoi copii.
În cele din urmă, Vraciul mai oftă o dată şi rupse
tăcerea:
— Vino, băiete, zise el. Putem să ne aşezăm la
masă şi mai devreme.

Am mâncat în tăcere. Vraciul abia de-a ciugulit

puţin, şi m-am întrebat dacă era din pricina
veştii despre moartea fratelui său ori pentru că
încă nu-şi regăsise pofta de mâncare după boală.
De obicei spunea câteva cuvinte, chiar dacă
numai pentru a mă întreba cum îmi plăcuse
mâncarea. Era aproape un ritual, pentru că
trebuia să-l lăudăm mereu pe duhul domesticit
al Vraciului, care ne pregătea toate mesele şi
care, altminteri, devenea ursuz. Lauda de la
masa de seară era foarte importantă, altfel ouăle
cu slănină ar fi fost scrum a doua zi dimineaţă.
— Iată cu-adevărat o tocăniţă gustoasă, am zis
eu, la sfârşit. Nici nu mai ştiu de când n-am mai
mâncat una la fel de bună.
Duhul era cel mai adesea invizibil, dar uneori se
mai arăta sub forma unui motan portocaliu
uriaş; dacă era cu adevărat mulţumit, se freca de
picioarele mele, pe sub masa din bucătărie. De
data aceasta, nu se auzi nici măcar torcând
încetişor. Ori n-o spusesem eu convingător, ori
păstra tăcerea din pricina veştii rele.
Vraciul îşi împinse deodată farfuria deoparte şi
se scărpină în barbă cu mâna stângă.
— Plecăm la Priestown, anunţă scurt. Pornim
chiar mâine, de cum se luminează.
Priestown? Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
Vraciul ocolea oraşul acela de parcă ar fi fost
ciumat şi îmi spusese, cândva, că n-ar pune
niciodată piciorul acolo. Nu-mi explicase
motivele, nici eu nu-l întrebasem, pentru că
întotdeauna îţi dădeai seama când nu voia să-ţi
explice ceva. Dar când ajunseserăm, într-un
rând, la o aruncătură de băţ de coastă şi trebuia
să trecem râul Ribble, ura Vraciului pentru
oraşul acela fusese chiar o pacoste. În loc s-o
luăm pe podul din Priestown, fuseserăm nevoiţi
să mergem mile întregi în direcţia opusă coastei,
până la următorul pod, ca astfel să ne ţinem cât
mai departe de el.
— De ce? Întrebai eu, şi vocea abia mi-era mai
mult de-o şoaptă, neştiind dacă vorbele mele
aveau să-l scoată din fire. Eu credeam că ar
trebui să mergem la Horshaw, pentru
înmormântare.
— Chiar la înmormântare mergem, băiete, zise
Vraciul, cu glasul foarte liniştit şi răbdător.
Neghiobul meu de frate doar a lucrat în Horshaw,
dar era un preot, iar când moare un preot în
Comitat, corpul îi este dus la Priestown şi i se
face o slujbă de înmormântare în marea
catedrală, mai înainte de a fi îngropat în cimitirul
de acolo. Aşadar, ne vom duce să ne luăm
rămas-bun cum se cuvine. Dar nu este singurul
motiv. Am lăsat o treabă neterminată în oraşul
ăla nenorocit. Ia-ţi carnetul de notiţe, băiete.
Alege o pagină nouă şi scrie, ca titlu…
Nu-mi terminasem tocana, dar am făcut ce mi-a
cerut fără întârziere. Când spusese „o treabă
neterminată”, am ştiut că se referea la o treabă
de vraci, aşa că mi-am scos din buzunar
călimara cu cerneală şi-am aşezat-o pe masă,
lângă farfurie.
Deodată m-a fulgerat un gând.
— E vorba de spintecătorul pe care l-am legat
eu? Crezi că a scăpat? Dar pe cuvânt că n-a fost
timp de săpat nouă picioare. Crezi că s-a mutat
în Priestown?
— Nu, băiete, tu ai făcut foarte bine. E ceva mult
mai rău decât ce-a fost acolo. Oraşul ăla e
blestemat! Blestemat cu o creatură pe care am
înfruntat-o ultima oară acum mai bine de
douăzeci de ani. Atunci m-a biruit şi m-a ţintuit
la pat pentru aproape şase luni de zile. De fapt,
aproape că m-a omorât. De atunci, n-am mai
trecut niciodată pe acolo, dar, de vreme ce acum
tot trebuie să vizităm acel loc, aş putea foarte
bine să încerc să închei socotelile. Nu, nu este un
simplu spintecător creatura care otrăveşte
oraşul acela blestemat. Este un demon străvechi,
numit „Urgia”, şi este singurul de felul lui. Îi tot
cresc puterile, aşa că trebuie făcut ceva şi eu nu
mai pot amâna.
Am scris Urgia în capul paginii noi, dar atunci,
spre marea mea dezamăgire, Vraciul a clătinat
deodată din cap şi a căscat zgomotos.
— Gândeşte-te la subiectul ăsta, băiete, căci o
să-l las pe mâine. Mai bine termini de mâncat. O
să pornim la drum devreme, în zori de zi, aşa că
ai face mai bine să te duci la culcare.
CAPITOLUL 03
URGIA
Am pornit îndată după răsăritul soarelui, eu
cărând sacul greu al Vraciului, ca de obicei. Dar
după vreun ceas mi-am dat seama că drumul
nostru avea să dureze pe puţin două zile. De
regulă, Vraciul mergea îngrozitor de repede,
Silindu-mă să fac eforturi ca să mă ţin de el, dar
acum era încă slăbit, îşi pierdea una-două
răsuflarea şi se tot oprea să se odihnească.
Era o zi frumoasă, însorită, cu doar o boare de
aer rece de toamnă. Cerul era senin, iar
păsărelele cântau, însă eu nu luam seama la
nimic. Nu-mi stătea mintea decât la Urgie.
Ceea ce mă îngrijora era faptul că Vraciul fusese
deja aproape ucis odată, când încercase să
supună demonul. Acum era mai bătrân şi, dacă
nu avea să-şi recapete forţele curând, cum putea
nădăjdui c-o să-l înfrângă de data aceasta?
Aşadar, pe la amiază, când ne-am oprit pentru
un popas mai lung, m-am hotărât să-i cer să-mi
spună totul despre acest spirit înfricoşător. Nu
l-am întrebat imediat, pentru că, spre
surprinderea mea, pe când şedeam amândoi pe
un trunchi de copac doborât, a scos o bucată de
pâine şi o halcă mare de şuncă din sacul lui,
tăind pentru fiecare câte o porţie zdravănă din
amândouă. De obicei, când porneam la drum să
rezolvăm o problemă, ne amăgeam foamea cu o
fărâmiţă de brânză, fiindcă regula era că trebuia
să posteşti înainte de a înfrunta Întunericul.
Totuşi, mi-era foame, aşa că n-aveam de ce mă
plânge. Mi-am spus că probabil era timp destul
să postim după ce se va încheia înmormântarea
şi că, deocamdată, Vraciul avea nevoie de hrană,
pentru a-şi reface forţele.
În cele din urmă, când am terminat de mâncat,
am tras adânc aer în piept, mi-am scos
carneţelul şi l-am întrebat, în sfârşit, despre
Urgie. Spre mirarea mea, mi-a cerut să las
carneţelul deoparte.
— Poţi să scrii şi mai târziu, când ne vom
întoarce, zise el. De altfel, şi eu mai am o
grămadă de învăţat despre Urgie, aşa că n-are
niciun rost să scrii ceva pe care s-ar putea să-l
modifici, mai târziu.
Cred că am rămas pur şi simplu cu gura
căscată. Vreau să spun, întotdeauna crezusem
că Vraciul ştie cam tot ce e de ştiut despre
Întuneric.
— Nu te mira aşa, băiete, zise el. După cum ştii,
continui să scriu şi eu într-un carnet de notiţe,
cum vei face şi tu, dacă vei ajunge la vârsta mea.
Niciodată nu încetăm să învăţăm în meseria asta
a noastră, iar primul pas către cunoaştere este
să ne recunoaştem propria neştiinţă. După cum
ţi-am mai spus, Urgia este un demon străvechi,
foarte primejdios, care până acum m-a biruit,
mărturisesc cu ruşine. Dar să sperăm că de data
aceasta nu va izbuti. Prima noastră problemă o
să fie să dăm de el, continuă Vraciul. Trăieşte în
catacombele de sub catedrala din Priestown –
mile întregi de tunele.
— La ce folosesc catacombele? Am întrebat eu,
curios să aflu de ce săpase cineva atâtea tunele.
— Sunt pline de cripte, băiete, camere mortuare
subpământene, în care sunt puse rămăşiţele
celor din vechime. Tunelele astea au existat cu
mult înainte de a fi construită catedrala. Dealul
era deja gol pe dinăuntru când au venit aici cei
dintâi preoţi, cu bărcile, dinspre apus.
— Păi şi catacombele cine le-a construit?
— Unii îi numesc pe constructorii acestora
„Poporul Mic”, din pricina înălţimii oamenilor
acelora, dar adevăratul lor nume era segantii. Nu
se ştie prea mare lucru despre ei decât că Urgia a
fost, cândva, zeul lor.
— Este o divinitate?
— Da, întotdeauna a fost o forţă redutabilă, iar
Poporul Mic de odinioară i-a recunoscut puterea
şi i s-a închinat. Socotesc că Urgiei i-ar plăcea să
fie din nou o divinitate. Vezi tu, s-a obişnuit să
hălăduie liber prin Comitat. De-a lungul
veacurilor, s-a schimbat, a devenit malefic şi a
chinuit Poporul Mic zi şi noapte, aţâţându-l pe
frate împotriva fratelui, nimicind ogoarele,
arzând casele, sfârtecându-i pe nevinovaţi. Îi
plăcea să vadă oamenii trăind în frică şi în
sărăcie, împilându-i până când să li se pară că
viaţa nici nu mai merită trăită. Acelea au fost
vremuri negre, cumplite pentru segantii.
Dar a făcut prăpăd nu doar în poporul de rând.
Segantii aveau un rege vrednic, pe nume Heys.
Acesta şi-a înfrânt toţi duşmanii în bătălii şi a
încercat să-şi facă poporul puternic şi prosper.
Dar exista un duşman pe care nu-l putea
înfrânge: Urgia. Fără veste, demonul i-a cerut
regelui Heys un tribut anual. Bietului om i s-a
poruncit să-şi sacrifice toţi cei şapte fii, începând
cu cel mai în vârstă. Câte un fiu în fiecare an,
până ce niciunul nu avea să mai fie în viaţă. Era
mai mult decât putea îndura un tată. Dar,
cumva, Naze, ultimul său fiu, a izbutit să-l
închidă pe demon în catacombe. Nu ştiu cum a
făcut-o – poate că dacă aş şti mi-ar fi mai uşor să
înving creatura aceasta. Ştiu numai că ieşirea în
lume i-a fost oprită cu o poartă de argint ferecată
– ca multe alte creaturi de-ale Întunericului,
n-are nicio putere în faţa argintului.
— Adică, după atâta timp, este încă prizonier
acolo?
— Da, băiete. Este închis acolo, jos, până când
cineva o să descuie poarta aceea şi o să-l
elibereze. Este un lucru cunoscut şi toţi preoţii îl
ştiu bine. Şi-l transmit din generaţie în generaţie.
— Şi nu mai există nicio altă cale pentru demon
de a ieşi afară? Cum de poate Poarta de Argint
să-l ţină închis?
— Nu ştiu, băiete. Tot ce ştiu este că Urgia e un
demon întemniţat în catacombe şi că poate scăpa
doar prin poarta aceea.
Mi-a stat pe limbă să-l întreb de ce nu îl lăsam
acolo, din moment ce era închis şi nu avea cum
să scape, dar mi-a răspuns mai înainte de a-mi
rosti întrebarea cu voce tare. Vraciul mă
cunoştea de-acum destul de bine şi ghicea fără
greş ce era în mintea mea.
— Mă tem, băiete, că nu putem lăsa pur şi
simplu lucrurile aşa cum sunt. Vezi tu, şi-a
recăpătat puterile. N-a fost dintotdeauna un
spirit şi atât. Asta i s-a întâmplat doar după ce a
fost închis. Mai înainte, când a fost în culmea
puterii sale, a avut şi un corp, de carne şi oase.
 — Cum arăta? Am întrebat eu curios.
— O să afli mâine. Înainte de a intra în catedrală
la slujba de înmormântare, uită-te în sus, la
piatra sculptată chiar deasupra uşilor
principale. Este o bună reprezentare a
monstrului, aceeaşi înfăţişare sub care foarte
probabil ai să-l vezi.
— Vrei să spui că dumneata l-ai văzut?
— Nu, băiete. Acum douăzeci de ani, când am
încercat prima oară să-l nimicesc, Urgia era încă
spirit. Dar se zvoneşte că puterea i-a crescut atât
de mult, încât acum ia forma altor creaturi.
— Cum adică?
— Adică a început să-şi schimbe forma de spirit
şi nu va mai trece mult până când va fi destul de
puternic încât să-şi reia înfăţişarea lui
adevărată, originală. Atunci, va fi în stare să facă
ce vrea din oricine. Iar primejdia cea mare este că
ar putea sili pe cineva să descuie Poarta de
Argint. Acesta este cel mai îngrijorător lucru
dintre toate.
— Dar de unde îşi trage puterile? Am vrut eu să
aflu.
— În primul rând din sânge.
— Sânge?
— Da. Sângele de animale – şi de oameni. Setea
lui e de neostoit. Dar, din fericire, spre deosebire
de un spintecător, nu se poate hrăni cu sângele
de om decât dacă îi este dat de bunăvoie…
— De ce ar vrea cineva să-i dea sângele lui? Am
întrebat eu, uluit de această posibilitate.
— Pentru că Urgia intră în minţile oamenilor. Îi
ispiteşte cu bani, onoruri şi putere – numeşte-le
tu pe celelalte. Dacă nu poate obţine ce-şi
doreşte prin convingere, îşi chinuie victimele.
Uneori, le ademeneşte jos, în catacombe, şi le
ameninţă cu ceea ce numim noi „tescuirea”.
— Tescuirea? Am repetat eu.
— Da, băiete. Demonul se poate face atât de
greu, încât unele dintre victimele sale sunt găsite
turtite de tot, cu oasele fărâmate şi trupurile
strivite, una cu pământul – de trebuie să le râcâi
de pe jos ca să le poţi înmormânta. Asta
înseamnă că au fost „tescuite” şi nu e deloc o
privelişte plăcută. Urgia nu se poate hrăni cu
sângele nostru în pofida voinţei noastre, dar ţine
minte că suntem totuşi vulnerabili la tescuire.
— Tot nu înţeleg cum îi poate convinge pe
oameni să facă aşa ceva, când el este prizonier în
catacombe, am zis eu.
— Poate citi gândurile, poate trimite vise, poate
slăbi şi schimba voinţa fiinţelor de deasupra
catacombelor. Câteodată, poate chiar vedea prin
ochii lor. Influenţa lui se întinde în sus, până în
catedrală şi prezbiteriu, şi îi chinuie pe preoţi. În
felul acesta îşi înfăptuieşte blestemăţiile de ani
de zile.
— Prin mijlocirea preoţilor?

— Da, mai ales prin aceia care sunt mai slabi de

minte. Ori de câte ori reuşeşte să ajungă la ei, îi
foloseşte să-şi întindă răul. Fratele meu, Andrew,
este lăcătuş în Priestown şi nu o dată mi-a trimis
veşti despre ce se întâmplă. Urgia ia în stăpânire
mintea şi voinţa. Îi împinge pe oameni să facă ce
vrea el, înăbuşindu-le vocea raţiunii şi
înclinaţiile spre bunătate: ei devin lacomi şi
nemiloşi, asupresc şi împilează, îi jefuiesc pe cei
săraci şi bolnavi. În Priestown, zeciuiala se
strânge acum de două ori pe an.
Ştiam ce era zeciuiala. O zecime din ceea ce se
producea în ferma noastră într-un an trebuia
plătită, ca taxă, bisericii locului. Aşa era legea.
— Şi s-o plăteşti o dată este destul de greu,
continuă Vraciul, dar, de două ori, te-aduce în
sapă de lemn. Da, încă o dată demonul i-a
îngenuncheat pe oameni sub jugul fricii şi al
sărăciei, întocmai cum le-a făcut cândva şi
segantii-lor. Este una dintre cele mai pure şi mai
funeste manifestări ale Întunericului pe care
le-am întâlnit vreodată. Însă situaţia aceasta nu
mai poate dura. Trebuie să-i pun capăt, o dată
pentru totdeauna, mai înainte de a fi prea târziu.
— Şi cum o să facem asta? Am întrebat eu.
— Păi, nu sunt sigur că ştiu într-adevăr cum,
deocamdată. Urgia este un vrăjmaş periculos şi
ager la minte; este în stare să ne citească
gândurile şi să ştie exact ce vrem să facem, mai
înainte de a ne da seama noi înşine.
Dar, în afară de argint, mai are un punct slab,
care-i dă serios de furcă. Femeile îl fac foarte
nervos şi încearcă să le ocolească. Nu poate sta
în preajma lor. Ei, neputinţa aceasta i-o pot
înţelege foarte bine, dar cum să mă folosesc de ea
în favoarea noastră, trebuie să mă mai gândesc.
Vraciul mă prevenise adeseori să mă feresc de
fete şi, din anumite motive, mai ales de cele cu
pantofi ascuţiţi. Aşadar, eram obişnuit să-l aud
spunând lucruri din acestea. Dar acum, când
ştiam despre el şi Meg, m-am întrebat dacă ea nu
jucase vreun rol, de ajunsese să vorbească în
felul acela.
Ei bine, magistrul meu îmi dăduse, cu
siguranţă, destule subiecte la care să mă
gândesc. Nu conteneam să mă mir de toate acele
biserici din Priestown, şi de preoţi şi de enoriaşi,
toţi crezând în Dumnezeu. Oare se putea ca toţi
să păcătuiască? Dacă Dumnezeul lor era atât de
puternic, de ce nu făcea el ceva în privinţa
Urgiei? De ce îi îngăduia el să-i ispitească pe
preoţi şi să-şi întindă puterea malefică în oraş?
Tata era credincios, deşi nu se ducea niciodată la
biserică. Niciunul din familia noastră nu se
ducea, din pricină că treburile fermei nu se
opreau duminica şi întotdeauna aveam ba de
muls, ba de făcut alte corvezi. Însă asta m-a
făcut să mă întreb deodată în ce credea Vraciul
oare, mai ales amintindu-mi ce-mi spusese
mama – că fusese, odinioară, el însuşi preot.
— Dumneata crezi în Dumnezeu? L-am întrebat
eu.
— Obişnuiam să cred în Dumnezeu, răspunse
Vraciul, cu un chip foarte gânditor. Când eram
copil, nu m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu
nicio clipă, dar, după aceea, m-am schimbat.
Vezi tu, băiete, când ai ajuns la vârsta mea,
începi să-ţi pui întrebări. Aşadar, acuma nu mai
sunt sigur, dar sunt încă deschis. Însă pot să-ţi
spun un lucru, continuă el. De vreo două sau trei
ori în viaţa mea am fost la mare ananghie, încât
n-aş fi crezut că mai scap cu viaţă. Înfruntasem
Întunericul şi aproape că mă resemnasem, deşi
nu de tot, cu gândul că aveam să mor. Ei, şi
atunci, când totul părea pierdut, am simţit cum
capăt noi puteri. De unde anume veneau, pot
numai încerca să ghicesc. Dar, odată cu puterile
acelea, venea şi un nou simţământ. Că era
cineva sau ceva alături de mine. Că nu mai eram
singur.
Vraciul se opri puţin şi suspină adânc.
— Nu cred în Dumnezeul despre care se predică
la biserică, zise el. Nu cred într-un bătrân cu
barbă albă. Dar există cineva care stă cu ochii pe
noi şi, dacă îţi trăieşti viaţa cum se cuvine, la
ceas de ananghie o să fie lângă tine şi o să-ţi
împrumute din puterile sale. Asta cred eu. Ei, hai
să mergem, băiete! Am tândălit pe-aici destul şi
ar fi mai bine să ne vedem de drumul nostru.
I-am ridicat sacul şi l-am urmat. Curând, am
părăsit drumul mare şi-am luat-o pe-o
scurtătură, care tăia o pădure şi apoi o pajişte
largă. A fost o călătorie destul de plăcută, dar
ne-am oprit cu mult înainte de apusul soarelui.
Vraciul era prea sleit de puteri ca să continue şi
poate că ar fi trebuit să se afle, în momentul
acela, la Chipenden, să se refacă după boală.
Aveam presimţiri negre despre ceea ce ne
aştepta, o puternică senzaţie de primejdie.
CAPITOLUL 04
PRIESTOWN
Priestown, construit pe malurile râului Ribble,
era cel mai mare oraş pe care îl vizitasem în viaţa
mea. Pe când coboram dealul, râul se vedea ca
un şarpe uriaş, lucind portocaliu în lumina
soarelui la apus.
Era un oraş de biserici, cu turle şi clopotniţe
ridicându-se la tot pasul printre rândurile de
case mici, lipite unele de altele. Aşezată chiar în
vârful unui deal, aproape în mijlocul oraşului,
era catedrala. Trei dintre cele mai mari biserici
pe care le-am văzut în viaţa mea ar fi încăput cu
uşurinţă în ea. Iar turla sa era încă un lucru
nemaivăzut până atunci. Făcută din piatră de
var, era aproape albă şi atât de înaltă încât mai
că-mi venea să cred că în zilele ploioase, crucea
din vârful ei era ascunsă de nori.
— Asta e cea mai mare turlă din lume? Am
întrebat eu, arătând spre ea, impresionat.
— Nu, băiete, răspunse Vraciul cu un rânjet
ciudat Dar este cea mai mare turlă din Comitat,
aşa cum se cuvine într-un oraş care se laudă cu
atâţia preoţi. Mi-aş fi dorit eu să fie mai puţini,
dar trebuie să riscăm.
Deodată, rânjetul i se şterse de pe faţă.
— Vorbeşti de lup! Zise el, scrâşnind din dinţi, şi
mă împinse printr-o deschizătură a gardului viu
de la marginea drumului în câmpul de dincolo de
el.
Apoi îşi lipi degetul de buze, în semn de tăcere,
şi mă făcu să mă ghemuiesc lângă el, ascultând
zgomotul unor paşi care se apropiau.
Era un gard gros de măceş şi încă mai avea
destule frunze, dar prin el am putut vedea foarte
clar o sutană neagră deasupra ghetelor. Era un
preot!
Am rămas acolo un timp, chiar şi după ce paşii
s-au stins în depărtare. Abia după aceea Vraciul
a dat semnalul de a ne întoarce pe drum. Nu
puteam să-mi dau seama de ce făcea atâta caz.
În călătoriile noastre, trecuserăm pe lângă mai
mulţi preoţi. Nu se arătaseră ei prea prietenoşi,
dar nu încercaserăm niciodată până atunci să ne
ascundem de ochii lor.
— Trebuie să fim prevăzători, băiete, mă lămuri
Vraciul. Preoţii aduc întotdeauna necazuri, dar,
în oraşul ăsta, sunt o adevărată primejdie. Vezi
tu, episcopul din Priestown este unchiul Marelui
Inchizitor. Fără îndoială că ai auzit de el.
Am dat din cap.
— Cel care vânează vrăjitoare, nu-i aşa?
 — Da, băiete, asta face. Şi când prinde pe cineva
pe care îl socoteşte el vrăjitor sau magician, îşi
pune potcapul negru şi devine judecător în
procesul aceluia – un proces care se sfârşeşte, de
obicei, foarte repede. În ziua următoare, îşi pune
pe cap altă pălărie. Devine călău şi organizează
arderi pe rug. Şi-a câştigat faima de-a fi bun la
treaba asta şi, de obicei, se strânge multă lume
să-l privească. Se zice că aşază stâlpii din
mijlocul vreascurilor cu atâta grijă, încât
sărmanilor nenorociţi le ia foarte multă vreme
până să moară. Durerea se presupune că o ajută
pe vrăjitoare să se căiască pentru faptele sale şi
să implore iertarea dumnezeiască, astfel încât,
când îşi dă duhul, sufletul ei să fie izbăvit. Dar
este doar o scuză. Inchizitorului îi lipseşte
cunoaşterea pe care o are un vraci şi n-ar
recunoaşte o vrăjitoare adevărată nici dacă s-ar
ridica din mormântul ei şi l-ar apuca de gleznă!
Nu, el este doar un om crud căruia îi place să
provoace durere. Se delectează cu munca lui şi a
devenit putred de bogat din vânzarea caselor şi
proprietăţilor celor pe care îi osândeşte.
Mda, şi asta mă aduce la problema noastră. Vezi
tu, Inchizitorul îl socoteşte pe un vraci totuna cu
un vrăjitor. Biserica nu înghite pe niciunul dintre
cei care au de-a face cu Întunericul, nici dacă
luptă împotriva lui. Ea consideră că numai
preoţii au dreptul de a face asta. Inchizitorul are
puterea să aresteze pe oricine, cu gardienii lui,
oameni ai Bisericii înarmaţi, care îi îndeplinesc
poruncile – dar, fruntea sus, băiete, pentru că
numai astea sunt veştile rele!
Vestea bună este că Inchizitorul locuieşte
într-un mare oraş departe în sud, mult dincolo
de hotarele Comitatului, şi rareori vine în nord.
Aşadar, dacă am trezi bănuieli şi ar fi chemat
Inchizitorul, i-ar lua mai mult de o săptămână
până să ajungă aici, chiar dacă ar veni călare. De
aceea, sosirea mea în Priestown trebuie să fie o
surpriză. Ultimul lucru la care s-ar aştepta
oricine de aici este să vin eu la înmormântarea
unui frate cu care n-am mai schimbat o vorbă în
patruzeci de ani.
Dar cuvintele acestea nu mă liniştiră prea tare.
Coborând dealul, m-am înfiorat de cele pe care
tocmai mi le spusese. Să intrăm în oraş mi se
părea deosebit de periculos. Cu pelerina şi
toiagul său, se vedea de la o poştă că este un
vraci. Tocmai mă pregăteam să-i atrag atenţia,
când mi-a făcut semn cu degetul mare s-o iau
spre stânga, aşa că am părăsit drumul şi am
intrat într-o dumbravă. După nici treizeci de
paşi, magistrul meu s-a oprit.
— Ai dreptate, băiete, zise el. Scoate-ţi pelerina
şi dă-o încoace.
N-am stat la discuţii; din tonul vocii sale am
priceput că voia să mă pună la treabă, dar n-am
întrebat ce avea de gând. Şi-a scos şi el pelerina,
cu gluga prinsă în nasturi, şi a lăsat toiagul pe
pământ.
— Aşa, zise el. Acum, găseşte-mi nişte crengi
subţiri şi nişte nuieluşe. Dar să nu fie foarte
grele, băiete.
Peste alte câteva minute, îi aduceam ce-mi
ceruse şi l-am văzut cum îşi aşază toiagul între
crengi şi apoi înveleşte totul cu pelerina sa.
Bineînţeles, între timp, deja pricepusem ce voia
să facă. Beţele se iţeau şi la un capăt şi la celălalt
al legăturii sale, arătând întocmai ca vreascurile
de foc. Se deghizase.
— Sunt o mulţime de hanuri mici în apropiere
de catedrală, zise el, punându-mi în palmă un
ban de argint. Vei fi mai în siguranţă dacă n-o să
locuim în acelaşi han, altminteri, dacă vin după
mine, or să te aresteze şi pe tine. Cel mai bine ar
fi nici să nu ştii unde sunt, băiete. Inchizitorul
foloseşte tortura. Odată ce-l prinde pe vreunul
dintre noi, o să-l înhaţe, curând, şi pe celălalt.
Eu o să plec primul. Aşteaptă zece minute şi apoi
vino şi tu.
Alege orice han care n-are nicio legătură cu
bisericile în denumirea lui, ca să nu ne trezim că,
din întâmplare, tragem la acelaşi. De asemenea,
să nu mănânci nimic, fiindcă mâine lucrăm.
Înmormântarea este la ora nouă dimineaţa, dar
încearcă să vii mai devreme şi, în catedrală,
aşază-te cât mai în spate; dacă eu sunt deja
acolo, ţine-te la distanţă.
„A lucra” însemna a face o treabă dintr-ale
vracilor şi mă întrebam dacă o să coborâm în
catacombe, ca să înfruntăm Urgia. Nu-mi plăcea
ideea câtuşi de puţin.
— Oh, şi încă ceva, adăugă Vraciul,
întorcându-se din drum. O să ai tu grijă de sacul
meu, aşadar ce va trebui să-ţi aduci aminte când
îl cari printr-un oraş ca Priestown?
— Să-l ţin în mâna dreaptă, am răspuns eu.
A încuviinţat dând din cap, apoi şi-a ridicat
legătura de vreascuri pe umărul drept şi m-a
lăsat în pădure, s-aştept.
Amândoi eram stângaci, o trăsătură pe care
preoţii n-o înghiţeau. Stângacii erau ceea ce
numeau ei „sinisteri”, cei mai lesne ispitiţi de
către diavol sau chiar în cârdăşie cu el.
I-am dat zece minute şi mai bine, ca să fiu sigur
că era destulă distanţă între noi, apoi, cu sacul
lui cel greu în spinare, am coborât şi eu dealul, în
direcţia marii turle. Odată intrat în oraş, am
început să urc din nou, spre catedrală, iar când
am ajuns aproape de ea, am început să-mi caut
un han.
Erau într-adevăr din belşug; cele mai multe
străzi pavate aveau câte unul, dar necazul era că
toate denumirile lor făceau referire la Biserică,
într-un fel sau altul. Ba Cârja Episcopului, ba
Hanul Clopotniţei, ba Călugărul Vesel, ba Mitra,
Scriptura şi Lumânarea – asta ca să nu amintesc
decât vreo câteva. Denumirea celui din urmă
mi-a amintit motivul de căpetenie pentru care
veniserăm noi în Priestown. Aşa cum fratele
Vraciului o aflase, cu preţul vieţii sale, cărţile
sfinte şi lumânările nu au de obicei efect
împotriva Întunericului. Nici măcar dacă le
adaugi un clopot.
Curând mi-am dat seama că Vraciul îşi alesese
varianta mai uşoară, lăsându-mi-o mie pe cea
mai grea, căci am bâjbâit multă vreme prin
labirintul de străduţe strâmte ale Priestownului,
legate de altele mai largi. Am mers de-a lungul
Căii Cântărilor şi-apoi în sus pe o stradă largă,
numită Poarta Călugărului, unde nu era nici
urmă de vreo poartă. Străzile pavate erau pline
de oameni şi cei mai mulţi păreau grăbiţi. Piaţa
mare, din capul străzii Poarta Călugărului
tocmai se închidea pentru ziua aceea, dar câţiva
clienţi încă se mai îmbrânceau şi se mai târguiau
cu negustorii să mai lase din preţ. Mirosul de
peşte domina totul şi un stol uriaş de pescăruşi
flămânzi se rotea ţipând pe deasupra capetelor
noastre.
De fiecare dată când vedeam o siluetă îmbrăcată
într-o sutană neagră, coteam la primul colţ de
stradă. Am descoperit că era de necrezut cât de
mulţi preoţi puteau exista într-un singur oraş.
Apoi am coborât dealul, de-a lungul străzii
Poarta Pescarului, până ce am văzut, în
depărtare, râul, aşa că am luat-o iar înapoi. În
cele din urmă, m-am învârtit în cerc, dar fără
succes. Nu puteam să rog pe cineva să mă
îndrume către un han a cărui denumire să nu
aibă nicio legătură cu Biserica, fiindcă m-ar fi
crezut nebun. Să atrag atenţia asupra mea era
ultimul lucru pe care-l doream. Cu toate că
duceam sacul cel greu de piele neagră al
Vraciului în mâna dreaptă, mulţi ochi curioşi mă
petreceau cu privirea.
În cele din urmă, tocmai când începea să se
însereze, am găsit unde să stau, nu prea departe
de catedrala de la care uni începusem căutările.
Era un han micuţ, numit Taurul Negru.
Mai înainte de a deveni ucenicul Vraciului, nu
stătusem niciodată la un han, pentru că
niciodată nu avusesem de ce să mă îndepărtez de
ferma tatălui meu. De atunci însă, îmi
petrecusem noaptea în vreo şase. Ar fi trebuit să
fie mult mai multe, pentru că eram adesea pe
drum, uneori pentru mai multe zile la rând, dar
Vraciului îi plăcea să facă economie la bani şi,
dacă vremea nu era chiar nesuferită, alegea
vreun copac sau vreun şopron părăsit,
socotindu-le un adăpost destul de bun pentru
noapte. Totuşi, acesta era cel dintâi han în care
aveam să stau singur şi, când am împins uşa să
intru, eram puţin neliniştit.
Intrarea îngustă dădea într-o odaie mare,
întunecoasă, luminată de un singur felinar. Era
plină de scaune şi mese la care nu stătea nimeni,
cu o tejghea de lemn în celălalt capăt. Tejgheaua
trăsnea a oţet, dar curând am realizat că de fapt
era de la berea veche care se îmbibase în lemn. În
dreapta tejghelei era un clopoţel atârnat de o
frânghie, aşa că am sunat.
Numaidecât o uşă din spatele tejghelei s-a
deschis şi a ieşit un om chel, ştergându-şi
mâinile de un şorţ mare şi murdar.
— Aş dori o odaie pentru noapte, vă rog, am zis
eu, adăugând grăbit: S-ar putea să stau mai
mult.
El s-a uitat la mine de parcă aş fi fost ceva pe
care tocmai îl descoperise în fundul pantofului,
dar când am scos banul de argint şi l-am pus pe
tejghea, expresia chipului i-a devenit mult mai
binevoitoare.
— Sluga dumneavoastră. Doriţi şi ceva de
mâncare? Mă întrebă el.
Am clătinat din cap. Posteam oricum, dar o
privire aruncată spre şorţul lui mizerabil, îmi tăie
de tot pofta de mâncare.
Cinci minute mai târziu, eram sus, în odaia
mea, cu uşa încuiată. Patul arăta răvăşit, iar
cearşafurile erau jegoase. Ştiam că Vraciul s-ar fi
plâns hangiului, dar tot ce voiam eu era să dorm
şi mi se părea cu mult mai bine aici decât într-un
şopron prin care sufla vântul. În orice caz, când
m-am uitat pe fereastră, mi s-a făcut brusc dor
de Chipenden.
În locul potecii alburii străbătând pajiştea verde
din grădina de la apus şi priveliştea cu care mă
obişnuisem, spre Vârful Parlick şi spre celelalte
dealuri, tot ce puteam vedea era şirul caselor
posomorâte de peste drum, fiecare cu un horn de
şemineu scuipând valuri de fum negru jos, în
stradă.
Atunci m-am întins pe pat şi, încă ţinând strâns
în mână baierele sacului Vraciului, am adormit
repede.
A doua zi, îndată după ora opt dimineaţa, mă
îndreptam către catedrală. Lăsasem sacul
încuiat în odaia mea, pentru că ar fi părut
neobişnuit să-l car după mine la o slujbă de
înmormântare. Eram puţin îngrijorat că-l
lăsasem la han, dar sacul avea un lacăt, la fel şi
uşa, iar ambele chei erau la loc sigur, în
buzunarul meu. Tot acolo aveam şi cea de-a treia
cheie.
Vraciul mi-o dăduse când fusesem la Horshaw
să mă ocup de spintecător. Fusese făcută de
fratele lui, Andrew, lăcătuşul, şi deschidea
aproape toate încuietorile, dacă nu erau prea
complicate. Ar fi trebuit să i-o dau înapoi la
întoarcere, dar ştiam că Vraciul avea mai mult de
una şi, fiindcă nu mi-o ceruse, o păstrasem. Îmi
era foarte folositoare, la fel ca şi cutiuţa metalică
de iască, pe care tata mi-o dăruise când îmi
începusem ucenicia. Şi pe aceea o purtam
totdeauna în buzunar. Fusese a tatălui tatei şi
era o relicvă, o moştenire de familie, dar una
foarte trebuincioasă pentru cineva cu
îndeletnicirea de vraci.
 Nu după mult, urcam dealul, cu turla cea mare
în stânga mea. Era o dimineaţă umedă, o ploaie
măruntă şi deasă lovindu-mă drept în obraji, iar
eu mă aflam chiar în faţa catedralei. Pe puţin o
treime din ea era ascunsă de norii sumbri,
cenuşii, care treceau în viteză pe deasupra,
venind dinspre sud-vest. În aer plutea o miasmă
grea de canal, iar fiecare casă avea un horn de
şemineu care scotea fum, cea mai mare parte a
acestuia găsindu-şi drum în jos, pe stradă.
Multă lume părea să se grăbească să urce
dealul. O femeie a trecut pe lângă mine aproape
în goană, târându-şi cei doi copii după ea, mai
repede decât puteau picioarele lor să se mişte.
— Hai odată! Mai repede! Îi certă ea. O să se
termine până ajungem!
Pentru o clipă, m-am întrebat dacă se duceau şi
ei la înmormântare, dar nu-mi venea să cred,
pentru că feţele lor erau luminate de entuziasm.
Chiar în vârf, dealul se teşea, iar eu am cotit la
stânga, spre catedrală. Aici, un mare număr de
oameni nerăbdători se aliniaseră de ambele părţi
ale drumului, de parcă aşteptau ceva.
Umpluseră toată strada şi am încercat să-mi
croiesc drum printre ei cât mai cu băgare de
seamă. Îmi tot ceream iertare, în dreapta şi-n
stânga, străduindu-mă din răsputeri să nu calc
pe cineva pe picior, dar, până la urmă, rândurile
lor deveniră atât de înghesuite, încât a trebuit să
mă opresc şi să aştept împreună cu ei.
 N-am avut mult de aşteptat. Ropote de aplauze
şi urale au izbucnit, deodată, în dreapta mea.
Printre ele, am auzit tropa-tropul unor copite
care se apropiau. O lungă procesiune se îndrepta
către catedrală, primii doi călăreţi din frunte
fiind îmbrăcaţi în pelerine negre, cu pălării negre
pe cap şi purtând săbii la şold. După ei veneau
alţi călăreţi, înarmaţi cu pumnale lungi şi
ciomege uriaşe, zece, douăzeci, cincizeci, până
când, la sfârşit, a apărut un singur om, călărind
pe un armăsar alb uriaş.
Purta o sutană neagră, dar pe sub ea, o cămaşă
de zale scumpă se putea vedea la gât şi la
manşete, iar sabia de la şold avea un mâner
incrustat cu rubine. Cizmele sale erau din pielea
cea mai fină şi probabil costau mai mult decât
izbutea să producă un agricultor la ferma lui
într-un an de zile.
Hainele şi ţinuta acestui călăreţ îl arătau a fi un
conducător, dar şi dacă ar fi fost înveşmântat în
zdrenţe, n-ai fi putut avea vreo îndoială în
privinţa lui. Avea un păr foarte blond, coborând
în bucle de sub o pălărie cu boruri largi, de
culoare roşie, şi nişte ochi atât de albaştri, încât
ar fi făcut de ruşine un cer de vară. Am fost
fascinat de chipul lui. Era aproape prea frumos
ca să fie al unui om, dar inspira şi forţă, în
acelaşi timp, cu bărbia ieşită în afară şi fruntea
dreaptă. M-am uitat din nou la ochii aceia
albaştri şi am văzut cruzimea sclipind în ei.
 Mi-a amintit de un cavaler pe care îl văzusem
trecând pe lângă ferma noastră, odinioară, pe
când eram mic. Nici măcar nu aruncase o privire
spre noi. Pentru el, nici nu existam. Sau, cel
puţin, aşa a zis tata. De asemenea, tata a mai zis
că omul era nobil, că putea să spună, doar
uitându-se la el, că provenea dintr-o familie care
îşi putea identifica strămoşii cu multe generaţii
în urmă, toţi bogaţi şi puternici.
La cuvântul „nobil”, tata scuipase în noroi şi-mi
spusese că eram norocos pentru faptul că eram
doar un băiat de fermier şi că mă aştepta o
muncă cinstită, de zi cu zi, în viitor.
Omul acesta, care călărea prin Priestown, era la
fel de evident nobil şi avea aroganţa şi
autoritatea întipărite adânc pe faţă. Spre marea
mea surprindere şi descumpănire, am înţeles că
ţanţoşul călăreţ la care mă uitam trebuia să fie
Inchizitorul, căci în spatele său venea o căruţă
mare, neacoperită, trasă de doi cai de povară, şi
în ea stăteau, în picioare, mai mulţi oameni legaţi
cu lanţuri.
Cele mai multe victime erau femei, dar erau şi
doi bărbaţi. Mai toţi arătau de parcă n-ar mai fi
mâncat bine de multă vreme. Erau îmbrăcaţi în
zdrenţe şi se vedea limpede că mulţi fuseseră
bătuţi. Toţi erau plini de vânătăi, iar o femeie
avea ochiul stâng ca o roşie putredă. Alte câteva
femei se tânguiau deznădăjduite, cu lacrimile
şiroindu-le pe obraji. Una ţipa, din când în când,
cât putea de tare, că era nevinovată. Dar în
zadar. Toţi erau prizonieri, iar curând aveau să
fie judecaţi şi arşi pe rug.
O tânără femeie se repezi deodată spre căruţă,
ajungând până la unul dintre prizonierii bărbaţi
şi încercând disperată să-i dea un măr. Probabil
era rudă cu el – poate fiica lui.
Am fost îngrozit când Inchizitorul şi-a strunit
pur şi simplu calul şi a trecut peste ea. Acum
ţinea mărul întins, în clipa următoare era căzută
într-o parte pe caldarâm, urlând de durere. Am
zărit expresia crudă de pe faţa lui. Îi plăcea s-o
facă să sufere. În vreme ce căruţa hurducănea
mai departe, urmată de o escortă din şi mai mulţi
călăreţi înarmaţi, uralele mulţimii s-au prefăcut
în ocări şi în îndemnuri ca „Ardeţi-i pe toţi!”
Atunci am văzut o fată înlănţuită printre ceilalţi
prizonieri. Avea cam aceeaşi vârstă ca mine, iar
ochii ei erau larg deschişi şi înspăimântaţi. Părul
ei negru era lipit de ploaie în şuviţe pe frunte, şi
apa îi picura de pe nas şi de pe bărbie de parcă ar
fi fost lacrimile ei. M-am uitat la rochia neagră pe
care o purta, apoi mi-am coborât privirile la
pantofii ei cu vârf ascuţit, fără să-mi vină să cred
ce vedeam.
Era Alice! Şi era prizoniera Inchizitorului!?
CAPITOLUL 05
ÎNMORMÂNTAREA
Mi se învârtea capul de cele la care fusesem
martor. Trecuseră mai multe luni de când o
văzusem ultima oară pe Alice. Mătuşa ei, Osoasa
Lizzie, fusese o vrăjitoare cu care eu şi Vraciul
avuseserăm de furcă, dar Alice, spre deosebire de
restul familiei sale, nu era chiar rea. Mai mult, ea
fusese probabil cea mai apropiată prietenă pe
care aveam s-o am vreodată, şi mulţumită ei
izbutisem, cu vreo câteva luni în urmă, s-o
nimicesc pe Mama Malkin – cea mai rea
vrăjitoare din Comitat.
Nu, Alice fusese doar crescută într-o familie cu
năravuri rele. N-o puteam lăsa să fie arsă ca
vrăjitoare.
Cumva trebuia să găsesc o cale s-o salvez, dar în
momentul acela n-aveam nici cea mai mică idee
cum. M-am hotărât ca, de îndată ce avea să se
sfârşească înmormântarea, să încerc să fac ceva
şi să-l conving pe Vraci să mă ajute.
Şi tocmai atunci picase şi Inchizitorul. Ce
groaznică potriveală ca vizita noastră la
Priestown să coincidă cu sosirea lui! Vraciul şi cu
mine ne aflam într-o mare primejdie. Cu
siguranţă că acum magistrul meu n-avea să mai
rămână aici după înmormântare. În adâncul
sufletului meu, îmi doream nespus ca el să vrea
să plece imediat şi să nu mai înfrunte Urgia. Dar,
pe de altă parte, nu-i puteam întoarce spatele lui
Alice, lăsând-o să moară.
După ce căruţa trecu, mulţimea se urni ca la un
semn şi începu să urmeze convoiul
Inchizitorului. Prins la mijloc ca în cleşte,
n-aveam ce face: a trebuit să merg şi eu cu
ceilalţi. Căruţa şi-a continuat drumul pe lângă
catedrală, oprindu-se în faţa unei case uriaşe, cu
trei etaje şi cu ferestre cu coloane. Mi-am spus că
probabil acolo era prezbiteriul – casa preoţilor –
unde aveau să fie judecaţi prizonierii.
Într-adevăr, au fost daţi jos din căruţă şi târâţi
înăuntru, dar eram prea departe ca s-o văd mai
bine pe Alice. Nu puteam face nimic, dar trebuia
să născocesc repede ceva, mai înainte de arderea
pe rug, care în mod sigur urma să aibă loc
curând.
Mâhnit, m-am întors şi mi-am croit drum prin
mulţime până ce am ajuns la catedrală şi la
înmormântarea părintelui Gregory. Clădirea
avea contraforţi masivi şi ferestre ogivale, cu
vitralii. Atunci, amintindu-mi ce-mi spusese
Vraciul, mi-am ridicat privirea spre marele
gargui de piatră de deasupra uşii principale.
Era o reprezentare a înfăţişării originale a
Urgiei, înfăţişare la care încerca acum,
încet-încet, să se întoarcă, pe măsură ce devenea
mai puternic, acolo jos, în catacombe. Corpul,
acoperit cu solzi, era ghemuit, cu muşchii
încordaţi şi împletiţi ca şerpii, şi cu ghearele
lungi şi ascuţite strângând buiandrugul de
piatră. Părea gata să sară jos.
Văzusem mai multe lucruri înspăimântătoare în
viaţa mea, câtă era, dar niciodată ceva mai urât
ca enorma căpăţână a demonului. Avea o bărbie
prelungă, care se întorcea mult în sus, aproape
atingându-i nasul lung, şi nişte ochi răi, care
păreau că mă urmăresc pe când mergeam spre
el. Urechile erau, de asemenea, ciudate, mai
potrivite pentru un câine mare sau chiar pentru
un lup. În orice caz, asta nu era o creatură pe
care s-o înfrunţi în Întunericul catacombelor!
Mai înainte de a intra, mi-am aruncat încă o
dată privirea, deznădăjduit, către prezbiteriu,
întrebându-mă dacă era într-adevăr vreo şansă
s-o salvez pe Alice.
Catedrala era aproape goală, aşa că mi-am găsit
uşor un loc în spate. În apropiere, două femei
bătrâne stăteau îngenuncheate, rugându-se, cu
frunţile plecate, şi un băiat de altar, ocupat să
aprindă lumânări.
Aveam destul timp să mă uit în jur. Catedrala
părea chiar mai mare, din interior, cu un
acoperiş înalt şi grinzi uriaşe de lemn; chiar şi
cea mai uşoară tuse părea să se repete la
nesfârşit în ecou. Era împărţită în trei nave, iar
cea din mijloc, naosul, se întindea până la
treptele altarului, fiind destul de încăpătoare cât
să aibă loc o căruţă cu cal cu tot. Totul era măreţ
aici: fiecare statuie era aurită şi până şi pereţii
erau placaţi cu marmură. Mi se părea o
deosebire ca de la cer la pământ între ce vedeam
aici şi ce văzusem în mica biserică din Horshaw,
unde fratele Vraciului se dusese să-şi practice
meseria.
 În faţa naosului era aşezat sicriul deschis al
părintelui Gregory, cu o lumânare la fiecare colţ.
Nu mai văzusem asemenea lumânări în viaţa
mea. Fiecare dintre ele, înfiptă într-un sfeşnic
mare de alamă, era mai înaltă de-un stat de om.
Lumea începuse să se reverse în biserică. Intrau
câte unul sau câte doi şi, ca şi mine, alegeau
stranele din spate. M-am tot uitat după Vraci,
dar încă nu zăream nici urmă de el.
Nu mă puteam opri să nu arunc priviri în jur,
căutând dovezi de-ale Urgiei. În mod sigur nu-i
simţeam prezenţa, dar poate că demonul era
într-atât de puternic încât el o simţea pe a mea.
Şi dacă zvonurile erau adevărate? Dacă avea
puterea să se întrupeze şi acum stătea chiar aici,
între credincioşi? Tresărind, m-am uitat în jur,
dar m-am liniştit când mi-am amintit ce-mi
spusese Vraciul. Urgia era legată să rămână în
adâncul catacombelor, aşadar deocamdată
eram, neîndoielnic, în siguranţă.
Sau nu? Mintea sa era foarte puternică, aşa
zisese magistrul meu, şi putea răzbate până în
prezbiteriu sau în catedrală, ca să-i ia în
stăpânire şi să-i schimbe în rău pe preoţi. Poate
chiar în clipa aceasta demonul încerca să între în
capul meu!
Mi-am ridicat ochii, îngrozit, şi-am prins
privirea unei femei care se întorcea la strana ei,
după ce îşi luase ultimul rămas-bun de la
părintele Gregory. Am recunoscut-o imediat – era
menajera care plângea –, iar ea m-a recunoscut
în aceeaşi clipă. S-a oprit la capătul rândului
unde stăteam eu.
— De ce ai întârziat atâta? Mă întrebă ea, într-o
şoaptă indignată. Dacă ai fi venit de prima oară
când am trimis după tine, astăzi ar fi fost în
viaţă.
— Am făcut tot ce-am putut, am spus eu,
încercând să nu atrag atenţia asupra noastră.
— Uneori, tot ce puteţi voi nu-i de ajuns, asta
vrei să spui? Făcu ea. Inchizitorul are dreptate
despre tagma voastră, nu aduceţi decât necazuri
şi meritaţi tot ce vi se întâmplă!
La numele Inchizitorului am tresărit speriat, dar
deja şuvoiul celor care intrau se îngroşase, toţi
purtând sutane negre şi pelerine. Preoţi – zeci de
preoţi! N-aş fi crezut să văd atât de mulţi într-un
loc odată. Era de parcă toţi oamenii Bisericii din
întreaga lume se vorbiseră să vină la
înmormântarea bătrânului preot Gregory. Dar
ştiam că nu era adevărat şi că aceştia nu erau
decât cei care locuiau în Priestown – poate numai
vreo câţiva din satele şi oraşele din împrejurimi.
Menajera n-a mai zis nimic şi s-a grăbit să se
întoarcă la banca ei.
Atunci m-am speriat de-a binelea. Mă aflam
acolo, în catedrală, chiar deasupra catacombelor
care erau sălaşul celui mai de temut demon din
Comitat, în acelaşi timp în care avea loc vizita
Inchizitorului – şi fusesem recunoscut! În
culmea neliniştii, îmi doream să ajung cât mai
departe cu putinţă de acel loc şi mă uitam
nerăbdător în jur după vreun semn de la
magistrul meu, dar nu-l puteam zări. Tocmai îmi
spuneam că poate ar fi mai bine să plec, când
deodată marile uşi ale bisericii se dădură de
perete, deschizându-se larg, şi o lungă
procesiune începu să între. Nu mai aveam nicio
scăpare.
La început, am crezut că omul din fruntea
convoiului era Inchizitorul, căci semăna cu el.
Dar era mai în vârstă şi mi-am amintit că Vraciul
spusese că Inchizitorul avea un unchi, care era
episcopul din Priestown. Mi-am dat seama că el
trebuia să fie.
Slujba începu. Au fost multe cântări şi, cu toţii,
am stat în picioare, ne-am aşezat şi am
îngenuncheat la nesfârşit. Nici nu ne fixam bine
într-o poziţie că trebuia să ne mişcăm iarăşi.
Acuma, dacă slujba ar fi fost în greceşte, poate aş
mai fi înţeles ceva din cele ce se petreceau,
pentru că mama mă învăţase limba asta de când
eram mic. Dar cea mai mare parte a funeraliilor
părintelui Gregory era în latină. Am putut spicui
ceva din ea, dar mi-am dat seama că ar fi trebuit
să muncesc mai cu sârg la lecţiile mele.
Episcopul vorbi despre părintele Gregory care
ajunsese în Ceruri, spunând că merita să se afle
acolo, după toată lucrarea bună pe care o
îndeplinise în viaţă. Am fost puţin surprins că nu
a pomenit nimic despre cum murise părintele
Gregory, dar am presupus că preoţii voiau s-o
treacă sub tăcere. Probabil nu le plăcea să
recunoască faptul că exorcismul lui dăduse greş.
În cele din urmă, după aproape o oră, slujba de
înmormântare s-a sfârşit, iar procesiunea a
părăsit biserica, de data aceasta în frunte cu
şase preoţi cărând coşciugul. Cei patru zdrahoni
de preoţi care duceau lumânările aveau
misiunea cea mai grea, desigur, fiindcă se
clătinau sub greutatea acestora. Abia când a
trecut cel din urmă, mergând în urma
coşciugului, am observat suportul triunghiular
al marilor sfeşnice de alamă.
Pe fiecare dintre cele trei feţe ale sale era o
reprezentare fidelă a hidosului gargui pe care-l
văzusem deasupra uşii catedralei. Şi cu toate că,
probabil, era din pricina pâlpâirii flăcării, încă o
dată mi s-a părut că ochii săi mă urmăreau, în
vreme ce preotul trecea încet cu lumânarea prin
dreptul meu.
Toţi preoţii s-au înşiruit la ieşire, alăturându-se
procesiunii şi cei mai mulţi dintre oamenii care
stătuseră în spate îi urmară, numai eu am rămas
în biserică încă mult timp, din dorinţa de a mă
ţine la distanţă de menajeră.
Mă întrebam ce să fac. Nu-l văzusem pe Vraci şi
n-aveam habar la ce han trăsese, nici cum
trebuia să fac să-l întâlnesc din nou. Trebuia să-l
previn despre Inchizitor – şi, mai nou, şi despre
menajeră.
Afară, ploaia se oprise, iar curtea din faţa
catedralei era pustie. Aruncându-mi privirea în
dreapta, am putut vedea oamenii din coada
convoiului dispărând pe după catedrală, unde
am presupus că trebuia să fie cimitirul.
M-am hotărât să o iau în direcţie opusă, să ies
prin poarta din faţă în stradă, dar atunci am avut
o surpriză. În mijlocul străzii, doi oameni
discutau aprins. Mai precis, aprinderea venea
din partea unui preot furios, roşu la faţă, cu o
mână bandajată. Celălalt era Vraciul.
Amândoi părură că mă observă în acelaşi timp.
Vraciul mi-a făcut un semn cu degetul mare, să o
iau din loc imediat. Am făcut precum mi se
arătase şi magistrul meu mă urmă, ţinându-se
pe partea cealaltă a străzii.
Preotul a strigat după el:
— Gândeşte-te la asta, John, mai înainte de a fi
prea târziu!
Am riscat să arunc o privire înapoi şi am văzut
că preotul nu venea după noi, ci părea că se
holbează la mine. Era greu să-mi dau seama
exact, dar mi s-a părut mult mai interesat de
mine decât de Vraci.
Pentru câteva minute, am luat-o în josul
dealului, până când panta s-a sfârşit. La
început, nu erau prea mulţi oameni în jur, dar
curând străzile s-au îngustat şi au devenit mai
aglomerate, iar, după ce am schimbat de vreo
două ori direcţia, am intrat într-o piaţă pavată.
Era o piaţă mare, forfotind de lume, plină de
tarabe, adăpostite sub mari schele de lemn,
acoperite cu tende de prelată sură. De acolo,
l-am urmat eu pe Vraci prin mulţime, mergând
uneori chiar în spatele lui. Ce altceva puteam
face? Ar fi fost uşor să-l pierd într-un loc ca
acela.
În partea de nord a pieţei se afla o tavernă mare,
cu bănci goale afară, iar Vraciul o luă drept către
ea. La început, am crezut că avea să între
înăuntru şi mă întrebam dacă o să ne cumpărăm
ceva de mâncare. Dacă avea de gând să plece din
pricina Inchizitorului, atunci nu mai era nevoie
să postim. În loc de asta, a cotit într-o fundătură
îngustă, pietruită, m-a condus către un zid jos de
piatră şi a început să şteargă o bucată din acesta
cu mâneca. Când a înlăturat cea mai mare parte
din picăturile de apă, s-a aşezat şi mi-a făcut
semn să-i urmez exemplul.
M-am aşezat şi m-am uitat în jur. Fundătura
era pustie şi zidurile magaziilor ne înconjurau
din trei părţi. Ferestre erau puţine, toate crăpate
şi mânjite cu funingine, aşadar cel puţin eram la
adăpost de ochi iscoditori.
Vraciul îşi pierduse răsuflarea de atâta mers,
ceea ce-mi dădu prilejul să vorbesc eu cel dintâi.
— Inchizitorul e aici, l-am anunţat, cu
îngrijorare în glas.
Vraciul dădu din cap.
 — Da, băiete, într-adevăr e aici. Am fost pe
partea cealaltă a drumului, dar erai prea ocupat
să caşti gura la căruţă ca să mă observi.
— Dar dumneata n-ai văzut-o? În căruţă era
Alice…
— Alice? Care Alice?
— Nepoata Osoasei Lizzie. Trebuie s-o ajutăm…
Aşa cum am mai spus, Osoasa Lizzie fusese o
vrăjitoare cu care ne confruntaserăm în
primăvară. Acum, Vraciul o ţinea închisă într-un
puţ, în fundul grădinii sale din Chipenden.
— Ah, acea Alice! Ei, păi, mai bine o dai uitării,
băiete, căci nu-i nimic de făcut. Inchizitorul are
pe puţin cincizeci de oameni înarmaţi.
— Dar nu-i drept, am zis eu, fără să-mi pot
crede ochilor că putea fi atât de calm. Alice nu
este o vrăjitoare.
— Puţine lucruri sunt drepte în viaţă, îmi
răspunse Vraciul. Adevărul este că niciuna
dintre prizoniere nu-i o vrăjitoare. După cum
bine ştii, o vrăjitoare adevărată ar fi adulmecat
venirea Inchizitorului de la mai multe mile
distanţă.
— Dar Alice este prietena mea. Nu pot s-o las să
moară! Am protestat eu, simţind valul de mânie
crescând în mine.
— Nu-i vremea acum de înduioşări. Datoria
noastră este să apărăm oamenii de Întuneric, nu
să ne lăsăm seduşi de fete frumoase.
Eram de-a dreptul furios – mai ales fiindcă
ştiam că Vraciul însuşi fusese cândva sedus de o
fată frumoasă, iar aceea chiar fusese o vrăjitoare.
— Alice m-a ajutat să-mi salvez familia de Mama
Malkin, dacă-ţi aduci aminte!
— Şi de ce era Mama Malkin liberă, în primul
rând? Răspunde-mi, băiete!
Mi-am plecat capul, ruşinat.
— Pentru că tu te-ai lăsat zăpăcit de fata asta,
continuă el, şi eu nu vreau să se întâmple din
nou. Mai cu seamă nu aici, în Priestown, cu
Inchizitorul suflându-ne în ceafă. Ţi-ai pune
viaţa în pericol – şi pe a mea, totodată. Şi
vorbeşte mai încet. Nu vrem să atragem atenţia
nepoftiţilor.
M-am uitat în jur. Dar, în afară de noi, în
fundătură nu era nimeni. Prin faţa intrării se
vedeau oameni trecând în sus şi-n jos, dar erau
la o bună distanţă ca să ne poată auzi şi nu
aruncau nici măcar o privire spre noi. Dincolo de
ei, se vedeau vârfurile acoperişurilor din capătul
celălalt al pieţei şi, înălţându-se deasupra
tuturor hornurilor căminelor, turla catedralei.
Dar când am deschis din nou gura, mi-am
coborât vocea.
— De fapt, ce caută Inchizitorul aici? L-am
întrebat eu. N-ai spus dumneata că îşi vede de
treabă prin sud şi vine în nord numai când se
trimite după el?
— În mare, este adevărat, dar uneori mai
porneşte în câte o expediţie şi prin nordul
Comitatului şi chiar dincolo de hotarele lui. Am
aflat că, în ultimele săptămâni, a măturat coasta,
adunând acea sărmană pleavă omenească pe
care a înlănţuit-o în căruţa sa.
Eram furios că spunea despre Alice că făcea şi
ea parte din acea pleavă, pentru că ştiam că nu
era adevărat. Totuşi nu era momentul potrivit să
continuăm cearta, aşa că mi-am ţinut limba în
frâu.
— Dar noi o să fim destul de în siguranţă acasă,
la Chipenden, urmă Vraciul. Până acum,
niciodată nu s-a aventurat spre dealuri.
— Adică mergem acasă? L-am întrebat eu.
— Nu, băiete, deocamdată nu. Ţi-am mai spus,
am o treabă neterminată în oraşul ăsta.
Mi s-a strâns inima şi m-am uitat neliniştit spre
intrarea fundăturii. Oamenii încă treceau grăbiţi
prin dreptul ei, ducându-se la treburile lor, şi-i
auzeam pe proprietarii de tarabe strigându-şi
preţurile mărfurilor. Dar, cu toate că era multă
zarvă şi forfotă, din fericire eram feriţi vederii. În
ciuda acestui lucru, nu mă simţeam în apele
mele. Ar fi trebuit să păstrăm distanţa unul faţă
de celălalt. Preotul de la ieşirea din catedrală îl
recunoscuse pe Vraci. Menajera mă recunoscuse
pe mine. Dacă acum mai trecea şi altcineva prin
faţa fundăturii, ne recunoştea pe amândoi şi
eram arestaţi? Mulţi preoţi din parohiile
Comitatului trebuie să se fi aflat în oraş şi
probabil că mulţi îl cunoşteau pe Vraci din
vedere. Singurul gând încurajator era că, în acel
moment, se mai aflau încă în cimitirul bisericii.
— Preotul acela, cu care vorbeai dumneata mai
devreme, cine era? Părea să te cunoască; oare nu
se va duce să-i spună Inchizitorului că eşti aici?
L-am descusut eu, întrebându-mă în gând dacă
exista vreun loc care să fie într-adevăr sigur,
pentru că, după părerea mea, preotul roşu la
faţă, de la ieşirea din catedrală, l-ar fi putut
îndruma pe Inchizitor drept spre Chipenden. Ah,
şi încă ceva! Menajera fratelui dumitale m-a
recunoscut la slujba de înmormântare. Era chiar
furioasă. Ar putea să-i spună cuiva că suntem
aici.
Mi se părea că ne asumam un mare risc
rămânând în Priestown, când Inchizitorul se afla
prin împrejurimi.
— Linişteşte-te, băiete. Menajera n-o să spună
un cuvânt nimănui. Ea şi fratele meu n-au fost
chiar fără de păcat. Cât despre preotul cu care
am vorbit, zise Vraciul cu un început de zâmbet,
era părintele Cairns. Mi-e rudă, e vărul meu. Un
văr care îşi vâră nasul în treburile altora şi
uneori îşi cam pierde cumpătul, dar este mereu
bine intenţionat. Întotdeauna încearcă să mă
salveze de mine însumi şi să mă readucă pe
„calea cea dreaptă”. Dar îşi pierde vremea de
pomană. Eu mi-am ales calea – şi bună sau rea,
pe ea voi merge.
În clipa aceea, am auzit paşi şi mi-a sărit inima.
Cineva cotise pe fundătură şi venea drept spre
noi!
— Fiindcă tot vorbeam despre rude, zise Vraciul,
fără nicio umbră de îngrijorare, iată un alt
membru al familiei mele. Este fratele meu,
Andrew.
Bocănind pe caldarâm, se apropia un bărbat
înalt, uscăţiv şi cu o faţă tristă şi colţuroasă.
Arăta mai în vârstă decât Vraciul şi-mi sugera o
sperietoare de ciori bine îmbrăcată, căci, deşi
purta cizme de bună calitate şi haine curate, îl
sufla vântul. Părea să aibă chiar mai multă
nevoie de o masă îmbelşugată decât mine.
Fără să se ostenească să şteargă picurii de
ploaie, se aşeză pe zid, lângă Vraci.
— Mi-am închipuit că te găsesc aici. Tristă
treabă, frate, zise el posomorât.
— Da, răspunse Vraciul. Am mai rămas numai
noi doi de acum. Cinci fraţi s-au dus pe lumea
cealaltă.
— John, trebuie să-ţi spun, Inchiz…
— Da, ştiu, zise Vraciul, cu o undă de nerăbdare
în glas.
— Atunci, trebuie să pled. Nu este un loc sigur
pentru niciunul dintre voi aici, zise fratele său,
salutându-mă cu o înclinare a capului.
— Nu, Andrew, nu plecăm nicăieri, până ce eu
nu voi face ceea ce trebuie făcut. Prin urmare, aş
vrea să-mi mai lucrezi o cheie specială, îi spuse
Vraciul. Pentru poartă.
 Andrew tresări.
— Nu, John, nu te prosti, zise el, clătinând din
cap. Dacă aş fi ştiut că asta vroiai, n-aş mai fi
venit aici. Ai uitat de blestem?
— Sst! Îl opri Vraciul. Nu în faţa băiatului.
Păstrează-ţi aiurelile superstiţioase pentru tine.
— Blestem? Am întrebat eu, deodată foarte
curios.
— Vezi ce-ai făcut? Şuieră mânios magistrul
meu către fratele său. Nu-i nimic, zise el,
întorcându-se spre mine. Eu nu cred în prostii de
soiul ăsta şi nici tu n-ar trebui să crezi.
— Dar am îngropat un frate astăzi, zise Andrew.
Du-te acasă, mai înainte să mă trezesc că-mi mai
îngrop unul. Inchizitorul ar înflori de fericire să
pună mâna pe vraciul Comitatului. Întoarce-te la
Chipenden cât încă mai poţi.
— Nu plec, Andrew, şi e ultimul meu cuvânt. Am
o datorie de îndeplinit aici, cu sau fără Inchizitor,
zise Vraciul hotărât. Aşadar, vrei să ne ajuţi sau
nu?
— Nu asta-i problema, ştii doar! Stărui Andrew.
Te-am ajutat de fiecare dată mai înainte, nu-i
aşa? Când te-am lăsat eu vreodată de izbelişte?
Dar asta e o nebunie. Rişti să fii ars pe rug numai
pentru faptul că te afli aici. Nu este momentul
potrivit să te confrunţi din nou cu creatura
aceea, zise el, arătând către intrarea în
fundătură şi ridicându-şi ochii spre turla
catedralei. Şi apoi, gândeşte-te la băiat – nu poţi
să-l târăşti şi pe el în treaba asta. Nu acum.
Întoarce-te în primăvară, când Inchizitorul nu va
mai fi aici, şi o să vorbim din nou. Ai fi lipsit de
minte să încerci ceva acum. Nu poţi să înfrunţi şi
Urgia, şi Inchizitorul – nu mai eşti tânăr, nici cu
sănătatea nu stai prea bine, după cum arăţi.
În vreme ce vorbea, mi-am ridicat şi eu privirea
spre turlă. Bănuiam că se putea vedea aproape
din orice colţ al oraşului şi că întregul oraş se
vedea, de asemenea, ca-n palmă de la înălţimea
ei. Erau vreo patru ferestruici chiar în vârf,
imediat sub cruce. De acolo, ai fi putut să vezi
fiecare coamă de acoperiş din Priestown, cea mai
mare parte a străzilor şi multă lume, inclusiv pe
noi.
Vraciul îmi spusese că Urgia putea să se
folosească de oameni, să între în minţile lor şi să
iscodească prin ochii lor. M-am înfiorat,
întrebându-mă dacă vreunul dintre preoţi nu se
afla cumva acolo, sus, chiar în momentul acela,
folosit de Urgie ca să ne urmărească din
Întuneric, ascuns înăuntrul turlei.
Dar Vraciul nu avea de gând să-şi schimbe
hotărârea.
— Haide, Andrew, gândeşte-te puţin! De câte ori
mi-ai spus tu mie că Întunericul devine din ce în
ce mai puternic în oraşul acesta? Că din ce în ce
mai mulţi preoţi devin haini, că oamenii se tem?
Şi gândeşte-te la dubla zeciuială şi la Inchizitorul
care fură pământurile şi arde pe rug femei şi
copii nevinovaţi. Ce îi schimbă pe preoţi şi îi
înrăieşte atât de mult? Ce forţe cumplite îi
determină pe oamenii buni să le aducă semenilor
asemenea nenorociri ori să stea deoparte şi să le
lase să se petreacă?
Păi, nu mai departe de astăzi, băiatul acesta de
aici şi-a văzut prietena dusă cu căruţa la moarte
sigură. Ei, da, Urgia este de vină, şi Urgia trebuie
oprită acum. Chiar crezi că aş putea să las
lucrurile să continue încă o jumătate de an de
acum încolo? Câţi alţi nevinovaţi ar mai fi arşi
până atunci sau ar pieri în iarna asta de sărăcie,
foame şi frig, dacă eu aş sta cu mâinile-n sân?
Oraşul este împânzit cu zvonuri despre apariţii
şi vedenii din catacombe. Dacă sunt adevărate,
atunci Urgia a crescut în putere şi tărie,
schimbându-şi forma de spirit într-o fiinţă în
carne şi oase. Curând îşi va relua forma dintâi,
acea întrupare a spiritului rău care a asuprit
Poporul Mic. Şi atunci ce se va alege de noi toţi?
Nu-i va fi foarte uşor să îngrozească ori să înşele
pe cineva ca să-i deschidă poarta aceea? Nu, este
limpede ca lumina zilei. Trebuie să mă mişc
acum ca să scap Priestownul de Întuneric, mai
înainte ca puterile Urgiei să ajungă şi mai mari.
Aşadar, te mai întreb o dată, o singură dată. Vrei
să-mi faci o cheie?
Pentru o clipă, fratele Vraciului îşi îngropă faţa
în palme, întocmai ca una dintre bătrânele
care-şi rosteau rugăciunile în biserică. În cele
din urmă, îşi ridică fruntea şi dădu din cap.
— Încă mai am tiparul de data trecută. O să fie
gata mâine, la prima oră a dimineţii. Pesemne că
sunt mai scrântit decât tine, zise el.
— Bravo, răspunse Vraciul. Ştiam că mă pot
bizui pe tine. O să trimit după ea de cum se crapă
de ziuă.
— De data aceasta, nădăjduiesc că ştii ce faci
când coborî acolo!
Obrajii Vraciului se aprinseră de mânie.
— Tu vezi-ţi de treaba ta, frate, şi eu o să-mi văd
de-a mea! Zise el.
La acestea, Andrew se ridică în picioare, lăsă
să-i scape un oftat de om sătul de toate şi plecă,
fără să se mai uite o dată înapoi.
— Da, băiete, zise Vraciul, tu pleci primul.
Întoarce-te în camera ta şi rămâi acolo până
mâine. Atelierul lui Andrew este la capătul străzii
Poarta Călugărului. Eu o să iau cheia şi o să te
aştept la locul de întâlnire, la vreo douăzeci de
minute după ce se luminează. N-ar trebui să fie
prea mulţi oameni în picioare, la ora aceea. Mai
ştii unde ai stat mai devreme, când a trecut
Inchizitorul călare?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Să fii la cel mai apropiat colţ de locul acela,
băiete. Să nu întârzii. Şi să ţii minte că trebuie să
postim în continuare. Oh, încă ceva: să nu-mi
uiţi sacul! Cred că s-ar putea să avem nevoie de
el.
 Mi se învârtea capul pe drumul de întoarcere la
han. Oare de ce trebuia să mă tem mai tare: de
un om puternic, care m-ar fi vânat şi m-ar fi pus
la frigare, sau de o înspăimântătoare creatură
care îl învinsese pe magistrul meu în tinereţea sa
şi care, prin ochii vreunui preot, poate că mă
urmărea chiar în clipa aceea de la vreo fereastră
de sus, din vârful turlei?
Când mi-am ridicat privirile spre catedrală, am
zărit în fugă pata neagră a unei sutane preoţeşti
trecând pe lângă mine. Mi-am plecat ochii, dar
nu înainte de a-l recunoaşte pe preot: părintele
Cairns. Din fericire, strada era aglomerată şi el
se uita drept în faţa lui, fără să întoarcă o clipă
capul în direcţia mea. M-am simţit uşurat, căci
dacă m-ar fi văzut acolo, atât de aproape de
hanul la care trăsesem, nu i-ar fi luat mult să
deducă unde stăteam. Vraciul zisese că nu era
primejdios, dar eu socoteam, în sinea mea, că era
cu atât mai bine cu cât ştiau mai puţini cine
eram noi şi unde stăteam. Dar uşurarea mea a
fost de scurtă durată, căci, odată ajuns înapoi la
han, am găsit un bilet prins cu un cui în uşa
odăii mele.

Thomas,
Dacă vrei să salvezi viaţa magistrului tău, vino
la mine, la confesional, în seara asta, la şapte. Pe
urmă, va fi prea târziu.
Părintele Cairns

Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare.

Cum de aflase părintele Cairns unde stăteam
eu? Mă urmărise cineva? Menajera părintelui
Gregory? Sau hangiul? Nu-mi plăcuse deloc
înfăţişarea lui. Trimisese oare vorbă la catedrală?
Sau era Urgia? Oare monstrul îmi cunoştea
fiecare mişcare? Demonul îi spusese părintelui
Cairns unde să mă găsească? Orice s-ar fi
întâmplat, preoţii aflaseră unde stăteam eu şi,
dacă i-ar fi spus şi Inchizitorului, acesta ar fi
putut veni după mine în orice clipă.
Am deschis grăbit uşa şi am încuiat-o în urma
mea. Apoi am tras obloanele, nădăjduind
fierbinte să mă pot feri astfel de privirile curioase
din Priestown. Am verificat dacă sacul Vraciului
mai era unde-i lăsasem şi apoi m-am aşezat pe
pat, neştiind ce să fac. Vraciul îmi ceruse să stau
în odaia mea până dimineaţă. Ştiam că nu i-ar fi
plăcut deloc să mă duc să-l văd pe vărul lui.
Spusese că era un preot care-şi vâra nasul în
treburile altora. Oare tocmai şi-l vâra şi de data
aceasta? Pe de altă parte, îmi spusese şi că
părintele Cairns avea intenţii bune. Dacă preotul
chiar aflase despre ceva care-l ameninţa pe
Vraci? Dacă rămâneam pe loc, magistrul meu
putea sfârşi în mâinile Inchizitorului.
Totuşi, dacă mă duceam la catedrală, ar fi
însemnat să intru drept în vizuina Inchizitorului
şi a Urgiei! La slujba de înmormântare fusese
destul de periculos. Oare puteam să-mi forţez
norocul încă o dată?
Ceea ce s-ar fi cuvenit să fac într-adevăr, ar fi
fost să-i spun Vraciului despre bilet. Dar nu
aveam cum. Din simplul motiv că nu-mi spusese
unde stătea.
„încrede-te în instinctele tale”, mă învăţase
Vraciul mereu, de aceea, într-un târziu, m-am
hotărât. Aveam să mă duc să stau de vorbă cu
părintele Cairns.
CAPITOLUL 06
UN PACT CU DIAVOLUL
Luându-mi tot răgazul, am străbătut agale
străzile umede şi pietruite. Palmele mi-erau
foarte năduşite de încordare, iar picioarele
păreau că nu vor să mi se mişte spre catedrală.
De parcă ele ar fi fost mai înţelepte decât mine,
trebuia să-mi impun voinţa să aşez un picior în
faţa celuilalt. Dar seara era rece şi, din fericire,
nu umblau prea mulţi oameni pe afară. N-am
trecut pe lângă niciun preot.
Am sosit la catedrală cu vreo zece minute
înainte de ora şapte şi, pe când treceam de
poartă, ajungând în marea curte pavată din faţa
intrării, n-am putut să nu mă uit în sus, la
garguiul de deasupra uşii principale.
Capul cel hidos mi se păru mai mare ca înainte,
iar ochii, la fel de răi şi de vii, nu mă slăbiră o
clipă pe când mă îndreptam spre uşă. Lunga sa
bărbie se întorcea în sus atât de mult, încât
aproape că-i atingea nasul, făcând-o să arate
deosebită de orice altă creatură pe care o mai
văzusem vreodată. Pe lângă urechile sale de
câine şi limba care îi atârna afară din gură, am
mai remarcat de data aceasta şi două coarne
care i se arcuiau în sus, din ţeastă, ceea ce mi-a
amintit deodată de un ţap.
Mi-am întors privirile şi am intrat în catedrală,
înfiorându-mă de înfăţişarea cu totul
nepământeană a creaturii. Înăuntru, ochilor mei
le-a trebuit câteva momente ca să se adapteze la
Întuneric, dar, spre marea mea uşurare, am
văzut că biserica era aproape goală.
Mă temeam totuşi, din două motive. Mai întâi,
pentru că nu-mi plăcea să mă aflu în catedrală,
unde preoţii puteau apărea în orice clipă. Dacă
părintele Cairns mă înşela, atunci păşisem drept
în cursa pe care mi-o întinsese. În al doilea rând,
mă aflam acum pe teritoriul Urgiei. Curând, ziua
avea să se stingă şi, odată soarele apus, Urgia, ca
toate creaturile Întunericului, avea să fie cât se
poate de periculoasă. Probabil atunci mintea
avea să-i iasă din catacombe şi să mă caute.
Trebuia să termin povestea asta cât mai repede
cu putinţă.
Unde era confesionalul? Nu se aflau decât două
femei bătrâne în partea din spate a catedralei,
dar un bătrân stătea îngenuncheat în faţă,
aproape de mica uşă a unei cutii de lemn, care se
sprijinea cu spatele de zidul de piatră.
Asta mi-a spus tot ce voiam să ştiu. Exista o
cutie identică, puţin mai departe. Erau cabinele
confesionalului. Fiecare avea o lumânare
deasupra, aşezată într-un suport de sticlă
albastră. Dar numai cea de lângă omul
îngenuncheat era aprinsă.
Am străbătut naosul pe partea dreaptă şi am
îngenuncheat în strana din spatele bătrânului.
După vreo câteva clipe, uşa confesionalului s-a
deschis şi a ieşit o femeie care purta un văl
negru. A traversat naosul şi a îngenuncheat,
puţin mai în spate, în vreme ce bătrânul a intrat
în locul ei.
După alte câteva clipe, l-am putut auzi
murmurând. Niciodată nu mai fusesem la o
spovedanie în viaţa mea, dar aveam o oarecare
idee despre ce era vorba. Unul dintre fraţii tatălui
meu devenise foarte evlavios înainte să moară.
Tata întotdeauna îl numea „Sfântul Joe”, deşi
numele lui adevărat era Matthew. Se ducea la
spovedanie de două ori pe săptămână şi, după ce
îi asculta păcatele, preotul îi dădea câte un mare
canon. Asta însemna că, după aceea, el trebuia
să recite o mulţime de rugăciuni, repetându-le la
nesfârşit. Am bănuit că şi bătrânul îi povestea
preotului despre păcatele sale.
Uşa a rămas închisă o vreme care mi s-a părut
lungă de vreo câteva secole şi începusem să-mi
pierd răbdarea. Îmi fulgeră prin cap un alt gând:
dar dacă înăuntru nu era părintele Cairns, ci un
alt preot? Atunci, chiar ar fi trebuit să
mărturisesc ceva, altminteri ar fi bătut la ochi.
Am încercat să mă gândesc la vreo câteva păcate
care să poată suna convingător. Pofta de
mâncare era oare un păcat? Sau voi aţi numi-o
lăcomie? Ei bine, cu siguranţă că mi-ar fi plăcut
să mănânc, dar asta pentru că nu pusesem
nimic în gură toată ziua şi burta începuse să se
revolte. Deodată mi se păru o nebunie ce făceam.
Cât ai clipi aş fi putut sfârşi la închisoare.
Frica m-a copleşit şi m-am ridicat în picioare,
dând să plec. Abia atunci am observat, cu un
suspin de uşurare, o mică plăcuţă strecurată
într-o ramă de pe uşă. Pe ea era scris un nume:
PĂRINTELE CAIRNS.
În clipa aceea, uşa se deschise şi bătrânul ieşi,
aşa că i-am luat eu locul în confesional şi-am
închis uşa după mine. Cutia era strâmtă şi
întunecoasă, iar când am îngenuncheat, m-am
trezit cu faţa foarte aproape de un grilaj metalic.
În spatele grilajului era o draperie cafenie şi,
undeva dincolo de ea, o lumânare cu flacără
pâlpâitoare. Prin grilaj nu puteam zări faţa celui
de dincolo, ci doar conturul, ca o umbră, al unui
cap.
— Vrei să-ţi ascult mărturisirile?
Preotul avea un puternic accent din Comitatul
nostru şi o respiraţie zgomotoasă.
Eu am ridicat din umeri. Apoi am priceput că
n-avea cum să vadă prin grilaj cine eram.
— Nu, părinte, am zis eu, dar mulţumesc de
întrebare. Sunt Tom, ucenicul domnului
Gregory. Aţi vrut să mă vedeţi.
A fost o scurtă pauză înainte ca părintele Cairns
să vorbească.
— Ah, Thomas, mă bucur că ai venit. Te-am
chemat aici pentru că trebuie să stau de vorbă cu
tine. Trebuie să-ţi spun ceva foarte important, de
aceea vreau să rămâi, până ce voi termina. Îmi
făgăduieşti că n-o să pleci, până nu vei asculta ce
am de zis?
— O să ascult, am răspuns eu, cu îndoială.
Şovăiam acum să mai fac promisiuni. În
primăvară, îmi dădusem cuvântul o dată lui Alice
şi asta mă vârâse într-o grămadă de necazuri.
— Eşti băiat cuminte, zise el. Am pornit-o cu
dreptul într-o misiune importantă. Şi ştii tu care
este acea misiune?
Mă întrebam dacă se referea la Urgie, dar am
socotit mai înţelept să nu pomenesc de monstru
când mă aflam atât de aproape de catacombe,
aşadar i-am răspuns:
— Nu, părinte.
— Ei bine, Thomas, trebuie să stabilim
împreună un plan. Trebuie să ne gândim
împreună cum putem să-ţi salvăm sufletul
nemuritor. Iar tu ştii ce trebuie să faci, ca să
începem acest proces, nu-i aşa? Trebuie să te
desparţi de John Gregory. Trebuie să încetezi să
mai practici îndeletnicirea aceea drăcească. O să
faci asta pentru mine?
— Am crezut că m-ai chemat să vorbim despre
cum să-l ajutăm pe domnul Gregory, am zis eu,
începând să mă înfurii. Am crezut că este în
primejdie.

— Chiar este, Thomas. Suntem aici ca să-l

ajutăm pe John Gregory, dar trebuie să începem
prin a te ajuta pe tine. Aşadar, o să faci ce te-am
rugat?
— Nu pot, i-am răspuns. Tata a plătit bani mulţi
pentru ucenicia mea, iar mama ar fi chiar şi mai
dezamăgită. Ea spune că eu am un har şi că
trebuie să-l folosesc pentru a-i ajuta pe oameni.
Asta fac vracii. Mergem peste tot, ajutându-i pe
oameni când sunt ameninţaţi de creaturi de-ale
Întunericului care ies în lume.
A urmat o lungă tăcere. Tot ce puteam auzi era
răsuflarea preotului. Apoi, mi-a trecut un alt
gând prin minte.
— L-am ajutat pe părintele Gregory, ştii şi
dumneata, am izbucnit eu. A murit mai târziu,
este adevărat, dar l-am salvat de la o moarte şi
mai rea. Cel puţin a murit în patul lui, la căldură.
A încercat să scape de un duh rău, i-am explicat
eu, ridicând puţin tonul. Asta l-a vârât în necaz,
în primul rând. Domnul Gregory l-ar fi putut
scăpa de duhul acela. El poate face lucruri pe
care un preot nu le poate face. Preoţii nu pot
alunga duhurile, pentru că nu ştiu cum. Este
nevoie de ceva mai mult decât de câteva
rugăciuni.
Ştiam că n-ar fi trebuit să spun asta despre
preoţi şi mă aşteptam să-l văd ieşindu-şi din fire.
Nu şi-a ieşit.
A rămas calm, ceea ce a făcut ca situaţia să mi
se pară cu mult mai rea.
— Oh, da, este nevoie de mult mai mult, îmi
răspunse liniştit părintele Cairns. Mult, mult
mai mult. Ştii care este taina lui John Gregory,
Thomas? Ştii care este izvorul puterii sale?
— Da, am zis eu, cu glasul deodată mult mai
potolit. A studiat ani de-a rândul, de când s-a
apucat de această îndeletnicire. Are o întreagă
bibliotecă, plină de cărţi, şi a făcut, ca şi mine, o
ucenicie, ascultând cu atenţie ceea ce
învăţătorul său i-a spus, şi scriind totul în caiete,
la fel cum fac eu acuma.
— Crezi că noi facem altfel? Îţi ia ani buni, ani
lungi ca să te pregăteşti pentru preoţie. Iar
preoţii sunt oameni învăţaţi, pregătiţi de oameni
chiar şi mai învăţaţi. Aşadar, cum ai putut tu
duce la bun sfârşit ceea ce părintele Gregory n-a
izbutit, în ciuda faptului că el a citit din Cartea
Sfântă a lui Dumnezeu? Cum îţi explici faptul că
magistrul tău face de obicei şi în mod regulat
ceea ce fratele său n-a putut?
— Pentru că preoţii au un mod greşit de a se
pregăti, am răspuns eu. Şi pentru că şi magistrul
meu, ca şi mine, este un al şaptelea fiu.

Preotul scoase un zgomot ciudat în spatele

grilajului. La început am avut impresia că se
înecase; apoi mi-am dat seama că putea fi un
chicotit. Râdea de mine.
Am socotit-o o necuviinţă. Tata întotdeauna
spunea că trebuie să respecţi părerile celorlalţi,
chiar dacă uneori ţi se par neghiobii.
— Asta e simplă superstiţie, Thomas, zise
părintele Cairns, în cele din urmă. Să fii al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu nu înseamnă
nimic. Este doar o născocire de fete bătrâne.
Adevărata explicaţie pentru izvorul puterii lui
John Gregory este un lucru atât de cumplit,
încât mă înfior numai când mă gândesc. Vezi tu,
John Gregory a făcut un pact cu diavolul. Şi-a
vândut sufletul diavolului.
Nu puteam crede ceea ce-mi auzeau urechile.
Dar când am deschis gura ca să i-o spun, niciun
cuvânt nu mi-a ieşit de pe buze, aşa că am
continuat să clatin doar din cap.
— Este adevărat, Thomas. Toată puterea sa vine
de la diavol. Ceea ce tu şi ceilalţi oameni simpli
din Comitat numiţi duhuri rele sunt doar diavoli
mărunţi, care fac rele numai pentru că stăpânul
lor le-a poruncit astfel. Pentru diavol pactul a
meritat, fiindcă, în schimb, va pune gheara,
într-o bună zi, pe sufletul lui John Gregory. Iar
un suflet este un lucru de preţ în ochii
Domnului, un lucru de strălucire şi splendoare,
de aceea diavolul ar face orice să-l întineze cu
păcate şi să-l târască în flăcările veşnice ale
Iadului.
— Bine, şi eu? L-am întrerupt, înfuriindu-mă
din nou. Eu nu mi-am vândut sufletul. Dar l-am
salvat pe părintele Gregory.
— E simplu, Thomas. Tu eşti un servitor al
Vraciului, cum îl numeşti tu, care, la rândul său,
este un servitor al diavolului. Astfel, puterea
răului îţi este împrumutată când îl serveşti. Dar,
bineînţeles, dacă vei ajunge să-ţi închei
pregătirea într-ale răului şi să fii gata să-ţi
practici îndeletnicirea drăcească în calitate de
magistru, nu de ucenic, atunci va fi rândul tău.
Şi tu va trebui să-ţi arvuneşti sufletul. John
Gregory nu ţi-a spus-o deocamdată, pentru că
eşti prea tânăr, dar cu siguranţă o să ţi-o spună
într-o bună zi. Şi când ziua aceea va veni, nu va
mai fi nicio surpriză pentru tine, căci o să-ţi
aduci aminte de cuvintele mele de acum. John
Gregory a comis mai multe păcate grele în viaţa
lui şi a căzut departe, foarte departe de mila
cerească. Ştiai că a fost preot, odinioară?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Am aflat-o deja.
— Şi ştii cum, de-abia hirotonisit ca preot, a
ajuns să se lepede de chemarea sa? Ştii de
ruşinea lui?
N-am răspuns. Ştiam că oricum părintele
Cairns avea să-mi spună.
— Unii teologi au susţinut că o femeie n-ar avea
suflet. Problema se discută şi în zilele noastre,
dar de un singur lucru putem fi siguri – un preot
nu-şi poate lua o nevastă, pentru că l-ar abate de
la a-şi închina dragostea lui Dumnezeu. Căderea
în păcat a lui John Gregory a fost de două ori mai
rea: nu doar că s-a lăsat abătut de la menirea sa
de către o femeie, dar femeia aceasta era deja
logodită cu unul dintre fraţii lui de sânge. A vârât
zâzania în familie. Fratele s-a ridicat împotriva
fratelui pentru o femeie numită Emily Burns.
Până în momentul acela, nu-mi plăcuse deloc de
părintele Cairns şi eram sigur că, dacă el ar fi
stat de vorbă cu mama mea, spunându-i despre
femei că nu au suflet, ea l-ar fi mâncat de viu,
dându-i un răspuns usturător. Dar îmi stârnise
curiozitatea în privinţa Vraciului. Mai întâi
aflasem despre Meg, iar acum mi se spunea că, şi
mai înainte de ea, se încurcase cu această Emily
Burns. Eram uluit şi voiam să ştiu mai multe.
— Domnul Gregory s-a însurat cu Emily Burns?
M-am mirat eu, întrebarea scăpându-mi fără
voie de pe buze.
— Niciodată înaintea lui Dumnezeu, răspunse
preotul. Ea era de fel din Blackrod, de unde se
trage familia noastră, şi tot acolo locuieşte
singură acum. Unii spun că s-au certat, dar, în
orice caz, John Gregory şi-a luat în cele din urmă
o altă femeie, pe care a cunoscut-o în capătul
dinspre miazănoapte al Comitatului, şi a adus-o
cu el în miazăzi. Numele acesteia este Margery
Skelton, o vrăjitoare faimoasă. Oamenii din
partea locului o ştiu de Meg, şi, în timp, ea a
devenit temută şi urâtă pe tot cuprinsul Mlaştinii
Anglezarke şi prin toate târgurile şi satele din
sudul Comitatului.
N-am zis nimic. Ştiam că se aştepta să fiu şocat.
Eram, de tot ce-mi spunea el, dar faptul că
răsfoisem jurnalul Vraciului, acasă, în
Chipenden, mă pregătise pentru partea cea mai
rea.
Părintele Cairns pufni din nou zgomotos, apoi
îşi drese glasul, din adâncul gâtlejului.
— Ştii faţă de care dintre cei şase fraţi ai săi a
greşit John Gregory?
Ghicisem deja.
— Faţă de părintele Gregory.
— În familiile cucernice, precum familia
Gregory, este o tradiţie ca unul dintre fii să între
în rândurile Bisericii. Când John s-a dezis de
consacrarea sa, un alt frate i-a luat locul şi a
început să se pregătească pentru preoţie. Da,
Thomas, acela a fost părintele Gregory, fratele
nostru, pe care l-am îngropat astăzi. Îşi pierduse
logodnica şi îşi pierduse şi fratele. Ce altceva
putea face decât să se întoarcă spre Dumnezeu?
Când intrasem, catedrala era aproape pustie,
dar, în timp ce vorbeam, începusem să aud
zgomote de dincolo de cabina confesionalului.
Erau zgomote de paşi şi un murmur din ce în ce
mai puternic de voci. Acum, deodată, un cor
începu să cânte. Trecuse cu mult de ora şapte,
iar soarele probabil apusese deja. M-am hotărât
să găsesc o scuză şi să plec, dar tocmai când am
deschis gura, l-am auzit pe părintele Cairns
ridicându-se în picioare.
— Vino cu mine, Thomas, zise el. Vreau să-ţi
arăt ceva.
L-am auzit apoi deschizând uşa şi ieşind din
confesional, aşa că l-am urmat.
M-a condus spre altarul unde, dirijat de un alt
preot, aliniat pe trei rânduri de câte zece, un cor
de băieţi de altar stătea pe trepte. Fiecare dintre
ei purta o sutană neagră şi un stihar.
Părintele Cairns se opri şi îşi aşeză mâna
bandajată pe umărul meu drept.
— Ascultă-i, Thomas. Nu seamănă glasurile lor:
u ale îngerilor din cer?
Nu auzisem niciodată un înger cântând, aşa că
nu-i puteam răspunde, dar cu siguranţă scoteau
sunete mai plăcute decât tatăl meu, care
obişnuia să înceapă să cânte când ne apropiam
de sfârşitul mulsului. Vocea lui era destul de
spartă cât să facă şi laptele să se acrească.
— Ai fi putut fi şi tu un băiat din acest cor,
Thomas. Dar acum e prea târziu. Vocea ta a
început deja să se îngroaşe şi o şansă de a-i sluji
Domnului s-a irosit.
Avea dreptate în această privinţă. Cei mai mulţi
dintre băieţii din cor erau mai mici decât mine ca
vârstă, iar glasurile lor erau mai curând de fete
decât de băieţi. Oricum, când cântam, nu eram
mai breaz ca tata.
— Totuşi, mai sunt şi alte lucruri pe care le-ai
putea face. Hai să-ţi arăt…
M-a condus dincolo de altar, pe o uşă şi pe un
culoar lung. Apoi am ieşit afară, în grădina din
spatele catedralei. Ei bine, ca întindere, era mai
curând un ogor decât o grădină, în care creşteau
mai mult legume decât flori şi trandafiri.
Deja începuse să se întunece, dar mai era
destulă lumină cât să văd un gard de măceş în
depărtare, şi lespezile mormintelor din cimitir
conturându-se prin el. Acolo, departe, un preot
stătea în genunchi, scoţând buruienile cu o
săpăligă. Şi era aşa o grădină mare şi doar o
săpăligă mică!
— Vii dintr-o familie de fermieri, Thomas. Este o
muncă bună, cinstită. O să te simţi ca acasă
muncind aici, zise el, arătând către preotul
îngenuncheat.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să fiu preot, i-am răspuns eu, fără
şovăială.
— Oh, n-ai putea s-ajungi niciodată preot! Zise
părintele Cairns, cu glasul plin de uimire şi
indignare. Ai fost mult prea aproape de diavol ca
să mai poţi s-o faci şi acum trebuie să te
supraveghezi îndeaproape, pentru tot restul
zilelor tale, ca să nu aluneci înapoi. Nu, bărbatul
acela este un frate.
— Un frate? Am întrebat eu, nedumerit,
gândindu-mă la vreun membru de-ai familiei
sale ori ceva pe-aproape.
Preotul zâmbi.
— Într-o catedrală mare cum e asta, preoţii au
asistenţi care le oferă ajutorul. Noi îi numim
fraţi, pentru că, deşi nu pot oficia sfintele slujbe,
pot îndeplini alte sarcini importante şi fac parte
tot din familia Bisericii. Fratele Peter este
grădinarul nostru şi este foarte priceput în
îndeletnicirea lui. Ce spui, Thomas? Ţi-ar plăcea
să fii un frate?
Ştiam totul despre ce însemna să fii un frate.
Fiind cel mai mic din şapte, mi se dădeau de
făcut toate sarcinile pe care niciun altul nu le
voia. Se părea că la fel stăteau lucrurile şi aici. În
orice caz, eu aveam deja o meserie şi nu credeam
ceea ce-mi spusese părintele Cairns despre
diavol şi despre Vraci. Mă pusese un pic pe
gânduri, dar în adâncul sufletului meu ştiam că
nu putea fi adevărat. Domnul Gregory era un om
bun.
Se întunecase mai tare şi se lăsase frigul, aşa că
mi-am zis că venise timpul să plec.
— Îţi mulţumesc pentru că ai stat de vorbă cu
mine, părinte, am zis eu, dar acum ai putea
să-mi spui, te rog, despre pericolul care îl paşte
pe domnul Gregory?
 — Toate la timpul lor, Thomas, îmi zise el, cu un
uşor zâmbet.
Ceva din acel zâmbet mi-a şoptit că fusesem dus
de nas. Nu avusese nici cea mai mică intenţie
să-l ajute pe Vraci.
— O să mă gândesc la ceea ce mi-ai spus, dar
acum trebuie să mă întorc, altminteri rămân fără
masa de seară, i-am zis eu.
Mi se părea o scuză convingătoare, în clipa
aceea. El n-avea de unde să ştie că posteam
pentru că trebuia să fiu pregătit să înfrunt Urgia.
— Avem de mâncare pentru tine aici, Thomas,
zise părintele Cairns. De fapt, ne-ar plăcea să
rămâi la noi, în noaptea asta.
Alţi doi preoţi ieşiră pe uşa laterală şi se
îndreptară către noi. Erau nişte oameni cât
muntele şi nu-mi plăcu expresia de pe chipurile
lor.
Apoi a fost prea târziu, pentru că preoţii mă
încadrară, unul de-o parte şi altul de cealaltă,
apucându-mă strâns de braţ între cot şi umăr.
Nu m-am zbătut să scap, pentru că n-avea
niciun rost. Mâinile lor erau mari şi grele, iar eu
simţeam că, dacă mai stăteam mult pe loc,
aveam să mă afund în pământ. Preoţii m-au dus
înapoi, în sacristie.
— E spre binele tău, Thomas, zise părintele
Cairns, venind după noi, înăuntru. Inchizitorul îl
va aresta pe Vraci în noaptea asta. O să aibă
parte de o judecată, bineînţeles, dar rezultatul
este sigur. Va fi găsit vinovat de cârdăşie cu
diavolul şi va fi ars pe rug. De aceea nu te pot
lăsa să te întorci la el. Pentru tine mai există o
şansă. Eşti încă un băiat, iar sufletul tău mai
poate fi salvat fără foc. Dacă însă ai fi găsit
alături de el când va fi arestat, ai suferi aceeaşi
soartă. Cum spuneam, e spre binele tău.
— Bine, dar este vărul dumitale! Am izbucnit eu.
Este rudă cu dumneata. Cum poţi să faci una ca
asta? Lasă-mă să mă duc să-l previn.
— Să-l previi? Repetă părintele Cairns. Crezi că
eu n-am încercat să-l previn? Îl previn de o viaţă.
Acum trebuie să mă gândesc însă mai degrabă la
sufletul decât la trupul lui. Flăcările o să-l
purifice. Prin durere, sufletul său poate fi
mântuit. Nu vezi? O fac tocmai ca să-l ajut,
Thomas. Sunt lucruri mult mai importante decât
scurta noastră existenţă pe lumea asta.
— L-ai trădat! Şi e rudă de aceeaşi carne şi
acelaşi sânge cu dumneata. I-ai spus
Inchizitorului că suntem aici!
— Nu despre amândoi, numai despre John.
Aşadar, alătură-te nouă, Thomas. Sufletul tău va
fi purificat prin rugăciuni, iar viaţa ta nu va mai
fi în pericol. Ce spui?
Nu avea niciun rost să mă cert cu cineva care
era atât de convins că are dreptate, aşa că n-am
mai pierdut timpul. Singurul sunet care se mai
auzea era ecoul paşilor noştri şi zornăitul cheilor
în timp ce mă duceau, din ce în ce mai departe,
în întunecimile catedralei.
CAPITOLUL 07
EVADEREA ȘI PRINDEREA
M-Au încuiat într-o încăpere mică şi jilavă, fără
nicio fereastră şi fără să-mi aducă mâncarea
despre care pomeniseră. În chip de pat exista
doar o mână de paie. Când uşa s-a închis în
urma mea, am rămas nemişcat, în beznă,
ascultând cheia care se întorcea în broască şi
ecoul paşilor stingându-se în lungul coridorului.
Era prea Întuneric şi ca să-mi văd mâinile sub
ochi, dar asta nu mă îngrijora prea tare. După
aproape şase luni petrecute ca ucenic al
Vraciului devenisem cu mult mai curajos. Fiind
al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu,
dintotdeauna văzusem lucruri pe care ceilalţi nu
le puteau vedea, dar Vraciul mă învăţase că în
marea lor majoritate, nu-mi puteau face prea
mult rău. Era o catedrală veche şi sub grădină
exista un mare cimitir, ceea ce însemna că era
firesc să bântuie nişte creaturi pe acolo – nişte
spirite care nu-şi găsiseră liniştea, precum
stafiile şi duhurile – dar nu-mi era teamă de ele.
Nu, ce mă speria cel mai mult era Urgia din
catacombele de dedesubt! Mă paraliza gândul că
putea pătrunde în mintea mea. Cu siguranţă nu
voiam să trec prin aşa ceva. Iar dacă acum
demonul era atât de puternic pe cât bănuia
Vraciul, însemna că ştia precis ce se întâmplă.
Era lesne de bănuit că tot Urgia îl schimbase şi
pe părintele Cairns, întorcându-i împotriva
propriului său văr. Poate că îşi înfăptuia relele
printre preoţi şi le asculta discuţiile. Ţinea morţiş
să afle cine eram eu şi unde mă aflam şi cu
siguranţă nu avea să se arate prea prietenos, ca
să spun aşa.
Bineînţeles, nu îmi pusesem în gând să rămân
toată noaptea acolo. Vedeţi dumneavoastră, încă
mai aveam cele trei chei în buzunarul meu şi
voiam să mă folosesc de cea specială, pe care o
meşterise Andrew. Părintele Cairns nu era
singurul care juca necinstit, cu aşi ascunşi în
mânecă.
Cheia nu m-ar fi ajutat să ajung dincolo de
Poarta de Argint, pentru că era nevoie de una
mult mai complicată şi mai bine lucrată ca să
deschidă încuietoarea aceea, dar ştiam că putea
să-mi deschidă drumul spre culoar şi, apoi, pe
oricare altă uşă, afară din catedrală. Trebuia
doar să aştept o vreme, până când toată lumea ar
fi adormit, ca să mă pot furişa. Dacă aş fi pornit
prea devreme, probabil aş fi fost prins. Pe de altă
parte, dacă amânam prea mult, aş fi ajuns prea
târziu ca să-l mai previn pe Vraci şi aş fi putut
primi şi o vizită de la Urgie. Iată, aşadar, un
calcul asupra căruia nu-mi îngăduiam să dau
greş.

Când Întunericul s-a înstăpânit pe deplin, iar

zgomotele de afară s-au stins, am hotărât să-mi
încerc norocul. Cheia s-a învârtit în broască fără
să întâmpine nici cea mai mică rezistenţă, dar,
chiar înainte de a deschide uşa, am auzit nişte
paşi. Am îngheţat şi mi-am ţinut respiraţia, dar,
treptat, paşii s-au pierdut în depărtare şi totul a
reintrat în tăcere.
Am aşteptat mult timp, ciulind urechea cu toată
atenţia. În cele din urmă, mi-am tras aer în piept
şi am crăpat uşurel uşa. Din fericire, s-a deschis
fără niciun scârţâit şi am păşit afară, pe culoar,
oprindu-mă şi ascultând din nou.
Nu ştiam foarte sigur dacă mai rămăsese cineva
prin catedrală şi prin acareturile sale. Probabil se
întorseseră cu toţii în casa cea mare a preoţilor?
Dar era greu de crezut că nu lăsaseră pe nimeni
de pază, aşadar am mers în vârful picioarelor
de-a lungul culoarului întunecat, temându-mă
să nu fac vreun zgomot cât de mic.
Când am ajuns la uşa laterală a sacristiei, am
tresărit, surprins. Nu aveam nevoie de cheia
mea. Era deja descuiată.
Cerul era senin acum şi răsărise luna, scăldând
aleea într-o lumină de argint. Am făcut vreo
câţiva paşi afară, mişcându-mă cu precauţie.
Abia atunci am simţit pe cineva în spatele meu;
cineva care stătea lângă uşă, ascuns în umbra
unuia dintre marii contraforţi de piatră, care
propteau până sus laturile catedralei.
Pentru o clipă, am îngheţat. Apoi, cu inima
bătându-mi tare de puteam s-o aud, m-am întors
încet pe călcâie. Silueta din umbră păşi în
lumina lunii. L-am recunoscut imediat. Nu era
preot, ci fratele pe care-l văzusem mai devreme în
genunchi, plivind grădina.
Tras la faţă, fratele Peter era aproape chel, cu
doar un tiv subţire de păr alb pe sub urechi.
Deodată vorbi.
— Anunţă-l pe magistrul tău, Thomas, zise el.
Du-te repede! Plecaţi amândoi din oraşul ăsta,
cât încă mai puteţi!
N-am răspuns. Doar m-am întors şi-am rupt-o
la fugă pe potecă, alergând cât mă ţineau
puterile. M-am oprit doar când am ajuns în
labirintul străzilor. Apoi mi-am potrivit pasul cât
să nu atrag prea mult atenţia asupra mea,
întrebându-mă oare de ce fratele Peter nu
încercase să mă oprească. Nu era asta datoria
lui? Nu fusese el lăsat de pază?
Dar n-am avut timp să chibzuiesc cum se
cuvine la această problemă. Trebuia să-l previn
pe Vraci despre trădarea vărului său, mai înainte
de a fi prea târziu. Nu ştiam hanul la care trăsese
Vraciul, dar mi-am spus că probabil îl ştia fratele
lui. Era un punct de pornire, pentru că văzusem
unde era Poarta Călugărului – una dintre străzile
pe care le străbătusem de la un capăt la altul,
când căutasem un han –, aşadar atelierul lui
Andrew nu avea să fie prea greu de găsit. M-am
grăbit să străbat străzile pietruite, conştient că
nu mai aveam prea mult timp, că Inchizitorul şi
oamenii săi trebuia să fi pornit deja la drum.
Poarta Călugărului era o stradă largă, în pantă,
cu două rânduri de prăvălii, unde am găsit-o cu
uşurinţă pe a lăcătuşului. Numele de deasupra
intrării prăvăliei anunţa andrew GREGORY, dar
clădirea era cufundată în Întuneric. A trebuit să
bat de trei ori până când o lumină a pâlpâit în
camera de la etaj.
Andrew deschise uşa şi ridică o lumânare spre
faţa mea. Era îmbrăcat într-o cămaşă lungă de
noapte, iar pe faţă avea zugrăvit un vălmăşag de
expresii. Arăta buimac, furios şi înfricoşat.
— Fratele dumitale este în primejdie, i-am spus
eu, încercând să vorbesc cât mai în şoaptă. L-aş
fi anunţat chiar eu, dar nu ştiu unde stă…
Mi-a făcut semn să intru fără vreun cuvânt şi
m-a condus în atelier. Pereţii erau căptuşiţi cu
chei şi încuietori de toate formele şi mărimile
posibile. Am văzut o cheie uriaşă, lungă cât
antebraţul meu, şi m-am întrebat ce mărime o
avea lacătul la care se potrivea. Fără să pierd
vremea, i-am povestit ce se întâmplase.
— I-am spus că e un prost dacă rămâne aici!
Exclamă el, buşind cu pumnul într-o masă de
lucru. Şi blestemat să fie acel trădător cu două
feţe de văr al nostru! Am ştiut tot timpul că nu
era de încredere. Urgia trebuie să fi pus gheara
pe el, în cele din urmă, scrântindu-i minţile ca
să-l dea la o parte pe John din calea sa – singura
fiinţă din întreg Comitatul care încă mai
reprezintă o adevărată ameninţare pentru el!
Urcă în odaia sa, dar nu-i luă mult să se
îmbrace. Curând, porneam înapoi împreună, pe
străzile pustii, îndreptându-ne pe cel mai scurt
drum către catedrală.
— Stă la Scriptura şi Lumânarea, murmură
Andrew Gregory, clătinând din cap. De ce
Dumnezeu nu ţi-o fi spus asta? Ai fi putut scuti
timp, ducându-te direct acolo. Să sperăm că
n-am întârziat prea mult!
Dar întârziaserăm. I-am auzit de la vreo câteva
străzi distanţă: vocile furioase ale mai multor
bărbaţi şi cineva bătând cu pumnul într-o uşă,
destul de tare cât să scoale şi morţii din somn.
Ne-am uitat de după un colţ, având grijă să nu
fim zăriţi la rândul nostru. Nu puteam face
nimic. Inchizitorul însuşi era de faţă, călare pe
uriaşul lui cal, şi avea vreo douăzeci de oameni
înarmaţi sub comanda sa. Toţi aveau ciomege şi
câţiva îşi scoseseră săbiile din teacă, de parcă
s-ar fi aşteptat să întâmpine rezistenţă. Unul
dintre ei bătu din nou în uşă cu mânerul sabiei.
— Deschideţi! Deschideţi! Hai mai repede! Strigă
el. Altfel o să sparg uşa!
Se auziră zgomote de ivăre trase şi hangiul
apăru în prag, în cămaşă de noapte, ţinând un
felinar în mână. Arăta aiurit, de parcă tocmai
fusese trezit dintr-un somn foarte adânc. Văzu
înaintea sa doar primii doi oameni, nu şi pe
Inchizitor. Probabil de aceea făcu o mare
greşeală: începu să protesteze şi să ameninţe.
— Ce-nseamnă asta? Răcni el. Nu mai poate
omul să se bucure de somn după o zi de muncă
grea? Să tulburi liniştea la ora asta din noapte!
Îmi cunosc drepturile. Există legi împotriva unor
astfel de fapte.
— Neghiobule! Tună Inchizitorul,
îndemnându-şi calul mai aproape de uşă. Eu
sunt legea! Un vrăjitor doarme sub acoperişul
tău. Un slujitor al diavolului! Să adăposteşti un
bine-cunoscut vrăjmaş al Bisericii se pedepseşte
cu cea mai mare asprime! Dă-te la o parte sau
plăteşti cu viaţa!
— Iertare, stăpâne. Iertare! Se tângui hangiul,
ridicându-şi mâinile a implorare, cu groaza
întipărită pe faţă.
Drept răspuns, Inchizitorul le făcu semn
oamenilor săi, care-l înşfăcară pe hangiu. Fără
multă vorbă, omul fu târât în stradă şi pus la
pământ.
Atunci, cu tot dinadinsul, cu toată cruzimea-i
zugrăvită pe chip, Inchizitorul îşi mână
armăsarul peste hangiu. O copită se înfipse
puternic în piciorul omului şi am auzit limpede
osul trosnind. Mi-a îngheţat sângele în vine.
Bietul nenorocit zăcea la pământ, gemând, în
vreme ce patru dintre gardieni dădeau buzna în
casă; bocancii lor tropăiră greoi în sus, pe scara
de lemn.
 Când îl târâră pe Vraci afară, mi se păru
îmbătrânit şi firav. Poate şi puţin speriat, deşi
era prea departe ca să fiu sigur.
— Ei bine, John Gregory, al meu eşti, în sfârşit!
Strigă Inchizitorul, cu glas strident şi arogant.
Oasele astea uscate ale tale or să ardă bine!
Vraciul nu-i răspunse. I-am privit cum îi legau
mâinile la spate şi-l duceau de-a lungul străzii.
— Atâţia ani, ca să ajungă la asta, murmură
Andrew. A vrut mereu numai binele. Nu merită
să fie ars de viu.
Mie nu-mi venea să cred că toate acestea se
întâmplau de-adevăratelea. Aveam un nod în
gât, atât de dureros încât, până să dispară
Vraciul din vedere, la primul colţ de stradă, n-am
putut vorbi.
— Trebuie să facem ceva! Am zis eu, în cele din
urmă.
Andrew clătină din cap, foarte abătut.
— Ei bine, băiete, stoarce-ţi tu creierii şi apoi
spune-mi şi mie ce-am putea face. Pentru că eu
n-am nicio idee. Mai bine vii cu mine acasă şi, de
cum se crapă de ziuă, pleci cât mai departe poţi
de locul ăsta.
CAPITOLUL 08
CE A POVESTIT FRATELE PETER
Bucătăria era în spatele casei, dând către o
curte mică, pavată cu dale de piatră. Când cerul
se mai lumină, Andrew îmi oferi ceva de
mâncare. Nu era cine ştie ce, doar un ou şi o felie
de pâine prăjită. I-am mulţumit, dar am refuzat,
fiindcă tot mai posteam. Să fi mâncat ar fi
însemnat că acceptam faptul că Vraciul era
pierdut şi că nu aveam să mai înfruntăm
împreună Urgia. Oricum, nu-mi era deloc foame.
Făcusem precum mă îndemnase Andrew. De
când Vraciul fusese arestat, îmi petrecusem
fiecare clipă gândindu-mă cum am fi putut să-l
salvăm. M-am gândit şi la Alice, de asemenea.
Dacă nu făceam ceva, amândoi aveau să fie arşi
de vii.
— Sacul domnului Gregory a rămas în odaia
mea de la Taurul Negru, mi-am amintit eu
deodată, întorcându-mă către lăcătuş. Iar el
trebuie să fi lăsat toiagul şi pelerinele noastre în
odaia lui, de la han. Cum le luăm înapoi?
— Mda, iată o treabă la care te pot ajuta, zise
Andrew. Este prea periculos pentru oricare
dintre noi doi să meargă după ele, dar ştiu pe
cineva care le-ar putea aduce pentru tine. O să
mă îngrijesc de asta, mai târziu.
În timp ce-l priveam pe Andrew mâncând,
începu să bată un clopot în depărtare. Avea o
singură notă, mohorâtă, şi între fiecare două
bătăi se scurgea o lungă tăcere. Suna a doliu, ca
dangătul unui clopot funerar.
— E de la catedrală? Am întrebat eu.
Andrew dădu din cap şi continuă să-şi mestece
dumicatul, foarte încet. Părea să aibă la fel de
puţină poftă de mâncare ca şi mine.
 Mă întrebam dacă acel clopot chema oamenii la
vreo slujbă de dimineaţă, dar, mai înainte să-mi
rostesc gândul cu voce tare, Andrew sfârşi de
înghiţit bucata de pâine şi-mi spuse:
— Anunţă încă o moarte la catedrală sau la vreo
altă biserică din oraş. Ori aici, ori în altă parte
din Comitat a murit vreun preot şi vestea a sosit
acum. A devenit un sunet obişnuit la noi, în
ultimele zile. Mă tem că orice preot care pune
sub semnul întrebării Întunericul şi stricăciunea
din oraşul nostru are foarte curând parte de
dangătul acesta.
M-am înfiorat.
— Toată lumea din Priestown ştie că Urgia este
pricina acestor vremuri negre? L-am întrebat eu.
Sau numai preoţii?
— Urgia este destul de bine cunoscută. În
împrejurimile catedralei, cei mai mulţi oameni
şi-au zidit uşile pivniţelor, iar frica şi superstiţia
domnesc nestingherite. Cine i-ar putea
învinovăţi pe orăşeni, când nici pe preoţi nu se
mai pot bizui să-i apere? Nu-i de mirare că
evlavioşilor le slăbeşte credinţa, zise Andrew,
clătinând trist din cap.
— Ai terminat cheia? L-am întrebat eu.
— Da, răspunse el, dar bietul John n-o să mai
aibă nevoie de ea acum.
— Am putea s-o folosim noi, am zis eu, vorbind
repede, astfel încât să pot termina ce aveam de
spus înainte să mă oprească. Tunelele
catacombelor trec drept pe sub catedrală şi
prezbiteriu, aşa că ar putea fi o cale de a ajunge
la acestea. Am putea aştepta până se întunecă şi
toată lumea se culcă, şi apoi să intrăm în
clădirea în care se află Vraciul.
— E o prostie, zise Andrew, scuturând din cap.
Prezbiteriul este uriaş, cu o puzderie de încăperi,
atât deasupra, cât şi sub pământ. Şi noi nici
măcar nu ştim unde sunt ţinuţi prizonierii. În
plus de asta, sunt păziţi de oameni înarmaţi. Vrei
să arzi şi tu de viu? Eu unul sunt sigur că nu
vreau.
— Merită o încercare, am stăruit eu. Ei nu se
aşteaptă să între cineva în casă venind de
dedesubt, cu Urgia acolo. O să avem surpriza de
partea noastră şi poate că paznicii or să fie
adormiţi.
— Nu, zise Andrew, clătinându-şi capul cu
hotărâre. E o nebunie. Nu merită să riscăm încă
două vieţi.
— Atunci dă-mi mie cheia şi am s-o fac eu.
— N-ai să găseşti niciodată calea fără mine. Este
un adevărat labirint de tunele acolo jos.
— Asta însemnă că dumneata ştii drumul? Am
zis eu. Ai mai fost vreodată pe acolo?
— Da, ştiu drumul până la Poarta de Argint. Dar
ea este cel mai îndepărtat punct până la care am
vrut vreodată să merg. Şi sunt douăzeci de ani de
când am coborât acolo, împreună cu John.
Creatura aceea de jos aproape că l-a omorât
atunci. Ar fi putut să ne omoare pe amândoi. L-ai
auzit pe John: se preschimbă, dintr-un simplu
spirit se întrupează în Dumnezeu ştie ce. Putem
întâlni orice acolo jos. Lumea vorbea despre nişte
câini negri şi fioroşi, care-şi arată colţii uriaşi,
despre şerpi veninoşi. Nu uita că Urgia îţi poate
citi gândurile şi poate lua înfăţişarea celor mai
cumplite spaime ale tale. Nu, e prea periculos.
Nu ştiu care soartă e mai rea – să fii ars de viu pe
rug de către Inchizitor sau strivit până-ţi dai
duhul de către Urgie. Nu este o alegere pentru un
băiat de vârsta ta.
— Nu-ţi face griji pentru asta, am zis eu.
Dumneata ocupă-te de încuietori, iar eu o să-mi
fac meseria mea.
— Dacă fratele meu n-a putut să-l biruie, tu ce
nădăjduieşti? El era pe atunci în floarea tinereţii,
iar tu acuma eşti doar un băiat.
— Nu sunt atât de smintit încât să încerc să
nimicesc eu Urgia, i-am zis. O să fac doar atât cât
este nevoie ca să-l eliberez pe Vraci.
Andrew clătină din cap.
— De cât timp eşti la el în ucenicie?
— De aproape şase luni, am răspuns eu.
— Ei bine, zise Andrew, asta spune totul, nu-i
aşa? Intenţia ta e bună, dar n-am face decât să
înrăutăţim lucrurile.
— Vraciul mi-a spus că moartea pe rug este
cumplită. Cea mai rea dintre toate. De aceea nu
este de acord să ardă vreo vrăjitoare. O să-l laşi
tocmai pe el să sufere una ca asta? Te rog,
trebuie să-l ajuţi. Este ultima lui şansă.
De data aceasta, Andrew nu mai zise nimic.
Rămase multă vreme adâncit în gânduri. Când
se ridică de pe scaunul său, îmi spuse doar că ar
fi mai bine să stau ascuns.
Ăsta mi s-a părut un semn bun. Cel puţin nu
mă trimisese să-mi fac bagajele.

Am stat pe scaun, în odaia din spate,

pocnindu-mi călcâiele, în timp ce dimineaţa se
scurgea cu încetineală. Nu închisesem o clipă
ochii şi eram obosit, dar somnul era ultimul
lucru la care-mi stătea capul, după întâmplările
de peste noapte.
Andrew lucra. Cea mai mare parte a timpului îl
auzeam în atelierul său, dar uneori mai răsuna
clinchetul clopoţelului de la uşă, când vreun
client intra sau ieşea din prăvălie.
Cu puţin înainte de amiază, Andrew se întoarse
în bucătărie. Pe chipul lui se citea o expresie
nouă. Părea gânditor. Şi, chiar în spatele lui, mai
venea cineva!
Am sărit în picioare, gata s-o zbughesc, dar uşa
din spate era încuiată şi cei doi bărbaţi se aflau
între mine şi cealaltă uşă. Apoi, l-am recunoscut
pe vizitator şi m-am calmat. Era fratele Peter,
care aducea sacul Vraciului, toiagul şi pelerinele
noastre.
— E în regulă, băiete, zise Andrew, înaintând şi
punând o mână pe umărul meu, ca să mă
liniştească. Lasă privirea asta înfricoşată şi
aşază-te înapoi pe scaun. Fratele Peter ne este
prieten. Uite, ţi-a adus lucrurile lui John!
El zâmbi şi îmi întinse sacul, toiagul şi
pelerinele. Le-am primit, cu un semn de
mulţumire din cap, şi le-am pus într-un colţ,
înainte să mă aşez la loc. Amândoi bărbaţii şi-au
tras câte un scaun de la masă şi s-au aşezat în
faţa mea.
Fratele Peter era un om care-şi petrecuse cea
mai mare parte a vieţii în aer liber, iar pielea de
pe creştetul pleşuv îi era asprită de la vânt şi
soare, ba chiar căpătase o nuanţă mai
întunecată. Era la fel de înalt cât Andrew, dar nu
se ţinea la fel de drept. Spatele şi umerii săi erau
aplecaţi, probabil de la prea mulţii ani de
scurmat în pământ cu săpăliga. Nasul era cel
mai izbitor element al feţei sale; era coroiat ca un
plisc de cioară, dar ochii erau foarte depărtaţi şi
aveau o sclipire blândă. Instinctele mele îmi
spuneau că era un om bun.
— Ei bine, zise el, ai avut noroc că eu am făcut
rondul azi-noapte şi nu unul dintre ceilalţi, căci
te-ai fi trezit înapoi în celula aceea! Chiar şi aşa,
părintele Cairns m-a chemat îndată după ce s-a
luminat de ziuă şi am avut de răspuns la câteva
întrebări neplăcute. N-a fost prea bucuros şi nu
sunt sigur că o să mă lase în pace!
— Îmi pare rău, am zis eu.
 Fratele Peter zâmbi.
— Nu-ţi face griji, băiete. Sunt doar un grădinar
cu faima de-a fi tare de urechi. N-o să-şi bată
multă vreme capul cu mine. Nu când Inchizitorul
are deja atâţia alţii, gata pregătiţi pentru rug!
— De ce m-ai lăsat să scap? L-am întrebat eu.
Fratele Peter îşi înălţă sprâncenele.
— Nu toţi preoţii sunt sub stăpânirea Urgiei.
Ştiu că este vărul tău, zise el, întorcându-se spre
Andrew, dar eu n-am încredere în părintele
Cairns. Cred că Urgia a pus gheara pe el.
— M-am gândit şi eu la asta, zise Andrew. John
a fost trădat şi sunt sigur că Urgia se află în
spatele întregii afaceri. Demonul ştie că John
este o ameninţare pentru el, aşa că se foloseşte
de slabul nostru văr ca să se descotorosească de
John.
— Da, cred că ai dreptate. I-ai observat mâna?
El zice că s-a bandajat pentru că s-a ars cu o
lumânare, dar părintele Hendle avea o rană cam
în acelaşi loc, după ce Urgia l-a luat în stăpânire.
Cred că părintele Cairns îi dă creaturii sângele
său.
Trebuie să fi făcut o mutră îngrozită, pentru că
fratele Peter s-a apropiat şi şi-a petrecut braţul
peste umerii mei.
— Nu te speria, fiule. Au mai rămas totuşi vreo
câţiva oameni buni în catedrala aceea şi oi fi eu
doar un frate inferior, dar mă socotesc unul
dintre cei drepţi şi îndeplinesc lucrarea
Domnului ori de câte ori pot. O să fac tot ce-mi va
sta în puteri ca să vă ajut, pe tine şi pe magistrul
tău. Întunericul încă n-a învins! Aşa că hai să
trecem la treabă! Andrew mi-a spus că eşti destul
de curajos ca să coborî în catacombe. Este
adevărat? Mă întrebă el, frecându-şi gânditor
vârful nasului.
— Cineva trebuie s-o facă, aşa că eu sunt gata
să încerc, i-am răspuns eu.
— Şi dacă dai ochii cu…
N-a sfârşit propoziţia. Era de parcă nu
îndrăznea să rostească „Urgia”.
— Ţi-a spus cineva cu ce anume ai putea da
ochii? Despre schimbarea înfăţişării, despre
citirea gândurilor şi despre…
Şovăi şi se uită peste umăr mai înainte de a
şopti:
— Tescuire?
— Da, am auzit, am zis eu, cu un ton care suna
mult mai încrezător decât mă simţeam. Dar
există câteva lucruri cu care mă pot apăra. Nu-i
place argintul…
Am deschis sacul Vraciului, am scotocit prin el
şi le-am arătat apoi lanţul de argint.
— Aş putea să-l leg cu ăsta, am zis eu,
Uitându-mă drept în ochii fratelui Peter şi
încercând să nu clipesc.
Cei doi bărbaţi schimbară o privire între ei, iar
Andrew zâmbi.
— Ai exersat mult, nu-i aşa? Mă întrebă el.
 — Ore în şir, i-am răspuns eu. Este un stâlp în
grădina domnului Gregory, de la Chipenden. Pot
să arunc lanţul ăsta peste el de la opt picioare
distanţă şi să-l înfăşor în jurul lui de nouă ori din
zece.
— Ei bine, dacă izbuteşti cumva să treci de
creatură şi să ajungi la prezbiteriu în noaptea
asta, vei avea o singură împrejurare de partea ta.
Va fi, cu siguranţă, mai linişte ca de obicei, zise
fratele Peter. Noaptea trecută, s-a întâmplat să
moară cineva la catedrală, aşa că trupul se află
deja acolo şi nu afară din oraş. În noaptea asta,
toţi preoţii vor fi în jurul lui, la priveghi.
Din lecţiile mele de latină, ştiam că „a priveghea”
însemna „a sta treaz”. Asta nu mă lămurea totuşi
cu ce urma să se ocupe ei.
— Spun rugăciuni şi veghează asupra mortului,
zise Andrew, zâmbind când văzu nedumerirea de
pe faţa mea. Cine a murit, Peter?
— Bietul părinte Roberts. Şi-a luat zilele. S-a
aruncat de pe acoperiş. Cu asta, sunt deja cinci
sinucideri pe anul acesta, zise el, aruncând o
privire spre Andrew, apoi uitându-se din nou
drept în ochii mei. Pătrunde în minţile lor, vezi
tu. Îi sileşte să facă lucruri ce sunt împotriva lui
Dumnezeu şi împotriva conştiinţei lor. Şi ăsta
este un lucru foarte rău pentru un preot care a
luat calea Bisericii pentru a-l sluji pe Dumnezeu.
Aşa că, atunci când nefericitul nu mai poate
îndura, uneori îşi ia viaţa. Iar aceasta este o faptă
groaznică. Să-ţi curmi viaţa este un păcat de
moarte, iar preoţii ştiu că nu vor mai ajunge
niciodată în Rai, că niciodată nu vor mai fi cu
Dumnezeu. Gândeşte-te cât de chinuitor trebuie
să fie ca să te împingă la una ca asta! Dacă
măcar am putea scăpa de răul ăsta cumplit mai
înainte ca în oraşul acesta să nu mai rămână
nimic bun pe care să-l strice el.
Se lăsă o scurtă tăcere, de parcă fiecare îşi aşeza
gândurile sale, dar atunci i-am zărit buzele
fratelui Peter mişcându-se şi am presupus că
probabil se ruga pentru bietul preot mort. Când
îşi făcu semnul crucii, am fost sigur.
Apoi, cei doi bărbaţi schimbară iarăşi o privire şi
amândoi dădură din cap. Fără să vorbească,
ajunseseră la o înţelegere.
— O să merg cu tine până la Poarta de Argint,
zise Andrew. După aceea, fratele Peter s-ar putea
să fie în stare să te ajute…
Mergea şi fratele Peter cu noi? Trebuie să fi citit
expresia de pe faţa mea, pentru că îşi ridică
ambele mâini, zâmbi şi clătină din cap.
— Oh, nu, Tom. Îmi lipseşte curajul să pun
piciorul în catacombe. Nu, ceea ce Andrew a vrut
să spună este că te pot ajuta în alt fel, şi anume
dându-ţi îndrumări. Vezi tu, există o hartă a
tunelelor. Este înrămată şi atârnată chiar pe
partea interioară a uşii prezbiteriului – aceea
care dă în grădină. Am pierdut numărul orelor
petrecute acolo, aşteptând să coboare unul
dintre preoţi şi să-mi transmită însărcinările
pentru ziua respectivă. De-a lungul anilor, am
ajuns să cunosc fiecare pătrăţică din harta
aceea. Vrei să-ţi notezi sau ţii minte?
— Am o memorie bună, i-am spus eu.
— Bine, dar să-mi spui dacă vrei să repet ceva.
Aşa cum zicea şi Andrew, el o să te călăuzească
până la Poarta de Argint. Odată ce treci de ea,
ţine-o tot înainte până se bifurcă tunelul. Ia-o pe
culoarul din partea ta stângă, până ce dai de
nişte trepte. Acestea conduc către o uşă, dincolo
de care se află marea chelărie, pivniţa de vinuri a
prezbiteriului. O să fie încuiată, dar asta n-ar
trebui să fie o problemă când ai un prieten ca
Andrew. Există numai o uşă care dă afară din
pivniţă şi se află la capătul zidului, lângă colţul
din partea dreaptă.
— Dar Urgia n-ar putea să mă urmărească până
în pivniţa de vinuri şi să scape pe acolo? Am
întrebat eu.
— Nu, nu poate părăsi catacombele decât prin
Poarta de Argint, aşa că eşti chiar în siguranţă
odată ce ai intrat pe uşa aceea, spre pivniţa de
vinuri. Acum, mai înainte de a pleca din pivniţă,
trebuie să mai faci ceva. Există un chepeng în
tavan, în partea stângă de uşă. Dă afară, spre
cărarea ce ocoleşte zidul de la nord al catedralei –
îl folosesc de obicei oamenii care se ocupă cu
proviziile, pentru a coborî vinul şi berea în
pivniţă. Descuie-l înainte de a face un pas mai
departe. S-ar putea dovedi o cale de scăpare mai
rapidă decât s-o iei înapoi până la poartă. E
limpede până acum?
— N-ar fi mai uşor să folosesc chepengul şi ca să
cobor? Am întrebat eu. Aşa aş putea ocoli Poarta
de Argint şi aş evita întâlnirea cu Urgia!
— Mi-ar fi plăcut să poată fi atât de simplu, zise
fratele Peter. Dar este prea periculos. Chepengul
se vede din drum şi din prezbiteriu. Te-ar putea
zări cineva când intri.
Am dat din cap, gânditor.
— Deşi nu poţi s-o foloseşti ca să intri, mai
există un motiv serios pentru care ar trebui
totuşi să încerci să ieşi pe calea aceea, zise
Andrew. Nu vreau ca John să rişte să se afle din
nou faţă în faţă cu Urgia. Vezi tu, acolo, jos, cred
că îi e frică – atât de frică încât nu-i e cu putinţă
să învingă…
— Frică? Am sărit eu, cu indignare. Domnului
Gregory nu îi e frică de nimic din ceea ce aparţine
Întunericului.
— Ce-i drept, n-ar recunoaşte-o, continuă
Andrew. De asta poţi fi sigur. Probabil că n-ar
recunoaşte-o nici în sinea lui. Dar a fost
blestemat, mai demult, şi…
— Domnul Gregory nu crede în blesteme, l-am
întrerupt eu din nou. Ţi-a spus asta şi dumitale.
— Dacă m-ai lăsa să vorbesc până la capăt, ţi-aş
explica, stărui Andrew. Este un blestem
periculos şi puternic. Cel mai mare din câte au
existat vreodată. Trei cete întregi de vrăjitoare
din Pendle şi-au dat mâna ca să-l facă. John s-a
amestecat prea mult în treburile lor, aşadar au
lăsat deoparte certurile şi supărările dintre ele şi
l-au blestemat. Au adus jertfă de sânge şi mai
mulţi nevinovaţi au fost sacrificaţi. S-a întâmplat
de Noaptea Valpurgiei, în ajun de întâi mai,
acum douăzeci de ani, şi după asta i l-au trimis
scris cu sânge pe o bucată de pergament. O dată
mi-a spus chiar el ce scria acolo: O să mori
într-un loc întunecat, departe sub pământ, fără
niciun prieten alături!
— Catacombele… am zis eu, într-o şoaptă care
abia s-a auzit. Dacă înfrunta Urgia singur, jos, în
catacombe, atunci condiţiile blestemului ar fi
fost îndeplinite.
— Da, catacombele, zise Andrew. Cum
spuneam, scoate-l afară prin chepeng. Zi mai
departe, frate Peter, şi iartă-mă că te-am
întrerupt…
Peter îi întoarse un zâmbet alb şi continuă:
— Odată ce ai descuiat chepengul, ieşi pe uşă,
în culoar. Aici începe partea riscantă. Există o
temniţă, în capătul celălalt, pe care ei o folosesc
să ţină prizonierii. Acolo îl vei găsi pe magistrul
tău. Dar ca să ajungi la uşa ei, va trebui să treci
pe lângă camera paznicilor. Este periculos, dar e
destul de beznă şi de rece pe acolo, prin pivniţă.
Or să facă un foc mare, în căminul din camera
lor, şi, cu voia lui Dumnezeu, uşa dinspre culoar
va fi închisă, ca să nu între frigul. Aşadar, n-o să
ai probleme. Eliberează-l pe domnul Gregory şi
scoate-l afară prin chepeng şi apoi du-l din
oraşul acesta, cât mai departe. O să vină înapoi
şi să-i facă de petrecanie creaturii infernale altă
dată, când Inchizitorul nu va mai fi aici.
— Nu! Zise Andrew. După toate acestea nu
vreau să-l mai văd pe aici.
— Dar dacă nu luptă el cu Urgia, atunci cine s-o
facă? Întrebă fratele Peter. Nici eu nu cred în
blesteme. Cu ajutorul lui Dumnezeu, John îl
poate înfrânge pe spiritul acela malefic. Ştii şi tu
că devine din ce în ce mai rău. Fără îndoială că
eu voi fi următoarea sa victimă.
— Nu tu, frate Peter, zise Andrew. Am întâlnit
puţini oameni atât de zdraveni la cap ca tine.
— Fac tot ce pot, zise el, cutremurându-se.
Când îi aud şoaptele înăuntrul capului meu, mă
rog şi mai fierbinte. Să ne dea Dumnezeu tăria de
care avem nevoie – asta, dacă vom avea şi minte
s-o cerem. Dar ceva trebuie să fie făcut. Nu ştiu
cum se vor sfârşi toate acestea.
— Or să sfârşească atunci când oamenii din
oraş or să se sature, zise Andrew. Trebuie doar
să aşteptăm să ajungă la capătul răbdării. Sunt
surprins că i-au răbdat cruzimea Inchizitorului
atâta vreme. Unii dintre cei care sunt osândiţi la
ardere pe rug au rude şi prieteni pe aici.
— Poate da sau poate nu, zise fratele Peter. Sunt
mulţi cei cărora le place să vadă arderi pe rug.
Nu putem decât să ne rugăm.
CAPITOLUL 09
CATACOMBELE
Fratele Peter s-a întors la treburile sale de la
catedrală, în vreme ce noi am aşteptat să apună
soarele. Andrew mi-a spus că, spre catacombe,
cea mai bună cale era prin pivniţa unei case
părăsite, din apropiere de catedrală; intrând pe
acolo, după lăsarea serii, se părea că aveam mai
multe şanse să nu fim observaţi.
Pe măsură ce orele treceau, deveneam din ce în
ce mai nervos. Când stătusem de vorbă cu
Andrew şi cu fratele Peter, încercasem să par
încrezător, dar Urgia chiar mă îngrozea. Am tot
scotocit prin sacul Vraciului, uitându-mă după
orice mi-ar fi putut fi de vreun folos.
Fireşte, am luat lungul lanţ de argint pe care îl
folosea de obicei să prindă vrăjitoarele, şi mi l-am
legat la brâu, ascunzându-l sub cămaşă. Dar
ştiam că una era să fii în stare să-l arunci peste
un stâlp de lemn şi cu totul alta peste Urgie.
Apoi, am luat sarea şi pilitura de fier. După ce
mi-am pus cutia de iască în buzunarul hainei,
mi-am umplut buzunarele pantalonilor – cel din
dreapta cu sare, cel din stânga cu fier. Amestecul
avea efect împotriva celor mai multe creaturi ale
Întunericului. Aşa izbutisem, până la urmă, să o
înving pe bătrâna vrăjitoare, Mama Malkin.
Nu-mi făceam iluzii că ele ar fi de ajuns ca să
nimicească o creatură aşa de puternică precum
Urgia; dacă ar fi fost, Vraciul ar fi terminat cu ea,
la ultima lor întâlnire, o dată pentru totdeauna.
Oricum, eram destul de încolţit cât să încerc
orice şi simplul fapt că aveam sarea şi fierul în
buzunare şi lanţul de argint la mine îmi dădea
puţină încredere. La urma urmelor, eu nu-mi
pusesem în cap să nimicesc Urgia de data
aceasta, ci să ţin demonul la distanţă o vreme,
atât cât să-mi eliberez magistrul.
În sfârşit, cu toiagul Vraciului în mâna stângă şi
cu sacul cu pelerinele noastre în mâna dreaptă,
l-am urmat pe Andrew pe străzile din ce în ce mai
întunecoase, spre catedrală. Deasupra capetelor
noastre, cerul era împovărat cu nori şi în aer se
simţea că ploaia nu era prea departe. Ajunsesem
să urăsc Priestownul, cu străduţele sale înguste
şi pietruite şi curţile din spatele caselor,
împrejmuite cu ziduri înalte. Îmi lipseau
dealurile şi spaţiile largi, deschise. Ce n-aş fi dat
să mă aflu în Chipenden, înapoi la programul
neschimbat al lecţiilor mele cu Vraciul! Era greu
să accept gândul că viaţa mea s-ar fi putut sfârşi
aici.
Pe când ne apropiam de catedrală, Andrew o luă
pe unul dintre strâmtele pasaje care treceau prin
spatele caselor lipite una de alta. Se opri la o uşă,
îi ridică încet zăvorul şi îmi făcu semn din cap
să-l urmez în curticica de dincolo de ea. După ce
închise cu grijă uşa curţii, se îndreptă către uşa
din spate a casei cufundate în Întuneric.
 O clipă mai târziu, răsucea cheia în broască şi
intram, încuind-o la loc în urma noastră, aprinse
două lumânări şi-mi dădu una mie.
— Casa aceasta este părăsită de mai bine de
douăzeci de ani, zise el, şi o să mai rămână astfel,
căci, după cum ai putut să-ţi dai seama şi tu, cei
ca fratele meu nu sunt bine primiţi în oraşul
acesta. Este bântuită de o creatură destul de
periculoasă, aşa că oamenii se ţin departe de ea,
până şi câinii o ocolesc.
Avea dreptate că prin casa aceea umbla o
creatură destul de periculoasă. Vraciul scrijelise
un semn pe partea interioară a uşii din spate.

Era litera grecească gama, care se folosea şi

pentru o stafie şi pentru un duh. Numărul din
dreapta era unu, însemnând că era un duh de
prim rang, adică destul de periculos cât să-l
aducă pe un om în pragul nebuniei.
— Numele lui a fost Matty Barnes, zise Andrew,
şi a ucis şapte oameni în oraşul acesta, poate
chiar mai mulţi. Avea nişte mâini uriaşe, pe care
le folosea ca să-şi strângă victimele de gât.
Majoritatea erau tinere femei.
Se spunea că le aducea aici şi le lua viaţa chiar
în odaia aceasta. Până la urmă, una dintre femei
s-a zbătut, i-a scăpat şi l-a rănit, înfigându-i un
ac de pălărie în ochi. El a murit încet, din pricina
otrăvii care i-a pătruns în sânge. John se
pregătea să-i convingă stafia să plece de aici, dar
i-a venit o idee mai bună. Dintotdeauna a vrut să
se întoarcă în Priestown, într-o bună zi, şi să
înfrunte Urgia, aşa că s-a gândit că ar fi bine să
se asigure că această cale spre catacombe îi va
rămâne la îndemână. Nimeni nu vrea să cumpere
o casă bântuită.
Deodată, am simţit aerul devenind mai rece, iar
flăcările lumânărilor noastre începură să
pâlpâie. Era un spirit prin împrejurimi şi se
apropia cu fiecare secundă. Mai înainte să respir
a doua oară, sosi. Nu l-am putut chiar vedea, dar
am simţit ceva pândind din colţul îndepărtat al
bucătăriei; ceva ce se uita fix şi ameninţător la
mine.
Faptul că nu-l puteam vedea cum trebuie
înrăutăţea lucrurile. Cele mai puternice spirite
pot alege, după plac, să fie vizibile sau nu.
Spiritul lui Matty Barnes îmi arăta doar cât de
puternic era, ţinându-se ascuns, totuşi
dându-mi de veste că nu mă scăpa din ochi. Mai
mult, îi puteam simţi gândurile rele. Îşi dorea să
fim bolnavi şi, cu cât mai curând am fi plecat de
acolo, cu atât mai bine.
— Mi se năzare mie sau s-a făcut deodată foarte
frig aici? Întrebă Andrew.
— Este într-adevăr foarte rece, am zis eu, fără
să-i pomenesc despre prezenţa spiritului, căci
n-avea niciun rost să-l înfricoşez mai mult decât
era deja.
 — Atunci, hai să ne mişcăm, zise Andrew,
pornind-o către scara pivniţei.
Casa nu se deosebea cu nimic de cele mai multe
case cu acoperişul plat din oraşele Comitatului:
două odăi la etaj, cu alte două odăi la parter şi o
mansardă pe sub streşini. Iar uşa din bucătărie
spre pivniţă era situată întocmai ca aceea de la
Horshaw, unde Vraciul mă dusese în cea dintâi
noapte când intrasem la el în ucenicie. Şi casa de
acolo era bântuită de o stafie şi, ca să vadă dacă
eram potrivit pentru viitoarea mea meserie,
Vraciul îmi poruncise să cobor în pivniţă la
miezul nopţii. Fusese o noapte pe care n-o mai
uitasem de atunci; şi acum mă trec fiorii când
mă gândesc la ea.
Andrew şi cu mine am coborât treptele până în
pivniţă. Podeaua cu dale de piatră era goală, în
afară de un morman de pături şi covoare vechi.
Părea destul de ferită de umezeală, deşi se simţea
un puternic miros de mucegai. Andrew mi-a
întins lumânarea lui, apoi a dat repede păturile
la o parte, descoperind o trapă de lemn.
— Sunt multe căi de a pătrunde în catacombe,
zise el, dar aceasta este cea mai simplă şi cea mai
puţin riscantă. Foarte probabil n-o să întâlneşti
prea mulţi oameni cotrobăind pe-acolo.
A ridicat trapa şi am putut vedea o scară de
piatră adâncindu-se în beznă. Se simţea un
miros de pământ jilav şi de putregai. Andrew şi-a
luat lumânarea înapoi şi a coborât el primul,
spunându-mi să aştept puţin. Apoi, a strigat:
— Vino jos, dar lasă trapa deschisă. S-ar putea
să avem nevoie să ieşim pe ea în cea mai mare
grabă.
Am lăsat sacul Vraciului, cu pelerinele, în
pivniţă şi l-am urmat, ţinând strâns în
continuare toiagul magistrului meu. Când am
ajuns jos, spre surprinderea mea, m-am trezit
călcând pe pietre de caldarâm şi nu în noroiul la
care mă aşteptasem. Catacombele erau pavate,
la fel ca şi străzile de deasupra. Oare aşa
fuseseră făcute de către oamenii care locuiseră
aici înainte de a se construi oraşul, oamenii aceia
care i se închinaseră Urgiei? Dacă aşa era, atunci
străzile din Priestown fuseseră copiate după
acelea ale catacombelor.
Andrew porni fără alte vorbe şi am avut senzaţia
că voia să termine odată cu toată treaba asta. Eu
unul asta voiam.
La început, tunelul era destul de larg pentru ca
doi oameni să păşească unul lângă altul, dar
bolta pietruită era joasă, iar Andrew era silit să
meargă cu capul plecat. Nu era de mirare că
Vraciul îi numise Poporul Mic. Constructorii
catacombelor fuseseră, cu siguranţă, mult mai
scunzi decât oamenii din zilele noastre.
Nu după mult, tunelul începu să se îngusteze;
pe alocuri era deformat, de parcă greutatea
catedralei şi a clădirilor de deasupra îl turtise. Ici
şi colo, pietrele de pavaj care căptuşeau
deopotrivă bolta şi pereţii căzuseră, îngăduind
noroiului şi mâzgii să se reverse prin crăpături şi
să se scurgă în jos, pe pereţi. Nu se auzea decât
un zgomot de apă care picura, în depărtare, şi
ecoul ghetelor noastre bocănind pe pietre.
Curând, galeria se îngustă şi mai mult. Am fost
nevoit să merg în spatele lui Andrew, până când
calea s-a împărţit în două tunele şi mai mici încă.
După ce am apucat-o pe cel din stânga, am ajuns
la o nişă, care se adâncea în zid, în stânga
noastră. Acolo Andrew se opri şi ridică
lumânarea, astfel încât să-i lumineze mai bine
interiorul. Am tresărit de groază la priveliştea
care mi s-a arătat. Erau câteva rânduri de
rafturi, toate pline cu oase: cranii cu găvanele
ochilor goale, oase de picioare, oase de mâini,
oase de degete şi oase pe care nu le-am
recunoscut, de diferite mărimi, toate de-a valma.
Şi toate de om!
— Catacombele sunt pline de cripte ca aceasta,
zise Andrew. Nu e deloc plăcut să te rătăceşti
prin bezna de pe aici.
Oasele erau, de asemenea, mici, ca de copii.
Erau neîndoielnic rămăşiţele Poporului Mic.
Am mers mai departe şi, curând, am putut auzi
o apă curgând vijelioasă în faţa noastră. Şi, după
primul colţ, am văzut-o – mai degrabă un pârâu
mic, decât un izvor subteran.
— Curge pe sub strada principală din faţa
catedralei, zise Andrew arătând spre apa
întunecată, şi o vom trece pe aici…
Erau nişte pietre de sprijin, nouă în total, late,
netede şi drepte, dar fiecare dintre ele sub apă, la
mică adâncime.
Din nou Andrew îmi arătă drumul, păşind fără
efort din piatră în piatră. În capătul celălalt se
opri şi se întoarse ca să mă urmărească
traversând.
— Este uşor în noaptea asta, zise el, dar după
câte o ploaie sănătoasă, nivelul apei poate fi mult
deasupra pietrelor. Atunci eşti cu adevărat în
primejdie de-a fi măturat de şuvoi.
Am continuat să mergem şi zgomotul apei
năvalnice începu să se stingă, pe măsură ce ne
îndepărtam.
Andrew se opri deodată şi am putut zări pe
deasupra umărului său că ajunseserăm la o
poartă. Dar ce poartă! Nu mai văzusem niciodată
una la fel! Din podea până-n tavan şi din perete
în perete, un grilaj de metal astupa complet
tunelul, un metal care strălucea în lumina
lumânării lui Andrew. Părea să fie un aliaj care
conţinea mult argint şi care fusese făurit de un
fierar cu o mare pricepere. Fiecare bară era
făcută nu dintr-o singură bucată groasă, ci din
mai mulţi drugi mai subţiri, răsuciţi ca să
închipuie o spirală. Lucrătura era foarte
complexă: erau sugerate modele şi forme diverse,
dar cu cât mă uitam mai atent, cu atât mi se
părea că se schimbă.
 Andrew se întoarse şi îşi aşeză o mână pe
umărul meu.
— Iat-o, asta este Poarta de Argint! Acum
ascultă, zise el, e important. Este cineva pe
aproape? Vreo creatură a Întunericului?
— Nu mi se pare, răspunsei eu.
— Nu-i destul, pufni Andrew, cu glas răguşit.
Trebuie să fii sigur! Dacă îl lăsăm pe monstrul
acesta să scape, o să dea iama în tot Comitatul,
nu doar în preoţi!
Ei bine, eu nu simţeam frigul, avertismentul
obişnuit că vreo creatură a Întunericului era prin
apropiere. Aşadar, ăsta era un semn că nu exista
nicio primejdie. Dar Vraciul îmi spusese
întotdeauna să mă încred în instinctele mele,
prin urmare, ca să mă asigur încă o dată, am
tras adânc aer în piept şi m-am concentrat cât
am putut.
Nimic. Nu simţeam absolut nimic.
— Nu e nimeni, i-am spus lui Andrew.
— Eşti sigur? Eşti foarte sigur?
— Sunt sigur.
Andrew se lăsă deodată în genunchi şi îşi vârî
mâna în buzunarul pantalonilor. Era o uşiţă
mică, arcuită, în grilaj, dar încuietoarea sa
metalică era foarte aproape de pământ şi de
aceea îngenunchease Andrew. Cu foarte mare
băgare de seamă, strecură o cheiţă minusculă în
încuietoare. Mi-am adus aminte de uriaşa cheie
atârnată la vedere pe unul dintre pereţii
atelierului său. Ai fi crezut că o cheie cu cât era
mai mare, cu atât era mai importantă, dar aici
era pe dos. Care putea fi mai importantă decât
micuţa cheie pe care Andrew o ţinea acum în
mână? Una care ţinea întreg Comitatul la
adăpost de Urgie.
Părea că Andrew făcea eforturi s-o potrivească
în rosturi. În cele din urmă, o răsuci în
încuietoare, deschise poarta şi se ridică în
picioare.
— Tot mai vrei să faci asta? Întrebă el.
Am dat din cap, apoi am îngenuncheat, am
împins toiagul prin portiţa deschisă după care
am trecut dincolo, de-a buşilea. Numaidecât
Andrew încuie poarta în urma mea şi îmi întinse
cheiţa prin grilaj. Am vârât-o în buzunarul
pantalonilor, îndesând-o adânc în pilitura de
fier.
— Noroc, zise Andrew. O să mă întorc în pivniţă
şi o să aştept o oră, în caz că te întorci tot pe aici,
din cine ştie ce cauză. Dacă nu apari, mă duc
direct acasă. Aş fi vrut să-ţi fiu de ceva mai mult
ajutor. Eşti un băiat curajos, Tom. Sincer, mi-aş
fi dorit să am curajul să vin cu tine.
I-am mulţumit, m-am întors şi, cu toiagul în
mâna stângă şi lumânarea în cea dreaptă, am
luat-o prin beznă de unul singur. Peste câteva
clipe, întreaga grozăvie a ceea ce pornisem să fac
se pogorî asupra mea. Îmi pierdusem minţile?
Eram acum în bârlogul Urgiei, care putea să
apară în orice moment. Unde-mi fusese capul?
Poate că deja ştia că mă aflu aici!
Dar am tras adânc aer în piept şi mi-am făcut
curaj cu gândul că, dacă nu dăduse buzna pe
Poarta de Argint când o descuiase Andrew, poate
că demonul nu era chiar atoateştiutor. Şi dacă
într-adevăr catacombele erau într-atât de întinse
cum susţinea lumea, atunci Urgia putea fi în
clipa aceea la câteva mile distanţă. În orice caz,
ce mai puteam face altceva decât să merg mai
departe? Vieţile Vraciului şi a lui Alice depindeau
de ce izbuteam să fac eu.
Am mers vreo douăzeci de minute până să ajung
la o răscruce a tunelului. Amintindu-mi ce-mi
spusese fratele Peter, am ales calea din stânga.
Aerul din jurul meu deveni mai rece şi am simţit
că nu mai eram singur. În depărtare, dincolo de
bătaia razelor lumânării, erau nişte forme
mărunte, slăbuţe, luminoase, fâlfâind ca liliecii,
ba intrând, ba ieşind din criptele înşiruite de-a
lungul zidurilor tunelului. Nu s-au apropiat prea
mult de mine, dar am fost sigur că erau spiritele
unora din Poporul Mic. Spiritele acestea nu mă
îngrijorau prea tare; eu Urgia nu mi-o puteam
scoate din minte.
Am ajuns la colţ şi, când am luat-o la stânga,
am simţit ceva sub talpă şi mi-a fugit piciorul.
Călcasem pe ceva moale şi lipicios.
M-am dat înapoi şi am ridicat lumânarea ca să
mă uit mai atent. Când am văzut ce era, au
început să-mi tremure genunchii şi lumânarea
să-mi salte nebuneşte în mâna fără vlagă. Era o
pisică moartă. Dar nu faptul că era moartă mă
speriase aşa, ci modul în care murise.
Fără îndoială, găsise un loc prin care
pătrunsese în catacombe, în căutare de şoareci
sau de şobolani, dar dăduse peste un sfârşit
cumplit. Zăcea pe burtă, cu ochii ieşiţi din orbite.
Bietul animal fusese strivit, într-atât încât
nicăieri leşul n-avea mai mult de un deget
grosime. Fusese stropşită de pietrele pavajului,
dar limba ei, ieşită în afară, încă mai lucea,
aşadar nu murise de prea multă vreme. M-am
cutremurat de groază. Fusese „tescuită”, fără
îndoială. Dacă mă descoperea Urgia, urma să am
şi eu aceeaşi soartă.
Mi-am grăbit pasul, dornic să mă îndepărtez de
priveliştea aceea cumplită, şi, în cele din urmă,
am ajuns la picioarele unei scări abrupte cu
trepte de piatră, care conducea spre o uşă de
lemn. Dacă fratele Peter avea dreptate, în spatele
acesteia se afla pivniţa de vinuri din casa
preoţilor.
Am urcat scara până sus şi m-am folosit de
cheia Vraciului. În clipa următoare, împingeam
uşor de uşa descuiată. Odată intrat în pivniţă,
am închis uşa după mine, dar n-am mai
încuiat-o.
Pivniţa era foarte mare, cu nişte butoaie uriaşe
de bere şi rânduri-rânduri de stative prăfuite,
pline cu sticle de vin, unele care în mod vădit
stăteau acolo de multă vreme, căci erau învelite
în pânze de păianjen. Era o linişte de moarte
acolo, jos, şi, cel puţin dacă nu era cineva pitit,
care mă pândea, încăperea părea cu totul pustie.
Bineînţeles, lumânarea nu lumina decât până la
o mică distanţă în jurul meu şi, în spatele
butoaielor celor mai apropiate de mine, era o
beznă care ar fi putut ascunde orice.
Înainte de a pleca din casa lui Andrew, fratele
Peter îmi spusese că preoţii coborau în pivniţă o
dată pe săptămână, ca să ia sticlele de vin de
care aveau nevoie, iar celor mai mulţi dintre ei
nici prin vis nu le-ar fi trecut să coboare în
catacombe, de frica Urgiei. Dar nu putea băga
mâna-n foc şi pentru oamenii Inchizitorului: nu
erau de prin părţile locului şi nu ştiau destule cât
să se teamă. Mai mult de atât, se serveau
singuri, cât pofteau, cu bere şi foarte probabil că
nu se mulţumeau cu un singur butoi.
Am străbătut pivniţa în lung, cu multă grijă,
oprindu-mă la fiece zece paşi, ciulind urechea. În
cele din urmă, am putut vedea uşa care dădea în
culoar şi acolo, în tavan, în partea dreaptă, chiar
la muchia peretelui, era un chepeng mare de
lemn. Aveam şi noi unul la fel, acasă. Ferma
noastră se numise, odinioară, Ferma Berarului,
pentru că producea bere pentru toate fermele şi
tavernele din împrejurimi. După cum îmi
explicase fratele Peter, trapa aceasta se folosea
ca să se care butoaiele şi damigenele înăuntru şi
afară din pivniţă, fără să mai fie nevoie să treacă
prin prezbiteriu. Şi avusese dreptate că avea să
fie calea cea mai la îndemână de a evada. Dacă o
foloseam, cu siguranţă riscam să fiu zărit, dar ca
să mă întorc la Poarta de Argint ar fi însemnat să
mă întâlnesc probabil cu Urgia, iar, după ce
fusese închis, Vraciul poate că n-ar fi fost destul
de puternic ca să-l înfrunte. În plus, trebuia să
ţin cont şi de blestemul Vraciului. Chiar dacă el
credea sau nu în blestem, nu se cuvenea să
forţezi mâna sorţii.
Erau nişte butoaie mari de bere, puse în
picioare, care se ridicau până la chepeng.
Aşezând lumânarea pe unul dintre ele şi
rezemând toiagul de el, m-am căţărat pe un altul
şi am izbutit să ajung la încuietoare, care era
astfel fixată în lemnul chepengului, încât să
poată fi încuiată şi descuiată şi din afară şi
dinăuntru. Era destul de simplă şi cheia
Vraciului a funcţionat din nou, dar am lăsat
chepengul închis, deocamdată, în caz că i-ar fi
căzut cuiva din afară ochii pe el.
Am descuiat uşa dinspre culoar la fel de uşor,
răsucind cheia foarte încet, ca să nu scoată
niciun zgomot. Asta m-a făcut să-mi dau seama
cât de norocos era Vraciul să aibă un frate
lăcătuş.
După aceea, am crăpat uşa cu grijă şi am păşit
într-un culoar lung, îngust, cu dale de piatră pe
jos. Era pustiu, dar cam la vreo douăzeci de paşi
în faţa mea, pe partea dreaptă, puteam vedea o
torţă pâlpâind într-un suport de perete,
deasupra unei uşi închise. Acolo trebuia să fie
camera paznicilor despre care mă prevenise
fratele Peter. Dincolo de ea, pe culoar, era o a
doua uşă, iar, mai departe, o scară de piatră pe
care, foarte probabil, se ajungea la încăperile de
deasupra.
Am mers în vârful picioarelor pe culoar până la
prima uşă, ţinându-mă mereu în umbră.
Apropiindu-mă de camera paznicilor, am putut
auzi mai multe zgomote venind dinspre ea.
Cineva tuşea, altcineva râdea, pe fundalul
murmurului celor care vorbeau.
Deodată, mi-a sărit inima. Am auzit o voce
groasă, foarte aproape de uşă, dar, mai înainte
de a mă putea ascunde, uşa se deschise larg,
împinsă cu putere. A fost cât pe-aci să mă
izbească, dar m-am dat iute un pas înapoi şi
m-am lipit cu spatele de pietrele colţuroase ale
zidului. Nişte cizme grele răsunară pe culoar.
— Trebuie să mă întorc la munca mea, zise o
voce pe care am recunoscut-o imediat.
Era Inchizitorul şi îi vorbea cuiva care stătea
chiar în pragul uşii!
— Trimite pe cineva să-l aresteze pe fratele
Peter, continuă el, şi aduceţi-l la mine după ce
termin cu celălalt. Părintele Cairns poate că ne-a
păgubit de un prizonier, deşi ştie el cine-a fost de
vină, sunt încredinţat de asta. Barem a avut
bunul simţ să mi-l denunţe. Să-i legaţi bunului
frate mâinile strâns la spate, fără milă. Sfoara
să-i pătrundă adânc în carne, ca să ştie exact cu
cine are de-a face! O să primească mai mult
decât cuvinte mustrătoare, fiţi siguri de asta!
Fierul roşu o să-i smulgă curând limba din gură!
În loc de răspuns, izbucni un hohot de râs
zgomotos şi crud din partea gardienilor. Apoi,
curentul de aer pe care-l stârni când închise uşa,
îi umflă Inchizitorului pelerina lungă şi neagră,
iar el se îndreptă grăbit spre scara de piatră din
capătul culoarului.
Dacă ar fi întors capul, m-ar fi văzut negreşit!
Pentru o clipă, am crezut că avea să se oprească
la uşa celulei prizonierilor, dar, spre marea mea
uşurare, a continuat să urce treptele, dispărând
din vedere.
Bietul frate Peter! Avea să fie interogat, dar nu
exista niciun mijloc prin care să-l avertizez. Eu
fusesem prizonierul la care se referise
Inchizitorul. Urma să-l supună la cazne pentru
că mă lăsase să scap. Şi nu doar atât – părintele
Cairns îi spusese Inchizitorului despre mine.
Acum, că pusese mâna pe Vraci, Inchizitorul
avea să vină şi după mine. Trebuia să-mi salvez
magistrul mai înainte să fi fost prea târziu pentru
amândoi!
Aproape c-am făcut o mare greşeală atunci,
pornind pe culoar către celulă; în orice caz, în
ultima clipă mi-am dat seama că porunca
Inchizitorului avea să fie dusă la îndeplinire fără
întârziere. Într-adevăr, uşa camerei paznicilor se
deschise din nou şi doi oameni ieşiră pe culoar,
învârtind ciomegele în mâini, şi se îndreptară
către scară.
Când uşa fu închisă la loc de către cei
dinăuntru, am rămas din nou descoperit vederii,
dar norocul a ţinut încă o dată cu mine, căci nici
paznicii n-au întors capul. După ce au urcat
scara şi au dispărut, am mai aşteptat câteva
clipe, până când ecoul bocancilor li se stinse în
depărtare, iar. Inima mea încetă să mai
zvâcnească atât de nebuneşte. Atunci abia am
auzit celelalte glasuri, din celula din faţă. Cineva
plângea, altcineva îngâna o rugăciune. Am grăbit
paşii către acolo şi am ajuns la o uşă metalică
masivă, a cărei treime de sus era decupată şi
închisă cu bare de metal verticale.
Am ridicat lumânarea la zăbrele şi am aruncat o
privire înăuntru. În lumina şovăielnică, temniţa
arăta oribil, dar mirosea şi mai abitir. Erau
aproape douăzeci de oameni înghesuiţi în
încăperea aceea mică. Unii erau întinşi pe podea
şi păreau adormiţi. Alţii stăteau cu spatele
sprijinit de zid. O femeie stătea în picioare,
aproape de uşă – vocea ei o auzisem eu.
Bănuisem că îngâna o litanie, dar lălăia doar
silabe fără sens, iar ochii i se rostogoleau în cap
de parcă îşi pierduse minţile din pricina celor
prin care trecuse.
Nu-i vedeam nici pe Vraci, nici pe Alice, dar asta
nu însemna că nu erau înăuntru. Cei pe care îi
găsisem erau, fără nicio îndoială, prizonierii.
Prizonierii Inchizitorului, gata de a fi arşi pe rug.
Fără să mai pierd timpul, mi-am lăsat toiagul
jos, am descuiat uşa şi am deschis-o binişor.
Voiam să intru şi să-i caut pe Vraci şi pe Alice,
dar nici nu crăpasem bine uşa când femeia care
lălăia făcu un pas spre mine şi-mi tăie calea.
A strigat ceva, scuipându-mi cuvintele în obraz.
Nu puteam înţelege ce spunea, dar ridicase vocea
într-atât, încât mă tot uitam înapoi, speriat, spre
camera gardienilor. În câteva secunde, au venit
şi alţii în spatele ei, împingând-o pe uşă afară, în
coridor. În stânga ei era o fată, doar cu vreun an
mai mare ca Alice. Avea ochii mari şi căprui şi-o
faţă blajină, ceea ce m-a încurajat să-i vorbesc.
— Caut pe cineva… am început eu, aproape în
şoaptă.
Înainte să mai apuc să zic ceva, ea şi-a deschis
gura larg, parcă pregătindu-se să vorbească,
dezvelindu-şi două rânduri de dinţi stricaţi, unii
sparţi, alţii negri de carii. În loc de cuvinte, un
râs zgomotos îi gâlgâi din fundul gâtlejului şi
imediat se porni un tumult din partea celorlalţi
din jurul ei. Oamenii aceştia fuseseră schingiuiţi
şi petrecuseră zile, poate chiar săptămâni de-a
rândul sub ameninţarea morţii. Degeaba i-ai fi
rugat să se stăpânească ori să păstreze liniştea.
Mă împungeau cu degetele şi un vlăjgan
stângaci, cu membrele lungi şi ochi sălbatici,
m-a apucat strâns de mâna stângă şi a început
să mi-o smucească în sus şi-n jos.
— Mulţumesc! Mulţumesc! Strigă el, iar
strânsoarea deveni atât de puternică încât am
crezut c-o să-mi fărâme oasele.
Am reuşit să-mi smulg mâna dintr-a lui, mi-am
luat toiagul de jos şi m-am dat înapoi câţiva paşi.
În orice clipă paznicii ar fi putut auzi acum
gălăgia, ieşind pe culoar să vadă ce se întâmpla.
Şi dacă Vraciul şi Alice nu se aflau în celula
aceea? Dacă îi ţineau într-altă parte?
Acum era prea târziu, pentru că, împins violent
din spate, deja treceam înapoi prin dreptul uşii
paznicilor şi, peste alte câteva clipe, ajungeam la
uşa pivniţei de vinuri. Am aruncat o privire peste
umăr şi am văzut un şir lung de oameni
urmându-mă. Măcar acum nu mai striga nimeni,
dar încă făceau prea mult zgomot, după părerea
mea. Mai nădăjduiam doar că paznicii băuseră
zdravăn. Erau probabil obişnuiţi cu larma
prizonierilor; nu se aşteptau la o evadare.
Odată ajuns în pivniţa de vinuri, m-am urcat pe
un butoi şi, făcând echilibristică, am împins
repede chepengul în sus. Prin deschizătura
chepengului am zărit un contrafort de piatră de
la exteriorul zidului catedralei şi am simţit un val
de aer rece şi de apă lovindu-mă în obraz. Ploua
cu găleata.
 Şi alţi oameni se urcaseră pe butoaie. Vlăjganul
care îmi mulţumise, mă îmbrânci cu umărul în
lături şi începu să se caţere prin gura
chepengului afară. Peste câteva clipe, era sus,
ţinând o mână întinsă către mine, oferindu-se să
mă ajute să urc.
— Hai odată! Şuieră el.
Am şovăit. Aş fi vrut să văd mai întâi dacă
Vraciul şi Alice ieşiseră din celulă. Apoi, a fost
prea târziu, fiindcă o femeie se căţărase pe butoi
lângă mine şi îşi ridică braţele către bărbatul
care, fără şovăire, o apucă de încheieturile
mâinilor şi o trase în sus, prin chepengul
deschis.
După aceea, mi-am ratat şansa. Veniră alţii şi
alţii, aproape luptându-se între ei, în disperarea
de a ieşi mai repede. Totuşi, nu toţi se
îmbulzeau. Un alt bărbat a culcat un butoi şi l-a
rostogolit spre cel pus în picioare sub chepeng,
astfel încât să servească drept treaptă şi să
uşureze căţăratul. Tot el o ajută şi pe o bătrână
să urce şi o împinse de picioare, în timp ce omul
de afară o apucă de încheieturile mâinilor şi o
ridică încet, până sus.
Prizonierii ieşeau prin chepeng, dar pe uşa
pivniţei de vinuri continuau să vină şi alţii, iar eu
mă tot uitam la fiecare, sperând să fie Vraciul
sau Alice.
Un nou gând îmi fulgeră atunci prin minte.
Dacă vreunul dintre cei căutaţi de mine era prea
bolnav sau prea slăbit ca să se mişte şi nu
putuse să părăsească temniţa?
N-aveam ce face. Trebuia să mă întorc şi să
verific. Am sărit de pe butoi, dar era prea târziu:
o exclamaţie, apoi nişte voci mânioase. Bocanci
tropăind de-a lungul culoarului. O namilă de
paznic năvălind în pivniţă, agitând un ciomag
deasupra capului. Se opri, se uită în jur şi, cu un
muget de furie, se repezi drept spre mine.
CAPITOLUL 10
SCUIPATUL FETEI
Fără nicio clipă de şovăială, am apucat toiagul şi
am suflat în lumânare, cufundând toată pivniţa
în beznă, mişcându-mă repede în direcţia uşii
care ducea spre catacombe.
În urmă s-a iscat un vălmăşag îngrozitor:
strigăte, ţipete şi zgomote de încăierare.
Uitându-mă înapoi, am văzut un alt paznic
venind cu o torţă în pivniţă, aşa că m-am
strecurat în spatele rafturilor de sticle,
adăpostindu-mă de lumina care venea dinspre
uşa din peretele îndepărtat.
Mă simţeam cumplit să-i las pe Vraci şi pe Alice
şi să plec. Nu vă pot spune ce era în sufletul meu:
ajunsesem până aici şi tot nu fusesem în stare
să-i salvez. Nu mai nădăjduiam decât că, fără să
fi băgat eu de seamă, izbutiseră, în zăpăceala
aceea, să iasă afară. Amândoi vedeau bine pe
Întuneric şi, dacă eu reuşisem să găsesc uşa
spre catacombe, la fel ar fi putut s-o găsească şi
ei. Am simţit că vreo câţiva dintre prizonieri îmi
urmaseră exemplul, îndepărtându-se de paznici,
adâncindu-se în ungherele întunecate ale
pivniţei. Câţiva păreau să fie chiar în faţa mea.
Poate că printre ei se aflau şi magistrul meu şi
Alice, dar nu puteam risca să-i strig şi să atrag
astfel atenţia paznicilor. Când îmi alesesem calea
de scăpare, strecurându-mă printre rafturile cu
sticle de vin, mi se păruse că văd, în faţa mea,
uşa dinspre catacombe deschizându-se şi
închizându-se repede, dar era prea Întuneric ca
să fiu sigur.
Câteva momente mai târziu, ieşeam pe acea
uşă. În clipa în care am închis-o în urma mea,
m-am trezit cufundat într-o beznă atât de groasă
că, pentru câteva secunde, nu mi-am putut zări
nici mâinile, oricât mi le apropiam de ochi. Am
stat nemişcat, în vârful scării, aşteptând disperat
să mi se obişnuiască ochii cu Întunericul.
Îndată ce am început să desluşesc treptele, am
coborât cu băgare de seamă şi am mers de-a
lungul tunelului, cât am putut de repede,
conştient că, până la urmă, cineva din pivniţă
avea să verifice şi uşa aceea: n-o încuiasem la
ieşire, gândindu-mă că Alice şi Vraciul ar fi putut
fi imediat în urma mea.
De obicei mă descurc să văd pe Întuneric, dar,
în catacombele astea, bezna părea să se facă din
ce în ce mai neagră, aşa că a trebuit să mă opresc
şi să scot cutia cu iască şi amnarul din
buzunarul hainei. Am îngenuncheat şi am
presărat o grămăjoară de iască pe pietre. Apoi
m-am folosit iute de amnar şi de fier ca să produc
o scânteie, iar, peste câteva secunde, izbuteam
să-mi aprind lumânarea.
Luminându-mi calea cu lumânarea, am înaintat
mai cu spor, dar aerul din jurul meu devenea din
ce în ce mai rece, cu fiecare pas şi, nu foarte
departe în faţa mea puteam vedea umbre sinistre
dansând pe ziduri. Din nou au apărut formele
luminoase albe, forfotind încolo şi încoace
printre umbre, dar, de data aceasta, erau mult
mai departe decât prima oară. Spiritele se
strângeau într-un ghem. Trecerea mea de mai
devreme prin tunele le tulburase.
M-am oprit. Asta ce mai era? Undeva, la
distanţă, am auzit urletul unui câine. Am
încremenit locului, cu inima bătându-mi de mai
să-mi spargă pieptul. Era un câine adevărat sau
Urgia? Andrew pomenise despre un câine uriaş,
negru, cu colţi ascuţiţi. Urgia era, într-adevăr,
un câine uriaş. Am încercat să-mi spun că în
clipa aceea auzeam doar un câine oarecare, unul
care descoperise cumva o cale de a pătrunde în
catacombe. La urma urmelor, dacă o pisică
putuse ajunge până aici, de ce n-ar fi putut şi un
câine?
Urletul se auzi din nou, adăstând în aer o vreme
destul de lungă, ecoul lui străbătând,
tremurător, lungile tuneluri. Oare se afla în faţa
sau în spatele meu? În tunelul acesta sau în
altul? N-aş fi putut spune. Dar cu Inchizitorul şi
oamenii lui pe urmele mele, nu aveam altă şansă
decât să mă îndrept spre poartă.
Aşadar am mers grăbit, tremurând de frig,
ocolind pisica stârcită, până când am ajuns în
locul unde braţele tunelului se întâlneau. În cele
din urmă, după o cotitură, am văzut Poarta de
Argint. Dar m-am oprit ca fulgerat, mi s-au tăiat
picioarele şi mintea mi-a paralizat de spaimă.
Căci în faţa mea, în bezna de dincolo de razele
lumânării, mă aştepta cineva. O siluetă
negricioasă stătea aşezată pe podea, lângă
poartă, cu spatele sprijinit de perete şi capul
plecat. Să fi fost unul dintre prizonierii evadaţi?
Cineva care ajunsese la poartă mai înaintea
mea?
Nu mă puteam întoarce înapoi, aşa că am mai
făcut vreo câţiva paşi către poartă, ţinând
lumânarea ridicată. Un obraz bărbos se întoarse
către mine.
— Ce te-a reţinut? Se auzi un glas, pe care l-am
recunoscut. Te aştept de aproape cinci minute!
Era Vraciul, teafăr şi nevătămat! M-am repezit
înainte, năpădit de un sentiment de mare
uşurare pentru faptul că izbutise să scape. Avea
o vânătaie urâtă deasupra ochiului stâng, iar
gura îi era umflată. În mod vădit fusese bătut.
— Te simţi bine? L-am întrebat eu, îngrijorat.
— Da, băiete. Mai lasă-mă doar câteva clipe, ca
să-mi recapăt răsuflarea şi-o să fiu ca bradul. Tu
deschide poarta şi o să plecăm de aici mintenaş.
— Alice a fost cu dumneata? L-am întrebat eu.
Aţi fost închişi în aceeaşi celulă?
— Nu, băiete. Mai bine o dai uitării. Nu-i nimic
de capul ei. Nu aduce decât necazuri şi oricum
nu mai putem face nimic ca s-o ajutăm în
momentul ăsta.
— Vocea lui suna nemiloasă şi tăioasă.
— Chiar merită ce o să i se întâmple.

— Rugul? Am întrebat eu. N-ai fost niciodată de

acord cu arderea unei vrăjitoare, ca să nu mai
vorbim că-i doar o fată, şi apoi chiar dumneata
i-ai spus lui Andrew că e nevinovată.
Eram uluit. El n-avusese niciodată încredere în
Alice, dar mă durea să-l aud vorbind în felul
acela, mai ales după ce el însuşi fusese la un pas
de a împărtăşi aceeaşi soartă. Dar cu Meg cum
fusese? Cu siguranţă că nu se arătase
întotdeauna atât de nepăsător şi de lipsit de
inimă…
— Pentru numele lui Dumnezeu, băiete, eşti
treaz sau visezi? Mă întrebă Vraciul, cu glasul
plin de enervare şi nerăbdare. Hai odată, ieşi din
starea asta! Scoate cheia şi deschide poarta!
Eu încă şovăiam, când el întinse mâna spre
mine.
— Dă-mi toiagul, băiete! Am stat în celula aia
jilavă mult prea mult, şi-n seara asta mă junghie
bătrânele mele oase…
Întinsesem mâna să i-l dau, dar când degetele
sale erau cât pe ce să se strângă în jurul lui, am
sărit deodată înapoi, îngrozit.
N-a fost doar surpriza că m-a îngreţoşat deodată
răsuflarea sa fierbinte, puturoasă, care m-a pălit
drept în faţă. Ci faptul că ţinea întinsă spre mine
mâna dreaptă! Mâna dreaptă, nu stânga!
Nu era Vraciul! Nu era magistrul meu!

În timp ce mă holbam, încremenit în loc, mâna îi

căzu din nou pe lângă trup şi apoi, ca un şarpe,
începu să se răsucească spre mine pe dalele de
piatră. Mai înainte de a putea eu face vreo
mişcare, braţul lui se subţie şi se întinse de
ajunse de două ori mai lung, iar mâna mă
înşfăcă de gleznă, strângând-o tare, dureros de
tare. Primul meu imbold a fost să încerc să mă
smulg din cumplita încleştare, dar ştiam că nu
aşa o să scap. Am rămas neclintit.
Am încercat să mă concentrez. Am strâns tare
toiagul în mână şi-am încercat să-mi supun
frica, amintindu-mi să respir. Eram îngrozit, dar,
deşi corpul nu mi se mişca, mintea îmi lucra
intens. Era o singură explicaţie pentru ceea ce mi
se întâmpla şi aceasta mă făcu să mă cutremur:
aveam în faţa mea Urgia!
Străduindu-mă din răsputeri să mă adun, am
cercetat cu atenţie creatura care-mi aţinea calea,
căutând disperat ceva care să mă fi ajutat cât de
puţin. Arăta întocmai ca Vraciul şi avea întocmai
glasul lui. Era cu neputinţă să spui care era
diferenţa, în afară de mâna ca şarpele.

După ce am privit-o câteva clipe, m-am simţit

niţel mai bine. Era un truc pe care Vraciul mă
învăţase: când suntem faţă în faţă cu spaimele
noastre cele mai mari, trebuie să ne concentrăm
puternic şi să ne lăsăm toate sentimentele
deoparte.
„Înăbuşe-le de fiecare dată, băiete!” îmi spusese
el odată. „Întunericul se hrăneşte cu frica
noastră, iar, cu o judecată rece şi o burtă goală,
bătălia este pe jumătate câştigată mai înainte
de-a o începe.”
Şi a mers! Corpul a încetat să-mi mai tremure şi
m-am simţit mai liniştit, aproape relaxat.
Urgia îmi dădu drumul la gleznă şi mâna i se
strânse la loc, până la mărimea normală.
Creatura se ridică în picioare şi făcu un pas spre
mine. Atunci am auzit un zgomot ciudat: nu
bocănitul ghetelor la care mă aşteptam, ci mai
degrabă râcâitul unor gheare uriaşe pe dalele de
piatră. Urgia, în mers, punea în mişcare şi aerul
din jur, de aceea flacăra lumânării începu să
pâlpâie, deformând umbra falsului Vraci pe
Poarta de Argint.
Am îngenuncheat iute şi-am pus lumânarea şi
toiagul pe podea, între noi doi. O clipă mai târziu,
eram din nou în picioare, cu mâinile vârâte în
buzunarele pantalonilor, umplându-mi pumnii
cu sare dintr-unul şi cu pilitură de fier din
celălalt.
— Pierzi vremea de pomană, zău, spuse Urgia, şi
glasul său nu mai semănă, dintr-odată, deloc cu
al Vraciului. Răguşit şi profund, se prelungi
zbârnâind prin pietrele catacombelor, vibrând în
sus prin tălpile ghetelor mele şi clănţănindu-mi
dinţii în gură. Trucuri vechi, care la mine nu ţin.
Sunt de prea multă vreme pe lumea asta, zău
aşa, ca să mai fiu rănit cu prafuri de-astea!
Bătrânul, magistrul tău, a încercat odată, dar nu
i-a fost de niciun folos. Dimpotrivă.
Am şovăit, însă numai o clipă. Poate că minţea
şi atât – oricum merita să încerc. Dar atunci, prin
pilitura de fier, mâna mea stângă a dat de un
obiect dur. Era cheiţa micii uşi din Poarta de
Argint. Nu puteam risca s-o pierd tocmai pe ea.
— Ahhh… ai dat de ce am eu nevoie, e la tine,
zise Urgia cu un zâmbet subţire.
Îmi citise gândurile? Sau probabil îmi citise
expresia de pe faţă sau poate ghicise? Oricum ar
fi fost, nimerise prea repede.
— Ascultă, zise el, cu o expresie vicleană pe
chip, dacă Bătrânul n-a putut să mă oprească,
atunci tu ce şanse ai? Niciuna! Ceilalţi or să vină
curând aici, să te caute. Nu auzi deja paznicii? O
să arzi pe rug! O să arzi laolaltă cu ceilalţi! Nu
există altă cale de scăpare decât prin poarta asta.
Nicio altă cale, vezi bine. Aşadar, foloseşte-te de
cheie acum, până nu e prea târziu!
Urgia stătea într-o parte, cu spatele la zidul
tunelului. Ştiam precis ce voia: să iasă odată cu
mine pe poartă, să se elibereze, să-şi semene
nelegiuirile prin tot Comitatul. Ştiam ce-ar fi zis
Vraciul; ce ar aştepta din partea mea. Era de
datoria mea să mă asigur că Urgia va rămâne
închisă în catacombe. Lucrul ăsta era mai
important decât viaţa mea.
— Nu fi prost! Şuieră Urgia, iarăşi cu un glas
mult mai puternic şi mai pătrunzător decât îl
auzisem vreodată pe al Vraciului. Ascultă-mă şi
o să fii liber! Şi răsplătit, totodată. Cu o mare
răsplată. Aceeaşi pe care i-am oferit-o şi
Bătrânului, acum mulţi ani, dar el n-a vrut să
asculte. Şi vezi unde l-a dus neascultarea asta?
Mâine, o să fie judecat şi găsit vinovat. Peste încă
o zi, o să fie ars de viu. Ia spune!
— Nu! Am zis eu. Nu pot s-o fac.
La acestea, chipul Urgiei se umplu de mânie.
Încă mai semăna cu Vraciul, dar trăsăturile pe
care le cunoşteam atât de bine se strâmbaseră şi
se schimonosiseră de răutate. Mai făcu un pas
spre mine şi îşi ridică pumnul strâns. Se poate să
fi fost doar de la lumina înşelătoare a lumânării,
dar mi se păru că demonul creştea. Şi am simţit
o greutate nevăzută începând să-mi apese capul
şi umerii. Silit să mă las în genunchi, mi-am
amintit de pisica sleită de caldarâm şi mi-am dat
seama că aceeaşi soartă mă aştepta şi pe mine.
Am încercat să trag aer în piept, dar n-am putut
şi am intrat în panică. Nu mai puteam respira!
Era sfârşitul!
Lumina lumânării s-a pierdut sub vălul negru
care mi-a acoperit deodată ochii. Încercam cu
disperare să spun ceva, să cerşesc îndurare, dar
ştiam că nu va fi nici vorbă de iertare dacă nu voi
deschide Poarta de Argint. Oare ce fusese în
capul meu? Ce neghiobie din partea mea să-mi
închipui că, după câteva luni de pregătire,
puteam să înving o creatură atât de malefică şi
de puternică precum Urgia! Muream – de asta
eram convins. Singur, în catacombe. Şi cel mai
rău era că dădusem greş în mod jalnic. Nu
izbutisem nici să-i salvez pe magistrul meu şi pe
Alice.
Atunci, am auzit ceva în depărtare: zgomotul
unui pantof târşindu-se de dalele de piatră. Se
spune că, în clipa în care mori, ultimul simţ care
piere este auzul. Şi pentru o clipă am crezut că
târşâitul acelui pantof avea să fie cea din urmă
amintire a mea din viaţa aceasta. Dar apoi
povara nevăzută care îmi zdrobea trupul se
ridică, încetişor. Vederea mi se limpezi şi deodată
am putut respira din nou. Am văzut Urgia
întorcându-şi capul şi uitându-se înapoi, spre
cotitura tunelului. Şi Urgia îl auzise!
Zgomotul se repetă. De data aceasta nu mai era
nicio îndoială. Paşi! Venea cineva!
M-am uitat din nou la Urgie şi am văzut că se
schimbase. Nu mi se năzărise mie mai devreme.
Chiar crescuse. Între timp, capul îi ajunsese
până la bolta tunelului, corpul i se cocârjase,
faţa i se remodelase de nu mai semăna deloc cu a
Vraciului. Bărbia i se lungise, ieşind în afară şi
întorcându-se în sus, închipuind vârful unui
cârlig, iar nasul i se coroiase, aproape
atingând-o. Oare avea să-şi reia adevărata sa
înfăţişare – cea a garguiului de piatră de
deasupra uşii principale a catedralei? Îşi
recăpătase deplinele puteri?
Am ascultat paşii apropiindu-se. Aş fi stins
lumânarea, dacă asta n-ar fi însemnat să rămân
singur, în beznă, cu Urgia. În cele din urmă,
zgomotul se desluşi ca fiind paşii unei singure
persoane şi nu ai unui grup de oameni de-ai
Inchizitorului. Nu-mi păsa ai cui erau acei paşi.
Deocamdată, ei mă salvaseră.
Am văzut mai întâi picioarele, când acel cineva
coti şi intră în bătaia lumânării. Pantofi ascuţiţi,
apoi o fată firavă, într-o rochie neagră, şi
unduirea şoldurilor sale, când trecu de colţ.
Era Alice!
Se opri, îmi aruncă o scurtă privire şi făcu ochii
mari. Când îşi ridică faţa spre Urgie, păru mai
curând mânioasă decât înfricoşată.
M-am uitat înapoi şi, pentru o clipă, ochii Urgiei
se încrucişară cu ai mei. Pe lângă furia care
ardea în ei, am mai putut zări şi altceva, dar, mai
înainte să înţeleg ce anume, Alice se repezi la
Urgie, şuierând ca o pisică. Apoi, spre uluirea
mea, îl scuipă în faţă.
Ceea ce s-a întâmplat după aceea a fost prea
rapid ca să mai văd. O pală de vânt şi Urgia
dispăruse.
Am rămas nemişcaţi pentru o vreme care mi s-a
părut foarte lungă. Apoi, Alice se întoarse către
mine.
— Nu prea-i place scuipatul de fată, nu-i aşa?
Zise ea, cu un zâmbet slab. Bună treabă că am
ajuns când am ajuns.

N-am răspuns nimic. Nu-mi venea să cred că

Urgia fusese alungată atât de uşor, dar mă
ridicasem deja în picioare, chinuindu-mă să vâr
cheia în broasca Porţii de Argint. Mâinile îmi
tremurau şi mi se păru o treabă la fel de
anevoioasă cum i se păruse şi lui Andrew.
În cele din urmă, am izbutit să potrivesc cheia
cum trebuie şi am răsucit-o. Am deschis poarta,
am înşfăcat cheia şi toiagul şi m-am târât afară
în patru labe.
— Ia lumânarea! I-am strigat lui Alice şi, de
îndată ce-am văzut-o şi pe ea de partea cealaltă,
am strecurat cheia în broască şi m-am chinuit
s-o răsucesc.
De data aceasta, a durat o veşnicie; din clipă în
clipă mă aşteptam să văd Urgia întorcându-se.
— N-ai putea să te mişti mai repede? Mă întrebă
Alice.
 — Nu-i aşa de uşor cum pare, am răspuns eu.
Într-un târziu am reuşit să încui şi-am scos un
lung suspin de uşurare. Atunci, mi-am amintit
de Vraci…
— Domnul Gregory n-a fost în aceeaşi celulă cu
tine? Am întrebat-o eu.
Alice clătină din cap.
— Nu era când ne-ai deschis tu uşa. Îl luaseră la
interogatoriu cu vreo oră mai înainte.

Fusesem norocos că scăpasem fără să fiu prins.

Norocos că îi scosesem pe prizonieri din celulă.
Dar norocul are un fel al său de a echilibra
balanţa. Ajunsesem cu o oră întârziere. Alice era
liberă, dar Vraciul era încă prizonier şi, dacă nu
aveam să fac ceva în această privinţă, urma să fie
ars pe rug.
Fără să mai pierd o clipă, am condus-o pe Alice
prin tunel până când am ajuns la râul năvalnic.
L-am trecut grăbit, dar, când m-am uitat în
urmă, Alice rămăsese încă pe mal, cu ochii ţintă
la apă.
— E adâncă, Tom, strigă ea. E prea adâncă şi
pietrele sunt alunecoase!
Am trecut înapoi, până la ea. Apoi, apucând-o
de mână, am ajutat-o să traverseze călcând pe
cele nouă pietre late de sprijin. Curând
ajungeam la chepengul descuiat care dădea în
casa părăsită şi, odată ce-am fost în pivniţă, am
încuiat chepengul în urma noastră. Spre marea
mea dezamăgire, Andrew plecase deja. Aş fi vrut
să stau de vorbă cu el, să-i spun că Vraciul nu
fusese în celulă, să-l avertizez că fratele Peter era
în primejdie şi că toate zvonurile erau adevărate
– Urgia îşi recăpătase puterile!
— Mai bine rămânem aici, o vreme. Inchizitorul
o să înceapă să scotocească prin tot oraşul, de
îndată ce o să-şi dea seama cât de mulţi dintre
voi au evadat. Casa asta e bântuită – aici, în
pivniţă, e ultimul loc unde s-ar încumeta careva
să ne caute.
Alice încuviinţă cu un semn din cap şi, pentru
prima oară, din primăvară, m-am uitat la ea mai
bine. Era cât mine de înaltă, ceea ce însemna că
mai crescuse cel puţin cu două degete, dar era
îmbrăcată la fel cum o văzusem când o
condusesem la mătuşa ei, la Staumin. Dacă nu
era aceeaşi rochie neagră, era copia ei identică.
Faţa ei era la fel de drăguţă ca întotdeauna, dar
mai trasă şi mai îmbătrânită, de parcă văzuse
lucruri care o siliseră să se maturizeze subit;
lucruri pe care nimeni n-ar fi trebuit să le vadă.
Părul ei negru era încâlcit şi îmbâcsit, iar pe
obraji avea dâre de jeg. Alice arăta de parcă n-ar
fi făcut baie de cel puţin o lună.
— Îmi pare bine să te văd din nou, am zis eu.
Când te-am zărit în căruţa Inchizitorului, am
crezut că n-o să ne mai întâlnim vreodată.
Ea nu răspunse. Doar mi-a luat mâna şi mi-a
strâns-o.
 — Sunt moartă de foame, Tom. N-ai nimic de
mâncare, nu-i aşa?
Am clătinat din cap.
— Nici măcar o fărâmă de brânză mucegăită?
— Îmi pare rău, am zis eu. Nu mi-a rămas
niciuna.
Alice se întoarse şi apucă un colţ al covorului
vechi din vârful maldărului de zdrenţe.
— Ajută-mă, Tom, zise ea. Trebuie să stau jos şi
nu mă dau în vânt după dalele reci de piatră.
Am pus lumânarea şi toiagul jos şi, împreună,
am tras covorul pe pardoseală. Mirosul de
mucegai se simţi mai puternic ca înainte şi m-am
uitat lung la gângăniile şi păduchii de lemn pe
care îi dezveliserăm, cum fojgăiau zăpăciţi pe
podeaua pivniţei.
Fără să-i ia în seamă, Alice se aşeză pe covor şi
îşi ridică genunchii, sprijinindu-şi bărbia de ei.
— Într-o bună zi, o s-o păţesc şi eu, zise ea.
Nimeni nu merită să îndure aşa ceva.
M-am aşezat lângă ea şi mi-am pus mâna peste
mâna ei.
— Ce s-a întâmplat?
A rămas tăcută o vreme şi tocmai când credeam
că n-o să-mi mai răspundă, începu să vorbească.
— Odată ce a ajuns să mă cunoască, bătrâna
mea mătuşă s-a purtat frumos cu mine. M-a pus
la muncă grea, ce-i drept, dar întotdeauna mi-a
dat de mâncare pe săturate. Tocmai începusem
să mă obişnuiesc cu traiul de acolo, de la
Staumin, când a venit Inchizitorul. Ne-a luat
prin surprindere şi-a spart uşa. Dar mătuşa mea
nu era nici pe departe ca Osoasa Lizzie. Nu era
deloc o vrăjitoare.
Au aruncat-o în lac, la miezul nopţii, pe când o
mulţime de oameni priveau, toţi râzând şi
bătându-şi joc. Eram foarte speriată, crezând că
o să-mi vină şi mie rândul. I-au legat mâinile de
picioare şi au aruncat-o în apă. S-a dus la fund
ca un pietroi. Dar era Întuneric şi bătea vântul,
iar, în clipa în care a atins apa, s-a stârnit o
puternică rafală, care a stins multe torţe. Le-a
luat mult până au găsit-o şi au scos-o.
Alice îşi îngropă faţa în palme şi scoase un
suspin. Am aşteptat în tăcere să-şi revină şi să
continue. Când şi-a ridicat faţa din palme, ochii
îi erau uscaţi, dar buzele îi tremurau.
— Când au scos-o la mal, era moartă. N-a fost
drept, Tom. N-a plutit, s-a scufundat, aşa că
aveau dovada că era nevinovată, şi ei totuşi au
omorât-o! După asta, pe mine m-au lăsat în
pace, doar că m-au urcat în căruţă, cu ceilalţi.
— Mama mi-a spus că proba înecului, cu
vrăjitoarele care plutesc, oricum nu dovedeşte
nimic, am zis eu. Numai proştii o folosesc.
— Nu, Tom, Inchizitorul nu e prost. Există un
motiv pentru tot ce face, fii sigur de asta. Este
lacom. Lacom de bani. A vândut căsuţa mătuşii
mele şi a băgat banii în buzunar. L-am văzut cu
toţii când îi număra. Asta face el. Îi numeşte pe
oameni vrăjitori, îi mătură din calea lui şi le ia
casele, pământurile şi banii. Mai mult chiar, îi
place ocupaţia sa. Are sufletul întunecat. Spune
că face toate acestea ca să scape Comitatul de
vrăjitoare, dar este mai crud decât oricare
vrăjitoare pe care am cunoscut-o vreodată – şi
asta spune multe.
Era o fată, pe care o chema Maggie. Nu era cu
mult mai mare decât mine. Nu s-au mai ostenit
s-o arunce în apă. S-au folosit de altă probă şi
ne-au silit pe toţi să ne uităm. Inchizitorul a luat
un piron ascuţit. L-a înfipt în ea, o dată, şi încă o
dată, şi încă o dată, de nenumărate ori. Ar fi
trebuit să-i auzi ţipetele. Biata fată aproape că a
înnebunit de durere. Leşina mereu, dar ei aveau
o găleată cu apă, lângă masă, ca s-o readucă în
simţiri. În cele din urmă, au găsit ceea ce căutau.
Semnul diavolului! Ştii care e acela, Tom?
Am dat din cap. Vraciul îmi povestise că era
unul dintre lucrurile de care se foloseau
vânătorii de vrăjitoare. Dar era doar o altă
minciună, spunea el. Nu există niciun fel de
semn al diavolului. Oricine poseda adevărata
cunoaştere despre Întuneric ştia asta.
— Este o cruzime şi nu e drept, continuă Alice.
După o vreme, durerea e prea mare, iar corpul
amorţeşte, aşadar, când pironul intră în tine,
nu-l mai simţi. Atunci ei declară că acela este
locul unde te-a însemnat diavolul, aşadar eşti
vinovat şi trebuie să fii ars pe rug. Cel mai rău
era să-i vezi faţa Inchizitorului. Era atât de
mulţumit de el însuşi. O să fim chit! O să i-o
plătesc! Maggie nu merita să moară.
— Nici Vraciul nu merită să moară! I-am spus
eu, cu amărăciune. Toată viaţa lui s-a străduit să
lupte împotriva Întunericului.
— El este bărbat şi-o să primească o moarte mai
blândă decât restul, zise Alice. Inchizitorul le
osândeşte pe femei la pedepse mult mai aspre. Se
asigură că arderea lor pe rug o să dureze mult.
Spune că este mai greu să mântuieşti sufletul
unei femei decât pe-al unui bărbat. Că ele au
nevoie de mai multă durere, care să le facă să se
căiască pentru păcatele lor.
Atunci îmi veniră în minte spusele Vraciului
despre Urgie, că nu suporta femeile. Că ele îl
înspăimântau.
— Demonul pe care l-ai scuipat tu era Urgia,
i-am spus eu. Ai auzit de el? Cum ai reuşit să-l
sperii atât de uşor?
Alice ridică din umeri.
— Nu-i prea greu de spus când cineva nu se
simte bine în prezenţa ta. Aşa se întâmplă cu
unii bărbaţi – eu întotdeauna ştiu când nu sunt
bine-venită. Am simţit asta şi lângă Moş Gregory
şi la fel colo, jos. Iar scuipatul alungă cele mai
multe creaturi. Scuipă de trei ori la o broască şi
nimic cu pielea umedă n-o să te mai supere o
lună de zile sau chiar mai mult. Lizzie obişnuia
să blesteme cu scuipatul. Nu cred că o să meargă
şi cu Urgia, totuşi. Da, am auzit despre demonul
acesta. Şi dacă acum este în stare să-şi schimbe
înfăţişarea, atunci suntem cu toţii în mare
pericol. Adineauri l-am luat pe neaşteptate,
asta-i tot. Data viitoare o să fie pregătit, aşa că
n-am de gând să mai cobor acolo.
O vreme niciunul dintre noi n-a mai vorbit. Eu
îmi pironisem ochii pe vechiul covor mucegăit,
când mi-am dat deodată seama că respiraţia lui
Alice se adâncise. Când m-am uitat la ea, avea
ochii închişi; adormise în poziţia aceea, cu bărbia
sprijinită de genunchi.
Nu prea-mi dădea inima ghes să sting
lumânarea, dar nu aveam idee cât urma să mai
stăm în pivniţa aceea şi era mai bine să ne
păstrăm puţină lumină şi pentru mai târziu.
Odată ce-am stins-o, am încercat să dorm şi eu,
dar era greu. În primul rând pentru că mi-era frig
şi tremuram într-una. În al doilea, pentru că
nu-mi puteam lua gândul de la Vraci.
Dăduserăm greş în salvarea lui, iar Inchizitorul
de bună seamă că era foarte furios pentru ceea
ce se întâmplase. Nu va mai trece mult şi va
începe să ardă oamenii pe rug.
Până la urmă, trebuie să fi aţipit, căci m-a trezit
deodată vocea lui Alice, foarte aproape de
urechea stângă.
— Tom, zicea ea, cu glasul aproape şoptit, e ceva
acolo, în colţul pivniţei. Se uită fix la mine şi
nu-mi place deloc.
 Alice avea dreptate. Puteam simţi şi eu ceva în
colţul acela şi mi-era frig. Părul de pe ceafă
începu să mi se zbârlească. Era, probabil, din
nou Matty Barnes, cel care strângea de gât.
— Nu-ţi fie teamă, Alice, i-am spus eu. Este doar
o stafie. Încearcă să uiţi de ea. Câtă vreme nu ţi-e
frică, nu-ţi poate face niciun rău.
— Nu mi-e frică. Cel puţin, nu acum.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
— Dar mi-a fost frică în temniţa aceea. N-am
închis ochii nicio clipă, cu toate strigătele şi
ţipetele acelea. Curând o să mă fure somnul iar.
Numai că vreau să plece ăla de aici. N-are
dreptul să se holbeze aşa.
— Nu ştiu ce să fac mai departe, am zis eu, cu
gândul din nou la Vraci.
Alice nu-mi răspunse, dar răsuflarea ei deveni
din nou rară şi adâncă. Adormise. Şi probabil că
am aţipit şi eu, la rândul meu, pentru că un
zgomot m-a trezit brusc.
Era bocănitul unor ghete grele. Era cineva în
bucătărie, deasupra noastră.
CAPITOLUL 11
JUDECATA VRACIULUI
Ușa scârţâi şi se deschise, iar lumina unei
lumânări inundă pivniţa. Spre marea mea
uşurare, era Andrew.
— M-am gândit eu c-o să te găsesc aici, zise el.
Avea în mână un mic pachet. Lăsându-l jos şi
aşezând lumânarea aproape de mine, dădu din
cap către Alice, care încă dormea adânc, dar
acum era culcată pe o parte, stând cu spatele la
noi şi cu palmele sub obraz.
— Ea cine e? Întrebă el.
— A locuit, într-o vreme, aproape de Chipenden,
i-am răspuns eu. O cheamă Alice. Domnul
Gregory nu era în celulă. Îl luaseră sus, la
interogatoriu.
Andrew clătină din cap cu tristeţe.
— Mi-a povestit fratele Peter. Nici c-ai fi putut
avea mai mult ghinion. O jumătate de oră mai
târziu şi ar fi fost înapoi, în temniţă, lângă
ceilalţi. Aşa, unsprezece au scăpat, dar cinci au
fost prinşi din nou, la puţin timp. Numai că
veştile rele sunt mai multe. Oamenii
Inchizitorului l-au arestat pe fratele Peter pe
stradă, îndată ce-a ieşit din atelierul meu. I-am
văzut de la fereastra odăii de sus. Prin urmare,
sunt un om terminat în oraşul ăsta. Probabil eu o
să fiu următorul după care or să vină, dar n-o să
rămân pe loc ca să le răspund la vreo întrebare.
Mi-am închis deja atelierul. Uneltele sunt în
căruţă şi mă duc în sud, înapoi la Adlington,
unde-am lucrat odinioară.
— Îmi pare rău, Andrew.
— N-ai de ce. Cine n-ar fi încercat să-şi ajute
propriul frate? De altfel, nu-i aşa o pierdere
pentru mine. Clădirea cu atelierul era doar
închiriată, iar eu am o meserie pe care o cunosc
foarte bine. O să-mi găsesc totdeauna ceva de
lucru. Uite, zise el, deschizând pachetul. Ţi-am
adus ceva de mâncare.
— Cât e ceasul? L-am întrebat eu.
— Mai sunt vreo două ore până se crapă de ziuă.
Am riscat venind aici. Cu tevatura stârnită,
jumătate din oraş e în picioare. O mulţime de
oameni s-a strâns la marele tribunal din capul
străzii Poarta Pescarului. După tot ce s-a
întâmplat aseară, Inchizitorul ţine un
proces-fulger pentru toţi prizonierii pe care încă
îi mai are.
— De ce nu aşteaptă până în zori? Am întrebat
eu.
— Pentru că atunci ar fi şi mai mulţi oameni de
faţă, răspunse Andrew. Iar el vrea să termine mai
înainte să întâmpine o împotrivire serioasă. Unii
dintre orăşeni nu sunt de acord cu ceea ce face.
Cât despre arderea pe rug, o să fie la noapte,
după lăsarea Întunericului, pe dealul farului, la
Wortham, pe malul sudic al râului. Inchizitorul o
să aibă o mulţime de oameni înarmaţi cu el, care
să intervină în caz de revoltă, aşadar, dacă ai
puţină minte, o să stai aici până la căderea nopţii
şi apoi porneşti la drum şi dus eşti.
Chiar mai înainte de a izbuti să desfac pachetul,
Alice se întoarse către noi şi se ridică în capul
oaselor. Poate adulmecase mâncarea sau poate
că trăsese cu urechea la tot ce vorbiserăm,
prefăcându-se că doarme. Erau nişte felii de
şuncă, pâine proaspătă şi două roşii mari. Fără
niciun cuvânt de mulţumire către Andrew, Alice
trecu imediat la treabă şi, după o clipă de
şovăială, i-am urmat exemplul. Îmi era foarte
foame şi nu mi se părea că are prea mult sens să
mai ajunez.
— Ei, eu am plecat, zise Andrew. Bietul John,
nu mai putem face nimic acum.
— Crezi că nu mai are rost o ultimă încercare de
a-l salva? Am întrebat eu.
— Nu, ai făcut destul. E prea periculos să te
apropii de tribunal. Şi curând bietul John va fi
laolaltă cu ceilalţi, păzit de oameni înarmaţi şi
dus pe drumul spre Wortham, ca să fie ars de viu
odată cu toţi acei sărmani nefericiţi.
— Şi cu blestemul cum rămâne? Am zis eu. Ai
spus chiar dumneata că este blestemat să moară
singur, sub pământ, nu sus pe dealul unui far.
— Deh, blestemul! Ca şi John, nu mai cred nici
eu în povestea asta. Eram doar disperat să-l
opresc să se ducă după Urgie, când se afla
Inchizitorul în oraş. Nu, mă tem că soarta
fratelui meu este pecetluită, aşa că tu vezi-ţi de
drum, singur. John mi-a spus odată că există un
vraci care lucrează pe undeva pe lângă Caster.
Are grijă de hotarele de la miazănoapte ale
Comitatului. Spune-i numele lui John şi poate o
să te ia la el. A fost, cândva, unul dintre ucenicii
lui John.
Cu un semn din cap, Andrew se întoarse să
plece.
 — Îţi las lumânarea, zise el. Noroc pe drum! Şi
dacă vreodată ai nevoie de un lăcătuş priceput,
ştii la cine să vii.
Cu acestea, plecă. Am ascultat cum urcă
treptele pivniţei şi cum încuie uşa din spate.
Câteva momente mai târziu, Alice îşi lingea sucul
roşiei de pe degete. Mâncaserăm totul – nu
rămăsese nicio firimitură.
— Alice, am zis eu, vreau să merg la tribunal. Ar
mai putea fi o şansă să fac ceva ca să-l ajut pe
Vraci. Vrei să vii cu mine?
Alice făcu ochii mari.
— Să faci ceva? Ai auzit ce a spus el. Nu-i nimic
de făcut, Tom! Ce-am putea face noi împotriva
unor oameni înarmaţi? Nu, fii cu capul pe umeri.
N-are rost să rişti, nu-i aşa? De altfel, de ce aş
încerca eu să-l ajut? Moş Gregory n-ar face
acelaşi lucru pentru mine. El unul m-ar lăsa
liniştit să ard pe rug, ăsta-i adevărul.
Nu ştiam ce-i să răspund. Într-un fel, avea
dreptate. Îl rugasem pe Vraci s-o ajutăm pe Alice,
iar el refuzase. Aşadar, cu un oftat, m-am ridicat
în picioare.
— Eu mă duc oricum, i-am spus eu.
— Nu, Tom, nu mă lăsa aici. Nu cu stafia…
— Am crezut că nu ţi-e frică.
— Nu mi-e. Dar ultima oară când am adormit,
am simţit că începe să mă strângă de gât, pe
cuvânt. Ar putea face şi mai rău, dacă n-o să fii
aici.
 — Atunci vino cu mine. N-o să fie atât de
periculos, fiindcă este încă Întuneric. Iar cea mai
bună ascunzătoare este în mulţime. Vino şi tu, te
rog. Ce zici?
— Ai vreun plan? Întrebă ea. Ceva despre care
nu mi-ai spus?
Am clătinat din cap.
— Bănuiam eu, zise ea.
— Uite, Alice, vreau doar să mă duc să văd.
Dacă nu-l pot ajuta, o să venim înapoi. Dar nu
mi-aş ierta-o niciodată, dacă n-aş încerca măcar.
Alice se ridică, fără tragere de inimă.
— O să vin să văd cum stau lucrurile, zise ea.
Dar trebuie să-mi făgăduieşti că, dacă este prea
primejdios, o să ne întoarcem imediat înapoi. Îl
cunosc pe Inchizitor mai bine decât tine.
Crede-mă, n-ar trebui să dăm târcoale pe unde
umblă el.
— Îţi făgăduiesc, i-am spus eu.
Am lăsat sacul şi toiagul Vraciului în pivniţă şi
am pornit-o către Poarta Pescarului, unde
trebuia să aibă loc judecata.
***
Andrew spusese că jumătate din oraş era în
picioare. Fusese o exagerare, dar pentru o oră
atât de matinală, erau foarte multe lumânări
licărind în spatele perdelelor, iar câţiva trecători
pe străzile întunecate păreau să se grăbească în
aceeaşi direcţie cu a noastră.
Aproape că mă aşteptam să nu izbutim să ne
apropiem de clădire, gândindu-mă că paznicii
vor lumina toată strada, dar spre surprinderea
mea, nu se vedea nici urmă de oamenii
Inchizitorului. Marile uşi de lemn erau larg
deschise şi un grup numeros de oameni
astupase intrarea, revărsându-se până afară, în
drum, de parcă n-ar mai fi fost loc înăuntru.
Mi-am croit drum mai aproape, cu multă băgare
de seamă, bucurându-mă de Întuneric. Când am
ajuns la ultimele rânduri ale mulţimii, mi-am dat
seama că nu era aşa mare înghesuială cum mi se
păruse la început. În tribunal aerul era îmbâcsit
cu o miasmă dulceagă, greţoasă. Nu era decât o
singură sală mare, cu lespezi de piatră pe jos,
peste care rumeguşul nu era împrăştiat uniform.
Nu puteam vedea prea bine peste capetele
oamenilor, pentru că aproape toţi erau mai înalţi
decât mine, dar părea să existe un mare spaţiu
gol în faţa lor, în care nimeni nu voia să
păşească. Am apucat-o pe Alice de mână şi
mi-am croit drum prin miezul mulţimii,
trăgând-o după mine.
Sala era mai întunecată în partea din spate, dar
în faţă era luminată de două torţe uriaşe, câte
una în fiecare capăt al unei platforme de lemn.
Inchizitorul stătea în picioare, în faţa ei,
uitându-se în jos. Spunea ceva, dar glasul îi
suna înfundat. M-am uitat la cei din jurul meu şi
am cercetat expresiile zugrăvite pe feţele lor:
mânie, tristeţe, amărăciune şi resemnare. Câţiva
arătau făţiş ostilitate. Mulţimea aceasta era
probabil alcătuită în principal din cei care se
împotriveau faptelor Inchizitorului. Unii dintre ei
poate chiar erau rudele şi prietenii celor acuzaţi.
Pentru o clipă, gândul acesta mi-a dat speranţa
că s-ar putea încerca un soi de răzmeriţă de
salvare.
Dar apoi speranţele mi s-au năruit: am văzut de
ce nimeni nu făcea un pas mai înainte. Mai jos de
platformă erau cinci bănci lungi de preoţi, care
stăteau cu spatele la noi, însă între ei şi noi, erau
două rânduri de oameni înarmaţi, care ne
rânjeau în faţă. Unii stăteau cu braţele
încrucişate pe piept, alţii îşi ţineau o mână pe
mânerul sabiei, de parcă abia se abţineau să n-o
scoată din teacă. Nimeni nu voia să se apropie de
ei.
Mi-am ridicat privirile spre tavan şi am văzut că
pereţii laterali ai sălii tribunalului aveau câte un
balcon lung; mai multe chipuri se zgâiau în jos,
nişte ovale palide, toate arătând la fel, privite din
sală. Acela era cel mai sigur loc şi care oferea şi o
vedere mult mai bună. În stânga erau nişte
trepte şi am dus-o pe Alice spre ele. Peste câteva
clipe, treceam de-a lungul balconului larg.
Nu era plin şi curând ne-am găsit un loc de
privit peste balustradă, cam pe la mijlocul
distanţei dintre uşi şi platformă.
În aer simţeam aceeaşi miasmă dulceagă, dar
mult mai puternică, pe care o simţisem şi când
ne aflaserăm jos. Deodată am înţeles ce era.
Tribunalul fusese folosit, aproape fără îndoială,
ca piaţă de carne. Era mirosul de sânge.
Inchizitorul nu era singura persoană de pe
platformă. Chiar în spatele lui, în umbră, un
mănunchi de paznici înconjurau prizonierii care
îşi aşteptau judecata, iar lângă Inchizitor erau
doi gardieni care ţineau de câte un braţ pe cineva
care plângea. Era o fată înaltă, cu părul lung şi
negru. Purta o rochie zdrenţuită şi era desculţă.
— Asta-i Maggie! Îmi şopti Alice la ureche. Cea
în care au tot înfipt piroane. Biata Maggie, nu e
drept! E de mirare că mai trăieşte…
Sus, se auzea mult mai bine, şi puteam desluşi
fiecare cuvinţel pe care-l rostea Inchizitorul.
— Această femeie s-a condamnat cu gura ei!
Striga el, cu vocea lui sonoră şi arogantă. A
mărturisit totul şi semnul diavolului a fost găsit
în carnea ei. O osândesc să fie legată pe rug şi
arsă de vie. Fie ca Dumnezeu să aibă milă de
sufletul ei!
Maggie începu să plângă şi mai tare, dar unul
dintre cei care o ţineau o apucă de păr şi o târî
către o uşă din spatele platformei. De-abia
dispăruse pe acea uşă, când un alt prizonier,
purtând o sutană neagră şi având mâinile legate
la spate, fu îmbrâncit înainte, în lumina torţelor.
Pentru o clipă am crezut că mă înşel, dar nu
încăpea nicio îndoială.
Era fratele Peter. L-am recunoscut după cununa
subţire de păr alb care îi tivea ţeasta pleşuvă şi
după linia curbată a umerilor şi a spinării sale.
Dar faţa îi era atât de lovită şi brăzdată de sânge
încât n-aş fi zis că era el. Avea nasul spart,
îndesat în oasele feţei, şi un ochi închis din
pricina unei umflături vineţii, cu o crăpătură
roşie pe mijloc.
Văzându-l în halul acela, m-am simţit cumplit.
Totul i se trăgea din pricina mea. Mai întâi, mă
lăsase să evadez; apoi, îmi spusese cum puteam
ajunge până la celula prizonierilor, ca să-i salvez
pe Vraci şi pe Alice. Supus la cazne, probabil că
le povestise totul. Nu fusese decât vina mea şi mă
sfâşia mustrarea de cuget.
— Odinioară acesta a fost un frate, un
credincios slujitor Bisericii! Strigă Inchizitorul.
Dar uitaţi-vă acum la el! Uitaţi-vă la acest
trădător! Unul care i-a ajutat pe vrăjmaşii noştri
şi a intrat în cârdăşie cu forţele Întunericului.
Avem mărturisirea lui, scrisă de mâna lui. Iat-o!
Răcni el, ridicând în sus o foaie de hârtie, ca s-o
vadă cu toţii.
Nimeni nu avu ocazia s-o citească – se putea
foarte bine să nu fi mărturisit nimic. Chiar dacă
era o mărturisire, o singură privire către fratele
Peter m-a încredinţat că-i fusese smulsă cu
bătaia. Nu era drept. Asta nu era justiţie. Ăsta nu
era deloc un tribunal. Vraciul îmi spusese odată
că, atunci când oamenii erau judecaţi în castelul
de la Caster, cel puţin li se oferea o audiere – un
judecător, un procuror şi cineva care să-l apere.
Dar aici Inchizitorul făcea totul singur!
— Este vinovat. Vinovat dincolo de orice
îndoială. Prin urmare, îl osândesc să fie dus în
catacombe şi lăsat acolo. Şi Dumnezeu să se
milostivească de sufletul lui!
S-a auzit brusc o exclamaţie de groază din
partea mulţimii, dar cel mai tare a răsunat din
partea preoţilor aşezaţi în faţă. Ştiau foarte bine
care avea să fie soarta fratelui Peter. Avea să fie
ucis prin strivire de către Urgie.
Fratele Peter încercă să vorbească, dar buzele îi
erau prea umflate. Unul dintre gardieni îl bătu
uşurel cu palma pe creştet, în timp ce
Inchizitorul îi dărui un zâmbet crud. Îl târâră
spre uşa din spatele platformei şi îndată ce-l
scoaseră afară din clădire, un alt prizonier fu
împins în faţă, din Întuneric. Mi-a stat inima.
Era Vraciul!
La prima privire, în afară de câteva vânătăi de pe
faţă, Vraciul nu părea să fi trecut prin aceleaşi
chinuri ca fratele Peter. Dar apoi am observat
ceva care m-a îngheţat. Îşi mijea ochii în lumina
torţelor şi părea buimac, cu ochii lui verzi goliţi
de orice expresie. Părea rătăcit. Ca şi cum îşi
pierduse memoria şi nu mai ştia nici măcar cine
era. Am început să mă întreb oare cât de rău
fusese bătut.
— Înaintea dumneavoastră este John Gregory!
Strigă Inchizitorul, şi ecoul vocii sale trecu din
perete în perete de câteva ori. Un discipol al
diavolului, nici mai mult, nici mai puţin, care ani
de-a rândul şi-a practicat îndeletnicirea satanică
prin acest ţinut, luând bani de la oamenii săraci
şi creduli. Dar se căieşte, oare, acest om? Îşi
recunoaşte el păcatele şi cere iertare? Nu, este
îndărătnic şi nu va mărturisi nimic. Acum,
numai focul mai poate să-l cureţe de păcate şi
să-i dăruiască nădejde de mântuire. Afară de
toate acestea, nemulţumindu-se cu răul pe care
îl făcea singur, i-a pregătit şi pe alţii şi continuă
s-o facă. Părinte Cairns, îţi cer să te ridici în
picioare şi să depui mărturie!
Din primul rând de bănci, un preot păşi înainte,
în lumina torţelor, aproape de platformă. Stătea
cu spatele la mine, aşa că nu i-am putut vedea
faţa, dar i-am zărit mâna bandajată şi, când a
vorbit, am auzit acelaşi glas pe care îl ascultasem
în cutia confesionalului.
— Lord Inchizitor, John Gregory a adus un
ucenic cu el, să viziteze acest oraş, unul căruia
deja i-a stricat sufletul. Numele său este Thomas
Ward.
Am auzit-o pe Alice scoţând o exclamaţie
înăbuşită, iar genunchii au început să-mi
tremure. Dintr-odată mi-am dat seama foarte
limpede cât de primejdios era să mă aflu aici, în
tribunal, atât de aproape de Inchizitor şi de
oamenii săi înarmaţi.
— Prin mila Domnului, băiatul a căzut în
mâinile mele, continuă părintele Cairns, şi l-aş fi
predat într-ale dumneavoastră pentru
interogatoriu, dacă nu s-ar fi amestecat fratele
Peter, care i-a îngăduit să scape de judecată.
Însă l-am interogat eu însumi, lordul meu, şi
l-am găsit mai înrăit decât s-ar fi crezut pentru
vârsta lui şi pentru puterea de convingere a
cuvintelor mele. În ciuda strădaniilor mele, n-a
fost în stare să vadă calea greşită pe care a
apucat-o, lucru de care trebuie să-l învinovăţim
pe John Gregory, un om care nu se mulţumeşte
să-şi practice diavoleasca îndeletnicire, ci
lucrează înverşunat să-i ademenească pe cei
tineri. După cunoştinţele mele, mai mult de
douăzeci de ucenici au trecut prin mâinile sale şi
câţiva, la rândul lor, practică acum aceeaşi
îndeletnicire şi îşi iau şi ei ucenici. Prin aceste
mijloace răul se răspândeşte ca o ciumă prin tot
Comitatul.
— Mulţumesc, părinte. Poţi lua loc. Mărturia
dumitale este de ajuns ca John Gregory să fie
condamnat.
Când părintele Cairns se aşeză din nou pe
banca lui, Alice mă apucă de cot.
— Să mergem, îmi şopti ea la ureche, e mult
prea primejdios să rămânem!
— Nu, te rog, i-am şoptit drept răspuns. Încă
puţin!
Rostirea numelui meu mă speriase, dar voiam
să mai rămânem câteva minute, ca să aud ce
avea să se întâmple cu magistrul meu.
— John Gregory, pentru tine nu poate fi decât o
singură pedeapsă! Mugi Inchizitorul. O să fii
legat la stâlp şi ars de viu. O să mă rog pentru
tine. O să mă rog ca durerea să-ţi deschidă ochii
şi să vezi greşitele tale căi. O să mă rog ca tu să-i
ceri iertare lui Dumnezeu şi, astfel, în vreme ce
trupul tău o să se mistuie în flăcări, sufletul tău
o să fie izbăvit.
Inchizitorul se uitase fix la Vraci tot timpul cât
perorase, dar ar fi putut foarte bine să strige la
un zid de piatră. Nu exista niciun licăr de
înţelegere în spatele ochilor Vraciului. Într-un
fel, era o binecuvântare, pentru că nu părea să
ştie ce se întâmpla. Dar asta m-a făcut să pricep
că, şi dacă aş fi izbutit cumva să-l salvez, s-ar fi
putut să nu mai fie niciodată cel dinainte.
Un nod dureros mi s-a suit în gât. Casa
Vraciului devenise noul meu cămin şi mi-am
amintit lecţiile, şi discuţiile cu Vraciul, ba chiar
şi de vremurile de spaimă când avuseserăm de
înfruntat Întunericul. Urma să pierd toate
acestea şi gândul că magistrul meu avea să fie
ars de viu, îmi aduse lacrimi usturătoare în ochi.
Mama avusese dreptate. La început, stătusem la
îndoială dacă să primesc sau nu să devin
ucenicul Vraciului. Mă temusem de singurătate.
Dar ea îmi spusese că o să-l am pe Vraci cu care
să stau de vorbă; că, deşi el era profesorul meu,
avea să devină, până la urmă, prietenul meu. Ei
bine, nu ştiam dacă asta se întâmplase deja,
pentru că el se arăta încă adeseori foarte aspru şi
neîndurător, dar cu siguranţă aveam să-i simt
lipsa.
Când gardienii îl târâră către uşă, i-am făcut
semn cu capul lui Alice şi, ţinându-mi fruntea în
pământ, ca să nu-mi încrucişez privirile cu
nimeni, am pornit-o de-a lungul balconului şi
apoi am coborât treptele. Afară am descoperit că
începuse să se lumineze. Curând n-am mai fi
avut adăpostul Întunericului şi s-ar fi putut ca
vreunul dintre noi să fie recunoscut de careva.
Străzile forfoteau deja şi în jurul tribunalului era
de două ori mai multă lume decât atunci când
intraserăm. Mi-am croit drum cu greu prin
mijlocul mulţimii, astfel încât am putut privi în
lateral clădirea, spre uşa prin care fuseseră scoşi
prizonierii.
O singură privire mi-a spus că situaţia era fără
speranţă. N-am putut vedea niciun prizonier, dar
asta nu era de mirare, pentru că erau pe puţin
douăzeci de gardieni în jurul uşii. Ce şanse aş fi
avut împotriva atâtor oameni înarmaţi? Cu inima
strânsă, m-am întors spre Alice.
— Hai să ne întoarcem, i-am zis eu. Nu mai e
nimic de făcut aici.
Eram nerăbdător să ajung în pivniţa cea sigură,
aşa că mergeam repede. Alice mă urma fără
niciun cuvânt.
CAPITOLUL 12
 POARTA DE ARGINT
Odată ajunşi înapoi în pivniţă, Alice se întoarse
spre mine, cu fulgere de mânie în ochi.
— Nu e drept, Tom! Biata Maggie. Nu merită să
fie arsă pe rug. Niciunul dintre ei nu merită.
Trebuie să facem ceva.
Am ridicat din umeri şi m-am uitat în gol, cu
mintea amorţită. După un timp, Alice se întinse
pe covor şi adormi. Am încercat să fac şi eu la fel,
dar am reînceput să mă gândesc la Vraci. Chiar
dacă părea să nu mai existe nicio speranţă, oare
nu trebuia să mă duc la execuţie şi să văd dacă
nu puteam fi cumva de ajutor? După ce, o vreme,
am răsucit problema pe toate părţile, în cele din
urmă m-am hotărât ca, pe înserat, să plec din
Priestown şi să mă duc acasă la mine, să stau de
vorbă cu mama.
Ea o să ştie ce trebuia să fac. Eram pe fundul
prăpastiei aici, şi aveam nevoie de ajutor. Aveam
să merg toată noaptea, fără să dorm deloc, aşa că
era mai bine să profit cât puteam acum. Mi-a
luat ceva timp până să încep să moţăi şi, aproape
imediat după aceea am început să visez, iar
următorul lucru de care mi-am dat seama era că
mă aflam din nou în catacombe.
În cele mai multe dintre vise, nu ştii că visezi.
Dar când ştii, se petrece de obicei una din două:
fie te trezeşti numaidecât, fie rămâi în vis şi faci
ce vrei tu. În orice caz, aşa mi se întâmplă mie de
obicei.
 Dar acest vis era diferit. Se făcea că îmi controla
cineva toate mişcările. Mergeam printr-un tunel
întunecat, cu mucul de lumânare în mâna
stângă şi mă apropiam de intrarea întunecată a
uneia dintre criptele pline cu oasele Poporului
Mic. Nu voiam nicicum să mă apropii, dar
picioarele mele continuau să meargă.
M-am oprit la uşa deschisă, cu flacăra
pâlpâitoare a lumânării luminând oasele. Cele
mai multe erau pe rafturile din fundul criptei,
dar câteva oase rupte erau împrăştiate pe dalele
de piatră ale pardoselii şi alte câteva zăceau
îngrămădite într-un colţ. Nu voiam să intru
acolo, chiar nu voiam, dar se părea că nu am de
ales. Am păşit în criptă, auzind bucăţile mai mici
de oase cum trosnesc sub picioarele mele, când
deodată mi s-a făcut foarte frig.
Într-o iarnă, pe când eram eu mic, fratele meu
James m-a prins şi mi-a umplut urechile cu
zăpadă. Am încercat să mă apăr, dar el era doar
cu un an mai mic decât fratele meu cel mai mare,
Jack, şi la fel de solid şi de puternic, din care
pricină tata îl dăduse până la urmă ucenic la un
fierar. Avea până şi acelaşi simţ al umorului ca
Jack. Zăpadă în urechi fusese stupida inspiraţie
a lui James de a face o glumă, dar chiar mă
duruse şi toată faţa îmi amorţise şi mă înţepase
aproape un ceas după aceea. Exact aşa era şi în
visul de acum. Extrem de frig. Asta însemna că o
creatură a Întunericului se apropia. Frigul
începea din capul meu, până când mi l-am simţit
bocnă şi amorţit, de parcă nu mai era al meu.
Cineva îmi vorbi apoi din Întunericul din spatele
meu. Cineva care stătea aproape în spatele meu,
între mine şi uşă. Glasul era tăios şi profund şi
n-a fost nevoie să întreb cine vorbea. Chiar dacă
nu eram cu faţa la el, îi simţeam răsuflarea
împuţită.
— Mi-am recăpătat puterile, a zis Urgia. Dar
sunt legat. E singurul meu necaz.
N-am spus nimic şi tăcerea s-a prelungit. Era
un coşmar şi încercam să mă trezesc. Chiar
m-am zbătut, dar a fost în zadar.
— E o încăpere plăcută, aceasta de aici, a
continuat Urgia. Unul dintre ungherele mele
preferate. Plin de oase vechi. Dar eu îmi doresc
sânge proaspăt, iar sângele tânăr este cel mai
bun dintre toate. Însă, dacă nu pot obţine sânge,
atunci mă descurc şi cu oase. Oasele noi sunt
cele mai bune. Dă-mi oase noi de fiecare dată,
proaspete şi dulci şi pline de măduvă. Astea-mi
plac. Mă dau în vânt să sfărâm în dinţi oase
tinere şi să le sug măduva. Până şi oasele
bătrâne tot sunt mai bune decât nimic. Oasele
bătrâne, ca astea de aici. Sunt mai bune decât
foamea care-mi roade măruntaiele. Foamea, atât
de greu de îndurat.
Nu există măduvă în oasele bătrâne. Dar oasele
bătrâne, vezi tu, încă mai au amintiri. Sparg în
dinţi oasele bătrâne, şi le rod încet, ca să-şi lase
toate tainele. Văd carnea care odinioară le
acoperea, nădejdiile şi ambiţiile care au sfârşit în
fragilitatea lor de acum, uscată, moartă. Şi asta
mă satură, de asemenea. Îmi potoleşte foamea.
Urgia era foarte aproape de urechea mea stângă,
iar glasul său coborâse acum până la şoaptă. Am
simţit un imbold nestăpânit să mă întorc şi să
mă uit drept la el, dar probabil că mi-a citit
gândurile.
— Nu te întoarce, băiete, mă preveni el, căci n-o
să-ţi placă ce-o să vezi. Răspunde-mi numai la o
întrebare…
Se lăsă o lungă tăcere şi îmi puteam simţi inima
bătându-mi mai-mai să-mi spargă pieptul.
Într-un târziu, Urgia grăi:
— Ce urmează după moarte?
Nu ştiam răspunsul. Vraciul nu vorbea
niciodată despre lucruri dintr-acestea. Tot ce
ştiam era că existau stafii care încă mai puteau
gândi şi vorbi. Şi nişte fragmente de suflet,
numite spectre, rămase în urmă după ce sufletul
îşi lua zborul. Dar încotro îşi lua zborul? Nu
ştiam. Numai Dumnezeu ştia. Dacă exista un
Dumnezeu.
Am clătinat din cap. N-am zis nimic şi eram prea
speriat ca să mă întorc. În spatele meu simţeam
o creatură uriaşă şi înspăimântătoare.
— Nu există nimic după moarte! Nimic! Absolut
nimic! Mugi Urgia aproape de urechea mea. Este
numai Întuneric şi gol. Niciun fel de gândire.
Niciun fel de simţire. Doar uitarea. Asta e tot ce
te aşteaptă dincolo de pragul morţii. Dar fă
precum îţi cer, băiete, şi pot să-ţi dăruiesc o viaţă
lungă, foarte lungă! De trei ori câte douăzeci şi
alţi zece başca este cel mai bun număr de ani la
care nevolnicii oameni pot nădăjdui. Iar eu aş
putea să-ţi dăruiesc de zece ori câte douăzeci! Şi
tot ce ai de făcut pentru asta este să deschizi
poarta şi să mă laşi să ies! Numai deschide tu
poarta, că de restul mă ocup eu. Şi magistrul tău
poate fi liber, după aceea. Ştiu că asta îţi doreşti.
Şi o să poţi să te întorci înapoi, la traiul pe care îl
duceai înainte.
O parte din mine îşi dorea fierbinte să spun da.
Mi-am imaginat ce mă aştepta, în caz contrar:
Vraciul ars de viu şi o călătorie de unul singur
prin nord, spre Caster, fără nicio siguranţă că voi
fi în stare să-mi continui ucenicia. Ce bine ar fi
fost dacă lucrurile s-ar fi putut întoarce la cum
fuseseră înainte! Deşi eram ispitit să primesc,
ştiam totuşi că pur şi simplu nu era cu putinţă.
Chiar dacă Urgia s-ar fi ţinut de cuvânt, nu
puteam îngădui ca demonul să cutreiere liber
prin Comitat, ca să-i năpăstuiască pe oameni
după plac. Ştiam că Vraciul mai curând ar fi
murit decât să lase să se întâmple aşa ceva.
Am deschis gura ca să spun nu, dar chiar mai
înainte de a putea rosti cuvântul, Urgia vorbi din
nou.
— Cu fata ar fi uşor! Zise el. Tot ce vrea ea este
un foc care s-o încălzească. O casă în care să
trăiască. Haine curate. Dar ia gândeşte-te la ce-ţi
ofer eu! Tot ce vreau este sângele tău. Nu prea
mult, înţelegi. Şi nici n-o să doară prea tare. Cât
să fie de ajuns, e tot ce-ţi cer. Şi atunci o să
facem amândoi un pact. Lasă-mă numai să-ţi
beau sângele, ca să-mi recapăt pe deplin
puterile. Lasă-mă numai să ies pe poartă şi o
să-ţi închin ţie libertatea mea. De trei ori după
aceea o să-ţi îndeplinesc câte o dorinţă şi o să
trăieşti o viaţă lungă, foarte lungă. Şi sângele de
fată tot este mai bun decât nimic, dar de tine am
eu cu adevărat nevoie. Al şaptelea al celui de-ai
şaptelea, ăsta eşti tu. Numai o singură dată am
mai gustat un sânge atât de dulce ca al tău.
Şi-mi mai aduc şi acum aminte de el. Ah, dulcele
sânge al unui al şaptelea născut dintr-un al
şaptelea născut! Cât de puternic m-ar face! Ce
mare ar fi răsplata pe care ai primi-o! Nu e mai
bine decât nimicul morţii?
Oh, moartea o să vină şi la tine, într-o zi. O să
vină negreşit, în pofida a tot ce pot face eu, se va
târî spre tine ca ceaţa pe un mal de râu într-o
noapte rece şi ploioasă. Dar eu pot întârzia
momentul. Îl pot amâna ani şi ani de-a rândul. O
să treacă multă vreme până o să dai ochii cu
Întunericul acela. Cu bezna aceea. Cu neantul
acela! Aşadar, ce spui, băiete? Aş putea să mă
reîntrupez, însă sunt legat. Dar mă poţi ajuta tu!
Eram speriat şi am încercat din nou să mă
trezesc. Însă deodată cuvintele mi-au scăpat de
pe buze, aproape de parcă ar fi fost rostite de
altcineva:
— Nu cred că nu mai există nimic după moarte,
i-am spus eu. Am un suflet şi, dacă-mi trăiesc
viaţa cum se cuvine, o să continui să trăiesc
într-un fel. Trebuie să existe ceva. Nu cred în
neant. Nu cred!
— Nu! Nu! Tună Urgia. Tu nu ştii ce ştiu eu! Tu
nu poţi vedea ce văd eu! Eu văd dincolo de
moarte. Văd golul. Nimicul. Eu ştiu! Eu văd
cumplita stare de a fi nimic. Nimicul desăvârşit,
asta este! Nimicul absolut!
Inima a început să mi se domolească şi
dintr-odată m-am simţit foarte liniştit. Urgia era
tot în spatele meu, dar cripta începuse să se mai
încălzească. Acum înţelegeam. Acum îi
cunoşteam suferinţa Urgiei. Ştiam de ce avea
nevoie să se hrănească pe seama oamenilor, din
sângele lor, din nădejdile şi visurile lor…
— Eu am un suflet şi o să continui să trăiesc,
i-am spus eu Urgiei, păstrându-mi glasul foarte
calm. Şi în asta stă deosebirea. Eu am un suflet,
pe când tu, nu! Pentru tine este nimic după
moarte! Nimicul absolut!
Capul îmi fu împins cu putere în cel mai
apropiat zid al criptei şi se auzi un şuierat de
mânie în spatele meu. Un şuierat care se
preschimbă într-un răget de turbare.
— Neghiobule! Răcni Urgia şi glasul său umplu
întreaga criptă şi se repetă în ecou de-a lungul
nesfârşitelor şi întunecatelor tunele ale
catacombelor.
Îmi apucă violent capul din ambele părţi,
julindu-mi fruntea de pietrele zgrunţuroase şi
reci. În colţul ochiului stâng am putut zări mâna
uriaşă care îmi înşfăcase capul. În loc de unghii,
degetele aveau la vârf gheare uriaşe, galbene.
— Ai avut o şansă, dar ţi-ai pierdut-o pentru
totdeauna! Mugi Urgia. Dar mai există cineva
care mă poate ajuta. Aşadar, dacă pe tine nu te
pot avea, atunci o să mă descurc cu ea!
Am fost zvârlit cât colo, nimerind în grămada de
oase din colţ. Am simţit cum cad printre ele.
Cădeam şi cădeam, din ce în ce mai jos, într-un
puţ fără sfârşit, plin cu oase. Lumânarea se
stinsese, dar oasele păreau să lumineze singure
în Întuneric: cranii rânjind, cuşti de coaste, oase
lungi de braţe şi de picioare, bucăţi de mâini,
degete şi falange, şi necontenit pe faţă mi se
cernea praful uscat al morţii, intrându-mi pe
nări şi în gură, şi în jos pe gâtlej, până ce m-am
înecat şi abia de mai puteam respira.
— Asta este gustul morţii! Strigă Urgia. Şi asta
este înfăţişarea morţii!
Oasele îmi pieriră din vedere şi nu mai puteam
desluşi nimic. Absolut nimic. Începusem să cad
prin beznă. Cădeam în Întuneric. Eram îngrozit
de faptul că Urgia mă omorâse cumva în somn,
totuşi m-am zbătut cu îndârjire să mă trezesc.
Urgia stătuse de vorbă cu mine, în timp ce
dormeam, şi acum ştiam pe cine avea să încerce
să convingă de a primi ceea ce eu refuzasem.
Pe Alice!

În cele din urmă, am izbutit să mă trezesc, dar

era deja prea târziu. Una dintre lumânări încă
mai ardea lângă mine, dar nu mai era decât un
muc. Dormisem ore în şir! Cealaltă lumânare
dispăruse, la fel şi Alice!
Mi-am vârât mâna în buzunar, însă doar mi se
adeveri ceea ce ghicisem deja. Alice furase cheia
Porţii de Argint…
Când m-am ridicat, clătinându-mă, în picioare,
mă simţeam ameţit şi mă durea capul. Mi-am
lipit dosul palmei de frunte şi când mi-am
retras-o, am descoperit-o udă de sânge. Cumva
Urgia mă rănise în vis. Putea, de asemenea, să
citească gândurile. Cum să înfrângi un demon
când ştie ce vrei să faci mai înainte de a avea
şansa să încerci vreo mişcare sau să spui vreun
cuvânt? Vraciul avea dreptate – demonul acesta
era cel mai periculos monstru cu care
avuseserăm vreodată de-a face!
Alice lăsase chepengul deschis şi, ridicând
lumânarea de jos, fără să pierd nicio clipă, am
coborât treptele spre catacombe. Peste câteva
minute, ajungeam la râu, care mi se păru puţin
mai adânc decât înainte. Apa, învolburându-se
la vale, acoperea acum trei dintre cele nouă
pietre de sprijin, chiar cele de la mijloc, şi
puteam simţi curentul trăgându-mă de ghete.
L-am traversat rapid, nădăjduind, cu
deznădejde ca să zic aşa, c-o să ajung la timp.
Dar când am cotit, am văzut-o pe Alice stând cu
spatele lipit de zid. Mâna ei stângă se odihnea pe
dalele de piatră şi degetele îi erau pline de sânge.
Iar Poarta de Argint era larg deschisă!
CAPITOLUL 13
ARDEREA PE RUG
— Alice! Am strigat eu, holbându-mă la poarta
deschisă, necrezându-mi ochilor. Ce-ai făcut?
Şi-a ridicat privirile spre mine, cu ochii înotând
în lacrimi.
Cheia mai era încă în broască. Furios, am
smuls-o şi-am vârât-o în buzunarul pantalonilor,
îngropând-o adânc în pilitura de fier.
— Vino! M-am răstit eu, aproape prea mânios ca
să pot vorbi. Trebuie să ieşim de aici!
I-am întins mâna stângă, dar ea nu m-a băgat în
seamă. În schimb, şi-o duse pe a ei, cea plină de
sânge, la piept, uitându-se la ea, chircindu-se de
durere.

— Ce ai păţit la mână? Am întrebat.

— Nu cine ştie ce, răspunse ea. Curând o să fie
ca nouă. Totul o să fie bine, de acum.
— Ba nu, Alice, i-am răspuns eu, n-o să fie.
Întregul Comitat este în pericol acum, mulţumită
ţie.
 Am apucat-o blând de mâna nevătămată şi am
condus-o prin tunel până ce am ajuns la râu. La
marginea apei, şi-a smuls mâna dintr-a mea, iar
eu nu i-am luat gestul în niciun fel. Am traversat
grăbit. Abia când am ajuns pe malul celălalt,
m-am întors, şi atunci am văzut-o pe Alice stând
acolo unde o lăsasem, uitându-se ţintă la apă.
— Vino odată! Am strigat eu. Mai repede!
— Nu pot, Tom! Îmi strigă Alice drept răspuns.
Nu pot să trec dincolo!
Am pus lumânarea jos şi m-am întors după ea.
S-a dat înapoi, dar am prins-o şi-am ţinut-o
strâns. Dacă s-ar fi zbătut, n-aş fi avut nicio
şansă, dar în clipa în care am atins-o, Alice îşi
pierdu puterile şi căzu moale în braţele mele.
Fără să mai pierd vreo clipă, mi-am îndoit
genunchii şi-am aruncat-o pe un umăr, aşa cum
văzusem odată la Vraci că se cară o vrăjitoare.
Vedeţi dumneavoastră, nu mai aveam nicio
îndoială. Dacă nu putea trece o apă curgătoare,
însemna că Alice devenise ceea ce Vraciul se
temuse întotdeauna că o să devină. Pactul ei cu
Urgia o făcuse, până la urmă, să treacă de partea
Întunericului.
Jumătate din mine mă îndemna s-o las acolo.
Ştiam că Vraciul aşa ar fi procedat. Dar nu
puteam. Făceam un lucru care nu i-ar fi fost pe
plac, dar trebuia. Ea era încă Alice şi împreună
trecuserăm prin multe.
Uşoară cum era, a fost totuşi foarte dificil să
traversez râul cu ea pe umăr şi am făcut mari
eforturi să-mi menţin echilibrul pe pietre. Ce a
îngreunat şi mai mult toată acţiunea a fost faptul
că, de îndată ce am pus piciorul pe prima piatră
de sprijin, Alice a început să se vaite, ca şi când
ar fi fost supusă la cazne.
Când, în sfârşit, am ajuns pe malul celălalt, am
lăsat-o jos, pe picioarele ei, şi am luat
lumânarea.
— Hai să mergem! Am zis eu, dar ea stătea pe
loc, tremurând toată, şi a trebuit iar să o apuc de
mână şi s-o trag după mine până când am dat de
treptele care conduceau în pivniţă.
Odată intraţi în pivniţă, am pus lumânarea pe
podea şi m-am aşezat pe un colţ al vechiului
covor. De data aceasta, Alice nu s-a aşezat. Şi-a
strâns doar mâinile la piept şi s-a sprijinit cu
spatele de zid. Niciunul dintre noi n-a scos vreun
cuvânt. Nu era nimic de spus şi eu eram prea
adâncit în gânduri.
Dormisem un timp lung, atât înainte de vis, cât
şi după el. M-am dus să arunc o privire afară, din
vârful scării pivniţei, şi am văzut că soarele
asfinţea. Mi-am zis să mai las să treacă o
jumătate de oră, apoi s-o iau din loc. Voiam cu
disperare să-l ajut pe Vraci, dar mă simţeam
complet lipsit de putere. Mă îndurera şi gândul la
ce urma să i se întâmple, dar ce-aş fi putut să fac
eu împotriva a zeci de oameni înarmaţi? Şi nu
voiam să mă duc pe dealul farului doar ca să mă
uit la arderea pe rug. N-aş fi putut îndura
spectacolul. Nu, trebuia să mă duc acasă, s-o
văd pe mama. Ea ştia ce ar fi trebuit să fac mai
departe.
Poate că viaţa mea ca ucenic al Vraciului se
încheiase. Sau poate că mama avea să-mi
propună să mă duc la nord de Caster şi să-mi
găsesc singur un nou magistru. Era greu de spus
ce m-ar fi sfătuit ea să fac.
Când am socotit că venise timpul, mi-am scos
lanţul de argint pe care mi-l legasem la brâu şi
l-am vârât înapoi în sacul Vraciului, laolaltă cu
pelerina sa. După cum spunea întotdeauna tata:
„Nu risipeşti, nu duci lipsă!” Aşadar, am pus şi
sarea şi pilitura de fier înapoi, în pungile anume
cusute la interiorul sacului – cât am izbutit să
mai adun din buzunarele pantalonilor.
— Vino, i-am zis lui Alice. O să te scot afară.
Astfel, îmbrăcându-mi pelerina şi luând în
mâini sacul şi toiagul Vraciului, am urcat scările,
apoi m-am folosit de cealaltă cheie, ca să descui
uşa din spate a casei. Odată ieşiţi afară, în curte,
am încuiat-o la loc.
— La revedere, Alice, am zis eu, întorcându-mă
să plec.
— Ce? Nu vii cu mine, Tom? Întrebă Alice.
— Unde?
— La arderea pe rug, bineînţeles, ca să-l găsim
pe Inchizitor! O să-şi primească răsplata. Cea pe
care o merită. O să mă răzbun pentru ceea ce
le-a făcut sărmanei mele mătuşi bătrâne şi lui
Maggie.
— Şi cum ai de gând să faci?
— Vezi tu, i-am dat Urgiei sânge de la mine, zise
Alice, deschizându-şi larg ochii. Mi-am strecurat
degetele printre gratii şi demonul mi l-a supt pe
sub unghii. Poate că nu i-or plăcea lui fetele, dar
îi place sângele lor. Şi-a luat ce-şi dorea, aşa că
pactul este pecetluit şi acum trebuie să facă
întocmai ce-i spun eu. Trebuie să-mi
îndeplinească poruncile.
Unghiile degetelor de la mâna stângă a lui Alice
erau înnegrite de sânge uscat. Îngreţoşat, i-am
întors spatele şi am deschis poarta curţii, ieşind
în străduţa lăturalnică.
— Unde te duci, Tom? Nu poţi pleca acum!
Strigă Alice.
— Mă duc să stau de vorbă cu mama, i-am spus
eu, fără să-i arunc nici măcar o privire.
— Atunci du-te acasă, la mămica! Nu eşti decât
băiatul mamii, odorul mămicii, şi aşa o să rămâi
toată viaţa ta!
Nici nu făcusem zece paşi, când veni în fugă
după mine.
— Nu pleca, Tom! Te rog, nu pleca! Strigă ea.
Am continuat să merg. Nici măcar nu m-am
întors.
Data următoare când Alice strigă după mine,
glasul îi era de-a dreptul furios. Şi, în plus de
asta, suna disperat.
 — Nu poţi pleca acum, Tom! N-o să te las. Eşti al
meu. Îmi aparţii!
Pe când alerga după mine, m-am întors şi am
oprit-o.
— Nu, Alice, i-am răspuns. Nu-ţi aparţin. Eu îi
aparţin Luminii, iar acum tu îi aparţii
Întunericului!
Se repezi la mine şi-mi apucă braţul stâng,
foarte strâns. I-am simţit unghiile înfigându-se
în carne. M-am îndoit de durere, dar am privit-o
drept în ochi.
— Nu ştii ce ai făcut! I-am zis eu.
— Ba da, ştiu, Tom. Ştiu exact ce am făcut şi
într-o bună zi o să-mi mulţumeşti pentru asta. Îţi
faci atâtea griji pentru nepreţuita ta Urgie, dar
crede-mă că demonul nu e mai rău ca
Inchizitorul, zise Alice, dându-mi drumul la braţ.
Ceea ce am făcut eu, am făcut pentru binele
nostru, al tuturor, al tău şi al meu, ba chiar şi-al
Moşului Gregory.
— Urgia o să-l ucidă. E primul lucru pe care o
să-l facă acum, că e liber!
— Nu, te înşeli, Tom! Nu Urgia vrea să-l omoare
pe Moş Gregory, ci Inchizitorul. În momentul
acesta, Urgia este ultima lui nădejde de-a mai
scăpa cu viaţă. Şi toate acestea, mulţumită mie.
M-am simţit zăpăcit.
— Ascultă-mă, Tom, vino cu mine şi-o să-ţi arăt.
Am clătinat din cap.
— Ei bine, chiar dacă vii sau nu cu mine,
continuă ea, eu o s-o fac oricum.
— O să faci ce?
— O să-i salvez pe prizonierii Inchizitorului. Pe
toţi! Şi o să-i arăt cum e să arzi de viu!
M-am uitat din nou încruntat la Alice, dar mi-a
susţinut privirea fără să clipească. În ochii ei
fulgera mânia şi, în clipa aceea, am simţit că i-ar
fi putut înfrunta şi privirea Vraciului – ceva ce,
de obicei, nu era în stare. Alice vorbea foarte
serios şi mi se părea şi mie că Urgia ar fi putut să
i se supună şi să ne fie de ajutor. La urma
urmelor, încheiaseră un soi de pact.
Dacă exista vreo şansă de a-l salva pe Vraci,
atunci trebuia să fiu şi eu de faţă, ca să-l ajut să
scape cu bine. Nu mă simţeam deloc liniştit că ne
bizuiam pe un demon atât de periculos ca Urgia,
totuşi ce altceva puteam face? Alice se întoarse
către dealul farului şi, încet-încet, m-am luat
după ea.

Străzile erau pustii şi mergeam repede,

îndreptându-ne spre miazăzi.
— Mai bine-aş renunţa la toiagul ăsta, i-am zis
eu lui Alice. Ar putea să ne dea de gol.
A încuviinţat din cap şi mi-a făcut semn către
un şopron vechi şi dărăpănat.
— Lasă-l acolo, în spate, zise ea. O să-l luăm la
întoarcere.
Mai era încă puţină lumină pe cer, spre apus,
care se răsfrângea în râul ce şerpuia printre
colinele de la Wortham. Ochii mei erau atraşi în
sus, către înfricoşătorul deal al farului. Pantele
sale joase erau acoperite cu arbori care
începuseră să-şi piardă frunzele, dar spre vârf
aveau doar iarbă şi tufe.
Am lăsat în urmă şi ultima casă şi ne-am
alăturat unui puhoi de lume ce traversa îngustul
pod de piatră de peste râu, înaintând încet prin
aerul umed şi neclintit. Era o pâclă alburie pe
malurile râului, dar curând ne-am ridicat
deasupra ei, urcând printre copaci, păşind cu
greutate prin mormanele de frunze ude,
mocirloase, ca să ieşim aproape de creasta
dealului. Un val de oameni aştepta deja acolo şi
mulţi alţii veneau să-i îngroaşe rândurile, în
fiecare clipă. În vârf erau trei grămezi uriaşe de
vreascuri şi crenguţe gata de a fi aprinse, cea mai
mare dintre ele fiind aşezată între celelalte două.
Din aceste ruguri se înălţau stâlpii groşi de lemn,
de care urma să fie legate victimele.
Sus, pe dealul farului, cu luminile oraşului
răspândite la picioarele noastre, aerul era mai
proaspăt. Zona era luminată de torţe legate de
stâlpi înalţi şi zvelţi de lemn, care se legănau
încet în briza uşoară dinspre apus. Dar erau şi
pete de Întuneric, unde feţele oamenilor erau în
umbră, şi spre una dintre acestea am însoţit-o pe
Alice, astfel încât să putem vedea ce se întâmplă,
fără a fi observaţi, la rândul nostru.
Stând de pază, cu spatele la ruguri, erau vreo
doisprezece haidamaci purtând cagule negre, cu
crăpături doar pentru ochi şi guri. În mâini
ţineau ciomege şi păreau gata să se folosească de
ele. Ei erau asistenţii călăilor, care aveau să-l
ajute pe Inchizitor la ardere şi, dacă ar fi fost
nevoie, la a ţine gloata la distanţă.
Nu prea ştiam cum avea să se comporte
mulţimea. Avea oare vreun rost să sper că ar fi
putut interveni cumva? Poate că vreunii dintre
prietenii şi rudele condamnaţilor ar fi vrut să-i
salveze, dar că ei ar fi fost destul de numeroşi ca
să încerce, nu mai eram sigur. De bună seamă,
după cum spusese şi fratele Peter, erau mulţi cei
cărora le plăcea spectacolul. Şi mulţi se aflau şi
aici, ca să aplaude.
De îndată ce acest gând îşi făcu loc în mintea
mea, am auzit duruitul tobelor în depărtare.
„Scrum-scrum-scrum să vă faceţi, vrăjitoare,
scrum!” păreau să scandeze tobele.
La semnalul acesta, mulţimea începu să
murmure, vocile lor umflându-se până ajunseră
ca tunetul şi spărgându-se, în final, în
zgomotoase miorlăituri şi fluierături. Inchizitorul
se apropia călărind drept pe marele său armăsar
alb, iar, după el, hurducăia căruţa cu prizonierii.
Alţi oameni călări încadrau căruţa, cu toţii având
săbii la brâu. În urma lor, veneau, pe jos, vreo
zece toboşari, păşind fuduli, ridicând şi
coborând braţele cu gesturi teatrale, în ritmul pe
care-l băteau.
 „Scrum-scrum-scrum să vă faceţi, vrăjitoare,
scrum!”
Deodată, întreaga situaţie mi se păru fără
nădejde. Câţiva din primele rânduri ale mulţimii
începură să azvârle cu fructe putrede în
prizonieri, dar gardienii care îi flancau pe aceştia
din urmă, probabil îngrijoraţi de a nu fi nimeriţi
şi ei din greşeală, îşi scoaseră săbiile şi îşi
mânară caii drept spre cutezători, împingându-i
în gloată, făcând întreaga masă a privitorilor să
se dea înapoi.
Căruţa s-a apropiat şi s-a oprit; atunci, pentru
prima oară l-am putut vedea mai bine pe Vraci.
Câţiva dintre prizonieri se rugau, în genunchi.
Alţii jeleau sau îşi smulgeau părul din cap, dar
magistrul meu stătea drept şi înalt, uitându-se
ţintă înainte. Chipul său părea răvăşit şi obosit,
iar în ochi avea aceeaşi expresie goală, de parcă
n-ar fi înţeles ce i se întâmpla. Pe frunte,
deasupra ochiului stâng, avea o nouă vânătaie
întunecată, iar buza de jos era spartă şi
însângerată – în mod vădit primise o nouă bătaie.
Un preot ieşi în faţă, cu un sul de pergament în
mâna dreaptă şi ritmul tobelor se schimbă.
Deveni un ropot adânc, care se înălţă treptat şi
se curmă brusc, în clipa în care preotul începu să
citească pergamentul.
— Cetăţeni din Priestown, luaţi aminte! Ne-am
adunat aici ca să fim martori la legiuita
îndeplinire a osândei de ardere a douăsprezece
vrăjitoare şi a unui magician, păcătoşii
nemernici pe care îi vedeţi acum înaintea
voastră. Rugaţi-vă pentru sufletele lor! Rugaţi-vă
ca prin suferinţă să poată să-şi dea seama de
calea greşită pe care au urmat-o. Rugaţi-vă ca ei
să poată cerşi îndurarea lui Dumnezeu şi, astfel,
să îşi mântuiască sufletele nemuritoare!
Răsună un nou răpăit de tobe. Preotul nu
terminase încă şi, în tăcerea care urmă, continuă
să citească:
— Lordul nostru Protector, Marele Inchizitor,
doreşte ca aceasta să fie o lecţie pentru toţi cei
care ar fi ispitiţi să aleagă calea Întunericului.
Priviţi arderea acestor păcătoşi! Priviţi-le oasele
cum crapă şi grăsimea cum li se topeşte ca
lumânările de seu! Ascultaţi-le ţipetele şi, în tot
acest timp, amintiţi-vă că toate acestea sunt
nimic! Sunt nimic în comparaţie cu flăcările
iadului! Nimic în comparaţie cu veşnicia caznelor
care îi aşteaptă pe cei care nu caută iertarea!

Mulţimea amuţise la aceste cuvinte. Probabil

din pricina fricii de iadul de care pomenise
preotul, dar şi mai probabil, mi s-a părut mie,
din alt motiv. Cel care mă îngrozea pe mine: să
stai şi să priveşti oroarea celor ce se vor
întâmpla. Să-ţi dai seama că fiinţele acelea vii, de
carne şi sânge, aveau să fie aruncate în flăcări,
ca să îndure chinuri de nespus.
Doi dintre oamenii cu cagule înaintară şi îl
împinseră cu brutalitate pe cel dintâi prizonier
jos din căruţă – o femeie cu părul lung şi sur,
căzându-i bogat pe umeri, aproape până la brâu.
În timp ce o târau către cel mai apropiat rug, ea
începu să scuipe şi să blesteme, zbătându-se cu
disperare să se smulgă din strânsoarea lor.
Câţiva dintre privitori râseră şi o zeflemisiră,
strigându-i nume de ocară, dar, pe neaşteptate,
ea izbuti să scape şi o luă la fugă, adâncindu-se
în noapte.
Mai înainte ca gărzile să facă vreun pas în
urmărirea ei, Inchizitorul îşi mână calul la galop,
trecând peste ei, copitele acestuia muşcând din
pământul mustind de apă şi zvârlind noroiul
până sus. O apucă pe femeie de păr, înfigându-şi
adânc degetele în pletele ei, înainte de a i le
răsuci în pumnul strâns. Apoi o smuci în sus cu
atâta brutalitate încât spinarea ei se arcui şi
aproape că fu ridicată de la pământ. Femeia
scoase un vaiet ascuţit, slab, în timp ce
Inchizitorul o târî înapoi spre paznicii care o
apucară din nou şi o legară repede de unul dintre
stâlpii de la marginea rugului cel mare. Soarta ei
fusese pecetluită.
Inima mi s-a strâns dureros când am văzut că
Vraciul era următorul prizonier dat jos din
căruţă. L-au dus către rugul cel mare şi l-au
legat de stâlpul din mijloc, dar nici măcar o dată
el n-a încercat să se împotrivească. Doar se uita
în continuare în gol, pierdut. Mi-am amintit
iarăşi cum îmi spusese că arderea pe rug era una
dintre cele mai dureroase morţi imaginabile şi că
el nu era de acord să i se aplice nici măcar unei
vrăjitoare. Să-l văd acum legat aici,
aşteptându-şi sfârşitul, era de nesuportat.
Câţiva dintre oamenii Inchizitorului aveau torţe
şi mi-am închipuit cum o să aprindă cu ele
rugurile, şi cum o să salte flăcările în sus spre
Vraci. Gândul acesta era prea cumplit, iar
lacrimile începură să-mi şiroiască pe obraji.
Am încercat să-mi aduc aminte ce spusese
magistrul meu despre acel ceva sau cineva care
urmăreşte toate faptele noastre. Dacă îţi trăieşti
viaţa cum se cuvine, îmi zisese el, în clipa când te
afli la mare ananghie, o să-ţi stea alături şi o să-ţi
împrumute putere. Ei bine, el îşi trăise viaţa cum
se cuvine şi făcuse totul pentru ceea ce socotise
el că ar fi cel mai bine. Aşadar merita un ajutor.
Oare?
Dacă aş fi făcut parte dintr-o familie care ar fi
mers la biserică şi s-ar fi rugat mai mult, în clipa
aceea m-aş fi rugat. Dar nu deprinsesem această
obişnuinţă şi nu ştiam cum se face, dar, fără
să-mi dau seama, am şoptit ceva pentru mine.
Nu era chiar o rugăciune, dar presupun că valora
într-adevăr cât una.
„Ajută-l, te rog”, am şoptit eu. „Te implor,
ajută-l!”
Deodată a început să mi se ridice părul de pe
ceafă şi în aceeaşi clipă mi s-a făcut frig, foarte
frig. O creatură a Întunericului se apropia. Una
foarte puternică şi foarte periculoasă. Am auzit-o
pe Alice scoţând brusc o exclamaţie şi apoi un
geamăt adânc, şi imediat vederea mi s-a
întunecat într-atât încât, întorcându-mă şi
încercând să ajung lângă ea, nu mai vedeam nici
la o palmă distanţă. Murmurul mulţimii se
pierdu în depărtare şi totul încremeni în tăcere.
M-am simţit rupt de restul lumii, singur în
Întuneric.
Ştiam că sosise Urgia. Nu puteam vedea nimic,
dar îl simţeam lângă mine, un spirit uriaş şi
întunecat, o povară zdrobitoare, care ameninţa
să-mi stoarcă viaţa din mine. Eram îngrozit,
pentru mine şi pentru toţi oamenii nevinovaţi
adunaţi acolo, dar nu puteam face altceva decât
să aştept ca Întunericul să se destrame de la
sine.
Când ochii mi s-au limpezit, am văzut-o pe Alice
pornind înainte. Până să apuc eu s-o opresc, ieşi
din umbră şi se îndreptă hotărâtă spre Vraci şi
spre cei doi călăi de la rugul din mijloc.
Inchizitorul se afla nu departe, privind. Când
Alice se apropie, l-am văzut întorcându-şi calul
spre ea şi dându-i pinteni într-un scurt galop.
Pentru o clipă am crezut că are de gând să o
doboare, trecând peste ea, dar îşi struni calul,
oprindu-l atât de aproape de Alice, încât ea ar fi
putut întinde mâna să-l mângâie pe bot.
Un zâmbet crud îi schimonosi faţa şi am înţeles
că o recunoscuse ca fiind una dintre prizonierele
sale evadate. Ce a făcut în clipa următoare Alice,
o să-mi aduc aminte cât oi trăi.
În tăcerea ce se lăsase deodată, ea îşi ridică
braţele spre Inchizitor, îndreptând către el
arătătoarele de la ambele mâini. Apoi slobozi un
hohot de râs, lung şi tare, al cărui ecou străbătu
tot dealul, zburlindu-mi din nou părul de pe
ceafă. Era un hohot de triumf şi sfidare, şi m-am
gândit cât de ciudat era că Inchizitorul se
pregătea să-i ardă pe rug pe oamenii aceia,
acuzaţi pe nedrept, toţi nevinovaţi, în vreme ce în
faţa lui era o vrăjitoare adevărată, cu puteri
adevărate.
Apoi, Alice se răsuci pe călcâie şi începu să se
învârtească în loc, ţinându-şi braţele întinse în
lături, în timp ce priveam, pete negre începură să
se ivească pe botul şi pe capul armăsarului alb al
Inchizitorului. La început, am fost nedumerit şi
n-am înţeles ce se întâmpla. Dar apoi calul
necheză înspăimântat şi se ridică pe picioarele
de dinapoi, şi atunci am văzut că din mâna
stângă a lui Alice zburau picuri de sânge. Sânge
proaspăt, din locul de unde Urgia se hrănise de
curând.
Apoi veniră deodată un vânt nimicitor, un fulger
orbitor şi un bubuit de tunet atât de puternic
că-mi ţiuiră urechile. M-am trezit în genunchi şi
i-am auzit pe oameni ţipând şi răcnind. M-am
uitat din nou la Alice şi am văzut că încă se mai
învârtea, din ce în ce mai repede. Calul alb se
ridică din nou în două picioare, de data aceasta
zvârlindu-l din şa pe Inchizitor, care căzu pe
spate, în vreascurile rugului.
Încă un fulger şi deodată marginea rugului se
aprinse, flăcările trosniră şi se înălţară, iar
Inchizitorul fu în genunchi, înconjurat de flăcări.
I-am văzut pe câţiva dintre paznici repezindu-se
să-l ajute, dar şi mulţimea înainta, iar unul
dintre paznici fu tras jos de pe cal. În câteva clipe
izbucni o răzmeriţă generală. Pretutindeni,
oamenii se încleştau şi se luptau. Alţii încercau
să scape fugind şi tot văzduhul vuia de strigăte şi
ţipete.
Am lăsat sacul jos şi-am dat fuga la maestrul
meu, căci flăcările înaintau cu repeziciune,
ameninţând să-l înghită şi pe el. Fără să mă
gândesc, am luat-o drept prin mijlocul rugului,
simţind arsura flăcărilor, care deja începuseră să
muşte din bucăţile mai groase de lemn.
M-am chinuit să-l dezleg, cu degetele
încurcându-mi-se în noduri. În stânga mea, un
bărbat încerca s-o elibereze pe femeia cu părul
sur, care fusese legată cea dintâi. Am intrat în
panică, fiindcă n-aveam niciun spor. Erau prea
multe noduri! Erau prea strânse şi focul creştea.
Deodată am auzit un strigăt victorios în stânga
mea. Bărbatul o dezlegase pe femeie şi dintr-o
singură privire am înţeles cum izbutise: avea un
cuţit şi îi tăiase lesne sforile. Începuse s-o ajute
să coboare, când îşi aruncă privirile spre mine.
Aerul era înţesat de strigăte, de ţipete şi de
trosnetele flăcărilor. Chiar dacă aş fi strigat, nu
m-ar fi auzit, aşa că am întins pur şi simplu
mâna stângă spre el. Pentru o clipă, păru să
şovăie, uitându-se lung la mâna mea, dar apoi
azvârli cuţitul în direcţia mea.
A căzut undeva aproape, printre flăcări. Fără să
mă mai gândesc, mi-am afundat mâna în
lemnele care ardeau şi l-am găsit. În câteva
secunde, am retezat sforile.
Faptul că-l eliberasem pe Vraci, când fusese
atât de aproape de a fi ars pe rug, îmi dădu un
mare sentiment de uşurare. Dar bucuria avea
să-mi fie de scurtă durată. Eram încă departe de
a fi în siguranţă. Oamenii Inchizitorului erau
pretutindeni în jurul nostru şi se putea foarte
bine să fim observaţi şi prinşi. Iar, de data
aceasta, am fi fost amândoi arşi pe rug!
Trebuia să-l iau de lângă rugul în flăcări, şi să-l
duc la adăpostul Întunericului, într-un loc unde
să nu putem fi zăriţi. Mi s-a părut că durează o
veşnicie. Se sprijinea cu toată greutatea lui de
mine şi făcea paşi mici şi nesiguri. Mi-am amintit
de sacul lui, aşa că l-am îndreptat spre locul
unde îl lăsasem din mână. Numai dintr-un noroc
chior nu ne-am ciocnit de oamenii inchizitorului.
Din căpetenia lor nu se vedea nici urmă, dar în
depărtare puteam zări călăreţii doborând cu
sabia pe oricine întâlneau în cale. Mă aşteptam
ca în orice moment unul dintre ei să vină să se
ocupe şi de noi. Mi-era din ce în ce mai greu să
înaintez; apăsarea Vraciului pe umărul meu
părea să crească şi mai căram şi sacul lui greu în
mâna dreaptă. Dar atunci mai veni cineva care-l
sprijini de celălalt braţ şi împreună izbutirăm să
ajungem în Întunericul pădurii, la adăpost.
Era Alice.
— Am făcut-o, Tom! Am reuşit! Strigă ea,
înfierbântată.
Nu ştiam prea bine ce să-i răspund. Fireşte,
eram încântat, dar nu-i puteam lăuda metoda.
— Unde e Urgia acum? Am întrebat-o eu.
— Nu-ţi face griji, Tom. Pot să-ţi spun când e pe
aproape, dar acum nu-l simt pe nicăieri în jur.
Trebuie să fi irosit mult din puterile sale pentru a
face ceea ce tocmai a făcut, aşa că bănuiesc că
s-a întors în Întuneric, pentru o vreme, ca să-şi
refacă forţele.
Nu mi-a plăcut deloc să aud răspunsul acesta.
— Şi Inchizitorul? Am întrebat. N-am văzut ce
s-a mai întâmplat cu el. A murit?
Alice clătină din cap.
— Şi-a ars doar mâinile, când a căzut, atâta tot.
Dar acum ştie cum e să arzi!
Abia când spuse acestea, mi-am dat seama de
propria mea durere, din mâna stângă, cea cu
care îl sprijineam pe Vraci. M-am uitat la ea şi
am văzut că toată partea din afară era carne vie
şi plină de băşici. Cu fiecare pas, durerea părea
să crească.
Am trecut podul laolaltă cu o mulţime de
oameni înspăimântaţi care se îmbulzeau şi se
înghionteau, toţi grăbindu-se spre miazănoapte,
dornici să se ştie departe de locul răzmeriţei şi de
ceea ce avea să urmeze. Curând, oamenii
Inchizitorului aveau să se regrupeze, însetaţi să
pună iarăşi mâna pe prizonieri şi să pedepsească
pe oricine jucase vreun rol în eliberarea lor.
Oricine avea să le iasă în cale avea să sufere.
Cu mult înainte de a se lumina de ziuă,
ieşiserăm din Priestown şi am petrecut primele
ore ale dimineţii la adăpostul unui şopron de vite
dărăpănat, temându-ne că oamenii
Inchizitorului ar putea cutreiera prin
împrejurimi după prizonierii care le scăpaseră.
Vraciul nu scosese niciun cuvânt când îi
vorbisem, nici măcar după ce îi regăsisem toiagul
şi i-l înapoiasem.
Ochii lui erau încă goliţi de orice expresie şi ficşi,
de parcă gândurile îi erau în cu totul alt loc. Am
început să-mi fac griji că minţile îi fuseseră
serios zdruncinate, ceea ce nu mă încuraja deloc.
— Trebuie să-l ducem la noi la fermă, i-am spus
eu lui Alice. Mama o să poată să-l ajute.
— Totuşi n-o să se bucure prea mult să mă vadă
şi pe mine, nu-i aşa? Zise Alice. Mai ales când va
afla ce am făcut. Nici fratele acela al tău n-o să se
bucure.
Am dat din cap, tresărind la durerea din mâna
mea. Ce spusese Alice era foarte adevărat. Ar fi
fost mai bine să nu vină şi ea cu mine, dar aveam
nevoie de ea să mă ajute să-l duc pe Vraci, care
nu se ţinea nici pe departe pe picioare.
— Ce-ai păţit, Tom? Mă întrebă ea.
Îmi observase mâna şi se apropiase să se uite
mai bine.
— Se rezolvă numaidecât, zise ea, nu durează
mult…
— Nu, Alice, e prea periculos!
Dar mai înainte s-o pot opri, se strecurase afară
din şopron. Peste zece minute, era înapoi, cu
vreo câteva bucăţele de scoarţă de copac şi cu
frunzele unei plante pe care n-am recunoscut-o.
A mărunţit scoarţa cu dinţii până a prefăcut-o în
petice mici, aţoase.
— Întinde mâna! Porunci ea.
— Ce-i asta? Am întrebat eu, cu îndoială, dar
mâna mă durea foarte tare, aşa că i-am dat
ascultare.
Cu multă grijă, aşeză bucăţelele de scoarţă pe
arsuri şi îmi înfăşură mâna în frunze. Apoi rupse
o fâşie din rochia ei neagră şi mă bandajă, ca să
ţină frunzele cum le aşezase.
— Lizzie m-a învăţat asta, zise ea. Curând o să-ţi
treacă durerea.
Eram gata să protestez, dar aproape în aceeaşi
clipă durerea începu să mă lase. Era un leac pe
care Alice îl învăţase de la o vrăjitoare. Un leac
care avea efect. Ciudate mai sunt şi căile lumii!
Binele poate veni şi din partea răului. Şi nu
numai în ceea ce privea mâna mea. Datorită lui
Alice şi pactului ei cu Urgia, Vraciul fusese
salvat.
CAPITOLUL 14
POVESTEA TATEI
Am zărit ferma cu aproape un ceas înainte de
apusul soarelui. Ştiam că tata şi Jack tocmai
trebuia să fi început mulsul, aşa că era un
moment potrivit să ne facem apariţia. Aveam
nevoie de un răgaz să stau de vorbă cu mama
între patru ochi.
Nu mai trecusem pe acasă din primăvară, când
şi bătrâna vrăjitoare, Mama Malkin, îi făcuse o
vizită familiei mele. Mulţumită curajului lui Alice
cu acel prilej o nimiciserăm, dar întâmplarea îi
supărase pe Jack şi pe nevasta lui, Ellie, şi ştiam
că nu vor sări în sus de bucurie fiindcă aveam să
rămân şi după lăsarea serii. Îndeletnicirea de
vraci îi speria şi îşi făceau griji că i s-ar fi putut
întâmpla ceva rău copilului lor. Aşadar voiam
numai să-l ajut pe Vraci şi apoi să pornesc din
nou la drum, cât mai repede cu putinţă.
Eram, de asemenea, încredinţat că le puneam
tuturor viaţa în pericol aducându-i pe Vraci şi pe
Alice la fermă. Dacă oamenii Inchizitorului ne
urmăreau, n-ar fi avut niciun fel de milă faţă de
cei care dădeau adăpost unei vrăjitoare şi unui
vraci. Nu voiam să-mi expun familia la un risc
mai mare decât era necesar, aşadar am hotărât
să-i las pe Alice şi pe Vraci la marginea fermei.
Exista o colibă veche de păstor, aparţinând celei
mai apropiate ferme vecine. Proprietarii
renunţaseră la creşterea oilor, aşa că nu mai
fusese folosită de ani buni. Am ajutat-o pe Alice
să-l ducă pe Vraci înăuntru şi i-am spus să mă
aştepte acolo. După aceea, am străbătut câmpul,
îndreptându-mă direct către gardul care
împrejmuia curtea fermei noastre.
Când am deschis uşa de la bucătărie, mama
şedea în locul ei obişnuit, într-un colţ al
căminului, aproape de foc, în balansoarul ei.
Balansoarul nu se clintea, iar ea doar m-a privit
cu ochii mari când am intrat. Draperiile erau
deja trase, iar în sfeşnicul de alamă lumânările
din ceară de albine erau aprinse.
— Ia loc, fiule, mă pofti ea, cu glas scăzut şi
blând. Trage-ţi un scaun şi povesteşte-mi totul.
Nu părea câtuşi de puţin surprinsă să mă vadă.
Se petrecea totul întocmai cum eram obişnuit.
Mama era adeseori chemată în ajutor când
moaşele întâmpinau greutăţi la vreo naştere
dificilă, şi, în mod ciudat, întotdeauna ştia când
cineva avea nevoie de ajutorul ei cu mult înainte
ca mesajul să ajungă la fermă. Simţea lucrurile
acestea, la fel cum şi acum simţise că mă
apropiam eu. Era ceva special cu mama mea.
Avea unele însuşiri pe care cineva ca Inchizitorul
şi-ar fi dorit să le nimicească.
— S-a întâmplat ceva rău, nu-i aşa? Întrebă
mama. Şi la mână ce-ai păţit?
— Nimic, mamă. Doar o arsură. S-a ocupat Alice
de ea. Nu mă mai doare deloc.
Mama îşi ridicase sprâncenele când rostisem
numele lui Alice.
— Povesteşte-mi cum s-a întâmplat, fiule.
Am dat din cap, simţind că mi se pune un nod în
gât. Am încercat de trei ori până ce-am fost în
stare să îngaim prima propoziţie. Când am
izbutit să articulez, i-am povestit totul, dintr-o
suflare.
— Domnul Gregory a fost aproape să moară ars
pe rug, mamă. Inchizitorul l-a prins în Priestown.
Am scăpat, dar o să vină după noi, iar Vraciul nu
e deloc în apele lui. Are nevoie de ajutor. Toţi
avem.
Lacrimile au început să-mi şiroiască pe obraji în
jos, când am recunoscut în sinea mea ce mă
supăra acum cel mai tare dintre toate. Motivul de
căpetenie pentru care nu voisem să mă duc pe
dealul farului fusese acela că mă speriasem. Îmi
fusese frică să nu mă prindă şi să nu mă ardă şi
pe mine.
— Ce naiba căutaţi voi în Priestown? Întrebă
mama.
— Fratele domnului Gregory a murit, iar
înmormântarea era acolo. A trebuit să ne ducem.
— Nu-mi spui tot, zise mama. Cum aţi scăpat de
Inchizitor?
Nu voiam să ştie mama ce făcuse Alice. Vedeţi
dumneavoastră, mama încercase, într-un rând,
s-o ajute pe Alice să-şi aleagă drumul şi nu
voiam să afle acum cum sfârşise, în cele din
urmă, întorcându-se la Întuneric, aşa cum se
temuse dintotdeauna Vraciul.
Dar nu aveam încotro. I-am depănat întreaga
poveste. Când am terminat, mama a oftat adânc.
— E rău, chiar foarte rău, zise ea. Urgia
eliberată nu prevesteşte nimic bun pentru
nimeni din Comitatul nostru – iar o tânără
vrăjitoare legată de voinţa lui – ei bine, mă tem
pentru noi. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în
puteri să fie bine. Asta e tot. O să-mi iau trusa şi
o să vin să văd ce pot să fac pentru bietul domn
Gregory.
— Mulţumesc, mamă, i-am zis eu, înţelegând
deodată că nu vorbiserăm decât despre
necazurile mele. Dar pe aici cum merg lucrurile?
Ce mai face copilul lui Ellie? Am întrebat-o eu.
Mama zâmbi, dar am desluşit o umbră de
tristeţe în ochii ei.
— Oh, copilul face foarte bine, iar Ellie şi Jack
sunt mai fericiţi ca niciodată. Dar, fiule, zise ea,
mângâindu-mi uşor mâna, am şi eu câteva veşti
rele pentru tine. Este vorba despre tatăl tău. A
fost foarte bolnav.
Am sărit în picioare, abia crezându-mi
urechilor. Expresia chipului ei mă încredinţa că
fusese grav.
— Stai jos, fiule, zise ea, şi ascultă cu atenţie,
mai înainte de a începe să te mâhneşti. Este grav,
dar ar fi putut fi mult mai rău. A început cu o
răceală zdravănă, dar apoi s-a mutat la plămâni
şi s-a prefăcut în pneumonie, de era cât pe-aci
să-l pierdem. Acum s-a făcut bine, sper, dar va
trebui să se înfofolească temeinic iama asta. Mă
tem că nu va mai putea să se mai ocupe de
treburile fermei. Jack va trebui să se descurce
fără el.
— Aş putea să ajut şi eu, o vreme, mamă.
— Nu, fiule, tu îţi ai meseria ta. Cu Urgia liberă
şi magistrul tău slăbit, Comitatul are nevoie de
tine mai mult ca niciodată. Ascultă, lasă-mă să
urc eu mai întâi şi să-l anunţ pe tatăl tău că eşti
aici. Dar n-o să-i spun niciun cuvânt despre
necazul tău. Nu vrem să-i dăm nicio veste rea
sau să-i facem vreo surpriză neplăcută. Astea să
rămână între noi.
Am aşteptat în bucătărie, dar peste numai vreo
două minute mama a coborât, ducând în mână
trusa ei.
— Ei bine, du-te sus să-l vezi pe tatăl tău, şi-n
timpul ăsta eu o s-o iau înainte şi-o să merg să-l
ajut pe magistrul tău. Vezi că tata se bucură că
te-ai întors, dar nu-l ţine prea mult de vorbă.
Este încă foarte slăbit.

Tata stătea în pat, în capul oaselor, sprijinit cu o

mulţime de perne. Zâmbi slab, aproape forţat,
când mă văzu intrând în odaie. La faţă arăta tras
şi ostenit şi avea pe obraz o barbă sură, nerasă
de mai multe zile, ceea ce îl făcea să pară mult
îmbătrânit.
— Ce surpriză plăcută, Tom. Ia loc, zise el,
arătându-mi cu capul un scaun de lângă pat.
— Îmi pare rău, am spus eu. Dacă aş fi ştiut că
eşti bolnav, aş fi venit mai curând să te văd.
Tata îşi ridică mâna, într-un gest care voia să
spună că nu asta conta. Începu să tuşească urât.
Şi mi se spusese că se făcuse mai bine! Cu
siguranţă că n-aş fi vrut să-l aud tuşind când
fusese bolnav rău. Odaia mirosea a boală. Un iz
pe care nu-l simţi niciodată afară, sub cerul
liber. Ceva care se întâlneşte numai în odăile în
care zace cineva.
— Cum merge îndeletnicirea ta? Mă întrebă el,
când se opri în sfârşit din tuşit.
— Nu prea rău. M-am obişnuit cu ea acum şi îmi
place mai mult decât ce se face într-o fermă, am
zis eu, alungându-mi tot ce mi se întâmplase în
ultima vreme în cel mai îndepărtat cotlon al
mintii.
— Treburile de la fermă sunt prea plicticoase
pentru tine, ai? Întrebă el, forţându-se din nou
să zâmbească. Dacă vrei să ştii, nici eu n-am fost
dintotdeauna un fermier.
Am dat din cap. În tinereţile sale, tata fusese
marinar. Ne povestea o mulţime de lucruri
despre locurile pe care le vizitase. Erau poveşti
frumoase, pline de culoare şi de neprevăzut.
Ochii lui străluceau întotdeauna de o lumină a
depărtărilor când îşi amintea de vremurile
acelea. Am vrut să văd scânteia aceea de viaţă
reapărând în ei.
— Da, tată, am zis eu. Spune-mi una dintre
poveştile tale. Cea despre balena uriaşă.
El a tăcut câteva clipe, apoi mi-a apucat mâna,
trăgându-mă mai aproape de el.
— Cred că mai am o poveste pe care trebuie să
ţi-o spun, fiule, mai înainte de a fi prea târziu.
— Nu vorbi prostii, am zis eu, tulburat de
întorsătura pe care o lua discuţia.
— Nu, Tom, nădăjduiesc să mai prind o
primăvară şi o vară, dar nu cred că mai am mult
de stat pe lumea asta. M-am gândit mult în
ultima vreme şi mi se pare că este timpul să-ţi
spun ce ştiu. Nu mă aşteptam să te văd aşa
curând, dar, de vreme ce tot eşti aici, acum… şi
cine ştie când te voi mai vedea pe urmă?
Se opri un timp, apoi continuă:
— Este despre mama ta – cum ne-am cunoscut
şi ne-am plăcut.
— O să prinzi mai multe primăveri, tată, i-am zis
eu, dar eram foarte surprins.
Dintre toate poveştile minunate ale tatălui meu,
era una pe care n-o spunea niciodată pe de-a
întregul: cum o cunoscuse el pe mama. Puteam
jura că niciodată n-ar fi vrut să vorbească despre
asta. Totdeauna schimba subiectul sau ne poftea
să mergem s-o întrebăm pe ea. Ceea ce noi
niciodată nu făceam. Când eşti copil, sunt
lucruri pe care nu le înţelegi, dar despre care nu
pui întrebări. Căci ştii dinainte că tata şi mama
n-or să-ţi răspundă. Dar, astăzi, lucrurile
stăteau altfel.
El clătină din cap ostenit, apoi şi-l plecă în piept,
de parcă o mare povară îl apăsa pe umeri. Când
se îndreptă din nou, zâmbetul slab i se
reîntorsese pe chip.
— Nu sunt sigur c-o să-mi mulţumească pentru
că-ţi spun toate acestea, aşa că hai să rămână
între noi. N-o să-i spun nici fratelui tău şi te-aş
ruga să faci şi tu acelaşi lucru, fiule. Dar cred în
calea pe care ai apucat-o tu, şi în faptul că eşti al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, şi, ei bine…
Se opri din nou şi închise ochii. Mă uitam
neclintit la el şi-am simţit un val de tristeţe,
dându-mi seama cât de bătrân şi de bolnav
arăta. Şi-a deschis din nou ochii şi a început să
vorbească.
— Am intrat odată într-un mic port, să luăm
nişte apă, zise el, începându-şi povestea de parcă
se grăbea să o depene până nu se răzgândea. Era
o aşezare singuratică, la poalele unor costişe
stâncoase şi înalte, alcătuită doar din casa
stăpânului portului şi alte vreo câteva căsuţe de
pescari, din piatră albă. Eram de multe
săptămâni pe mare şi căpitanul, cum era un om
bun, a zis că meritam un răgaz. Aşadar ne-a
îngăduit tuturor să coborâm pe uscat. Ne-a
împărţit în două grupe, iar eu am picat în cea
de-a doua, care a plecat cu mult după lăsarea
Întunericului.
Eram vreo zece inşi şi când am ajuns în sfârşit la
cea mai apropiată tavernă, care se afla la
marginea satului, aproape la jumătatea pantei
unui munte, am găsit-o gata de închidere. Aşa că
am băut repede, dând rachiul pe gât de parcă nu
mai exista o a doua zi, şi apoi am cumpărat
fiecare câte o butelcă de vin roşu, ca s-o bem pe
drumul de întoarcere la corabie.
Probabil că băusem prea mult, pentru că m-am
trezit singur, la marginea unui drumeag abrupt,
care cobora spre port. Soarele se pregătea să
răsară, dar asta nu mă deranja prea tare, fiindcă
nu aveam să ridicăm pânzele până la amiază.
M-am săltat cu greu în picioare şi mi-am
scuturat praful de pe mine. Ei, şi atunci am auzit
un plâns îndepărtat.
Am ascultat aproape un minut până să mă
hotărăsc. Vreau să spun că suna de parcă ar fi
fost al unei femei, dar cine ar fi putut băga mâna
în foc? Existau tot soiul de poveşti despre nişte
creaturi de prin părţile acelea de lume care îi
amăgeau pe călători. Eram singur şi nu mă dau
înapoi să-ţi spun că eram chiar speriat, dar, dacă
nu m-aş fi dus să văd cine plângea, n-aş fi
întâlnit-o niciodată pe mama ta şi tu n-ai mai fi
acum aici.
Am urcat panta abruptă, ţinându-mă de
drumeag, şi am coborât anevoie pe partea
cealaltă, până când am ajuns chiar pe marginea
unei faleze. Era o faleză înaltă şi stâncoasă, cu
valuri care se spărgeau zgomotos la picioarele ei,
de unde puteam zări corabia ancorată în golful
portului, dar atât de mică, încât mi se părea că
aş fi putut s-o cuprind în căuşul palmei.
O stâncă îngustă se avânta în sus din faleză, ca
un colţ de şobolan, şi o tânără femeie stătea cu
spatele sprijinit de ea şi cu faţa spre mare. Era
legată de stânca aceea cu un lanţ. Mai mult decât
atât, era goală-goluţă, ca în ziua în care se
născuse.
Spunând aceste cuvinte, tata roşi atât de tare,
încât faţa îi deveni aproape stacojie.
— Ea a început să vorbească şi a încercat atunci
să-mi spună despre ceva. Despre ceva de care se
temea. Ceva mult mai rău decât să fie înlănţuită
de stânca aceea. Dar vorbea pe limba ei, din care
eu nu pricepeam niciun cuvinţel – nici acum nu
pricep, dar pe tine te-a învăţat destul de bine; ştii
că tu ai fost singurul cu care şi-a bătut capul să
te înveţe? Este o mamă bună, dar niciunul dintre
fraţii tăi n-a auzit vreodată un cuvânt în
greceşte.
Am dat din cap. Câţiva dintre fraţii mei, în
special Jack, nu fuseseră prea încântaţi de
treaba asta, care îmi făcuse deseori viaţa grea.
— Nu, nu mi-a putut explica prin cuvinte ce
anume era, dar era ceva în largul mării care o
îngrozea. Nu-mi trecea prin minte ce-ar fi putut
fi, dar atunci discul soarelui a început să se
ridice deasupra liniei orizontului, iar ea a ţipat.
M-am uitat lung la ea, dar nu-mi puteam crede
ochilor: băşici mititele începuseră să-i apară pe
piele, până când, în mai puţin de un minut, era
toată numai o rană. De soare se temea ea. Până
în ziua de azi, după cum ai observat, probabil,
pentru ea e greu să umble pe afară, chiar şi-n
soarele palid de la noi din Comitat, dar pe
meleagurile acelea, soarele pârjolea de-a dreptul
şi, fără ajutor, ea ar fi murit.
El se opri să-şi tragă suflul, iar gândul meu se
îndreptă către mama. Dintotdeauna ştiusem că
se fereşte de lumina soarelui – dar era ceva pe
care îl luasem ca atare, fără să mă-ntreb de ce.
— Ce era să fac? Continuă tata. Trebuia să mă
gândesc repede, aşa că mi-am scos cămaşa şi am
acoperit-o cu ea. Nu era destul de mare şi,
fiindcă nu mai aveam nimic de care să mă
folosesc, în afară de pantaloni, i-am pus şi pe ei
la bătaie. Apoi m-am aşezat lângă ea, pe vine, cu
spatele la soare, astfel încât umbra mea să pice
pe ea şi s-o apere de razele arzătoare.
Am stat aşa până târziu după amiază, când
soarele în sfârşit a dispărut din vedere, în spatele
dealului. Între timp, corabia mea ridicase
pânzele fără mine, iar spatele mi-era tot o rană,
ars de soare, însă mama ta era vie, iar băşicile
deja îi trecuseră. M-am căznit să-i desfac lanţul,
dar cine o legase ştia mai multe decât mine
despre noduri, deşi eu eram marinar. Abia când
în sfârşit am izbutit s-o dezleg am observat ceva
atât de crud, încât abia de mi-a venit să cred.
Vreau să spun, este o femeie bună, mama ta –
cum de putuse cineva face una ca asta, şi încă
unei femei?
Tata tăcu, iar eu mi-am coborât privirile spre
mâinile lui şi am putut vedea că tremurau,
amintindu-şi de ceea ce văzuse. Am aşteptat
aproape un minut, apoi l-am îndemnat să
continue, cu blândeţe.
— Ce anume era, tată? Am întrebat. Ce îi
făcuseră?
Când şi-a ridicat faţa, ochii îi înotau în lacrimi.
— Îi pironiseră mâna stângă de stâncă,
răspunse el. Era un piron gros, cu floare mare şi
nu-mi trecea prin cap cum aveam să-i desprind
mâna de acolo, fără s-o rănesc şi mai tare. Dar ea
a zâmbit şi a tras de mână, sfâşiindu-şi carnea,
lăsând pironul înfipt în stâncă. Sângele îi şiroia
până pe pământ, la picioarele ei, dar ea s-a
ridicat şi s-a îndreptat către mine de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat.
M-am dat un pas înapoi, de-am fost gata să cad
în gol de pe faleză, dar ea şi-a aşezat mâna
dreaptă pe umărul meu, să mă ţină, apoi ne-am
sărutat. Fiind un marinar vechi, care vizitasem
zeci de porturi în fiecare an, mai sărutasem eu
femei până atunci, dar de obicei o făcusem după
ce îmi umplusem burdihanul cu bere şi eram
mort de beat, uneori gata să-mi dau duhul de-a
binelea. Niciodată nu sărutasem o femeie când
fusesem treaz şi, cu siguranţă, niciodată în plină
zi. Nu pot să-ţi explic, dar am ştiut numaidecât
că ea era jumătatea mea. Femeia cu care aveam
să-mi petrec tot restul vieţii.
A început din nou să tuşească şi a ţinut-o aşa
multă vreme. Când s-a oprit, abia mai respira şi
au trecut alte câteva minute până să poată vorbi
din nou. Ar fi trebuit să-l las să se odihnească,
dar m-am gândit că poate că nu voi mai avea o
altă şansă de a asculta această poveste până la
capăt. Mintea îmi clocotea. Unele lucruri din
povestea tatei îmi aminteau de ceea ce scrisese
Vraciul despre Meg. Şi ea fusese, de asemenea,
legată cu un lanţ. Când fusese eliberată, şi ea îl
sărutase pe Vraci, întocmai cum mama îl
sărutase pe tata. Mă întrebam dacă lanţul acela
fusese de argint, dar nu puteam rosti întrebarea
cu glas tare. O parte din mine nu voia să ştie
răspunsul. Dacă tata ar fi vrut să aflu, mi-ar fi
spus-o singur.
— Şi dup-aia ce s-a mai întâmplat, tată? Cum ai
reuşit să te întorci acasă?
— Mama ta avea bani, fiule. Locuia singură,
într-o casă mare, cu o grădină împrejmuită cu
un zid înalt. Nu era la mai mult de o milă
depărtare de locul unde o găsisem, aşa că ne-am
dus acolo şi acolo am rămas. Mâna ei s-a
vindecat repede, fără să-i rămână nici cea mai
mică cicatrice, iar eu am învăţat-o limba noastră.
Sau, ca să fiu cinstit, ea m-a învăţat cum s-o
învăţ pe ea. Îi arătam obiectele şi le numeam cu
voce tare. Când ea repeta întocmai cum
spusesem eu, eu doar dădeam din cap, ca să arăt
că zisese corect. O dată era de ajuns, pentru
fiecare cuvânt. Mama ta are o minte foarte
ascuţită, fiule. Foarte ascuţită. Este o femeie
deşteaptă şi nu uită niciodată nimic.
În orice caz, am stat în casa aceea câteva
săptămâni bune şi am fost destul de fericit, mai
puţin în acele nopţi ciudate în care veneau în
vizită surorile sale. Erau două femei, înalte şi cu
înfăţişare mândră, şi obişnuiau să facă un foc
afară, în spatele casei, şi să stea acolo până în
zori, vorbind cu mama ta. Uneori toate trei
dansau în jurul focului; în alte nopţi, jucau
zaruri. Dar de fiecare dată veneau puse pe ceartă
şi, treptat, lucrurile s-au înrăutăţit.
Ştiam că era ceva în legătură cu mine, pentru că
surorile ei se holbau la mine prin fereastră, cu
fulgere de mânie în ochii lor, iar mama ta îmi
făcea semne să mă dau mai înapoi, în fundul
odăii. Nu, nu mă aveau la inimă, şi acesta a fost
principalul motiv, cred eu, pentru care am
părăsit casa aceea şi am venit aici, în Comitat.
Pornisem pe mare ca angajat, un marinar
obişnuit, dar m-am întors ca un gentleman.
Mama ta a plătit pentru călătoria noastră şi am
avut o cabină numai a noastră. Apoi a cumpărat
ferma aceasta şi ne-am cununat în mica biserică
de la Meilor, unde sunt înmormântaţi mama şi
tatăl meu. Mama ta nu împărtăşea credinţa mea,
dar a primit să se mărite la biserică de dragul
meu, să nu bârfească vecinii, iar mai înainte să
se împlinească anul, s-a născut fratele tău, Jack.
Am avut o viaţă de invidiat, fiule, iar perioada cea
mai frumoasă a început în ziua în care am
cunoscut-o pe mama ta. Dacă îţi spun toate
acestea, e pentru că vreau să înţelegi. Îţi dai
seama, nu-i aşa, că într-o bună zi, când n-o să
mai fiu pe lume, ea o să se întoarcă acasă la ea,
în ţara de unde a venit?
Am rămas cu gura căscată când l-am auzit pe
tata spunând acestea.
— Dar familia ei? Am întrebat eu. Că doar n-o
să-şi părăsească nepoţii, nu?
Tata clătină trist din cap.
— Nu cred că se poate schimba ceva, fiule. Ea
mi-a spus, odată, că are ceea ce a numit ea nişte
„treburi neterminate” acolo, în ţara ei. Nu ştiu
despre ce este vorba, niciodată nu mi-a spus
pentru ce fusese legată de stânca aceea şi lăsată
să moară. Are o lume a ei şi o viaţă a ei, iar, când
va veni vremea, o să se întoarcă la ele, aşa că
nu-i face despărţirea grea. Uită-te la mine,
băiete. Ce vezi?
Nu ştiam ce să-i răspund.
— Ceea ce vezi este un om bătrân, care n-o să
mai facă mult timp umbră pământului. Văd
adevărul ori de câte ori mă privesc într-o oglindă,
aşa că să nu-mi spui că greşesc. Cât despre
mama ta, ea este încă în floarea tinereţii. Se
poate să nu mai fie chiar fata care a fost
odinioară, dar mai are încă mulţi ani de trăit.
Însă pentru ceea ce am făcut eu în ziua aceea,
mama ta n-a stat să se uite mai bine la mine.
Merită să fie liberă, aşa că las-o să plece cu
zâmbetul pe buze. O să faci asta, fiule?
Am dat din cap şi am rămas cu el până s-a
liniştit şi a aţipit.
CAPITOLUL 15
LANȚUL DE ARGINT
Când am coborât, mama deja se întorsese. Eram
nerăbdător s-o întreb cum se simţea Vraciul şi ce
făcuse pentru el, dar n-am mai avut când. Prin
fereastra bucătăriei, l-am zărit pe Jack
traversând curtea, însoţit de Ellie care-şi legăna
copilul în braţe.
— Am făcut tot ce-am putut pentru magistrul
tău, fiule, îmi şopti mama cu puţin înainte ca
Jack să deschidă uşa. Vorbim după cină.
Pentru o clipă, Jack încremeni în prag cu ochii
la mine, în timp ce un vălmăşag de expresii se
perindară pe chipul lui. În cele din urmă, zâmbi
şi veni spre mine, luându-mă cu braţul pe după
umeri.
— Mă bucur să te văd, Tom, zise el.
— Eram în drum spre Chipenden, i-am spus eu.
M-am gândit să trec pe aici şi să văd ce mai
faceţi. Aş fi venit mai devreme, dacă aş fi ştiut că
tata a fost atât de bolnav…
— Merge spre bine, acum, zise Jack. Ăsta e cel
mai important lucru.
— Oh, da, Tom, se simte mult mai bine acum,
încuviinţă Ellie. O să fie din nou pe picioare, în
câteva săptămâni.
Am putut vedea că expresia de pe chipul mamei
spunea exact pe dos. Adevărul era că tata ar fi
avut noroc dacă mai apuca primăvara. Ea o ştia
bine, şi eu la fel.
La cină, toţi păreau fără chef, chiar şi mama. Nu
mi-am putut da seama dacă din pricină că mă
aflam eu acolo sau din pricina bolii lui tata erau
cu toţii atât de tăcuţi, dar, cât am mâncat, Jack
abia dădea din cap către mine, iar când
deschidea gura, o făcea ca să arunce vreun
sarcasm.
— Pari mai palid, Tom, zise el. Trebuie să fie de
la atâta furişat pe Întuneric. O să ţi se tragă din
asta.
— Nu fi rău, Jack! Îl mustră Ellie. În orice caz,
Tom, ce părere ai despre Mary a noastră? Am
botezat-o luna trecută. A crescut mult de când ai
văzut-o tu ultima oară, nu-i aşa?
Am zâmbit şi am dat din cap. Fusesem uluit să
văd cât de mult crescuse copilul. Nu mai era
fiinţa aceea plăpândă, cu faţa roşie şi zbârcită, ci
era dolofană şi îndesată, cu mâini şi picioare
zdravene şi cu un chip atent şi vioi. Părea gata să
plece din poala lui Ellie şi să înceapă să umble de
colo-colo pe podeaua bucătăriei.
Nu-mi era foarte foame, dar în momentul în care
mama îmi umplu o farfurie cu vârf de tocană
aburindă, m-am apucat numaidecât de mâncat.
De îndată ce-am terminat masa, ea le zâmbi lui
Jack şi lui Ellie.
— Am ceva de discutat cu Tom, zise ea. Aşadar,
de ce nu vă duceţi voi doi sus şi să vă culcaţi
măcar o dată mai devreme? Şi nu-ţi face griji cu
vasele, Ellie. Le spăl eu.
Mai era încă nişte tocană rămasă în oală şi i-am
văzut ochii lui Jack alunecând către vas, apoi
întorcându-se către mama. Dar Ellie se ridicase,
iar Jack o urmă, cu încetineală. Mi-era limpede
că nu era prea încântat.
— Cred că o să iau câinii şi-o să dau o raită pe la
gardul de hotar, mai întâi, zise el. A trecut o
vulpe pe-acolo, ieri-noapte.
Imediat ce au ieşit din încăpere, am rostit
întrebarea la care muream să aflu răspunsul.
— Cum e, mamă? O să-şi revină domnul
Gregory?
— Am făcut pentru el tot ce-am putut, zise
mama. Dar rănile de la cap evoluează, de obicei,
fie într-un sens, fie în celălalt. Numai timpul o să
spună. După părerea mea, cu cât îl duci mai
repede înapoi, la Chipenden, cu atât va fi mai
bine. Eu l-aş primi cu drag aici, dar trebuie să le
respect dorinţele lui Jack şi Ellie.
Am dat din cap şi mi-am pironit ochii pe masă,
abătut.
— Crezi că faci faţă la încă o porţie, Tom?
Întrebă mama.
N-am aşteptat să fiu întrebat a doua oară, iar
mama zâmbi când m-am repezit la farfurie.
— Mă duc până sus, să văd cum se mai simte
tatăl tău, zise ea.
Curând, coborî înapoi.
— E bine, zise ea. L-a furat iarăşi somnul.
Se aşeză în partea cealaltă a mesei şi mă privi
mâncând, cu o faţă serioasă.
— Rănile pe care le-am văzut la degetele lui Alice
– de acolo a luat Urgia sânge de la ea?
Am dat din cap.
— Mai ai încredere în ea, după tot ce s-a
întâmplat? Mă întrebă ea deodată.
Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu ce să zic. A făcut legământ cu
Întunericul, dar fără ajutorul ei, Vraciul şi o
mulţime de oameni nevinovaţi ar fi murit.
Mama oftă.
— E o situaţie neplăcută şi nu sunt sigură că
răspunsul este încă foarte clar. Aş vrea să pot
merge cu tine şi să te ajut să-l duci pe magistrul
tău înapoi la Chipenden, pentru că n-o să fie
deloc o călătorie uşoară, dar nu-l pot lăsa pe
tatăl tău acum. Fără o îngrijire atentă, i s-ar
putea întoarce boala şi nu pot risca să se
întâmple una ca asta.
Mi-am şters farfuria cu o bucată de pâine, după
care mi-am împins scaunul înapoi.
— Cred că ar fi mai bine s-o iau din loc, mamă.
Cu cât stau mai mult aici, cu atât vă pun pe toţi
într-un pericol mai mare. În niciun caz
Inchizitorul n-o să ne lase să ne vedem de drum
fără să ne urmărească. Iar acum, că Urgia e
liberă şi s-a hrănit din sângele lui Alice, nu pot
risca să vină până aici.
— Nu te grăbi să pleci imediat, zise mama. O
să-ţi tai nişte felii de şuncă şi pâine, ca să
mănânci pe drum.
— Mulţumesc, mamă.
Se apucă să taie pâinea, iar eu mă uitam la ea,
dorindu-mi să pot să mai stau. Mi-ar fi făcut bine
să mai rămân o dată acasă, fie şi pentru numai o
noapte.
— Tom, în lecţiile tale despre vrăjitoare, domnul
Gregory ţi-a spus ceva despre cele care se
folosesc de obişnuiţii casei?
Am dat din cap. Erau mai multe soiuri de
vrăjitoare, care-şi dobândeau puterile în mai
multe feluri. Unele foloseau magia oaselor, altele
magia sângelui; de curând, îmi povestise şi
despre a treia categorie, chiar mai periculoasă
decât celelalte. Acestea foloseau „magia casei”.
Vrăjitoarea îşi dăruia sângele unei vietăţi – putea
fi o pisică, o broască sau chiar un liliac. În
schimb, vietatea devenea ochii şi urechile
vrăjitoarei şi făcea tot ce i se poruncea. Uneori,
vrăjitoarea ajungea atât de puternică, încât
vietatea cădea cu totul în stăpânirea ei, fără să
mai aibă, decât prea puţin sau deloc, o voinţă
proprie.
— Ei bine, asta crede şi Alice că face acum, Tom
– foloseşte magia casei. A încheiat un pact cu
demonul acela şi se foloseşte de el ca să obţină
ceea ce vrea. Dar a intrat într-un joc periculos,
fiule. Dacă n-o să fie foarte atentă, o să
sfârşească aparţinându-i ea lui, iar tu nu vei mai
putea niciodată să ai încredere în ea. Cel puţin,
nu câtă vreme va mai exista Urgia.
— Domnul Gregory spunea că demonul a
început să fie mai puternic, mamă. Că foarte
curând va fi în stare să se întrupeze, în carne şi
oase, în forma lui originală. L-am văzut, acolo, în
catacombe – se preschimbase, luând înfăţişarea
Vraciului, şi a încercat să mă păcălească. Prin
urmare, nu există nicio îndoială că puterile sale
cresc, acolo, sub pământ.
— Asta e adevărat, dar ceea ce tocmai s-a
întâmplat, l-a dat puţin înapoi. Vezi tu, Urgia a
pus la bătaie multă energie pentru a scăpa
dintr-un loc în care a stat închis atâta amar de
vreme. Aşadar, deocamdată, o să fie ameţit şi
pierdut, probabil din nou un spirit, nu destul de
puternic să se mai întrupeze în ceva. După cât se
pare, n-o să-şi redobândească iarăşi deplina
putere până ce pactul sângelui cu Alice n-o să fie
complet îndeplinit.
— Poate să vadă prin ochii lui Alice? Am întrebat
eu.
Gândul acesta mă îngheţă. Mă pregăteam să
plec împreună cu Alice prin Întuneric. Îmi
aminteam cum îi simţisem greutatea Urgiei
apăsându-mă pe cap şi pe umeri, cum mă
aşteptasem să fiu strivit şi cum crezusem că-mi
venise clipa din urmă. Poate c-ar fi fost mai bine
să aştept până se lumina de ziuă…
— Nu, încă nu, fiule. Ea i-a dăruit sângele ei şi
libertatea. În schimb, el i-a făgăduit că îi va
asculta poruncile de trei ori, dar de fiecare dată îi
va cere mai mult sânge. L-a hrănit şi a doua
oară, la rugurile de la Wortham; de acum, Alice
se va simţi mai slăbită şi va descoperi că îi este
din ce în ce mai greu să i se împotrivească. Dacă
îl mai hrăneşte o dată, atunci Urgia o să fie în
stare să vadă prin ochii ei. În cele din urmă, după
ultima hrănire, ea îi va aparţine şi Urgia se va
întoarce la forma sa originală. Şi atunci nimeni
nu va mai putea face nimic s-o salveze pe Alice,
zise mama.
— Deci, oriunde s-ar afla, o s-o caute pe Alice?
— Da, fiule, dar pentru o scurtă vreme, cel puţin
dacă ea nu îl cheamă, şansele s-o găsească sunt
foarte mici. Mai ales când ea e în mişcare. Dacă
va sta într-un loc un timp mai lung sau mai
scurt, şansele Urgiei s-o găsească vor fi mai mari.
În fiecare noapte demonul o să devină, totuşi,
mai puternic, mai ales dacă îşi face rost de o
nouă victimă. Orice fel de sânge o să-i fie de folos,
fie de om, fie de animal. Cineva singur, în
Întuneric, va fi uşor de îngrozit. Uşor de a-i
supune voinţa. Peste un timp o va găsi pe Alice
şi, după aceasta, o să fie mereu în apropiere de
ea, mai puţin în timpul zilei, când probabil va sta
ascuns sub pământ. Creaturile Întunericului
rareori se aventurează pe afară când este ziuă.
Dar cu Urgia liberă, câştigând mereu noi puteri,
toată lumea din Comitat ar trebui să se teamă la
căderea serii.
— Cum o fi început totul, mamă? Domnul
Gregory mi-a spus că Heys, regele Poporului Mic,
a trebuit să-şi sacrifice fiii Urgiei şi că, nu se ştie
cum, ultimul fiu a izbutit să-l lege pe demon.
— Este o poveste tristă şi sângeroasă, zise
mama. Ce s-a întâmplat cu fiii regelui e de
neînchipuit. Dar cred că e mai bine s-o ştii, ca să
înţelegi contra cui te-ai ridicat tu. Urgia trăia în
tumulii lungi de la Heysham, printre oasele
morţilor. Mai întâi l-a luat acolo, la el, pe fiul mai
mare, ca să-l folosească după bunul lui plac, ca
pe-o jucărie, furându-i gândurile şi visurile din
minte, până când nu i-au mai rămas decât
nefericirea şi neagra disperare. Aşa a făcut apoi
cu toţi ceilalţi fii, unul după altul. Închipuie-ţi ce
trebuie să fi fost în sufletul tatălui lor! El era un
rege şi totuşi nu putea face nimic.
Mama oftă mâhnită.
 — Niciunul dintre băieţii lui Heys, supus la
astfel de chinuri, nu rămânea în viaţă mai mult
de o lună. Trei s-au aruncat de pe stâncile din
apropiere, zdrobindu-se de bolovanii de la poale.
Doi n-au mai vrut să mănânce şi s-au stins din
picioare. Al şaselea a pornit să înoate în mare
până când n-a mai putut şi s-a înecat – trupul lui
a fost adus înapoi la ţărm de fluxul de după luna
nouă. Toţi şase sunt îngropaţi în morminte de
piatră, săpate în stâncă. Un mormânt ceva mai
îndepărtat închide rămăşiţele pământeşti ale
tatălui lor, care a murit la scurtă vreme după cel
de-ai şaselea fiu al său, de inimă rea. Aşadar,
numai Naze, ultimul copil, cel de-ai şaptelea fiu,
i-a supravieţuit.
Şi regele fusese un al şaptelea fiu, deci Naze era
ca tine şi avea harul. Era mărunţel, chiar şi
printre oamenii poporului său, iar sângele
strămoşesc curgea năvalnic prin venele sale. A
izbutit să lege cumva Urgia, dar nimeni nu ştie
cum, nici măcar magistrul tău. După un timp,
demonul l-a ucis pe Naze chiar acolo unde fusese
închis, strivindu-l de pietre, făcându-l una cu
pământul. Apoi, după ani de zile, pentru că
oasele lui Naze îi aduceau aminte demonului
cum fusese păcălit, le-a rupt bucăţi-bucăţele şi
le-a aruncat printre gratiile Porţii de Argint,
astfel încât, în cele din urmă, poporul lui Naze a
putut să-i facă o înmormântare cum se cuvine.
Rămăşiţele sale sunt, laolaltă cu celelalte, în
mormintele de piatră de la Heysham, locul care a
primit numele regelui de odinioară.
Câteva momente, n-am mai spus nimic,
niciunul, nici celălalt. Era o poveste înfiorătoare.
— Aşadar, cum l-am putea împiedica să mai fie
liber acum, mamă? Am întrebat eu, rupând
tăcerea. Cum l-am putea nimici?
— Lasă asta pe seama domnului Gregory, Tom.
Tu doar ajută-l să se întoarcă înapoi la
Chipenden, să se însănătoşească şi să-şi refacă
puterile. O să se ocupe el de ce trebuie făcut mai
departe. Cea mai uşoară cale ar fi ca demonul să
fie legat din nou, dar chiar şi atunci va putea să
mai facă destul rău, cum a şi făcut, ba încă din
ce în ce mai mult, în ultimii ani. Dacă a fost el în
stare să se întrupeze, în carne şi oase, şi mai
devreme, când încă mai era acolo, în catacombe,
atunci o s-o facă din nou şi, nu peste mult timp,
pentru că puterea lui tot creşte, se va întoarce la
forma lui dintotdeauna, supunând Priestownul
şi tot Comitatul. Aşadar, deşi am fi mai în
siguranţă cu el legat, asta n-ar fi o soluţie
definitivă. Magistrul tău are nevoie să afle cum
să-l nimicească, pentru binele tuturor.
— Dar dacă Vraciul nu-şi mai revine?
— Să sperăm că-şi va reveni, pentru că sunt mai
multe de făcut decât probabil eşti tu pregătit să
faci. Vezi tu, fiule, oriunde se duce Alice,
demonul se va folosi de ea ca să-i rănească pe
ceilalţi, aşa că magistrul tău nu are altă soluţie
decât s-o închidă într-un puţ.
Mama păru tulburată, apoi deodată se opri şi îşi
duse mâna la frunte, strângând din ochi de
parcă o apucase o subită durere de cap.
— Te simţi bine, mamă? Am întrebat-o eu,
neliniştit.
Ea dădu din cap şi zâmbi vag.
— Uite, fiule, mai stai jos puţin. Trebuie să scriu
o scrisoare, pe care s-o iei cu tine.
— O scrisoare? Pentru cine?
— O să vorbim mai mult după ce o termin.
M-am aşezat pe un scaun lângă foc,
Uitându-mă fix în jar, în vreme ce mama scria la
masă. Mă întrebam ce scria ea acolo. Când a
terminat, s-a aşezat în balansoarul ei şi mi-a
întins plicul. Era pecetluit şi pe el am putut citi:

Fiului meu mai mic, Thomas J. Ward

Am rămas surprins. Îmi închipuisem că era o

scrisoare pentru Vraci, pe care să i-o dau când se
va simţi mai bine.
— De ce îmi scrii mie, mamă? De ce nu îmi spui
acum ce vrei să-mi spui?
— Pentru că fiecare faptă măruntă de-a noastră
schimbă mersul lucrurilor, fiule, zise mama,
aşezându-şi blând mâna pe braţul meu stâng. Să
vezi viitorul este periculos şi să dezvălui ce vezi
este de două ori mai periculos. Magistrul tău
trebuie să-şi urmeze calea lui. Trebuie să-şi
găsească propria lui cale. Fiecare dintre noi are o
voinţă liberă. Dar există o întunecare înaintea
noastră şi trebuie să fac tot ce îmi stă în puteri să
preîntâmpin lucrurile cele mai rele care s-ar
putea întâmpla. Însă trebuie să deschizi
scrisoarea într-un moment de mare cumpănă,
când viitorul pare fără de speranţă. Încrede-te în
instinctele tale. O să ştii când a venit momentul
acela – deşi mă rog, pentru binele tău, să nu vină
niciodată. Până atunci, păstreaz-o ascunsă.
Ascultător, am strecurat-o în haină.
— Acum, vino cu mine, zise mama. Mai am ceva
pentru tine.
După tonul vocii sale şi purtarea neobişnuită,
am bănuit încotro ne îndreptam. Şi am avut
dreptate. Ducând în mână sfeşnicul de alamă,
m-a condus la etaj, în odaia unde îşi ţinea numai
ea lucrurile – odaia încuiată, de imediat de sub
pod. De când mă ştiam, nu văzusem pe nimeni
intrând în odaia aceea în afară de mama. Nici
măcar pe tata. Eu mai fusesem înăuntru cu ea,
de vreo două ori, când eram mic, deşi abia de îmi
mai aminteam.
Scoţând o cheie din buzunar, a descuiat uşa şi
am urmat-o înăuntru. Odaia era plină de cufere
şi lăzi. Ştiam că ea venea aici o dată pe lună. Ce
făcea, nu puteam ghici.
Mama a intrat şi s-a oprit în faţa celui mai mare
scrin de lângă fereastră. Atunci s-a uitat la mine
ţintă, până când am început să mă simt puţin
stingherit. Era mama mea şi o iubeam, dar cu
siguranţă nu mi-ar fi plăcut să fiu eu duşmanul
ei.
— Ai fost ucenicul domnului Gregory aproape
şase luni, aşa că ai avut destul timp să vezi
lucrurile cu ochii tăi, zise ea. Şi, între timp, te-a
observat şi Întunericul şi o să încerce să te
doboare. Aşa că eşti în primejdie, fiule, iar, o
vreme, primejdia aceasta o să tot crească. Dar
ţine minte ce-ţi spun. Şi tu creşti, de asemenea.
Şi creşti repede. Fiecare răsuflare, fiecare bătaie
a inimii tale te face mai puternic, mai curajos,
mai destoinic.

John Gregory se luptă cu Întunericul de ani de

zile, pregătind calea pentru tine. Pentru că, fiule,
când o să fii bărbat în toată firea, va fi rândul
Întunericului să se teamă de tine, pentru că
atunci tu vei fi vânătorul, nu vânatul. Tocmai de
aceea ţi-am dat viaţă.
Mi-a zâmbit pentru prima oară de când
intrasem în odaia aceea, dar a fost un zâmbet
trist. Apoi, ridicând capacul scrinului, ţinu
lampa sus, ca să pot vedea ce era înăuntru.
Un lanţ lung de argint, cu zale fine, strălucind
orbitor în lumina lumânării.
— Ridică-l tu, zise mama. Eu nu pot să-l ating.
M-am înfiorat la cuvintele ei, căci ceva îmi
spunea că era acelaşi lanţ cu care fusese legată
de stâncă. Tata nu pomenise că ar fi fost de
argint, o omisiune capitală, fiindcă lanţul de
argint era folosit pentru legarea vrăjitoarelor. Era
una dintre uneltele importante în meseria unui
vraci. Să fi însemnat asta că mama era o
vrăjitoare? Probabil o lamia, ca Meg? Lanţul de
argint, felul în care îl sărutase pe tata – totul îmi
sunase foarte cunoscut.
Am scos lanţul afară din scrin şi l-am legănat în
mână. Era subţire şi uşor, de o mai bună calitate
decât lanţul Vraciului, cu mult mai mult argint
în aliaj.
De parcă ghicise la ce mă gândeam, mama zise:
— Ştiu că tatăl tău ţi-a povestit cum ne-am
cunoscut. Vreau să-ţi aminteşti întotdeauna,
fiule, că niciunul dintre noi nu este în întregime
bun sau în întregime rău – toţi suntem undeva
pe la mijloc. Însă există momente în viaţa
fiecăruia dintre noi când facem un pas
important, fie către Lumină, fie către Întuneric.
Uneori, este o alegere pe care o facem doar
pentru că aşa gândim noi, în mintea noastră.
Alteori poate fi înrâurirea unei persoane pe care o
întâlnim. Din pricina celor făcute de tatăl tău
pentru mine, eu am păşit pe calea cea bună şi de
aceea mă aflu acum, aici. Lanţul ăsta este al tău,
de azi înainte. Aşadar ia-l şi ascunde-l bine, până
când o să ai nevoie de el!
Mi-am înfăşurat lanţul pe mână, apoi l-am vârât
în buzunarul interior de la haină, lângă
scrisoare. Când am terminat, mama a închis
capacul la loc şi am urmat-o afară din odaie,
aşteptând-o să încuie uşa.
În bucătărie, mi-am luat pachetul cu sendvişuri
şi m-am pregătit să-mi iau rămas-bun.
— Hai să ne uităm la mâna aia a ta, înainte să
pleci!
Am întins-o şi mama a dezlegat cu grijă cârpele,
dând la o parte frunzele. Arsura părea să se fi
vindecat deja.
— Fata aia îşi cunoaşte meseria, zise ea.
Recunosc. Lasă aerul să pătrundă la rană şi o să
fie ca nouă în câteva zile.
Mama m-a îmbrăţişat şi, după ce i-am mulţumit
încă o dată, am deschis uşa din spate şi am ieşit
afară, în noapte. Pe la jumătatea drumului peste
câmp, îndreptându-mă către gardul de hotar, am
auzit un câine lătrând şi am văzut o siluetă
venind către mine, prin Întuneric.
Era Jack şi, când s-a apropiat, am văzut la
lumina stelelor că faţa îi era schimonosită de
furie.
— Mă crezi prost? Strigă el. Spune! Nu le-a luat
nici cinci minute câinilor să dea de ei!
M-am uitat la câini, care se pitiră amândoi pe
după picioarele lui Jack. Erau câini vrednici şi
deloc blânzi, dar mă cunoşteau şi mă aşteptasem
la un soi de salut din partea lor. Ceva îi speriase
din cale-afară.
— Da, uită-te la ei, zise Jack. Fata aia a şuierat
şi a scuipat la ei, iar ei au şters-o de parcă
diavolul însuşi îi trăgea de coadă. Când i-am
cerut eu să plece, a avut neobrăzarea să-mi
spună că se afla pe pământul altcuiva şi n-avea
nicio legătură cu mine.
— Domnul Gregory este bolnav, Jack. N-am
avut încotro, decât să trec pe aici şi să-i cer
ajutor mamei. Eu i-am lăsat, pe el şi pe Alice,
dincolo de hotarul fermei. Ştiu ce părere ai tu,
aşa că am făcut tot ce-am putut.
— Nu zău! Sunt ditamai omul, dar mama m-a
trimis la culcare ca pe-un copil mic. Cum crezi că
m-am simţit? Şi în faţa nevestei mele, pe
deasupra. Uneori mă întreb dacă ferma va fi
vreodată într-adevăr a mea.
Între timp îmi ieşisem şi eu din ţâţâni şi mă
simţeam îmboldit să-i spun că probabil o s-o aibă
şi încă mult mai curând decât credea. Avea să fie
toată a lui, după ce tata murea şi mama avea să
plece acasă la ea, pe meleagurile sale natale. Dar
mi-am muşcat buzele şi n-am pomenit nimic
despre asta.
— Îmi pare rău, Jack, dar acum trebuie să plec,
i-am spus eu, luând-o către coliba unde îi
lăsasem pe Vraci şi pe Alice.
După vreo zece paşi, m-am întors, dar Jack era
deja cu spatele la mine şi se îndrepta hotărât
spre casă.

Am pornit la drum fără niciun cuvânt. Aveam o

grămadă de lucruri la care trebuia să mă
gândesc şi cred că Alice ştia asta. Vraciul doar se
uita ţintă în gol, dar părea să meargă ceva mai
uşor şi nu mai avea nevoie să se sprijine de noi
doi.
Cu aproape o oră înainte de răsăritul soarelui,
am fost cel dintâi care a rupt tăcerea:
— Ţi-e foame? Am întrebat-o eu. Mama ne-a
pregătit o gustare de dimineaţă.
Alice dădu din cap şi ne-am aşezat pe un tăpşan
cu iarbă, să mâncăm. I-am oferit ceva şi
Vraciului, dar mi-a dat mâna la o parte cu
mânie. După câteva clipe, s-a dus vreo câţiva
paşi mai încolo şi s-a aşezat pe un pârleaz, de
parcă nu ne suferea în preajma lui. Sau cel puţin
pe Alice.
— Pare mai în puteri. Ce i-a făcut mama? Am
întrebat eu.
— I-a spălat fruntea şi s-a uitat fix în ochii lui.
Apoi i-a dat să bea o licoare. Eu am stat la
distanţă, iar ea n-a aruncat nici măcar o privire
în direcţia mea.
— Asta pentru că ştie ce ai făcut. A trebuit să-i
spun. Nu pot s-o mint pe mama.
— Am făcut ce am făcut ca să fie bine. I-am
plătit Inchizitorului cu aceeaşi monedă, da, şi
i-am salvat pe oamenii aceia. Am făcut-o pentru
tine, Tom. Ca să poţi să ţi-l iei înapoi pe Moşul
Gregory şi să-ţi continui învăţătura. Asta voiai,
nu-i aşa? N-am făcut eu ceea ce trebuia?
Nu i-am răspuns. Alice îl împiedicase pe
Inchizitor să-i ardă de vii pe nişte oameni
nevinovaţi. Salvase multe vieţi, inclusiv pe a
Vraciului. Ea singură făcuse toate acestea şi
toate erau lucruri bune. Nu, nu i se putea
reproşa ce făcuse, ci cum ajunsese să le facă.
Voiam s-o ajut, dar nu ştiam cum.
Alice aparţinea de acum Întunericului, iar când
Vraciul îşi va regăsi puterile, o să vrea s-o
închidă într-un puţ. Ştia asta, la fel cum o ştiam
şi eu.
CAPITOLUL 16
UN PUȚ PENTRU ALICE
Într-un târziu, când soarele scăpăta din nou la
asfinţit, am avut dealurile drept în faţa noastră
şi, apoi, urcam printre copaci către casa
Vraciului, apucând-o pe cărarea ce ocolea satul
Chipenden.
M-am oprit abia în faţa porţii. Vraciul se afla la
vreo douăzeci de paşi în urmă, uitându-se în sus
la casă, de parcă atunci o vedea pentru prima
oară.
M-am întors către Alice.
— Mai bine pleci, am zis eu.
Alice dădu din cap. Trebuia să ţinem seama de
duhul domesticit al Vraciului. El păzea casa şi
grădinile. Un singur pas dincolo de poartă şi ea
ar fi fost în mare primejdie.

— Unde o să stai? Am întrebat-o eu.

— Nu-ţi face nicio grijă pentru mine. Şi totodată
încetează să crezi că îi aparţin deja Urgiei. Nu
sunt proastă. Trebuie să-l mai chem la poruncă
încă de două ori până să se întâmple, nu-i aşa?
Vremea nu s-a răcit încă, aşa că o să stau pe aici,
pe aproape, vreo câteva zile. Poate în ce a mai
rămas din casa lui Lizzie. Apoi, cel mai probabil o
s-o iau spre răsărit, către Pendle. Ce altceva să
fac?
Alice încă mai avea rude în Pendle, dar erau
toate vrăjitoare. În pofida spuselor sale, Alice
aparţinea de acum Întunericului. Acolo s-ar fi
simţit ea cel mai bine.
Fără alte cuvinte, se întoarse şi se îndepărtă,
prin umbrele înserării. Mâhnit, am privit-o până
ce a dispărut din vedere, apoi m-am întors şi am
deschis poarta.
Am descuiat uşa din faţă, iar Vraciul m-a urmat
înăuntru. L-am condus către bucătărie, unde un
foc vesel ardea în sobă şi unde masa era pusă
pentru două persoane. Duhul ne aştepta. Era o
cină uşoară, numai două străchini cu supă de
mazăre şi nişte felii groase de pâine. Eram
flămând după lunga noastră călătorie pe jos, aşa
că m-am apucat imediat de mâncat.

Pentru o vreme, Vraciul a stat doar şi s-a uitat

ţintă la strachina lui cu supă aburindă, dar apoi
a luat o bucată de pâine şi a muiat-o în supă.
— A fost greu, băiete. Şi e bine să fii acasă, zise
el.
 Am fost atât de uluit că vorbea din nou, încât
aproape că am căzut de pe scaun.
— Te simţi mai bine? L-am întrebat eu.
— Da, băiete, mai bine ca înainte. Un somn bun
la noapte şi o să fiu ca nou. Mama ta este o
femeie pricepută. Nimeni din Comitat nu-şi
cunoaşte mai bine leacurile sale.
— Nu credeam c-o să-ţi mai aminteşti ceva, am
zis eu. Păreai dus departe. Aproape ca un
somnambul.
— Aşa am şi fost, băiete. Puteam vedea şi auzi
totul, dar nu mi se părea adevărat. Era ca
într-un coşmar. Şi nu puteam vorbi. Mi se părea
că nu-mi mai găsesc cuvintele. Abia când am
ajuns aici, şi am stat Uitându-mă la casa asta,
m-am dezmeticit. Mai ai cheia de la Poarta de
Argint?
Surprins, m-am scotocit în buzunarul din
dreapta al pantalonilor şi am scos cheia. I-am
întins-o Vraciului.
— Asta a pricinuit o mulţime de necazuri, zise
el, răsucind-o în palmă. Dar te-ai descurcat bine,
ţinând seama de toate împrejurările.
Am zâmbit, simţindu-mă fericit cum nu mă mai
simţisem de zile în şir, dar când magistrul meu
vorbi din nou, glasul i se înăsprise.
— Unde e fata? Întrebă aproape ţipând.
— Probabil nu foarte departe, am recunoscut
eu.
— Bine, o să ne ocupăm de ea mai târziu.
 Tot restul mesei nu m-am gândit decât la Alice.
Ce-o să găsească de mâncare? Păi, era pricepută
la prins iepuri, aşa că nu avea să flămânzească –
asta era, deci, rezolvată. Pe de altă parte, în
primăvară, după ce Osoasa Lizzie răpise un
copil, oamenii din sat îi puseseră foc la casă şi
ruinele nu puteau să-i ofere prea mult adăpost
într-o noapte de toamnă ca aceea. Totuşi, după
cum spusese şi Alice, vremea încă nu se răcise.
Nu, cea mai mare ameninţare pentru ea venea
din partea Vraciului.

După cum s-a dovedit după aceea, a fost ultima

noapte călduţă a anului: în dimineaţa următoare
aerul era cu mult mai rece. Vraciul şi cu mine
ne-am aşezat pe bancă, uitându-ne la dealuri, în
timp ce vântul se înteţea. Frunzele cădeau din
belşug. Vara se dusese definitiv.
Îmi scosesem deja carneţelul pe genunchi, dar
Vraciul părea că nu se grăbeşte să înceapă lecţia.
Nu-şi revenise de pe urma caznelor la care-l
supusese Inchizitorul. În timpul mesei de
dimineaţă, vorbise puţin şi stătuse mai mult
uitându-se în gol, de parcă era adâncit în
gânduri.
Eu fusesem cel care rupsesem, până la urmă,
tăcerea.
— Ce-şi doreşte Urgia acum, că e liberă? Ce o să
le facă celor din Comitat?
— E uşor de răspuns, zise Vraciul. Mai întâi de
toate, vrea să crească mai mare şi mai puternic.
Atunci n-o să mai fie nicio limită în groaza pe
care o va răspândi. O să arunce o umbră
malefică peste întreg Comitatul. Şi nicio fiinţă vie
nu va fi în stare să se ascundă de el. O să bea
atâta sânge şi-o să citească atâtea gânduri până
ce puterile lui vor fi depline. O să vadă prin ochii
oamenilor care pot merge prin lumina soarelui,
în vreme ce el este silit să se ascundă la
Întuneric, undeva sub pământ. Dacă mai înainte
îi stăpânea numai pe preoţii din catedrală şi îşi
întindea influenţa doar prin Priestown, acum
nicăieri în tot Comitatul nu va mai exista vreun
loc sigur.
Caster ar putea fi următorul care o să sufere.
Dar mai înainte, Urgia ar putea da iama în câteva
cătune mai mici, strivindu-i pe toţi până la
moarte, doar ca să arate ce poate el face! În felul
acesta i-a supus şi pe Heys, şi pe regii care
domniseră înaintea lui. Neascultarea ar atrage
după sine o întreagă aşezare strivită până la
ultimul suflet.
— Mama mi-a spus că o s-o caute pe Alice, am
zis eu cu jale în glas.
— Aşa e, băiete! Pe neghioaba ta prietenă Alice!
Urgia are nevoie să îşi refacă puterile. Ea i-a
dăruit de două ori sângele, aşa că, atâta vreme
cât rămâne în libertate, este în primejdie să între
foarte repede sub completa lui stăpânire. Dacă
nu se întâmplă nimic care s-o oprească, o să
devină o parte din Urgie şi abia de-o să-i mai
rămână vreo urmă de voinţă proprie. Va putea
s-o pună în mişcare şi s-o folosească la fel de
uşor cum îmi pot eu îndoi degetul mic. Urgia ştie
asta – o să facă totul ca să se mai hrănească din
ea. Pe ea o s-o caute acum.
— Dar e puternică, am protestat eu. Şi, oricum,
credeam că Urgiei îi e frică de femei. Ne-am
întâlnit amândoi cu demonul, în catacombe, pe
când încercam să te salvez pe dumneata. Luase
înfăţişarea dumitale, ca să mă păcălească.
— Aşadar zvonurile erau adevărate – a învăţat
să ia o formă fizică, acolo, jos.
— Da, dar când Alice l-a scuipat, a fugit. Poate
va izbuti să mai facă asta.
— Da, Urgia trebuie să considere că e mai greu
să supui o femeie decât un bărbat. Femeile îl
sperie, pentru că sunt făpturi îndărătnice şi
imprevizibile. Dar odată ce a băut din sângele
unei femei, toată perspectiva i s-a schimbat. O să
vină după Alice şi n-o să-i mai dea pace. O să-şi
facă drum ca un vierme în visele ei şi o s-o
ispitească, arătându-i toate lucrurile pe care
le-ar putea avea – lucrurile care ar putea fi ale ei,
doar să le ceară –, până când, în cele din urmă,
ea va fi convinsă că este nevoie să-l invoce iarăşi.
Fără îndoială că vărul acela al meu era în
puterea Urgiei. Altminteri nu m-ar fi trădat
niciodată aşa.
Vraciul se scărpină în barbă.
 — Da, Urgia o să crească şi o să tot crească, şi
n-o să se prea poată face mare lucru ca să fie
oprit să-şi mai împrăştie veninul în ceilalţi şi,
aşa, totul va deveni putred în Comitat. Asta s-a
întâmplat şi cu Poporul Mic, până când, într-un
târziu, au apelat la măsuri disperate. Trebuie să
aflăm exact cum a fost legat Urgia – poate, mai
mult, cum să fie nimicit. Iată de ce trebuie să
mergem la Heysham. Există un mare osuar
acolo, un tumul funerar, iar trupurile lui Heys şi
ale fiilor lui sunt în mormintele de piatră din
apropiere.
De îndată ce o să fiu destul de în putere, acolo o
să mergem. După cum ştii, cei care suferă de-o
moarte violentă, uneori au greutăţi în părăsirea
acestei lumi. Aşa că o să vizităm acele morminte.
Dacă suntem norocoşi, poate mai găsim vreun
spectru sau două, dând încă târcoale pe acolo.
Poate chiar stafia lui Naze, cel care a înfăptuit
legarea. Asta ar putea fi ultima noastră nădejde,
pentru că, să fiu sincer, băiete, în momentul
acesta n-am nicio idee cum o s-o scoatem la
capăt.
Cu aceste cuvinte, Vraciul îşi lăsă capul în jos.
Părea într-adevăr trist şi îngrijorat. Nu-l mai
văzusem niciodată atât de abătut.
— Ai mai fost pe acolo vreodată? Am întrebat eu,
nedumerit că nu le vorbise stafiilor,
convingându-le să-şi ia tălpăşiţa.
— Da, băiete, o singură dată. Eram ucenic, pe
atunci. Magistrul meu fusese chemat să se ocupe
de năbădăioasa fantomă a unui marinar care
bântuia portul. Când am terminat, am trecut pe
lângă mormintele de pe dealul de deasupra
falezei, şi am simţit că mişuna ceva pe acolo,
pentru că, dacă până în clipa aceea fusese o
noapte caldă de vară, deodată se făcuse foarte
frig. Văzând că magistrul meu îşi continua
drumul, l-am întrebat de ce nu ne opream să
facem ceva.
„Lasă-le în pace”, mi-a răspuns el. „Nu supără
pe nimeni. De altfel, unele dintre aceste stafii
stau pe acest pământ fiindcă au o datorie de
îndeplinit. Aşa că mai bine le lăsăm să-şi vadă de
treaba lor.” Nu ştiam ce însemna asta pe atunci,
dar, ca de obicei, avea dreptate.
Am încercat să mi-l închipui pe Vraci pe când
era ucenic. Fusese un ucenic mult mai copt
decât mine, pentru că mai înainte de asta se
pregătise să fie preot. M-am întrebat ce fel de om
fusese magistrul său, cel care îşi luase un ucenic
atât de în vârstă.
— În orice caz, zise Vraciul, o să plecăm la
Heysham foarte curând, dar mai înainte de asta,
trebuie să mai facem ceva. Ştii ce?
M-am înfiorat. Ştiam ce avea să spună.
— Trebuie să încheiem povestea cu fata, aşa că
trebuie să aflăm unde se ascunde. Eu bănuiesc
c-ar fi în ruinele casei lui Lizzie. Tu ce crezi? Mă
descusu Vraciul.
 Era cât pe ce să-i spun că nu sunt de acord, dar
se uită la mine atât de pătrunzător, încât am fost
silit să-mi plec privirea în pământ. Nu-l puteam
minţi.
— Acolo stă, probabil, am recunoscut eu.
— Ei bine, băiete, nu poate rămâne acolo multă
vreme. Este un pericol pentru toată lumea. Va
trebui să fie închisă într-un puţ. Şi cu cât mai
repede, cu atât mai bine. Aşa că, hai să începi să
sapi…
M-am uitat la el, abia venindu-mi să cred că
auzisem bine.
— Uite ce e, băiete, este o cruzime, dar trebuie
să fie îndeplinită. Este de datoria noastră să
facem Comitatul sigur pentru ceilalţi, iar fata aia
a fost dintotdeauna o ameninţare.
— Dar nu e drept! Am zis eu. Ea ţi-a salvat viaţa!
Mai devreme, în primăvară, tot ea mi-a salvat şi
mie viaţa. Tot ce-a făcut ea s-a dovedit a fi foarte
bine, în cele din urmă. Ea vrea să facă binele.
Vraciul şi-a ridicat mâna, în semn să tac.
— Nu spune vorbe-n vânt! Porunci el, cu chipul
ca de piatră. Ştiu că ea a împiedicat arderea pe
rug. Ştiu că a salvat vieţi, inclusiv pe a mea. Dar
tot ea a eliberat Urgia şi mai bine aş fi murit,
decât să îl avem pe demonul acela feroce liber şi
făcându-şi mendrele nestingherit. Aşa că vino cu
mine şi hai să terminăm odată!
— Dar dacă îl nimicim pe demon, Alice va fi
liberă! Ar trebui să mai aibă o şansă!
 Chipul Vraciului se învineţi de mânie, iar când
vorbi, glasul îi răsună tăios şi ameninţător.
— O vrăjitoare care foloseşte magia casei este
întotdeauna primejdioasă. Cu timpul, când va
ajunge la maturitate, va fi cu mult mai otrăvită
decât cele care folosesc sângele sau oasele. Dar,
de obicei, unealta aleasă este doar un liliac sau o
broască – o făptură măruntă şi debilă, care
treptat creşte în putere. Însă gândeşte-te ce şi-a
ales fata asta! Tocmai Urgia, dintre toate
creaturile! Şi ea-şi închipuie că Urgia este la
cheremul voinţei ei! E ageră la minte şi temerară;
nu există ceva pe care să nu îndrăznească să-l
facă. Şi, da, este şi arogantă! Dar chiar şi după
nimicirea Urgiei, tot nu se va termina. Dacă i se
îngăduie să ajungă o femeie, nestrunită din
vreme, va fi cea mai periculoasă vrăjitoare văzută
vreodată prin Comitat! Trebuie să o punem la
punct acum, mai înainte de a fi prea târziu. Eu
sunt magistrul, tu eşti ucenicul. Urmează-mă şi
fă ce ţi se spune!
Cu acestea, mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat
cu paşi furioşi. Fără niciun pic de tragere de
inimă, l-am urmat până în spatele casei, ca să
iau cazmaua şi metrul de tâmplar. Ne-am dus
direct în grădina de la răsărit şi acolo, la mai
puţin de cincisprezece paşi de puţul întunecat în
care zăcea Osoasa Lizzie, am început să sap un
nou puţ pătrat, de patru picioare latura şi de opt
picioare adâncime.
 Apusese soarele, când am terminat de săpat şi
de îndreptat până ce Vraciul a fost mulţumit.
M-am căţărat afară din puţ, simţindu-mă foarte
neliniştit, ştiind că Osoasa Lizzie se afla în puţul
ei, nu foarte departe.
— Deocamdată ajunge, zise Vraciul. Mâine
dimineaţă, te duci în sat şi-l aduci pe meşterul
zidar să ia măsurile.
Meşterul avea să zidească un ghizd de pietre în
jurul puţului, în care treisprezece drugi zdraveni
de fier aveau să fie fixaţi, în final, ca să prevină
orice şansă de scăpare. Vraciul trebuia să fie cu
ochii în patru, cât lucra zidarul, ca să-l apere de
duhul casei.
Pe când îmi târam picioarele către casă,
magistrul meu îşi puse pe neaşteptate mâna pe
umărul meu.
— Ţi-ai făcut datoria, băiete. Asta-i tot ce poate
să ceară cineva de la noi, iar eu vreau numai
să-ţi spun că, până acum, ai făcut mai mult
decât să împlineşti promisiunea mamei tale…
M-am uitat la el uluit. Mama îi trimisese
odinioară o scrisoare, în care îi făgăduise că eu
voi fi cel mai bun ucenic pe care îl va avea el
vreodată, dar lui nu-i plăcuse că mama îi
spusese asta.
— Ţine-o tot aşa, continuă Vraciul, şi când o
veni ziua să mă retrag, sunt sigur că o să las
Comitatul pe mâini foarte bune. Nădăjduiesc că
asta te face să te simţi ceva mai bine.
 Vraciul era întotdeauna zgârcit cu laudele şi să-l
aud acum vorbind aşa era într-adevăr ieşit din
comun. Am presupus că voia doar să mă mai
împace puţin, dar nu-mi puteam scoate din
minte puţul şi pe Alice, şi mă tem că lauda lui nu
m-a ajutat cu nimic.
***
În noaptea aceea n-am putut să dorm, aşa că
eram cât se poate de treaz când s-a întâmplat.
La început, am crezut că a izbucnit o furtună. Se
auzeau un muget şi un vuiet, şi întreaga casă
părea să se zdruncine şi să tremure, scuturată
parcă de un vânt năprasnic. Ceva a izbit în
fereastra mea cu o forţă grozavă şi am auzit
limpede geamul spărgându-se. Speriat, m-am
ridicat în genunchi în mijlocul patului şi-am tras
draperiile în lături.
Marea fereastră era împărţită în opt ochiuri
inegale, cu geamuri atât de groase, încât nu
puteai vedea mai nimic prin ele, nici măcar pe
vreme însorită; totuşi era o jumătate de lună pe
cer şi la lumina ei am putut desluşi vârfurile
copacilor îndoindu-se şi răsucindu-se de parcă
trunchiurile lor ar fi fost zgâlţâite de o puzderie
de uriaşi furioşi. Şi trei dintre ochiurile mele de
geam erau sparte. Pentru o clipă, am fost ispitit
să pun mâna pe sfoara care ridica jumătatea de
jos a ferestrei şi s-o deschid, ca să pot vedea mai
bine ce se întâmplă. Dar m-am răzgândit. Luna
strălucea pe cer, aşa că era greu de crezut că ar fi
fost o furtună naturală. Ceva ne ataca. Să fi fost
Urgia? Oare ne găsise?
Apoi am auzit nişte bufnituri şi-un pârâit de
rupere venind de undeva exact de deasupra
capului meu. Suna de-ai fi zis că bătea cineva în
acoperiş, buşind în el cu nişte pumni grei. Am
auzit ţiglele începând să se desprindă şi să se
spargă pe dalele de piatră care mărgineau
pajiştea dinspre apus.
M-am îmbrăcat în doi timpi şi trei mişcări şi-am
dat buzna pe scări în jos, sărind treptele câte
două. Uşa din spate era larg deschisă şi-am ieşit
în fugă afară, pe pajişte, drept în ghearele unui
vânt atât de puternic încât era aproape cu
neputinţă să respiri, darămite să mai faci vreun
pas. Dar m-am străduit, din răsputeri, să
înaintez, mişcându-mă cu mare greutate,
chinuindu-mă să ţin ochii deschişi în vântul ce
mă izbea drept în faţă.
La lumina lunii l-am putut vedea pe Vraci stând
la jumătatea distanţei între casă şi pădure, cu
pelerina sa neagră fluturând în vijelia sălbatică.
Îşi ţinea toiagul ridicat în faţa lui, parcă gata să
pareze o lovitură. Mi s-a părut o veşnicie până
am ajuns lângă el.
— Ce-i asta? Ce-i asta? Am strigat eu, când în
sfârşit am fost alături de el.
Răspunsul a venit imediat, dar nu din partea
Vraciului. Un sunet groaznic, ameninţător, a
umplut deodată văzduhul, ceva între un ţipăt
furios şi un mârâit înfiorător, care s-ar fi putut
auzi de la mai multe mile distanţă. Era duhul
domestic al Vraciului. Mai auzisem strigătul
acesta şi înainte, în primăvară, când el o
împiedicase pe Osoasa Lizzie să mă urmărească
prin grădina de la apus. Aşadar ştiam că acolo,
în bezna dintre copaci, se confrunta cu un
duşman care ameninţa casa şi grădinile.
Care altul putea fi decât Urgia?
Am stat acolo, tremurând de frică şi de frig, cu
dinţii clănţănindu-mi în gură şi cu dureri în tot
corpul din pricina loviturilor primite de la rafale.
Dar după câteva momente, vântul se potoli şi,
încetul cu încetul, totul redeveni nemişcat şi
tăcut.
— Înapoi în casă, zise Vraciul. Nu se poate face
nimic până dimineaţă.
Când am ajuns la uşa din spate, m-am oprit,
Uitându-mă la cioburile ţiglelor care acoperiseră
dalele.
— A fost Urgia? Am întrebat eu.
Vraciul dădu din cap.
— Nu i-a luat mult până să ne găsească, nu-i
aşa? Zise el, clătinând din cap. Fără îndoială că
fata e de vină pentru asta. Trebuie s-o fi găsit pe
ea mai întâi. Ori asta, ori ea l-a chemat.
— Nu l-ar mai fi chemat ea din nou, am zis eu,
încercând s-o apăr pe Alice. Cine ne-a salvat,
duhul? L-am întrebat repede, schimbând
subiectul.
 — Da, de data asta a izbutit, dar cu ce preţ o să
aflăm abia dimineaţă. Însă eu n-aş băga mâna-n
foc că va mai reuşi şi a doua oară. O să rămân de
pază aici, zise Vraciul. Du-te sus, la tine în odaie,
şi încearcă să dormi. Mâine, orice se poate
întâmpla, aşa că o să ai nevoie de-o minte
odihnită.
CAPITOLUL 17
SOSEȘTE INCHIZITORUL
Am coborât din nou, cu puţin înainte de ivirea
zorilor. Cerul senin al nopţii era acum acoperit
de nori, văzduhul era neclintit, iar pajiştile albite
cu cea dintâi brumă adevărată de toamnă.
Vraciul era în apropierea uşii din spate, stând
parcă în aceeaşi poziţie în care îl văzusem ultima
oară. Arăta obosit, tras la faţă şi cenuşiu ca şi
cerul.
— Ei, băiete, zise el cu glas frânt, hai să mergem
să cercetăm stricăciunile.
Am crezut că se referea la casă, dar el o luă spre
copacii din grădina de vest. Stricăciuni erau,
desigur, dar nu atât de mari pe cât ai fi crezut
după iureşul de peste noapte. Erau câteva crengi
mari doborâte la pământ, altele mai mici
împrăştiate peste iarbă, iar banca fusese
răsturnată. Vraciul îmi făcu semn şi l-am ajutat
să ridicăm banca şi s-o aşezăm la locul ei.
— Nu-i aşa de rău, am zis eu, încercând să-l
înviorez, căci arăta într-adevăr posomorât, cu
colţurile gurii căzute.
— Este destul de rău, zise el încruntat. Ştiam că
Urgia avea să devină tot mai puternic, dar s-a
întâmplat mult mai repede decât m-am aşteptat.
Mult prea repede. N-ar fi trebuit să fie în stare s-o
facă atât de curând. Nu ne-a mai rămas prea
mult timp!
Vraciul porni înapoi către casă. Am văzut
porţiuni întregi de acoperiş unde lipseau ţiglele,
iar unul dintre hornuri fusese dărâmat.
— Va trebui să aştepte până vom găsi vreme să-l
reparăm, zise el.
Tocmai atunci se auzi sunetul clopoţelului din
bucătărie. Pentru prima oară în dimineaţa aceea,
Vraciul zâmbi puţin. Părea uşurat.
— Nu eram sigur că vom mai avea un mic dejun
în dimineaţa asta, zise el. Poate că nu e chiar atât
de rău cum am crezut eu…
Când am intrat în bucătărie, primul lucru care
mi-a sărit în ochi au fost petele de sânge de pe
pardoseală, întinse între masă şi vatră. Iar
bucătăria era de-a dreptul îngheţată. Apoi am
văzut şi de ce. Eram ucenicul Vraciului de
aproape şase luni, dar aceasta era prima
dimineaţă în care nu ardea focul în cămin. Iar pe
masă nu erau nici ouă, nici şuncă, ci doar o felie
subţire de pâine prăjită pentru fiecare.
Vraciul mi-a pus o mână pe umăr, ca să-mi
atragă atenţia.
— Să nu spui nimic, băiete. Mănâncă şi fii
mulţumit cu ceea ce ni s-a dat.
Am făcut cum mi-a spus, dar când am înghiţit şi
ultima îmbucătură de pâine prăjită, stomacul
meu încă ghiorţăia de foame.
Vraciul se ridică în picioare.
— A fost un mic dejun nemaipomenit. Pâinea a
fost cât se poate de bine prăjită, zise el către
aerul din jur. Şi-ţi mulţumesc pentru tot ce ai
făcut noaptea trecută. Amândoi îţi suntem adânc
recunoscători.
De cele mai multe ori, duhul nu se arăta vederii,
dar acum luă din nou înfăţişarea unui motan
portocaliu uriaş. Se auzi torcând foarte uşor şi
apăru brusc, aproape de vatră. În orice caz, nu-l
mai văzusem niciodată arătând ca acum.
Urechea stângă îi era sfâşiată şi sângera, iar
blana de pe gât era năclăită de sânge. Dar cel mai
rău dintre toate era ce păţise la faţă. Nu mai avea
un ochi. În locul unde se aflase până atunci
ochiul lui stâng, acum nu mai era decât o
spintecătură verticală, însângerată.
— N-o să se mai facă niciodată bine pe de-a
întregul, zise Vraciul cu tristeţe, când am ieşit pe
uşa din spate. Ar trebui să fim mulţumiţi că
Urgia încă nu şi-a redobândit puterile pe deplin,
că altminteri am fi murit, astă-noapte. Duhul
nostru ne-a mai dat un scurt răgaz. Trebuie să-l
folosim acum, până nu e prea târziu…
Nici nu termină bine de spus, când începu să
bată clopotul de la răscruce. Misiune pentru
Vraci. După tot ceea ce se întâmplase, şi
ameninţaţi cum eram de Urgie, m-am gândit că
n-o să-l ia în seamă, dar m-am înşelat.
— Ei bine, băiete, zise el, du-te şi vezi cine e şi ce
vrea.
Clopotul se opri din sunat cu puţin înainte de a
ajunge eu acolo, dar sfoara încă se mai legăna.
Printre sălciile de la răscruce era o umbră deasă,
ca de obicei, dar nu mi-a trebuit decât o secundă
să-mi dau seama că nu se cerea ajutor de la
Vraci. Acolo aştepta o fată îmbrăcată într-o
rochie neagră.
Alice.
— Ai riscat mult! I-am spus eu, clătinând din
cap. Ai noroc că domnul Gregory n-a coborât cu
mine până aici.
Alice zâmbi.
— Nu mă putea prinde Moş Gregory, în halul în
care e acuma. Nu mai e nici pe jumătate omul
care a fost.
— Nu fii atât de sigură pe asta! Am zis eu
mânios. M-a pus să sap un puţ. Un puţ pentru
tine. Şi acolo o să sfârşeşti, dacă nu eşti atentă.
— Puterea lui Moş Gregory s-a dus. Nu-i de
mirare că te-a pus pe tine să-l sapi! Mormăi
Alice, în bătaie de joc.
— Nu, i-am zis, m-a pus să-l sap eu ca să accept
astfel ce trebuie făcut. Este de datoria mea să te
închid acolo.
Tonul lui Alice deveni deodată trist.
 — Şi chiar mi-ai face mie una ca asta, Tom?
Întrebă ea. După ce-am trecut împreună prin
atâtea încercări? Eu te-am salvat pe tine
dintr-un puţ. Nu-ţi mai aduci aminte când
Osoasa Lizzie îţi voia oasele? Când Lizzie îşi
ascuţea cuţitul?
Îmi aminteam foarte bine. Fără ajutorul lui
Alice, aş fi murit în noaptea aceea.
— Ascultă, Alice, du-te la Pendle acum, cât nu e
prea târziu, i-am spus eu. Du-te cât mai departe
de aici cu putinţă!
— Urgia nu este de acord. El crede că ar trebui
să stau prin apropiere ceva mai multă vreme.
— Urgia e o creatură, nu-i un el! Am izbucnit eu,
enervat de spusele lui Alice.
— Nu, Tom, nu-i doar atât, zise Alice. Miroase-l,
eu am făcut-o, şi ai să vezi că este o făptură
omenească, în mod sigur!
— Urgia a atacat casa Vraciului, azi-noapte. Ar
fi putut să ne omoare. Tu l-ai trimis?
Alice clătină cu hotărâre din cap.
— N-am niciun amestec în treaba asta, Tom. Îţi
jur. Am stat de vorbă, atâta tot, iar el mi-a spus
lucruri interesante.
— Am crezut că n-o să mai ai de-a face cu el! Am
zis eu, fără să-mi vină să cred ce-mi auzeau
urechile.
— M-am străduit din răsputeri, Tom, m-am
străduit. Dar a venit şi mi-a şoptit nişte lucruri.
A venit la mine pe Întuneric, da, pe când
încercam să adorm. Şi mi-a vorbit până şi-n
somn. Mi-a promis unele lucruri.
— Ce fel de lucruri?
— Nu-i uşor, Tom. Nopţile s-au făcut mai reci.
Zilele s-au scurtat. Urgia a spus că aş putea avea
o casă, cu un foc mare în cămin, cu mulţi
cărbuni şi multe lemne de foc, şi că niciodată nu
voi duce lipsă de nimic. A spus că aş putea avea,
de asemenea, nişte haine frumoase, astfel încât
oamenii nu vor mai strâmba din nas la mine,
cum fac acum, gândind că sunt o sălbăticiune
care tocmai a scăpat dintr-o tufă de mărăcini.
— Nu-l asculta, Alice. Trebuie să te străduieşti
mai mult!
— E o treabă bună să-l asculţi pe el, din când în
când, zise Alice cu un început de zâmbet destul
de ciudat pe faţă, altminteri s-ar putea să-ţi pară
foarte rău. Eu ştiu ceva, vezi tu. Ceva care ar
putea salva viaţa Moşului Gregory, la fel ca şi
pe-a ta.
— Spune-mi! Am îndemnat-o eu.
— Nu văd de ce aş face-o, de vreme ce tu
plănuieşti să-mi petrec restul zilelor într-un puţ.
— Asta nu-i drept, Alice.
— O să te ajut din nou, da. Însă mă întreb dacă
tu ai face la fel pentru mine? …
Tăcu o clipă şi-mi zâmbi.
— Vezi tu, Inchizitorul se îndreaptă încoace,
spre Chipenden. Şi-a ars doar mâinile în focul de
atunci, atâta tot, iar acum vrea să se răzbune.
Ştie că Moşul Gregory locuieşte pe undeva pe aici
şi vine cu oameni înarmaţi şi câini. Nişte câini de
vânătoare, mari şi sângeroşi, cu colţi zdraveni. O
să fie aici cel târziu pe la amiază. Aşa că du-te şi
spune-i Moşului Gregory ce ţi-am zis. Nu mă
aştept să aud totuşi vreun mulţumesc.
— O să mă duc şi-o să-i spun, am zis eu, şi am
pornit imediat, alergând pe deal în sus, către
casă. În timp ce alergam, mi-am dat seama că nu
îi mulţumisem lui Alice, dar cum aş fi putut să-i
mulţumesc pentru că se folosea de Întuneric ca
să ne ajute pe noi?
Vraciul aştepta imediat lângă uşa din spate.
— Ei bine, băiete, zise el, trage-ţi răsuflarea, mai
întâi. Citesc pe faţa ta că aduci veşti rele.
— Inchizitorul e pe drum, vine încoace, am
turuit eu. A aflat că locuim pe lângă Chipenden!
— Şi cine ţi-a spus asta? Mă întrebă Vraciul,
scărpinându-se în barbă.
— Alice. A zis că o să ajungă aici pe la amiază.
Urgia i-a spus…
Vraciul oftă adânc.
— Ei bine, atunci mai bine plecăm cât mai
repede cu putinţă. Mai întâi de toate, coboară
până-n sat şi anunţă-l pe măcelar că o luăm spre
nord, peste dealuri, către Caster şi că nu ne vom
întoarce prea curând. Treci apoi şi pe la băcan şi
spune-i acelaşi lucru, ca să ştie că nu vom avea
nevoie de niciun fel de provizii, săptămâna
următoare.
 Am coborât în fugă în sat şi am făcut întocmai
precum îmi ceruse. Când m-am întors, Vraciul
mă aştepta deja în prag, gata de plecare. Îmi
întinse sacul lui.
— Mergem în sud? Am întrebat eu.
Vraciul clătină din cap.
— Nu, băiete, mergem în nord, cum am zis.
Trebuie să ajungem la Heysham şi, dacă avem
noroc, să vorbim cu stafia lui Naze.
— Dar le-am spus tuturor încotro ne ducem. De
ce nu i-am păcălit, zicându-le că o luăm spre
sud?
— Pentru că sper că Inchizitorul va trece prin
sat, mai înainte de a urca până aici. Atunci, în
loc să mai caute casa asta, o să se îndrepte spre
nord, iar câinii ne vor lua urmele. Trebuie să-i
atragem cât mai departe de casă. Unele dintre
cărţile din biblioteca mea sunt de neînlocuit.
Dacă ajunge aici, oamenii săi ar putea jefui casa
şi poate chiar i-ar pune foc, arzând-o din temelii.
Nu, nu pot risca să li se întâmple vreo nenorocire
cărţilor mele.
— Dar duhul? N-ar păzi el casa şi grădinile?
Cum ar putea ei pune piciorul aici, fără să rişte
să fie sfârtecaţi? Sau e prea slăbit acum?
Vraciul oftă şi îşi plecă privirile în pământ.
— Nu, are destulă putere să se descurce şi cu
Inchizitorul, şi cu oamenii lui, dar nu vreau eu
să-mi încarc cugetul cu moartea cuiva, dacă nu
este neapărată nevoie. Şi chiar dacă îi omoară
numai pe cei care intră, unii ar putea scăpa,
totuşi. De ce altă dovadă mai clară ar avea atunci
nevoie ca să mă osândească, pe drept, la ardere
pe rug? S-ar întoarce apoi cu o armată. Şi toată
povestea asta nu s-ar mai termina. N-aş mai
avea pace până la sfârşitul zilelor mele. Ar trebui
să părăsesc Comitatul.
— Păi, aşa n-o să ne prindă?
— Nu, băiete. Nu, dacă o luăm pe drumul peste
dealuri. Nu vor avea cum să se mai folosească de
cai, iar noi vom avea câteva ore bune avans.
Avantajul este de partea noastră. Noi cunoaştem
Comitatul ca-n palmă, dar oamenii Inchizitorului
nu-s de prin părţile locului. Oricum, hai să
plecăm! Am pierdut destul timp!
Vraciul o luă înainte, către dealuri, mergând cu
paşi foarte iuţi. Eu l-am urmat, cât de repede am
putut, cărându-i sacul cel greu, ca de obicei.
— Dar n-o să trimită nişte oameni de-ai lui,
călare, ca să ne aştepte la Caster? Am zis eu.
— Fără îndoială c-o să trimită, băiete, iar dacă
am merge la Caster, ar putea fi o problemă. Nu,
noi o să trecem de oraş prin partea de est. Apoi o
s-o luăm spre sud-vest, cum ţi-am spus, către
Heysham, ca să vizităm mormintele de piatră.
Tot de Urgie trebuie să scăpăm în primul şi-n
primul rând, iar timpul zboară. Să vorbim cu
stafia lui Naze este ultima noastră şansă ca să
aflăm cum să facem.
 — Şi după aceea? Unde o să mergem? O să ne
mai putem vreodată întoarce aici?
— Nu văd niciun motiv pentru care n-am putea,
în timp. La un moment dat, o să-l facem pe
Inchizitor să ne piardă urma. Sunt mai multe căi
pentru asta. Oh, ne va căuta îndârjit şi îşi va face
inimă rea, fără îndoială. Dar nu va trece mult şi o
să se ducă înapoi de unde a venit. Acolo unde
poate sta la căldură, pe timpul iernii care bate la
uşă.
Am dat din cap, dar nu eram în întregime
mulţumit. Întrezăream tot soiul de fisuri în
planul Vraciului. De pildă, o fi pornit-o el la drum
în forţă, dar încă nu era vindecat pe deplin şi
trecerea dealurilor avea să fie o treabă
anevoioasă. Iar urmăritorii noştri ne-ar fi putut
prinde mai înainte să ajungem la Heysham. Pe de
altă parte, ei ar fi putut să caute totuşi casa
Vraciului şi să-i dea foc, de ciudă, mai ales dacă
aveau să ne piardă urma. Apoi mai era şi anul
următor care mă îngrijora. În primăvară, mai
mult ca sigur că Inchizitorul avea să vină din nou
în nord. Părea un om dintr-aceia care nu
renunţă niciodată. Nu vedeam nicio cale prin
care viaţa s-ar fi putut întoarce vreodată la
normal. Apoi, mă fulgeră un alt gând…
Dacă m-ar fi prins pe mine? Inchizitorul îi
supunea pe oameni la cazne, ca să-i facă să
răspundă la întrebări. Dacă mă sileau şi pe mine
să le spun unde e casa mea părintească? De
obicei confiscau sau ardeau casele vrăjitoarelor
şi-ale descântătorilor. M-am gândit la tata, la
Jack şi la Ellie, cum vor rămâne pribegi. Şi ce-or
să facă oamenii Inchizitorului atunci când or s-o
vadă pe mama? Ea nu putea ieşi în lumina
soarelui, şi le ajuta adeseori pe moaşele de prin
partea locului care întâmpinau naşteri dificile, şi
avea o ditamai colecţia de ierburi şi alte plante de
leac. Mama ar fi fost în mare pericol!
Nu i-am spus Vraciului nimic din toate aceste
frământări, pentru că mi-am dat seama că deja
se săturase de întrebările mele.
***
Într-o oră, eram sus, pe creasta dealurilor.
Vremea era stabilă şi se părea că vom avea parte
de o zi frumoasă.
Dacă aş fi putut să-mi scot din minte motivul
pentru care ne aflam noi acolo, sus, m-aş fi
bucurat, pentru că era o vreme potrivită pentru o
călătorie pe jos. Nu întâlneam decât ploieri şi
iepuri de câmp şi, mult spre nord-vest, marea
îndepărtată scânteia în soare.
La început, Vraciul mersese voiniceşte, înaintea
mea. Dar, mai devreme de amiază, îşi pierdu
puterile şi când în sfârşit ne-am oprit şi ne-am
aşezat aproape de o movilă de pietre, arăta din
cale-afară de vlăguit. În timp ce despăturea
brânza din ştergar, am băgat de seamă că îi
tremurau mâinile.
— Ţine, băiete, zise el, întinzându-mi o bucăţică
mică. N-o mânca pe toată deodată.
Urmându-i sfatul, am ronţăit-o încet,
mestecând-o îndelung.
— Ştii că fata ne urmăreşte? Mă întrebă Vraciul.
Am făcut ochii mari la el şi-am clătinat din cap.
— E la aproape o milă în urmă, îmi spuse el,
arătându-mi spre miazăzi. Acum, că ne-am oprit,
s-a oprit şi ea. Ce crezi că vrea?
— Cred că nu are unde să se ducă, în afară de
Pendle, şi nu prea vrea să se ducă acolo. Iar altă
şansă nu mai are, decât să plece din Chipenden.
N-ar fi deloc în siguranţă, când vor sosi
Inchizitorul şi oamenii lui.
— Şi de asta, dar probabil şi din pricină că are o
slăbiciune pentru tine şi tot ce vrea este să
meargă unde mergi şi tu. Ce bine ar fi fost dacă
am fi avut timp să încheiem socotelile cu ea mai
înainte de a pleca din Chipenden! Este o
ameninţare, pentru că oriunde se află ea, nici
Urgia nu-i prea departe. Se ascunde deocamdată
sub pământ, dar odată ce se va înnopta, o să fie
atras spre ea ca molia spre flacăra lumânării şi o
să dea târcoale şi prin jur, în mod sigur. Dacă îl
mai hrăneşte o dată, o să crească în puteri şi o să
înceapă să vadă prin ochii ei. Mai înainte de asta,
şi-ar putea încerca norocul şi cu alte victime –
oameni sau animale, efectul va fi acelaşi. După
ce se va ghiftui cu sânge, va fi încă şi mai
puternic şi, curând, va fi în stare să se întrupeze
iar. Noaptea trecută a fost doar începutul.
 — Dacă n-ar fi fost Alice, n-am mai fi plecat
niciodată din Chipenden, i-am atras eu atenţia.
Am fi fost prizonierii Inchizitorului.
Dar Vraciul preferă să nu mă bage în seamă.
— Acuma, zise el, cel mai bine e să mergem mai
departe. Nu întineresc dacă lâncezesc aici.
Dar după încă o oră, ne odihneam din nou. De
data aceasta, Vraciul stătu jos ceva mai multă
vreme, până când să se sforţeze să se ridice iar în
picioare. Aşa am ţinut-o toată ziua, cu perioade
de repaus din ce în ce mai lungi şi cu un timp de
mers din ce în ce mai scurt. Pe la asfinţit, vremea
se schimbă. În văzduh mirosea puternic a ploaie
şi, curând, începu să bureze.
La căderea serii, coboram către zidul cârpăcit de
piatră al unei grădini. Panta dealului era abruptă
şi amândoi ne pierdeam echilibrul, la fiecare pas,
pe iarba alunecoasă. În plus, ploaia se înteţi, iar
dinspre apus se porni să bată vântul.
— O să ne odihnim puţin, ca să-mi trag suflul,
zise Vraciul.
Se îndreptă către cea mai apropiată spărtură în
zid. Trecurăm dincolo şi ne ghemuirăm pe partea
dinspre răsărit, ca să ne apărăm cât de cât de
izbiturile ploii.
— Umezeala te pătrunde până-n măduva
oaselor, când ai vârsta mea, zise Vraciul. Asta te
aşteaptă după o viaţă întreagă petrecută în clima
Comitatului. Ne şubrezeşte pe toţi, în cele din
urmă. Ori suferă oasele tale, ori plămânii.
 Stăteam ghemuiţi, ca vai de noi, cu spatele lipit
de zid. Eram obosit şi plictisit, şi, în pofida
faptului că eram sub cerul liber pe-o astfel de
noapte, era un chin să rămân treaz. Nu după
mult timp, am căzut într-un somn profund şi-am
început să visez. Era unul dintre acele vise lungi,
care par să dureze toată noaptea. Iar, spre
sfârşit, s-a prefăcut într-un coşmar…
CAPITOLUL 18
COȘMARUL DE PE DEAL
În mod neîndoielnic, a fost cel mai rău coşmar
pe care l-am avut vreodată. Şi, cu o îndeletnicire
ca a mea, am avut o mulţime. Mă rătăcisem şi
încercam să găsesc drumul către casă. Ar fi
trebuit să-l descopăr cu destulă uşurinţă, fiindcă
totul era scăldat în lumina lunii pline, dar de
fiecare dată când coteam şi mi se părea că
recunosc vreun punct de reper, curând ieşea la
iveală că mă înşelasem. În cele din urmă, am
ajuns în vârful Dealului Spânzuraţilor şi am
văzut, la poale, ferma noastră.
În timp ce coboram dealul, am început să mă
simt foarte neliniştit. Deşi era noapte, toate erau
prea încremenite şi prea mute, şi nimic nu se
mişca în vale. Gardurile arătau foarte părăginite,
ceva ce tata şi Jack n-ar fi răbdat niciodată să se
întâmple, iar uşile hambarului atârnau pe
jumătate ieşite din balamale.
Casa părea pustie: câteva ferestre erau sparte şi
din acoperiş lipseau mai multe ţigle. M-am căznit
să deschid uşa din spate şi când a cedat, cu
obişnuitul ei scârţâit, am intrat într-o bucătărie
care arăta de parcă n-ar mai fi trecut nimeni pe
acolo de ani de zile. Era praf peste tot şi mari
pânze de păianjen atârnau din tavan.
Balansoarul mamei se afla chiar în mijlocul
încăperii şi pe el era o bucată de hârtie
împăturită, pe care am luat-o şi am ieşit cu ea
afară, s-o citesc la lumina lunii.

Mormintele tatălui tău, al lui Jack, al lui Ellie şi

al lui Mary sunt sus pe dealul spânzuraţilor. Pe
mama ta o s-o găseşti în hambar.

Inima mi s-a strâns dureros, gata să-mi

plesnească, şi-am străbătut curtea în fugă.
Lângă hambar m-am oprit, ascultând cu atenţie.
Totul era cufundat în tăcere. Nu era nici măcar o
adiere de vânt. Am păşit temător în beznă,
neştiind prea bine ce mă aşteptam să găsesc
acolo. Un mormânt? Mormântul mamei?
Era o spărtură în acoperiş, aproape chiar
deasupra capului meu şi, în bătaia unui
mănunchi de raze de lună, am văzut capul
mamei mele. Se uita ţintă la mine. Corpul ei era
în Întuneric, dar din poziţia feţei, mi se păru că
stătea în genunchi.
De ce făcea asta? Şi de ce arăta atât de
nefericită? Nu se bucura că mă vedea?
Deodată, mama scoase un ţipăt de durere.
 — Nu te uita la mine, Tom! Nu te uita la mine!
Întoarce-te imediat! Strigă ea, parcă torturată.
În momentul în care mi-am întors capul, mama
s-a ridicat de la podea şi cu coada ochiului am
zărit ceva ce mi-a tăiat picioarele. De la gât în jos,
mama era diferită. Am văzut aripi şi solzi şi o
sclipire de gheare ascuţite, în timp ce ea s-a
ridicat în zbor, drept în sus, croindu-şi drum cu
forţa prin acoperişul hambarului, luând cu ea
jumătate din acesta. M-am uitat în sus,
ferindu-mi faţa de bucăţile de lemn şi moloz care
cădeau peste mine, şi am văzut-o pe mama, o
siluetă întunecată pe discul argintiu al lunii
pline, cum se desprindea dintre dărâmăturile
acoperişului hambarului, zburând drept în sus.
— Nu! Nu! Am strigat. Nu este adevărat, nu se
întâmplă asta!
Drept răspuns, un glas a vorbit în capul meu.
Era şuieratul gros al Urgiei.
— Luna arată adevărul despre lucruri, băiete. O
ştii deja. Tot ce ai văzut este adevărat sau
urmează să se petreacă. Mai trebuie doar să
treacă puţin timp.
Cineva începu să mă zgâlţâie de umăr şi m-am
deşteptat scăldat de o sudoare rece. Vraciul
stătea aplecat asupra mea.
— Trezeşte-te, băiete! Trezeşte-te! Striga el. E
doar un coşmar. Este Urgia care încearcă să
între în mintea ta, străduindu-se să-ţi zdruncine
tăria.
 Am dat din cap, dar nu i-am povestit Vraciului
ce se întâmplase în vis. Era prea dureros ca să
vorbesc. Am aruncat o privire spre cer. Ploua în
continuare, dar norii se destrămaseră pe ici, pe
colo, şi se vedeau câteva stele. Era încă
Întuneric, însă zorii nu erau prea departe.
— Am dormit toată noaptea?
— Asta am făcut, răspunse Vraciul, deşi nu
plănuisem aşa.
Se ridică băţos.
— Mai bine o luăm din loc cât mai putem, zise el
îngrijorat. Îi auzi?
Am ciulit urechea şi, în cele din urmă, printre
zgomotele vântului şi-ale ploii, am auzit lătratul
îndepărtat al câinilor de vânătoare.
— Da, nu sunt prea departe, zise Vraciul.
Singura noastră şansă este să ne piardă mirosul.
Avem nevoie de-o apă curgătoare, dar trebuie să
fie destul de puţin adâncă, să putem merge prin
ea. Fireşte, va trebui să ne întoarcem pe pământ
uscat, la un moment dat, dar vor fi nevoiţi să
plimbe câinii în sus şi-n jos pe mal, ca să
regăsească mirosul. Şi dacă ar mai fi încă un
pârâu prin apropiere, ne-ar uşura şi mai mult
treaba.
Ne-am căţărat şi am trecut peste un alt zid, apoi
am coborât pe panta vertiginoasă, mergând cât
de repede îndrăzneam pe iarba udă, alunecoasă.
Era o colibă de oier mai jos de noi, al cărei contur
abia se desluşea, iar alături, un bătrân arbust de
porumbar, aplecat spre ea de atâtea şi atâtea
vijelii, cu ramurile sale golaşe agăţându-se, ca
nişte gheare, de streşini. Am continuat să
coborâm către colibă pentru câteva momente,
dar apoi ne-am oprit brusc.
Era un ţarc de lemn în faţa noastră şi în stânga.
Şi între timp se făcuse destulă lumină cât să
vedem că înăuntru era închisă o mică turmă de
oi, de vreo douăzeci de capete. Dar toate erau
moarte.
— Nu-mi place deloc cum arată, băiete.
Nici mie nu-mi plăcea priveliştea. Dar apoi am
înţeles că nu se referea la oile moarte. El se uita
la coliba de dincolo de ele.
— Probabil am ajuns prea târziu, zise el,
aproape şoptit. Dar este de datoria noastră să
intrăm şi să vedem…
Cu acestea, se îndreptă spre colibă, strângând
toiagul în mână. L-am urmat, cărându-i sacul.
Când am trecut de ţarc, am aruncat o privire
spre cea mai apropiată dintre oile moarte. Lâna
ei albă era pătată de sânge. Dacă aceea era opera
Urgiei, atunci se ospătase pe cinste. Cât de
puternic devenise oare?
Uşa din faţă era deschisă larg, aşa că am intrat
fără ceremonie, Vraciul cel dintâi, eu după el. Nu
făcuse decât un pas dincolo de prag, când se
opri, trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia. Se
uita ţintă în partea stângă. Era o lumânare pe
undeva, mai înăuntrul odăii şi la lumina aceea
nesigură am putut desluşi ceea ce, la prima
vedere, am luat-o drept o umbră de păstor. Dar
era prea solidă ca să fie doar o umbră. Avea
spatele lipit de perete şi măciulia bâtei sale era
ridicată deasupra capului, de parcă ne
ameninţa. Mi-a luat ceva timp până să înţeleg la
ce anume mă uitam, dar când am înţeles, mi
s-au înmuiat genunchii şi aproape că mi-a stat
inima în piept.
Pe chipul omului era o expresie incertă, de
mânie şi groază. Dinţii îi erau dezveliţi, dar unii
dintre ei erau sparţi şi sângele îi mânjise toată
gura. Era în picioare, dar nu stătea. Fusese
turtit, făcut una cu peretele din spatele lui. Stors
şi lipit de pietre. Era opera Urgiei.
Vraciul mai făcu un pas în încăpere. Şi încă
unul. L-am urmat, ţinându-mă aproape de el,
până când am putut vedea întregul coşmar
dinăuntru. Într-un colţ era şi un leagăn de copil,
dar fusese zdrobit de perete şi printre resturi se
vedeau nişte pături şi un scutecel stropite cu
sânge. De copil, nici urmă. Magistrul meu se
apropie de pături şi le ridică, precaut. Ceea ce a
văzut, în mod vădit l-a zguduit, fiindcă mi-a
cerut să nu mă uit, şi apoi a pus păturile la loc,
cu un oftat.
Între timp, o zărisem şi pe mama bebeluşului.
Trupul femeii era pe podea, în parte ascuns de
un balansoar. Am fost uşurat că nu-i vedeam
faţa. În mâna dreaptă ţinea strânsă o andrea, şi
un ghem de lână se rostogolise în vatră, aproape
de tăciunii care se stingeau sub cenuşă.
Uşa bucătăriei era deschisă şi m-a cuprins
deodată spaima. Eram sigur că acolo stătea
cineva la pândă. De îndată ce gândul mi s-a
închegat în minte, aerul din odaie îngheţă. Urgia
era încă de faţă. Îl puteam simţi în oasele mele.
Îngrozit, aproape că am zburat afară din colibă,
dar Vraciul nu s-a clintit din loc, şi, de vreme ce
el a rămas, cum puteam eu să-l las singur şi să
nu mă întorc?
În clipa aceea, lumânarea s-a stins deodată, de
parcă flacăra fusese apucată între două degete
nevăzute, cufundându-ne în Întuneric, iar o voce
profundă se auzi din bezna desăvârşită de
dincolo de uşa bucătăriei. O voce care răsună
prin aer şi vibră de-a lungul pardoselii de piatră a
colibei, încât am putut-o simţi în picioare.
— Bine te-am găsit, Bătrâne. În sfârşit ne
întâlnim din nou. Te-am căutat. Ştiam că eşti pe
undeva prin apropiere.
— Da, şi acum m-ai găsit, zise Vraciul ostenit,
punând toiagul în podea şi sprijinindu-se cu
toată greutatea în el.
— Întotdeauna ai fost un băgăcios, nu-i aşa,
Bătrâne? Că te-ai amestecat o dată, mai
treacă-meargă, dar acum ai început să te
amesteci cam des. O să-l omor mai întâi pe băiat,
iar tu o să stai şi-o să te uiţi. Apoi, o să-ţi vină ţie
rândul.
 O mână nevăzută m-a ridicat de la pământ şi
m-a trântit cu spatele de perete, atât de tare că
mi s-a tăiat respiraţia. Apoi a început apăsarea, o
forţă constantă, atât de mare că mi-am simţit
coastele gata să crape. Însă cel mai rău era să
simt cumplita apăsare de pe frunte şi mi-am
amintit de faţa păstorului, turtită şi sleită de
pietre. Eram mai mult decât îngrozit, fără să pot
face nicio mişcare, nici măcar să respir. Un văl
negru mi s-a aşternut pe ochi şi ultimul lucru pe
care l-am mai priceput a fost că Vraciul se
repezise în bucătărie, cu toiagul ridicat.

Cineva mă scutura blând de un umăr.

Am deschis ochii şi l-am văzut pe Vraci aplecat
deasupra mea. Zăceam întins pe podeaua
colibei.
— Eşti bine, băiete? Mă întrebă el îngrijorat.
Am dat din cap. Mă dureau toate coastele. La
fiecare respiraţie, simţeam câte un junghi
ascuţit. Dar respiram. Eram încă în viaţă.
— Ia, hai să vedem dacă te putem pune pe
picioare…
Sprijinit de Vraci, am izbutit să stau în picioare.
— Poţi să mergi?
Am dat din cap şi am făcut un pas înainte. Nu
mă simţeam prea sigur pe mine, dar puteam să
merg.
— Bun băiat.
— Îţi mulţumesc că m-ai salvat, am bâiguit eu.
 Vraciul clătină din cap.
— Eu n-am făcut nimic, băiete. Urgia a dispărut
brusc, de parcă ar fi fost chemat. L-am văzut
luând-o în sus, pe deal. Arăta exact ca un norişor
negru care acoperă şi ultima stea. Cumplit măcel
a fost săvârşit aici, zise el, aruncând o privire la
grozăvia din colibă. Dar trebuie să plecăm cât de
repede putem. Mai întâi de toate, trebuie să ne
salvăm pe noi înşine. Om fi noi în stare să
scăpăm de Inchizitor, dar cu fata aceea pe
urmele noastre, Urgia se va afla mereu prin
preajmă şi puterile îi vor creşte necontenit.
Trebuie să ajungem la Heysham şi să aflăm cum
putem să învingem odrasla asta a iadului o dată
pentru totdeauna!
Cu Vraciul călăuză, am părăsit coliba şi am
continuat să coborâm dealul. Am mai sărit alte
două ziduri împrejmuitoare, până ce am putut
auzi şipotul unei ape curgătoare. Magistrul meu
se mişca acum cu mult mai repede, aproape la fel
de repede ca atunci când porniserăm din
Chipenden, aşadar am presupus că somnul îi
făcuse totuşi bine. În schimb pe mine mă dureau
toate mădularele şi făceam eforturi să nu cad, cu
sacul lui greu în mână.
Am dat peste o potecă abruptă, îngustă, de-a
lungul unui pârâu de munte, cu un curs lat de
apă, care se năpustea la vale sărind din stâncă în
stâncă.
— La vreo milă în jos, torentul acesta se varsă
într-un iezer, zise Vraciul, pornind să coboare pe
potecă. Dealurile se nivelează şi din iezer pornesc
două pâraie. Este întocmai ceea ce căutam noi.
L-am urmat, târâş-grăpiş. Părea să plouă mai
tare ca niciodată, iar pământul de sub picioare
era înşelător. O dată să fi alunecat şi-ai fi căzut
de-a dreptul în pârâu. M-am întrebat dacă Alice
era pe aproape şi dacă ea putea coborî pe o
cărare ca asta, la o palmă distanţă de o apă
curgătoare aşa năvalnică. Şi Alice era în
primejdie. Câinii i-ar fi putut amuşina urmele.
Cu tot zgomotul pârâului şi al ploii, puteam auzi
câinii de vânătoare; păreau să se apropie din ce
în ce mai mult. Deodată, am auzit ceva care m-a
îngheţat.
Un ţipăt!
Alice! M-am întors şi m-am uitat înapoi, pe
potecă, dar Vraciul m-a înşfăcat de braţ şi m-a
împins înainte.
— Nu putem face nimic, băiete! Mi-a strigat el.
Absolut nimic! Aşa că mergi mai departe!
Am făcut precum mi se poruncise, încercând să
nu iau în seamă sunetele care veneau de pe
costişa dealului din spatele nostru. Au fost
strigăte şi zbierete şi urlete mai înfiorătoare,
până când, treptat, totul s-a cufundat în tăcere şi
n-am mai auzit decât apa bolborosind. Cerul era
mult mai luminos acum şi, înaintea noastră, la
primele raze ale dimineţii, am putut vedea
undele palide ale iezerului întinzându-se printre
copaci.
Inima mi se strângea dureros gândindu-mă la ce
i se putuse întâmpla lui Alice. Nu merita una ca
asta.
— Mergi mai departe, băiete, repeta Vraciul.
Şi atunci am auzit ceva pe potecă în spatele
nostru – dar venind din ce în ce mai aproape.
Suna ca un animal care cobora în fugă spre noi.
Un câine mare.
Nu mi se părea drept! Eram atât de aproape de
iezer şi de cele două pâraie! Numai zece minute,
şi am fi fost în stare să îi facem pe câini să ne
piardă urma! Dar, spre marea mea mirare,
Vraciul nu-şi grăbi pasul. Ba dimpotrivă, păru să
încetinească. În cele din urmă se opri de-a
binelea şi mă împinse într-o parte a potecii; mă
întrebam dacă nu cumva rămăsese dintr-odată
fără puteri. Dacă aşa era, atunci se sfârşise totul
pentru noi.
M-am uitat la Vraci, nădăjduind că va scoate
ceva din sacul lui care să ne salveze. Dar nici n-a
cerut sacul. Câinele alerga acum către noi
mâncând pământul.
Totuşi, pe măsură ce se apropia, am observat
ceva ciudat la el. În primul rând că mai degrabă
scheuna, decât lătra îndârjit ca un câine de
vânătoare în plin atac. Iar ochii lui erau aţintiţi
mai degrabă înainte, decât asupra noastră. A
trecut pe lângă noi atât de aproape că, dacă aş fi
întins mâna, l-aş fi atins.
 — Dacă nu mă înşel, este înnebunit de frică, zise
Vraciul. Păzea! Mai vine unul!
Şi acesta trecu, scheunând ca şi primul, cu
coada între picioare. Îndată după aceea, mai
veniră încă doi. Apoi, urmându-i îndeaproape, al
cincilea câine. Toţi fără să ne dea nicio atenţie, ci
năpustindu-se cu capul înainte pe poteca
noroioasă, drept în iezer.
— Ce s-a întâmplat? M-am întrebat eu cu glas
tare.
— O să aflăm îndată, zise Vraciul. Hai să
mergem!
Curând ploaia se opri şi ajunserăm la iezer. Era
destul de întins şi, în mare parte, liniştit. Dar
lângă noi, pârâul se vărsa în lac, azvârlindu-se
de pe o stâncă verticală, ca să-i învâltoreze
luciul, stârnind un tăvălug alb de apă. Am stat
puţin, uitându-ne la căderea de apă, unde crengi
de copaci, frunze şi, din când în când, chiar câte
un buştean rătăcit erau aruncate jos, în iezer.
Deodată, ceva mai mare lovi apa, cu un plescăit
puternic. A fost târât mult în adânc, dar a
reapărut la suprafaţă cam la vreo treizeci de paşi
în josul apei, după care a pornit, mânat de
curent, către malul dinspre apus al iezerului.
Arăta ca un corp de om.
M-am repezit spre malul lacului. Şi dacă era
Alice? Dar mai înainte să pot să mă arunc în apă,
Vraciul îmi puse mâna pe umăr şi mă strânse
tare.
 — Nu este Alice, zise el blând. Corpul ăla e prea
mare. De altfel, cred că ea a chemat Urgia. Ce
altceva l-ar fi putut face pe demon să plece atât
de brusc de lângă noi? Cu Urgia de partea ei, o să
câştige orice luptă care se va isca în spatele
nostru. Mai bine mergem pe lângă lac, până în
capătul celălalt, şi ne uităm mai îndeaproape.
Am urmat malul arcuit până când, după vreo
câteva minute, stăteam pe malul dinspre apus,
sub ramurile unui sicomor uriaş, îngropaţi de-o
palmă în covorul de frunze uscate de la poalele
sale. Corpul neînsufleţit din apă era încă la
distanţă, dar se apropia. Nădăjduiam că Vraciul
are dreptate, că leşul era prea mare să fie al lui
Alice, dar era încă prea Întuneric ca să fiu sigur.
Şi dacă nu era al ei, atunci al cui era?
Am început să mă simt înfricoşat, dar nu
puteam face nimic decât să aştept, în vreme ce
bolta cerului se lumina treptat, iar leşul era adus
de apă din ce în ce mai aproape.
Încetul cu încetul, negura nopţii se destrămă şi
curând cerul era destul de luminos ca să putem
să ne dăm seama, fără umbră de îndoială, al cui
era acel corp.
Al Inchizitorului!
M-am uitat lung la trupul ce plutea pe iezer. Era
întins pe spate şi numai faţa era ieşită din apă.
Gura îi rămăsese deschisă, ca şi ochii. Pe faţa lui
albă de mort era întipărită groaza. Arăta de parcă
nu i-ar mai fi rămas niciun strop de sânge în
corp.
— A înecat destui nevinovaţi la viaţa lui, zise
Vraciul. Săraci, bătrâni, singuratici. Mulţi dintre
cei care munciseră din greu, toată viaţa lor, şi
meritau măcar un strop de pace şi de tihnă la
bătrâneţile lor, şi un dram de respect, de
asemenea. Iar acum, i-a venit rândul. A primit
exact ce-a meritat.
Ştiam că proba înecului pentru acuzaţii de
vrăjitorie era doar o superstiţie prostească, dar
nu puteam să nu bag de seamă faptul că
Inchizitorul plutea. Nevinovaţii se scufundau;
vinovaţii pluteau. Nevinovaţii, ca mătuşa lui
Alice, care murise de spaimă.
— Alice a făcut asta, nu-i aşa? Am zis eu.
Vraciul dădu din cap.
— Da, băiete. Unii ar zice că ea a făcut-o. Dar în
realitate a fost Urgia. Cu asta, s-au făcut două
invocări. Puterea lui asupra ei va creşte, şi tot ce
vede ea, vede şi el.
— N-ar trebui să ne continuăm drumul nostru?
Am întrebat eu nervos, Uitându-mă înapoi peste
lac, spre locul unde pârâul se arunca năvalnic în
el; alături, era poteca. Oamenii lui n-or să vină
până aici?
— Până la urmă, poate c-or să vină, băiete.
Bineînţeles, dacă mai are vreunul viaţă în el. Dar
ceva îmi spune că n-or să fie în stare să facă prea
multe, o vreme. Nu, eu aştept pe altcineva şi,
dacă nu mă înşel, iat-o că vine…
 I-am urmărit privirea Vraciului către pârâu,
unde o siluetă măruntă a coborât poteca şi apoi a
stat, un timp, urmărind căderea de apă. Apoi
privirea lui Alice se întoarse către noi şi a început
să meargă de-a lungul lacului, în direcţia
noastră.
— Ţine minte, mă preveni Vraciul, Urgia vede
acum prin ochii ei. Îşi întăreşte forţele şi
abilităţile, aflându-ne slăbiciunile. Ia seama la ce
spui sau faci.

O parte din mine ar fi vrut să strige şi s-o anunţe

pe Alice să fugă cât încă mai putea. N-aveam de
unde să ştiu ce i-ar fi putut face acum Vraciul. O
altă parte din mine era deodată îngrozitor de
înfricoşată de ea. Dar ce puteam face? În adâncul
sufletului meu, ştiam că Vraciul era singura ei
speranţă. Cine altcineva ar fi putut s-o mai
scoată de-acum din ghearele Urgiei?
Alice se opri la malul apei, aşezându-se între
mine şi Vraci. Se uita ţintă spre trupul
Inchizitorului. Pe chip i se zugrăvise o expresie
de groază şi victorie, amestecate.
— Poţi să te uiţi mai bine, fato, zise Vraciul.
Studiază opera mâinilor tale pe îndelete. A
meritat?
Alice dădu din cap.
— Inchizitorul a primit ceea ce merita de mult,
zise ea cu hotărâre.
— Da, dar cu ce preţ? Întrebă Vraciul. Tu aparţii
din ce în ce mai mult Întunericului. Mai invocă o
dată Urgia şi-o să fii pierdută pe vecie.
Alice nu-i răspunse şi-am mai stat acolo multă
vreme în tăcere, doar uitându-ne la apă.
— Ei, băiete, zise Vraciul, mai bine ne vedem de
drum. Va trebui să se ocupe altcineva de mort,
pentru că noi avem treabă. Cât despre tine, fato,
o să vii cu noi, dacă îţi mai dai seama ce este bine
pentru tine. Da, acum mai bine asculţi cu
atenţie, pentru că ceea ce îţi propun eu este
singura ta nădejde, singura şansă pe care o vei
avea vreodată de a te elibera de monstrul acela.
Alice se uită în sus, cu ochii foarte mari.
— Ştii bine în ce primejdie ai intrat? Vrei să fii
liberă? Întrebă el.
Alice dădu din cap.
— Atunci, vino aici! Îi porunci el sever.
Alice se apropie supusă de el.
— Oriunde o să te afli tu, Urgia nu va fi prea
departe în urma ta, aşa că, deocamdată mai bine
vii cu mine şi cu băiatul. Mai degrabă descopăr
pe pielea mea unde este creatura aceea, decât s-o
ştiu cutreierând pe oriunde are chef prin
Comitat, îngrozindu-i pe oamenii cumsecade.
Aşa că ascultă-mă, şi ascultă-mă bine. De acum
încolo este important ca tu să nu vezi şi să nu
auzi nimic. În felul acesta Urgia nu va afla nimic
de la tine. Dar trebuie s-o faci de bunăvoie, ţine
seama. Dacă trişezi câtuşi de puţin, o să fie rău
de noi toţi.
 Îşi deschise sacul şi începu să scotocească prin
el.
— Aceasta este o legătură pentru ochi, zise el,
ridicând o fâşie de pânză neagră, pentru ca Alice
s-o poată vedea. Vrei s-o porţi? Întrebă el.
Alice dădu din cap şi Vraciul îi întinse mâna
stângă cu palma desfăcută spre ea.
— Vezi astea? Zise el. Sunt dopuri de ceară
pentru urechile tale.
Fiecare dop avea un mic cui de argint cu floare
mare, învelit în ceară, ca să poată fi scos cu
uşurinţă.
Alice se uită la ele cu îndoială, dar apoi îşi aplecă
supusă capul, iar Vraciul îi vârî, uşor, în ureche
primul dop. După ce îi puse şi al doilea dop, îi
legă eşarfa neagră strâns la ochi.
Am pornit la drum, îndreptându-ne spre
nord-est, cu Alice călăuzită de către Vraci, care o
ţinea de braţ. Am sperat să nu ne întâlnim cu
nimeni pe drum. Ce ar fi zis lumea? Cu siguranţă
am fi atras atenţia multor nepoftiţi.
CAPITOLUL 19
MORMINTELE DE PIATRA
Era ziuă, aşadar nu aveam deocamdată de ce ne
teme de Urgie. Ca majoritatea creaturilor
Întunericului, în timpul zilei se ascundea sub
pământ. Iar cu Alice legată la ochi şi cu urechile
astupate, nu se mai putea uita prin ochii ei, nici
asculta ceea ce vorbeam. Nu avea să ştie unde ne
aflam.
 Bănuiam că ne aşteaptă încă o zi de mers
obositor şi mă întrebam dacă vom ajunge la
Heysham înainte de căderea serii. Dar, spre
surprinderea mea, Vraciul ne conduse pe un
drum care ducea la o fermă mare, unde am
aşteptat la poartă, până când un bătrân fermier
veni şchiopătând la noi, sprijinindu-se într-un
baston. Pe chipul lui se citea o expresie
îngrijorată.
— Îmi pare rău, croncăni el. Îmi pare sincer rău,
dar nu s-a schimbat nimic. Dacă trebuie să-l
dau, va fi al tău.
Se părea că, în urmă cu cinci ani, Vraciul îl
scăpase pe omul acesta de un duh rău care-i
făcea necazuri şi încă nu-i plătise. Magistrul meu
îşi cerea acum plata, dar nu în bani.
În mai puţin de o jumătate de oră, călătoream
într-o căruţă trasă de unul dintre cei mai mari
cai din Comitat pe care-i văzusem vreodată;
căruţa o mâna fiul fermierului. La început, mai
înainte de a porni la drum, se uitase lung la Alice
legată la ochi, cu o expresie nedumerită pe faţă.
— Nu te mai holba la fată şi vezi-ţi de treaba ta!
Îl admonestă Vraciul, iar flăcăul îşi întoarse
repede ochii.
Părea foarte fericit să ne ducă pe noi, bucuros să
scape de corvezile sale vreo câteva ore, iar
curând treceam pe drumurile lăturalnice pe la
est de Caster. Vraciul o convinsese pe Alice să
stea culcată în căruţă şi o acoperise cu paie,
astfel încât să nu poată fi văzută de ceilalţi
drumeţi.

Fără îndoială că marele cal era obişnuit să tragă

o căruţă încărcată, căci numai cu noi trei în
spate, mergea la trap cu uşurinţa unui bătrân
alergător obişnuit să câştige întrecerile. În
depărtare puteam vedea oraşul Caster, cu
vechiul său castel. Multe vrăjitoare muriseră şi
aici, după un lung proces de judecată, dar lumea
din Caster nu ardea vrăjitoarele, ci le spânzura.
Aşadar, ca să folosesc una din expresiile
marinăreşti ale tatei, „am virat în larg” şi,
curând, eram dincolo de el şi treceam pe un pod
peste râul Lune, după care ne-am schimbat
direcţia spre sud-vest, către Heysham.
Am stabilit cu băiatul fermierului să ne aştepte
la capătul drumului care înconjura satul.
— O să ne întoarcem pe la asfinţit, zise Vraciul.
Nu-ţi face griji. O să vezi că a meritat osteneala.
Am urcat pe un drumeag îngust panta unui
deal, cu o biserică veche şi un cimitir pe partea
dreaptă. Acolo, pe costişa aceea adăpostită de
vânt, totul era încremenit şi tăcut, iar copaci
seculari înalţi umbreau lespezile mormintelor.
Dar când am trecut de o poartă, urcând mai sus,
pe stânca din vârf, am fost întâmpinaţi de o briză
puternică şi de vuietul mării. Înaintea noastră
erau ruinele unei mici capele de piatră, cu numai
trei pereţi rămaşi în picioare. Ne aflam chiar în
vârful vârfului şi, la picioarele noastre, am văzut
un golf, cu o plajă de nisip aproape înghiţită de
flux, şi valurile mării spărgându-se de un mic
promontoriu, ceva mai departe.
— În mare parte, ţărmurile vestice sunt plate,
zise Vraciul, iar acesta este cel mai înalt din tot
Comitatul. Se spune că aici au debarcat primii
oameni care au populat Comitatul. Veneau
dintr-o ţară îndepărtată, de la apus, iar bărcile
lor s-au lovit cu fundul de recifele de dedesubt.
Urmaşii lor au construit această capelă.
Zicând acestea, a făcut semn către ea şi, chiar
lângă ruine, am văzut mormintele de piatră.
— Nu mai sunt altele la fel nicăieri în Comitat,
zise Vraciul.
Chiar pe buza falezei abrupte, era un şir de şase
sicrie, cioplite într-o uriaşă lespede de piatră,
fiecare având forma unui trup de om şi un capac
de piatră care intra într-un şănţuleţ de îmbinare,
închizându-le perfect. Aveau diferite forme şi
mărimi, dar în general erau mici, parcă dăltuite
pentru nişte copii, şi erau mormintele a şase
oameni din Poporul Mic. Cei şase fii ai regelui
Heys.
La căpătâiul fiecărui mormânt era o scobitură
pătrată. Vraciul îngenunche lângă cel mai
apropiat şi îşi plimbă degetul pe conturul
scobiturii. Apoi îşi răşchiră degetele mâinii
stângi. Deschiderea palmei sale acoperea în
întregime scobitura.
 — Ei, la ce or fi folosit oare astea? Murmură el în
barbă.
— Cât de înalţi erau oamenii din Poporul Mic?
Am întrebat eu.
Mormintele erau de mărimi diferite şi,
privindu-le acum mai de aproape, am văzut că
nu erau chiar atât de mici cum crezusem la
început.
În loc de răspuns, Vraciul îşi deschise sacul şi
scoase un metru de tâmplărie. Îl desfăcu şi
măsură mormântul.
— Ăsta are aproape cinci picioare lungime,
anunţă el, şi aproape treisprezece inci şi
jumătate lăţime la mijloc. Dar Poporul Mic
obişnuia să îngroape lângă mort şi unele dintre
lucrurile care îi aparţinuseră, ca să le folosească
pe lumea cealaltă. Doar câţiva depăşeau cinci
picioare înălţime, cei mai mulţi erau mult mai
scunzi. Cu trecerea anilor, fiecare generaţie a
crescut mai mult, pentru că se făceau căsătorii
între ei şi invadatorii de pe mare. Aşadar, spiţa
lor nu s-a stins cu adevărat. Sângele lor încă mai
curge prin venele noastre.
Vraciul se întoarse către Alice şi, spre
surprinderea mea, îi dezlegă ochii. Apoi, îi scoase
şi dopurile din urechi, punându-le, împreună cu
eşarfa, înapoi în sacul lui. Alice clipi des şi apoi
se uită în jurul ei. Nu părea prea fericită.
— Lui nu-i place aici, se plânse ea. Ceva nu e în
regulă. Se simte rău.
 — Serios, fato? Zise Vraciul. Ei bine, ăsta este
cel mai interesant lucru pe care l-ai spus toată
ziua. Şi este ciudat, pentru că eu socotesc locul
acesta cu adevărat plăcut. Nimic nu se compară
cu o gură înviorătoare de aer de mare!
Pe mine nu părea să mă învioreze. Briza se
stinsese şi acum fuioare de ceaţă şerpuiau
dinspre mare spre uscat. Începuse să se facă frig.
În mai puţin de o oră avea să se însereze. Ştiam
ce voia să spună Alice. Era un loc pe care mai
bine îl ocoleai după apusul soarelui. Puteam
simţi deja o vizită şi nu mi se părea prea
prietenoasă.
— Ne pândeşte ceva de pe lumea cealaltă, de
undeva de aproape, i-am spus eu Vraciului.
— Hai să ne aşezăm colo şi să-i dăm timp să se
obişnuiască puţin cu noi, zise Vraciul. În niciun
caz n-am vrea s-o speriem…
— Este stafia lui Naze? Am întrebat eu.
— Nădăjduiesc, băiete! Nădăjduiesc să fie chiar
ea. Dar o să aflăm repede. Ai doar puţină
răbdare.
Ne-am aşezat pe un tăpşan înierbat la o
oarecare distanţă, în timp ce lumina zilei se
împuţina. Neliniştea mea creştea cu fiecare clipă.
— Ce-o să facem când se întunecă de tot? L-am
întrebat pe Vraci. N-o să apară Urgia? Acum,
dacă i-ai scos legătura de la ochi lui Alice, o să
ştie unde ne aflăm.
— Eu cred că suntem destul de în siguranţă aici,
băiete, zise Vraciul. Acesta este probabil singurul
loc din Comitat de care trebuie să se ţină
departe. Aici s-a făcut ceva şi, dacă nu greşesc,
Urgia n-o să se apropie la mai mult de o milă de
acest loc. Poate că ştie unde suntem, dar asta
nu-l ajută cu nimic. Am dreptate, fato?
Alice se înfioră şi dădu din cap.

— Încearcă să-mi vorbească, da. Însă vocea lui

este foarte slabă şi îndepărtată. Nu poate nici
măcar să între în capul meu.
— Este întocmai cum am sperat, zise Vraciul.
Asta înseamnă că n-am bătut drumul până aici
de pomană.
— Îmi cere să plec numaidecât de aici. Vrea să
mă duc la el…
— Şi asta vrei şi tu?
Alice clătină din cap şi se cutremură.
— Mă bucur să aud asta, fato, pentru că, după
următoarea hrănire, cum ţi-am mai spus, nimeni
nu va mai fi în stare să te ajute. Unde este el
acum?
— Adânc sub pământ. Într-o grotă întunecată şi
umedă. A găsit câteva oase, dar îi e foame şi
oasele nu-i sunt de ajuns.
— Bine! A venit timpul să trecem la treburile
noastre. Voi doi găsiţi-vă un loc de odihnă, la
adăpost, printre zidurile astea, zise Vraciul şi ne
făcu semn spre ruinele capelei. Încercaţi să
dormiţi puţin, în timp ce eu voi sta de pază aici,
lângă morminte.
N-am protestat şi ne-am ghemuit jos, pe iarbă,
printre dărâmăturile capelei. Din pricina zidului
lipsă, încă îl mai puteam vedea pe Vraci, la
morminte. Am crezut că o să se aşeze şi el, dar a
rămas în picioare, cu mâna stângă sprijinită pe
toiag.
Eram frânt de oboseală şi n-a trecut mult până
am adormit. Dar m-am trezit brusc. Alice mă
zgâlţâia de umăr.
— Ce s-a întâmplat? Am întrebat.
— Îşi pierde vremea aici, zise Alice, arătând spre
Vraciul care acum se ghemuise printre
morminte. Dă târcoale ceva, dar e dincolo,
aproape de gard.
— Eşti sigură?
Alice dădu din cap.
— Du-te tu şi spune-i. Dacă vine din partea
mea, n-o să-i placă.
Am luat-o către Vraci şi l-am strigat:
— Domnule Gregory!
Nu s-a clintit şi m-am întrebat dacă nu cumva
adormise, stând aşa, pe vine. Însă, foarte încet,
s-a ridicat şi s-a întors pe jumătate spre mine,
ţinându-şi picioarele nemişcate.
Erau câteva spărturi în nori, dar acele petice
luminate de stele nu erau de ajuns ca să-i
desluşesc chipul Vraciului. Apărea doar ca o
umbră întunecată sub gluga pelerinei sale.
— Alice zice că dă ceva târcoale colo, în spate,
lângă gard, i-am spus eu.
— Ştie ea, mormăi Vraciul. Atunci, hai să
mergem să aruncăm o privire.
Ne-am întors către gard. Pe când ne apropiam,
se făcu parcă mai frig, aşa că am ştiut că Alice
avea dreptate. Exista un soi de spirit care stătea
la pândă, în apropiere.
Vraciul arătă în jos, apoi deodată se lăsă în
genunchi, trăgând de smocurile lungi de iarbă.
Am îngenuncheat şi eu şi-am început să-l ajut.
Am dezvelit astfel alte două lespezi de mormânt.
Una era de aproape cinci picioare lungime, dar
cealaltă era doar pe jumătatea ei. Era cel mai mic
mormânt dintre toate.
— Aici a fost îngropat cineva prin venele căruia a
curs sângele strămoşesc pur, zise Vraciul. Din
acesta va veni puterea. Pe acesta îl căutam. Şi va
fi într-adevăr stafia lui Naze! Dă-te puţin mai
înapoi, băiete. Stai deoparte.
— Nu pot rămâne să ascult şi eu? L-am întrebat.
Vraciul clătină din cap.
— N-ai încredere în mine? M-am mirat eu.
— Tu ai încredere în tine? Îmi răspunse el.
Pune-ţi întrebarea asta! Pentru început, cred că
va fi mai uşor de înduplecat să se arate, dacă va
fi numai unul dintre noi de faţă. Oricum, e mai
bine pentru tine să nu auzi ce urmează. Urgia
poate citi gândurile, mai ţii minte? Ai destulă
tărie să-l împiedici să le citească pe ale tale? Nu-i
putem îngădui să ştie că am dat de fir, că avem
un plan, că îi cunoaştem slăbiciunea. Când intră
în visele tale, scociorându-ţi prin creier după
indicii şi planuri, mai ai încredere în tine că n-ai
să-i dezvălui nimic?
Nu eram sigur.
— Eşti un băiat curajos, cel mai curajos care a
fost vreodată în ucenicie la mine. Dar eşti numai
atât, un ucenic, şi nu trebuie să pierdem din
vedere acest lucru. Aşadar, dă-te înapoi! Zise el,
făcându-mi semn să plec.
Am făcut cum mi se spusese şi mi-am târşit
picioarele, fără tragere de inimă, înapoi la capelă.
Alice dormea, aşa că m-am aşezat lângă ea,
pentru câteva clipe, dar nu m-am putut linişti.
N-aveam stare, pentru că muream să ştiu şi eu
ce avea să povestească stafia lui Naze despre el
însuşi. Cât despre temerea Vraciului că Urgia îmi
putea scotoci prin minte în timpul somnului, pe
mine nu mă îngrijora prea tare. Aici eram la
adăpost de Urgie, şi dacă Vraciul avea să afle
ceea ce avea nevoie să ştie, până mâine seară
totul avea să fie pierdut pentru Urgie.
Aşadar, am plecat din nou dintre ruine şi m-am
furişat de-a lungul zidului cel mai apropiat de
Vraci. Nu era prima oară când nesocoteam
porunca magistrului meu, dar era prima oară
când erau atât de multe în joc. M-am aşezat,
lipindu-mă cu spatele de zid, şi am aşteptat. Dar
nu foarte mult. Chiar de la distanţa aceea, am
început să mă simt foarte înfrigurat şi să tremur.
Cineva de pe tărâmul morţilor se apropia, dar era
oare stafia lui Naze?
O slabă aură luminoasă începu să apară
deasupra celui mai mic dintre cele două
morminte. Nu avea o formă chiar omenească,
mai mult o coloană de lumină ce abia îi ajungea
Vraciului până la genunchi. Imediat l-am auzit
începând să-i pună întrebări. Aerul era îngheţat
şi, cu toate că Vraciul vorbea pe un ton reţinut,
puteam auzi fiecare cuvinţel pe care îl spunea.
— Vorbeşte! A zis Vraciul. Vorbeşte, îţi
poruncesc!
— Lasă-mă în pace! Lasă-mă să mă odihnesc!
Veni răspunsul.
Deşi Naze murise de tânăr, în floarea tinereţii
sale, glasul stafiei suna ca al cuiva foarte bătrân.
Cârâia şi scrâşnea şi părea cât se poate de sătul
de toate cele. Dar asta nu însemna neapărat că
nu putea fi chiar stafia lui. Vraciul îmi spusese
că stafiile nu vorbesc cum au făcut în viaţă. Ele
comunică direct cu mintea ta şi de aceea poţi s-o
înţelegi şi pe a unuia care a trăit cu mulţi ani în
urmă; a unuia care a vorbit o limbă cu totul
diferită de a ta.
— Numele meu este John Gregory, şi sunt al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, zise Vraciul,
ridicându-şi glasul. Am venit aici să fac ceea ce
ar fi trebuit să fie făcut de mult, şi anume să-i
pun capăt prăpădului Urgiei şi să-ţi redau, în
sfârşit, pacea. Dar sunt câteva lucruri pe care
trebuie să le ştiu. Întâi, trebuie să-mi spui
numele tău!
Se scurse o lungă tăcere şi am crezut că stafia
n-avea de gând să-i mai răspundă, dar, în cele
din urmă, vorbi.
— Sunt Naze, cel de-ai şaptelea fiu al lui Heys.
Ce vrei să ştii?
— A sosit timpul să terminăm o dată pentru
totdeauna cu nenorocirea aceasta, zise Vraciul.
Urgia este liberă şi, curând, îşi va redobândi
întreaga putere şi va ameninţa întregul pământ.
Trebuie nimicit. De aceea am venit la tine, să aflu
cum. Cum l-ai legat tu în catacombe? Cum poate
fi ucis? Poţi să-mi spui?
— Eşti puternic? Scrâşni vocea lui Naze. Poţi
să-ţi închizi mintea şi să împiedici Urgia să-ţi
citească gândurile?
— Da, pot să fac asta, zise Vraciul.
— Atunci poate că e o rază de speranţă. O să-ţi
spun ce am făcut eu. Cum l-am legat eu pe Urgie.
Mai întâi, am făcut un pact, dându-i să bea din
sângele meu. El putea să mai bea de încă trei ori,
iar, drept răsplată, de trei ori trebuia să asculte
de poruncile mele. În cel mai adânc cotlon al
catacombelor din Priestown este o cameră
mortuară, unde se află urnele cu cenuşa
strămoşilor noştri, descoperitorii şi întemeietorii
poporului nostru. În camera aceea am chemat
Urgia şi i-am dat să bea sângele meu. În schimb,
m-am arătat un stăpân care i-a dat de îndeplinit
porunci foarte aspre.
Prima oară i-am cerut Urgiei să nu se mai
întoarcă niciodată în tumulii de aici şi să stea
departe de această bucată de pământ, unde sunt
înmormântaţi tatăl şi fraţii mei, pentru că voiam
ca ei să se odihnească în pace. Urgia a gemut
îngrozită, pentru că tumulii aceştia erau sălaşul
cel mai drag inimii sale, unde putea să-şi
petreacă toată ziulica strângând în braţe oasele
morţilor şi sugând şi ultimele amintiri pe care le
mai păstraseră în ele. Dar pactul era pact şi
n-avea ce-i face, trebuia să se supună. Când
l-am chemat a doua oară, l-am trimis în toate
colţurile pământului să adune cunoaştere, şi a
fost plecat o lună şi o zi, dându-mi astfel tot
răgazul de care aveam nevoie.
Căci, între timp, mi-am pus oamenii la muncă,
să făurească şi să şlefuiască Poarta de Argint.
Dar nici măcar când s-a întors, Urgia n-a aflat
nimic despre toate acestea, pentru că mintea
mea era puternică şi îmi puteam ţine gândurile
ascunse.
După ce i-am dat să bea din sângele meu pentru
ultima oară, i-am adus la cunoştinţă Urgiei ceea
ce îi ceream, strigându-i răspicat preţul pe care
trebuia să-l plătească.
„Să fii legat de locul acesta!” i-am poruncit eu.
„Să fii închis în rărunchii catacombelor, fără
nicio cale de ieşire.
Dar, pentru că n-aş vrea ca vreo făptură, oricât
de vătămătoare, să îndure o pedeapsă fără măcar
un licăr de speranţă, uite, am pus o Poartă de
Argint. Dacă vreodată va fi cineva atât de neghiob
încât să deschidă acea poartă în prezenţa ta, poţi
trece prin ea şi să-ţi recapeţi libertatea. În orice
caz, dacă, după aceea, te mai întorci vreodată în
locurile acestea, o să fii legat aici pentru vecie!”
Aşa mi-a impus blândeţea inimii mele şi de
aceea legarea demonului n-a fost desăvârşită
cum ar fi putut să fie. De-a lungul vieţii mele am
simţit totdeauna o mare milă pentru ceilalţi. Unii
consideră asta o slăbiciune şi, iată, în cazul de
faţă, s-a dovedit că ei au avut dreptate. Căci
n-am putut să osândesc nici măcar Urgia la
temniţă pe vecie, fără să-i ofer barem o slabă
şansă de a scăpa.
— Mi-ai spus destul, zise Vraciul. Acum o să
termin eu lucrarea. Dacă îl vom putea ademeni
înapoi acolo, va fi legat pe vecie! Ăsta este un
început. Dar cum poate fi ucis? Poţi să-mi spui
asta? Demonul acesta este acum atât de
vătămător încât doar legatul nu mai este de
ajuns. Trebuie să-l nimicesc.
— În primul rând, trebuie să se întrupeze, să fie
din carne şi sânge. În al doilea rând, trebuie să se
afle în mijlocul catacombelor. În al treilea rând,
inima trebuie să-i fie străpunsă cu o lamă de
argint. Numai dacă sunt îndeplinite toate cele
trei condiţii, Urgia va pieri definitiv. Dar este o
mare primejdie pentru cei care încearcă asta. La
moartea lui, Urgia va elibera atât de multă
energie, încât ucigaşul său aproape sigur va
muri.
Vraciul scoase un oftat adânc.
— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai împărtăşit
această taină, îi zise el stafiei. O să fie greu, dar
trebuie făcut, oricât ar costa. Însă misiunea ta
este acum încheiată. Mergi în pace! Poţi trece
pragul, spre lumea cealaltă!
Drept răspuns, stafia lui Naze gemu atât de
adânc, încât mi se zburli părul de pe ceafă. Era
un geamăt plin de suferinţă.
— Nu va fi pace pentru mine, se jelui stafia cu
glas frânt. Nu va fi pace până când Urgia nu va
pieri…
Şi, cu aceste cuvinte, micuţa coloană de lumină
se stinse. Fără să pierd nicio clipă, am luat-o
înapoi pe lângă zid şi m-am strecurat din nou în
capela ruinată. După câteva momente, Vraciul
veni înăuntru, se aşeză pe iarbă şi închise ochii.
— Trebuie să mă gândesc serios la câteva
lucruri, şopti el.

Eu n-am spus nimic. Dintr-odată m-am simţit

vinovat că trăsesem cu urechea la discuţia lui cu
stafia lui Naze. Acum ştiam prea mult. Mi-era
teamă că, dacă îi mărturisesc, o să mă trimită să
înfrunt singur Urgia.
— O să-ţi explic de cum se crapă de ziuă, şopti
el. Dar, deocamdată, încearcă să dormi. Nu e
bine să părăsim locul acesta până ce soarele nu
va fi sus pe cer!

Spre surprinderea mea, am dormit chiar bine.

Cu puţin înainte de răsărit, am fost trezit de un
râcâit ciudat. Era Vraciul care îşi ascuţea lama
cu arc din vârful toiagului său, cu o piatră de
tocilă pe care o scosese din sac. Muncea fără
grabă, încercându-i din când în când tăişul cu
degetul. În cele din urmă fu mulţumit, căci se
auzi un declic şi lama intră repede înapoi în
toiag.
M-am ridicat greoi în picioare şi mi-am întins
oasele, câteva clipe, în vreme ce Vraciul se
aplecase, îşi dezlegase sacul şi scotocea după
ceva înăuntru.
— Acum ştiu exact ce să fac, zise el. Putem
înfrânge Urgia. Este cu putinţă, dar o să fie cea
mai grea misiune pe care am avut-o de îndeplinit
vreodată. Dacă dau greş, n-o să ne ierte pe
niciunul.
— Ce trebuie făcut? Am întrebat eu,
simţindu-mă foarte prost, pentru că ştiam deja.
El n-a răspuns, ci, trecând pe lângă mine, s-a
dus la Alice, care şedea îmbrăţişându-şi
genunchii.
I-a legat din nou eşarfa la ochi şi i-a vârât primul
dop de ceară în ureche.
— Acum, şi celălalt, dar mai înainte, ascultă-mă
bine, fato, pentru că este important, zise el. Când
o să-ţi scot astea, diseară, o să-ţi vorbesc
numaidecât şi tu va trebui să faci precum îţi
spun eu, imediat şi fără alte întrebări. Înţelegi?
Alice dădu din cap şi el îi potrivi şi-al doilea dop.
Încă o dată, Alice nu mai putea nici vedea, nici
auzi. Iar Urgia nu avea să afle ce ne pregăteam să
facem sau încotro aveam să mergem. Cel puţin
dacă nu izbutea, cumva, să-mi citească mie
gândurile. Am început să mă simt foarte
neliniştit pentru ceea ce făcusem. Ştiam prea
multe.
— Acuma, zise Vraciul, întorcându-se către
mine, o să-ţi spun un lucru care n-o să-ţi placă.
Trebuie să ne întoarcem la Priestown. Înapoi la
catacombe.
Apoi s-a întors pe-un călcâi şi, apucând-o pe
Alice de braţul stâng, a condus-o către locul
unde băiatul fermierului cu căruţa şi calul încă
ne mai aştepta.
— Trebuie să ajungem la Priestown cât poate
calul să ne ducă de repede, zise Vraciul.
— De-asta nu mi-a spus nimeni nimic, zise
băiatul. Tata mă aşteaptă înapoi până-n prânz.
Avem multă treabă.
Vraciul îi întinse o monedă de argint.
— Uite, ia asta. Dacă ne duci acolo mai înainte
de a se însera, mai primeşti una. Nu cred că tatăl
tău se va supăra prea tare. Îi place să-şi numere
banii.
Vraciul o ajută pe Alice să se întindă la
picioarele noastre şi o acoperi din nou cu paie, ca
să nu fie văzută de niciun om cu care ne-am fi
întâlnit, şi-am pornit la drum. La început, am
trecut pe la marginea oraşului Caster, dar apoi,
în loc s-o luăm înapoi către dealuri, am cotit spre
drumul principal ce ducea direct la Priestown.
— N-o să fie primejdios să ne întoarcem acolo pe
lumină? Am întrebat eu, plin de îngrijorare.
Drumul este foarte circulat şi o să trecem pe
lângă o mulţime de căruţe şi călători. Dacă ne
recunosc oamenii Inchizitorului?
— N-o să spun acuma că nu e primejdios, zise
Vraciul. Dar cei care ne caută sunt probabil
ocupaţi cu aducerea mortului la poalele
dealurilor. Fără îndoială că-l vor aduce la
Priestown pentru înmormântare, dar asta nu va
avea loc decât mâine; până atunci, se va sfârşi
totul şi o să fim pe drum. Fireşte, trebuie să mai
punem la socoteală şi furtuna. Oamenii cu capul
pe umeri vor sta în casele lor, la adăpost de
ploaie.
M-am uitat la cer. Spre miazăzi se strângeau
norii, dar nu mi se păreau ameninţători. Când
i-am spus părerea mea, Vraciul a zâmbit.
— Mai ai încă multe de învăţat, băiete, zise el.
Asta o să fie cea mai grozavă furtună pe care ai
văzut-o vreodată.
— După atâta ploaie, crezusem că am merita
câteva zile de vreme bună, m-am plâns eu.
— Fără îndoială c-am merita, băiete. Dar nu are
nici pe departe o cauză naturală. Dacă nu mă
înşel prea tare, a fost chemată de Urgie, la fel
cum a chemat şi vântul să-mi dea casa peste
cap. Este încă o dovadă despre cât de puternic a
devenit. Se ajută de furtună ca să-şi arate mânia
şi ciuda că nu-i în stare s-o folosească pe Alice
după cum vrea. Ei, dar asta e bine pentru noi:
cât timp se concentrează la furtună, n-o să ne
dea prea multă atenţie, mie şi ţie. Ceea ce ne va
ajuta ca să intrăm în oraş fără probleme.
— De ce trebuie să mergem neapărat la
catacombe ca să ucidem Urgia? Am întrebat eu,
socotind că-mi va spune ceea ce deja ştiam şi că,
în acest fel, nu mai trebuia să mă prefac.
— Doar pentru cazul în care dau greş, băiete.
Cel puţin, odată atras înapoi acolo, cu Poarta de
Argint încuiată, Urgia va fi din nou prins în
capcană. De data aceasta pentru totdeauna.
Asta mi-a spus stafia lui Naze. Astfel, chiar dacă
nu izbutesc să-l nimicesc, barem o să aduc
lucrurile la starea lor de dinainte. Şi acum gata
cu întrebările. Am nevoie de puţină tihnă, ca să
mă pregătesc pentru ce urmează să fac…
N-am mai vorbit până ce am ajuns în
împrejurimile oraşului Priestown. Între timp,
cerul se făcuse negru ca antracitul, spintecat de
marile zigzaguri ale fulgerelor, în vreme ce
bubuiturile de tunet explodau aproape drept
deasupra creştetelor noastre. Ploaia curgea drept
şi deasă ca o pânză, udându-ne până la piele, iar
eu eram leoarcă şi nu mă simţeam deloc bine.
Îmi părea rău pentru Alice, fiindcă ea tot mai
stătea întinsă pe fundul căruţei, în care acum
băltea aproape de un deget apa. Trebuie să fi fost
într-adevăr foarte neplăcut să nu poţi să vezi ori
să auzi, să nu ştii încotro te duci sau când
urmează să se încheie călătoria.
În ceea ce mă priveşte, călătoria avea să se
sfârşească mult mai curând decât m-aş fi
aşteptat. La marginea oraşului, când am ajuns la
ultima răscruce, Vraciul i-a strigat băiatului
fermierului să oprească.
— Aici tu te dai jos, zise el, uitându-se sever la
mine.
M-am holbat la el uluit. Ploaia îi picura de pe
vârful nasului şi i se scurgea prin barbă, dar nici
n-a clipit, ci a continuat să mă privească
ameninţător.
— Vreau să te întorci la Chipenden, zise el,
arătând spre drumul îngust, plin de hârtoape,
care ducea spre nord-vest. Te duci la bucătărie
şi-i spui duhului ăluia al meu că eu s-ar putea să
nu mă mai întorc. Spune-i că, dacă aşa o să se
întâmple, va trebui să ţină casa în bună stare
până o să fii tu gata. S-o păzească bine până ce-ţi
vei termina tu ucenicia şi vei fi potrivit s-o preiei.
După asta, te duci la nord de Caster şi-l cauţi pe
Billy Arkwright, vraciul ţinutului. E cam tipicar,
dar e foarte cinstit şi o să te pregătească în
următorii patru ani sau pe-aproape. La sfârşit, o
să fie nevoie să te întorci la Chipenden şi să
studiezi mult mai mult. Trebuie să te cufunzi cu
sârguinţă în cărţile acelea, ca să compensezi
faptul că nu voi fi acolo să te pregătesc chiar eu.
— De ce? Ce s-a întâmplat? De ce n-o să te mai
întorci? Am întrebat eu.
Era o altă întrebare la care cunoşteam deja
răspunsul.
Vraciul clătină din cap mâhnit.
— Pentru că există o singură cale sigură de a
scăpa de Urgie şi s-ar putea să plătesc cu viaţa
mea. Şi cu a fetei, de asemenea, dacă nu mă
înşel. Este trist, băiete, dar trebuie s-o facem.
Poate că, într-o zi, peste ani şi ani, o să fii pus şi
tu în faţa unei astfel de îndatoriri. Eu sper să nu,
dar se mai întâmplă, uneori. Magistrul meu a
murit făcând ceva asemănător, iar acum este
rândul meu. Istoria se repetă şi, dacă se repetă,
trebuie să fim gata să ne jertfim vieţile. Este în
natura îndeletnicirii noastre, aşa că mai bine te
obişnuieşti de pe acum.
Mă întrebam dacă Vraciul se gândea la blestem.
Oare se aştepta să moară din pricina lui? Dacă el
murea, atunci n-ar mai fi fost nimeni s-o apere
pe Alice, care rămânea acolo, la cheremul Urgiei.

— Dar Alice? Am protestat eu. Lui Alice nu i-ai

spus ce urmează să se întâmple! Ai înşelat-o!
— A trebuit. Fata este probabil mult prea prinsă
ca să mai poată fi salvată. E spre binele ei. Cel
puţin spiritul ei va fi liber. E mai bine aşa, decât
să fie legată de creatura aceea oribilă.
— Te rog, lasă-mă să vin cu dumneata. Lasă-mă
să fiu de ajutor.
— Cea mai bună cale în care poţi să fii de ajutor
este să faci ce-ţi spun eu! Zise Vraciul
nerăbdător şi, apucându-mă de mână, mă
îmbrânci din căruţă.
Mi-am pierdut echilibrul şi-am căzut în
genunchi. Când m-am ridicat în picioare, căruţa
pornise deja şi Vraciul nu s-a mai uitat înapoi.
CAPITOLUL 20
SCRISOAREA MAMEI
Am aşteptat până când căruţa aproape că
dispăruse din vedere şi am luat-o după ea, cu
răsuflarea tăiată de suspinele care mi se opreau
în gât. Nu ştiam ce trebuia să fac, dar nu puteam
îndura gândul la ceea ce mă aştepta. Vraciul
părea să se fi resemnat cu moartea lui, iar biata
Alice nici nu ştia ce urma să i se întâmple.
Nu prea aveam motive să mă tem că o să fiu
văzut – continua să plouă torenţial, iar norii
negri de deasupra întunecaseră pământul de-ai
fi zis că era miezul nopţii. Dar simţurile Vraciului
erau ascuţite şi, dacă m-aş fi apropiat prea mult,
ar fi ştiut-o imediat. Aşadar ba alergam, ba
mergem la pas, păstrând distanţa, dar încă
izbutind să mai zăresc pentru o clipă căruţa, din
când în când. Străzile din Priestown erau pustii
şi, în pofida ploii, chiar şi când căruţa se
îndepărta binişor de mine, tot mai puteam auzi
tropăitul copitelor şi hurducăielile roţilor căruţei
pe caldarâm.
Curând, turla văruită începu să apară pe
deasupra acoperişurilor, întărindu-mi bănuielile
despre direcţia şi destinaţia Vraciului. După cum
mă aşteptasem, se îndrepta către casa bântuită,
cu pivniţa care se deschidea spre catacombe.
În clipa aceea am simţit ceva foarte ciudat. Nu
era obişnuita senzaţie de frig, care mă amorţea şi
care îmi vestea apropierea vreunei făpturi de-a
Întunericului. Nu, aceasta de acum era mai mult
ca un mic sloi de gheaţă intrat brusc în capul
meu. Nu mai simţisem niciodată ceva
asemănător, totuşi avertismentul acesta mi-a
fost de ajuns. Am ghicit ce anume era şi am
izbutit să-mi limpezesc mintea, cu puţin înainte
ca Urgia să vorbească.
— Te-am găsit, în sfârşit!
Instinctiv m-am oprit şi am închis ochii. Chiar
dacă mi-am dat seama că n-ar fi avut cum să
vadă prin ei, eu tot i-am ţinut închişi. Vraciul îmi
spusese că Urgia nu vedea lumea aşa cum o
vedeam eu. Deşi ar fi putut să te găsească,
întocmai ca un păianjen legat de prada sa
printr-un fir de mătase, tot n-ar fi ştiut unde te
afli. Prin urmare, trebuia s-o ţin tot aşa. Orice ar
fi văzut ochii mei, ar fi fost cernut de gândurile
mele şi, în scurtă vreme, Urgia ar fi început să
cerceteze împrejurimile prin ei. Ar fi fost în stare
să găsească semne după care să ştie că eram în
Priestown.
— Unde eşti, băiete? Ai putea să-mi spui. Mai
devreme sau mai târziu tot o să aflu. Poţi să-mi
spui de bunăvoie sau silit. Tu alegi…
Sloiul de gheaţă creştea şi tot capul meu
amorţise. Asta m-a făcut să mă gândesc din nou
la fratele meu James şi la fermă. La cum mă
alergase, în iarna aceea, şi îmi umpluse urechile
cu zăpadă.
— Sunt pe drumul către casă, am minţit eu. Mă
întorc la familia mea, să mă odihnesc.
În timp ce vorbeam, mi-am închipuit cum intru
în curtea fermei, cu Dealul Spânzuraţilor abia
vizibil la orizont, prin beznă. Câinii începuseră să
latre şi eu mă apropiam de uşa din spate,
plescăind prin noroi, cu ploaia bătându-mi în
faţă.
— Unde e Bătrânul? Spune-mi. Unde se duce cu
fata?
— Înapoi la Chipenden, am zis eu. Se duce s-o
închidă pe Alice într-un puţ. Am încercat să-l
conving să n-o facă, dar n-a vrut să asculte. Aşa
procedează el întotdeauna cu o vrăjitoare.
Mi-am închipuit cum mă opintesc să deschid
uşa din spate şi cum intru în bucătărie.
Draperiile erau trase şi lumânarea de ceară de
albine era aprinsă în sfeşnicul de alamă de pe
masă. Mama şedea în balansoarul ei. Când am
intrat, ea şi-a ridicat ochii şi mi-a zâmbit.
Imediat Urgia a dispărut şi frigul a început să se
risipească. Nu-l oprisem de a-mi citi gândurile,
dar îl păcălisem. Reuşisem! Câteva clipe mai
târziu, entuziasmul meu pieri. Oare o să mă mai
viziteze o dată? Sau, mai rău de atât, o să facă o
vizită familiei mele?
Am deschis ochii şi-am rupt-o la fugă spre casa
bântuită. După câteva minute, auzeam din nou
zgomotul căruţei şi am început iarăşi ba să merg
la pas, ba să alerg.
În cele din urmă, căruţa se opri, dar aproape
imediat porni din nou şi m-am pitit pe o alee
lăturalnică, fiindcă venea huruind drept către
mine. Băiatul fermierului stătea pe capră, cu
capul vârât între umeri şi mâna smucind din
frâie, făcând copitele zdravănului său cal de
povară să ropotească zgomotos pe pietrele ude
ale străzii. Se grăbea să ajungă acasă şi n-aş fi
putut să-l condamn pentru asta.
Am aşteptat vreo cinci minute, ca să-i las pe
Alice şi pe Vraci să între în casă, după care am
alergat pe stradă şi am apăsat pe clanţa uşii care
dădea în curtea din spate. După cum mă
aşteptasem, Vraciul încuiase uşa din spate, dar
eu încă mai aveam cheia de la Andrew şi, în clipa
următoare, stăteam în bucătărie. Mi-am scos
mucul de lumânare din buzunar, l-am aprins şi,
după aceea, nu mi-a luat prea mult ca să cobor
în catacombe.
 Am auzit un ţipăt undeva înaintea mea şi am
ghicit ce se întâmplase. Vraciul o trecuse pe Alice
peste râu. Chiar şi legată la ochi şi cu urechile
astupate, ea fusese probabil în stare să simtă
apa curgătoare.
Curând traversam şi eu râul, pe la pietrele de
sprijin, şi ajungeam la ţanc la Poarta de Argint.
Alice şi Vraciul erau deja de partea cealaltă, iar el
îngenunchease, gata s-o încuie.
Şi-a ridicat mânios capul, văzându-mă alergând
spre el.
— Trebuia să-mi închipui! Strigă el, cu vocea
clocotind de furie. Mama ta nu te-a învăţat deloc
ce înseamnă să asculţi de alţii?
Privind înapoi, cu mintea mea de acum,
recunosc că Vraciul avea dreptate, că nu voise
decât să mă apere. Atunci, însă, am alergat mai
departe, m-am apucat cu mâinile de poartă
şi-am tras de ea s-o deschid. Vraciul s-a
împotrivit un moment, dar apoi i-a dat pur şi
simplu drumul şi a trecut din nou în partea unde
eram eu, cu toiagul în mână.
Nu ştiam ce să spun. Nu mă gândisem prea
bine. N-aveam nicio idee despre ce speram să
obţin mergând cu ei. Dar deodată mi-am amintit
din nou de blestem.
— Vreau să te ajut, am zis eu. Andrew mi-a spus
despre blestem. Că o să mori singur, în
Întuneric, fără niciun prieten alături. Alice nu
este prietena dumitale, dar eu sunt. Dacă eu
sunt aici, atunci n-o să se împlinească…
Îşi ridică toiagul deasupra capului, de parcă se
pregătea să-mi tragă una. Mi se păru că se
măreşte, că se dilată până ce mă acoperi ca o
cupolă. Nu-l mai văzusem niciodată atât de
furios. În clipa următoare, spre surprinderea şi
mâhnirea mea, a coborât toiagul, a făcut un pas
spre mine şi mi-a dat o palmă. M-am împleticit
câţiva paşi înapoi, nevenindu-mi să cred ce se
întâmplase.
Nu fusese o palmă grea, dar lacrimile mi-au
înecat ochii şi au început să-mi curgă pe obraji.
Tata nu mă pălmuise niciodată aşa. Nu puteam
crede că Vraciul o făcuse şi mă simţeam rănit
până în adâncul sufletului. Mă durea mai mult
ca orice altă rană fizică.
S-a uitat încruntat la mine vreo câteva
momente, apoi a clătinat din cap, de parcă aş fi
fost o mare dezamăgire pentru el. După care a
trecut din nou prin poartă, închizând-o şi
încuind-o în urma sa.
— Fă cum ţi-am spus! Porunci el. Te-ai născut
pe lumea asta pentru un motiv. Nu strica tot
pentru ceva ce nu poţi schimba. Dacă n-ai
făcut-o pentru mine, atunci fă-o de dragul
mamei tale. Du-te înapoi la Chipenden! Apoi
du-te la Caster şi fă ce ţi-am cerut. Asta ar vrea şi
ea. Fă-o să fie mândră de tine.
Cu aceste cuvinte, Vraciul mi-a întors spatele şi,
călăuzind-o pe Alice de cotul stâng, a condus-o
de-a lungul tunelului. I-am urmărit până au
ajuns la colţ şi au dispărut din vedere.
Trebuie să fi rămas acolo vreo jumătate de oră
sau pe aproape, Uitându-mă lung la poarta
încuiată, cu mintea înceţoşată.
În cele din urmă, pierzându-mi orice speranţă,
m-am întors şi-am luat-o înapoi pe unde
venisem. Nu ştiam ce urma să fac. Probabil doar
să-l ascult pe Vraci, îmi ziceam eu. Să mă duc la
Chipenden şi apoi la Caster. Ce altă cale aş fi
putut alege? Dar nu-mi puteam scoate din minte
faptul că Vraciul mă pălmuise. Aceea fusese,
probabil, ultima oară când ne mai văzuserăm şi
ne despărţiserăm cu mânie şi dezamăgire.
Am traversat râul, am urmat culoarul pietruit şi
am urcat în pivniţă. Odată ajuns acolo, m-am
aşezat pe covorul vechi şi mucegăit, încercând să
iau o hotărâre. Deodată mi-am amintit de
cealaltă cale de a pătrunde în catacombe şi care
m-ar fi dus mult dincolo de Poarta de Argint.
Chepengul care dădea în pivniţa de vinuri, cel
prin care scăpaseră prizonierii! Oare aş fi putut
intra pe acolo fără să fiu văzut? Era foarte
posibil, dacă toată lumea era în catedrală.
Dar şi dacă aş fi putut intra în catacombe, nu
ştiam ce-aş fi putut face să ajut. Oare avea vreun
rost să nesocotesc iarăşi porunca Vraciului şi
totul să fie degeaba? Să-mi irosesc viaţa, când
datoria mea era să mă duc la Caster şi să-mi văd
de învăţătura mea ca să devin vraci? Dacă
Vraciul avea dreptate? Oare mama ar fi fost de
părere că acesta era cel mai bun lucru pe care-l
puteam face? Gândurile mi se învălmăşeau
năvalnic în cap, dar nu mă conduceau către
niciun răspuns clar.
Nu mai eram sigur pe nimic, dar Vraciul
întotdeauna îmi spusese să mă încred în
instinctele mele, iar ele păreau să-mi spună că
trebuia să încerc şi să fac ceva ca să ajut.
Gândindu-mă la asta, mi-am amintit deodată de
scrisoarea mamei, pentru că era exact cum îmi
spusese ea.
„Deschide-o doar când eşti la mare ananghie.
Încrede-te în instinctele tale.”
Tocmai eram la mare ananghie, aşadar, foarte
tulburat, am scos plicul din buzunarul hainei.
M-am uitat la el vreo câteva clipe, apoi i-am rupt
pecetea şi am scos scrisoarea din el. Ţinând-o
aproape de lumânare, am început s-o citesc.

Dragă Tom,
Te afli într-un moment de mare cumpănă. Nu
m-am aşteptat să fi la o astfel de răscruce atât de
curând şi acum tot ce pot să fac este să te
pregătesc sufleteşte, spunându-ți cu ce anume te
confrunţi şi să-ți descriu urmările care depind de
hotărârea pe care o vei lua.
Sunt multe lucruri pe care nu le pot vedea, dar
unul este sigur, magistrul tău ca coborî în
camera mortuara din cel mai adânc cotlon al
catacombelor şi acolo se va lupta cu urgia pe
viaţă şi pe moarte. La nevoie va folosi pe Alice să-l
ademenească pe demon în locul acela. El nu are
de ales.
Dar tu ai de ales. Poţi să coborî în camera
funerară şi să încerci să ajuţi. Dar atunci, din
trei care vor sta față-n faţă cu Urgia, numai doi
vor mai ieşi din catacombe.
Însă, dacă întorci spatele acum, cei doi care se
află jos vor muri, cu siguranţă. Şi vor muri
zadarnic.
Uneori, în viaţa aceasta, este nevoie să se
sacrifice unul pentru binele celorlalţi. Aş vrea
să-ți ofer mai multă încredere, dar nu pot. Fii tare
şi fă ce-ţi spune conştiinţa. Indiferent ce vei
alege, eu voi fi întotdeauna mândră de tine.
mama

Mi-am amintit ce-mi spusese odată Vraciul, la

scurtă vreme după ce mă primise la el în
ucenicie. Vorbise cu atâta convingere, încât mi se
întipărise în minte.
„Mai presus de toate, noi nu credem în profeţie.
Noi nu credem că viitorul este deja stabilit.”
Aş fi dat oricât să cred în spusele Vraciului,
pentru că, dacă mama avea dreptate, unul dintre
noi – Vraciul, Alice sau eu – avea să moară acolo,
în Întuneric. Dar scrisoarea din mâna mea îmi
arăta, fără nicio umbră de îndoială, că profeţia
era posibilă. Altminteri cum ar fi putut mama să
ştie că Vraciul şi Alice vor fi acum sub pământ, în
camera mortuară, gata să dea piept cu Urgia? Şi
cum s-ar fi putut ca eu să citesc scrisoarea ei
exact la momentul potrivit?
Intuiţie? Era oare de ajuns ca s-o explice? M-am
cutremurat şi m-am simţit mai înspăimântat ca
niciodată de când începusem să lucrez pentru
Vraci. Mă simţeam de parcă rătăceam printr-un
coşmar unde totul fusese hotărât dinainte, iar eu
nu puteam interveni cu nimic şi nu puteam face
nicio alegere. Cum să fie vreo alegere când, dacă
îi părăseam pe Alice şi pe Vraci şi îmi vedeam de
drum, rezultatul ar fi fost moartea lor?

Şi mai era un motiv pentru care trebuia să cobor

din nou în catacombe. Blestemul. De aceea oare
mă pălmuise Vraciul? Se înfuriase pentru că, în
taină, credea în el şi se temea? Un motiv în plus
să-l ajut. Mama îmi spusese odată că el avea să
fie profesorul meu şi că, în cele din urmă, vom
deveni prieteni. Era greu de spus dacă timpul
acela sosise sau nu, dar eu cu siguranţă eram
mult mai prieten cu el decât Alice, iar Vraciul
avea nevoie de mine!

Când am ieşit din curte şi-am pornit-o pe alee,

încă mai ploua, dar cerul era liniştit. Am simţit
că avea să urmeze o rupere de nori sau, ca să
repet o vorbă de-a tatei, că „furtuna pusese ochii
pe noi”. Şi atunci, în acea aparentă linişte, am
auzit clopotul catedralei. Nu era dangătul
funebru pe care-l auzisem din casa lui Andrew,
bătând pentru preotul care se sinucisese. Era un
sunet radios, plin de speranţă, care chema
credincioşii la slujba de seară.
Aşa că am aşteptat pe alee, lipindu-mă cu
spatele de un zid, ca să mă apăr cât de cât de
ploaie. Nu ştiu de ce mă mai feream, căci eram
deja ud până la piele. În sfârşit, clopotul se opri
din sunat, ceea ce nădăjduiam că însemna că
toată lumea era acum înăuntrul catedralei şi
drumul meu era liber. Aşadar am început să mă
îndrept şi eu, încet, către catedrală.
Am cotit şi am coborât spre poartă. Lumina
începuse să scadă, iar norii negri încă mai erau
îngrămădiţi deasupra oraşului. Atunci, deodată
cerul se lumină, brăzdat de un fulger, şi m-am
încredinţat dintr-o privire că porţiunea din faţa
catedralei era pustie. Puteam vedea faţada
întunecată a clădirii, cu masivii săi contraforţi şi
înaltele sale ferestre ascuţite. Lumânările
dinăuntru luminau vitraliile, iar în fereastra din
stânga uşii era imaginea Sfântului Gheorghe,
îmbrăcat în armură, ţinând o sabie şi un scut
împodobit cu o cruce roşie. În dreapta era
Sfântul Petru, stând înaintea unei bărci de
pescar. Iar la mijloc, deasupra uşii, era funestul
chip cioplit în piatră al Urgiei, al cărui cap-gargui
se holba la mine.
Sfântul al cărui nume îl purtam eu nu era acolo.
Sfântul Toma. Toma Necredinciosul. Nu ştiam
dacă mama sau tata îmi alesese acel nume, dar
mi-l aleseseră bine. Nu credeam în ceea ce
credea Biserica; într-o bună zi, aveam să fiu
înmormântat în afara unui cimitir, nu înăuntru.
Odată ce am devenit vraci, oasele mele nu se vor
mai odihni niciodată în pământ sfinţit. Dar nu
mă deranja câtuşi de puţin. După cum spunea
Vraciul adesea, preoţii nu ştiu nimic.
Puteam auzi cântările din interiorul catedralei.
Probabil era corul pe care îl ascultasem
repetând, după ce îl vizitasem pe părintele
Cairns în confesionalul său. Pentru o clipă,
le-am invidiat religia. Erau norocoşi că aveau
ceva în care puteau să creadă toţi deopotrivă.
Era mai uşor să fii în catedrală, cu toţi aceşti
oameni, decât să intri în catacombele jilave şi
reci de unul singur.
Am străbătut curtea pavată şi am luat-o pe
poteca largă, pietruită, care mergea paralel cu
zidul dinspre miazănoapte al bisericii. Cât ai
clipi, când tocmai mă pregăteam să cârmesc
după colţ, mi-a sărit inima din piept. Era cineva
stând jos, în partea opusă de chepeng, cu spatele
sprijinit de perete, adăpostindu-se de ploaie.
Alături de el era o ghioagă uriaşă de lemn. Era
unul dintre paznicii bisericii.
Când am gemut, aproape că s-a auzit. Ar fi
trebuit să mă aştept la asta. După ce scăpaseră
atâţia prizonieri, fireşte că erau mai grijulii cu
paza – şi cu pivniţa lor plină cu vin şi bere.
Eram disperat şi gata să mă dau bătut, dar, de
cum m-am întors, cu gând să mă îndepărtez în
vârful picioarelor, am auzit un zgomot şi am
ascultat mai atent, ca să fiu sigur. Nu mă
înşelasem. Era un sforăit. Paznicul adormise!
Cum naiba adormise în mijlocul tuturor
tunetelor acelora?
Abia crezându-mi norocului, m-am dus către
chepeng încet, foarte încet, străduindu-mă să
calc astfel încât să nu scârţâie pietrişul sub
ghetele mele, temându-mă că paznicul s-ar
putea deştepta dintr-o clipă într-alta şi că va
trebui s-o şterg în goană.
M-am simţit mult mai bine când m-am apropiat.
Am văzut lângă el două sticle de vin goale. Era
probabil beat şi n-avea să se trezească prea
curând. Totuşi nu puteam risca. Am
îngenuncheat şi am strecurat cu multă grijă
cheia de la Andrew în încuietoare. În clipa
următoare, am ridicat chepengul şi m-am
strecurat spre butoaiele de dedesubt, lăsând
apoi uşor capacul jos.
Încă mai aveam cutia cu iască şi amnar şi un
muc de lumânare dintre cele pe care întotdeauna
le iau cu mine. Nu peste multă vreme, l-am
aprins. Acum puteam vedea – dar tot nu ştiam
cum aveam să găsesc camera mortuară.
CAPITOLUL 21
UN SACRIFICIU
 Mi-am croit drum printre butoaiele şi rafturile
de vin până am ajuns la uşa care ducea spre
catacombe. După aprecierile mele, mai erau vreo
cincisprezece minute sau poate mai puţin până
la căderea nopţii, aşa că trebuia să mă grăbesc.
Ştiam că de îndată ce va apune soarele,
magistrul meu o va pune pe Alice să cheme Urgia
pentru ultima oară.
Vraciul avea să încerce să-l înjunghie pe demon
în inimă cu lama din toiagul său, dar urma să
aibă doar o singură şansă, în cel mai bun caz.
Dacă reuşea, energia eliberată probabil că avea
să-l omoare. Era foarte curajos din partea lui că
se pregătea să-şi jertfească viaţa, dar dacă dădea
greş, avea să sufere şi Alice, deopotrivă.
Înţelegând că a fost înşelat şi că era, de acum,
închis în spatele Porţii de Argint pentru
totdeauna, Urgia avea să turbeze de furie; Alice şi
magistrul meu cu siguranţă urmau să plătească
amândoi cu viaţa, dacă nu izbuteau să-l
nimicească destul de repede. Demonul avea să le
strivească trupurile de pietrele pavajului.
În capul scării m-am oprit o clipă. În care parte
s-o apuc? Numaidecât întrebarea mea şi-a găsit
răspuns – îmi venise în minte una dintre vorbele
tatii: „întotdeauna porneşte cu piciorul pe care
eşti cel mai sigur!”
Ei bine, piciorul meu cel mai sigur era stângul,
aşa că, în loc să merg pe tunelul care ducea drept
înainte, cel care conducea la Poarta de Argint şi
la râul subteran de dincolo de ea, l-am urmat pe
cel care cotea la stânga. Acesta era îngust, doar
cât să treacă un om o dată, şi atâta cotea şi se
adâncea în pantă abruptă, încât aveam senzaţia
că, de fapt, coboram o spirală.
Cu cât mergeam mai în adânc, cu atât se făcea
mai frig şi am ştiut că se adunau morţii. Zăream
în treacăt diverse apariţii: spiritele Poporului
Mic, forme mărunte, aproape nişte pete de
lumină care se tot mişcau, ba intrând, ba ieşind
din zidurile tunelului. Şi aveam o bănuială cum
că erau mai numeroase în urma mea decât în
faţă – senzaţia că mă urmăreau şi că şi eu, şi ele,
ne îndreptam spre aceeaşi cameră mortuară.
În cele din urmă, am văzut pâlpâirea unei flăcări
de lumânare înaintea mea şi am ajuns în camera
mortuară. Era mai mică decât mă aşteptasem, o
încăpere rotundă, de cel mult douăzeci de paşi în
diametru. De jur împrejur o poliţă înaltă,
îngropată în stâncă, pe care erau aşezate marile
urne de piatră cu rămăşiţele strămoşilor morţi.
În mijlocul tavanului era o deschidere circulară
grosolană, ca un gât de şemineu, o gaură neagră
căreia lumina lumânării nu reuşea să-i lumineze
capătul. Din gaura aceea atârnau mai multe
lanţuri şi un cârlig.
Din piatra tavanului picura apă şi pereţii erau
acoperiţi cu o mâzgă verde. Se simţea şi o
miasmă grea, de putregai şi apă stătută.
O bancă de piatră se curba de-a lungul zidului;
pe ea stăteau Vraciul, cu ambele mâini sprijinite
pe toiag, iar, în dreapta sa, Alice, încă având
ochii legaţi şi urechile astupate.
Când m-am apropiat, el a făcut ochii mari la
mine, dar n-a mai părut furios, ci doar foarte
trist.
— Eşti chiar mai nesăbuit decât credeam, zise el
liniştit, când m-am oprit în faţa lui. Du-te înapoi
acum, cât încă mai poţi. În câteva momente o să
fie prea târziu.
Am clătinat din cap.
— Te rog, lasă-mă să rămân. Vreau să te ajut.
Vraciul scoase un lung suspin.
— Ai putea să înrăutăţeşti lucrurile, zise el.
Dacă Urgia primeşte vreun semn cât de mic de
primejdie, o să se ţină departe de locul acesta.
Fata nu ştie unde se află, iar eu pot să-mi închid
mintea împotriva lui. Tu poţi? Dacă îţi citeşte
gândurile?
— Urgia a încercat deja să-mi citească
gândurile, ceva mai devreme. Voia să ştie unde te
afli dumneata. Şi, de asemenea, unde mă aflu
eu. Dar am rezistat şi a dat greş.
— Cum l-ai oprit? Mă întrebă el, pe un ton asprit
deodată.
— L-am minţit. M-am prefăcut că eram pe
drumul spre casa mea şi i-am spus că dumneata
eşti în drum spre Chipenden.
— Şi te-a crezut?
— Aşa mi s-a părut, am zis eu, simţindu-mă
deodată mai puţin sigur.
— Ei bine, o să aflăm foarte curând, când o să fie
chemat. Să te dai un pic mai înapoi în tunel, zise
Vraciul, cu glas mai îmblânzit. O să poţi vedea şi
de acolo. Dacă lucrurile ies prost, poate mai ai o
fărâmă de şansă să scapi. Du-te, băiete! Nu
şovăi. E aproape timpul!
Am făcut cum mi se spusese, dându-mă înapoi,
la o bună distanţă în tunel. Ştiam că, la ora
aceea, soarele se scufundase dincolo de orizont,
iar amurgul începuse să-şi îndesească umbrele.
Urgia îşi va părăsi ascunzătoarea de sub
pământ. În forma sa de spirit, putea să zboare
nestingherit prin văzduh şi să treacă şi prin cea
mai tare stâncă. Odată chemat, va zbura drept
spre Alice, mai iute ca un şoim cu aripile strânse,
picând ca piatra asupra prăzii sale. Dacă planul
Vraciului ţinea, demonul nu-şi va da seama
unde îl aştepta Alice. Odată intrat aici, va fi prea
târziu. Dar tot aici vom fi şi noi, în faţa furiei sale,
când va înţelege că a fost păcălit şi prins în
cursă.
L-am urmărit pe Vraci cum se ridică în picioare
şi se opreşte în faţa lui Alice. Şi-a înclinat capul
şi a rămas neclintit multă vreme. Cândva fusese
preot şi m-am gândit că se roagă. În cele din
urmă, s-a apropiat de Alice şi l-am văzut
scoţându-i dopul din urechea stângă.
— Cheamă Urgia! Strigă el cu glas tare, care
umplu camera şi al cărui ecou răsună de-a
lungul tunelului. Fă-o acum, fato! Fără
întârziere!
Alice nu vorbi. Nici măcar nu se mişcă. Nu avea
nevoie, pentru că îl chema cu mintea, invitându-l
să vină.
N-a fost niciun semn care să-i anunţe sosirea. O
clipă a fost tăcere; în clipa următoare, o rafală
îngheţată şi Urgia a apărut în cameră. De la gât
în sus era aidoma garguiului de deasupra uşii
catedralei: bot căscat arătându-şi colţii, limbă
atârnând, uriaşe urechi de câine şi coarne
drăceşti. De la gât în jos, era un nor negru uriaş,
inform, clocotitor.
Dobândise puterea să-şi reia forma originală! Ce
şanse mai avea Vraciul să-l învingă acum?
Pentru un scurt moment, Urgia rămase
neclintit, plimbându-şi ochii de jur împrejur.
Ochi cu pupile de un verde întunecat, despicate
vertical. Pupile de forma celor unui ţap.
Apoi, dându-şi seama unde se află, scoase un
muget de durere şi groază care bubui de-a lungul
tunelului, pe care l-am simţit vibrând chiar şi
prin tălpile ghetelor mele şi apoi prelungindu-se,
ca un fior, în sus prin oasele mele.
— Legat din nou! Sunt legat! Strâns legat! Striga
el, cu glasul şuierând aspru ca viforul, amplificat
de ecoul camerei, şi care mă îngheţa.
— Da, zise Vraciul. Acum eşti aici şi aici vei
rămâne, legat pentru totdeauna de locul ăsta
blestemat!
 — Bucură-te de ceea ce ai făcut! Trage pentru
ultima oară aer în piept, Bătrâne. M-ai păcălit,
nu-i aşa, dar pentru ce? Ce-o să câştigi în afară
de bezna morţii? Nimic, şi nimic o să fii şi tu, pe
când eu voi mai avea încă înrâurirea asupra celor
de deasupra. Încă îi voi mai supune voinţei mele,
da. Şi ei o să-mi trimită sânge proaspăt, aici, jos,
la mine! Aşadar, totul a fost în zadar!
Capul Urgiei crescu şi mai mare, chipul îi deveni
încă mai hidos, bărbia i se lungi şi i se întoarse în
sus, atingându-i nasul coroiat. Norul întunecat
bolborosea dedesubt, închegându-se în carne,
astfel că acum apăru un grumaz şi partea de sus
a unor umeri largi, puternici, musculoşi. Dar, în
loc de piele, erau acoperiţi cu solzi groşi, verzi.
Ştiam ce aştepta Vraciul. Clipa în care pieptul
avea să fie bine definit, ca să-l poată străpunge
drept în inimă. Sub ochii mei, norul clocotitor
coborî mai departe, strângându-se în forma
trupului de la umeri în jos, până la brâu.
Dar greşisem! Vraciul nu-şi folosi lama
toiagului. Ca apărut de nicăieri, lanţul de argint
sclipi în mâna lui stângă, iar el îşi ridică braţul
pentru a-l zvârli asupra Urgiei.
Îl mai văzusem făcând asta. Îl privisem
aruncându-i spre vrăjitoarea Osoasa Lizzie,
astfel încât să descrie o spirală perfectă şi să pice
asupra ei, legându-l braţele pe lângă corp. Ea
căzuse la pământ şi nu mai putuse să facă nimic
decât să zacă acolo, mârâind, cu lanţul înfăşurat
strâns până şi-n jurul gurii.
Acelaşi lucru avea să se petreacă şi aici, de asta
eram sigur, şi avea să fie rândul Urgiei să zacă la
pământ, neajutorat. Dar chiar în clipa în care
Vraciul se pregătea să zvârle lanţul de argint,
Alice ţâşni în picioare şi-şi scoase legătura de la
ochi.

Ştiam că nu asta voise să facă, dar cumva

ajunsese între Vraci şi ţinta lui şi-i devie lovitura.
În loc să coboare peste capul Urgiei, lanţul de
argint îi căzu peste umăr. La atingerea lui, bestia
scoase un strigăt de agonie, dar lanţul pică la
pământ.
Încă nu se terminase şi Vraciul smuci toiagul în
sus. Ţinându-l ridicat, pregătindu-se să îl înfigă
în inima Urgiei, se auzi un pocnet scurt şi lama
dinăuntru, făcută dintr-un aliaj ce conţinea şi
argint, se ivi sclipind în lumina lumânării. Lama
pe care îl privisem ascuţind-o la Heysham. Îl mai
văzusem folosind-o o singură dată, mai înainte,
când îl înfruntase pe Colţ, fiul bătrânei vrăjitoare
Mama Malkin.
Acum Vraciul îşi înfipse toiagul repede şi cu
putere, drept în pieptul Urgiei, ţintindu-i inima.
Urgia încercă să se ferească, răsucindu-se, dar
prea lent ca să scape de a fi rănit. Lama îi
străpunse umărul stâng şi scoase un geamăt
agonic. Alice se dădu câţiva paşi înapoi, cu o
expresie de groază întipărită pe faţă, în timp ce
Vraciul îşi trase toiagul pregătindu-l pentru o a
doua împunsătură, cu faţa crispată şi hotărâtă.
Dar brusc ambele lumânări se stinseră,
cufundând camera mortuară şi tunelul în beznă.
Înnebunit, am scos cutia de iască şi amnarul, ca
să-mi aprind lumânarea, dar aceasta a pâlpâit,
readusă la viaţă, ca să mi-l arate pe Vraci, singur
în cameră. Urgia pur şi simplu dispăruse! La fel
şi Alice!
— Unde e Alice? Am strigat eu, alergând spre
Vraci, care clătină numai cu tristeţe din cap.
— Stai pe loc! Îmi porunci el. Încă nu s-a sfârşit!
Se uita în sus, acolo unde lanţurile se pierdeau
în gaura neagră din tavan. Unul avea un ochi cu
nod, ca un laţ, iar lângă el atârna un altul, la
capătul căruia era fixat un cârlig. Era un soi de
mecanism de ridicat greutăţi cu scripeţi,
asemănător celor folosite de ţapinari să coboare
şi să dirijeze lespedea pentru duhuri peste gura
puţului.
Vraciul părea să asculte ceva.
— E pe undeva pe acolo, pe sus, şopti el.
— Ăsta e un horn? Am întrebat eu.
— Da, băiete. Cam aşa ceva. Sau cel puţin în
scopul ăsta a servit cândva. Chiar şi la multă
vreme după ce demonul a fost legat şi Poporul
Mic s-a stins, oamenii slabi de înger şi neghiobii
îi aduceau sacrificii Urgiei chiar în locul acesta.
Hornul ducea fumul drept în bârlogul bestiei şi
se foloseau de lanţul acesta ca să-i trimită sus
ofranda friptă. Unii dintre ei erau storcoşiţi,
drept răsplată pentru osteneală!
Începuse să se întâmple ceva. Am simţit un
curent venind din horn şi aerul a îngheţat
deodată. Mi-am ridicat privirile spre ceea ce
arăta ca un fum şi care vălurea încet în jos,
umplând cotloanele din partea de sus a camerei.
Era de parcă toate ofrandele care fuseseră arse în
locul acela s-ar fi întors!
Dar era mult mai dens decât fumul obişnuit;
apărea ca o apă, ca un vârtej de apă neagră,
rotindu-se deasupra capetelor noastre. În câteva
secunde, se domoli, apoi rămase nemişcat,
semănând cu luciul unei oglinzi întunecate.
Chiar puteam să ne vedem pe noi doi reflectaţi în
ea: eu stând lângă Vraci, el cu toiagul pregătit,
cu lama îndreptată în sus, gata să o împlânte.
Ceea ce s-a petrecut după aceea a fost prea
rapid ca să văd cum se cuvine. Faţa oglinzii de
fum se umflă spre noi şi ceva îşi făcu loc trecând
iute prin ea, ceva destul de greu, care-l răsturnă
pe Vraci la pământ. În cădere, toiagul îi zbură din
mână şi se rupse în două, cu un trosnet ascuţit.
La început am rămas pe loc, ca împietrit, abia
fiind în stare să gândesc, dar incapabil să mişc
vreun muşchi; în cele din urmă, tremurând din
toate încheieturile, am străbătut camera să văd
dacă Vraciul păţise ceva.
Zăcea pe spate, cu ochii închişi, cu un firişor de
sânge scurgându-i-se din nas în gura căscată.
Respira adânc şi regulat, aşa că l-am scuturat
încetişor, încercând să-l trezesc. N-a răspuns.
M-am dus apoi la toiagul rupt şi am cules de jos
bucata mai scurtă, cea cu lama fixată în vârf,
care era cam de un cot lungime şi pe care am
vârât-o la cingătoare. M-am apropiat apoi de
lanţul din mijlocul odăii, Uitându-mă în sus.
Cineva trebuia să încerce s-o ajute pe Alice şi să
nimicească acest monstru o dată pentru
totdeauna, iar eu eram singurul rămas. N-o
puteam părăsi în ghearele Urgiei. Aşadar, mai
întâi am încercat să-mi curăţ mintea. Dacă era
goală, Urgia nu-mi mai putea citi gândurile.
Vraciul probabil exersase asta zile la rând, dar eu
aveam s-o fac acum pentru prima oară, cât
puteam mai bine.

Mi-am vârât lumânarea în gură, ţinând-o între

dinţi, apoi m-am apucat cu mâinile de lanţul
simplu, cu grijă, încercând să-l ţin cât mai
nemişcat cu putinţă. Apoi mi-am pus piciorul pe
cârlig şi am strâns lanţul între genunchi. Eram
bun la căţăratul pe frânghie, iar un lanţ nu putea
fi prea deosebit.
Am început să urc, şi încă destul de repede, pe
lanţul rece, care-mi rănea mâinile. La marginea
fumului gros am tras adânc aer în piept şi,
ţinându-mi respiraţia, mi-am vârât capul în
întunecimea aceea. Nu puteam vedea nimic şi, în
ciuda faptului că nu respiram, fumul îmi intra pe
nări şi în gura deschisă, lăsându-mi un gust
acru şi înţepător în fundul gâtului, care-mi
amintea de cârnaţii fripţi.
Deodată, am ieşit cu capul deasupra fumului şi
m-am săltat în sus pe lanţ, ridicându-mi din fum
şi umerii şi pieptul. Eram într-o încăpere
circulară, aproape la fel cu aceea de dedesubt,
mai puţin faptul că, în loc de horn deasupra, aici
era o gură de aerisire aproape de podea, iar
fumul umpluse jumătatea de jos a camerei.
Un tunel se deschidea în peretele opus, ducând
în Întuneric. În încăpere era o altă bancă de
piatră, pe care stătea Alice, cu fumul
ajungându-i aproape până la genunchi. Ţinea
mâna stângă întinsă către Urgie. Cumplita
creatură era îngenuncheată în fum, aplecată
peste mâna fetei, iar arcuirea spinării sale goale
îmi amintea de o broască râioasă uriaşă. Pe când
o priveam aşa, i-a luat mâna şi a dus-o la botul
său imens şi am auzit-o pe Alice strigând de
durere, când începu să-i sugă sângele de sub
unghii. Era a treia oară când Urgia se hrănea din
sângele lui Alice de când îl eliberase ea. Când va
termina, Alice îi va aparţine!
Mi-era frig, îngheţasem de tot, iar mintea îmi era
goală. Nu mă gândeam la absolut nimic. M-am
ridicat mai departe în mâini şi am pus piciorul pe
pardoseala de piatră a odăii de deasupra,
desprinzându-mă de lanţ. Urgia era prea prinsă
de ocupaţia sa din momentul acela, ca să-şi dea
seama de prezenţa mea. Fără îndoială că, din
acest punct de vedere, semăna cu spintecătorul
de la Horshaw: când se hrănea, nimic altceva nu
mai conta.
M-am apropiat câţiva paşi şi am scos bucata de
toiag a Vraciului de la cingătoare. Am ridicat-o şi
am ţinut-o o clipă deasupra capului, cu vârful
îndreptat spre spinarea solzoasă. Tot ce trebuia
să fac era să o reped în jos cu putere şi să-i
străpung inima. Bestia avea acum un trup de
carne şi sânge şi lovitura avea să-i aducă
sfârşitul. Avea să moară. Dar exact când îmi
încordam braţul, mi s-a făcut brusc frică.
Ştiam ce mi se va întâmpla. Avea să elibereze
atâta energie, încât aveam să mor şi eu. Urma să
ajung un spectru ca bietul Billy Bradley, care
murise după ce un duh rău îi mâncase degetele.
Şi el fusese, odinioară, fericitul ucenic al
Vraciului, dar acum era îngropat imediat lângă
cimitirul de la Layton. Gândul acesta era prea
greu de îndurat.
Eram îngrozit – îngrozit de moarte – şi am
început din nou să tremur. Tremurul mi-a
început de la genunchi şi mi-a străbătut tot
corpul în sus, până la mâna care ţinea lama şi
care a început să-mi salte.
Urgia trebuie să fi simţit frica mea, fiindcă îşi
întoarse deodată capul, cu degetele lui Alice în
bot şi cu sângele şiroindu-i pe bărbia lui
încârligată. Dar atunci, când aproape era prea
târziu, frica mea pur şi simplu se risipi.
Dintr-odată am realizat de ce mă aflam acolo,
înfruntând Urgia. Mi-am amintit ce spusese
mama în scrisoare:
„Uneori, în viaţa aceasta, este nevoie să se
sacrifice unul pentru binele celorlalţi.”
Mă prevenise că din trei care vor sta faţă-n faţă
cu Urgia, numai doi vor mai ieşi vii din
catacombe. Mă gândisem că Vraciul sau Alice
avea să fie cel care va muri, dar acum îmi
dădeam seama că eu voi fi acela! Niciodată nu
aveam să-mi mai închei ucenicia, niciodată nu
aveam să fiu un vraci. Dar, sacrificându-mi viaţa
acum, aş fi putut să-i salvez pe ceilalţi doi. Eram
foarte calm. Acceptasem pur şi simplu ce trebuia
făcut.
Eram sigur că, în acea ultimă clipă, Urgia a
înţeles ce eram pe cale să fac, dar în loc să mă
ucidă pe loc, strivindu-mă de podea, şi-a întors
capul înapoi către Alice, care i-a dăruit un
zâmbet ciudat, misterios.
Am lovit scurt, cu toată puterea mea, înfigând
lama până în inimă. N-am simţit lama
întâmpinând rezistenţă, dar o întunecime
înfiorătoare se ridică înaintea ochilor mei; trupul
îmi tremura ca varga din cap până-n picioare, de
nu-mi mai puteam controla muşchii. Lumânarea
mi-a căzut din gură şi m-am simţit şi eu
prăbuşindu-mă. Nu-i nimerisem inima!
Pentru o clipă, am crezut că am murit. Totul era
Întuneric, dar acum Urgia părea să fi dispărut.
Am bâjbâit pe jos după lumânare şi am aprins-o
din nou. Ciulind urechea cu atenţie, i-am făcut
semn lui Alice să nu scoată vreun cuvânt, şi am
auzit un zgomot venind din tunel. Zgomotul
labelor unui câine uriaş alergând.
Mi-am vârât vârful de toiag la loc în cingătoare.
Am scos lanţul de argint al mamei mele din
buzunarul jachetei şi l-am înfăşurat pe mâna
stângă, la încheietură, gata să-l arunc. Cu
cealaltă mână am ridicat lumânarea şi, fără să
mai pierd vremea, am pornit după Urgie.
— Nu, Tom! Lasă-l! Strigă Alice din spatele meu.
S-a terminat! Poţi să te întorci la Chipenden!
Veni în fugă spre mine, dar am împins-o hotărât
înapoi. S-a clătinat, gata să cadă. Când făcu din
nou un pas spre mine, mi-am ridicat mâna
stângă, ca să-mi poată vedea lanţul de argint.
— Înapoi! Acum eşti a Urgiei. Păstrează distanţa
sau te leg şi pe tine!
Urgia se hrănise pentru ultima oară şi acum nu
mai puteai avea încredere în nimic din ceea ce
spunea Alice. Bestia ar fi trebuit ucisă mai
devreme, căci atunci fata ar fi fost liberă.
I-am întors spatele şi m-am îndepărtat grăbit.
Puteam auzi Urgia înaintea mea; în urma mea,
ţac-ţacul pantofilor ascuţiţi ai lui Alice, care se
luase după mine, prin tunel. Deodată, fuga celui
din faţa mea s-a oprit.
Oare Urgia se făcuse iarăşi nevăzut şi se dusese
în altă parte a catacombelor? M-am oprit şi-am
ascultat, apoi am continuat să înaintez,
mişcându-mă cu grijă. Atunci am zărit ceva.
Ceva zăcând pe podeaua tunelului. M-am oprit la
doi paşi distanţă şi mi s-a întors stomacul pe
dos. Aproape că m-am îmbolnăvit pe loc.
Fratele Peter zăcea întins pe spate. Fusese
tescuit. Capul îi era încă neatins; ochii holbaţi
arătau groaza pe care în mod vădit o simţise în
clipa morţii. Dar de la gât până la tălpi, trupul îi
fusese turtit pe pardoseală.
Priveliştea mă îngrozi. În timpul primelor mele
luni ca ucenic, văzusem multe lucruri
înspăimântătoare şi fusesem la un pas de moarte
şi de morţi de atâtea ori încât nici nu mai ţineam
minte. Dar aceasta era prima oară când vedeam
mort pe cineva la care ţinusem – şi de o moarte
atât de cumplită.
Am rămas aşa, puţin, răscolit de vederea fratelui
Peter, iar Urgia îşi alese tocmai momentul acela
ca să se repeadă, cu un salt, din Întuneric
asupra mea. S-a oprit o clipă şi s-a uitat ţintă la
mine, crăpăturile verzi ale ochilor săi luminând
prin beznă. Corpul lui masiv, plin de muşchi, era
acoperit cu solzi groşi şi cu o blană neagră
ţepoasă, iar botul larg deschis îşi arăta şirurile
de colţi ascuţiţi şi galbeni. Ceva îi şiroia din limba
lungă, care îi atârna afară din gură, până sub
fălcile clămpănitoare. Dar nu erau bale, ci sânge!
Deodată Urgia atacă, pornind spre mine. Îmi
pregătisem lanţul şi atunci am auzit-o pe Alice
ţipând în spatele meu. Mi-am dat seama, la ţanc,
că îşi schimbase unghiul de atac. Nu eu eram
ţinta! Ci Alice!
Eram uluit. Eu eram ameninţarea pentru Urgie,
nu Alice. Şi atunci de ce ea şi nu eu?
Instinctiv, mi-am potrivit aruncarea. De nouă
ori din zece puteam nimeri stâlpul din grădina
Vraciului, dar aici era altă poveste. Urgia se
mişca repede, deja începându-şi ultimul salt.
Atunci am şfichiuit prin aer cu lanţul şi l-am
zvârlit spre bestie, Urmărindu-l cum se deschide
ca o plasă şi cade în spirală. Toată practica mea
şi-a arătat roadele: lanţul a căzut peste Urgie ca
la carte şi s-a înfăşurat strâns în jurul corpului
său. S-a rostogolit de colo-colo, urlând,
zbătându-se să scape.
Teoretic, nu putea să se elibereze singur, nici nu
putea fugi ori să-şi schimbe forma. Dar nu voiam
să risc. Trebuia să-i străpung inima cât mai
repede. Trebuia să-l ucid în clipa aceea. Aşadar
am alergat către el, am tras lama de la cingătoare
şi m-am pregătit să i-o împlânt, de sus în jos, în
piept. Ochii lui se ridicară spre mine când îmi
pregăteam lovitura. Erau plini de ură. Dar era şi
teamă, de asemenea – groaza morţii absolute;
groaza de neantul care-l aştepta – şi porni să
vorbească în capul meu, rugându-mă înnebunit
să-i las viaţa.
— Milă, milă! Striga el. Pentru noi e nimicul, şi
atât! Numai Întuneric. Asta vrei tu, băiete? O să
mori şi tu!
— Nu, Tom, nu! N-o face! Strigă Alice din spatele
meu, unindu-şi rugăminţile cu ale Urgiei.
Dar n-am plecat urechea nici la unul, nici la
celălalt. Indiferent cât m-ar fi costat pe mine,
Urgia trebuia să moară. Se zvârcolea, cu lanţul
încolăcit în jurul lui, şi a trebuit să îl înjunghii de
două ori până să-i nimeresc inima.
A treia oară când am lovit, Urgia pur şi simplu
dispăru, dar am auzit un ţipăt puternic. Dacă
Urgia, Alice sau eu scosesem ţipătul acela, n-am
să ştiu niciodată. Poate că toţi trei.
Am simţit o explozie în piept, urmată de o
ciudată senzaţie de scufundare. Totul se învălui
în tăcere şi am simţit cum mă prăbuşesc în
Întuneric.
Următorul lucru de care-mi aduc aminte este că
stăteam la malul unei nesfârşite întinderi de apă.
În pofida vastităţii sale, era mai curând un lac
decât o mare, căci, deşi o briză plăcută sufla
către ţărm, apa rămânea neclintită, ca o oglindă,
reflectând aidoma albastrul cerului.
Bărci mici erau împinse la apă de pe o plajă cu
nisip auriu, iar dincolo de ele puteam vedea o
insulă, destul de aproape de ţărm. Era înverzită,
cu arbori şi pajişti vălurite, şi mi se păru mai
frumoasă decât tot ce-mi fusese dat să văd
vreodată până atunci. Printre copaci, în vârful
unei coline, era o clădire asemănătoare cu acel
castel pe care îl zărisem de pe dealurile joase,
când trecuserăm pe lângă Caster. Dar, în loc să
fie construită din piatră cenuşie rece, strălucea
de culoare, de parcă ar fi fost făcut din fâşiile
unui curcubeu, iar razele sale îmi încălzeau
fruntea ca un soare mândru.
Nu respiram, dar eram liniştit şi fericit, şi-mi
aduc aminte că m-am gândit că, dacă murisem,
atunci era plăcut să fii mort şi că trebuia să
ajung neapărat la castelul acela, aşa că am
alergat către cea mai apropiată barcă, dornic să
mă urc în ea. Când m-am apropiat, oamenii s-au
oprit şi n-au mai împins barca spre apă, ci s-au
întors toţi cu faţa la mine. În clipa aceea am ştiut
cine erau. Erau scunzi, foarte scunzi, şi aveau
părul negru şi ochii căprui. Poporul Mic!
Segantii!
Mi-au zâmbit de întâmpinare, s-au repezit la
mine şi au început să mă împingă către barcă.
Nu mă mai simţisem în viaţa mea atât de fericit,
atât de bine primit, atât de dorit, atât de
acceptat. Dar tocmai când să urc la bord, am
simţit o mână rece apucându-mă de braţul
stâng.
Când m-am întors, nu era nimeni, dar
strânsoarea de pe braţul meu crescu până când
începu să mă doară. Puteam simţi unghiile cum
îmi intră în carne. Am încercat să mă smulg şi să
mă urc în barcă, iar cei din Poporul Mic au
încercat să mă ajute, dar încleştarea de pe braţul
meu era acum o durere ascuţită. Am strigat şi
am tras aerul pe gură, inspirând adânc şi
chinuit, iar răsuflarea mi se opri în gât şi îmi
dădu înţepături în tot corpul, care-mi deveni din
ce în ce mai fierbinte, şi mai fierbinte, de parcă
luasem foc pe dinăuntru.

Zăceam întins pe spate, în beznă. Ploua foarte

tare şi putem simţi stropii de ploaie răpăindu-mi
pe pleoape şi pe frunte, şi căzându-mi în gura
larg căscată. Eram prea slăbit să-mi deschid
ochii, dar i-am auzit vocea Vraciului, venind din
depărtare.
— Lasă-l, acuma! Zicea el. Lasă-l în pace, fato!
Asta e tot ce putem face pentru el, deocamdată.
Mi-am deschis ochii şi am văzut-o pe Alice
aplecată asupra mea. În spatele ei puteam zări
zidul negru al catedralei. Ea îmi strângea braţul
stâng, cu unghiile adânc înfipte în carnea mea.
Se aplecă şi mai mult şi-mi şopti la ureche:
— Nu pleci tu de-aici aşa de uşor, Tom. Acum
te-ai întors înapoi. Înapoi unde ţi-e locul!
Am tras adânc aer în piept şi atunci se apropie
Vraciul, cu ochii rotunzi de mirare. Când
îngenunche lângă mine, Alice se ridică şi se dădu
la o parte.
— Cum te simţi, băiete? Mă întrebă el blând,
ajutându-mă să mă ridic în capul oaselor. Am
crezut că ai murit. Când te-am scos afară din
catacombe, pot să jur că nu aveai nici urmă de
suflu în tine!
— Urgia? Am întrebat eu. E mort?
— Da, mort, băiete. L-ai ucis şi aproape că şi el
te-a omorât pe tine, când şi-a dat duhul. Dar poţi
să mergi? Trebuie să plecăm de aici.
În spatele Vraciului, l-am putut vedea pe
paznicul cu sticlele de vin goale alături. Încă mai
era cufundat în somnul beţiei sale, dar se putea
trezi în orice clipă.
Cu sprijinul Vraciului, am izbutit să mă ridic în
picioare şi toţi trei am părăsit curtea catedralei şi
ne-am văzut de drum pe străzile pustii.

La început eram neputincios şi nesigur, dar

când am urcat dealul, părăsind şirul de case
înghesuite şi lăsând în urmă oraşul, am început
să mă simt mai înviorat. După o vreme, m-am
întors şi m-am uitat înapoi, la Priestown, care se
răsfira la picioarele noastre. Norii se ridicaseră şi
ieşise luna. Turla catedralei părea să
strălucească.
— Arată deja mai bine, am zis eu, oprindu-mă
s-o admir.
Vraciul se opri lângă mine şi-mi urmări direcţia
privirii.
— Multe lucruri arată mai bine de la distanţă,
zise el. De altfel, şi mulţi oameni.
Părea să fie o glumă, aşa că am zâmbit.
— Ei, oftă el, ar trebui să fie un loc cu mult mai
bun de acum încolo. Dar, cu toate acestea, n-o să
ne grăbim să ne întoarcem pe aici.
După vreo oră sau două, am găsit pe drum un
hambar vechi şi dărăpănat, ca să ne adăpostim
în el. Era ciuruit ca sita, dar cel puţin era uscat,
şi acolo am primit şi o bucăţică de brânză
galbenă, de mestecat. Alice a căzut numaidecât
într-un somn adânc, dar eu am stat treaz multă
vreme, gândindu-mă la ce cele întâmplate.
Vraciul nu părea nici el foarte obosit, dar şedea
tăcut, îmbrăţişându-şi genunchii. Într-un târziu,
vorbi:
— De unde ai ştiut cum să ucizi Urgia? Mă
întrebă el.
— Te-am urmărit, am răspuns eu. Te-am văzut
ţintindu-i inima…
Dar deodată am fost copleşit de ruşine din
pricina minciunii mele şi am lăsat capul în jos.
— Nu, îmi pare rău, am zis. Nu e adevărat.
M-am furişat înapoi, când ai vorbit dumneata cu
stafia lui Naze. Am auzit tot ce-ai spus.
— Atunci chiar să-ţi pară rău, băiete. Ai riscat
foarte mult. Dacă Urgia ar fi izbutit să-ţi citească
gândurile…
— Îmi pare sincer rău.
— Şi nu mi-ai spus că aveai şi tu un lanţ de
argint, zise el.
— Mi l-a dat mama, i-am răspuns.
— Mda, a fost foarte bine că ţi l-a dat. Oricum,
este în sacul meu, la loc sigur, deocamdată. Până
ce-o să ai din nou nevoie de el… adăugă el pe un
ton ce nu prevestea nimic bun.
A urmat o altă pauză lungă, de parcă Vraciul se
adâncise în gânduri.
— Când te-am scos afară din catacombe, păreai
mort de-a binelea, zise el, într-un târziu. Am
văzut morţi de prea multe ori ca să fiu sigur că
nu mă înşel. Apoi, fata te-a înşfăcat de braţ şi ai
reînviat. Nu ştiu ce-a fost la mijloc.
— Am fost cu oamenii din Poporul Mic, am zis
eu.
Vraciul dădu din cap.
— Da, zise el, şi-au găsit cu toţii liniştea, acum,
că Urgia a murit. Şi Naze la fel. Dar cu tine cum a
fost, băiete? Cum arăta? Ţi-a fost frică?
Am clătinat energic din cap.
— Am fost mai speriat după ce am citit
scrisoarea de la mama, i-am spus eu. A ştiut ce
urmează să se întâmple. Am simţit că nu aveam
de ales. Că totul era dinainte stabilit. Dar, mă
întreb eu, dacă totul a fost deja stabilit, atunci ce
rost mai are să trăieşti?
Vraciul se încruntă şi întinse mâna.
— Dă-mi scrisoarea, ceru el.
Am scos-o din buzunar şi i-am dat-o. A stat
mult timp citind-o, dar, în cele din urmă, mi-a
întins-o înapoi. O vreme n-a scos un cuvânt.
— Mama ta este o femeie deşteaptă şi foarte
ageră, zise Vraciul, în cele din urmă. Asta,
judecând după multe dintre cele scrise acolo. A
ghicit exact ce urma să fac eu. De bună seamă că
are mai mult decât destulă învăţătură ca să facă
asta. Nu este niciun fel de profeţie. Viaţa este
şi-aşa destul de rea, fără să mai credem şi-n
asta. Tu ai ales să coborî în catacombe. Dar ai
avut şi o altă variantă. Puteai să pleci şi atunci
totul ar fi ieşit altfel.
— Dar odată ce am ales, a avut dreptate. Dintre
noi trei care am fost faţă-n faţă cu Urgia, numai
doi au rămas în viaţă. Eu am fost mort. Ştii bine,
pentru că dumneata m-ai scos la suprafaţă. Ei,
cum putem explica asta?
Vraciul n-a răspuns, iar tăcerea dintre noi s-a
prelungit. După un timp, am căzut într-un somn
fără vise. Nu i-am pomenit de blestem. Ştiam că
era un subiect despre care n-ar fi vrut să
vorbească.
CAPITOLUL 22
UN TÂRG E UN TÂRG
Era aproape miezul nopţii şi cornul lunii se
ridicase deasupra copacilor. În loc s-o ia spre
casă pe cel mai scurt drum, Vraciul a ocolit,
apropiindu-se apoi de ea pe la est. M-am gândit
la grădina de la răsărit dinaintea noastră şi la
puţul care o aştepta acolo pe Alice. Puţul pe care
eu îl săpasem.
Că doar nu vrea s-o mai închidă în puţ acuma?
După tot ce făcuse ea ca să ne ajute, el tot mai
voia să o pedepsească? Alice îi îngăduise s-o lege
la ochi şi să-i astupe urechile cu ceară. Şi apoi
stătuse ore în şir în tăcere şi beznă, fără să se
plângă nici măcar o dată.
Dar apoi am văzut izvorul şi m-am simţit plin de
speranţă. Era îngust, dar iute, apa scânteind
argintiu în lumina lunii, şi nu avea decât o
singură piatră de pus piciorul, în mijloc.
Vraciul avea de gând s-o pună la încercare pe
Alice.
— Da, fato, zise el, cu chipul ca de piatră.
Condu-ne tu! După tine!
Când m-am uitat la faţa lui Alice, mi s-a strâns
inima. Părea îngrozită şi mi-am amintit cum a
trebuit s-o trec în braţe peste râul de lângă
Poarta de Argint. Urgia nu mai era, vraja lui
asupra lui Alice se rupsese, dar oare răul deja
făcut era chiar fără nicio speranţă de îndreptare?
Se apropiase Alice prea tare de Întuneric? Nu va
mai putea niciodată să fie liberă? Nu va mai fi în
stare niciodată să treacă peste o apă curgătoare?
Devenise pe de-a întregul o vrăjitoare
periculoasă?
Alice şovăia la marginea apei şi începuse să
tremure. De două ori ridică piciorul să facă pasul
simplu până la piatra lată din mijlocul izvorului.
De două ori îl puse înapoi. Broboane de sudoare
îi acoperiseră fruntea şi începuseră să se
rostogolească în jos, peste nasul şi ochii ei.
— Hai, Alice, poţi s-o faci! I-am zis eu, încercând
să-i dau curaj.
Pentru amestecul meu, am primit din partea
Vraciului o privire care m-a făcut să pălesc.
 Cu un efort brusc, impresionant, Alice păşi pe
piatră şi îşi avântă imediat piciorul stâng înainte,
trecând pe malul celălalt. Odată ajunsă acolo, se
aşeză grăbită jos şi îşi îngropă faţa în palme.
Vraciul plescăi o dată din gură, trecu izvorul şi o
apucă iute pe deal în sus, către copacii de la
marginea grădinii. Am aşteptat în spatele lui
Alice până şi-a revenit şi s-a ridicat în picioare,
apoi am urcat împreună până în locul unde
Vraciul ne aştepta, cu braţele încrucişate.
Când am ajuns la el, Vraciul făcu deodată un
pas înainte şi o înhăţă pe Alice. Apucând-o de
picioare, o azvârli peste umăr. Ea începu să se
jeluiască şi să se zbată, dar, fără niciun cuvânt,
el o strânse şi mai tare, apoi se întoarse şi intră
cu paşi hotărâţi în grădină.
L-am urmat, disperat. El înaintă până în
adâncul grădinii de la răsărit, îndreptându-se
direct către mormintele în care erau închise
vrăjitoarele, către puţul gol. Nu mi se părea
drept! Alice doar trecuse testul, nu-i aşa?
— Ajută-mă, Tom! Ajută-mă, te rog! Strigă Alice.
— Nu-i mai putem da încă o şansă? M-am
milogit eu. Numai una? A trecut apa. Nu este o
vrăjitoare.
— Ba dimpotrivă, l-a trecut ca să scape, de data
asta, mârâi Vraciul peste umăr. Dar răul este
înăuntrul ei, pândind momentul să acţioneze.
— Cum poţi să spui asta? După tot ce-a făcut…
— Aceasta este cea mai sigură metodă. Este cel
mai bun lucru pentru toată lumea!
Am socotit că venise timpul pentru ceea ce
numea tata „câteva adevăruri usturătoare”.
Trebuia să-i spun ce ştiam despre Meg, chiar
dacă m-ar fi putut un pentru asta şi nu m-ar mai
fi vrut ucenicul său. Probabil că o reamintire a
trecutului său l-ar fi putut face să-şi schimbe
intenţia. Gândul că Alice va fi închisă în puţ era
de nesuportat, iar faptul că fusesem pus să-l sap
chiar eu, mi-l făcea de sute de ori mai neplăcut.
Vraciul ajunse la puţ şi se opri la marginea lui.
Când dădu s-o coboare pe Alice în Întuneric,
i-am strigat:
— Lui Meg nu i-ai făcut asta!
Se întoarse către mine cu o expresie de stupoare
pe faţă.
— N-ai închis-o pe Meg într-un puţ, nu-i aşa?
Am continuat eu să-i strig. Şi ea era o vrăjitoare!
Dar n-ai făcut-o, pentru că ţineai prea mult la ea!
Deci, te rog, nu i-o face nici lui Alice! Nu e drept!
Expresia de stupoare de pe faţa Vraciului se
schimbă într-una de furie şi el rămase acolo, pe
buza puţului, clătinându-se; pentru o clipă n-am
fost sigur dacă avea s-o arunce pe Alice jos ori
avea să cadă el însuşi în puţ. A stat aşa o vreme
care mi s-a părut nesfârşită, dar apoi, spre
marea mea uşurare, furia sa păru să-i facă loc
altui sentiment, şi se întoarse şi plecă, ducând-o
mai departe pe Alice pe un umăr.
Se îndepărtă de puţul nou, gol, trecu pe lângă
cel în care era întemniţată Osoasa Lizzie, trecu
printre mormintele în care erau îngropate cele
două vrăjitoare moarte şi o luă pe cărarea cu
pietriş alb care ducea către casă.
În ciuda recentei sale boli, a tuturor celor prin
care trecuse şi a greutăţii lui Alice de pe umărul
său, Vraciul păşea atât de repede încât făceam
eforturi să mă ţin de el. Scoase cheia din
buzunarul stâng al pantalonilor, descuie uşa din
spate a casei şi fu înăuntru mai înainte ca eu să
pun piciorul pe prima treaptă.
Se duse direct în bucătărie şi se opri lângă
cămin, unde flăcările scoteau scântei până sus,
pe horn. Bucătăria era încălzită, lumânările
aprinse, cu tacâmurile şi farfuriile aşezate pe
masă pentru două persoane.
Încet, Vraciul îi dădu drumul din strânsoare şi o
lăsă pe Alice jos. În clipa în care pantoful ei
ascuţit atinse dalele de piatră, focul se stinse,
lumânarea pâlpâi şi aproape-şi dădu duhul, iar
aerul deveni vădit îngheţat.
În clipa următoare, izbucni un mârâit mânios
care făcu să zăngăne văsăraia şi vibră chiar şi
prin pardoseală. Era duhul domestic al
Vraciului. Dacă Alice ar fi mers prin grădină,
chiar şi cu Vraciul alături, ar fi fost sfâşiată
mărunt. Dar pentru că Vraciul o dusese pe
umăr, abia când piciorul ei atinsese pământul
duhul îşi dăduse seama de prezenţa ei. Şi nu se
arăta deloc mulţumit.
 Vraciul îşi aşeză mâna stângă pe creştetul
capului lui Alice. Apoi, bătu de trei ori tare în
pardoseală, cu piciorul stâng.
Aerul încremeni şi Vraciul spuse, ridicându-şi
glasul:
— Ascultă la mine! Bagă bine la cap ce-o să-ţi
spun!
Nu se auzi niciun răspuns, dar focul se mai
însufleţi niţeluş, iar aerul parcă nu mai era aşa
de îngheţat.
— Câtă vreme copila asta se află în casa mea, să
nu te atingi de nici măcar un fir de păr din capul
ei! Porunci Vraciul. Dar n-o scăpa din ochi şi
asigură-te că ea îmi îndeplineşte întocmai
poruncile.
Cu acestea, mai bătu de trei ori cu piciorul în
pardoseală. Drept răspuns, focul se înălţă vioi în
vatră, iar bucătăria deodată păru încălzită şi
primitoare.
— Acum pregăteşte de mâncare pentru trei!
Porunci Vraciul.
Apoi ne făcu semn din cap şi îl urmarăm afară
din bucătărie şi pe scări în sus. Se opri în faţa
uşii încuiate a bibliotecii sale.
— Câtă vreme stai aici, fato, o să munceşti în
schimbul găzduirii, mormăi Vraciul. În biblioteca
asta sunt unele cărţi de neînlocuit. N-o să ai voie
să intri niciodată aici, dar o să-ţi dau câte o carte
şi tu o să-i faci o copie. S-a înţeles?
Alice dădu din cap.
 — A doua ta îndatorire va fi să-i spui băiatului
meu tot ce te-a învăţat pe tine Osoasa Lizzie. Şi
când spun tot, spun tot. El o să aştearnă totul pe
hârtie. O mare parte or să fie prostii, bineînţeles,
dar nu contează, pentru că şi astea se adaugă la
arhiva cunoaşterii noastre. Eşti gata s-o faci?
Alice dădu din cap, cu o expresie foarte serioasă.
— Bun, aşadar ne-am înţeles, zise Vraciul. O să
dormi în odaia de deasupra odăii lui Tom, cea din
vârful casei. Şi acum, ţine bine minte ce îţi spun.
Duhul acela de jos, din bucătărie, ştie cine eşti şi
ce aproape c-ai devenit. Aşadar, nu călca nicio
clipă strâmb, pentru că el o să te urmărească şi-o
să ştie tot ce faci. Şi nimic nu i-ar plăcea mai
mult decât să…
Vraciul oftă lung şi zgomotos.
— Nici nu pot să mă gândesc la asta, zise el.
Aşadar, nu-i da ocazia. O să faci precum îţi cer,
fato? Se poate avea încredere în tine?
Alice dădu din cap, iar buzele i se lungiră
într-un zâmbet.
***
La masă, Vraciul a fost neobişnuit de tăcut. Era
precum calmul de dinaintea furtunii. Nimeni n-a
vorbit prea mult, dar ochii lui Alice săgetau
pretutindeni şi se întorceau, mereu şi mereu,
spre imensul buştean arzând în vatră, care
umplea încăperea de căldură.
În cele din urmă, Vraciul îşi împinse farfuria în
lături şi oftă.
— Gata, fato, zise el, la culcare cu tine! Am
câteva lucruri pe care trebuie să i le spun
băiatului.
După ce Alice plecă, Vraciul se ridică de la masă
şi se îndreptă spre cămin. Se aplecă şi îşi încălzi
mâinile la foc, apoi se întoarse să mă privească în
faţă.
— Ei bine, băiete, tună el, spune tot! De unde ai
aflat despre Meg?
— Am citit într-unul dintre jurnalele dumitale,
am răspuns eu cu supuşenie, plecându-mi
capul.
— M-am gândit eu! Nu te-am avertizat despre
treaba asta? Iar nu m-ai ascultat! Sunt unele
lucruri în biblioteca mea pe care n-ai încă voie să
le citeşti, zise Vraciul aspru. Lucruri pentru care
nu eşti chiar pregătit să le afli. Eu voi hotărî ce e
potrivit pentru tine să citeşti. S-a înţeles?
— Da, domnule, am zis eu, adresându-mă lui cu
titlul acesta pentru prima oară după atâtea luni.
Dar aş fi aflat oricum despre Meg. Părintele
Cairns mi-a pomenit despre ea şi mi-a povestit şi
despre Emily Burns, de asemenea, şi cum ai
luat-o dumneata de la fratele dumitale,
învrăjbind astfel familia.
— Nu pot să ţin ascuns de tine mai nimic, nu-i
aşa, băiete?
Am ridicat din umeri, simţindu-mă uşurat că
dădusem pe faţă toate tainele care-mi împovărau
cugetul.
— Ei bine, zise el, venind înapoi la masă, am
trăit până la o vârstă înaintată şi nu sunt
mândru de tot ce am făcut, dar fiecare poveste
are mai mult de o faţetă. Niciunul dintre noi nu e
perfect, băiete, şi într-o bună zi o să afli tot ce
trebuie să ştii şi atunci o să poţi să-ţi faci o
părere a ta despre mine. E mai puţin important
să scormoneşti în cenuşa trecutului acum, dar,
în ceea ce o priveşte pe Meg, ai s-o cunoşti când o
să ne ducem la Anglezarke. Şi asta o să fie mai
curând decât crezi, pentru că, în funcţie de
vreme, o să plecăm la casa mea de iarnă peste
vreo lună sau două. Ce altceva ţi-a mai îndrugat
părintele Cairns?
— Că ţi-ai vândut sufletul diavolului…
Vraciul zâmbi.
— Ce ştiu preoţii? Nu, băiete, sufletul meu îmi
aparţine încă. M-am luptat mulţi, mulţi ani să
mi-l păstrez şi, în pofida tuturor greutăţilor, este
încă al meu. Cât despre diavol, ei bine,
obişnuiam să cred că răul e mai degrabă
înăuntrul fiecăruia dintre noi, ca un praf de iască
aşteptând scânteia ca să se aprindă. Dar, în
ultima vreme, am început să mă întreb dacă,
totuşi, nu există ceva în spatele tuturor celor cu
care ne confruntăm, ceva ascuns în inima
Întunericului. Ceva care creşte cu atât mai
repede cu cât Întunericul devine mai puternic.
Ceva pe care un preot l-ar putea numi diavol…
 Vraciul se uită la mine încruntat, cu ochii lui
verzi sfredelind într-ai mei.
— Şi dacă ar exista o astfel de creatură ca
diavolul, băiete? Ce-ar trebui să facem împotriva
lui?
M-am gândit câteva clipe înainte de a-i
răspunde.
— Ar fi nevoie să săpăm un puţ foarte mare, am
zis eu. Un puţ mai mare decât a săpat oricare alt
vraci vreodată. Apoi ar fi nevoie de saci peste saci
cu sare şi cu pilitură de fier şi de o lespede cu
adevărat uriaşă.
Vraciul zâmbi.
— Dacă aşa am face, băiete, le-am da de lucru la
jumătate din zidarii, ţapinarii şi ajutoarele de
ţapinari din Comitat! Una peste alta, acum te
duci imediat la culcare. Mâine te întorci la lecţiile
tale, aşa că o să ai nevoie de un somn bun în
noaptea asta!
Când am deschis uşa odăii, Alice ieşi din umbră,
pe scară.
— Chiar îmi place aici, Tom, zise ea,
zâmbindu-mi larg. E-o casă frumoasă, mare,
primitoare. Un bun adăpost în care să te afli
acum, când se apropie iarna.
I-am zâmbit şi eu. Aş fi putut să-i spun că vom
pleca la Anglezarke, peste puţină vreme, la casa
de iarnă a Vraciului, dar era fericită şi n-am vrut
să-i stric prima ei noapte la noi.
— Într-o bună zi, casa asta va fi a noastră, Tom.
Nu simţi şi tu? Mă întrebă ea.
Am ridicat din umeri.
— Nimeni nu ştie ce-o să se întâmple în viitor,
am zis eu, încercând să nu mă mai gândesc la
scrisoarea mamei.
— Moşul Gregory ţi-a spus asta, nu-i aşa? Ei
bine, sunt multe lucruri pe care el nu le ştie. Tu o
să fii un vraci mai bun decât a fost el vreodată.
Nu există nimic mai sigur ca asta!
Alice se întoarse şi urcă scările unduindu-şi
şoldurile. Deodată îşi întoarse capul.
— Urgia era înnebunită după sângele meu, zise
ea. Aşa că am încheiat târgul chiar mai înainte
de a bea. Am vrut doar să fac totul să fie bine din
nou, aşa că i-am cerut ca tu şi Moşul Gregory să
puteţi pleca. Urgia a fost de acord. Un târg e un
târg, aşa că de aceea n-a putut să-l omoare pe
Moşul Gregory şi n-a putut să-ţi facă nici ţie rău.
Tu ai omorât Urgia, dar eu am făcut să fie cu
putinţă. De aceea m-a atacat pe mine, la sfârşit.
De tine nu se putea atinge. Totuşi nu-i spune
Moşului Gregory. N-ar înţelege.
Alice mă lăsă pe scări, în vreme ce tot ceea ce
făcuse ea deveni limpede, încetul cu încetul, în
mintea mea. Într-un fel, se sacrificase pe sine.
Urgia ar fi ucis-o, la fel cum îl ucisese şi pe Naze.
Dar ea ne salvase, pe mine şi pe Vraci. Ne salvase
vieţile. Iar eu nu aveam s-o uit niciodată.
Uluit de spusele sale, am intrat în odaia mea şi
am închis uşa. Mi-a luat mult până să adorm.
 Din nou am scris cea mai mare parte a acestei
relatări din memorie, folosindu-mă, la nevoie, şi
de însemnările din carneţelul meu.
Alice s-a dovedit pricepută, iar Vraciul este chiar
încântat de modul în care îşi îndeplineşte ea
datoria. Scrie foarte repede, totuşi scrisul ei
rămâne citeţ şi îngrijit. De asemenea, după cum
a făgăduit, îmi povesteşte lucrurile pe care
Osoasa Lizzie a învăţat-o, astfel încât eu să le pot
aşterne pe hârtie.
Bineînţeles, cu toate că Alice n-o ştie încă, n-o
să rămână cu noi prea multă vreme. Vraciul mi-a
spus că ea va începe să-mi sucească minţile şi că
eu n-o să mai fiu în stare să mă concentrez
asupra învăţăturii. Nu-i deloc încântat să aibă o
fată cu pantofii ascuţiţi care să locuiască în
aceeaşi casă cu el, mai ales una care a fost atât
de aproape de Întuneric.
Acum este sfârşitul lui octombrie şi, curând, ne
vom muta la casa de iarnă a Vraciului, din
Mlaştina Anglezarke. În apropiere există o fermă
condusă de nişte oameni în care Vraciul are
încredere. El crede că oamenii aceştia or s-o lase
pe Alice să stea la ei. Bineînţeles, m-a pus să-i
promit că n-o să-i spun încă nimic lui Alice. În
orice caz, o să fiu trist când o s-o văd plecând.
Şi bineînţeles că o s-o cunosc pe Meg,
vrăjitoarea lamia. Poate că o s-o cunosc şi pe
cealaltă femeie din viaţa Vraciului. Blackrod este
aproape de mlaştină şi acolo se zice că încă ar
mai locui Emily Burns. Am sentimentul că există
încă multe alte lucruri în trecutul Vraciului
despre care n-am aflat încă.
Eu aş prefera să rămân aici, în Chipenden, dar
el este Vraciul, iar eu sunt doar ucenicul. Şi am
ajuns să-mi dau seama că există un motiv foarte
întemeiat pentru tot ce face el.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
SECRETUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 03

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
UN VIZITATOR NEAȘTEPTAT
 Era o noapte de noiembrie, neagră şi îngheţată,
iar Alice şi cu mine stăteam la focul din
bucătărie, împreună cu magistrul meu, Vraciul.
Vremea se răcea din ce în ce mai tare şi ştiam că
în orice zi, de acum încolo, Vraciul putea hotărî
că era timpul să ne mutăm în „casa lui de iarnă”,
din mohorâtul Anglezarke.
Eu nu eram deloc nerăbdător să plecăm. Eram
ucenicul Vraciului numai din primăvară încoace
şi e drept că nu văzusem niciodată casa din
Anglezarke, dar cu siguranţă nu mă ardea
curiozitatea. Mi-era bine şi cald în casa din
Chipenden şi, dac-ar fi fost după mine, mai
degrabă aici mi-aş fi petrecut iarna.
Mi-am ridicat ochii din cartea cu verbele
latineşti pe care mă căzneam să le învăţ, şi Alice
mi-a întâlnit privirea. Stătea pe un scăunel
scund, aproape de vatră, cu faţa scăldată în
lumina dogorâtoare a focului. Ea mi-a zâmbit, şi
eu i-am răspuns tot cu un zâmbet. Alice era
celălalt motiv pentru care n-aş fi vrut să mai
plecăm din Chipenden. Îmi era cel mai apropiat
prieten pe care îl avusesem vreodată şi îmi
salvase viaţa de mai multe ori, în ultimele câteva
luni. Chiar mă bucuram că locuia şi ea aici, cu
noi. Făcea singurătatea vieţii de vraci mult mai
uşor de îndurat. Dar magistrul meu îmi spusese,
între patru ochi, că, foarte curând, urma să ne
despărţim. El, unul, niciodată nu avusese cu
adevărat încredere în Alice, din pricină că
provenea dintr-o familie de vrăjitoare. De
asemenea, se temea că va începe să-mi distragă
atenţia de la lecţiile mele, de aceea, când Vraciul
şi cu mine urma să plecăm la Anglezarke, Alice
nu avea să ne însoţească. Biata Alice nu ştia de
hotărârea aceasta, iar eu nu avusesem inima să
i-o spun, aşa că, deocamdată, mă bucuram doar
de încă una dintre preţioasele noastre seri
împreună la Chipenden.
Dar, după cum s-a dovedit, avea să fie chiar
ultima noastră seară din anul acela, căci, pe
când eu şi Alice stăteam citind la lumina focului,
iar Vraciul moţăia în jilţul său, dangătul
clopotului care ne anunţa un vizitator ne tulbură
deodată tihna. La auzul acelui sunet deloc
bine-venit, mi s-a tăiat toată pofta de viaţă. Nu
însemna decât un singur lucru: o nouă misiune
pentru Vraci.
Vedeţi dumneavoastră, nimeni nu venea
vreodată până sus, la casa Vraciului. Şi asta în
primul rând pentru că ar fi fost sfâşiat
bucăţi-bucăţele de duhul domestic care păzea
casa şi grădinile. De aceea, în pofida înserării
şi-a vântului rece, era sarcina mea să cobor până
la clopotul din pâlcul de sălcii, ca să aflu cine
avea nevoie de ajutor.
Mi-era cald şi bine înăuntru, după cina de mai
devreme, iar Vraciul probabil că mi-a simţit lipsa
de chef de-a mă dezlipi de locul meu. A clătinat
din cap de parcă ar fi fost dezamăgit de mine şi
ochii lui verzi au sclipit ameninţător.
— Mişcă-te până jos, băiete, a mârâit el. E o
noapte urâtă şi oricine o fi acolo, nu se face să fie
lăsat să aştepte.
Când m-am ridicat şi mi-am luat haina, Alice
mi-a aruncat un zâmbet fugar, de înţelegere. Îi
părea rău pentru mine, dar i-am văzut cumva şi
mulţumirea că ea rămânea aşezată la gura sobei,
încălzindu-şi mâinile, în vreme ce eu trebuia să
ies afară, în vântul tăios.
Am tras uşa cu hotărâre după mine şi, cu un
felinar în mâna stângă, am pornit prin grădina
de la apus, apoi în josul dealului, înfruntând
vântul care se străduia din răsputeri să-mi
smulgă haina de pe mine. În cele din urmă, am
ajuns la sălciile plângătoare de la răscruce. Era
Întuneric şi felinarul meu arunca umbre
neliniştitoare, prefăcând trunchiurile şi ramurile
sălciilor în braţele cu gheare şi feţele unor
spiriduşi răutăcioşi. Deasupra capului meu,
crengile golaşe dansau şi tremurau în vântul
scâncind şi tânguindu-se ca o cobe prevestitoare
de moarte.
Însă genul acesta de lucruri pe mine nu mă
neliniştea prea tare. Mai fusesem pe Întuneric în
acest loc şi, prin călătoriile mele cu Vraciul, mă
confruntasem cu asemenea grozăvii, că vouă vi
s-ar fi făcut părul măciucă. De aceea, nu mă
puteam înfricoşa acum de câteva umbre; mă
aşteptam să mă întâlnesc cu cineva mult mai
speriat decât eram eu. Probabil vreun argat de la
vreo fermă, trimis de tatăl lui, chinuit de vreo
fantomă şi disperat să primească ajutor; un
băiat probabil îngrozit de faptul că s-a apropiat la
mai puţin de o jumătate de milă de domeniul
Vraciului.
Dar la sălciile plângătoare nu aştepta un băiat,
şi atunci m-am oprit locului, uluit. Acolo, sub
frânghia clopotului, stătea o siluetă înaltă,
înfăşurată într-o mantie întunecată, cu glugă,
ţinând un toiag în mâna stângă. Era un alt vraci!
Omul nu s-a clintit, aşa că m-am apropiat de el,
până la vreo doi paşi distanţă. Avea umerii largi
şi era o idee mai înalt decât magistrul meu, dar
din faţă nu i-am putut desluşi mare lucru, căci
şi-o ţinea ascunsă în umbră. A vorbit el primul,
mai înainte de a mă prezenta.
— Fără îndoială că el stă frumuşel la căldurică,
în vreme ce tu umbli prin frigul de afară, zise
străinul, cu un sarcasm evident în glas. Nu s-a
schimbat nimic!
— Dumneavoastră sunteţi domnul Arkwright?
L-am întrebat. Eu sunt Tom Ward, ucenicul
domnului John Gregory…
Presupunerea mea era destul de întemeiată.
Magistrul meu, John Gregory, era singurul vraci
pe care-l cunoscusem vreodată, dar ştiam că mai
erau şi alţii, cel mai apropiat fiind Bill Arkwright,
care îşi desfăşura activitatea dincolo de Caster,
ocupându-se de regiunile de la hotarul de nord al
Comitatului. Prin urmare, era foarte probabil ca
el să fi fost acela – deşi nu puteam ghici de ce
venise după ajutor.
Străinul îşi dădu gluga la o parte,
descoperindu-şi faţa şi scoţând la iveală o barbă
neagră, înspicată cu smocuri cărunte, şi o claie
deasă de păr negru, argintat pe la tâmple. Cu
gura zâmbea, dar ochii lui erau reci şi tăioşi.
— Nu-i treaba ta cine sunt eu, băiete. Magistrul
tău mă cunoaşte prea bine!
Cu aceste cuvinte, îşi vârî mâna sub mantie,
scoase un plic şi mi-l întinse. L-am întors de pe o
parte pe cealaltă, cercetându-l rapid. Fusese
sigilat cu ceară şi îi era adresat Lui John
Gregory.
— Ei bine, du-te odată, băiete. Dă-i scrisoarea şi
avertizează-l că o să ne întâlnim curând. Îl aştept
să vină la Anglezarke!
M-am supus îndemnului său, vârând scrisoarea
în buzunarul pantalonilor, foarte mulţumit să o
iau din loc, fiindcă nu mă simţeam defel în largul
meu în prezenţa lui. Dar, după ce m-am întors şi
m-am îndepărtat câţiva paşi, am aruncat, din
curiozitate, o privire înapoi. Spre surprinderea
mea, nu mai era nici urmă de străin. Deşi, la
rândul său, nu avusese timp să facă mai mult de
câţiva paşi, dispăruse deja în pădurice.
Intrigat, am luat-o mai repede la picior, grăbit să
mă întorc în casă şi să scap de vântul aspru,
îngheţat. Mă întrebam oare ce putea fi în
scrisoare. Glasul străinului avusese un ton
ameninţător şi, din spusele sale, nu reieşea că el
şi magistrul meu vor avea o întâlnire
prietenoasă, ba dimpotrivă!
Cu aceste gânduri învârtindu-mi-se în cap, am
trecut de banca unde Vraciul îmi preda lecţiile,
când era vreme frumoasă, şi am ajuns la primul
rând de copaci din grădina de apus. Dar atunci
am auzit ceva care m-a făcut să-mi ţin respiraţia
de frică.
Un asurzitor răget de mânie a răsunat din bezna
de sub copaci. Atât de sălbatic şi de
înspăimântător, încât am încremenit în loc. Era
un miorlăit pătrunzător, care se putea auzi de la
câteva mile depărtare şi pe care îl mai auzisem şi
înainte. Ştiam că aşa făcea duhul domestic al
Vraciului când apăra grădina. Dar de cine o
apăra? Oare fusesem urmărit?
M-am întors şi-am ridicat felinarul, încercând
să desluşesc ceva prin Întuneric. Poate că
străinul era chiar în spatele meu! N-am văzut
nimic, aşa că mi-am ciulit urechea, pândind
vreun zgomot, cât de mic. Dar tot ce-am putut
auzi au fost vaietul vântului printre copaci şi
lătratul unui câine de la o fermă din depărtare.
În cele din urmă, uşurat că barem nu fusesem
urmărit, mi-am continuat drumul.
Nici n-am apucat să fac un pas, şi mârâitul de
mânie a răsunat din nou, de data aceasta, mult
mai aproape.
 A început să mi se ridice părul în vârful capului
şi să mă simt încă şi mai înfricoşat, fiindcă
mi-am dat seama că furia duhului era îndreptată
chiar asupra mea. Dar de ce să fi fost supărat pe
mine? Nu făcusem nimic rău.
Am rămas neclintit, neîndrăznind să mai
înaintez, temându-mă că şi cea mai mică
mişcare din partea mea l-ar fi provocat să mă
atace. Cum am mai spus, era o noapte geroasă,
dar fruntea mi se acoperise de broboane de
sudoare şi mă simţeam cu adevărat în primejdie.
— Nu e decât Tom! Am strigat spre pădure,
într-un târziu. Nicio teamă. Aduc doar o
scrisoare pentru magistrul meu…
S-a auzit un mârâit drept răspuns, de data
aceasta mult mai îmblânzit şi mai îndepărtat,
aşa că, după vreo câţiva paşi şovăielnici, am
rupt-o la fugă. Când am ajuns aproape de casă,
Vraciul stătea în cadrul uşii din spate, cu toiagul
în mână. Îl auzise pe duh şi venise să vadă ce se
întâmpla.
— Eşti teafăr, băiete? Îmi strigă el, de departe.
— Da, i-am răspuns în acelaşi mod. Duhul era
furios, dar nu ştiu de ce. Acum s-a potolit, totuşi.
Cu un semn din cap, Vraciul a intrat din nou în
casă, lăsându-şi toiagul după uşă.
Când am intrat şi eu în bucătărie, el stătea cu
spatele la foc, încălzindu-şi picioarele. Am scos
plicul din buzunar.
— Am găsit un străin, jos, la răscruce, îmbrăcat
ca un vraci, i-am povestit eu, întinzându-i
scrisoarea. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar
mi-a cerut să-ţi dau asta…
Vraciul făcu iute un pas înainte şi-mi smulse
scrisoarea din mână. Numaidecât, lumânarea de
pe masă începu să pâlpâie, focul se stinse în
vatră şi o neaşteptată pală de frig umplu
bucătăria – toate semnele că duhului încă nu-i
trecuse supărarea. Alice păru speriată şi aproape
căzu de pe scăunel. Însă Vraciul, cu ochii
holbaţi, desfăcu plicul şi începu să citească.
La sfârşit, se încruntă şi toată fruntea i se
încreţi de îngrijorare. Murmurând ceva cu voce
foarte scăzută, azvârli scrisoarea în foc, unde fu
cuprinsă imediat de flăcări, chircindu-se şi
înnegrindu-se înainte de a cădea, scrum, în
spatele grătarului. M-am uitat la el, uluit. Chipul
îi era schimonosit de furie şi tremura din cap
până-n picioare.
— O să plecăm la casa mea din Anglezarke,
mâine, dis-de-dimineaţă, mai înainte să se strice
vremea de tot, anunţă el, aspru, uitându-se ţintă
la Alice, dar tu o să vii cu noi doar o bucată de
drum, fato. O să te lăsăm lângă Adlington.
— Adlington? Am zis eu. Acolo unde locuieşte
acum fratele dumitale, Andrew, nu-i aşa?
— Da, băiete, aşa e, dar ea n-o să stea acolo. La
marginea târgului, se află un fermier şi nevasta
lui, care, după socotelile mele, îmi sunt puţin
datori. Au avut mai mulţi fii, dar le-au murit toţi,
în afară de unul. Apoi, ca tragedia să fie mai
mare, singura lor fiică le-a murit înecată. Băiatul
care le-a rămas e acum mai mult plecat de acasă,
la lucru – căci, deşi sănătatea mamei sale e din
ce în ce mai şubredă, o poate scoate la capăt, cu
puţin ajutor. Aşadar, fato, acolo va fi noua ta
casă.
Alice se uită la Vraci, cu ochii mari de uimire.
— Noua mea casă? Nu-i drept! Exclamă ea. De
ce nu pot să stau şi eu cu voi? N-am făcut tot ce
mi-ai spus dumneata?
Alice nu călcase niciodată strâmb din toamnă,
de când Vraciul îi îngăduise să locuiască
împreună cu noi, la Chipenden. Îşi plătise
găzduirea făcând copii la unele cărţi din
biblioteca Vraciului şi împărtăşindu-mi multe
dintre lucrurile pe care le învăţase de la mătuşa
ei, vrăjitoarea Osoasa Lizzie, ca eu să le notez şi
să-mi sporesc cunoştinţele despre vrăjitorie.
— Ba da, fato, ai făcut ce ţi-am cerut şi, în
această privinţă, n-am de ce mă plânge, zise
Vraciul. Însă nu asta e problema. Pregătirea
pentru a deveni un vraci este o treabă
anevoioasă: ultimul lucru de care are nevoie Tom
este să fie smintit de la învăţătură de o fată ca
tine. În viaţa unui vraci nu e loc pentru o femeie.
De fapt, acesta este într-adevăr singurul lucru pe
care-l avem noi în comun cu preoţii.
— Dar de unde ţi-a venit ideea asta, aşa,
dintr-odată? Eu l-am ajutat pe Tom, nu l-am
smintit de la învăţătură! Protestă Alice. Şi nici
c-aş fi putut munci mai cu râvnă. Ţi-a scris
cineva să-ţi spună că-i pe dos de cum credeai?
Întrebă ea, mânioasă, arătând către focul din
vatră, unde căzuse scrisoarea arsă.
— Ce? Întrebă Vraciul, ridicându-şi sprâncenele
a mirare, dar apoi îşi dădu seama repede la ce se
referea. Nu, bineînţeles că nu. Cât priveşte
corespondenţa mea privată, nu-i treaba ta.
Oricum, eu am luat o hotărâre, zise el, ţintuind-o
cu o privire grea. Aşa că n-avem ce mai discuta.
O să începi o viaţă nouă. Este o şansă la fel de
bună ca oricare alta să-ţi găseşti locul potrivit în
lumea asta, fato. Şi va fi, de altfel, şi ultima ta
şansă!
Fără vreun cuvânt sau măcar o privire către
mine, Alice se întoarse cu spatele şi urcă apăsat
scara până în dormitor. M-am ridicat şi-am dat
să mă duc după ea, ca să-i spun câteva cuvinte
de mângâiere, dar Vraciul m-a chemat înapoi.
— Tu rămâi aici, băiete! Trebuie să stăm puţin
de vorbă, înainte să te duci sus, aşa că ia loc!
I-am dat ascultare şi m-am aşezat, din nou, la
gura sobei.
— Nimic din ceea ce mi-ai putea spune n-o să
mă facă să mă răzgândesc! Înţelege asta acum şi
o să uşurezi situaţia, începu Vraciul.
— Se prea poate, am zis eu, dar erau şi alte
moduri de a i-o spune. Chiar nu puteai să-i dai
vestea cu un pic mai multă blândeţe?
 — Mi-au picat pe cap mai multe lucruri pentru
care să-mi fac griji decât sentimentele unei fete,
răspunse Vraciul.
Nu era chip să-l contrazici când se afla într-o
astfel de dispoziţie, aşa că nu mi-am mai răcit
gura de pomană. Nu-mi plăcea, dar n-aveam ce-i
face. Ştiam că magistrul meu luase cu multe
săptămâni în urmă hotărârea să o trimită pe
Alice în altă parte şi că nu avea de gând să şi-o
schimbe acum. Eu, unul, oricum nu pricepeam
de ce trebuia să mergem la Anglezarke. Şi de ce
trebuia să plecăm acum, aşa, deodată? Să fi avut
legătură cu străinul şi cu ce îi scrisese el în
scrisoare? Şi duhul domestic se purtase foarte
ciudat. Să fi fost pentru că aduceam scrisoarea
aceea?
— Străinul a zis că te aşteaptă la Anglezarke,
mi-am dat eu frâu liber la gură. Nu mi s-a părut
prea prietenos. Cine era?
Vraciul se uită la mine şi, pentru o clipă, am
crezut că n-o să-mi răspundă. Apoi a clătinat din
nou din cap şi a mormăit ceva în barbă, înainte
de a vorbi.
— Îl cheamă Morgan şi a fost, cândva, ucenicul
meu. Un ucenic care n-a reuşit, trebuie să
adaug, chiar dacă a studiat sub îndrumarea mea
aproape trei ani. După cum ştii, nu toţi ucenicii
mei au izbutit să-şi încheie pregătirea. El pur şi
simplu n-a fost potrivit pentru meseria asta şi de
aceea a rămas cu ranchiună, atâta tot. Probabil
că n-ai să-l vezi, când o să fim acolo, dar, dacă se
întâmplă să-l întâlneşti, fereşte-te de el. Nu
aduce decât necazuri, băiete. Acum, du-te sus, la
tine: după cum am spus, o să pornim la drum
devreme, mâine dimineaţă.
— De ce trebuie să mergem la Anglezarke pe
timpul iernii? L-am întrebat. N-am putea să
rămânem aici? Nu ne-ar fi mai bine în casa asta?
Mi se părea că plecarea n-avea niciun sens.
— Ai pus destule întrebări pentru ziua de azi!
Zise Vraciul, cu iritare în glas. Dar o să-ţi spun
ceva să ţii minte. Noi nu facem întotdeauna un
lucru sau altul pentru că vrem noi să-l facem. Şi
dacă tu urmăreşti numai să-ţi fie ţie bine, atunci
asta nu-i o îndeletnicire pentru tine. Că-ţi place
sau nu, oamenii au nevoie de noi acolo – mai ales
când se lungesc nopţile. Este nevoie de noi, ei
bine, de-aia ne ducem! Acum, treci la culcare. Să
nu mai aud un cuvânt!
Nu primisem răspunsul pe care-l aşteptasem,
dar Vraciul avea un motiv întemeiat pentru tot ce
făcea, iar eu eram doar un ucenic şi aveam o
mulţime de învăţat. Aşadar, cu un semn spăsit
din cap, m-am dus la culcare.
CAPITOLUL 02
RĂMAS-BUN DE LA CHIPENDEN
Alice stătea pe scară, în faţa camerei mele,
aşteptându-mă. Lumânarea de lângă ea desena
umbre mişcătoare pe uşă.
— Nu vreau să plec de aici, Tom, zise ea,
ridicându-se în picioare. Am fost fericită aici,
chiar am fost. Casa lui de iarnă ar fi fost
următorul lucru bun. Moş Gregory n-a fost drept
cu mine!
— Îmi pare rău, Alice, de acord cu tine, dar el a
hotărât. Nu pot să fac nimic.
Vedeam că începuse să plângă, dar nu ştiam ce
altceva să spun. Deodată, m-a prins de mâna
stângă şi m-a strâns cu putere.
— De ce trebuie să fie mereu aşa? Întrebă ea. De
ce urăşte atât de tare femeile şi fetele?
— Cred că a suferit în tinereţe, i-am spus eu, cu
blândeţe. Aflasem de curând unele amănunte
despre viaţa magistrului meu, dar până în clipa
aceea le ţinusem pentru mine. Uite, o să-ţi
povestesc ceva, Alice, dar trebuie să-mi promiţi
că n-ai să mai spui nimănui şi că nu-i vei
mărturisi niciodată Vraciului că de la mine ştii!
— Promit, şopti ea, cu ochii mari.
— Ei bine, îţi aminteşti momentul în care era
gata să te arunce în puţ, când am venit de la
Priestown?
Alice încuviinţă, dând din cap. Magistrul meu
rezolvă problemele cu vrăjitoarele rele ţinându-le
închise de vii în nişte puţuri. Voise s-o închidă şi
pe Alice într-unul, nu demult, cu toate că ea n-o
merita cu adevărat.
— Îţi aminteşti ce i-am strigat eu? Am
întrebat-o.
— N-am putut auzi prea bine, Tom. Mă zbăteam
şi eram îngrozită, dar indiferent ce i-oi fi spus, a
mers, fiindcă s-a răzgândit. O să-ţi fiu veşnic
recunoscătoare pentru asta.
— I-am adus aminte că pe Meg n-o vârâse
într-un puţ, aşa că n-ar fi trebuit să-ţi facă nici
ţie una ca asta!

— Meg? Mă întrerupse Alice. Cine e Meg? N-am

mai auzit de ea până acum…
— Meg este o vrăjitoare. Am citit despre ea
într-unul dintre jurnalele Vraciului. Când era el
tânăr, s-a îndrăgostit de ea. Cred că ea i-a frânt
inima. Ba, mai mult, încă mai trăieşte, undeva,
prin Anglezarke.
— Meg şi mai cum?
— Meg Skelton…
— Nu! Nu se poate. Meg a venit pe-aici din ţări
străine, dar s-a întors acasă la ea, cu ani în
urmă. Toată lumea ştie asta. Era o vrăjitoare
lamia şi îşi dorea să fie din nou printre neamurile
sale.
Aflasem destul de multe despre vrăjitoarele
lamia, dintr-o carte din biblioteca Vraciului. Cele
mai multe veneau din Grecia, unde locuise
cândva şi mama, iar, în starea lor naturală, se
hrăneau cu sânge de om.
— Ei bine, Alice, ai dreptate când spui că nu e de
baştină din Comitatul nostru, dar Vraciul spune
că ea se mai află încă aici, iar eu am s-o întâlnesc
în iama asta. Din câte ştiu eu, n-ar fi putut să
trăiască în casa asta…
— Nu fi prost, Tom. Asta nu-i prea greu de
crezut, nu? Ce femeie cu mintea întreagă ar trăi
cu el?
— Nu e atât de hain, Alice, i-am reamintit eu.
Amândoi am trăit în aceeaşi casă cu el
săptămâni în şir şi ne-a fost destul de bine!
— Dacă Meg locuieşte în casa lui de acolo, zise
Alice, cu un zâmbet răutăcios pe faţă, să nu te
mire dac-ai s-o găseşti îngropată într-un puţ.
I-am zâmbit şi eu.
— Păi, o să aflăm când o să ajungem acolo, am
zise eu.
— Nu, Tom. Tu o să afli. Eu o să locuiesc în altă
parte. Îţi aminteşti? Dar nu e chiar atât de rău,
pentru că Adlington e aproape de Anglezarke,
zise ea. Nu-i mult de mers, aşa că vei putea să
mă vizitezi, Tom. O să vii? O să faci asta? În felul
ăsta, n-o să mai fiu atât de singură…
Cu toate că nu eram sigur că Vraciul m-ar lăsa
s-o vizitez, voiam s-o fac să se simtă mai bine.
Deodată, mi-am adus aminte de Andrew.
— O, şi Andrew? Am zis eu. El este singurul
frate care i-a mai rămas Vraciului şi în prezent
locuieşte şi munceşte în Adlington. Magistrul
meu cu siguranţă că va dori să-l vadă, din când
în când, din moment ce vor sta atât de aproape.
Şi atunci, probabil că mă va lua şi pe mine. O să
ne facem apariţia prin sat toată ziua bună ziua,
sunt convins, aşa că o să am o mulţime de
prilejuri să te văd.
Alice mi-a zâmbit şi mi-a dat drumul la mână.
— Atunci, ai grijă s-o faci, Tom. Eu o să te
aştept. Nu mă lăsa să aştept degeaba. Şi îţi
mulţumesc pentru că mi-ai povestit toată treaba
aia despre Moş Gregory. Îndrăgostit de o
vrăjitoare, ai? Cine ar fi bănuit ce zace în el?
Cu acestea, îşi luă lumânarea de jos şi urcă
scările. Într-adevăr, avea să-mi lipsească Alice,
dar să născocesc vreun pretext ca s-o văd
probabil că avea să fie mai greu decât o lăsasem
să creadă. Vraciul mai mult ca sigur n-avea să fie
de acord. Nu avea prea multă răbdare cu fetele şi
mă prevenise în mai multe rânduri să fiu cu
băgare de seamă faţă de ele. Îi povestisem
destule lui Alice despre magistrul meu, poate
chiar prea multe, dar mai erau o grămadă de
taine în viaţa Vraciului, nu numai Meg. Avusese
o legătură şi cu o altă femeie, Emily Burns, care
la acea vreme era deja logodită cu celălalt frate al
lui. Fratele acela era mort acum, dar scandalul
de atunci vârâse discordia în familia sa,
provocând o mulţime de necazuri. Despre Emily
se presupunea că trăieşte, de asemenea, undeva
lângă Anglezarke. Întotdeauna o poveste are
două feţe şi nu puteam să-l judec pe Vraci până
ce nu aflam mai multe; totuşi, erau de două ori
mai multe femei decât au vreodată majoritatea
bărbaţilor din Comitat în toată viaţa lor – Vraciul
trăise ceva, nu glumă!
 Am intrat în odaia mea şi am pus lumânarea pe
măsuţa de lângă pat. Pe peretele de la picioarele
sale erau scrise o mulţime de nume, scrijelite de
către foştii ucenici. Unii îşi încheiaseră cu succes
pregătirea cu Vraciul: numele lui Bill Arkwright
figura şi el acolo, în colţul din stânga, sus. El
fusese ucenic al Vraciului înaintea mea. Mulţi
cedaseră şi nu-şi mai duseseră pregătirea până
la capăt. Unii chiar muriseră. Numele lui Billy
Bradley era în celălalt colţ. Şi el fusese ucenic
înaintea mea, dar făcuse o greşeală şi se alesese
cu degetele muşcate de un duh rău. Billy murise
din pricina şocului şi a pierderii de sânge.
Am studiat cu atenţie peretele, în seara aceea.
Din câte ştiam eu, toţi cei care stătuseră
vreodată în acea odaie îşi scriseseră numele pe
perete, inclusiv eu. Numele meu era foarte mic,
pentru că nu mai rămăsese prea mult loc, dar
era. Totuşi, după cum puteam vedea, un nume
lipsea. Am cercetat peretele cu grijă, ca să fiu
sigur, dar am avut dreptate: nu era scris niciun
„Morgan”. De ce oare? Vraciul recunoscuse că
fusese ucenicul lui, şi atunci de ce nu-şi
adăugase şi el numele acolo?
Prin ce era Morgan atât de diferit?
În dimineaţa următoare, după o gustare în
grabă, ne-am făcut bagajele şi ne-am pregătit de
plecare. Chiar înainte să ieşim din casă, m-am
strecurat înapoi în bucătărie, ca să-mi iau la
revedere de la duhul domestic al Vraciului.
 — Îţi mulţumesc pentru toate mesele pe care mi
le-ai pregătit, am zis eu cu glas tare, în gol.
Nu eram sigur că Vraciul ar fi fost încântat de
faptul că eu făcusem un drum special până la
bucătărie ca să spun mulţumesc: întotdeauna
susţinea că nu trebuie să fii prea apropiat de
„ajutorul tocmit”.
În orice caz, am fost sigur că duhul mi-a
apreciat lauda, pentru că, îndată ce-am terminat
de vorbit, l-am auzit torcând ca o pisică sub
masa de la bucătărie, dar atât de tare, că toate
oalele şi tigăile au început să zăngănească.
Duhul era invizibil, în cea mai mare parte a
timpului, dar uneori se arăta sub forma unui
uriaş motan portocaliu.
Am şovăit, adunându-mi curajul, şi-am vorbit
din nou. Nu ştiam cum va reacţiona duhul la
ceea ce aveam să-i spun.
— Îmi pare rău dacă te-am enervat aseară. Nu
făceam decât ce mi se ceruse. Scrisoarea te-a
supărat?
Duhul nu era în stare să vorbească, aşa că nu
mă aşteptam să primesc un răspuns în cuvinte.
Îi pusesem întrebarea numai din instinct. Din
sentimentul că aşa trebuia să procedez.
Deodată, o pală de vânt coborî pe horn în cămin.
Am simţit un slab miros de funingine, şi apoi o
foaie de hârtie zbură de după grătar şi ateriză pe
covoraşul din faţa vetrei. M-am apropiat şi am
ridicat-o de jos. Era arsă pe la colţuri şi o parte
din ea s-a fărâmiţat în mâinile mele, dar am
înţeles că era ceea ce mai rămăsese din
scrisoarea pe care o adusesem de la Morgan.
Se mai vedeau câteva cuvinte pe acel petic
scorojit de hârtie şi m-am uitat câteva clipe lung
la ele, înainte de a putea citi:

„Dă-mi ce îmi aparţine sau o să te fac să regreţi

ziua-n care te-ai născut. Poţi să începi prin…”

Asta era tot, dar mi-a fost de-ajuns să pricep că

Morgan îl ameninţa pe magistrul meu. Însă care
să fi fost pricina? Îi luase Vraciul ceva lui
Morgan? Ceva care, de drept, îi aparţinea lui? Nu
puteam crede că Vraciul ar fi furat. Nu era în
firea lui. Era cu totul absurd.
Şirul gândurilor mi-a fost întrerupt de strigătul
Vraciului, de la uşa din faţă.
— Hai odată, băiete! Ce faci? Nu mai tândăli!
N-avem toată ziua la dispoziţie!
Am mototolit hârtia şi-am aruncat-o înapoi în
vatră, mi-am luat toiagul şi am alergat la uşă.
Alice era deja afară, dar Vraciul era în prag,
măsurându-mă bănuitor din ochi, cu doi saci de
călătorie la picioare. Nu ne luaserăm prea multe
lucruri, totuşi eu trebuia să îi car pe amândoi.
Între timp, Vraciul îmi dăruise un sac al meu, cu
toate că, deocamdată, n-aveam prea multe de
pus în el. Tot ce conţinea se reducea la un lanţ de
argint, pe care-l primisem de la mama, o cutie cu
iască şi un amnar – cadoul pe care mi-l dăduse
tata când plecasem de acasă –, caietele mele şi
câteva haine. Multe dintre şosetele mele fuseseră
cârpite îndelung ca să mai fie bune de purtat, dar
Vraciul îmi cumpărase o haină nouă de iarnă,
din piele de oaie, foarte călduroasă, pe care o
îmbrăcasem pe sub pelerină. Aveam şi un toiag
al meu – unul nou, pe care magistrul meu mi-l
cioplise cu mâna lui dintr-un lemn de
scoruş-de-munte, cel mai bun împotriva
majorităţii vrăjitoarelor.
Vraciul, cu toată părerea lui proastă despre
Alice, fusese mărinimos în privinţa
îmbrăcămintei. Îi cumpărase şi ei o haină nouă
de iarnă, una din lână neagră, care îi ajungea
aproape până la glezne şi care avea şi glugă, ca
să nu-i îngheţe urechile.
Frigul nu părea să-l deranjeze pe Vraci, care
purta aceeaşi pelerină cu glugă pe care o purtase
şi-n primăvară, şi peste vară. N-o dusese
strălucit cu sănătatea în ultimele luni, dar acum
părea pe deplin refăcut şi puternic ca-n zilele lui
bune.
Vraciul încuie uşa din faţa casei, cătă spre
soarele de iarnă şi porni la drum, cu paşi
îndârjiţi. Am ridicat sacii în spinare şi l-am
urmat, mergând cât puteam eu de repede, iar
Alice se ţinu după mine.
— Ah, apropo, băiete! Îmi strigă Vraciul peste
umăr. O să trecem pe la ferma tatălui tău, în
drumul nostru spre miazăzi. Îmi mai datorează
încă zece guinee, restul de plată pentru ucenicia
ta!
Fusesem trist că părăseam Chipendenul.
Prinsesem drag de casa şi de grădinile de acolo şi
mă mâhnise gândul că Alice şi cu mine urma să
ne despărţim. Dar iată că mi se oferea prilejul de
a-i vedea pe mama şi pe tata. Şi atunci, cu inima
tresăltând de bucurie, am căpătat o nouă vigoare
în paşii mei. Mă duceam acasă!
CAPITOLUL 03
ACASĂ
În timp ce ne îndreptam spre miazăzi, tot
aruncam câte o privire în urmă, la dealuri. Atâta
vreme mă plimbasem pe ele, aproape de nori,
încât unele mi-erau ca nişte prieteni buni, în
special Vârful Parlick, care era primul de lângă
casa de vară a Vraciului. Dar la sfârşitul celei
de-a doua zile de călătorie, uriaşele dealuri dragi
nu se mai vedeau decât ca o panglică subţire,
purpurie, la orizont, iar eu eram foarte bucuros
de noua mea haină. Petrecuserăm deja o noapte
foarte chinuită, dârdâind într-un hambar fără
acoperiş, şi, cu toate că vântul nu mai bătea şi
soarele strălucea slab, mi se părea că se face tot
mai frig, cu fiecare ceas.
În cele din urmă, ne apropiarăm de casă, iar
nerăbdarea mea de a-mi reîntâlni familia crescu
şi mai mult. Abia aşteptam să-l văd pe tata. La
ultima mea vizită, tocmai îşi revenise dintr-o
boală gravă, dar erau puţine şanse să se mai
însănătoşească pe deplin. Oricum, avusese de
gând să se retragă, la începutul iernii, şi să lase
ferma pe mâinile fratelui meu mai mare, Jack.
Însă boala precipitase lucrurile. Vraciul o
numise ferma tatălui meu, dar nu mai era a lui.
Deodată, la picioarele noastre, am zărit
hambarul, curtea şi casa fermei părinteşti, cu
fuiorul de fum ieşind pe horn. Mozaicul ogoarelor
care o înconjurau, cu copacii desfrunziţi, arăta
pustiu şi îngheţat, şi m-am simţit şi mai dornic
să-mi încălzesc mâinile la focul din bucătărie.

Magistrul meu se opri în capul drumeagului

care ducea spre casă.
— Ei bine, băiete, nu cred că fratele tău şi
nevasta lui vor fi prea bucuroşi să ne vadă.
Îndeletnicirea de vraci îi supără de obicei pe
oameni, aşa că n-o să-i învinovăţim acum pe ei.
Du-te numai tu şi adu-mi banii, fata şi cu mine o
să te aşteptăm aici. Nu mă îndoiesc că ţi-ai dorit
foarte mult să-ţi mai vezi familia, dar nu zăbovi
mai mult de o oră. Cât timp o să te încălzeşti tu la
gura focului, nouă o să ne îngheţe ciolanele aici,
afară!
Avea dreptate: fratele meu Jack şi nevasta lui
nu puteau suferi îndeletnicirea de vraci şi mă
preveniseră, mai demult, să nu le-o aduc la uşa
lor. Aşadar, i-am lăsat pe Alice şi pe Vraci şi am
străbătut în fugă drumeagul până la fermă. Când
am deschis poarta, câinii au început să latre şi,
de după colţul hambarului, a ieşit Jack. Nu ne
aveam prea bine, de când devenisem ucenicul
Vraciului, dar pentru început a părut fericit să
mă vadă şi un rânjet larg i-a înflorit pe faţă.
— Mă bucur să te văd, Tom, zise el,
petrecându-şi braţul pe după umerii mei.
— Şi eu mă bucur să te văd, Jack. Dar tata ce
mai face? Am întrebat eu.
Zâmbetul se topi de pe faţa fratelui meu la fel de
repede precum se ivise.
— Ca să-ţi spun drept, Tom, nu cred că face mai
bine ca ultima oară când ai mai dat pe-aici. În
unele zile, parcă îi e mai bine, dar, dimineaţa, de
cum se scoală, atâta tuşeşte şi scuipă, că de-abia
mai poate să răsufle. E trist să-l auzi. Am vrea
să-l ajutăm, dar nu putem face nimic.
Am clătinat cu amărăciune din cap.

— Bietul tata. Sunt în drum spre sud, pentru

iarnă, l-am înştiinţat eu, şi am trecut pe aici doar
ca să cer restul de bani pe care tata îi datorează
Vraciului. Mi-aş fi dorit să pot sta mai mult, dar
n-am cum. Magistrul meu mă aşteaptă la
capătul drumeagului. Într-o oră, trebuie să
plecăm mai departe.
Nu i-am pomenit de Alice. Jack ştia că era
nepoata unei vrăjitoare şi n-o privea cu ochi
buni. Îşi mai încrucişaseră săbiile o dată şi n-aş
fi vrut să se repete figura.
Fratele meu se întoarse şi se uită înapoi, în
lungul drumului, după care mă măsură cu
privirea din cap până-n picioare.
— Eşti oricum costumat ca ăia din breasla ta,
zise el, cu un rânjet.
Avea dreptate. Îi lăsasem sacii lui Alice, dar cu
pelerina mea neagră şi cu toiagul, arătam ca o
copie la scară redusă a magistrului meu.
— Îţi place haina mea? L-am întrebat eu,
descheindu-mi pelerina, ca s-o vadă cum
trebuie.
— Pare călduroasă.
— Domnul Gregory mi-a cumpărat-o. A zis că o
să am nevoie. Are o casă tocmai în Anglezarke,
nu departe de Adlington. Acolo ne vom petrece
iarna şi e amarnic de frig prin părţile alea.
— Da, o să fie tare frig pe acolo, într-adevăr –
poţi să fii sigur de asta! Mai sigur decât mine. Ei,
mai bine m-aş întoarce la treburile mele, zise
Jack. N-o face pe mama să aştepte. A fost chiar
veselă şi vorbăreaţă astăzi. Trebuie să fi ştiut ea
că vii.
Cu acestea, Jack porni înapoi, traversând
curtea şi oprindu-se la colţul hambarului, ca
să-mi facă un semn cu mâna. I-am răspuns la fel
şi m-am îndreptat către uşa de la bucătărie. Era
foarte probabil ca mama să fi ştiut că vin. Avea
un dar al ei de a presimţi lucrurile acestea.
Îndeplinind rolul de moaşă şi de tămăduitoare,
ştia adesea dinainte când venea cineva să-i ceară
ajutorul.
Am deschis uşa din spatele casei şi am găsit-o în
balansoarul ei, lângă cămin. Draperiile erau
trase, fiindcă suporta greu lumina soarelui.
Când am intrat în bucătărie, mi-a zâmbit.
— Mă bucur să te văd, fiule. Întâi de toate, vino
încoace şi dă-mi o îmbrăţişare, şi apoi poţi să-mi
povesteşti ce-ai mai făcut!
M-am apropiat şi ea m-a strâns în braţe. Apoi
mi-am tras un scaun, la foc, lângă ea. Se
întâmplaseră o mulţime de lucruri din toamnă,
de când o văzusem ultima oară, dar îi trimisesem
o scrisoare lungă, povestindu-i toate primejdiile
pe care eu şi magistrul meu le înfruntaserăm în
ultima parte a misiunii noastre din Priestown.
— Ai primit scrisoarea mea, mamă?
— Da, Tom, am primit-o şi îmi pare nespus de
rău că nu ţi-am răspuns, dar a fost multă treabă
de făcut pe aici şi ştiam că vei trece pe la noi, în
drumul tău spre sud. Cum se descurcă Alice?
— Până la urmă, s-a schimbat definitiv în bine,
mamă, şi a fost foarte fericită, cât a locuit
împreună cu noi, la Chipenden, dar necazul e că
Vraciul tot nu are încredere în ea. Acum mergem
la casa lui de iarnă, dar Alice o să stea la o fermă
din vecinătate, cu nişte oameni pe care nu i-a
mai văzut vreodată.
— Poate că ţi se pare o cruzime, răspunse
mama, dar sunt sigură că domnul Gregory ştie
ce face. Totul e spre binele vostru, al tuturor. Cât
despre Anglezarke, să ai grijă pe acolo, fiule! Este
un ţinut sălbatic şi pustiu. Şi eu cred că Alice a
fost expediată cam cu nepăsare.
— Jack mi-a spus despre tata. Este atât de grav
cum te aşteptai tu, mamă? Am întrebat.
Ultima oară când o văzusem, îşi ascunsese
temerile faţă de Jack, dar mie îmi dăduse de
înţeles că viaţa tatălui meu se apropia de sfârşit.
— Nădăjduiesc că a mai căpătat un strop de
putere. O să aibă nevoie de îngrijiri foarte atente,
ca să treacă de iarna asta, despre care bănuiesc
că va fi mai grea decât oricare dintre cele pe care
le-am apucat de când am venit în Comitat. Acum
e în odaia lui şi doarme. O să te duc sus, să-l
vezi, peste vreo câteva minute.
— Jack pare mult mai vesel, totuşi, am zis eu,
încercând să înviorez atmosfera. Probabil s-a
obişnuit cu gândul de a avea un vraci în familie.
Mama zâmbi larg.
— Aşa ar trebui, dar eu bănuiesc că veselia lui e
mai degrabă legată de faptul că Ellie aşteaptă
iarăşi un copil, şi o să fie un băiat, de astă dată –
sunt sigură de asta. Jack şi-a dorit dintotdeauna
un fiu. Cineva care să moştenească ferma, într-o
bună zi.
M-am bucurat pentru Jack. Mama nu greşea
niciodată în previziuni din astea. Atunci mi-am
dat seama că era multă linişte în casă. Parcă
prea multă.
 — Unde este Ellie? Am întrebat.
— Îmi pare rău, Tom, dar n-ai ales bine ziua de
vizită. Aproape în fiecare miercuri se duce pe la
mama şi tatăl ei, luând-o şi pe micuţa Mary cu
ea. O, dac-ai vedea-o pe fetiţă acum! E bine
dezvoltată, pentru cele opt luni ale sale, şi merge
în patru labe atât de repede, că-ţi trebuie şi-o
pereche de ochi la spate ca s-o supraveghezi!
Oricum, ştiu că magistrul tău te aşteaptă şi e
cam frig afară, aşa că hai să mergem sus, să-l
vezi pe tatăl tău.
Tata dormea adânc, dar avea patru perne la
spate, aşa încât aproape că şedea în capul
oaselor.
— Respiră mai uşor în poziţia asta, zise mama.
Încă mai are congestie pulmonară.
Tata respira zgomotos; faţa îi era cenuşie şi pe
frunte îi strălucea un şir de broboane de
năduşeală. Fără îndoială că arăta într-adevăr
foarte rău – mai curând o umbră a bărbatului
puternic şi înfloritor care, odinioară, conducea
ferma de unul singur, ca tată iubitor a şapte fii ce
era.
— Uite, Tom, ştiu că ţi-ar plăcea să-i spui vreo
două vorbe, dar n-a dormit deloc noaptea
trecută. Ar fi mai bine dacă nu l-am trezi acum.
Ce zici?
— Fireşte, mamă, am încuviinţat eu, dar îmi
părea rău că nu puteam vorbi cu tata. Era atât
de bolnav şi ştiam că s-ar putea să nu-l mai văd
niciodată.
— Bine, atunci, dă-i numai o sărutare, fiule, şi
să-l lăsăm în somnul său…
Am făcut ochii mari la mama. Nu-mi puteam
aminti ultima oară când îl sărutasem pe tata. O
bătaie uşoară pe umăr sau o strângere rapidă de
mână, asta era tot, de obicei.
— Haide, Tom, sărută-l pe frunte, stărui mama.
Şi urează-i sănătate. O fi el adormit, dar o parte
din el tot o să audă ce-i spui şi-o să-l facă să se
simtă bine.
M-am uitat lung la mama şi ochii ni s-au
întâlnit. Avea o privire de fier şi am simţit tăria
voinţei sale. Atunci, am făcut întocmai cum îmi
ceruse. M-am aplecat peste pat şi l-am sărutat pe
tata, atingându-i uşor fruntea fierbinte şi
umedă. Am simţit un miros ciudat, dar nu mi-am
dat seama ce putea fi. Ca un parfum de flori. Un
soi de flori pe care nu l-am recunoscut.
— Fă-te bine repede, tată, i-am şoptit eu, foarte
încet. O să vin din nou, în primăvară, şi-o să
vorbim atunci.
Gura mi s-a uscat dintr-odată şi, când mi-am
umezit buzele, am dat de sarea de pe fruntea lui.
Mama a zâmbit trist şi mi-a arătat spre uşa
dormitorului.
În timp ce o urmam afară, în spatele nostru tata
a început să tuşească şi să se înece. M-am întors
îngrijorat şi, în clipa aceea, a deschis ochii şi s-a
uitat la mine.
 — Tom! Tom, chiar tu eşti? A întrebat el, înainte
de a fi cuprins de un alt acces de tuse.

Mama s-a strecurat repede pe lângă mine, din

pragul uşii, aplecându-se îngrijorată deasupra
lui, mângâindu-i blând pe frunte, până când
tusea i s-a potolit.
— Tom chiar este aici, îi zise ea, dar nu trebuie
să te istoveşti acum cu vorba.
— Munceşti cu râvnă, băiete? Magistrul tău e
mulţumit de tine? Mă întrebă tata, dar vocea îi
era firavă şi dogită, de parcă îi rămăsese ceva în
gât.
— Desigur, tată, i-am răspuns eu, cu un
zâmbet, dar acum am plecat împreună, să
petrecem iarna la casa lui din Anglezarke.
Deodată, tata păru speriat.
— Oh, mi-ar fi plăcut să nu vă duceţi acolo,
fiule, zise el, aruncând o privire spre mama. Se
spun poveşti ciudate despre locurile acelea şi
niciuna nu-i de bine. Trebuie să fii cu ochii în
patru, când umbli pe acolo. Vezi să stai pe lângă
magistrul tău şi să nu-i ieşi niciodată din vorbă.
— N-o să păţesc nimic, tată. Nu-ţi face griji. În
fiecare zi învăţ mai multe.
— Sunt sigur de asta, fiule. Trebuie să
mărturisesc că am avut oarecare îndoieli, când a
fost să te dau în ucenicie la un vraci, dar mama
ta a avut dreptate. Este o îndeletnicire grea, dar
cineva trebuie s-o facă. Ea mi-a povestit despre
toate isprăvile tale de până acum şi sunt cu
adevărat mândru că am un fiu atât de curajos.
Totuşi, nu ţin mai mult la unul dintre voi decât la
ceilalţi. Şapte fii am avut, toţi nişte flăcăi
minunaţi. Îi iubesc la fel pe toţi şi sunt mândru
de fiecare în parte, dar presimt că tu s-ar putea
să te dovedeşti cel mai vrednic dintre ei.
I-am zâmbit şi atât, neştiind ce să-i spun. Mi-a
zâmbit şi tata, apoi a închis ochii şi, în câteva
clipe, ritmul respiraţiei sale s-a schimbat,
alunecând din nou în somn. Mama mi-a făcut
semn spre uşă şi am ieşit amândoi din odaie.

Când ne-am aşezat din nou în bucătărie, am

întrebat-o pe mama despre mirosul acela ciudat.
— Acuma, dacă tot m-ai întrebat, n-o să-ţi
ascund adevărul, Tom, zise ea. Pe lângă faptul că
eşti al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, ai mai
moştenit şi câteva însuşiri de la mine. Amândoi
putem simţi aşa-numitele „prevestiri ale morţii”.
Ei, mirosul pe care l-ai simţit tu e un semn că
moartea s-a apropiat…
Am simţit că mi se pune un nod în gât şi
lacrimile au început să-mi joace în ochi.
Numaidecât, mama a venit spre mine,
petrecându-şi braţul pe după umerii mei.
— O, Tom, încearcă să nu te mâhneşti. Asta nu
înseamnă neapărat că tatăl tău va muri peste o
săptămână, peste o lună sau chiar peste un an.
Dar, cu cât mai puternic este mirosul, cu atât
mai aproape este moartea. Când cineva se
însănătoşeşte pe deplin, mirosul dispare. La fel e
şi cu tatăl tău. În unele zile, mirosul abia se mai
simte. Eu fac tot ce pot pentru el şi încă mai
există speranţă. În orice caz, asta este; ţi-am
spus şi uite aşa ai mai învăţat ceva.
— Mulţumesc, mamă, am zis eu, cu tristeţe,
pregătindu-mă de plecare.
— Ei, acuma nu te grăbi să pleci în starea asta,
zise mama, cu glas blând şi mângâietor. Mai stai
puţin, aici, lângă foc, până fac eu nişte
sendvişuri s-aveţi pe drum.
I-am dat ascultare, iar ea a pregătit repede un
pachet cu sendvişuri cu şuncă şi carne de pui,
pentru noi trei.
— N-am uitat nimic? Întrebă ea, când îmi
întinse pachetul.
— Banii domnului Gregory! Am răspuns eu.
Îmi ieşiseră cu desăvârşire din minte.
— Aşteaptă aici, Tom, zise ea. Numai cât mă duc
sus, în camera mea, să ţi-i aduc.
Prin „camera mea” nu se referea la dormitorul
pe care îl împărţea cu tata, ci la odaia încuiată de
lângă podul casei, unde-şi ţinea lucrurile ei. Eu
intrasem acolo o singură dată de când învăţasem
să merg, şi anume atunci când îmi dăruise lanţul
ei de argint. Nimeni altcineva nu păşise vreodată
înăuntru. Nici măcar tata.
Erau o mulţime de scrinuri şi de cufere acolo,
dar n-aveam nicio idee despre ce ar fi putut
conţine. Din ceea ce tocmai spusese mama, se
părea că erau şi bani acolo. Din banii mamei se
cumpărase, de pildă, ferma pe care o aveam noi.
Ea îi adusese, din ţara ei de baştină, Grecia.
Când mi-am luat rămas-bun de la mama, pe
lângă pachetul cu şendvişuri mi-a mai pus în
palmă şi cele zece guinee. Când şi-a ridicat
privirile, am citit îngrijorare în ochii ei.
— O să fie o iarnă lungă, aspră şi crudă, fiule.
Toate semnele o arată. Rândunelele şi-au luat
zborul spre miazăzi cu aproape o lună mai
devreme decât de obicei, iar prima brumă a picat
pe când trandafirii mei mai erau încă în floare –
ceva ce n-am mai văzut până acum. O să fie greu
de tot şi nu cred că vreunii dintre noi vom ieşi
neatinşi din iama asta. Şi nici că se putea un loc
mai nefericit de a o petrece ca Anglezarke. Tatăl
tău şi-a făcut griji pentru tine, fiule, la fel şi eu.
Şi sfaturile lui sunt bune. Aşadar, ţine minte
cuvintele mele. Nu există nicio îndoială că
puterile Întunericului cresc şi mai ales în ţinutul
acela dospeşte o influenţă malefică deosebită.
Anglezarke este locul unde, cu mult timp în
urmă, au fost adoraţi Vechii Zei, iar, pe timpul
iernii, unii dintre ei încep să se trezească din
amorţire. Cel mai rău dintre toţi a fost Golgoth,
pe care unii îl numeau Stăpânul Iernii. Aşa că
ţine-te aproape de magistrul tău. El este singurul
prieten adevărat pe care-l ai. Trebuie să vă
ajutaţi unul pe altul.
 — Bine, dar Alice?
Mama clătină din cap.
— Poate că va fi bine, poate că nu. Vezi tu, acolo,
în podişul acela pustiu şi îngheţat, o să fiţi mai
aproape de Întuneric decât în oricare alt loc din
Comitat, aşadar, asta va fi din nou o piatră de
încercare pentru Alice. Nădăjduiesc să treacă,
până la urmă, cu bine, dar nu pot prevedea
rezultatul. Tu să faci cum ţi-am spus. Să-ţi vezi
de treabă şi să stai pe lângă magistrul tău. Asta
contează.
Ne-am mai îmbrăţişat o dată, apoi i-am spus la
revedere şi am plecat, străbătând din nou
drumeagul dintre câmpuri.
CAPITOLUL 04
CASA DE IARNĂ
CU cât ne apropiam de Anglezarke, cu atât
vremea se burzuluia mai tare. Începuse să plouă
şi vântul rece de sud-est prinsese puteri până
când ajunsese să ne biciuiască drept în faţă,
gonind pe sub norii joşi şi mohorâţi, apăsători,
atârnând ca o masă de plumb deasupra
capetelor noastre. Mai târziu, vântul turbă de-a
dreptul, iar ploaia se prefăcu în lapoviţă şi zloată.
Pământul deveni mocirlos sub picioarele noastre,
îngreunându-ne grozav mersul. Ca să fie şi mai
rău, ne tot rătăceam printre mlaştinile cu
păpuriş des şi printre smârcurile înşelătoare,
de-a fost nevoie de toate cunoştinţele de
orientare ale Vraciului ca să ne scoată la liman.
 Dar, în dimineaţa celei de-a treia zi, ploaia se
rări şi norii se ridicară destul cât să zărim lanţul
dealurilor sumbre din faţa noastră.
— Iată! Zise Vraciul, arătând spre zare cu
toiagul său. Acolo e Anglezarke. Iar dincolo, cam
la vreo patru mile mai spre sud – arătă el, în
continuare – este Blackrod.
Eram prea departe ca să vedem satul. Am crezut
că desluşesc vreo câteva fuioare de fum, dar se
poate să fi fost doar norii.
— Cum e la Blackrod? Am întrebat eu.
Magistrul meu pomenise de mai multe ori de
acest sat, aşa că îmi închipuisem că avea să fie
locul de unde voi cumpăra proviziile noastre
săptămânale.
— Nu este la fel de primitor ca la Chipenden, aşa
că mai bine stai departe, zise Vraciul. Oamenii
sunt aspri şi periculoşi, şi trăiesc în clanuri.
Acolo m-am născut, aşa că ştiu ce spun. Nee!
Adlington este, fără discuţie, o aşezare mult mai
drăguţă şi, de aici, nu mai avem mult de mers.
Cam la vreo milă distanţă spre nord se află ferma
unde o să te lăsăm pe tine, fato, zise el,
întorcându-se spre Alice. Ferma Straja Mlaştinii,
aşa i se spune. O să locuieşti cu domnul şi
doamna Hurst, proprietarii.
Cam la un ceas după aceea, ajungeam la
gospodăria unei ferme izolate, în apropiere de un
lac întins. Când Vraciul s-a îndreptat către
poartă, câinii au început să latre; peste puţin
timp, stătea în curte, vorbind cu un fermier
bătrân, care nu părea prea încântat să-l vadă.
Cinci minute mai târziu, li se alătură şi nevasta
fermierului. Niciunul dintre ei nu zâmbi măcar o
dată.
— N-o să fiu bine-venită aici, asta-i sigur! Zise
Alice, lăsându-şi colţurile gurii în jos.
— Poate că n-o să fie chiar atât de rău, am zis
eu, încercând să le găsesc nişte scuze. Nu uita că
ei au pierdut o fiică. Unii oameni nu îşi revin
niciodată dintr-o tragedie ca asta.
Pe când aşteptam, m-am uitat la fermă cu mai
multă atenţie. Nu avea o înfăţişare prea
înfloritoare şi majoritatea acareturilor erau
părăginite. Hambarul era înclinat într-o rână şi
părea că următoarea furtună o să-l pună la
pământ. Totul în jur arăta sinistru. Nu m-am
putut opri să nu-mi fac gânduri negre şi despre
lacul din vecinătate. Era o întindere posomorâtă
de apă plumburie, mărginită de mlaştină, în
capătul îndepărtat, şi cu doar câteva sălcii sfrijite
pe malul apropiat. Oare acolo se înecase fiica lor?
Asta însemna că, ori de câte ori se uitau pe
fereastră, soţii Hurst îşi aminteau nenorocirea
întâmplată.
După alte câteva minute, Vraciul se întoarse şi
ne făcu semn să venim lângă ei, drept pentru
care ne-am croit drum cu greu prin glodul din
curte.
— El este ucenicul meu, Tom, zise Vraciul,
prezentându-mă bătrânului fermier şi nevestei
sale.
Am zâmbit şi am spus bună ziua. Amândoi au
dat din cap către mine, dar nu mi-au întors
zâmbetul.
— Şi ea este tânăra Alice, continuă Vraciul. Este
foarte muncitoare şi o să vă fie de mare ajutor
prin curte. Fiţi autoritari, dar buni, şi n-o să vă
dea bătăi de cap.
Ei o măsurară pe Alice din cap până-n picioare,
dar nu ziseră nimic; după un scurt salut din cap
în direcţia lor şi umbra unui zâmbet fugar, Alice
îşi pironi privirile asupra pantofilor ei cu vârf
ascuţit. Îmi era clar că era nefericită; şederea ei
la familia Hurst nu începea foarte promiţător.
N-o puteam învinovăţi. Cei doi arătau jalnic şi
deznădăjduiţi, de parcă ar fi fost zdrobiţi de
viaţă. Obrazul şi fruntea domnului Hurst erau
brăzdate de cute adânci, care sugerau că era mai
obişnuit să se încrunte decât să râdă.
— L-aţi mai văzut pe Morgan, în ultima vreme?
Întrebă Vraciul.
La rostirea neaşteptată a numelui Morgan,
mi-am ridicat repede ochii şi am văzut
sprânceana stângă a domnului Hurst
încreţindu-se şi începând să se zbată. Părea
foarte nervos. Poate chiar speriat. Oare era vorba
despre acelaşi Morgan care îmi dăduse mie
scrisoarea pentru Vraci?
— Nu, chiar deloc, răspunse doamna Hurst,
posacă, fără să se uite în ochii Vraciului. Mai
doarme aici, în câte o noapte, dar vine şi pleacă
după cum are poftă. În ultima vreme, a fost mai
mult plecat.
— Când a trecut pe aici ultima oară?
— Acum vreo două săptămâni. Poate mai mult…
— Ei bine, când mai vine în vizită pe la voi,
anunţaţi-l că aş vrea să stau de vorbă cu el.
Spuneţi-i să mă caute acasă.
— Bine, o să-i spunem.
— Să nu uitaţi. Ei, şi acuma, noi o să ne vedem
de drum.
Vraciul se întoarse să plece, iar eu mi-am ridicat
toiagul şi cei doi saci şi l-am urmat. Alice veni în
fugă după mine şi mă prinse de braţ, silindu-mă
să mă opresc.
— Nu uita ce mi-ai promis, mi-a şoptit ea la
urechea stângă. Să vii să mă vezi şi să nu laşi să
treacă mai mult de o săptămână. Mă bizui pe
tine, să ştii!
— O să vin să te văd, nicio grijă, i-am zis eu,
adăugând un zâmbet.
Cu acestea, se întoarse înapoi la cei doi Hurst şi
i-am urmărit cu privirea pe toţi trei intrând în
curtea fermei. Chiar îmi părea rău pentru Alice,
dar n-aveam ce face.
Lăsând în urmă ferma Straja Mlaştinii, i-am
mărturisit Vraciului ce mă frământa.
— Nu păreau prea încântaţi s-o primească pe
Alice la ei, am zis eu, aşteptându-mă ca el să mă
contrazică.
Spre stupoarea mea, fu de acord cu mine.
— Da, e adevărat, n-au fost deloc încântaţi. Dar
n-au prea avut cum să se împotrivească. Vezi tu,
Hurst îmi datorează o sumă frumuşică. În două
rânduri le-am curăţat casa de nişte duhuri care
le făceau necazuri. Şi încă n-am primit niciun
sfanţ pentru osteneala mea. Iar eu m-am învoit
să le anulez datoria, dacă o primesc pe Alice la ei.
Nu-mi puteam crede urechilor.
— Dar nu-i drept faţă de Alice! Am zis eu. S-ar
putea să se poarte foarte urât cu ea.
— Fata aceea îşi poate purta şi singură de grijă,
după cum bine ştii, zise el, cu un zâmbet
răutăcios. De altfel, fără îndoială că nu vei fi în
stare să te ţii departe de ea şi vei trece, din când
în când pe acolo, să vezi cum o mai duce.
Când am deschis gura să protestez, rânjetul
Vraciului se lăbărţă atât de mult, încât căpătă
înfăţişarea unui lup flămând care-şi deschide
fălcile ca să apuce capul prăzii.
— Ei, n-am dreptate?
Am dat din cap.
— Aşa m-am gândit şi eu, băiete. Am început să
te cunosc destul de bine. Aşa că nu-ţi face prea
multe griji pentru fată. Mai bine ai grijă de tine.
Se pare c-o să fie o iarnă grea. Una care o să ne
pună la încercare până la ultimul strop de putere
din noi. Anglezarke nu este un loc pentru cei
nevolnici şi slabi de inimă!
 Mai era ceva care mă nedumerea, aşa că m-am
hotărât să-i spun tot ce aveam în guşă.
— Te-am auzit întrebându-i pe soţii Hurst
despre cineva pe nume Morgan, am început eu.
Este acelaşi Morgan care ţi-a trimis scrisoarea?
— Ei, sper din toată inima să nu fie doi, băiete!
Unul înseamnă şi-aşa destulă bătaie de cap.
— Vasăzică, uneori stă la ferma celor doi Hurst?
— Aşa face, băiete, ceea ce este de înţeles, având
în vedere că este fiul lor.
— Ai trimis-o pe Alice să stea cu părinţii lui
Morgan! Am exclamat eu, uluit.
— Da. Şi ştiu ce fac, aşa că destul cu întrebările.
Hai să ne vedem de drumul nostru. E musai să
ajungem la ţintă mai înainte de căderea serii.

Din prima clipă în care le-am văzut mai de

aproape, îmi plăcuse înfăţişarea dealurilor care
împrejmuiau Chipendenul, dar cele de la
Anglezarke erau cumva diferite. N-aş fi putut
spune exact de ce, dar cu cât ne apropiam, cu
atât deveneam mai posac.
Poate că mi se trăgea de la faptul că vedeam
aceste locuri la sfârşitul anului, când era vreme
urâtă şi iama bătea la uşă. Sau poate că era
tocmai din pricina întunecatului podiş cu lanţul
său de dealuri pietroase şi aride, ridicându-se
înaintea mea ca o dihanie uriaşă şi greoaie, cu
norii învăluindu-i ca un giulgiu crestele sale
sumbre. Cel mai probabil, era din cauză că toată
lumea mi-l vorbise de rău şi-mi spusese cât de
aspră urma să fie iarna aici. Indiferent de motiv,
m-am simţit şi mai abătut când am dat cu ochii
de casa Vraciului, sinistra locuinţă în care
aveam să-mi petrec următoarele câteva luni.
Ne-am îndreptat spre ea ţinându-ne de firul apei
unui pârâu, înaintând către izvoarele sale,
urcând prin ceea ce Vraciul numea „defileu” – un
soi de ravenă în platoul muntos, o vale adâncă şi
îngustă, cu pante abrupte de o parte şi de alta.
La început, pantele acestea erau doar grohotiş,
dar pietroaielor prăvălite le-au luat curând locul
peticele de iarbă deasă şi stâncile golaşe, iar
pereţii întunecaţi ai defileului păreau să se
unească deasupra capetelor noastre.
După vreo douăzeci de minute, defileul cotea la
stânga, după care îţi răsărea deodată înaintea
ochilor casa Vraciului, lipită cu spatele de stânca
din dreapta noastră. Tata spunea mereu că
prima impresie pe care ţi-o faci despre ceva este
aproape întotdeauna cea corectă, aşa că ultimul
fior de curaj îmi pieri ca un fum. Era
după-amiaza târziu şi lumina deja începuse să
se cearnă, aşa că a fost mai presus de voinţa
mea. Casa era mai mare şi mai impunătoare
decât cea de la Chipenden, dar era construită
dintr-o piatră mai întunecată, care îi dădea o
înfăţişare deosebit de lugubră. Pe lângă aceasta,
ferestrele erau mici, ceea ce, împreună cu faptul
că sălaşul fusese clădit într-un defileu, cu
siguranţă îi făceau odăile foarte întunecoase. Era
una dintre cele mai neprimitoare locuinţe pe care
le văzusem până atunci în viaţa mea.
Totuşi, cel mai rău lucru era că nu avea nicio
grădină. Cum am mai spus, era lipită de stânca
din spatele ei; în faţă, după vreo cinci sau şase
paşi, ajungeai la malul pârâului, care nu era
prea larg, dar părea foarte adânc şi foarte rece.
Dacă mai făceai vreo treizeci de paşi, cu
pietricelele scrâşnindu-ţi sub tălpi, dădeai cu
nasul de stânca de vizavi. Asta dacă reuşeai să
treci pârâul, călcând pe alunecoasele pietre de
sprijin fără să cazi în el.
Nu se vedea niciun fuior de fum ieşind pe horn,
ceea ce dădea de înţeles că nu vom avea parte de
un foc de bun venit. Acasă, la Chipenden, duhul
domestic al Vraciului întotdeauna ştia când ne
întorceam şi nu numai că toată casa ar fi fost
deja încălzită, dar o mâncare fierbinte, aburindă,
ne-ar fi aşteptat pe masa din bucătărie.
Sus, la mare înălţime, pereţii defileului păreau
să se întâlnească deasupra casei, unde se mai
vedea doar o fâşie îngustă de cer. M-am înfiorat,
pentru că în defileu era chiar mai frig decât
fusese pe pantele mai joase ale podişului şi
mi-am dat seama că, acolo, chiar şi în timpul
verii, soarele nu se arăta mai mult de o oră pe zi.
Asta m-a făcut să apreciez şi mai mult ce
avusesem la Chipenden: păduri, pajişti, dealuri
înalte şi cer vast deasupra capului. De acolo
priveam în jos spre lume; aici eram ca prinşi
într-un puţ lung, adânc şi îngust.
Am aruncat o privire neliniştită spre crestele
negre ale defileului, acolo unde întâlneau cerul.
Oricine sau orice ar fi putut sta la pândă acolo,
urmărindu-ne fără ca noi să ne dăm seama.
— Ei bine, băiete, am ajuns. Aceasta este casa
mea de iarnă. Avem multe de făcut: obosiţi sau
nu, trebuie să ne-apucăm de treabă!
Mai mult năpustindu-se decât mergând spre
uşa de la intrare, Vraciul ocoli casa, spre o mică
porţiune de teren pavat cu dale de piatră, din
spate. La trei paşi de uşa din spate, se înălţa
stânca pe care picura apa, împodobind-o cu
ţurţuri ca dinţii unui balaur din poveştile pe care
obişnuia să mi le spună unchiul meu.
Bineînţeles, într-o gură scuipând flăcări, dinţii
aceia s-ar fi prefăcut în abur cât ai clipi; în acest
cotlon îngheţat din spatele casei, ţurţurii
rezistau cea mai mare parte a anului şi, odată cu
venirea zăpezii, n-am mai fi scăpat de ei până
târziu, în primăvară.
— Întotdeauna aici folosim uşa din spate,
băiete, zise Vraciul, scoţând din buzunar cheia
pe care fratele său Andrew, lăcătuşul, o
meşterise special pentru el.
Deschidea majoritatea uşilor, dacă încuietoarea
nu era foarte complicată. Aveam şi eu o cheie
asemănătoare şi nu o dată mi se dovedise foarte
folositoare.
 Cheia se înţepeni în broască şi, când o împinse
s-o deschidă, uşa păru să se împotrivească.
Odată înăuntru, am fost copleşit de cât de
Întuneric era, dar Vraciul îşi sprijini toiagul de
perete, scoase o lumânare din sacul său şi o
aprinse.
— Pune sacii de călătorie acolo, zise el,
arătându-mi către un raft scund, lângă uşa din
spate.
I-am dat ascultare şi apoi mi-am lăsat toiagul în
colţ, lângă al Vraciului, după care l-am urmat în
casă.
Mama ar fi rămas fără grai văzând în ce hal
arăta bucătăria. Acum nu mai aveam nicio
îndoială că aici nu mai era niciun duh domestic
care să se ocupe de gospodărie. Era limpede că
nimeni nu venise să vadă de casă, de când o
părăsise Vraciul, la sfârşitul iernii trecute. Praful
se aşternuse pe toate obiectele şi de tavan
atârnau pânze lungi de păianjen. În spălătorul
de vase era o grămadă mare de farfurii murdare
şi pe masă zăcea o jumătate de pâine, înverzită
de mucegai. În plus, se simţea un vag miros
dulceag, neplăcut, de parcă într-un colţ
întunecat putrezea ceva, cu încetul. Lângă foc
era un balansoar asemănător cu al mamei de
acasă, de la ferma noastră. Pe spătarul său era
aşezat un şal cafeniu, care arăta foarte jegos.
M-am întrebat al cui putea fi.
— Ei bine, băiete, zise Vraciul, să trecem la
treabă. O să începem cu încălzirea bătrânei case,
până sus. Când terminăm, ne-apucăm de
curăţenie.
Lângă casă era un şopron mare de lemn, ticsit
cu cărbune. N-am vrut să mă gândesc cum
fusese adus atâta mangal până în inima
defileului. La Chipenden eram trimis eu după
proviziile săptămânale, dar speram în secret că
aducerea sacilor cu cărbuni nu va fi una dintre
sarcinile mele de aici.
Am găsit două coşuri mari de cărbune, pe care
le-am umplut amândoi şi le-am adus înapoi în
bucătărie.
— Ştii cum s-aprinzi un foc de cărbuni? Întrebă
Vraciul.
Am încuviinţat cu un semn din cap. Iarna,
acasă la mine, la fermă, prima mea misiune,
dimineaţa, era să aprind focul în bucătărie.
— Atunci e bine, zise Vraciul. Te ocupi de ăsta
de aici, iar eu o să mă îngrijesc de cel din salon.
Sunt treisprezece sobe în această casă veche, dar
dacă aprindem şase, o să fie de-ajuns să înceapă
să încălzească lucrurile pe aici.
După vreo oră, izbutiserăm să aprindem cele
şase focuri: unul în bucătărie, unul în salon,
unul în ceea ce Vraciul numea „camera sa de
lucru”, care se afla la parter, şi câte unul în
fiecare dintre cele trei dormitoare de la primul
etaj. Mai erau alte şapte dormitoare, inclusiv o
mansardă, dar nu ne-am ostenit să facem focul
şi-n ele.
— Bine, băiete, iată un bun început, zise
Vraciul. Acum o să mergem să aducem nişte apă.
Cărând fiecare câte un urcior mare de pământ,
am ieşit din nou afară, pe uşa din spate, şi am
dat ocol casei până în faţă, de unde Vraciul m-a
condus spre pârâu. Apa era într-adevăr adâncă,
aşa cum apreciasem eu, şi a fost uşor să ne
umplem urcioarele; şi era rece şi atât de limpede,
încât se vedeau pietrele de pe fund. Era un pârâu
liniştit – abia de scotea un murmur pe drumul lui
prin defileu.
Tocmai în clipa în care terminasem de umplut
urciorul meu, am simţit o mişcare undeva, sus.
N-am putut vedea propriu-zis nimic; a fost mai
mult senzaţia că suntem urmăriţi şi, când mi-am
ridicat privirile spre locul unde vârful stâncii
întunecate se contura pe cerul plumburiu, n-am
zărit nimic.
— Nu te uita în sus, băiete, şuieră Vraciul, cu o
enervare înăbuşită în glas. Nu-i da satisfacţie.
Prefă-te că n-ai băgat de seamă.
— Cine e? Am întrebat eu, neliniştit, în timp ce-l
urmam pe Vraci spre casă.
— Greu de spus. Eu nu m-am uitat, aşa că nu
ştiu sigur, zise Vraciul, oprindu-se deodată în loc
şi punându-şi urciorul pe pământ. Apoi a
schimbat brusc subiectul. Ce părere ai de casă?
Întrebă el.
Tata mă învăţase să spun adevărul ori de câte
ori era cu putinţă şi ştiam că Vraciul nu era omul
care să se simtă jignit cu una, cu două.
— Mai degrabă stau în vârful unui deal, decât ca
furnica, într-o crăpătură adâncă dintre două
pietre de pavaj, i-am răspuns eu. Deocamdată,
îmi place mai mult casa dumitale din Chipenden.
— Şi mie, băiete, şi mie, zise Vraciul. Am venit
aici numai pentru că aşa trebuia. Suntem chiar
pe muchie, aici, la hotarul Întunericului, şi e un
loc neplăcut să-ţi petreci iama în el. Există unele
creaturi prin ţinutul ăsta la care nu suport nici
să mă gândesc prea mult, dar dacă noi nu le
putem înfrunta, atunci cine s-o facă?
— Ce soi de creaturi? Am întrebat eu,
amintindu-mi ce-mi spusese mama, dar curios
să văd ce avea să-mi spună Vraciul.
— O, sunt duhuri rele, vrăjitoare, stafii şi
spectre din belşug, iar vreo câteva sunt de un soi
chiar mai rău…
— Ca Golgoth? I-am sugerat eu.
— Da, Golgoth. Am impresia că mama ta ţi-a
povestit totul despre el. Am dreptate?
— Mi-a pomenit de el când am anunţat-o că ne
îndreptăm spre Anglezarke, dar n-a spus prea
multe. Numai că, uneori, se trezeşte din
amorţire, iarna.
— Aşa face, băiete, şi o să-ţi îmbogăţesc
cunoştinţele despre el cu un alt prilej, mai
nimerit. Acum, uită-te la ăsta, zise el, arătând
către hornul cel mare al şemineului, de unde un
fum gros şi cafeniu se ridica în văzduh prin două
rânduri de burlane cilindrice. Împungea nervos
cu degetul în aer spre fum. Suntem aici să ţinem
steagul sus, băiete!
Am căutat din ochi steagul. N-am văzut decât
fumul.
— Vreau să spun că prin însuşi faptul că ne
aflăm aici, declarăm că teritoriul ăsta ne aparţine
nouă şi nu Întunericului, îmi explică Vraciul. Să
înfrunţi Întunericul, mai ales la Anglezarke, este
o treabă grea, dar este de datoria noastră şi
merită din plin. În orice caz, încheie el,
ridicându-şi urciorul, hai să mergem înăuntru şi
să începem să facem curat.
Pentru următoarele două ore, chiar nu mi-am
văzut capul de treabă, frecând, măturând,
lustruind şi ieşind afară ca să scot nori de praf
din covoare. În cele din urmă, după ce am spălat
vasele murdare şi le-am şters, Vraciul mi-a cerut
să fac paturile în cele trei camere de la primul
etaj.
— Trei paturi? Am întrebat eu, crezând că poate
n-am auzit bine.
— Da, băiete, trei, iar când termini, ai face bine
să te duci să te speli în urechi! Dă-i drumul! Nu
sta acolo cu gura căscată. Nu avem toată ziua la
dispoziţie.
Atunci, ridicând din umeri, am făcut cum mi s-a
poruncit. Aşternuturile erau umede, dar am scos
cearşafurile şi le-am întins să se usuce la foc. La
sfârşit, rupt de oboseală, am coborât la parter. Pe
când treceam prin faţa scărilor ce duceau în
pivniţă, am auzit ceva ce mi-a zbârlit părul pe
ceafă.
De jos, venea ceva care suna ca un lung suspin
înfiorător, urmat aproape imediat de un ţipăt
stins. Am aşteptat în capul scărilor, la gura
întunecată, ciulind urechea, dar zgomotele nu
s-au repetat. Oare mi se năzărise?
Întors în bucătărie, l-am găsit pe Vraci
spălându-se pe mâini în spălătorul de vase.
— Am auzit ceva strigând din pivniţă, i-am spus
eu. Este o stafie?
— Nu, băiete, acum nu mai sunt stafii în casa
asta – le-am izgonit eu pe toate, de ani buni. Nu,
trebuie să fi fost Meg. Fără îndoială că se
trezeşte.
Nu eram sigur că n-am înţeles greşit. Mi se
spusese că am s-o întâlnesc pe Meg şi ştiam că
era o vrăjitoare lamia care trăia pe undeva prin
Anglezarke. De asemenea, chiar mă aşteptasem,
întru câtva, s-o găsesc locuind în casa Vraciului.
Dar văzând-o părăsită şi rece, îmi ieşise din
minte această posibilitate. De ce ar fi dormit ea
acolo, jos, într-o pivniţă îngrozitor de rece? Eram
curios, dar n-aveam de gând să pun întrebări
într-un moment nepotrivit.
Uneori, Vraciul avea chef să răspundă şi mă
invita să iau loc, să-mi scot carneţelul, să-mi
înmoi peniţa în cerneală, pregătindu-mă să
scriu. Alteori, nu voia să-mi împărtăşească
nimic, iar acum vedeam clar expresia hotărâtă
sclipind în ochii lui verzi, aşa că mi-am ţinut
gura, cât a aprins el o lumânare.
Apoi l-am urmat, coborând scările de piatră, în
pivniţă. Nu eram propriu-zis speriat, pentru că el
ştia bine ce face, dar cu siguranţă eram foarte
tulburat. Niciodată nu mai întâlnisem o
vrăjitoare lamia şi, cu toate că citisem puţin
despre ele, nu-mi puteam închipui la ce să mă
aştept. Şi cum de reuşise ea să supravieţuiască
acolo, în beznă şi în frig, toată primăvara, vara şi
toamna? Mâncând limacşi, viermi, insecte şi
râme, ca vrăjitoarele închise în puţurile
Vraciului?
La primul cot al scărilor, am dat de o poartă cu
gratii încrucişate, care ne închidea calea. În
spatele ei, treptele deveneau brusc mult mai late,
încât patru persoane ar fi putut coborî una lângă
alta. Nu mai văzusem niciodată nişte trepte de
pivniţă atât de late. Nu prea departe de poartă,
am zărit o uşă în zid şi m-am întrebat ce-o fi în
spatele ei. Vraciul a scos o cheie din buzunar şi a
vârât-o în încuietoarea porţii. Nu era cheia pe
care o folosea de obicei.
— E o încuietoare complicată? Am întrebat.
— Cred şi eu că este, băiete, răspunse el. Mult
mai complicată decât majoritatea. Dacă o să ai
vreodată nevoie de cheia asta, o găseşti pe
ultimul raft de sus al dulapului de cărţi de lângă
uşa camerei mele de lucru.
Când deschise poarta, aceasta scoase un
zăngănit atât de puternic, încât păru să vibreze
prin pietrele zidului în sus şi în jos, de parcă
toată casa ar fi fost un clopot uriaş.
— Fierul le opreşte pe cele mai multe dintre ele
să treacă de punctul acesta, dar, chiar dacă nu,
putem auzi în caz că se întâmplă ceva şi de sus,
din odăile noastre. Poarta asta e mai bună ca un
câine de pază.
— Cele mai multe ce? Şi de ce sunt treptele atât
de late? Am întrebat eu.
— Toate la rândul lor, mă repezi Vraciul.
Întrebările şi răspunsurile pot veni şi mai târziu.
Mai întâi trebuie s-o vedem pe Meg.
Pe când continuam să coborâm treptele, am
început să aud zgomote slabe de jos. Un geamăt
şi apoi ceea ce părea un râcâit slab, care mi-au
sporit şi mai tare încordarea. Nu mi-a luat mult
să îmi dau seama că partea de sub pământ a
casei era tot atât de mare ca şi cea de deasupra:
de fiecare dată când scările coteau, dădeam
peste o uşă de lemn, îngropată în zid, şi, la a treia
cotitură, am ajuns la un mic palier cu trei uşi.
Vraciul se opri în faţa celei din mijloc şi se
întoarse către mine.
— Aşteaptă aici, băiete, zise el. Primul lucru
când se trezeşte, Meg face întotdeauna o scurtă
criză de nervi. Va trebui să-i dăm timp să se
obişnuiască şi cu tine.
 Cu aceste cuvinte, mi-a întins lumânarea, a
răsucit cheia în broască şi a păşit în Întuneric,
închizând uşa în urma lui.
Am rămas afară vreo zece minute şi nu mă sfiesc
să vă spun că era destul de înfiorător pe scările
alea. Şi asta în primul rând pentru că, pe măsură
ce coborâserăm, frigul devenise tot mai
muşcător. Apoi şi pentru că puteam auzi mai
multe zgomote tulburătoare venind de jos, de
după următorul cot al scărilor, unde nu mai
puteam vedea. Cele mai multe erau nişte şoapte
slabe, dar o dată am crezut că aud un mârâit
îndepărtat, ca şi cum cineva sau ceva ar fi fost
foarte supărat.
Apoi s-au auzit nişte zgomote înăbuşite din
încăperea în care intrase Vraciul. Magistrul meu
părea să vorbească liniştit, dar ferm, iar, la un
moment dat, am auzit o femeie plângând. Nu
după multă vreme, şi-au coborât glasurile până
la şoaptă, de parcă niciunul dintre ei nu voia să
aud eu ce discutau.
În cele din urmă, uşa s-a deschis cu un scârţâit.
În prag a apărut Vraciul, urmat de cineva, care a
ieşit pe palier.
— Ea este Meg, a zis magistrul meu, făcând un
pas în lături, ca s-o pot vedea bine. O să-ţi placă,
băiete. Este probabil cea mai bună bucătăreasă
din întreg Comitatul.
Meg mă cercetă cu privirea din cap până-n
picioare, părând uluită. M-am uitat şi eu la ea,
cuprins de o mare mirare. Vedeţi
dumneavoastră, era aproape cea mai frumoasă
femeie pe care o văzusem vreodată şi purta
pantofi cu vârful ascuţit. Când venisem prima
oară la Chipenden, la prima mea lecţie, Vraciul
mă prevenise despre pericolul de a sta de vorbă
cu fetele care purtau pantofi cu vârful ascuţit.
Fie c-o ştiau şi ele, fie că nu, îmi spusese el mie,
unele dintre ele puteau fi vrăjitoare.
Eu nu ţinusem atunci seama de avertismentul
său şi stătusem de vorbă cu Alice, care mă
vârâse în tot soiul de necazuri, mai înainte de a
mă ajuta, tot ea, să ies teafăr din ele. Şi acum,
poftim! Magistrul meu îşi nesocotea propriul sfat!
Numai că Meg nu era o fată, ci era o femeie, şi
toate trăsăturile chipului său – ochii, pomeţii,
obrajii – erau atât de fără cusur, încât nu te
puteai abţine să nu te zgâieşti ca viţelul la poarta
nouă.
Totuşi, părul îi ştirbea farmecul. Era argintiu,
cum te aştepţi să vezi la o persoană mult mai în
vârstă. Nu era mai înaltă decât mine, abia de-i
ajungea la umăr Vraciului. Dacă te uitai mai bine
la ea, ai fi zis că dormise luni de zile în frig şi
umezeală – prin păr îi atârnau câteva fire de
păianjen şi pe rochia ei, de un purpuriu
decolorat, se zăreau pete de mucegai.
Există mai multe feluri de vrăjitoare, şi
umplusem pagini bune din caietul meu de notiţe
cu ceea ce mă învăţase Vraciul despre ele. Dar
am descoperit că tot ce ştiam despre vrăjitoarele
lamia se reducea la ce citisem pe furate din
cărţile găsite în biblioteca Vraciului, prin care
n-ar fi trebuit să-mi bag nasul.
Vrăjitoarele lamia veniseră de peste mări, iar în
ţara lor de baştină se hrăneau cu sânge de om.
Se ştie că, în starea lor naturală, sunt sălbatice,
adică nu seamănă deloc cu oamenii şi toate au
corpul acoperit cu solzi şi gheare groase în loc de
degete. Dar, încetul cu încetul, îşi schimbă forma
şi, cu cât stau mai mult printre oameni, cu atât
înfăţişarea lor devine mai aproape de cea
omenească. După o vreme, se transformă în ceea
ce se cheamă „lamii domestice”, care arată ca
femeile oamenilor, în afară de o fâşie de solzi
verzi şi galbeni care le acoperă toată şira spinării.
Unele chiar devin vrăjitoare benigne, adică nu
mai sunt rele. Oare Meg devenise bună? Să fi fost
acesta un alt motiv pentru care Vraciul nu
încheiase socotelile cu ea, închizând-o într-un
puţ, cum făcuse cu Osoasa Lizzie?
— Ei bine, Meg, zise Vraciul, el e Tom, ucenicul
meu. Este un băiat bun, aşa că voi doi ar trebui
să vă înţelegeţi bine.
Meg îşi întinse braţul. Am crezut că vrea să dea
mâna cu mine, dar înainte ca degetele noastre să
se atingă, îşi trase brusc mâna înapoi de parcă
s-ar fi ars şi o expresie îngrijorată i se ivi în ochi.
— Unde-i Billy? Întrebă ea, cu vocea mătăsoasă,
dar tremurată de nesiguranţă. Îmi plăcea Billy.
 Ştiam că vorbea de Billy Bradley, ucenicul
Vraciului de dinaintea mea, care murise.
— Billy nu mai e, Meg, îi explică blând Vraciul.
Ţi-am povestit deja. Nu-ţi face griji. Viaţa merge
înainte. Va trebui să te obişnuieşti cu Tom, de
acuma.
— Dar asta înseamnă încă un nume de ţinut
minte, se văită Meg, cu tristeţe. Mai merită
efortul, din moment ce niciunul dintre ei nu
rezistă prea mult?
Meg nu s-a apucat imediat să ne gătească.
Am fost trimis să mai aduc apă de la pârâu şi a
trebuit să mai bat de vreo zece ori drumul în sus
şi-n jos, până când Meg a fost, în sfârşit,
mulţumită. Apoi, folosind două dintre vetrele în
care aprinseserăm focul, s-a apucat să
încălzească apa, dar, spre marea mea
dezamăgire, am văzut că nu era pentru a pregăti
cina.
L-am ajutat pe Vraci să tragă un mare cazan de
fier pentru făcut baie şi l-am umplut cu apă
fierbinte. Era pentru Meg.
— Noi doi o să aşteptăm în salon, a zis Vraciul,
ca s-o lăsăm puţin pe Meg singură. A stat luni de
zile jos, în pivniţă, şi vrea să se primenească
niţel.
Am bombănit în sinea mea că, dacă magistrul
meu n-ar fi încuiat-o acolo, ea ar fi putut să
păstreze casa curată şi încălzită pentru
întoarcerea lui obişnuită de iarnă. Şi,
bineînţeles, asta m-a condus la o altă întrebare –
de ce n-o lua Vraciul pe Meg cu el, la casa lui de
vară din Chipenden?
— Acesta este salonul, a zis magistrul meu,
deschizând o uşă şi poftindu-mă înăuntru. Aici
stăm noi de vorbă, de obicei. Aici îi primim pe
oamenii care vin să ne ceară ajutorul.
Să ai un salon era o veche tradiţie în Comitat.
De regulă, este cea mai bună odaie din casă, cât
mai elegantă îţi dă mâna s-o faci, şi se foloseşte
rareori, pentru că întotdeauna este ţinută curată
şi împodobită, gata să primească musafirii.
Vraciul nu avea un salon dincolo, la Chipenden,
pentru că prefera să-i ţină pe oameni la distanţă
de casa lui. De aceea toţi trebuiau să vină până
la răscruce, la sălciile bătrâne, să bată clopotul şi
să aştepte. Aici se părea că regulile erau altele.
Acasă la mine, la fermă, nici noi nu ne
bătuserăm capul cu un salon, pentru că şapte fii
însemnau o familie numeroasă şi, când
locuiserăm toţi acasă, avuseserăm nevoie de
toate odăile, ca să stăm în ele. Oricum, mama,
care nu era din Comitat, credea că să ai un salon
era chiar o idee prostească.
„La ce bun să ai o cameră dichisită, pe care abia
dacă o foloseşti de câteva ori în viaţă?” spunea ea
mereu. „Oamenii ne pot lua şi aşa cum suntem.”
Salonul Vraciului nu era chiar atât de dichisit,
dar canapelele tocite şi vechi erau confortabile,
cum păreau a fi şi cele două fotolii, iar încăperea
se încălzise binişor, aşa că, de îndată ce m-am
aşezat, am început să trag la somn. Avusesem o
zi lungă şi merseserăm pe jos mile întregi.
Mi-am înăbuşit un căscat, dar nu-l puteam
păcăli pe Vraci.
— Voiam să-ţi predau încă o lecţie de latină, dar
pentru asta ai nevoie de o minte limpede, zise el.
Imediat după cină, ar fi mai bine să te duci direct
la culcare, dar să te trezeşti devreme şi să-ţi
repeţi verbele.
Am dat din cap.
— Şi încă ceva, zise magistrul meu, deschizând
dulapul de vase de lângă cămin. Scoase de acolo
o sticlă mare, maronie, şi o întinse spre mine, ca
s-o văd mai bine. Ştii ce-i asta? Întrebă el,
ridicând sprâncenele.
Am dat din umeri, apoi am văzut eticheta de pe
sticlă şi am citit cu voce tare:
— Ceai de ierburi.
— Niciodată să nu ai încredere doar în eticheta
de pe o sticlă, zise Vraciul. Vreau ca – primul
lucru pe care să-l faci în fiecare dimineaţă – să
torni o jumătate de deget din licoarea asta într-o
cană, s-o umpli cu apă clocotită, să amesteci
bine şi să i-o dai lui Meg. Apoi vreau să aştepţi pe
lângă ea, până când bea totul, până la ultima
picătură. O să dureze ceva, pentru că îi place să-l
soarbă pe îndelete, cu înghiţituri mici. Aceasta va
fi cea mai importantă dintre sarcinile tale zilnice.
Întotdeauna să-i spui că este cana ei obişnuită
de ceai de ierburi, care să-i menţină încheieturile
suple şi oasele puternice. Asta o face fericită.
— Ce e, de fapt? Am întrebat eu.
Vraciul n-a răspuns imediat.
— După cum ştii, Meg este o vrăjitoare lamia,
zise el, într-un târziu, dar băutura asta o face să
uite ce este. Pentru toţi oamenii este periculos şi
supărător să-şi amintească cine sunt ei cu
adevărat, aşa că sper că ţie nu ţi se va întâmpla
niciodată, băiete. Şi va fi deosebit de periculos
pentru noi toţi, dacă Meg îşi va aminti cine este şi
ce poate face ea.
— De aceea o ţii în pivniţă şi departe de
Chipenden?
— Da, ca să fie în siguranţă. Şi nu-i pot lăsa pe
oameni să afle că ea este încă aici. Nimeni n-ar
înţelege. Mai sunt câţiva, prin părţile astea de
lume, care îşi aduc bine aminte de ce este ea în
stare – chiar dacă ea, una, nu poate.
— Dar cum de poate sta fără mâncare toată
vara?
— În starea de sălbăticie, vrăjitoarele lamia pot,
uneori, să o ducă fără mâncare ani de-a rândul,
în afară de insecte, larve sau câte un şobolan,
doi. Chiar şi atunci când sunt domestice, cum e
Meg, să flămânzească luni în şir nu e nicio
problemă. Şi, în afară de faptul că o face să
doarmă, o doză mai mare din licoarea asta
conţine şi multe substanţe hrănitoare, aşa că
Meg nu păţeşte nimic rău. În orice caz, băiete,
sunt sigur că o să-ţi placă. Este o bucătăreasă
minunată, cum o să-ţi dai seama imediat, zise
Vraciul, la fel cum este şi o persoană metodică şi
foarte ordonată. Întotdeauna îşi ţine oalele şi
tigăile curate lună, ca noi, şi le aşază în dulapul
de vase exact în locul în care îi place ei să le aibă.
Şi tacâmurile la fel. Întotdeauna sunt curate, în
sertar, cuţitele la stânga, furculiţele la dreapta.
M-am întrebat ce-ar fi zis de mizeria pe care o
găsiserăm noi. Poate că de aceea Vraciul se
străduise atâta să se asigure că e totul curat şi
ordonat.
— Ei bine, băiete, am vorbit destul. Hai să
mergem să vedem ce mai face…
După baie, faţa lui Meg, frecată cu îndârjire,
căpătase o culoare trandafirie sănătoasă şi arăta
mai tânără şi mai drăguţă ca niciodată şi, cu tot
părul ei argintiu, nu i-ai fi dat decât jumătate din
vârsta Vraciului. Acum purta o rochie curată,
cafenie, de aceeaşi culoare cu ochii ei, încheiată
la spate cu nasturi albi. N-am putut zări prea
bine, dar mi s-a părut că erau făcuţi din os! Nu
mi-a plăcut să mă gândesc la asta. Dacă erau din
os, de unde proveneau?
Spre marea mea dezamăgire, n-a gătit nimic
pentru cină. Cum ar fi putut, când în casă nu era
nimic de mâncare, în afară de o jumătate de
pâine mucegăită?
Aşadar, a trebuit să ne mulţumim cu ultima
bucată de brânză pe care o luase Vraciul la el
pentru călătorie. Era o brânză bună, de la noi din
Comitat, cu o crustă galben-deschis, dar nu era
nicicum în stare să sature trei persoane.
Ne-am aşezat la masa din bucătărie, ronţăind
din ea cât puteam de încet, ca să prelungim cât
mai mult cina. N-am vorbit prea mult – nu mă
puteam gândi decât la micul dejun de a doua zi.
— De îndată ce se luminează de ziuă, pot să mă
duc eu să cumpăr provizii pentru o săptămână,
i-am sugerat Vraciului. Să mă duc la Adlington
sau la Blackrod?
— Ba o să te ţii departe de amândouă satele
astea, băiete, zise Vraciul. Mai ales de Blackrod.
Adusul proviziilor este una din treburile pe care
n-o să le mai ai de făcut, cât o să stăm aici. Nu-ţi
mai face griji. Tot ce ai nevoie este să te culci
devreme, aşa că du-te în odaia ta, acum. A ta
este cea care dă în faţa casei – hai, du-te şi trage
un somn bun. Meg şi cu mine mai avem câteva
lucruri să ne spunem.
M-am supus şi m-am dus direct la culcare.
Odaia mea era mult mai mare decât cea pe care o
avusesem la Chipenden, dar avea, la fel ca şi
cealaltă, numai un pat, un scaun şi un foarte mic
scrin. Dacă fereastra ar fi dat spre partea din
spate, n-aş fi văzut nimic decât peretele gol de
stâncă din dosul casei. Din fericire, dădea spre
partea din faţă şi, în clipa în care am ridicat
geamul de jos, am putut auzi un şipot slab de la
pârâul din apropiere şi tânguirea vântului
trecând peste acoperiş. Norii se risipiseră şi o
Lună plină strălucea pe boltă, revărsându-şi
lumina în tot defileul şi răsfrângându-se în
pârâu. Urma să fie o noapte rece, geroasă.
Mi-am scos capul pe fereastră, ca să văd mai
bine. Luna stătea chiar în vârful stâncii din faţă,
părând imposibil de mare. Perfect conturată pe
discul ei, am văzut silueta cuiva îngenunchind
pe stâncă şi privind în jos. Cât ai clipi, silueta
dispăru, însă nu înainte să desluşesc că purta o
pelerină cu glugă!
Am rămas cu ochii aţintiţi asupra stâncii vreo
câteva momente, dar silueta n-a mai apărut. Să
fi fost Morgan? Şi dacă da, de ce ne iscodea?
Oare tot Morgan fusese cel care ne urmărise
când aduseserăm apă de la pârâu?
M-am dezbrăcat şi m-am suit în pat. Eram
obosit, totuşi somnul se lăsa aşteptat. Vechea
casă scârţâia şi trosnea pe la toate colţurile, şi, la
un moment dat, am auzit nişte bolboroseli
aproape de picioarele patului. Probabil erau doar
şoarecii pe sub scândurile duşumelei, dar, fiind
eu al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, este
foarte posibil să fi auzit ceva cu totul diferit.
În ciuda acestora, în sfârşit am izbutit să adorm
– însă m-am trezit deodată, în crucea nopţii. Am
rămas nemişcat şi îngrijorat, întrebându-mă de
ce oare mă trezisem aşa de brusc. Era o beznă
adâncă de nu se vedea nimic în jur, dar am simţit
că era ceva în neregulă. De bună seamă că
auzisem un anumit zgomot. De asta eram
convins.
N-a trebuit să aştept prea mult până să-l aud
din nou. Două sunete diferite, care-au început
uşor, crescând treptat în putere, cu fiecare
secundă. Unul era un soi de bâzâit nazal ascuţit,
iar celălalt era un uruit mult mai profund, de
parcă ar fi rostogolit cineva nişte pietroaie uriaşe
pe povârnişul unui munte.
Numai că păreau să vină de undeva de sub casă,
şi deveniră atât de intense, că se zgâlţâiau
geamurile, ba parcă şi pereţii începuseră să
tremure şi să vibreze. Mi s-a făcut frică. Dacă
s-ar fi înteţit, fără îndoială că întreaga casă s-ar fi
prăbuşit. Nu ştiam ce putea fi, totuşi mi-a
fulgerat prin minte un gând. Oare nu cumva era
un cutremur, care făcea ca întregul defileu să se
prăvălească peste casă?
CAPITOLUL 05
CE ZACE DEDESUBT
Cutremure mai fuseseră, dar foarte rar prin
Comitat.
Nimeni nu-şi aducea aminte de vreunul mai
serios. Totuşi, casa se zgâlţâia în asemenea hal,
încât eram de-a dreptul speriat. M-am îmbrăcat
în grabă, mi-am tras cizmele în picioare şi-am
coborât la parter.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că uşa
de la pivniţă era deschisă. Nişte zgomote slabe
veneau de jos şi atunci, curios, am coborât vreo
două trepte. Uruitul era mai puternic acolo, şi
apoi am desluşit foarte clar un ţipăt ascuţit, mai
curând de animal decât de om.
Dar numaidecât după aceea am auzit poarta
trântindu-se şi o cheie răsucindu-se în broască.
O lumânare a licărit în Întunericul din josul
scării şi apoi nişte paşi s-au apropiat. Pentru o
secundă am înlemnit de spaimă, întrebându-mă
cine să fie, dar l-am zărit curând pe Vraci.
— Ce s-a întâmplat? Am întrebat eu,
gândindu-mă că se înfruntase cu vreo creatură
acolo, jos.
Vraciul se uită la mine cu o expresie surprinsă.
— De ce eşti treaz la ora asta? Întrebă el. Pleacă
de aici, înapoi în pat, imediat!
— Mi s-a părut că aud pe cineva strigând după
ajutor, i-am răspuns eu. Şi de la ce a pornit tot
vuietul de adineauri? A fost cutremur?
— Nu, băiete, n-a fost cutremur. Dar nici ceva
care să te intereseze pe tine! Iar pe mine mă
preocupă altceva în momentul ăsta, decât să-ţi
răspund ţie la întrebări. O să se termine totul în
câteva clipe, aşa că du-te înapoi în camera ta şi o
să-ţi povestesc totul, mâine dimineaţă, zise el,
împingându-mă în sus pe scări şi încuind uşa în
urma lui.
Tonul vocii sale mi-a spus că n-avea niciun rost
să stărui, aşa că m-am întors în odaia mea, încă
îngrijorat de modul în care casa continua să
tremure şi să zbârnâie.
 Ei bine, casa nu s-a prăbuşit şi, după cum
făgăduise Vraciul, totul se linişti din nou. Am
reuşit să adorm, dar m-am trezit cam cu vreo oră
înainte de răsăritul soarelui şi am coborât în
bucătărie. Meg dormea în balansoarul ei şi nu
eram sigur dacă acolo fusese toată noaptea sau
dacă se strecurase tiptil din odaia ei, când
începuseră zgomotele. Nu sforăia propriu-zis,
dar, de fiecare dată când sufla aerul din piept,
scotea şi un fluierat slab.
Umblând cu băgare de seamă, ca să nu fac prea
mult zgomot şi s-o trezesc, am mai pus nişte
cărbuni pe foc şi, curând, acesta a început să
ardă mai vioi. După aceea, m-am aşezat pe un
scăunel lângă vatră şi m-am apucat să repet
verbele latineşti. Aveam două caiete la mine:
unul pentru a nota tot ce îmi preda Vraciul
despre duhuri rele şi alte treburi de-ale vracilor,
iar celălalt pentru lecţiile mele de latină.
Mama mă învăţase greaca şi asta mă scutise de
osteneala de a studia şi limba aceasta pe
deasupra, totuşi mă străduiam s-o scot la capăt
şi cu latina, dar verbele, mai ales, îmi dădeau
mari bătăi de cap. Multe dintre cărţile Vraciului
erau scrise în latină, aşa că trebuia să muncesc
din greu ca s-o învăţ.
Am început de la prima pagină, cu primul verb
pe care mi-l predase Vraciul. Mă învăţase să
reţin verbele latineşti după un soi de schemă. Nu
era un lucru lipsit de importanţă, pentru că
terminaţia fiecărui cuvânt este diferită după ceea
ce doreşti să exprimi. De asemenea, îmi prindea
bine să le recit cu voce tare, pentru că, după cum
îmi explicase Vraciul, asta mă ajuta să le fixez în
memorie. Nu voiam s-o trezesc pe Meg, aşa că le
ziceam în şoaptă.
— Amo, amas, amat, am spus eu, fără să mă uit
în caiet, recitând primele trei cuvinte care
însemnau „iubesc, iubeşti, iubeşte”.
— Odinioară şi eu iubeam pe cineva, am auzit o
voce dinspre balansoar, dar acum nici nu-mi mai
pot aminti cine era.
M-a speriat atât de tare, încât aproape că am
scăpat caietul din mână şi-am căzut de pe
scăunel. Meg se uita mai degrabă spre foc decât
spre mine, având zugrăvită pe chip o expresie
cumva între buimăceală şi tristeţe.
— Bună dimineaţa, Meg, am zis eu, schiţând un
zâmbet. Ai dormit bine?
— Îţi mulţumesc de întrebare, Billy, răspunse
Meg, dar n-am dormit deloc bine. Au fost o
grămadă de zgomote puternice şi am încercat
toată noaptea să-mi aduc aminte ceva, care mi
s-a tot învârtit prin cap. E un gând foarte rapid şi
alunecos, şi pur şi simplu n-am izbutit să-l fixez.
Totuşi, nu mă dau uşor bătută, aşa că am să
stau aici, în faţa focului, până când mi se iveşte
din nou în minte.
 Auzind acestea, m-am simţit alarmat. Dacă Meg
îşi amintea cine era? Dacă îşi dădea seama că era
o vrăjitoare lamia? Trebuia să acţionez rapid, mai
înainte de a fi prea târziu.
— Nu-ţi face griji în privinţa asta, Meg, am zis
eu, lăsând caietul deoparte şi sărind în picioare.
O să-ţi pregătesc ceva cald de băut.
Am umplut repede ibricul cu apă şi l-am atârnat
de cârligul din cămin, astfel încât, cum spunea
tata, focul să-i încingă fundul. Apoi am luat o
cană curată şi m-am dus cu ea în salon. Acolo,
am scos sticla maronie din dulapul de vase şi am
turnat în cană o jumătate de deget de licoare.
După aceea, m-am întors în bucătărie şi am
aşteptat să fiarbă apa din ibric, înainte de a
umple cana aproape până la buză şi de a
amesteca bine totul, după cum mă instruise
Vraciul.
— Poftim, Meg, iată ceaiul tău de ierburi. O să te
ajute să nu-ţi înţepenească încheieturile şi să-ţi
întărească oasele.
— Mulţumesc, Billy, zise ea, cu un zâmbet.
Primi cana şi începu să sufle în ea, apoi sorbi
încet, o înghiţitură, continuând să se uite ţintă în
foc. Este delicios, mai zise ea, după un timp. Eşti
într-adevăr un băiat bun. Era exact ce-mi
trebuia să-mi dezmorţească bătrânele mele oase,
dimineaţa…
M-am întristat când a spus asta. Pe de-o parte,
nu eram deloc mândru de ceea ce făcusem. Ea
stătuse trează cea mai mare parte a nopţii,
încercând să-şi aducă aminte ceva, şi acum
băutura avea să-i slăbească memoria şi mai tare.
În timp ce ea se apleca înainte, sorbindu-şi încet
licoarea, am făcut un pas în spatele ei, ca să mă
lămuresc de ceva care nu-mi dăduse pace, cu o
seară înainte.
M-am uitat cu atenţie la cei treisprezece nasturi
albi, care îi închideau rochia de la gât până în
talie. Bineînţeles, nu puteam fi absolut sigur, dar
în mare m-am convins.
Fiecare nasture era făcut dintr-un os. Meg nu
era o vrăjitoare care să practice magia oaselor,
era o vrăjitoare lamia, o categorie care nu era de
baştină din Comitat. Şi-atunci, m-am întrebat,
de unde avusese oase ca să-şi facă nasturi? Să fi
fost de la victimele pe care le ucisese în trecut?
Şi, dedesubtul nasturilor acelora, sub rochie,
ştiam că trebuia să aibă, ca orice vrăjitoare
lamia, o fâşie de solzi verzi şi galbeni, de-a lungul
şirei spinării.

Curând după aceea, s-a auzit bătând cineva la

uşa din spate. M-am dus eu să răspund, pentru
că magistrul meu încă mai dormea, după
noaptea zbuciumată pe care o avusese.
Afară era un bărbat care purta o ciudată căciulă
de piele, cu clapete pentru urechi care-i veneau
până mai jos de perciuni. Avea un felinar în
mâna dreaptă, iar cu stânga, ţinea frâul unui
căluţ împovărat cu atât de mulţi saci fumurii, că
era de mirare cum nu i se îndoiau picioarele.
— ’Neaţa, tinere, i-am adus domnului Gregory
ce-a comandat, zise el, dăruindu-mi un zâmbet
crispat. Tu trebuie să fii noul său ucenic. Era
drăguţ şi celălalt, Billy, şi mi-a părut rău când
am auzit ce i s-a întâmplat.
— Pe mine mă cheamă Tom, am zis eu,
prezentându-mă politicos.
— Bine, Tom, mă bucur de cunoştinţă. Pe mine
mă cheamă Shanks. Fii bun şi spune-i
stăpânului tău că i-am adus provizii în plus şi că
o să le dublez, în fiecare săptămână, până când
s-o strica vremea. Se pare c-o să fie o iarnă rea şi,
când o da zăpada, s-ar putea să treacă mult
până o să mai pot răzbi până aici.
Am dat din cap, am zâmbit şi apoi mi-am ridicat
privirile. Era încă Întuneric, dar tocmai începea
să se crape de ziuă, iar fâşia de cer era acoperită,
în cea mai mare parte, de nori cenuşii, mânaţi
dinspre apus. În clipa aceea, Meg veni şi ea în
prag, lângă mine. Rămase puţin în spatele meu,
dar Shanks o văzu bine, pentru că ochii mai-mai
că-i ieşiră din orbite şi se trase grăbit doi paşi
înapoi, aproape dând peste ponei.
Mi-era foarte clar că se speriase, dar, fiindcă
Meg se întorsese înăuntru, se mai linişti puţin,
iar eu l-am ajutat să descarce sacii. În timp ce
despovăram căluţul, ieşi Vraciul şi îi plăti
omului.
 Când Shanks se întoarse să plece, Vraciul îl
conduse prin defileu, vreo treizeci de paşi.
Vorbeau ceva, dar erau mult prea departe de
mine ca să prind toate cuvintele discuţiei lor.
Totuşi, era despre Meg, de asta puteam fi sigur,
fiindcă i-am auzit numele în două rânduri.
L-am auzit clar pe Shanks zicând: „Ne-ai spus
că ai terminat-o cu ea!”, la care Vraciul i-a
răspuns: „O ţin destul de în siguranţă, nu vă
faceţi voi griji. Îmi cunosc eu prea bine meseria,
aşa că nu e treaba voastră. Şi te-aş sfătui să nu
mai spui la nimeni, dacă vrei să-ţi fie bine!”
Magistrul meu nu părea deloc mulţumit când se
întoarse. Veni direct la mine.
— I-ai dat lui Meg ceaiul ei de ierburi? Mă
descusu el, bănuitor.
— Am făcut întocmai cum mi-ai spus, de îndată
ce s-a trezit.
— A ieşit pe afară? Continuă el să mă întrebe.
— Nu, dar a venit la uşă şi a stat în spatele meu.
Shanks a văzut-o şi se pare că l-a speriat.
— Păcat că a văzut-o, totuşi, zise Vraciul. De
obicei nu se arată aşa, pur şi simplu. Nu în
ultimii ani, cel puţin. Poate că trebuie să creştem
doza. Cum ţi-am mai spus şi aseară, băiete, Meg
a făcut, odinioară, o grămadă de necazuri prin
Comitat. Lumea se temea de ea şi încă se mai
teme. Până azi, localnicii nu ştiau că ea e liberă
prin casă. Dacă ar fi fost să iasă pe afară, n-aş
mai fi auzit niciodată de ea. Oamenii de pe aici
sunt încăpăţânaţi: odată ce au înhăţat prada în
fălci, nu-i mai dau drumul cu una, cu două. Dar
Shanks o să-ţi ţină gura. Îl plătesc destul de
gras.
— Shanks este băcanul? Am întrebat eu.
— Nu, băiete, el este tâmplarul de prin părţile
locului şi meşterul de sicrie. Singura persoană
din Adlington care are curajul să se aventureze
până aici. L-am tocmit să-mi facă toate
cumpărăturile şi să mi le aducă acasă.
După asta, am băgat sacii la adăpost, înăuntru,
iar Vraciul l-a deschis pe cel mai mare şi i-a dat
lui Meg cele de trebuinţă pentru a ne pregăti
masa de dimineaţă.

Baconul a fost mai gustos decât cel pe care

izbutea să-l gătească duhul domestic al
Vraciului, chiar şi în dimineţile lui bune, iar Meg
prăjise gogoşi de cartofi şi făcuse omletă cu
brânză – Vraciul nu exagerase când spusese că
era o bucătăreasă pricepută. Pe când înfulecam
ca lupii din micul nostru dejun, l-am întrebat
despre ciudatele zgomote de peste noapte.
— Deocamdată, nu mai e cazul să-ţi faci griji,
îmi spuse el, îndesându-şi în gură o gogoaşă
mare şi înghiţind-o. Casa asta e construită pe o
arteră, aşa că ne putem aştepta s-avem
probleme, din când în când. Uneori, un cutremur
de la mii de mile depărtare poate provoca
tulburări pe o întreagă încrengătură de artere.
Duhurile rele se pot vedea silite să se mute din
locurile în care au trăit liniştite ani de zile.
Noaptea trecută, un duh a trecut pe sub noi. A
trebuit să cobor până în pivniţă, să văd dacă
totul e în regulă.
Vraciul îmi povestise despre artere pe când
eram dincolo, la Chipenden. Erau nişte linii de
forţă de sub pământ, ca nişte drumuri, pe care
unele tipuri de duhuri le puteau folosi pentru a
se deplasa rapid dintr-un loc în altul.
— Să ţii minte că asta înseamnă, uneori,
necazuri la suprafaţa pământului, continuă el.
Când îşi stabilesc bârlogul la o nouă adresă,
adesea încep prin a le face pocinoage oamenilor –
uneori foarte periculoase – şi asta înseamnă o
misiune pentru noi, vracii. Ascultă-mă pe mine,
băiete, se prea poate să ne confruntăm cu un
duh, prin apropiere, în nu mai mult de o
săptămână!
După micul dejun, ne-am dus în camera de
lucru a Vraciului, pentru lecţia mea de latină.
Era o încăpere micuţă, cu două scaune de lemn
cu spătar drept, cu o masă mare, un scăunel
rătăcit, cu trei picioare, etajere goale şi o mulţime
de dulapuri înalte pentru cărţi, afumate de
vreme. Era şi cam rece, de asemenea – focul de
cu seară era acum doar un morman de cenuşă
alburie în vatră.
— Ia loc, băiete. Scaunele sunt tari, dar nu se
face să stai prea comod când înveţi. Ca să nu te
apuce cumva somnul, zise Vraciul,
aruncându-mi o privire tăioasă.
M-am uitat în jur, la dulapurile de cărţi. Camera
era întunecoasă, luminată doar de lumina
plumburie care intra pe fereastră şi de vreo două
lumânări, aşa că nu observasem până în clipa
aceea că rafturile erau goale.
— Unde sunt cărţile? Am întrebat eu.
— Dincolo, la Chipenden – unde credeai, băiete?
Nu prea avea rost să le ţin aici, la frig şi
umezeală. Cărţile nu se împacă deloc cu astfel de
condiţii. Nu, va trebui să ne descurcăm numai cu
cele pe care le-am adus cu noi şi probabil să mai
scriem noi înşine vreo câteva, cât timp stăm pe
aici. Nu poţi doar să citeşti cărţile şi să laşi
sarcina scrierii lor pe seama altora.
Ştiam că Vraciul adusese chiar o mulţime de
cărţi, care îi împovăraseră foarte tare sacul, în
vreme ce eu îmi adusesem doar caietele de notiţe.
În următoarea oră, m-am luptat cu verbele
latineşti. A fost o muncă grea şi m-am bucurat
când Vraciul a propus să luăm o pauză, dar nu şi
pentru ce a urmat.
A tras scăunelul cu trei picioare lângă dulapul
de cărţi cel mai aproape de uşă. Apoi s-a urcat pe
el şi a pipăit cu degetele pe poliţa de sus.
— Ei bine, băiete, zise el, ridicând cheia, cu o
expresie foarte hotărâtă pe chip, n-o mai putem
amâna. Hai să coborâm şi să ne uităm în pivniţă.
Dar, mai întâi, o să mergem să vedem dacă Meg
se simte bine. Nu vreau să ştie şi ea că ne ducem
acolo, jos. Ar putea s-o tulbure. Nu-i place nici să
se gândească la treptele alea!
Aceste cuvinte m-au făcut nerăbdător şi
deopotrivă m-au speriat. Ardeam de curiozitate
să aflu ce era jos, în pivniţă, dar, în acelaşi timp,
ştiam că nu va fi câtuşi de puţin o experienţă
plăcută.
Am găsit-o pe Meg în bucătărie. Terminase de
spălat vasele şi acum se odihnea în faţa focului,
picotind din nou.
— Deocamdată, e destul de fericită, zise Vraciul.
Pe lângă faptul că-i întunecă memoria, poţiunea
o face şi să doarmă mult.

Înainte să coborâm treptele de piatră, ne-am

aprins fiecare câte o lumânare, apoi Vraciul a
luat-o înainte. De data asta, m-am uitat mai cu
atenţie la ce era în jur, încercând să-mi fixez bine
în memorie cum arăta partea aceasta, de sub
pământ, a casei. Nu coborâsem eu în prea multe
pivniţe, dar aveam senzaţia că aceasta era cea
mai înfricoşătoare şi mai neobişnuită dintre
toate.
După ce descuie poarta de fier, Vraciul se
întoarse şi mă bătu uşurel pe umăr.
— Meg intră rareori în camera mea de lucru, zise
el, dar, orice s-ar întâmpla, să n-o laşi niciodată
să pună mâna pe cheia asta!
Am dat din cap în semn c-am înţeles,
Urmărindu-l apoi cum încuia poarta în spatele
nostru. Am privit în jos…
— De ce treptele mai de jos sunt atât de largi?
Am întrebat eu.
— Aşa a trebuit, băiete. S-au cărat diverse
lucruri pe scările astea, până jos. Lucrătorii au
avut nevoie de loc ca să treacă…

— Ce lucrători?
— Fierarii şi pietrarii, fireşte – cei pe care ne
bizuim noi în îndeletnicirea noastră!
În timp ce coboram aşa, Vraciul primul şi eu
după el, lumânarea mea a început să pâlpâie,
alungindu-i umbra pe zid în sus, şi, în ciuda
ecoului ghetelor noastre pe treptele de piatră, am
auzit primele zgomote slabe venind din adâncuri.
Au fost un suspin şi o tuse înecată, venind de la
distanţă. Cu siguranţă mai era ceva sau cineva
acolo, jos!
În total, erau patru etaje, sub pământ. Primele
două aveau câte o singură uşă de acces,
încastrată în piatră, dar apoi am ajuns la cel
de-ai treilea, care avea trei uşi, după cum
văzusem şi cu o seară înainte.
— Asta de la mijloc, după cum ştii, dă spre locul
unde doarme Meg de obicei, când sunt eu plecat,
zise Vraciul.
Acum ea primise o cameră sus, lângă a
Vraciului, probabil pentru ca astfel s-o poată ţine
sub observaţie – deşi, dacă era să ţinem cont de
dovada din noaptea trecută, ea prefera să
doarmă în balansoarul ei, aproape de foc.
— Pe celelalte nu le folosesc prea des, zise
Vraciul, dar pot fi foarte utile pentru a ţine o
vrăjitoare sub cheie, în deplină siguranţă, până
când sunt gata toate celelalte aranjamente…
— Vrei să spui până când i se pregăteşte un
puţ?
— Da, băiete, asta vreau să spun. După cum ai
văzut, pe aici nu-i ca la Chipenden. Nu mă bucur
de o grădină, aşa că trebuie să mă folosesc de
pivniţă…
Cel de-ai patrulea şi cel mai de jos etaj era,
bineînţeles, pivniţa propriu-zisă. Chiar mai
înainte de a trece de ultimul cot şi de a ne apărea
în raza vizuală, am auzit nişte lucruri de mi-a
tremurat mâna în care ţineam lumânarea, iar
umbra Vraciului a început să danseze drăceşte.
Erau şoapte şi gemete şi, cel mai rău dintre
toate, un râcâit slab. Fiind al şaptelea fiu al unui
al şaptelea fiu, pot auzi lucruri pe care cei mai
mulţi dintre oameni nu le aud, dar niciodată nu
m-am obişnuit cu ele. Doar că, în unele zile, sunt
mai curajos decât ceilalţi, asta-i tot ce pot spune.
Vraciul părea destul de liniştit, dar el făcea
treburi dintr-astea de o viaţă.
Pivniţa era mare, chiar mai mare decât mă
aşteptasem, cu mult mai întinsă decât parterul
casei. Pe un perete şiroia apa, iar tavanul scund
de deasupra mustea de umezeală, încât m-am
întrebat dacă nu ne aflam cumva la marginea
pârâului sau chiar sub albia lui.

Partea uscată a tavanului era acoperită de

pânze de păianjen, atât de dese şi de întretăiate,
că o armată de păianjeni trebuie să fi muncit la
ele. Dacă numai unul sau doi ţesuseră toată
pânzătura aceea, n-aş fi vrut să-i întâlnesc.
Am stat o grămadă de vreme cu ochii la tavan şi
la pereţi, pentru că voiam să amân momentul în
care aveam să mă uit la podea. Dar, după un
timp, am simţit ochii Vraciului aţintiţi asupra
mea, aşa că n-am mai avut încotro şi am făcut
efortul de a privi în jos.
Am văzut ceea ce văzusem şi în cele două
grădini ale Vraciului de la Chipenden. Presupun
că erau foarte asemănătoare, dar, dacă
mormintele şi puţurile de acolo erau risipite
printre copaci, prin crengile cărora soarele mai
pătrundea uneori, stropind pământul cu pete de
lumină, aici erau mult mai multe şi m-am simţit
prins ca în cursă, închis între cei patru pereţi şi
tavanul scund, plin cu pânze de păianjeni.
Erau, în total, nouă morminte de vrăjitoare,
fiecare marcat cu o lespede, în faţa căreia, pe o
suprafaţă de şase picioare, pământul era
înconjurat de pietre mai mici. Prinse cu piroane
de aceste pietre, şi acoperind fiecare palmă de
pământ, erau treisprezece drugi groşi de fier.
Aceştia fuseseră puşi acolo pentru a împiedica
vrăjitoarele moarte de dedesubtul lor să
scormonească şi să-şi sape un drum până la
suprafaţă.
Apoi, de-a lungul unuia dintre pereţii pivniţei, se
vedeau nişte lespezi mult mai grele şi mai mari.
Acestea erau în număr de trei şi pe fiecare
meşterul pietrar cioplise exact acelaşi semn:

Litera grecească beta spunea oricui ştia să

citească semnele vracilor că duhurile fuseseră
închise, în bună regulă, sub ele, iar cifra romană
I, din colţul din dreapta jos, spunea că erau nişte
duhuri de prim rang, nişte monştri periculoşi, în
stare să ucidă un om mai repede decât ai clipi
din ochi. Nimic nou, până aici, mi-am zis eu în
gând, şi, cum Vraciul era priceput în meseria lui,
n-aveam de ce mă teme de duhurile rele care
erau închise acolo.
— Există, de asemenea, şi două vrăjitoare vii,
zise Vraciul, şi aici este cea dintâi, continuă el,
arătându-mi către un puţ întunecat, cu gură
pătrată şi cu un ghizd de pietre mici, peste care
erau încrucişaţi treisprezece drugi de fier,
oprind-o să iasă afară. Uită-te în colţul lespezii,
zise el, arătând în jos.
Am observat atunci ceva ce nu mai văzusem
înainte, nici măcar pe cele de la Chipenden.
Vraciul îşi apropie lumânarea, ca să cercetez mai
bine. Era un semn, mult mai mic decât cel de pe
lespezile duhurilor rele, urmat de numele
vrăjitoarei.

— Semnul reprezintă litera grecească sigma,

pentru că noi le notăm pe toate vrăjitoarele cu „s”
de la satanice, adică unelte ale Răului. Sunt atât
de multe tipuri încât, fiind femei şi parşive, sunt
adesea greu de categorisit cu precizie, zise
Vraciul. Chiar mai mult decât un duh rău, o
vrăjitoare are o personalitate care se poate
schimba, în timp. Prin urmare, trebuie să cauţi
să-i cunoşti povestea vieţii ei – iar povestea
completă despre fiecare, închisă ori liberă, o
găseşti scrisă în biblioteca de dincolo, de la
Chipenden.
Ştiam că asta era adevărat, cel puţin despre
Meg. Deşi era scris foarte puţin despre ea în
biblioteca Vraciului, n-am comentat în niciun fel.
Deodată, am auzit o mişcare uşoară venind
dinspre bezna unui puţ şi am sărit imediat un
pas înapoi.
— Bessy este o vrăjitoare de prim rang? L-am
întrebat eu, tulburat, pe Vraci, pentru că soiul
acesta de vrăjitoare era cel mai periculos şi putea
ucide. Nu este marcat pe lespede…
— Toate vrăjitoarele şi duhurile din această
pivniţă sunt de prim rang, răspunse Vraciul, şi
eu le-am închis pe toate, aşa că n-avea rost să-l
pun pe meşterul pietrar să mai cioplească şi
asta, dar nu trebuie să-ţi fie frică de nimic aici,
băiete. Bătrâna Bessy stă de mult închisă.
Probabil c-am deranjat-o şi s-a întors pe partea
cealaltă, în somn. Acum, vino mai încoace şi
uită-te la asta…
Era un alt puţ de vrăjitoare, identic cu primul,
dar deodată m-au trecut fiori reci. Ceva mi-a
spus că, indiferent cine se afla în puţul acela, era
mult mai periculoasă decât Bessy, care dormea
şi care doar încerca să se simtă cât mai bine, în
pământul rece şi umed.
— Poţi să te uiţi şi mai de aproape, băiete, zise
Vraciul, ca să vezi cu cine anume avem de a face.
Ridică lumânarea şi aruncă o privire în puţ, dar
ia seama să-ţi ţii picioarele cât mai departe de
marginea lui.
Nu mă trăgea deloc inima s-o fac, dar glasul
Vraciului sunase ferm. Era o poruncă. Să mă uit
în puţ făcea parte din pregătirea mea de ucenic,
aşa că n-aveam de ales.
M-am aplecat, având grijă să-mi ţin tălpile cât
mai departe de drugii de fier, şi am ridicat
lumânarea ca să arunce în puţ o lumină galbenă,
tremurătoare. Chiar în clipa aceea, am auzit un
zgomot venind de jos şi ceva, destul de mare,
ţâşni dincolo de drugi şi traversă podeaua către
cel mai apropiat cotlon întunecat. Părea să aibă
viaţă, ca şi cum ar fi venit căţărându-se pe
peretele puţului, mai repede ca gândul!
— Ţine lumânarea drept deasupra drugilor şi
uită-te cum trebuie! Porunci Vraciul.
I-am dat ascultare, întinzându-mi braţul. La
început, tot ce am putut zări au fost doi ochi plini
de cruzime, uitându-se fix la mine, ca două
puncte de foc, din pricina flăcării lumânării
reflectate în ei. Când m-am uitat mai atent, am
văzut o uriaşă faţă, numai piele şi os, încadrată
de o claie de păr cărunt şi soios, şi, ghemuit sub
ea, un trup acoperit cu solzi. Avea patru
membre, toate mai curând nişte braţe decât nişte
picioare, cu mâini lungi, terminate cu gheare
ascuţite.
M-am înfiorat şi am început să tremur atât de
tare, încât a fost cât pe-aci să scap lumânarea
printre drugi. Am făcut un pas înapoi, dar prea
grăbit, căci mi-am pierdut echilibrul şi era gata
să cad grămadă, dacă nu mă prindea Vraciul de
un umăr, sprijinindu-mă.
— Nu-i prea plăcută la vedere, nu-i aşa, băiete?
Murmură el, clătinând din cap. Cea de acolo, de
jos, este o vrăjitoare lamia. Avea o înfăţişare
destul de omenească, acum douăzeci de ani şi
mai bine, când am vârât-o aici. Acum a devenit
din nou sălbatică. Aşa se întâmplă când închizi o
lamia într-un puţ. Lipsită de tovărăşia
oamenilor, se întoarce, încetul cu încetul la
forma originară. Şi, chiar după atâţia ani, este
încă foarte puternică. De aceea am pus o poartă
de fier pe scară. Dacă reuşeşte vreodată să iasă
de aici, să mai dea de un obstacol, care s-o mai
ţină puţin în loc. Şi asta nu-i tot, băiete. Vezi tu,
un puţ obişnuit de vrăjitoare nu-i de ajuns
pentru una ca ea. Are zăbrele de fier atât pe
laturi, cât şi pe fundul gropii, îngropate sub un
strat de pământ. Este cu adevărat ca într-o
cuşcă. Asta ca să nu mai punem la socoteală un
strat de sare şi de fier, dincolo de zăbrele. Poate
săpa repede şi foarte adânc, folosindu-se de toate
cele patru braţe cu gheare, prin urmare, numai
aşa putem s-o împiedicăm să mai iasă afară! În
orice caz, ştii cine este?
Era o întrebare cel puţin ciudată. M-am uitat pe
lespede, citind numele gravat acolo:

Probabil că Vraciul a observat expresia de pe

chipul meu, când m-am prins, pentru că a
zâmbit cu cruzime.
— Da, băiete. Este sora lui Meg…
— Şi Meg ştie că sora sa e aici? Am întrebat.

— A ştiut, cândva, dar acum nu-şi mai poate

aminti, de aceea e mai bine s-o menţinem în
uitarea ei. Acuma, vino încoace – mai am ceva
să-ţi arăt.
Mă conduse printre pietre către ungherul cel
mai îndepărtat, care părea cel mai uscat loc din
pivniţă; tavanul era mai puţin încărcat de pânze
de păianjeni. Acolo era un puţ deschis, gata să fie
folosit, iar capacul stătea alături, pe pământ,
aşteptând să fie pus la locul lui.
Atunci am văzut, pentru prima oară, cum era
construit capacul pentru un puţ de vrăjitoare.
Pietrele de la exterior erau cimentate una de alta,
formând un soi de ramă pătrată, şi nişte piroane
lungi erau trecute prin ele, dintr-un capăt în
celălalt, ca să fie mai sigur că nu se vor deplasa.
Cei treisprezece drugi de oţel aveau, de
asemenea, nişte piroane lungi, fixate cu piuliţe,
înfipte în pietre. Totul era foarte ingenios şi,
pentru un astfel de capac, trebuia ca fierarul şi
cioplitorul în piatră, care îl lucrau împreună, să
fie foarte pricepuţi.
Deodată, am încremenit şi am rămas cu gura
căscată, încât m-a observat şi Vraciul. De data
aceasta nu era niciun semn, însă pe colţul cel
mai apropiat al lespezii stătea deja scris:

— Care crezi că e cea mai bună soluţie, băiete?

Întrebă Vraciul. Ceaiul de ierburi sau asta?
Pentru că trebuie să fie ori una, ori cealaltă.
— Ceaiul de ierburi, am îngăimat eu, aproape în
şoaptă.
— Bine, aşadar, acum ştii de ce nu ai voie să uiţi
să i-l dai, în fiecare dimineaţă. Dacă uiţi tu, ea îşi
va aduce aminte cine este, şi n-aş vrea s-o aduc
aici, jos.
Mi-a stat pe limbă să-l întreb ceva, în clipa
aceea, dar n-am făcut-o, pentru că ştiam că
Vraciului nu i-ar fi plăcut. Voiam să ştiu de ce
leacul, care era destul de bun pentru o vrăjitoare,
nu era la fel de bun şi pentru toate celelalte. Cu
toate acestea, am simţit că nu aveam chiar
dreptate să mă plâng: nu puteam să uit cât de
aproape de Întuneric ajunsese, o dată, Alice. Atât
de aproape, încât Vraciul se gândise că ar fi cel
mai bine s-o închidă şi pe ea într-un puţ. Se
oprise doar fiindcă îi amintisem eu cum pe Meg o
lăsase liberă.
În noaptea aceea, am descoperit că mi-e greu să
adorm. Îmi vuia capul din pricina celor văzute şi
a faptului că-mi dădusem seama unde mă aflam.
La viaţa mea, văzusem nu puţine lucruri
înfricoşătoare, dar să locuiesc într-o casă cu
morminte de vrăjitoare, cu duhuri legate şi
vrăjitoare vii în pivniţă îmi ţinea somnul departe
de pleoape. În cele din urmă, m-am hotărât să
cobor în vârful picioarelor până jos. Îmi lăsasem
caietele cu însemnări în bucătărie şi-l voiam pe
cel de latină: ştiam că o jumătate de oră de uitat
în plictisitoarea listă cu substantive şi verbe mă
va trimite cu siguranţă la culcare.
Chiar mai înainte de a ajunge la picioarele
scării, am auzit nişte zgomote la care nu mă
aşteptam. Cineva plângea încetişor în bucătărie
şi Vraciul vorbea cu voce scăzută. Când am
ajuns la uşa bucătăriei, n-am mai intrat – era
întredeschisă şi ceea ce am zărit m-a ţintuit
locului.
Meg şedea în balansoarul ei, aproape de cămin.
Îşi ţinea capul în palme, iar umerii i se scuturau
de suspine. Vraciul era aplecat spre ea,
vorbindu-i blând şi mângâindu-i părul. Chipul
său, luminat de lumânare, era pe jumătate
întors în direcţia mea şi avea zugrăvită o expresie
pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Semăna
cu aceea de pe faţa mare şi bolovănoasă a fratelui
meu Jack, care se îmblânzea uneori, când se uita
la nevasta lui, Ellie.
Atunci, în timp ce priveam, spre marea mea
uimire, o lacrimă se prelinse din ochiul stâng al
magistrului meu şi îi coborî pe obraz, până în
colţul gurii.
M-am simţit prost să mai iscodesc în
continuare, aşa că m-am întors în odaia mea.
CAPITOLUL 06
O POAMĂ TARE REA
Zilele au început, curând, să între într-o
oarecare rutină.
Dimineaţa, sarcina mea era să fac focul în
sobele de la parter şi să aduc apă proaspătă de la
pârâu. Din două în două zile trebuia să aprind
focul în toată casa, să nu se facă prea multă
umezeală. Când aprindeam focul în odăile de
dormit, datoria mea era să deschid fereastra
fiecăreia şi s-o aerisesc vreo zece minute. Dar
mai întâi, trebuia să scot cenuşa din vatră, şi
atâta urcam şi coboram pe scări, că mă bucuram
când terminam. Cel mai greu era la mansardă,
bineînţeles, şi întotdeauna începeam cu ea,
înainte să-mi obosească picioarele prea tare.

Mansarda era o încăpere mare, cea mai mare

din casă, foarte spaţioasă. N-avea decât o
fereastră, de fapt un uriaş luminator în tavan.
Înăuntru nu era altă mobilă, în afară de un
pupitru masiv, din lemn de mahon, întotdeauna
încuiat. Pe placa de bronz a încuietorii, în jurul
găurii cheii, era lucrată în relief o pentagramă, o
stea cu cinci colţuri înscrisă în trei cercuri
concentrice. Ştiam că pentagramele erau folosite
pentru a-i proteja pe magicieni când invocau
demonii şi m-am întrebat de ce oare plăcuţa avea
un astfel de desen.
Pupitrul părea foarte scump şi, de asemenea,
m-am întrebat ce putea fi înăuntru şi de ce
Vraciul nu-l aducea în camera lui de lucru de la
parter, care ar fi fost un loc mult mai potrivit
pentru acea piesă de mobilier, unde ar fi fost
mult mai utilă. N-am prins niciodată prilejul să-l
întreb ceva despre pupitrul acela. Şi, când în
sfârşit am vorbit despre el, era deja prea târziu.
După ce aeriseam mansarda, uni continuam
munca mai jos, ocupându-mă de un etaj o dată.
Cele trei dormitoare de sub mansardă nu erau
mobilate. Două dintre ele erau spre partea din
faţă a casei şi unul, în spate. Camera din spate
era cea mai urâtă şi mai întunecoasă din toată
casa, pentru că n-avea decât o singură fereastră,
care se deschidea drept către peretele stâncii.
Când am ridicat geamul şi am aruncat o privire
afară, roca umedă era atât de aproape că aş fi
putut s-o ating cu mâna. În stâncă era un fel de
terasă, cu o potecă de la ea spre vârf. Aveam
impresia că ar fi fost cu putinţă să ieşi pe
fereastră şi să te caţeri până la terasa aceea. Nu
că aş fi fost eu destul de curajos ca să încerc! O
singură mişcare greşită şi mi-aş fi împrăştiat
creierii pe dalele de piatră de jos.
După ce aprindeam focurile în cămine, îi
dădeam lui Meg ceaiul ei de ierburi, apoi îmi
repetam verbele la latină până la vremea micului
dejun, pe care îl luam mult mai târziu decât la
Chipenden. După aceea, urmau lecţiile, care
acopereau cea mai mare parte a zilei, dar, pe la
sfârşitul după-amiezii, de obicei făceam o
plimbare cu Vraciul, nu mai mult de douăzeci de
minute, până la ieşirea din defileu, unde acesta
se deschidea spre pantele mai scunde ale
depresiunii. În pofida faptului că era o muncă
grea să mă îngrijesc de focul din sobe, la
Chipenden făceam mult mai mult exerciţiu fizic
şi începusem să nu mai am stare. În fiecare
dimineaţă, aerul părea mai rece, iar Vraciul mi-a
spus că nu mai era mult până la prima zăpadă.
Într-o dimineaţă, magistrul meu plecă la
Adlington, ca să-l vadă pe fratele lui, Andrew,
lăcătuşul. Când l-am întrebat dacă puteam să-l
însoţesc, m-a refuzat.
— Nu, băiete, cineva trebuie să n-o scape din
ochi pe Meg. Pe lângă asta, am ceva de vorbit cu
Andrew. Problemele de familie sunt private. Şi
trebuie să-l pun la curent cu ce s-a mai
întâmplat…
Din acestea am dedus că Vraciul voia să-i
povestească fratelui său, pe îndelete, tot ce ni se
întâmplase în Priestown, când magistrul meu
fusese la un pas de a muri ars pe rug de către
Inchizitor. De îndată ce ne întorseserăm la
Chipenden, Vraciul trimisese o scrisoare la
Adlington, anunţându-l pe fratele său că era
teafăr, dar acum probabil că voia să-i dea
amănunte.
Am fost foarte dezamăgit că m-a lăsat acasă –
îmi doream nespus să aflu cum o mai duce Alice
–, dar n-am avut de ales, căci, cu tot ceaiul de
ierburi, Meg chiar trebuia să fie supravegheată
cu atenţie. Vraciul îşi făcea griji în special că ar fi
putut ieşi din casă, rătăcindu-se pe coclauri, aşa
că trebuia să mă asigur că ambele uşi, şi cea din
faţă, şi cea din spatele casei, rămân încuiate.
Având în vedere ce s-a întâmplat, ceea ce a făcut
ea a fost absolut neaşteptat…
Era târziu, spre sfârşitul după-amiezii, iar eu
mă aflam în camera de lucru a Vraciului,
făcându-mi temele. Cam la fiecare cincisprezece
minute mă duceam să văd dacă Meg e în regulă.
De obicei, o găseam moţăind în faţa focului; ori
aşa, ori pregătind legumele pentru masă. Dar, de
data asta, când am venit în control, n-am mai
găsit-o în bucătărie.
Am dat fuga mai întâi la uşile de intrare, pentru
orice eventualitate, dar amândouă erau încuiate.
După ce m-am uitat şi în salon, am urcat la etaj.
Mă aşteptam s-o găsesc în odaia sa, dar după ce
am bătut, cum n-am primit niciun răspuns, am
deschis uşa. Camera era goală.
Cu cât urcam mai sus pe scări, căutând-o din
cameră în cameră, cu atât mai neliniştit
începeam să mă simt. Când am descoperit că şi
mansarda era goală, am intrat în panică. Dar
atunci am tras aer adânc în piept. „Gândeşte!”
mi-am poruncit eu în minte. Unde în altă parte
mai putea fi Meg?
Mai rămăsese un singur loc şi anume pe scările
care duceau jos, în pivniţă. Nu-mi prea venea să
cred, fiindcă Vraciul îmi spusese că lui Meg i se
făcea rău numai gândindu-se la scările acelea.
M-am dus mai întâi în camera lui de lucru,
urcându-mă pe scăunel, ca să caut cheia de pe
raftul de sus al dulapului de cărţi. N-ar fi avut
cum să ia cheia fără s-o văd eu, dar am vrut să
verific oricum. Cheia se afla încă acolo. Cu un
suspin de uşurare, am aprins o lumânare şi am
coborât spre pivniţă.
Am auzit poarta cu mult înainte de a fi ajuns la
ea. Zăngănea puternic, trimiţându-şi bubuiturile
în ecou, din perete în perete, cutremurând toată
casa. Dacă nu m-aş fi aşteptat s-o găsesc pe Meg
acolo, aş fi zis că vreuna dintre creaturi a urcat
din pivniţă şi acum încerca să iasă.
Dar era într-adevăr Meg. Se agăţase strâns cu
mâinile de gratii şi lacrimile îi şiroiau pe obraji.
La lumina lumânării, am văzut-o zgâlţâind
poarta. După forţa cu care o făcea, m-am convins
că era încă foarte puternică.
— Haide, Meg, am zis eu, blând, hai să ne
întoarcem sus. E frig şi trage aici, jos. Dacă nu
eşti atentă, o să răceşti.
— Dar e cineva acolo jos, Billy. Cineva acolo jos
care are nevoie de ajutor.
— Nu e nimeni acolo jos, i-am răspuns eu,
conştient că minţeam.
Sora ei, Marcia, lamia sălbatică, era într-adevăr
acolo, închisă în puţul ei. Oare Meg începuse
să-şi aducă aminte?
— Dar eu sunt sigură că este, Billy. Nu-mi pot
aminti cum o cheamă, dar e acolo jos şi are
nevoie de mine. Te rog, deschide poarta şi
ajută-mă. Lasă-mă să cobor şi să mă uit. De ce
nu vii şi tu cu mine, să ţii lumânarea?
— Nu pot, Meg. Ştii, n-am cheie ca să descui
poarta. Haide, te rog. Vino înapoi în bucătărie…
— Oare John ştie unde este cheia? Întrebă Meg.
 — Probabil. De ce nu-l întrebi pe el, când se
întoarce?
— Da, Billy, asta-i o idee bună. Atunci, aşa
facem!
Meg îmi zâmbi printre lacrimi şi urcă scările. Am
condus-o în bucătărie şi am ajutat-o să se aşeze
în balansoarul ei, lângă foc.
— Stai aici şi încălzeşte-te, Meg. O să mă duc
să-ţi mai pregătesc o cană de ceai de ierburi. Ai
nevoie să bei ceva fierbinte, după ce ai fost pe
scările acelea reci şi pline de umezeală…
Meg îşi băuse deja doza obişnuită pe ziua aceea
şi nu voiam să-mi asum riscul de-a o îmbolnăvi,
aşa că am pus doar o cantitate mică de licoare în
cană şi am amestecat-o cu apă fierbinte. Mi-a
mulţumit şi l-a băut pe tot. Până să se întoarcă
Vraciul, adormise deja.
Când i-am povestit ce se întâmplase, el a
clătinat din cap.
— Nu-mi place deloc treaba asta, băiete! De
acum încolo, doza ei de dimineaţă trebuie să fie
de trei degete pe fundul cănii. N-aş fi vrut s-o fac,
dar n-am încotro.
Arăta foarte plouat. Rareori îl mai văzusem atât
de abătut. Dar curând am aflat că nu era aşa
numai din pricina lui Meg.

— Am primit nişte veşti rele, băiete, mi-a zis el,

lăsându-se să cadă obosit într-un scaun, la gura
focului din bucătărie. Emily Bum a murit. E
îngropată de mai bine de o lună.
Nu ştiam ce să spun. Trecuseră ani buni de
când fusese împreună cu Emily. De atunci, Meg
fusese femeia din viaţa lui. De ce era oare atât de
trist?
— Îmi pare rău, am bâiguit eu.
— Dar nici pe jumătate cât îmi pare mie, băiete,
zise Vraciul, gâtuit. A fost o femeie bună Emily. A
dus o viaţă grea, dar s-a străduit cât a putut, fără
să se plângă. Lumea e mai săracă acum, când ea
nu mai el Când piere cel bun, uneori se
dezlănţuie cel rău, care altminteri ar fi fost ţinut
în frâu!
Mă pregăteam să-l întreb ce-a vrut să spună
prin cuvintele acelea misterioase, dar în clipa
aceea Meg a început să se trezească şi, când a
deschis ochii, am tăcut amândoi, iar el n-a mai
pomenit de Emily a doua oară.

La micul dejun din cea de-a opta dimineaţă de

când sosiserăm la Anglezarke, Vraciul şi-a dat
farfuria deoparte, a lăudat-o pe Meg pentru ce
gătise şi apoi s-a întors spre mine.

— Ei bine, băiete, cred că a venit timpul să te

duci să vezi cum se descurcă fata. Crezi că
nimereşti drumul?
Am dat din cap, încercând să nu zâmbesc prea
larg, şi, în mai puţin de zece minute, străbăteam
defileul şi ieşeam spre coline, sub cerul liber. Am
luat-o pe la nord de Adlington, spre ferma Straja
Mlaştinii, unde stătea Alice.
Când Vraciul hotărâse să venim la casa lui de
iarnă, îmi închipuisem că vremea o să se strice
imediat, şi, într-adevăr, se făcuse din ce în ce mai
frig, dar, în ziua aceea, părea să se fi îndreptat.
Deşi era o dimineaţă rece, geroasă, soarele
strălucea, aerul era curat şi puteam vedea până
la multe mile depărtare. Era genul de dimineaţă
în care te bucuri că trăieşti.
Probabil că Alice m-a zărit coborând dealul,
fiindcă a ieşit din curtea fermei şi a venit înaintea
mea. Dincolo de hotarele fermei era o pădurice şi
m-a aşteptat acolo, la umbra copacilor. Era
foarte încruntată, aşa că am ştiut înainte să
deschidă gura că nu era mulţumită de noua ei
casă.
— Nu e drept, Tom! Moşu’ Gregory nici că se
putea să-mi găsească un loc mai prost în care să
stau! Nu-i deloc vesel să locuieşti cu bătrânii
Hurst!
— E chiar atât de rău, Alice? Am întrebat eu.
— Era mai bine la Pendle, şi asta spune multe.

Pendle era locul unde trăiau cele mai multe

vrăjitoare din familia lui Alice. Ea nu-l putea
suferi, pentru că ai ei o chinuiseră.
— Se poartă rău cu tine, Alice? Am întrebat-o
eu, îngrijorat deodată.
Alice clătină din cap.
 — N-au ridicat mâna la mine până acum. Dar
nici nu-mi vorbesc decât foarte puţin. Şi nu mi-a
luat mult să mă dumiresc de ce sunt atât de muţi
şi de nefericiţi. E din pricina fiului ăluia al lor –
ăla de-l cheamă Morgan, despre care a întrebat
Moş Gregory. E crud şi bădăran, asta-i.
Adevărată poamă rea. Ce mai fiu e şi ăsta, care-şi
bate propriul tată şi se răsteşte la maică-sa până
o face să plângă? Nici măcar nu le spune mamă
şi tată. „Boşorogule” şi „babo” sunt singurele
drăgălăşenii pe care le primesc din partea lui.
Sunt speriaţi de el, asta-i, şi l-au minţit pe Moş
Gregory, pentru că Morgan vine mai mereu pe
capul lor. Le e fiică de vizitele lui, asta-i. Eu n-am
nicio treabă, dar nu mai pot înghiţi multă vreme
situaţia. Dacă trebuie, într-un fel sau altul,
găsesc eu ac de cojocul lui.
— Nu face nimic, deocamdată, i-am spus eu.
Lasă-mă să vorbesc mai întâi cu Vraciul.
— Nu cred că el o să dea fuga să m-ajute.
Socotesc că Moşu’ Gregory mi-a făcut-o
dinadins. Fiul ăla al lor este unul din breasla lui.
Poartă pelerină cu glugă şi cară un toiag după el!
I-o fi cerut să ţină ochii pe mine.
— Dar el nu e un vraci, Alice.
— Ce altceva ar putea fi?
— Este unul dintre foştii ucenici ai Vraciului,
care n-a reuşit să-şi încheie pregătirea. Ţi-aduci
aminte de ultima seară la Chipenden, când am
adus eu scrisoarea aceea şi Vraciul şi-a ieşit de-a
binelea din fire? N-am avut când să-ţi spun, dar
scrisoarea era de la Morgan. Îl ameninţa pe
Vraci. Zicea că magistrul meu i-a luat ceva ce-i
aparţine.
— Ei bine, e-o poamă foarte rea, fără îndoială,
continuă Alice. Şi nu numai că vine mereu pe
acasă. În unele nopţi, coboară dealul şi se duce
la lac. L-am urmărit eu, noaptea trecută. Stă
chiar pe marginea malului şi se uită fix la apă.
Uneori, îşi mişcă gura de parc-ar vorbi cu cineva.
În lacul ăla s-a înecat sora lui, nu-i aşa? Probabil
că stă de vorbă cu stafia ei. Nu m-aş mira ca el
s-o fi înecat!
— Şi îşi bate tatăl? Am întrebat eu.
Asta mă tulburase mai mult ca orice. M-am
gândit la tatăl meu şi mi s-a pus un nod în gât.
Cum putea cineva să ridice mâna asupra
propriului său părinte?
Alice confirmă, dând din cap.
— S-au hârjâit în două rânduri, de când sunt eu
aici. Da’ rău. Prima oară, bătrânul domn Hurst a
încercat să-l dea afară din casă şi s-au luptat.
Cum Morgan e şi mai tânăr, şi mai puternic, îţi
dai tu seama cine a ieşit mai şifonat. A doua
oară, l-a târât pe taică-său pe scări, în odaia de
sus, şi l-a încuiat acolo. Bătrânul a început să
plângă. Asta nu mi-a plăcut deloc. M-a făcut
să-mi aduc aminte cum era pe când locuiam cu
familia mea, la Pendle. Poate că, dacă o să-i spui
lui Moş Gregory cât de rău e, o să mă lase să vin
şi să stau şi eu cu voi.
— Nu cred c-o să-ţi placă prea mult nici sus, la
Anglezarke. Pivniţa e plină de puţuri şi Vraciul
are două vrăjitoare vii acolo, iar una dintre ele
este sora lui Meg, şi ea tot o vrăjitoare lamia.
M-am îngrozit numai când m-am uitat printre
drugi la ea în puţ. Dar şi mai milă mi-e de Meg. Ai
avut dreptate, în privinţa ei. Chiar locuieşte în
aceeaşi casă cu Vraciul, dar o ţine amorţită cu o
licoare, ca să nu-şi aducă aminte cine e. Mai bine
de jumătate de an stă încuiată într-o încăpere de
sub pământ, aproape de pivniţă. E foarte trist să
vezi asta. Dar Vraciul n-are de ales. Ori o ţine
aşa, ori o vâră în puţ, ca pe sora ei.
— Nu-i drept să ţii o vrăjitoare într-un puţ.
Niciodată nu merită una ca asta. Dar tot mai
bine aş fi acolo, cu voi, decât să trebuiască să-l
văd pe Morgan aproape în fiecare zi. Mă simt
singură, Tom. Îmi lipseşti!
— Şi tu-mi lipseşti mie, Alice, dar deocamdată
nu pot face nimic. Totuşi, o să-i povestesc
Vraciului ce mi-ai zis şi o să-l mai întreb o dată.
O să fac tot ce-mi va sta în puteri, promit.
Vasăzică, Morgan e acum acolo? Am întrebat eu,
cu un semn din cap către fermă.
Alice clătină din cap.
— Nu l-am mai văzut de ieri. O să se întoarcă el,
curând, fără îndoială.
Pe urmă, n-am mai stat mult de vorbă, fiindcă
doamna Hurst, nevasta fermierului, a ieşit în
pragul uşii din spatele casei şi a început s-o
strige pe Alice, aşa că a trebuit să ne despărţim.
Alice s-a bosumflat şi şi-a ridicat ochii spre cer.
— O să mai vin să te văd, curând! I-am zis eu,
când s-a întors să plece.
— Chiar să vii, Tom. Dar nu uita să-l întrebi pe
Moş Gregory ce te-am rugat!
Nu m-am întors direct la casa Vraciului. Am
urcat până sus, pe crestele muntoase, acolo
unde vântul putea să-mi mai smulgă pânzele de
păianjen din minte. Prima mea impresie a fost că
partea de sus a podişului era destul de teşită, iar
priveliştea nu era nici pe departe la fel de
frumoasă ca a dealurilor de la Chipenden. Nici
înfăţişarea câmpurilor şi satelor de jos nu era
atât de spectaculoasă.
Totuşi, erau nişte vârfuri mai înalte spre sud şi
spre est, iar dincolo de Anglezarke, chiar mai
multe creste muntoase. În linie dreaptă, spre
sud, erau Winter Hill şi Rivington, dincolo de ele,
Smithhills, iar spre est, Podişul Turton şi Podişul
Darwen. Ştiam lucrurile acestea pentru că
studiasem hărţile Vraciului înainte să plecăm –
având grijă să le împăturesc la loc cum trebuia,
după aceea. Aşadar, aveam deja o idee despre
cum arăta zona. Erau multe de explorat şi m-am
hotărât să-l întreb pe Vraci dacă mi-aş putea lua
vreo două zile libere, mai înainte ca iama să se
înstăpânească de-a binelea. M-am gândit că
probabil o să-mi dea voie, pentru că făcea parte
din îndeletnicirea unui vraci să cunoască bine
geografia Comitatului, ca să poată ajunge repede
dintr-un loc într-altul şi să-şi găsească drumul,
când cineva trimitea după ajutor.
Am mers mai departe până când am zărit un
mic deal rotund ca o cupolă, în depărtare, chiar
în vârful podişului. Părea făcut de mâna omului
şi am ghicit că era un tumul, o colină funerară
pentru vreo căpetenie din vechime. Tocmai când
mă pregăteam să mă întorc, o siluetă s-a ivit în
vârful lui. Ţinea un toiag în mâna stângă şi purta
o pelerină, cu gluga trasă pe cap. Fără îndoială
că era Morgan!
Apariţia lui pe tumul a fost aşa de bruscă încât
îţi venea să crezi că s-a întrupat din vaporii de
aer. Totuşi, bunul-simţ îmi spunea că urcase pur
şi simplu pe partea cealaltă a dealului.
Dar ce făcea acolo? Nu puteam să-mi dau
seama. Părea că execută un soi de dans! Se
repezea de colo-colo şi-şi flutura braţele în aer.
Apoi, dintr-odată, a scos un urlet de mânie şi a
izbit cu toiagul în pământ. Era furios. Dar din ce
cauză?
În clipa următoare, o fâşie de ceaţă mânată de
vânt dinspre est mi l-a ascuns vederii, aşa că am
luat-o la picior. Cu siguranţă n-aveam niciun
chef să-l întâlnesc. Mai ales în starea în care se
afla!
N-am mai stat mult sus, pe creste. În orice caz,
dacă mă întorceam la o oră rezonabilă, aveam
mai multe şanse ca Vraciul să mă mai lase
curând să mă duc s-o văd pe Alice. Şi voiam să
mă întorc şi ca să-i povestesc ce aflasem.

Astfel, după masa noastră de prânz, i-am

raportat magistrului meu că îl văzusem pe
Morgan, sus, pe crestele podişului, precum şi tot
ce spusese Alice despre el.
Vraciul s-a scărpinat în barbă şi a oftat.
— Fata are dreptate. Morgan este o poamă rea,
asta-i sigur. Se îmbracă în haine de vraci şi unii
mai săraci cu duhul chiar îl cred vraci, acum.
Dar i-a lipsit disciplina pentru a stăpâni
îndeletnicirea noastră. A fost şi leneş, pe
deasupra, şi îi plăcea să dea rasol. Avea aproape
optsprezece ani când a plecat de la mine, şi până
atunci nu se dovedise bun de nimic. Îşi închipuia
că este un mag şi lua bani de la oamenii simpli şi
cinstiţi, care sunt cel mai uşor de tras pe sfoară.
Am încercat să-l opresc s-o apuce pe căi rele, dar
se pare că sunt unii oameni care pur şi simplu
refuză să fie ajutaţi.
— Un mag? Am întrebat eu, fiindcă nu
cunoşteam cuvântul.
— Este o altă denumire pentru un magician sau
un vrăjitor, băiete. Cineva care practică aşa-zisa
magie. Se ocupă uneori şi de vindecări, dar
specialitatea lui este necromanţia.
— Necromanţia? Asta ce-i? Am întrebat eu.
Nu-l mai auzisem pe Vraci folosind cuvântul
acela până atunci şi mi-am dat seama că o să am
multe lucruri de notat în caietul meu de
însemnări, după discuţia noastră.

— Gândeşte-te, băiete. Vine din greceşte, aşa că

ar trebui să deduci singur ce înseamnă.
— Păi, necros înseamnă „cadavru”, am zis eu,
după ce-am chibzuit puţin. Aşadar, presupun că
e ceva în legătură cu morţii.
— Bravo, băiete! Morgan este un mag care se
foloseşte de morţi, ca să-l ajute şi să-i dea putere.
— Cum? Am întrebat eu.
— Ei bine, după cum ştii, spectrele şi stafiile fac
şi ele parte din domeniul nostru. Dar în vreme ce
noi le ţinem o cuvântare şi le convingem să-şi
vadă de drumul lor, el face pe dos. Se slujeşte de
spiritele morţilor. Le foloseşte ca iscoade. Le
încurajează să rămână prizoniere pe pământ – ca
să îi îndeplinească lui dorinţele şi să-l ajute să-şi
umple buzunarele cu arginţi. Uneori chiar
păcălindu-i pe oameni când sunt la necaz şi
vulnerabili.
— Adică, nu-i decât un şarlatan?
— Nu, el chiar vorbeşte cu morţii. Aşa că bagă la
cap şi ţine minte bine: Morgan este un individ
periculos şi pactele lui cu Întunericul i-au adus
nişte puteri foarte reale şi foarte periculoase, de
care ar trebui să ne temem. Este şi violent, de
asemenea, şi i-ar face foarte mult rău cuiva care
i-ar sta în cale. Aşa că ţine-te departe de el,
băiete.

— De ce l-ai lăsat până acum şi nu l-ai oprit mai

înainte? Am întrebat eu. N-ar fi trebuit să-l pui la
punct cu mulţi ani în urmă?
— E o poveste lungă, zise magistrul meu.
Probabil ar fi trebuit s-o fac, dar n-am găsit
prilejul, pe atunci. O să-l punem curând la punct
şi pe el. Tu încearcă să stai departe de el până
când o să fim gata să-l înfruntăm – şi încetează
să-mi spui tu mie cum să-mi fac treaba!
Mi-am plecat spăsit fruntea, iar magistrul meu
m-a bătut uşurel pe braţ.
— Haide, băiete, n-ai făcut nimic rău. Ai
dreptate în ceea ce spui. Mă bucur să văd că-ţi
pui mintea la contribuţie. Iar fata a făcut bine
când l-a iscodit şi a văzut că vorbea cu stafia
surorii lui. Este exact motivul pentru care am
pus-o pe ea să stea acolo, ca să observe lucruri
din acestea!
— Dar nu-i drept! Am protestat eu. Ştiai că Alice
o să o ducă greu la ferma aceea.
— Ştiam că n-o s-o ducă tocmai ca-n puf, băiete.
Dar fata trebuie să ispăşească pentru ce a făcut
în trecut şi este mai mult decât în stare să-şi
poarte de grijă şi singură. Totuşi, după ce-o să
încheiem socotelile cu Morgan, aceea va fi o casă
cu mult mai fericită. Dar, mai întâi, trebuie să-l
găsim.
— Alice zice că bătrânii Hurst au minţit. Morgan
vine des pe la fermă.
— E şi acum acolo?
— Ea a zis că nu mereu, dar că, dacă-i plecat, se
poate întoarce în orice moment.
— Atunci, poate că de acolo ar trebui să ne
începem căutările, mâine, zise Vraciul, căzând
pe gânduri.
Cum tăcerea se prelungea, mi-am ţinut
promisiunea făcută lui Alice, deşi ştiam că era
pierdere de vreme să-l întreb.
— Nu s-ar putea ca Alice să stea din nou
împreună cu noi? Am întrebat eu. O duce chiar
mizerabil. E o cruzime s-o lăsăm acolo, când este
destul loc şi pentru ea aici.
— De ce îmi pui o întrebare la care cunoşti deja
răspunsul? Zise Vraciul, aruncându-mi o privire
mânioasă. Nu vorbi prosteşte. Dacă-ţi laşi inima
să-ţi conducă mintea, atunci Întunericul te va
învinge de fiecare dată. Ţine minte asta, băiete –
s-ar putea să-ţi salveze viaţa, într-o bună zi. Şi
avem deja destule vrăjitoare vii aici.
Deci, cam aşa se sfârşise cu pledoaria mea
pentru Alice. Însă n-am vizitat ferma familiei
Hurst în ziua următoare. S-a întâmplat ceva care
a schimbat totul.
CAPITOLUL 07
ARUNCĂTORUL-DE-PIETRE
Îndată după micul dejun, un argat înalt şi
mătăhălos bubui în uşa din dos cu amândoi
pumnii, de parcă ar fi fost în primejdie de
moarte.
— Ce vrei să-i faci, dihanie? Strigă Vraciul,
deschizând uşa de perete. Vrei s-o dărâmi,
guguman fără pereche?
Flăcăul se opri şi se făcu roşu ca sfecla.
— Te-am căutat jos, în sat, zise el, arătând în
urmă, către Adlington. Un tâmplar a ieşit din
curte şi mi-a arătat drumul încoace. El mi-a spus
să bat tare la uşa din dos.
— Da, dar a zis să baţi, nu s-o pisezi de s-o faci
aşchii, zise Vraciul, furios. Ei, şi, ce treabă ai cu
mine?
— M-a trimis tata. A zis să vii imediat. E o treabă
urâtă. Moarte de om.
— Şi cine-i taică-tău? Întrebă Vraciul.
— Henry Luddock. Stăm la Ferma de Piatră,
aproape de Strunga Oilor.
— L-am cunoscut pe tatăl tău şi am mai lucrat o
dată pentru el. Eşti cumva William?
— Eu sunt, da…
— Ei bine, William, ultima oară când am fost pe
la Ferma de Piatră, erai doar un prunc în
scutece. Acum, îmi dau seama că eşti necăjit,
aşa că intră şi odihneşte-ţi puţin picioarele. Apoi
trage aer în piept, linişteşte-te şi începe cu
începutul. Vreau toate amănuntele, aşa că
spune tot şi nu lăsa nimic deoparte, îi porunci
Vraciul.
Când am trecut prin bucătărie ca să ajungem în
salon, n-am văzut nici urmă de Meg. Când nu
avea treabă, îi stătea în obicei să se odihnească
în balansoar, încălzindu-şi mâinile la focul din
bucătărie. M-am întrebat dacă se ascundea
cumva pentru că aveam vizitatori – cum ar fi
trebuit să facă şi când venise Shanks cu
proviziile de la băcan.
Odată ajunşi în salon, William începu să depene
întâmplările care începuseră prost şi apoi o
luaseră razna de tot. Se părea că un duh rău,
probabil cel pe care magistrul meu şi cu mine îl
auziserăm trecând pe arteră, cu vreo câteva
nopţi înainte, se instalase la Ferma de Piatră,
pornindu-se pe rele şi făcând gălăgie, în timpul
nopţii. Zăngănise oalele şi tigăile prin bucătărie,
ciocănise la uşa din faţă şi buşise în pereţi de
vreo câteva ori. Atât mi-a fost de-ajuns ca să-mi
dau seama ce fel de duh era, după însemnările
pe care le făcusem despre duhuri rele.
Era un duh-care-bate-la-uşă, aşa că deja
ghicisem ce avea să urmeze în povestirea lui
William. În dimineaţa următoare, duhul se
apucase să dea cu pietre. La început, erau doar
nişte pietricele mici, cu care arunca în geamuri,
le rostogolea pe ţigle sau le lăsa să cadă pe
hornul sobei. Apoi, trecuse la pietre mai mari.
Mult mai mari.
Vraciul mă învăţase că un duh-care-bate-la-uşă
se transformă uneori într-un
aruncător-de-pietre. În stadiul acesta, duhul
este foarte năbădăios şi foarte periculos de
înfruntat. Omul care murise era un păstor
angajat de Henry Luddock. Îi găsiseră corpul
neînsufleţit, la poalele crestelor podişului.
— I-a împrăştiat creierii, ne-a spus William, cu
un pietroi mai mare decât capul lui.
— Sunteţi siguri că n-a fost un accident?
Întrebă Vraciul. Poate că a călcat el greşit, pe
când umbla pe culme, a căzut şi s-a lovit singur.
— Suntem foarte siguri: zăcea întins pe spate,
cu bolovanul peste el. Pe urmă, în timp ce îi
aduceam corpul jos, a început să plouă cu pietre
în jurul nostru. A fost de groază. Eu am crezut
c-o să mor. Aşadar, vii să ne ajuţi? Te rugăm.
Altminteri tata o să-şi piardă minţile de
îngrijorare. E multă treabă de făcut, dar nu mai
poate nimeni ieşi afară din casă.
— Bine, du-te acasă şi spune-i tatălui tău că
vin. Cât despre treburi, mulgeţi vacile şi faceţi
numai ce-i musai. Oile îşi pot vedea şi singure de
grijă, cel puţin până o să dea zăpada, aşa că nu
vă apropiaţi de dealuri.
După plecarea lui William, Vraciul se întoarse
către mine şi clătină din cap, cu gravitate.
— E o poveste urâtă, băiete.
Aruncătorii-de-pietre fac necazuri, dar foarte rar
omoară, aşa că acesta este unul crud, care ar
putea foarte bine să repete figura. M-am mai
ocupat de vreo doi sau trei ca ăsta, la viaţa mea,
şi de fiecare dată s-a sfârşit cu cel puţin o durere
de cap supărătoare, drept răsplată pentru
osteneala mea. E altfel decât se procedează cu un
spintecător, dar uneori poate fi la fel de
periculos. Au fost şi vraci care au murit, ucişi de
aruncători-de-pietre.
Eu înfruntasem un spintecător, în toamnă.
Vraciul fusese bolnav şi mă văzusem silit să fac
totul fără el, ajutat de un ţapinar şi de tovarăşul
lui. Fusese destul de înfricoşător, pentru că
spintecătorii îşi ucid prada. Şi povestea de acum
era înfricoşătoare, dar într-alt fel. Nu prea aveai
ce să faci ca să te aperi de bolovani care cădeau
din cer!
— Ei bine, cineva trebuie s-o facă! Am zis eu, cu
un zâmbet şi afişând o mină curajoasă.
Vraciul încuviinţă, cu gravitate.
— Cu siguranţă, băiete, aşa că hai să-i dăm de
cap.
Mai trebuia să facem ceva înainte de a pleca.
Vraciul m-a condus înapoi în salon şi mi-a cerut
să iau din dulap sticla maronie cu eticheta pe
care scria „Ceai de ierburi”.
— Mai pregăteşte-i lui Meg o porţie, băiete, zise
Vraciul. Numai că, de data aceasta, fă-o
concentrată. Toarnă cam de vreo patru degete. O
să meargă, pentru că ar trebui să ne întoarcem
până-ntr-o săptămână.
I-am ascultat îndemnul, punând aproape patru
degete din poţiunea întunecată. Apoi am pus
ibricul la fiert şi am umplut cana până la buză cu
apă fierbinte.
 — Bea asta, Meg, îi spuse Vraciul, întinzându-i
cana aburindă. O să ai nevoie, pentru că se
răceşte vremea şi s-ar putea să-ţi dea junghiuri
prin oase.
Meg i-a zâmbit şi, în vreo zece minute, băuse
toată cana şi deja începuse să moţăie. Vraciul
mi-a dat cheia de la poarta scărilor din pivniţă şi
mi-a cerut s-o iau înainte. Apoi a luat-o pe Meg în
braţe ca pe un copil şi a coborât după mine.
Am descuiat poarta, am coborât treptele şi am
aşteptat în faţa uşii din mijloc, pe palierul cu trei
uşi, cât timp ce magistrul meu o duse pe Meg în
Întunericul de dinăuntru. Lăsase uşa deschisă,
aşa că am putut auzi tot ce i-a spus.
— Noapte bună, iubirea mea, a zis el. Să visezi
despre grădina noastră.
Sunt sigur că n-ar fi trebuit să aud asta, dar am
auzit-o şi m-am sfinţit puţin stingherit să-l aud,
dintre toţi oamenii de pe lume, tocmai pe
magistrul meu vorbind astfel.
Şi de care grădină vorbea Vraciul? Vreuna
dintre grădinile de la Chipenden? Dacă era aşa,
speram că se referea la grădina dinspre apus, cea
cu vedere spre dealuri. La celelalte două, cu
puţurile lor pentru duhuri şi cu mormintele
pentru vrăjitoare, n-avea cum să se gândească.
Meg nu i-a răspuns nimic, dar Vraciul probabil
c-a trezit-o când a ieşit şi a încuiat uşa, pentru
că ea a început deodată să plângă ca un copil
speriat de Întuneric. Auzind-o, Vraciul s-a oprit
şi a aşteptat lângă uşă multă vreme, până când
plânsul s-a stins, în cele din urmă, şi-a fost
înlocuit de un alt sunet, mult mai slab: fluieratul
respiraţiei lui Meg, ieşind printre dinţi.
— Acum e bine, i-am zis eu, liniştit, magistrului
meu. A adormit. Îi aud sforăitul.
— Nu, băiete! A zis Vraciul, aruncându-mi una
dintre privirile sale ucigătoare. E mai mult
cântat, decât sforăit!
Ei bine, mie îmi suna clar a sforăit şi tot ce-am
putut gândi a fost că Vraciul nu suferea nici cea
mai mică critică la adresa lui Meg. Oricum,
acestea fiind zise, ne-am întors din nou sus, am
încuiat uşa în urma noastră şi ne-am făcut
bagajul pentru călătorie.

Am pornit către est, înaintând prin defileu până

când deveni atât de îngust încât aproape că
păşeam prin pârâu, iar deasupra creştetelor
noastre cerul nu se mai vedea decât ca o
crăpătură subţire. Apoi, spre surpriza mea, am
ajuns la nişte trepte tăiate în stâncă.
Erau înguste, abrupte şi alunecoase, din pricina
pojghiţei de gheaţă care le acoperea. Eu căram
sacul greu al Vraciului, ceea ce însemna că, dacă
alunecam, n-aveam decât o singură mână liberă
cu care să mă ţin.
Urmându-l pe magistrul meu, am izbutit să
ajung, întreg, până în vârf şi cu siguranţă că
efortul a meritat, pentru că m-am trezit din nou
în aer liber, cu spaţii larg deschise de jur
împrejur. Vântul sufla cu atâta putere de-ar fi
putut să ne zboare până dincolo de dealuri, iar
norii erau negri şi ameninţători, gonind pe
deasupra capetelor noastre, atât de aproape
încât părea că, dacă ridicai mâna, îi atingeai.
Cum v-am mai spus, fiind un podiş, Anglezarke
avea şi creste muntoase, dar erau mult mai teşite
decât cele pe care le lăsaserăm noi în urmă, la
Chipenden. Totuşi, erau câteva culmi, despărţite
de văi, unele dintre ele având forme foarte
ciudate. Una, mai ales, ieşea în evidenţă pentru
că era un gorgan nu foarte mare, dar prea rotund
şi prea simetric ca să fie natural. Când am trecut
pe lângă el, l-am recunoscut deodată ca fiind
acelaşi tumul pe care îl zărisem pe fiul lui Hurst.
— Aici l-am văzut pe Morgan, i-am spus
Vraciului. Stătea chiar pe vârful ăsta.
— Nu mă îndoiesc, băiete. A fost dintotdeauna
fascinat de tumulul ăsta şi urca mereu pe el.
Oamenii îi spun Pâinea Rotundă… înţelegi, din
pricina formei sale, zise Vraciul, sprijinindu-se în
toiag. A fost construit în vechime, de către primii
oameni care au venit din apus în Comitat. Au
debarcat la Heysham, după cum ştii.
— La ce folosea? Am întrebat eu.

— Sunt puţini cei care ştiu exact, dar mulţi cei

atât de smintiţi încât să-şi dea cu presupusul.
Majoritatea crede că este doar un tumul în care a
fost înmormântat un rege din vechime, cu
armura lui întreagă şi cu tot aurul pe care l-a
avut. Unii mai lacomi au săpat gropi adânci,
însă, drept răsplată pentru truda lor, n-au găsit
nimic. Ştii ce înseamnă numele Anglezarke,
băiete?
Am clătinat din cap şi m-am înfiorat.
— Ei bine, înseamnă „templul păgân”. Tot
podişul a fost o uriaşă biserică, deschisă către
cer, unde locuitorii de odinioară se închinau
Vechilor Zei. Şi, după cum ţi-a povestit mama ta,
cel mai puternic dintre aceşti zei se numea
Golgoth, care înseamnă Stăpânul Iernii. Tumulul
ăsta, spun unii, a fost altarul lui. La început,
Golgoth era o puternică forţă a elementelor
naturii, un spirit al naturii căruia îi plăcea frigul.
Dar, din pricină că a fost slujit atât de multă
vreme şi cu atâta ardoare, a devenit înfumurat şi
pretenţios, uneori întârziind mult timp după
sfârşitul anotimpului care îi fusese menit şi
ameninţând să ţină pământul în ghearele
îngheţului şi zăpezii cât e anul de lung. Unii
chiar cred că puterea lui Golgoth a adus ultima
Eră Glaciară. Cine poate ştii adevărul? În orice
caz, în miezul iernii, la solstiţiu, temându-se că
îngheţul nu se va mai sfârşi vreodată şi că
primăvara nu se va mai întoarce nicicând,
oamenii s-au apucat să-i aducă jertfe, ca să-l
îmblânzească. Jertfe de sânge, sacrificii de vieţi –
pentru că aşa-i omul, nu se învaţă minte
niciodată.
— Animale? Am întrebat.
— Oameni, băiete… îi ucideau pentru ca,
ghiftuit de sângele acelor victime, Golgoth să se
ducă, mulţumit, la culcare şi să doarmă adânc,
îngăduindu-i primăverii să se întoarcă. Oasele
celor sacrificaţi încă se mai văd şi-n zilele
noastre. Dacă sapi oriunde, pe-o rază de o milă
în jurul locului acestuia, dai imediat de o
mulţime de oase… Tumulul ăsta a fost
dintotdeauna încă un motiv de îngrijorare pentru
mine în privinţa lui Morgan. Pur şi simplu nu
poate sta departe de locul acesta şi a fost mereu
interesat de Golgoth – mult prea interesat,
pentru gustul meu – şi probabil că încă mai e.
Vezi tu, unii oameni cred că Golgoth ar putea fi
cheia de a obţine suprema putere magică şi, dacă
un mag ca Morgan ar izbuti să capteze puterea
lui Golgoth, atunci Întunericul ar putea subjuga
întreg Comitatul.
— Şi dumneata crezi că Golgoth mai bântuie
încă pe aici, pe undeva, prin podiş…
— Da. Se zice că doarme pe undeva la mare
adâncime sub podişul ăsta. Şi de aceea interesul
lui Morgan pentru Golgoth este atât de periculos.
Problema este, băiete, că Vechii Zei au crescut în
putere când au fost veneraţi de oamenii fără
minte. Puterea lui Golgoth s-a stins, când
venerarea a încetat, şi atunci a căzut într-un
somn greu. Un somn din care noi nu vrem să se
trezească.
— Dar de ce oamenii au încetat să i se mai
închine? Parcă le era teamă că iarna nu se va mai
sfârşi vreodată, nu?
— Da, băiete, e adevărat, dar uneori apar alte
considerente, mai importante. Probabil un trib
mai puternic, venerând un alt zeu, a venit aici, în
podiş. Sau poate că recolta s-a împuţinat şi
oamenii au trebuit să se mute într-o zonă mai
fertilă. Motivul s-a pierdut în negura timpului,
dar cert este că, acum, Golgoth doarme. Şi aşa
vreau să rămână. Prin urmare, ţine-te departe de
locurile astea, băiete, ăsta-i sfatul meu. Şi o să
încercăm să-l ţinem la distanţă şi pe Morgan.
Acuma, însă, hai să mergem, că ziua e scurtă,
aşa că mai bine ne-am grăbi.
Cu aceste cuvinte, Vraciul porni înainte şi, o oră
mai târziu, coboram din podiş şi ne îndreptam
spre miazănoapte, ajungând la Ferma de Piatră
pe înserat. William, băiatul fermierului, ne
aştepta în capul drumului şi ne-a condus, peste
deal, spre fermă, în vreme ce lumina zilei se
împuţina tot mai mult. Dar, înainte de a intra în
gospodăria fermei, Vraciul stărui să ne ducă în
locul unde fusese găsit oierul mort.
O potecă de la poarta din spate a curţii fermei
pornea drept spre brâul de piatră al podişului,
care se contura întunecat şi ameninţător pe
cerul cenuşiu. Cum vântul nu mai sufla, norii se
târau ca melcii şi păreau grei de zăpadă.
 La vreo două sute de paşi, ajunserăm la un
defileu cu mult mai mic decât cel în care se afla
casa Vraciului, dar la fel de posomorât şi de
sinistru. Era doar un hogaş îngust, plin de nămol
şi de pietre, tăiat de un izvor cu ape iuţi şi puţin
adânci.
Nu era mare lucru de văzut, dar nu mă simţeam
deloc în largul meu. Nici William: îşi rostogolea
ochii în cap şi se tot întorcea brusc, de parcă s-ar
fi temut că l-ar fi putut ataca cineva pe la spate.
Era caraghios să-l vezi, dar eram prea speriat ca
să schiţez măcar un zâmbet.
— Aşadar, ăsta e locul? Întrebă Vraciul, când
William se opri.
William dădu din cap şi arătă un petic de
pământ pe care smocurile de iarbă erau strivite.
— Şi ăla e pietroiul pe care i l-am ridicat de pe
cap, zise tânărul, arătând spre un bolovan de
piatră cenuşie. Doi oameni de-abia l-am ridicat!
Bolovanul era mare şi mă uitam la el încruntat,
îngrozit la gândul că aşa ceva ar putea cădea din
cer. Acum înţelegeam cât de periculos putea fi un
duh aruncător-de-pietre.
În clipa aceea, dintr-odată, a început să plouă
cu pietre. Prima a fost mică, scoţând un zgomot
atât de slab, când a lovit iarba, încât abia l-am
putut auzi, acoperit de clipocitul izvorului.
Mi-am ridicat privirile spre cer, la ţanc cât să am
timp să văd venind una mult mai mare, trecând
cu puţin pe lângă capul meu. Curând, pietroaie
de toate mărimile răpăiau în jurul nostru, unele
destul de mari cât să ne rănească grav.
Vraciul ne făcu semn cu toiagul înapoi, spre
fermă şi, spre mirarea mea, începu s-o ia spre
ieşirea din defileu. Ne-am mişcat repede şi eu
m-am căznit să ţin pasul, căci, cu fiecare metru,
sacul din spinare devenea mai greu şi noroiul
mai alunecos sub picioare. Abia când am ajuns
la curtea fermei ne-am oprit, ca să ne mai tragem
răsuflarea.
Pietrele nu mai cădeau, dar una dintre ele
făcuse deja un rău. Pe fruntea Vraciului se vedea
o crestătură din care şiroia sângele. Nu era
adâncă şi nu-i ameninţa sănătatea, dar faptul că
fusese rănit astfel mă îngrijora.
Aruncătorul-de-pietre ucisese deja un om, şi
totuşi, magistrul meu – care trecuse pragul
jumătăţii vieţii – avea să se confrunte cu el.
Ştiam că, ziua următoare, va avea într-adevăr
nevoie de ucenicul lui. Ştiam că va fi o zi
înfricoşătoare.

Henry Luddock ne-a întâmpinat călduros, când

am ajuns înapoi la fermă. Curând, eram aşezaţi
în faţa unui foc bun de lemne, în bucătăria lui. El
era un bărbat vânjos, jovial, cu obrajii rumeni,
care nu se lăsase copleşit de ameninţarea unui
duh rău. Îi părea rău de moartea păstorului pe
care-l tocmise, dar se arăta îndatoritor şi
respectuos faţă de noi şi voia să-şi joace rolul de
gazdă bună, ospătându-ne cu o cină copioasă.
— Mulţumim pentru propunere, Henry, îi spuse
Vraciul, refuzându-l politicos. Este foarte drăguţ
din partea ta, dar noi nu lucrăm niciodată cu
burta plină. Nu ne-ar aduce decât necazuri. Tu
însă poţi să-ţi vezi de treabă şi să mănânci tot ce
doreşti.
Spre marea mea tristeţe, a fost exact ceea ce
familia Luddock a făcut. S-au aşezat şi-au
început să înfulece din câte-o porţie generoasă
de plăcintă de viţel, în timp ce o amărâtă de
îmbucătură de brânză decolorată şi un pahar de
apă de fiecare a fost toată cina pe care a
îngăduit-o Vraciul pentru noi doi.
Aşadar, mi-am molfăit brânza, gândindu-mă la
Alice, în casa aceea în care era atât de nefericită.
Dacă n-ar fi fost acest duh rău, Vraciul poate
s-ar fi ocupat de Morgan şi ar fi îndreptat
lucrurile acolo. Dar cu un aruncător-de-pietre de
înfruntat, cine ştie când avea să mai ajungă şi
acolo.
Nu erau odăi libere în casă, iar Vraciul şi cu
mine am petrecut o noapte chinuită, înveliţi cu o
pătură fiecare, pe podea, în bucătărie, aproape
de tăciunii din vatră, îngheţaţi de frig şi cu oasele
înţepenite, a doua zi dimineaţa ne-am trezit cu
mult înainte de revărsatul zorilor şi-am pornit
spre cel mai apropiat sat, pe nume Belmont. Am
ţinut-o tot la vale, drept pentru care înaintam cu
spor, dar ştiam că în scurtă vreme aveam să ne
întoarcem şi să refacem drumul, pas cu pas,
urcând până la fermă.
Belmont nu era prea mare – doar o răscruce cu o
jumătate de duzină de case şi fierăria la care
ne-am oprit noi. Fierarul nu s-a arătat prea
bucuros să ne vadă, dar asta probabil pentru că
vizita noastră l-a dat jos din pat. Era înalt şi
împănat cu muşchi, ca majoritatea fierarilor, cu
siguranţă un om cu care nu era de glumit, dar
care se uita la Vraci cu precauţie şi nu părea
tocmai în largul lui. Ştia prea bine cu ce se
îndeletnicea magistrul meu.
— Am nevoie de un topor nou, i-a zis Vraciul.
Fierarul i-a făcut semn spre peretele din spatele
cuptorului, unde o mulţime de fiare de topor
erau atârnate la vedere, deja făurite, gata de a fi
şlefuite şi ascuţite.
Vraciul alese repede, arătând către cel mai
mare. Era un topor uriaş, cu lamă dublă, iar
fierarul l-a măsurat rapid din priviri pe magistrul
meu, de parcă l-ar fi cântărit să vadă dacă era
îndeajuns de vânjos şi de puternic ca să-l
mânuiască.
Apoi, fără să mai piardă vremea, dădu din cap,
mormăi ceva şi se apucă de lucru. Am stat lângă
cuptor, căscând gura la fierarul care a încins
fierul de topor, l-a bătut cu ciocanul pe nicovală,
modelându-l şi scufundându-l din când în când
într-o căldare cu apă, unde sfârâia puternic şi
scotea un nor de aburi.
 L-a fixat apoi cu ciocanul într-o coadă lungă de
lemn, înainte de a-l ascuţi pe piatra de tocilă,
scoţând scântei. Cu totul, a durat aproape un
ceas până când fierarul să fie în sfârşit mulţumit
şi să i-l întindă magistrului meu.
— Acum, mai am nevoie şi de un scut mare, a zis
Vraciul. Trebuie să fie destul de mare ca să apere
două persoane, totuşi destul de uşor ca băiatul
să-l poată ţine la un braţ distanţă deasupra
capului.
Fierarul a părut surprins, dar a intrat în
prăvălia lui şi s-a întors cu un scut mare, rotund.
Era făcut din lemn, prins într-o ramă de metal. Şi
la mijloc avea, de asemenea, o bucată de fier mai
umflată, care se termina cu un ţugui, dar pe care
fierarul se apucă s-o dea jos, înlocuind-o cu un
miez tot de lemn, ca să facă scutul mai uşor.
Apoi, a acoperit partea exterioară a scutului cu
tablă.
Apucându-l de margini, eram în stare să ţin
scutul deasupra capului meu cu ambele mâini
întinse. Vraciul însă a spus că nu-i bine, fiindcă
aş fi putut fi rănit la degete şi atunci aş fi scăpat
scutul. Prin urmare, obişnuita curea de piele a
fost înlocuită cu două mânere de lemn, fixate
chiar pe rama discului, pe partea interioară.
— Bun, hai să vedem ce poţi, a zis Vraciul.
M-a pus să ţin scutul în diferite poziţii şi înclinat
în mai multe feluri, după care, în sfârşit
mulţumit, i-a plătit fierarului şi ne-am întors
spre Ferma de Piatră.
Am pornit neîntârziat spre defileu. Vraciul a fost
nevoit să-şi lase toiagul, fiindcă avea mâinile
ocupate cu toporul şi sacul lui. Eu mă luptam cu
scutul cel greu, bucuros că nu mă pusese să-i
car tot eu şi sacul. Am urcat până când am ajuns
la tăpşanul pe care murise păstorul. Acolo,
Vraciul s-a oprit şi s-a uitat pătrunzător în ochii
mei.
— Acum trebuie să te arăţi curajos, băiete.
Foarte curajos. Şi trebuie să ne mişcăm repede.
Duhul sălăşluieşte sub rădăcinile unui păducel,
uite colo. Trebuie să tăiem copacul şi să-l ardem,
ca să-l scoatem afară din bârlog.
— De unde ştii? Am întrebat eu. Duhurile
aruncătoare de pietre trăiesc de obicei sub
rădăcini de copaci?
— Trăiesc oriunde le place. Dar, în general,
duhurile rele trăiesc prin defileuri şi, în special,
sub rădăcinile arborilor de păducel. Păstorul a
fost ucis la intrarea în defileu, chiar aici. Şi eu
ştiu că există un arbore de păducel puţin mai
sus, pentru că exact acolo m-am luptat cu
ultimul duh, în urmă cu aproape nouăsprezece
ani, când John era doar un copil în scutece, iar
Morgan era ucenicul meu. Dar aici e o problemă,
pentru că, în timp ce duhul de atunci a ascultat
de vorbă bună, luându-şi tălpăşiţa când i-am
cerut-o, acesta de acum este un
aruncător-de-pietre crud, care deja a ucis, aşa că
vorbele nu vor fi de-ajuns.
După acestea, îndreptându-ne către nord, am
intrat ţinându-ne pe latura dinspre apus a
defileului, Vraciul mergând cu paşi iuţi înaintea
mea; curând, amândoi răsuflăm greu. Nămolul
de la intrare fu înlocuit, treptat, de grohotiş, prin
care înaintam cu dificultate.
La început, am mers pe marginea de sus a
defileului, dar apoi Vraciul a coborât, luând-o
prin valul de pietre sfărâmate de la baza pantei,
până am ajuns la izvor. Nu era prea adânc, nici
prea lat, dar curgea vijelios printre pietre,
repezindu-se la vale cu atâta putere încât ar fi
fost greu să-l traversăm. Am continuat să urcăm
în sens invers curgerii lui, ambele sale maluri
ridicându-se, din ce în ce mai abrupte, până
când doar o fâşie îngustă de cer se mai putu zări
deasupra creştetelor noastre. Atunci, în pofida
zgomotului izvorului, am auzit primele pietricele
căzând în apă, chiar în faţa noastră.
Era ceva la care mă aşteptasem şi, curând,
urmară şi altele, Silindu-mă să iau scutul din
spinare şi să încerc să-l ţin deasupra capetelor
noastre. Vraciul era mai înalt ca mine, aşa că a
trebuit să mă întind şi, nu după multă vreme, au
început să mă doară umerii şi braţele. Chiar şi
aşa, ţinându-i cât de sus îmi îngăduiau braţele,
Vraciul tot era silit să se aplece şi amândoi
înaintam chinuit.
Peste puţin timp, am zărit arborele de păducel.
Nu era deosebit de mare, dar era foarte bătrân,
negru şi chircit, cu rădăcini noduroase ieşite în
afară, care semănau cu nişte gheare. Stătea
sfidător, ca unul care supravieţuise capriciilor
vremii timp de un secol sau poate mai mult. Era
locul potrivit pentru sălaşul unui duh rău, mai
ales un aruncător-de-pietre ca acesta, care evită
tovărăşia oamenilor şi căruia îi place să fie
singur.
Pietrele care cădeau deveneau din ce în ce mai
mari şi, tocmai când ajungeam la copac, una mai
mare decât pumnul meu a pocnit cu atâta putere
în scut, încât aproape că m-a surzit.
— Ţine-l bine, băiete! A strigat Vraciul.
Atunci, ploaia de pietre a încetat.
— Acolo… mi-a arătat magistrul meu şi, în
umbra de sub crengile copacilor, am putut zări
duhul începând să se întrupeze.
Vraciul îmi spusese că acest tip de duh era, de
fapt, un spirit şi nu avea un trup de carne, sânge
şi oase; însă, uneori, când încerca să-i sperie pe
oameni, se acoperea cu lucruri care îl făceau
vizibil ochilor omeneşti. Acesta de acum se
folosea de pietrele şi noroiul de sub copac. Le-am
văzut ridicându-se deodată, într-o uriaşă trombă
udă, şi lipindu-se de trupul duhului care se
arătă astfel ochilor noştri.
Nu era o privelişte plăcută. Avea şase braţe
enorme care, presupun, erau foarte nimerite
pentru a azvârli cu pietre. Nu era de mirare că
putea arunca atât de multe, cu o asemenea
viteză. Capul, la fel, era uriaş, iar faţa acoperită
cu noroi, mâzgă şi pietricele mai mici care, când
se încruntă la noi, se mişcară întocmai de parcă
dedesubt avea loc un cutremur. În loc de gură
avea o despicătură întunecată şi două găuri
negre uriaşe, acolo unde ar fi trebuit să fie ochii.
Neluându-l în seamă pe duh, fără să mai piardă
nicio clipă, căci ploaia de pietre reîncepuse să
cadă, Vraciul se duse drept la copac, lovindu-l cu
toporul îndată ce ajunse la el. Bătrânul copac
noduros era rezistent şi a fost nevoie de mai
multe lovituri de topor ca să-i înlăture crengile. Îl
pierdusem din vedere pe duh, prea ocupat să ţin
scutul deasupra şi să parez cele mai mari pietre
care veneau peste noi. Scutul părea să devină
din clipă în clipă mai greu, iar braţele îmi
tremurau de efortul de a-l ţine sus.
Vraciul atacă trunchiul, izbind cu furie. Am
înţeles atunci de ce alesese un topor cu dublu
tăiş: lovea şi în faţă şi în spate, descriind arcuri
largi, ca de coasă, de am început să mă tem
pentru viaţa mea. Uitându-te la el, n-ai fi ghicit
niciodată că era atât de puternic. Nu mai era de
mult tânăr, dar mi-am dat seama atunci, din
felul în care lama toporului muşca adânc în
lemn, că, în ciuda vârstei sale şi a bolii care abia
de curând îi trecuse, era totuşi cel puţin la fel de
puternic ca fierarul şi făcea cât doi ca tata.
Vraciul nu reteză copacul cât să cadă la
pământ, ci îi despică trunchiul, apoi lăsă toporul
jos şi scotoci prin sacul lui de piele. Nu vedeam
prea bine ce anume făcea, din pricina faptului că
pietrele curgeau acum mai înverşunat ca
niciodată. Am privit cu coada ochiului şi am
văzut că duhul începuse să se vălurească şi să se
întindă: vine uriaşe de muşchi se umflau,
erupând pretutindeni pe trupul lui, ca
furunculele coapte. Şi, după ce încă un nor de
noroi şi de pietricele se ridică în aer, am văzut că
aproape îşi dublase dimensiunile. Atunci s-au
întâmplat două lucruri, unul după altul, într-o
succesiune rapidă.
Primul a fost un uriaş bolovan care a căzut din
cer în dreapta noastră şi s-a îngropat pe
jumătate în pământ. Dacă ar fi aterizat peste noi,
scutul ar fi fost inutil. Amândoi am fi fost striviţi.
Al doilea a fost copacul care a izbucnit deodată în
flăcări. După cum am spus, n-am avut timp să
văd cum a izbutit Vraciul să-i dea foc, dar
rezultatul a fost într-adevăr uluitor. Copacul s-a
aprins cu un puternic vâjâit şi flăcările s-au
înălţat până la cer, trosnind şi împrăştiind
scântei în toate direcţiile.
Când m-am uitat în stânga, duhul dispăruse, şi
atunci, cu mâinile tremurânde, am coborât
scutul şi l-am sprijinit cu marginea de pământ.
Abia îl lăsasem jos, că Vraciul şi-a ridicat sacul,
şi-a pus toporul pe umăr şi, fără niciun cuvânt
sau privire înapoi, a pornit spre ieşirea din
defileu.
— Vino, băiete! Strigă el după mine. Nu tândăli!
Atunci mi-am ridicat scutul şi l-am urmat, fără
să risc să mă mai uit o dată în spate.
După o vreme, Vraciul a încetinit pasul şi l-am
putut prinde din urmă.
— Asta a fost? Am întrebat eu. S-a terminat?
— Nu fi prost! A zis el, clătinând din cap. Este
abia începutul. A fost numai primul pas. Ferma
lui Henry Luddock este în siguranţă de acum,
dar duhul ăla o să lovească din nou, în altă
parte, şi foarte curând. O să urmeze o mulţime
de lucruri mult mai rele!
M-am simţit dezamăgit, fiindcă îmi închipuisem
că primejdia se sfârşise şi misiunea noastră se
încheiase. Mă aşteptam, plin de nădejde, la o
masă fierbinte şi gustoasă, dar iată că Vraciul
îmi spulbera visele, pentru că trebuia să postim
în continuare.
Îndată ce-am ajuns înapoi, i-a spus lui Henry
Luddock că-l scăpase de duh. Fermierul i-a
mulţumit şi i-a făgăduit să-l plătească în toamna
ce vine, imediat după recoltă; cinci minute mai
târziu, eram pe drum spre casa de iarnă a
Vraciului.
— Eşti sigur că duhul ăla o să se întoarcă? Eu
chiar am crezut că l-am alungat, i-am spus
Vraciului, în timp ce străbăteam podişul, cu
vântul suflându-ne năprasnic în spinare.
— Adevărul e că treaba e pe jumătate făcută,
băiete, dar partea cea mai rea urmează să vină.
Întocmai cum o veveriţă îşi îngroapă ghindele ca
să le mănânce mai târziu, un duh îşi face rezerve
de putere acolo unde sălăşluieşte. Din fericire,
acestea i-au pierit, au ars odată cu păducelul.
Am câştigat prima mare bătălie, dar după vreo
două zile, în care îşi va aduna noi puteri, o să
înceapă să chinuiască pe altcineva.
— Aşadar, o să-l închidem într-un puţ?
— Nu, băiete. Când un aruncător-de-pietre
ucide atât de fără motiv, trebuie să fie nimicit
definitiv!
— De unde o să-şi ia noi puteri?
— Din teamă, băiete, din teamă o să şi le ia. Un
aruncător-de-pietre se hrăneşte din teama celor
pe care îi chinuieşte. Unele familii sărmane din
apropiere vor avea o noapte de groază. Nu ştiu
unde o să se ducă şi pe cine va alege, aşa că nu
pot face nimic în această privinţă şi nu pot da
niciun sfat. Este unul dintre lucrurile pe care
trebuie să le acceptăm. Ca şi uciderea acelui
bătrân copac nevinovat. N-am vrut s-o fac, dar
n-am avut încotro. Duhul acela o să se mişte în
continuare, o să adune puteri şi, peste o zi sau
două, o să-şi găsească iar un loc bun de a-şi face
o vizuină. Şi atunci iar o să vină cineva şi-o să ne
ceară ajutorul.
— De ce a devenit duhul atât de crud la primul
lui sălaş? Am întrebat eu. De ce a ucis?
— Păi, oamenii de ce ucid? Făcu Vraciul. Unii o
fac, alţii nu. Şi unii care încep bine sfârşesc rău.
După cum cred eu, aruncătorul ăsta de pietre a
fost menit, iniţial, să fie doar un
duh-care-bate-la-uşi şi care dă târcoale caselor,
speriind oamenii cu ciocănituri şi bufnituri în
timpul nopţii. Dar a vrut mai mult, a vrut o
întreagă pantă de deal numai a lui şi atunci şi-a
pus în cap să-i gonească pe bietul Henry
Luddock şi pe familia sa afară din ferma lor. Dar
acum, din pricină că i-am distrus bârlogul, o să
aibă nevoie de unul nou. Aşadar, o să se mute
mai departe pe arteră.
Am dat din cap.
— Ei, poate că asta o să te mai înveselească
puţin, zise el, scoţând o bucată de brânză
îngălbenită din buzunar. Rupse din ea o bucăţică
şi mai mică şi mi-o întinse. Mestec-o, mă
îndemnă el, dar n-o înghiţi dintr-odată.
Odată întorşi la casa Vraciului, am adus-o pe
Meg din pivniţă şi am reintrat în rutina treburilor
gospodăreşti şi a lecţiilor. Totuşi, era o mare
diferenţă. Fiindcă aşteptam ca duhul să facă
iarăşi necazuri, postul nostru continua. Era un
chin pentru mine s-o văd pe Meg gătind numai
pentru ea, în vreme ce noi flămânzeam. Trei zile
ne-am înfometat aşa, încât stomacul meu
începuse să creadă că-mi fusese tăiat gâtul, dar,
în cele din urmă, în cea de-a patra zi pe la prânz,
se auzi o bătaie puternică în uşa din spate…
— Ei bine, du-te şi răspunde, băiete! Porunci
Vraciul. Fără îndoială că au sosit veştile pe care
le aşteptam.
I-am dat ascultare, dar, spre uluirea mea, când
am deschis uşa, am găsit-o pe Alice în faţa ei.
— Bătrânul domn Hurst m-a trimis, a zis Alice.
Sunt necazuri cu un duh rău la ferma Straja
Mlaştinii. Ei? N-ai de gând să mă inviţi înăuntru?
CAPITOLUL 08
ÎNTOARCEREA ARUNCĂTORULUI-DE-PIETRE
Vraciul avusese dreptate în prezicerile lui, dar a
fost la fel de uluit ca şi mine când am condus-o
pe vizitatoarea noastră în bucătărie.
— Duhul s-a întors la ferma lui Hurst, i-am spus
eu. Domnul Hurst cere ajutor.
— Vino în salon, fato. O să vorbim acolo, a zis el,
întorcându-se s-o conducă.
Alice mi-a zâmbit, dar nu înainte de a arunca o
privire spre Meg, care stătea cu spatele la noi,
încălzindu-şi mâinile la foc.
— Ia loc, i-a spus magistrul meu lui Alice,
închizând uşa salonului. Acum, povesteşte-mi
toată tărăşenia. Începe cu începutul şi nu te
grăbi.
— N-am prea multe de povestit, răspunse Alice.
Tom mi-a spus destule despre duhuri rele ca să
fiu sigură că acela de-acolo este un
aruncător-de-pietre. Azvârle cu bolovani în fermă
de câteva zile – nu se mai poate ieşi din casă.
Mi-am pus viaţa în primejdie ca să vin să vă
chem. Curtea e plină de bolovani. Nu cred c-a
mai rămas vreun geam întreg şi a spart trei olane
din coşul sobei. E de mirare că n-a fost nimeni
rănit.
— Şi Morgan n-a încercat să facă nimic să-l
oprească? A întrebat Vraciul. L-am învăţat
aproape toate lucrurile de bază despre duhurile
rele.
— Nu l-am mai văzut de câteva zile. Mai bine,
c-am scăpat de belea!
— Se pare că este exact ce aşteptam, am zis eu.
— Da, şi mie mi se pare la fel. Mai bine
pregăteşte ceaiul de ierburi. Să-l faci la fel de
concentrat ca şi data trecută.
M-am ridicat şi-am deschis dulapul de lângă
cămin, scoţând sticla maronie. Când m-am
întors, am surprins o expresie de dezaprobare pe
chipul lui Alice. Şi Vraciul o văzuse.
— Fără îndoială, băiatul te-a pus la curent cu
toate chestiunile mele personale. Prin urmare,
ştii ce o să facă acum şi de ce este nevoie de asta.
Aşa că lasă căutătura asta piezişă!
Alice nu răspunse, dar veni după mine în
bucătărie şi mă privi cum pregătesc ceaiul de
ierburi, în timp ce Vraciul se duse în camera lui
de lucru să-şi completeze jurnalul la zi. Când am
terminat, Meg moţăia în scaunul ei, aşa c-a
trebuit s-o trezesc, scuturând-o cu blândeţe de
umăr.
— Uite, Meg, i-am spus eu, când deschise ochii.
Ţi-am adus ceaiul tău de ierburi. Să-l bei cu
atenţie, ca să nu te arzi…
Ea primi cana, dar se uită la ea, gânditoare.
— Nu mi-am băut deja ceaiul pe ziua de azi,
Billy?
— Ai nevoie de încă o cană, Meg, pentru că
vremea s-a răcit mai tare, între timp.
— Oh, cum o cheamă pe prietena ta, Billy? E o
fată aşa de drăguţă! Ce frumoşi ochi căprui!
Alice zâmbi când o auzi pe Meg spunându-mi
Billy şi se prezentă singură.
— Mă cheamă Alice şi am locuit la Chipenden.
Dar acum stau la o fermă din apropiere.
— Atunci să vii pe la noi ori de câte ori doreşti, o
invită Meg. N-o să primesc multe vizite de la
doamne, zilele astea. O să mă bucur să te văd pe
tine.
— Bea-ţi ceaiul, Meg, le-am întrerupt eu. Bea-l
cât e cald. E cel mai bine pentru tine aşa.

Cu acestea, Meg începu să-şi soarbă poţiunea

şi, nu după multă vreme, termină cana şi începu
să picotească.
— Mai bine o coborâţi în frigul şi umezeala de
jos! Zise Alice, cu un val de amărăciune în glas.
N-am avut când să-i răspund, pentru că Vraciul
a ieşit tocmai atunci din camera sa de lucru şi a
ridicat-o pe Meg în braţe. Eu am luat lumânarea
şi am descuiat poarta, în timp ce el coborî cu Meg
până jos, în odaia ei din pivniţă. Alice rămăsese
în bucătărie. După ce ne-am întors, cinci minute
mai târziu, toţi trei eram pe drum.
Ferma Straja Mlaştinii suferise o adevărată
canonadă. Întocmai cum povestise Alice, curtea
era plină de pietre şi aproape toate ochiurile de
geam fuseseră sparte. Fereastra de la bucătărie
era singura neatinsă încă. Uşa din faţă era
încuiată, dar Vraciul îşi folosi cheia şi-o descuie
în câteva secunde. I-am căutat pe bătrânii Hurst
şi i-am găsit ascunşi de frică în pivniţă; de duhul
rău n-am văzut nici urmă.
Vraciul nu mai pierdu nicio clipă.
— Trebuie să plecaţi de aici imediat, le spuse
bătrânului fermier şi nevestei sale. Mă tem că nu
se poate altfel. Luaţi-vă doar ce aveţi nevoie şi
duceţi-vă. Lăsaţi-mă să fac ce e necesar.

— Dar unde să ne ducem? Întrebă doamna

Hurst, gata să izbucnească în lacrimi.
— Dacă rămâneţi aici, nu răspund pentru vieţile
voastre, le spuse Vraciul verde-n faţă. Rudele
voastre locuiesc în Adlington. Trebuie să vă
primească şi pe voi la ele.
— Şi cât o să dureze până o să ne putem
întoarce? Întrebă domnul Hurst, îngrijorat
pentru agoniseala sa de-o viaţă.
— Trei zile, cel mult, răspunse Vraciul. Dar nu
duceţi grija fermei. Ucenicul meu o să se ocupe
de absolut tot ce trebuie.
În vreme ce ei îşi strângeau lucrurile, magistrul
meu îmi porunci să încerc să fac cât mai multe
dintre treburile fermei cu putinţă. Totul era
liniştit: nu cădea nicio piatră şi se părea că duhul
se odihneşte. Aşadar, folosindu-mă de prilej, am
început prin a mulge vacile; până ce am terminat
eu, afară se înserase binişor. Când am intrat în
bucătărie, l-am găsit pe Vraci stând la masă,
singur.
— Unde e Alice? L-am întrebat eu.
— A plecat cu fermierii Hurst, unde să fie?
N-aveam nevoie de cineva de care să ne tot
împiedicăm, acum când trebuie să înfruntăm un
duh rău.
Eram prea frânt de oboseală ca să mă mai cert
cu el. Doar că, pe jumătate, nădăjduisem că îi va
îngădui lui Alice să rămână.
— Stai jos şi nu mai face mutra asta plouată,
băiete. La cum arăţi, se acreşte şi laptele, zău!
Trebuie să ne pregătim.
— Unde e duhul acum?
Vraciul ridică din umeri.
— Bănuiesc că se odihneşte pe sub vreun copac
sau vreun bolovan mai mare. Acum, că s-a
înnoptat, n-o să mai treacă mult şi-o să apară.
Duhurile pot fi active şi pe ziuă şi, după cum am
simţit-o pe pielea noastră, sus, pe platou, cu
siguranţă că se apără, dacă sunt atacate. Însă
cel mai mult le place să atace noaptea, căci
atunci sunt ele mai puternice. Dacă e acelaşi
duh rău pe care l-am întâlnit sus, la Ferma de
Piatră, atunci lucrurile or să se încingă rău.
Gândeşte-te că o să-şi amintească de noi, de
îndată ce o să se apropie, şi o să vrea răzbunare
pentru ce i-am făcut. N-o să se mulţumească să
spargă nişte geamuri şi să dea jos vreo câteva
olane din hornul sobei. O să încerce să pună
toată ferma asta la pământ, cu noi înăuntru.
Aşadar, o să fie o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dar,
fruntea sus, băiete! Zise el, prinzându-mi
privirea speriată. O fi asta o casă veche, însă e
construită din cea mai bună piatră din Comitat,
pe temelii trainice, nu glumă. Cele mai multe
duhuri rele sunt mai bătute-n cap decât par, aşa
că n-o să murim, deocamdată. Ce va trebui să
facem va fi să-l istovim. Mă ofer eu ca ţintă. După
ce o să-l secătuiesc de puteri, o să-i dai tu
lovitura de graţie, cu sare şi fier, aşa că umple-ţi
bine buzunarele, băiete, şi fii gata!
Cândva mă folosisem şi eu, de la mine putere,
de sare şi fier, când mă înfruntasem cu bătrâna
vrăjitoare Mama Malkin. Cele două substanţe
împreună sunt foarte eficace împotriva
creaturilor Întunericului. Sarea avea să-l ardă pe
duh, iar fierul avea să-i soarbă puterile din trup.
Am făcut ce mă sfătuise magistrul meu,
umplându-mi buzunarele cu sare şi cu pilitură
de fier din pungile de piele pe care le avea în
sacul lui.
Cu puţin înainte de miezul nopţii, duhul atacă.
De câteva ore se pregătea să înceapă o furtună şi,
după cele dintâi tunete îndepărtate, se
dezlănţuise trăsnind deasupra capetelor noastre
şi sfâşiind cerul cu fulgere. Amândoi eram în
bucătărie, stând la masă, când a început.
— Vine, a murmurat Vraciul, cu glas atât de
scăzut încât părea că vorbeşte mai curând în
sinea lui decât cu mine.
Avu dreptate: peste vreo două secunde, duhul
coborî dealul, mugind şi răcnind, şi năvăli
asupra fermei. Ai fi zis că un fluviu îşi ieşise din
matcă şi puhoiul se prăvălea peste noi.
Fereastra bucătăriei explodă, împrăştiind
cioburile pretutindeni, iar uşa din spate se curbă
înăuntru, de parcă o imensă greutate se rezema
de ea. Apoi, întreaga casă fu zgâlţâită ca un
copac în furtună, aplecându-se întâi într-o parte,
apoi în cealaltă. Ştiu că pare cu neputinţă, dar
jur că aşa a fost.
După aceea a urmat o rafală de trosnete şi
pocnete deasupra capetelor noastre, iar ţiglele au
început să zboare de pe acoperiş şi să se spargă
în curte. Apoi, pentru câteva secunde, totul a
rămas în tăcere şi nemişcat, de parcă duhul îşi
trăgea răsuflarea sau se gândea ce să facă mai
departe.
— E timpul să-i punem capăt, băiete, zise
Vraciul. Stai aici şi urmăreşte-mă pe fereastră.
Lucrurile or să devină cumplite pe afară, asta-i
sigur.
După părerea mea, erau şi-aşa destul de urâte,
dar n-am spus-o cu glas tare.
 — Cu niciun preţ, indiferent ce se întâmplă,
continuă magistrul meu, să nu ieşi din casă.
Foloseşte-te de sare şi de fier numai când duhul
a intrat în bucătărie. Dacă le foloseşti afară, pe o
vreme ca asta, n-o să-şi facă efectul cum trebuie.
Eu o să-l momesc pe duh înăuntru. Aşa că fii
pregătit.
Vraciul descuie uşa şi, strângând toiagul în
mână, ieşi afară, în curte. Era cel mai curajos om
pe care-l cunoscusem vreodată. În locul lui, cu
siguranţă nu mi-ar fi plăcut să-l înfrunt pe duh
pe Întuneric.
Căci era o noapte neagră ca smoala, iar în
bucătărie toate lumânările se stinseseră. Să
rămân cufundat în beznă era ultimul lucru pe
care mi-l doream, dar, din fericire, aveam un
felinar. L-am dus aproape de fereastră, dar
lumina sa nu bătea prea departe în curte.
Vraciul se afla la o oarecare distanţă, aşa că nu
puteam vedea tot ce se petrecea şi trebuia să mă
bizui doar pe fulgere.
L-am auzit pe Vraci lovind de trei ori cu toiagul
în dalele de piatră; atunci, cu un urlet, duhul se
aruncă asupra lui, străbătând în goană curtea,
de la stânga la dreapta. Urmă un strigăt de
durere şi un trosnet ca de creangă ruptă. Când
fulgeră din nou, l-am zărit pe Vraci în genunchi,
cu mâinile întinse, încercând să-şi apere capul.
Toiagul îi zăcea pe jos, ceva mai departe de el,
rupt în trei bucăţi.
Prin Întuneric am auzit pietrele lovind dalele de
piatră în jurul Vraciului şi mai multe ţigle căzând
de pe acoperiş peste el. A strigat de durere de
încă vreo două sau trei ori şi, în pofida faptului
că-mi spusese să privesc de la fereastră şi să
aştept duhul să între în bucătărie, m-am întrebat
dacă n-ar fi trebuit să ies şi să încerc să-l ajut.
Magistrul meu trecea prin clipe grele şi părea mai
mult ca sigur că avea s-o încurce.
M-am străduit să străpung cu privirea bezna de
afară, încercând să desluşesc ce se mai
întâmpla, sperând să mai vină un fulger ca să
lumineze iarăşi curtea. Pe Vraci nu-l puteam
vedea deloc. Dar atunci uşa din spate începu să
se deschidă foarte încet. Îngrozit, m-am dat
înapoi, retrăgându-mă până ce m-am lipit cu
spatele de perete. Oare duhul venea după mine,
acum? Am pus felinarul pe masă şi m-am
pregătit să vâr mâna în buzunarele pantalonilor,
după sare şi fier. O siluetă întunecată păşi încet
peste prag, înaintând în bucătărie, şi-am
încremenit, dar apoi am tras aer în piept, căci
l-am văzut pe Vraci în patru labe. Se târa spre
uşă, ţinându-se în umbra zidului. De aceea nu-l
putusem vedea.

Am dat fuga spre el, am trântit uşa, închizând-o,

apoi l-am ajutat să ajungă la masă. A fost destul
de greu, pentru că tremura din toate
încheieturile şi părea că nu-l mai ţin picioarele.
Era ferfeniţă. Duhul îl rănise rău: avea faţa
scăldată în sânge şi un cucui cât un ou în frunte.
Se sprijini cu ambele mâini de marginea mesei,
căznindu-se să stea în picioare. Când deschise
gura să vorbească, am văzut că îi lipsea un dinte
din faţă. Nu arăta deloc bine.
— Nicio grijă, băiete, zise el, răguşit. L-am pus
pe urmele mele. Nu i-a mai rămas prea multă
putere şi acum e momentul să-l nimiceşti. Fii
gata să foloseşti sarea şi fierul, dar, orice s-ar
întâmpla, să nu ratezi!
Zicând că „l-a pus pe urmele lui”, Vraciul voia să
spună că se oferise el însuşi ca ţintă, iar duhul
cheltuise o mare parte din energia lui ca să-l
ucidă, iar acum era mult mai slăbit. Dar cât de
slăbit? Ar fi putut fi încă foarte periculos.
Chiar în clipa aceea, uşa se deschise deodată de
perete şi, de data aceasta, înăuntru păşi duhul.
Fulgeră iarăşi şi i-am putut vedea capul rotund
şi cele şase braţe nămolite. Dar era o deosebire:
acum părea mult mai mic. În mod cert pierduse o
grămadă din putere – Vraciul nu suferise în
zadar.
Cu inima bătându-mi mai să-mi spargă pieptul
şi cu genunchii tremurând, am făcut un pas
înainte, ca să-l înfrunt pe duh. Mi-am vârât
mâinile în buzunare şi am scos pumnii plini de
sare şi de fier, pe care le-am aruncat drept spre
duh. Sarea din mâna mea dreaptă, fierul din cea
stângă.
În pofida preţului plătit, Vraciul făcuse totul ca
la carte. Mai întâi, îi arsese copacul duhului,
distrugându-i rezerva de energie. Apoi îl
ademenise în casă, oferindu-se el însuşi ca pradă
şi storcând mai mult puterea duhului. Dar eu
trebuia să închei misiunea înăuntru. Şi nu-mi
puteam îngădui să dau greş.
În afară de curentul dintre fereastră şi uşa
deschisă puteam ţinti fără alte piedici. Norul de
sare şi de pilitură de fier îl nimeri pe duh în plin.
Izbucni într-un ţipăt atât de puternic şi de
ascuţit, încât mi s-au strepezit dinţii şi am simţit
că mi-a spart timpanele. Sarea o arsese pe
creatură, iar fierul o vlăguise şi de restul de
putere. În clipa următoare, duhul dispăru.
Nu mai era. Se isprăvise. Eu îl nimicisem!
Dar uşurarea mea fu de scurtă durată. L-am
văzut pe Vraci clătinându-se şi mi-am dat seama
că avea să cadă. Am încercat să-l prind – zău
c-am încercat. Dar prea târziu. Genunchii i se
înmuiară, nu se mai putu ţine de masă şi se
prăbuşi pe spate, dând cu capul de dalele de
piatră ale pardoselii. M-am muncit să-l ridic, dar
era cumplit de greu şi am observat, spre
disperarea mea, că nasul îi sângera puternic.
M-a cuprins panica. La început, nu-l auzeam
respirând. Apoi, în sfârşit, i-am simţit suflul
adiind foarte slab pe gât. Vraciul era grav rănit şi
avea urgentă nevoie de un doctor.
 CAPITOLUL 09
PREVESTIRILE MORȚII
Am coborât tot într-o fugă dealul până-n sat,
prin ploaia torenţială, cu tunetele explodând
deasupra creştetului meu şi cu fulgerele
orbitoare crăpând cerul în bucăţi.
N-aveam nici cea mai mică idee unde putea
locui doctorul şi, în disperare de cauză, am bătut
la prima uşă care mi-a ieşit în cale. N-am primit
niciun răspuns, aşa că, în următoarea, am bătut
cu amândoi pumnii. Când nici aşa n-am obţinut
vreun răspuns, mi-am amintit că fratele
Vraciului, Andrew, avea un atelier, undeva prin
sat. Aşadar, am alergat mai departe, spre centrul
satului, împiedicându-mă de pietre şi de
pârâiaşele apei de ploaie ce se prăvăleau în
cascade în josul dealului.
Mi-a luat mult timp până am găsit casa lui
Andrew. Era mai mică decât cea pe care o
închiriase în Priestown, dar avea vad bun, pe
Calea Babilonului, cum dai colţul după ceea ce
părea să fie grupul principal de prăvălii ale
satului. Lumina unui fulger mi-a arătat
inscripţia de deasupra vitrinei:

ANDREW GREGORY
MEŞTER LĂCĂTUŞ

Am bătut rapid şi tare cu nodurile degetelor în

uşa prăvăliei şi, când am văzut că nu răspunde
nimeni, am apucat de clanţă şi am zgâlţâit-o
violent – tot degeaba. M-am întrebat dacă nu
cumva Andrew era plecat cu vreo treabă. Poate
că, peste noapte, stătea în alt sat. Apoi am auzit
ridicându-se geamul ferestrei unui dormitor de
deasupra prăvăliei alăturate şi un glas de bărbat
mânios răcnind în noapte:
— Pleacă de acolo! Pleacă imediat! Ce-i în capul
tău, de faci atâta tărăboi la ora asta, când
oamenii cumsecade trebuie să doarmă?
— Am nevoie de un doctor! Am strigat eu către
fereastra lunguiaţă şi întunecată. E urgent. Un
om e în primejdie de moarte.
— Atunci, îţi pierzi timpul! Ăla e atelierul unui
lăcătuş!
— Lucrez pentru fratele lui Andrew Gregory. Cel
care locuieşte sus, în defileul din munţi. Eu sunt
ucenicul lui.
Când fulgerul lumină din nou, am zărit o clipă
faţa omului aplecat peste fereastră şi am citit
teama întipărită pe trăsăturile sale. Probabil că
tot satul ştia că fratele lui Andrew era un vraci.
— E un doctor pe Strada Bolton, cam la vreo
sută de yarzi spre miazăzi!
— Unde e Strada Bolton? Am întrebat eu.
— Mergi la poalele dealului până la răscruce şi
ia-o la stânga. Apoi mergi drept înainte. Este
ultima casă!
Cu acestea, fereastra se trânti la loc, dar nu mai
conta – obţinusem informaţia de care aveam
nevoie. Aşadar, am rupt-o la fugă în josul
dealului, am luat-o la stânga, continuând să
alerg, gâfâind, şi curând băteam la uşa ultimei
case de pe drumul acela.
Doctorii sunt obişnuiţi să fie treziţi în toiul
nopţii pentru urgenţe, de aceea n-a durat mult
până să-mi deschidă. Era un omuleţ pirpiriu, cu
o mustaţă subţire şi părul încărunţit pe la
tâmple. Ţinea o lumânare în mână şi, în timp ce
îi vorbeam, mă asculta dând din cap, foarte calm
şi stăpân pe sine. I-am spus că omul rănit era la
ferma Straja Mlaştinii, dar când i-am explicat
cine avea nevoie de ajutor şi de ce, purtarea lui
s-a schimbat şi lumânarea a început să-i
tremure în mână.
— Tu du-te înapoi, că o să vin eu, cât oi putea de
repede, a zis el, închizându-mi uşa în nas.
M-am întors către dealuri, dar eram îngrijorat.
Era limpede că doctorul se speriase când aflase
că trebuia să trateze un vraci. Oare avea să se
ţină de cuvânt? Chiar avea să vină în urma mea
la fermă? Dacă nu, Vraciul s-ar fi putut să
moară. Îmi trecu prin cap că poate murise deja
şi, cu inima grea, am urcat dealul cât am putut
mai repede. Între timp, furia furtunii trecuse şi
tot ce mai rămăsese erau uruitul îndepărtat al
tunetelor deasupra podişului şi, din când în
când, licărul fulgerelor.

N-a mai trebuit să-mi fac griji pentru doctor. S-a

ţinut de cuvânt şi a ajuns la fermă la numai un
sfert de ceas după mine.
Dar n-a stat mult. Când l-a examinat pe Vraci,
mâinile îi tremurau atât de rău, încât nici nu mai
era nevoie să-i văd ochii holbaţi şi expresia feţei
ca să-mi dau seama că era îngrozit. Nimănui nu-i
plăcea să fie în apropierea unui vraci. Când i-am
mai şi povestit ce se întâmplase în curte şi în
bucătărie, s-a pierdut de tot cu firea. Se uita
mereu în jur, de parcă se aştepta să vadă duhul
furişându-se către el. M-aş fi amuzat de spaima
lui, dacă n-aş fi fost atât de trist şi de îngrijorat.
M-a ajutat să-l duc pe Vraci la etaj şi să-l culc în
pat. Apoi şi-a lipit urechea de pieptul Vraciului şi
a ascultat cu atenție. Când s-a ridicat, a clătinat
din cap.
— În plămânii lui coace pneumonia, zise el, în
cele din urmă. Nu pot face nimic.
— E puternic! Am protestat eu. O să se facă
bine.
Se întoarse către mine având zugrăvită pe chip o
expresie pe care o mai văzusem şi la alţi doctori,
înainte. Un chip profesional, un amestec de
compătimire şi calm, o mască pe care şi-o
puneau când trebuia să le dea veşti rele rudelor
pacienţilor grav bolnavi.
— Mă tem că previziunile sunt foarte rele,
băiete, zise el, bătându-mă cu blândeţe pe umăr.
Magistrul tău moare – nu cred că mai trăieşte
până la ziuă. Dar, odată şi-odată, cu toţii murim,
aşa că mă tem că va trebui să acceptăm. Eşti
singur aici?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— O să te descurci?
Am dat din nou din cap.
— Ei bine, o să trimit pe cineva, mâine
dimineaţă, zise el, ridicându-şi geanta şi
pregătindu-se să plece. Va trebui spălat, adăugă
el, tot ca o prevestire.
Ştiam ce vrea să zică. Era o datină în Comitat să
speli morţii înainte de înmormântare. Mie mi se
păruse întotdeauna o prostie. La ce bun să mai
speli pe cineva, dacă tot îl vâri într-un sicriu şi îl
îngropi? Eram furios şi am fost la un pas să-i zic
ceva usturător, dar am izbutit să mă stăpânesc
şi m-am dus să mă aşez lângă pat, ascultând
respiraţia sufocată a Vraciului.
Nu se putea să moară! Refuzam să cred aşa
ceva. Cum să moară, după ce trecuse prin
atâtea? Pur şi simplu nu eram pregătit să accept
ideea. Doctorul greşise, nu?
Dar oricât de mult mă străduiam să mă conving
că doctorul se înşelase, începusem să disper.
Vedeţi dumneavoastră, mi-am amintit de ce-mi
spusese mama despre prevestirile morţii. Mi-am
amintit de mirosul din odaia tatălui meu,
parfumul acela greu de flori, şi cum mama
spusese că era un semn al apropierii morţii.
Moştenisem şi eu darul ei şi puteam simţi
mirosul şi acum, pentru că venea de la Vraci şi
devenea din ce în ce mai puternic, cu fiecare
minut.
Când se lumină de ziuă, magistrul meu era încă
în viaţă, iar femeia trimisă de doctor să-i spele
trupul neînsufleţit făcu o mutră lungă, neputând
să-şi ascundă dezamăgirea.
— Nu pot să stau decât până la prânz. Mai am
unul de spălat, după-amiază! Izbucni ea, dar
apoi îmi spuse să caut un cearşaf curat, să-l
sfâşii în şapte bucăţi şi să i-l aduc, împreună cu
un lighean cu apă rece.
După ce am făcut tot ce mi-a cerut, ea luă o
bucată de cearşaf, o împături până ce-o făcu de-o
palmă şi o cufundă în apă. Apoi se apucă să-i
spele fruntea şi obrazul Vraciului. E greu de spus
dacă făcea asta ca să-l ajute să se simtă mai bine
ori ca să scutească un pic din timpul cât avea
să-i ia spălatul mortului de mai târziu.
Când termină, se aşeză lângă pat şi începu să
tricoteze ceea ce părea să fie o hăinuţă de copil.
Vorbea foarte mult – mi-a spus povestea vieţii ei
şi s-a lăudat cu cele două meserii ale sale. În
afară de spălatul morţilor şi pregătirea lor pentru
înmormântare, ea era şi moaşa din părţile
locului. Era răcită zdravăn şi tuşea încontinuu
peste Vraci, suflându-şi nasul înroşit într-o
batistă mare, cu picăţele.
Cu puţin înainte de prânz, începu să-şi strângă
lucrurile, gata de plecare.
 — Mă întorc mâine dimineaţă, să-l aranjez, zise
ea. N-o să mai trăiască încă o noapte.
— Chiar nu mai e nicio speranţă? Am întrebat-o
eu, conştient că Vraciul nu mai deschisese ochii
de când se lovise cu capul de pardoseală.
— Ascultă şi tu cum respiră, îmi răspunse ea.
Am ascultat cu atenţie. Sufla anevoie, cu un
slab horcăit. Suna de parc-ar fi avut traheea
astupată.
— Ăsta e horcăitul morţii, zise ea. I-a sunat
ceasul.
În clipa aceea se auzi o bătaie la uşa din faţă şi
am coborât să văd cine era. Când am deschis
uşa, Alice stătea aproape de prag, cu haina de
lână încheiată până la gât şi cu gluga trasă pe
frunte.
— Alice! Am exclamat eu, bucuros c-o văd.
Vraciul a fost rănit în timp ce se lupta cu duhul.
S-a lovit rău la ceafă, iar doctorul crede c-o să
moară!
— Lasă-mă să-l văd şi eu, zise Alice,
împingându-mă şi trecând pe lângă mine. Poate
că nu e aşa de grav cum crede el. Doctorii mai şi
greşesc. E sus?
Am încuviinţat dând din cap şi am urcat după
Alice până la uşa dormitorului. Ea se duse drept
la Vraci şi îi puse mâna pe frunte. Apoi îi ridică o
pleoapă cu degetul mare şi se uită îndeaproape la
ochiul lui.
— Nu-i chiar fără speranţă, zise Alice. S-ar
putea să izbutesc să-l ajut…
Femeia din sat îşi luă bocceaua şi dădu să plece,
cu fruntea încreţită de indignare.
— Hai c-am văzut-o şi p-asta! Exclamă ea,
uitându-se la pantofii cu vârf ascuţit din
picioarele lui Alice. O mică vrăjitoare oferindu-i
ajutor unui vraci!
Alice îşi întoarse capul, cu ochii scăpărând de
mânie, îşi deschise gura larg şi îşi arătă dinţii.
Apoi şuieră la femeie, care se dădu repede doi
paşi înapoi de lângă pat.
— Nu te aştepta ca el să-ţi mulţumească pentru
osteneală! O preveni ea pe Alice, mergând cu
spatele până ce ieşi pe uşa dormitorului şi apoi
năpustindu-se pe scări în jos.
— N-am prea multe la mine, zise Alice, după
plecarea femeii. Îşi descheie haina şi scoase o
punguţă mică, de piele, din buzunarul interior.
Era legată cu sfoară, iar ea o desfăcu şi scoase
câteva frunze uscate în palmă. O să-i fac la
repezeală o fiertură, deocamdată, zise ea.
Cât timp ea coborî şi îşi văzu de treabă la
bucătărie, m-am aşezat la căpătâiul patului,
încercând să-l ajut, cât puteam eu, pe Vraci. Tot
corpul îi ardea, iar eu îi tot ştergeam fruntea cu
cârpa udă, ca să-i mai scad febra. Din nas îi
şiroia continuu sânge şi limfă, prelingându-se pe
mustaţă, aşa că era destulă bătaie de cap doar
să-i păstrez faţa curată. Pieptul îi hârâia
neîntrerupt, iar parfumul de flori era mai
puternic ca niciodată, aşa că am început să cred
că, în ciuda spuselor lui Alice, moaşa avusese
dreptate şi că nu mai avea mult de trăit.
După o vreme, Alice se întoarse cu o cană plină
cu un lichid gălbui. Eu i-am ridicat Vraciului
capul, iar ea i-a turnat puţin în gură. Mi-ar fi
plăcut să fie mama acolo, dar ştiam că Alice era
poate la fel de bună – îmi spusese mie odată
mama că şi Alice era pricepută în materie de
poţiuni.
Vraciul se înecă şi scuipă puţin afară, dar am
reuşit să-l facem să bea restul.
— Nu-i deloc o perioadă potrivită a anului, dar
poate o să fac rost de ceva mai bun, zise Alice. Ar
fi bine să ies şi să caut. Nu că ar merita-o, după
cum s-a purtat cu mine!
I-am mulţumit şi am văzut-o îndreptându-se
către uşa de la intrare. Nu mai ploua, dar era un
aer foarte rece şi umed. Copacii erau desfrunziţi
şi totul părea lipsit de viaţă.
— E iarnă, Alice. Ce-ai putea găsi când nu mai
creşte nimic?
— Chiar şi pe timpul iernii sunt rădăcini şi
scoarţă de copac pe care le poţi folosi, răspunse
Alice, încheindu-şi din nou haina la toţi nasturii,
ca să se apere de frig. Asta, dacă ştii unde să
cauţi. Mă întorc cât de repede pot…
M-am întors sus, în dormitor, ca să stau lângă
Vraci, trist şi dezorientat. Ştiu că sună egoist,
dar nu m-am putut abţine să nu încep să-mi fac
griji pentru mine. N-ar mai fi fost cu putinţă
să-mi desăvârşesc ucenicia fără de Vraci. Ar fi
trebuit să mă duc la nord de Caster, acolo unde
vraciul Arkwright îşi practica meseria, şi să-l rog
să mă primească la el. Cum odinioară fusese şi el
ucenicul Vraciului şi locuise la Chipenden ca şi
mine, poate că avea să mă primească, dar nu
puteam băga mâna-n foc. Ar fi putut să aibă deja
un ucenic. La gândul acesta, m-am simţit şi mai
abătut. Chiar vinovat. Pentru că tocmai mă
gândisem la mine, şi nu la magistrul meu.
Apoi, la vreun ceas după aceea, Vraciul deschise
brusc ochii. Erau împăienjeniţi şi luceau febril şi,
ca s-o spun pe-a dreaptă, nu cred că m-a
recunoscut. Totuşi, mai ţinea minte cum se dau
poruncile, căci începu să răcnească, din toate
puterile, de parcă eu aş fi fost surd sau mai ştiu
eu cum.
— Ajută-mă să mă ridic! Ridică-mă! Sus! Sus!
Imediat! Striga el, în vreme ce eu mă luptam să-l
ridic în capul oaselor, îngrămădindu-i pernele la
spate. Începu să geamă tare şi îşi dădu ochii
peste cap, de nu i se mai văzu.

Decât albul globilor. Adu-mi ceva de băut! A

strigat el. Trebuie să beau ceva!
Pe măsuţa de la capul patului era un ulcior cu
apă rece şi i-am umplut o jumătate de cană,
ducându-i-o cu blândeţe la buze.
— Bea-o încetişor, l-am sfătuit eu, dar Vraciul a
luat o gură zdravănă şi-a scuipat-o,
împrăştiind-o pe tot patul.
— Ce-i porcăria asta? Asta-i tot ce merit? Răcni
el, pupilele revenindu-i la locul lor ca să mă
pironească sălbatic şi mânios cu privirea.
Adu-mi vin. Şi vezi să fie roşu. Asta-mi trebuie!
Nu mi se părea deloc o idee bună, fiind el atât de
bolnav, dar a stăruit, repetând porunca. Voia vin
şi trebuia să fie roşu.
— Îmi pare rău, dar aici nu e niciun fel de vin,
i-am explicat eu, păstrându-mi glasul calm, ca
Vraciul să nu se agite şi mai tare.
— Bineînţeles că nu-i niciun fel de vin aici! Ăsta
e un dormitor! Urlă el. Jos, în bucătărie, acolo o
să găseşti. Dacă nu, încearcă în pivniţă. Du-te şi
caută. Şi mişcă-te mai repede. Nu mă face
s-aştept.
Erau vreo jumătate de duzină de sticle de vin în
bucătărie şi toate cu vin roşu. Necazul era că
n-am găsit pe nicăieri un tirbuşon – nu c-aş fi
căutat prea mult. De aceea am luat sticla cu
mine, întorcându-mă în dormitor, crezând că va
renunţa.
M-am înşelat. De îndată ce m-am apropiat de
pat, magistrul mi-a smuls sticla din mână, a
dus-o la gură şi i-a scos dopul cu dinţii care-i mai
rămăseseră. Pentru o clipă, m-am gândit c-o să-l
înghită, dar l-a scuipat deodată cu atâta forţă,
încât dopul a sărit drept în peretele opus.
Apoi a început să bea şi, între două înghiţituri,
să sporovăiască. Nu-l mai văzusem niciodată pe
Vraci bând alcool, dar acum parcă nu izbutea
să-şi toarne destul de repede vinul pe gât. A
devenit din ce în ce mai înflăcărat, din
sporovăială dând în peroraţie. Ce spunea n-avea
niciun sens, era doar delirul unui om mistuit de
febră şi de băutură. Multe le turuia în latină,
limba pe care eu încă mă chinuiam s-o învăţ. La
un moment dat, s-a apucat să facă de mai multe
ori semnul crucii cu mâna dreaptă, cum fac
preoţii.
Acasă, la ferma noastră, vinul era o băutură
rară. Mama ştia să facă vin de soc şi era foarte
bun. Dar nu-l punea pe masă decât în ocazii
speciale: pe când locuiam eu acasă, aveam noroc
dacă mi se dădea o jumătate de păhărel, de două
ori pe an. Vraciul goli o sticlă întreagă în mai
puţin de un sfert de oră, după care i se făcu rău –
atât de rău, că era să-şi dea duhul, sufocat de
vomă, de vreo câteva ori. Fireşte că a trebuit să
curăţ eu toată mizeria, folosindu-mă de celelalte
fâşii de cearşaf.
Alice s-a întors la puţin după aceea şi i-a
pregătit o altă fiertură din rădăcinile pe care le
găsise. Ea de-o parte, eu de-o parte, am izbutit să
i-o turnăm pe gât Vraciului şi, în câteva clipe, a
adormit din nou.
Terminând cu asta, Alice adulmecă aerul din
odaie, ridicându-şi nasul, cu nările fremătând.
Chiar şi după ce schimbasem aşternuturile,
odaia puţea de mamă, Doamne, încât nu mai
simţeam nici parfumul de flori. Cel puţin, asta
am crezut eu atunci că era explicaţia. Nu mi-am
dat seama că Vraciul era mai bine.
Astfel, s-a dovedit că şi doctorul, şi moaşa
greşiseră: în câteva ore, febra îi trecu şi magistrul
meu începu să tuşească, scuipând flegmă groasă
din plămânii săi, umplând batistele de îndată ce
reuşeam să le găsesc, până am ajuns să sfâşii
încă un cearşaf în bucăţi. Pornise pe lunga cale a
însănătoşirii. Şi, încă o dată, îi datoram totul lui
Alice.
CAPITOLUL 10
VEȘTI RELE
Cei doi Hurst se întoarseră în ziua următoare,
dar păreau năuci şi pierduţi, de parcă nu ştiau
de unde să înceapă să cureţe harababura aceea.
Vraciul dormea mai tot timpul, dar nu-l puteam
lăsa să zacă într-o odaie cu vântul şuierând prin
fereastra spartă, aşa că am luat câţiva bănuţi din
sacul lui şi i-am dat domnului Hurst, să
plătească nişte reparaţii.
Au fost tocmiţi câţiva meşteri din sat: un
geamgiu a pus geamuri noi la ferestrele din
dormitor şi bucătărie, în vreme ce Shanks le-a
închis, de bine, de rău, cu scânduri pe celelalte,
măcar să nu mai plouă înăuntru. Şi eu am avut
treabă în ziua aceea, aprinzând focul în ambele
dormitoare şi unul jos, în bucătărie, apoi dând o
mână de ajutor la muncile fermei, mai ales la
muls. Domnul Hurst a muncit şi el, dar fără
tragere de inimă. Părea că i se făcuse lehamite de
viaţă, că îşi pierduse pofta de a trăi.
Murmura neîncetat, ca pentru sine: „Vai de
mine! Vai de mine!”, cu voce frântă. Iar o dată
l-am auzit spunând, chiar desluşit, în timp ce se
uita la acoperişul hambarului, cu chipul răvăşit:
„Ce-am făcut? Ce-am făcut să merit una ca
asta?”
În noaptea aceea, imediat după ce am terminat
de mâncat, s-au auzit trei bătăi puternice la uşa
din faţă, iar bietul domn Hurst a ţâşnit în
picioare, atât de brusc, încât aproape c-a picat
cu scaunul pe spate.
— Mă duc eu, a zis doamna Hurst, aşezându-şi
cu blândeţe mâna pe braţul soţului ei. Tu rămâi
aici, dragule, şi încearcă să-ţi ţii firea. Nu te
tulbura iarăşi.
După reacţia lor am ghicit că la uşă era Morgan.
Şi acele trei bătăi puternice mă îngheţaseră
până-n măduva oaselor. Bănuielile mele s-au
adeverit, când Alice şi-a întors privirile spre
mine, şi-a lăsat colţurile gurii în jos şi mi-a spus
pe muteşte: „Morgan”.
Morgan a intrat arogant, fără să-şi aştepte
mama. Avea un toiag şi un sac. Şi purtând
pelerina aceea a lui, cu glugă, părea întru totul
un vraci.
— Măi să fie, dar e chiar plăcut! Să vezi şi să nu
crezi, tânărul ucenic în persoană, zise el,
întorcându-se spre mine. Maestre Ward, ne
întâlnim din nou.
L-am salutat cu un semn din cap, în chip de
răspuns.
— Ei, şi ce s-a întâmplat aici, moşule? Îl întrebă,
zeflemitor, Morgan pe domnul Hurst. Curtea
fermei e o porcărie. Nu mai ai nici pic de mândrie
în tine? Laşi locul ăsta să se prăpădească de tot.
— N-a fost vina lui. Ce, eşti bătut în cap? I-o
reteză Alice, cu obidă în glas. Şi-un prost ar
putea să vadă că e mâna unui duh rău!
Morgan se încruntă şi se uită pieziş la ea,
ridicându-şi puţin toiagul, dar Alice îi susţinu
privirea cu un zâmbet batjocoritor.
— Aha, şi-atunci Vraciul şi-a trimis ucenicul să
se ocupe de el, nu-i aşa? Zise Morgan,
întorcându-se către maică-sa. Mda, asta-i
recunoştinţa lui pentru tine, nu-i aşa, babo? Tu
o primeşti la tine în casă pe mica vrăjitoare,
pentru el, iar el nici nu se deranjează să vină să
te ajute şi să-ţi lege duhul rău. Întotdeauna a
fost un ticălos fără inimă.
Am sărit în picioare cât ai clipi.
— Domnul Gregory a venit imediat ce-a aflat.
Acuma e sus, pentru că a fost grav rănit când s-a
luptat cu duhul…

În clipa aceea, mi-am dat seama că vorbisem

prea mult. Deodată mi-a fost frică pentru
magistrul meu. Morgan îl ameninţase mai
demult şi acum Vraciul era slăbit şi fără apărare.
— O, ai prins glas, zise el, luându-mă peste
picior. Dacă vrei să ştii părerea mea, magistrul
tău şi-a cam trăit traiul şi şi-a păpat mălaiul.
Rănit pe când lega un duh rău? Doamne sfinte,
dar asta e cea mai simplă treabă din buchii! Dar
uite-aşa îţi face bătrâneţea! E limpede că
bătrânul prostănac s-a ramolit. Mai bine mă duc
sus, să-i spun o vorbă.
Cu acestea, Morgan traversă bucătăria şi începu
să urce scara de lemn către dormitoare. M-am
aplecat peste masă şi i-am şoptit lui Alice să
rămână unde era. Apoi am ieşit din bucătărie şi
m-am strecurat spre scară. La început, am
crezut că doamna Hurst o să-mi ceară să stau la
locul meu, dar s-a aşezat pur şi simplu,
îngropându-şi faţa în mâini.
Am început să mă furişez pe trepte în sus, dar
scârţâiau rău, aşa că n-am urcat decât vreo trei,
oprindu-mă ca să ascult râsul strident al lui
Morgan, urmat de sunetul tusei Vraciului.
Atunci scara a scârţâit în spatele meu şi, când
m-am întors, am văzut-o pe Alice, cu degetul pe
buze, făcându-mi semn să tac.
Apoi s-a auzit glasul Vraciului, din dormitorul
de deasupra.
— Tot mai scurmi în tumulul ăla vechi? L-am
auzit întrebând. O să-ţi vină de hac, într-o bună
zi. Bagă-ţi minţile în cap. Stai departe de el, cât
încă mai ai viaţă în tine.
 — Ai putea să-mi uşurezi munca, i-a răspuns
Morgan. Doar dă-mi înapoi ce e al meu. Asta e tot
ce-ţi cer.
— Dacă ţi-l dau, o să faci un rău neînchipuit de
mare. Asta dacă o să supravieţuieşti. De ce
trebuie să fie aşa? Nu te mai amesteca în
treburile Întunericului şi ieşi din cârdăşia cu el,
băiete. Adu-ţi aminte ce i-ai făgăduit mamei tale!
Încă nu e prea târziu să faci ceva bun cu viaţa ta.
— Nu te mai preface că-ţi pasă de soarta mea,
i-a răspuns Morgan. Şi să nu îndrăzneşti să
vorbeşti despre mama! Nu ţi-a păsat niciodată,
nici cât negru sub unghie, de niciunul dintre noi
şi acesta-i purul adevăr. Odată ce Meg Skelton a
apărut în peisaj, biata mea mamă n-a mai avut
nicio şansă. Şi ce-ai câştigat cu asta? Şi ce-a
câştigat ea, în afară de condamnarea la o viaţă de
mizerie?
— Greşeşti, băiete. Mi-a păsat de tine şi mi-a
păsat de mama ta. Am iubit-o, cândva, după
cum bine ştii, şi toată viaţa mea am făcut tot
ce-am putut s-o ajut. Şi, de dragul ei, am
încercat să te ajut şi pe tine, în pofida a tot ce
făcuseşi!
Vraciul se porni iarăşi pe tuse şi l-am auzit pe
Morgan înjurând şi îndreptându-se spre uşă.
— Lucrurile s-au schimbat acum, moşule, şi o
să obţin ceea ce mi se cuvine, a mai zis el. Şi dacă
nu vrei tu să mi-l dai, atunci o să folosesc alte
mijloace.
 Alice şi cu mine ne-am întors şi-am coborât.
Abia de-am apucat să intrăm în bucătărie, când
se auzi târşâitul ghetelor lui în capul scării.
Pe urmă, Morgan nici nu se uită la noi. Cu faţa
înnegurată ca furtuna, nebăgându-i în seamă
nici pe mama, nici pe tatăl lui, străbătu glonţ
bucătăria şi ieşi în hol. Am ascultat cu toţii,
nemişcaţi, cum trage un zăvor, descuie o uşă
care dădea în hol şi începe să tropăie prin
camera din spate. După vreo câteva momente,
l-am auzit ieşind din nou, apoi încuind şi
zăvorând uşa. În momentul următor, părăsea
casa, trântind uşa de la intrare în urma lui.
La masă, niciunul n-a vorbit, dar nu m-am
putut stăpâni să nu arunc câte o privire spre
doamna Hurst. Vasăzică, Vraciul o iubise,
cândva, şi pe ea! Cu aceasta se făceau trei femei
cu care avusese legături amoroase!
Şi era unul dintre motivele pentru care Morgan
părea să-i poarte pică.
— Hai să te ducem la culcare, dragule, îi zise
doamna Hurst bărbatului ei, cu voce blândă şi
drăgăstoasă. Ai nevoie de o noapte cu un somn
bun. O să te simţi mult mai bine, dimineaţă.
Cu acestea, ambii se ridicară de la masă, bietul
domn Hurst târându-şi picioarele spre uşă, cu
fruntea plecată. Mi-a părut foarte rău de
amândoi. Niciunul nu merita un fiu ca Morgan.
Nevasta lui se opri pe hol şi se uită înapoi, la noi.
— Să nu mai staţi nici voi mult şi să vă duceţi la
culcare, zise ea, şi amândoi plecarăm politicoşi
capetele, apoi îi ascultarăm cum urcă scările
împreună.
— Ei bine, zise Alice, am rămas numai noi doi.
Ce-ar fi să mergem să ne uităm prin odaia lui
Morgan? Cine ştie ce-am putea găsi…
— Odaia în care a intrat adineauri?
Alice încuviinţă.
— Uneori, de acolo vin nişte zgomote ciudate.
Mi-ar plăcea să văd ce-i înăuntru.
Aşa că scoase lumânarea din sfeşnicul de pe
masă şi o luă înainte, trecând din bucătărie în
camera de zi şi de acolo ieşind pe hol.

Erau două încăperi care dădeau în holul acela.

Stând cu spatele la uşa de la intrare, drept în
faţă aveai camera de zi, iar la stânga, o uşă
vopsită în negru. Uşa avea un zăvor pe din afară.
— Asta e, şopti Alice, atingând uşa cu vârful
pantofului ei stâng şi trăgând zăvorul. Dacă n-ar
fi fost încuiată, mi-aş fi vârât eu nasul pe aici mai
demult. Dar acum nu mai e nicio problemă.
Cheia ta o s-o deschidă cât ai clipi, Tom. Şi-mi
arătă spre încuietoare.
Cheia mea chiar a descuiat uşa, pe care am
deschis-o cu băgare de seamă. Era o cameră
mare, mai mult lungă decât lată, cu o fereastră
bătută-n scânduri, la capătul celălalt, la care
atârnau draperii negre şi grele. Pe jos era
pardosită cu dale de piatră, ca restul parterului,
dar nu existau nici rogojini, nici covoare. Şi în
toată camera nu erau decât trei piese de
mobilier: o masă lungă de lemn cu câte un scaun
cu spătar drept la fiecare dintre capete.
Alice intră prima în odaie.
— Nu-s prea multe de văzut, este? Am zis eu. Ce
te aşteptai să găseşti?
— Nu ştiu sigur, dar am crezut că ar mai fi şi
altceva, începu Alice. Uneori, aud clopote
sunând aici. De regulă, par nişte clopote mici, pe
care le-ai putea ţine în mână. Dar o dată am
auzit şi un clopot funerar, care părea destul de
mare cât să bată dintr-o turlă de biserică. Apoi,
adesea aud zgomotul unei ape curgând şi o fată
plângând. Presupun că aceea e sora lui moartă.
— Auzi zgomotele astea când e el în odaie?
— De obicei, dar şi când nu-i acasă aud,
câteodată, un câine lătrând şi mârâind sau chiar
amuşinând şi pufnind imediat în spatele uşii, de
parcă ar încerca să iasă. De aceea soţii Hurst o
ţin întotdeauna zăvorâtă. Eu cred că se tem că ar
putea ieşi ceva înspăimântător de-acolo.
— Totuşi, acum nu simt nimic pe aici, i-am spus
eu lui Alice. N-aveam nici urmă din acea senzaţie
de frig care mă avertizează când vreo creatură
de-a Întunericului se află pe aproape. Vraciul
zice că Morgan este un necromant care se
foloseşte de morţi. Stă de vorbă cu ei şi îi sileşte
să îi îndeplinească poruncile.
 — De unde îşi ia puterile? Nu foloseşte magie de
sânge sau de oase ca o vrăjitoare, zise Alice,
încreţindu-şi nasul, şi n-are nici vreun suflet
de-ai casei sclav. Aş fi în stare să-l miros, cu
siguranţă, dacă ar fi fost vreunul. Atunci, ce-i la
mijloc, Tom?
Am ridicat din umeri.
— Poate este Golgoth, unul dintre Vechii Zei. Ai
auzit ce i-a spus adineauri Vraciul lui Morgan
despre săpatul lui în tumulul acela şi că s-ar
putea să-şi găsească moartea? Ei, e un gorgan,
numit Pâinea Rotundă, care se află sus, în lanţul
muntos al podişului. Poate că Morgan încearcă
să-l invoce pe Golgoth, cum făceau şi oamenii din
vechime. Poate că Golgoth îşi doreşte să fie
invocat şi de aceea îl ajută cumva. Dar Morgan
nu poate s-o facă încă, pentru că la Vraci e acel
ceva de care are el nevoie. Ceva care i-ar uşura
calea.
Alice dădu din cap, gânditoare.
— Se poate să fie aşa, Tom, dar amândoi au
spus nişte lucruri foarte ciudate. Eu nu-l văd pe
Moşu’ Gregory împreună cu doamna Hurst. Mi-e
greu să cred că au fost vreodată iubiţi.
Şi mie mi se părea greu de crezut. Foarte greu.
În orice caz, cum nu aveam multe de văzut, am
ieşit din odaie şi am încuiat şi zăvorât uşa, în
urma noastră. Erau aici nişte taine de dezlegat –
secrete din trecutul Vraciului – şi deveneam din
ce în ce mai curios.
 Morgan nu s-a mai arătat la faţă pe la ferma
Straja Mlaştinii, dar a mai trecut o săptămână
până să putem face drumul înapoi la casa
Vraciului. I s-a trimis vorbă lui Shanks, şi am
plecat, Vraciul călare pe micul ponei al
tâmplarului, eu şi Alice pe jos, în spatele lui.
Shanks a refuzat să pună piciorul în casă şi s-a
întors direct la Adlington, lăsându-l pe Vraci pe
mâinile noastre. Deja îi povestisem magistrului
meu că licorile lui Alice îi salvaseră, probabil,
viaţa. El n-a zis nimic, dar nici n-a protestat când
amândoi l-am ajutat să urce până la el în
cameră. Încă nu era în apele lui şi avea să mai
dureze un timp până să-şi revină pe de-a
întregul. Şi călătoria până acolo îl sleise de
puteri. Nu se ţinea bine pe picioare şi a rămas în
camera lui vreo două zile încheiate.
Un lucru care m-a surprins a fost că, la început,
nici măcar n-a pomenit de Meg. Totuşi, nu m-am
apucat să-i aduc eu aminte – nici nu mi-a trecut
prin minte că ar fi trebuit să mă duc eu în
pivniţă, de unul singur. Cum ea petrecuse toată
vara dormind acolo, jos, câteva zile în plus nu
mai contau prea mult. În plus, aveam pe cap cele
mai multe dintre treburile casei. Alice mă ajuta
puţin, dar nu atât cât mi-ar fi plăcut mie.
— Numai pentru că sunt o fată, nu înseamnă că
trebuie să tot gătesc! Mi-a răspuns ea, sec, când
i-am sugerat că s-ar pricepe la asta mai bine
decât mine.
— Dar eu nu ştiu să gătesc, Alice, i-am spus eu.
Acasă gătea mama, la casa Vraciului din
Chipenden o făcea duhul domestic, şi aici, Meg.
— Ei bine, acum ai şansa să înveţi, mi-a zis
Alice, cu un zâmbet. Cât despre Meg, pun
rămăşag că n-ar fi atât de dornică să gătească
toată ziua, fără ceaiul acela de ierburi!
Cum spuneam, în dimineaţa celei de-a treia zi,
Vraciul a coborât, în sfârşit, la bucătărie şi s-a
aşezat la masă, în timp ce eu m-am căznit cât am
putut să pregătesc micul dejun. Gătitul era mult
mai greu decât părea, deşi nu chiar atât de greu,
când şunca a fost gata.
Am mâncat în tăcere până când, după vreo
câteva minute, Vraciul şi-a împins farfuria în
lături.
— E-o treabă bună să n-ai poftă de mâncare,
băiete, zise el, clătinând din cap. Pentru că
foamea m-ar sili să mănânc toată chestia asta şi
nu sunt sigur că aş supravieţui experienţei.
Alice izbucni într-un râs zgomotos, iar eu am
zâmbit şi-am ridicat din umeri, mulţumit să-l
văd pe magistrul meu pornit clar pe drumul spre
însănătoşire. Când bucăţile de şuncă erau pe
sfârşite, am început să le mestec mai pe îndelete,
dar eram destul de flămând cât să mănânc orice,
iar Alice la fel. Apoi m-am înveselit, pentru că se
părea că Vraciul avea s-o lase să rămână cu noi.
În dimineaţa următoare, Vraciul hotărî că era
timpul s-o trezească, în sfârşit, pe Meg. Încă nu
era prea sigur pe picioarele lui, aşa că am
coborât şi eu cu el şi l-am ajutat s-o aducă pe
Meg în bucătărie, în vreme ce Alice a pus nişte
apă la încălzit. Efortul s-a dovedit prea mare
pentru el, iar mâinile au început să-i tremure
atât de tare, încât a trebuit să se ducă înapoi în
pat.
Am ajutat-o pe Alice să-i pregătească baia lui
Meg.
— Mulţumesc, Billy, zise Meg, când am început
să i-o umplem cu apă caldă. Eşti aşa un băiat
grijuliu. Iar drăguţa ta prietenă este, şi ea, de
mare ajutor. Cum te numeşti, drăguţă?
— Mi se spune Alice… răspunse ea, cu un
zâmbet.
— Ei bine, Alice, tu ai rude prin apropiere? E
drăguţ să stai aproape de familie. Mi-ar fi plăcut
şi mie să rămân cu ai mei. Dar acum ei locuiesc
atât de departe.
— Eu nu-mi mai vizitez familia, acum. Nu-mi
pria să stau cu rudele şi mi-e mai bine fără ele,
zise Alice.
— Nu se poate! Exclamă Meg. Dar, ce naiba nu
era în regulă, drăguţă?
— Erau vrăjitoare, răspunse Alice, cu un scurt
rânjet răutăcios într-o parte, spre mine.

M-am supărat foarte tare. Genul acesta de

discuţie i-ar fi putut trezi memoria lui Meg. Alice
o făcea dinadins.
— Am cunoscut şi eu odată o vrăjitoare, zise
Meg, cu o privire visătoare. Dar asta a fost atât de
demult…
— Cred că baia ta e gata, Meg, i-am spus eu,
înşfăcând-o pe Alice de braţ şi conducând-o spre
uşă. Noi o să mergem în camera de lucru, ca să
poţi să ai puţină intimitate.
Odată ajunşi în camera de lucru a Vraciului, am
luat-o pe Alice la întrebări.
— De ce a trebuit să-i spui asta? Ar putea începe
să-şi aducă aminte că ea însăşi este o vrăjitoare.
— Şi ar fi chiar atât de rău? Întrebă Alice. Nu-i
drept să se poarte cineva cu ea, aşa cum se
poartă el. Mai bine ar muri. Nici nu m-am
prezentat bine, că m-a şi uitat.
— Mai bine ar muri? Mai mult ca sigur, ar sfârşi
într-un puţ, i-am replicat eu, furios.
— Ei bine, de ce să nu-i dai doar un pic mai
puţin din ceaiul de ierburi – ca să ducă şi ea o
viaţă mai bună şi să nu mai uite mereu de toate?
Dacă-i dai o doză potrivită, n-o să-şi aducă
aminte totul, dar lucrurile ar putea fi mult mai
bune pentru ea. Lasă-mă s-o fac eu, Tom. Nu e
prea greu. O să-i dau doar din ce în ce mai puţin,
în fiecare zi, până când aflăm cât îi trebuie…

— Nu, Alice! Să nu îndrăzneşti! Am avertizat-o

eu. Dacă află Vraciul, o să te trimită înapoi la
Hurst cât ai clipi. Oricum, nu merită să încerci.
S-ar putea să iasă foarte prost.
Alice clătină din cap.
— Dar nu e drept, Tom. Ceva tot trebuie făcut,
mai devreme sau mai târziu.
— Atunci, mai bine mai târziu decât mai
devreme. N-ai să faci nimic în privinţa ceaiului de
ierburi, bine? Promite-mi.
Alice zâmbi.
— Promit, dar cred că trebuie să stai de vorbă cu
Moş Gregory despre asta. O s-o faci?
— Nu e momentul potrivit s-o fac acum, când e
încă atât de bolnav. Dar o s-o fac, când o să
socotesc eu că se poate. N-o să mă asculte însă.
Treaba asta a mers aşa ani de-a rândul. De ce-ar
schimba-o acum?
— Tu doar vorbeşte cu el, e tot ce-ţi cer.
Atunci am fost de acord, chiar dacă ştiam că va
fi o pierdere de vreme şi-l voi supăra pe Vraci
degeaba. Dar Alice începuse să mă îngrijoreze.
Voiam să am încredere în ea, dar cu siguranţă îi
bâzâia în cap o idee fixă cu Meg.
Vraciul a coborât târziu, după-amiază, şi a
izbutit să mănânce nişte ciorbă, apoi a petrecut
seara înfăşurat într-o pătură, în faţa focului.
Când m-am dus la culcare, era încă acolo, iar
Alice o ajuta pe Meg să spele vasele, ca să le aibă
gata pentru micul dejun.

În dimineaţa următoare, era într-o marţi,

Vraciul mi-a predat o scurtă lecţie de latină. Nu
arăta prea bine: a obosit foarte repede şi s-a dus
înapoi în pat, lăsându-mă singur în camera de
lucru, tot restul zilei.
Apoi, spre sfârşitul după-amiezii, s-a auzit o
bătaie în uşa din spate. M-am dus să răspund şi
l-am găsit pe Shanks, comisionarul Vraciului.
Avea o expresie foarte crispată pe faţă şi se tot
uita peste umărul meu, de parcă aştepta ca, din
clipă în clipă, să-mi apară cineva în spate.
— I-am adus comanda domnului Gregory, a zis
el, făcând un semn cu capul către poneiul
încărcat cu saci cafenii. Şi am şi o scrisoare
pentru tine. A fost lăsată la o adresă greşită şi
stăpânii casei erau plecaţi cu treburi. Tocmai
s-au întors, deci trebuie să fie veche de vreo
săptămână.
M-am uitat la el uluit. Cine mi-ar fi putut trimite
o scrisoare aici? S-a scotocit în buzunarul hainei
şi a scos un plic mototolit pe care mi l-a întins.
M-a cuprins îngrijorarea, pentru că am
recunoscut pe plic scrisul fratelui meu Jack şi
ştiam că trebuie să-l fi costat o mică avere să
trimită scrisoarea cu trăsura poştei: însemna că
era ceva serios. Nişte veşti rele, cu siguranţă.
Am rupt plicul şi-am despăturit scrisoarea, care
era scurtă şi la obiect.

Dragă Tom,
Boala tatei s-a agravat din nou. Se stinge văzând
cu ochii. Toţi fiii lui sunt aici, mai puţin tu, aşa
că ar fi cel mai bine să vii acasă numaidecât.
Jack.

Jack întotdeauna spunea lucrurile verde în faţă,

iar cuvintele acelea mi-au făcut inima să se
strângă dureros. Nu puteam să cred că tata avea
să moară. Nici măcar nu-mi puteam închipui
una ca asta. Lumea n-ar mai fi fost la fel fără el.
Şi dacă scrisoarea lui Jack ajunsese în sat de o
săptămână, aşteptând să fie citită, s-ar fi putut
să fie deja prea târziu. Lăsându-l pe Shanks să
descarce sacii cu proviziile noastre, am alergat
înăuntru, am urcat în dormitorul Vraciului şi, cu
mâinile tremurânde, i-am arătat scrisoarea. A
citit-o şi apoi a oftat lung.

— Îmi pare rău să aud veşti rele pentru tine, zise

el. Cel mai bine ar fi să porneşti la drum fără
întârziere, într-un moment ca ăsta, mama ta va
avea nevoie de tine, să-i stai alături.
— Dar dumneata? Am întrebat eu. O să te
descurci?
— Nu-ţi face griji pentru mine, o să mă fac
sănătos tun. Tu porneşte la drum cât mai e încă
lumină. Trebuie să fii jos, la poalele munţilor, cu
mult înainte de căderea nopţii.
Când am coborât în bucătărie, Alice şi Meg
vorbeau pe şoptite. Meg a zâmbit, când m-a
văzut.
— O să vă gătesc ceva foarte special astă-seară,
pentru cină, zise ea.
— N-o să fiu aici la cină, Meg, i-am răspuns eu.
Tata e bolnav şi trebuie să mă duc acasă pentru
vreo câteva zile.
— Îmi pare rău să aud asta, Billy. Se pregăteşte
să ningă, mai mult ca sigur, aşa că îmbracă-te
gros. Dacă degeri, îţi pot cădea degetele.
— Cât de grav e, Tom? Mă întrebă Alice, părând
îngrijorată, aşa că i-am întins scrisoarea şi ea o
citi rapid. Oh, Tom! Îmi pare atât de rău, zise ea,
venind până la mine să mă îmbrăţişeze. Poate că
n-o să fie chiar aşa cum pare…
Dar când ochii ni s-au întâlnit, mi-am dat
seama că spusese asta doar ca să mă facă să mă
simt mai bine. Amândoi ne temeam de ce era mai
rău.

M-am pregătit să pornesc spre casă. Nu mi-am

mai bătut capul cu sacul – l-am lăsat în camera
de lucru –, ci mi-am luat numai toiagul; în
buzunare, în afară de o bucată mare de brânză
galbenă, sfărâmicioasă, pentru drum, aveam
cutia cu iască, amnarul şi un muc de lumânare.
Nu se ştia niciodată când mi-ar prinde bine.
După ce i-am spus la revedere Vraciului, m-am
îndreptat către uşa din spatele casei, împreună
cu Alice. Acolo, spre surprinderea mea, în loc
să-mi spună drum bun, şi-a luat haina din cui şi
s-a îmbrăcat.
— Vin cu tine până la capătul defileului, a zis ea,
cu un zâmbet trist.
Aşadar, am coborât împreună. N-am vorbit. Eu
eram năucit şi speriat, iar Alice părea de-a
dreptul spăsită. Când am ajuns la capătul
defileului şi m-am întors spre ea, să-i spun la
revedere, spre surprinderea mea, am văzut că
avea ochii în lacrimi.
— Ce s-a întâmplat, Alice?
— N-o să mai fiu aici, când o să te întorci. Moş
Gregory mă goneşte. Sunt trimisă să stau din
nou la ferma Straja Mlaştinii.
— Oh, îmi pare rău, Alice. Mie nu mi-a spus
nimic despre asta. Am crezut că totul era în
regulă.
— Mie mi-a spus aseară. A zis că devin prea
apropiată de Meg.
— Prea apropiată?
— Cred că-i din cauză că ne-a văzut tăifăsuind,
asta-i tot. Cine ştie ce-i în capul lui Moş
Gregory?! Eu m-am gândit să-ţi spun şi ţie. Aşa,
ca să ştii unde o să mă găseşti, când te întorci.
— O să trec să te văd mai întâi pe tine, i-am spus
eu, mai înainte de a mă duce la casa Vraciului.
— Mulţumesc, Tom, zise Alice, luându-mi
repede mâna stângă şi strângându-mi-o cu drag.
Cu acestea, ne-am despărţit şi am continuat să
cobor, oprindu-mă o dată, să mă uit înapoi. Era
tot acolo, urmărindu-mă, aşa că i-am făcut la
revedere cu mâna. Alice nu-mi oferise un ultim
cuvânt de încurajare şi mângâiere. Nu pomenise
despre tata. Amândoi ştiam că nu mai e nimic de
spus şi m-am temut de ce voi găsi acasă.

Noaptea a venit foarte repede, ajutată de o

armată de nori groşi şi grei, dinspre nord. Se
făcuse Întuneric încă de când ieşisem dintre
dealuri; nu ştiu cum am reuşit să-mi pierd capul
şi n-am mai nimerit pe drumul pe care voisem să
apuc.
Mai jos, am văzut un pâlc de copaci şi un zid
scund, de piatră albă, cu o clădire mică, undeva
mai departe de ea – probabil o casă de fermieri,
ceea ce însemna că trebuia să fie şi o cărare sau
un drumeag care să ducă de la ea la poalele
dealului. M-am căţărat pe zid, dar am şovăit,
înainte de a sări în partea cealaltă. Asta pentru
că avea peste şase picioare înălţime şi, ajuns pe
culmea lui, am descoperit că mă uitam la un
cimitir întins. Ceva mai departe, nu era o căsuţă
ţărănească, ci o capelă micuţă.
Am dat din umeri şi am sărit printre pietrele de
mormânt. La urma urmelor, s-ar fi putut să fie
puţin înfiorător, dar eu eram ucenicul Vraciului
şi trebuia să mă obişnuiesc cu locuri ca acesta,
chiar dacă era aproape Întuneric. Am început să
mă strecor printre morminte, îndreptându-mă
către poalele dealului şi, nu după mult timp, am
auzit scrâşnindu-mi sub tălpi pietrişul unei alei
care ducea spre capelă.
Probabil că era drept înainte. Aleea ducea în jos,
către o latură a capelei; dincolo de aceasta,
şerpuia printre pietrele de mormânt către două
tise enorme, care alcătuiau un fel de arcadă
peste o poartă. Ar fi trebuit să merg mai departe,
dar am zărit o geană de lumină licărind în
fereastra cu vitralii a capelei, dovadă că acolo
pâlpâia o lumânare. Când am dat să trec pe
lângă uşă, am băgat de seamă că era
întredeschisă şi am auzit clar o voce dinăuntru.
O voce care a strigat un singur cuvânt:
— Tom!
Era o voce gravă, de bărbat, a cuiva obişnuit să
poruncească. N-am recunoscut-o.
Cu toate că părea greu de crezut, am avut
impresia că mă strigase cineva. Şi cine ar fi putut
fi înăuntru capelei şi să-mi ştie numele, sau că
treceam pe acolo, în Întuneric, chiar în clipa
aceea? N-ar fi trebuit să se afle rumeni în capelă,
la ora aceea târzie. Capela nu se folosea decât
rareori, pentru scurte slujbe înainte de
înmormântare.
Aproape mai înainte să-mi dau seama ce
făceam, m-am dus la uşă, am deschis-o şi am
intrat. Spre surprinderea mea, nu era nimeni
acolo, dar numaidecât am observat ceva cu
adevărat straniu în aranjamentul lucrurilor
dinăuntru. În loc de şirul de bănci, orientate cu
faţa către altar, cu un culoar printre ele, băncile
erau aşezate pe patru rânduri lungi, la perete, şi
erau orientate cu faţa către o singură cabină de
confesional, mare, lipită de peretele din dreapta
mea, care avea două lumânări uriaşe postate ca
nişte santinele, de o parte şi de alta.
Cabina de confesional avea obişnuitele două
intrări, una pentru preot şi una pentru penitent.
O cabină de confesional este alcătuită, de fapt,
din două compartimente, cu un perete
despărţitor, astfel încât, deşi preotul poate auzi
spovedania printr-un grilaj, nu poate vedea
chipul celui care i se spovedeşte. Dar aici era
ceva ciudat. Cineva scosese uşile cabinei, aşa că
acum aveam în faţă două găuri dreptunghiulare
complet în beznă.
În timp ce mă uitam lung la uşi, simţindu-mă
foarte nelalocul meu, cineva a ieşit din
Întunericul uşii pentru preot, din stânga, şi s-a
îndreptat către mine. Purta o pelerină cu glugă,
întocmai ca Vraciul.
Era Morgan, deşi vocea care mă strigase pe
nume nu fusese a lui. Mai era cineva în capelă?
Pe când venea spre mine, am simţit deodată un
val de frig muşcător. Nu frigul obişnuit care-mi
spunea că o creatură a Întunericului era pe
aproape. Acesta era întru câtva diferit. Îmi
amintea de frigul pe care îl simţisem în faţa
demonului numit Urgia, în Priestown.
— Ne întâlnim din nou, Tom, zise Morgan, cu un
zâmbet subţire, batjocoritor. Mi-a părut rău
când am auzit veştile despre tatăl tău. Dar a avut
o viaţă frumoasă. Odată şi-odată, cu toţii murim.
 Mi s-a strâns inima cât o gămălie de ac şi mi s-a
tăiat respiraţia. De unde ştia despre boala tatălui
meu?
— Dar moartea nu este sfârşitul, Tom, zise el,
făcând încă un pas spre mine. Şi, pentru o
vreme, încă mai putem vorbi cu cei pe care i-am
iubit. Ţi-ar plăcea să stai de vorbă cu tatăl tău?
L-aş putea chema pentru tine, acum, dacă aşa ai
vrea tu…
Nu i-am răspuns. Ceea ce-mi spusese îşi croia
cu greu loc în mintea mea. Mă simţeam paralizat.
— Oh, îmi pare rău, Tom. Bineînţeles, tu nu ştii,
este? Continuă Morgan. Tatăl tău a murit
săptămâna trecută.
CAPITOLUL 11
CAMERA MAMEI
Morgan zâmbi din nou, dar mie mi s-a urcat
gheara din piept în gât şi m-am simţit cuprins de
panică: lumea s-a învârtit în jurul meu. Fără să
mă gândesc, m-am întors şi am rupt-o la fugă
spre uşă. Odată ieşit afară, am continuat să fug
pe potecă în jos, cu pietrişul scrâşnindu-mi sub
tălpi. Când am ajuns la poartă, m-am uitat
înapoi. El stătea în pragul uşii capelei. Chipul îi
era în Întuneric, aşa că nu i-am putut vedea
expresia, dar a ridicat mâna stângă şi mi-a făcut
la revedere. Genul de semn pe care îl faci unui
prieten.
Eu nu i-am răspuns în acelaşi fel. Doar am
deschis poarta şi am pornit să cobor dealul, cu
un vălmăşag de gânduri şi de emoţii în minte.
Înnebuneam când mă gândeam că tata ar putea
fi deja mort. Să fi avut dreptate Morgan? Cum era
un necromant, invocase oare spiritul cuiva mort
care să-i fi spus asta? Refuzam să cred şi am
încercat să-mi alung gândul în străfundurile
conştiinţei.
Şi de ce fugisem? Ar fi trebuit să rămân pe loc şi
să-i spun ce credeam despre el. Dar mi se pusese
un nod în gât, iar picioarele mă purtaseră pe uşă
afară, mai înainte să fi avut timp să mă gândesc.
Nu pentru că îmi fusese teamă de el, chiar dacă
îmi dăduse fiori să-l aud spunând lucruri din
acestea în capelă, la lumina pâlpâitoare a
lumânărilor din spatele lui. Ci pentru că
primisem deodată o veste ca asta.

Nu-mi amintesc mare lucru despre restul

călătoriei, în afară de faptul că părea să se facă
din ce în ce mai frig şi vântul să bată din ce în ce
mai puternic. A doua zi, pe înserat, vântul cârmi
spre nord-est, iar cerul păru încărcat de zăpadă.
Însă ninsoarea n-a început să cadă, până ce
n-am ajuns la vreo jumătate de oră depărtare de
casa noastră. Lumina zilei scădea, dar ştiam
drumul ca-n palmă şi amurgul nu mă împiedica
să înaintez. Când am deschis poarta şi am intrat
în curte, un covor alb acoperise deja totul şi eram
îngheţat până-n măduva oaselor. Zăpada
întotdeauna pogoară un soi de linişte peste toate
lucrurile, dar peste fermă şi casă parcă se
aşternuse o încremenire aparte în seara aceea.
Am făcut câţiva paşi în curte şi atunci tăcerea fu
sfâşiată de lătratul câinilor.
Nu se vedea nicio mişcare, deşi o lumină pâlpâia
la fereastra unuia dintre dormitoarele din spatele
casei. Ajunsesem prea târziu? Inima mi se
strânse dureros şi m-am temut de ce era mai
rău.
Apoi l-am văzut pe Jack: veni călcând apăsat
prin curte până la mine. Era încruntat, cu
sprâncenele stufoase unite deasupra nasului.
— Ce te-a reţinut? Mă întrebă el, furios. Nu faci
pe drum mai mult de o săptămână, nu-i aşa?
Fraţii noştri au venit şi au plecat. Iar James
locuieşte la jumătate de Comitat depărtare! Tu ai
fost singurul care n-a ajuns…
— Scrisoarea ta a nimerit la o altă adresă. Mi-a
fost dată cu o săptămână întârziere, i-am
explicat eu. Dar cum îi e? Am ajuns prea târziu?
Am întrebat, ţinându-mi respiraţia, deşi citeam
deja răspunsul pe faţa lui Jack.
Jack oftă şi îşi plecă fruntea, de parcă nu era în
stare să se uite în ochii mei. Când îşi ridică din
nou capul, în ochi îi luceau lacrimile.
— S-a dus, Tom, zise el, încet, şi toată asprimea
şi mânia din glas îi pieriră. A murit liniştit, în
somn, de ieri o săptămână.
Mai înainte să-mi dau seama, mă strângea în
braţe şi plângeam amândoi. Niciodată nu aveam
să-l mai văd pe tata, niciodată nu aveam să-i mai
aud glasul, poveştile lui de demult şi vorbele-i
înţelepte, niciodată nu aveam să-i mai strâng
mâna sau să-i cer sfatul – iar gândul acesta era
de neîndurat. Dar, în timp ce stăteam aşa, mi-am
amintit de cineva care trebuie să fi suferit din
pricina acestei pierderi chiar mai mult decât
mine.
— Biata mama, am zis eu, când în sfârşit am
putut să articulez. Ea cum o duce?
— Rău, Tom. Foarte rău, răspunse Jack,
clătinând cu tristeţe din cap. N-am văzut-o
niciodată plângând înainte şi a fost cumplit s-o
văd acum. Şi-a ieşit din minţi de durere, n-a mai
mâncat şi n-a mai dormit, zile la rând. Iar a doua
zi după înmormântare, şi-a făcut bagajele şi-a
plecat, spunând că trebuie să stea departe de
aici pentru o vreme.
— Unde s-a dus?
Jack clătină din cap, cu faţa plină de jale.
— Ce n-aş da să ştiu, zise el.
Nu i-am spus nimic lui Jack, dar mi-am amintit
ce îmi spusese tata cândva: că mama trebuie
să-şi vadă de viaţa ei şi că, după ce el va muri şi
va fi îngropat, ea probabil că se va întoarce în
ţara ei de baştină. Şi mai spusese că, atunci când
avea să sosească momentul, eu trebuia să fiu
tare şi s-o las să plece cu un zâmbet.
Nădăjduiam că nu plecase deja. Putea oare să fi
plecat fără să-şi ia la revedere de la mine?
Nădăjduiam că nu. Trebuia neapărat s-o mai văd
o dată, chiar dacă ar fi fost pentru ultima oară.

A fost cea mai tristă cină de care-mi puteam

aminti s-o fi avut vreodată acasă.
Eram nespus de mâhnit să nu-i văd şi pe mama
şi tata la masă şi tot aruncam câte-o privire spre
scaunul gol al tatei. Fetiţa era deja sus, în
pătuţul ei, aşa că în bucătărie nu eram decât noi
trei, Jack, Ellie şi cu mine, ducând fără tragere
de inimă mâncarea la gură.
Când i-am întâlnit privirile, Ellie mi-a zâmbit cu
tristeţe, dar foarte liniştită. Am simţit că voia
să-mi spună ceva, însă aştepta momentul
potrivit.
— E o tocană de-a dreptul delicioasă, Ellie, i-am
spus eu. Îmi pare rău de risipă, dar nu mai pot
mânca. Pur şi simplu nu mi-e foame.

— Nu-ţi face griji, Tom, zise ea, cu blândeţe. Te

înţeleg. Niciunul dintre noi n-are poftă de
mâncare. Mănâncă doar cât poţi. E important să
ne păstrăm în putere, într-o vreme ca asta.
— Probabil nu-i momentul potrivit, dar voiam să
vă felicit, pe voi doi. Ultima oară când am trecut
pe aici, mama mi-a spus că aşteptaţi încă un
copil şi că va fi un băiat.
Jack a zâmbit cu amărăciune, şi vocea i s-a
frânt.
— Mulţumesc, Tom. Dacă tata ar mai fi trăit
măcar să-şi vadă nepotul născut… Apoi îşi drese
glasul, de parcă se pregătea să spună ceva
important. Uite, începu el, de ce nu rămâi pe la
noi vreo câteva zile, până când se mai îndreaptă
vremea? Nu trebuie să te întorci chiar mâine,
nu? Adevărul este că mi-ar cam trebui o mână de
ajutor la fermă. A stat şi James vreo două zile,
dar a trebuit să se întoarcă la treburile lui.
James, fierar, era al doilea dintre fraţii mei mai
mari, după Jack. Mă îndoiesc că mai stătuse
acasă după înmormântare pentru că Jack avea
într-adevăr nevoie de ajutor la muncile fermei.
Nu era ca la semănatul de primăvară sau la
recoltatul de toamnă, când foloseşti orice ajutor
găseşti. Nu, Jack voia să mai rămân din acelaşi
motiv pentru care avusese nevoie şi de James.
În ciuda faptului că nu putea suferi
îndeletnicirea de vraci şi, de obicei, nu se bucura
să mă ştie prin preajmă, acum avea nevoie de
mine ca să umplu golul, singurătatea de a fi
acolo fără mama şi fără tata.
— Mi-ar plăcea să mai stau câteva zile, i-am
răspuns eu, cu un zâmbet.
— Asta-i frumos din partea ta, Tom. Îţi sunt
recunoscător, zise el, împingând farfuria la o
parte din faţa sa, deşi n-o golise nici pe sfert.
Acum o să mă duc la culcare.
— Urc şi eu, mai încolo, dragul meu, îi zise Ellie
lui Jack. Nu te superi dacă mai rămân puţin jos,
să-i ţin companie lui Tom, nu-i aşa?
 — Deloc, zise el.
După ce el plecă în odaia lui, Ellie îmi dărui un
zâmbet călduros. Era la fel de drăguţă ca
întotdeauna, dar arăta mai tristă şi foarte
obosită, necazurile de cu o săptămână în urmă
lăsându-şi urma pe obrazul ei.
— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să mai stai
pe aici o vreme, Tom, zise ea. Are nevoie să
vorbească despre timpurile de demult cu unul
dintre fraţii lui. Uite aşa te amărăşti până-n
rărunchi, vorbind şi tot vorbind despre necaz.
Dar totodată cred că are nevoie de tine pentru că
socoteşte că, dacă o să fii tu aici, e mai probabil
ca mama să se întoarcă…
Nu mă gândisem la asta. Mama putea presimţi
lucrurile. Şi avea să ştie că eu mă aflam la fermă.
Era foarte posibil să se întoarcă să mă vadă.
— Sper s-o facă.
— Şi eu, Tom. Dar, ascultă, trebuie să ai foarte
mare răbdare cu Jack. Vezi tu, mai e ceva despre
care nu ţi-a vorbit încă. A fost o surpriză în
testamentul tatălui tău. Ceva la care nu se
aştepta…
M-am încruntat. O surpriză? Ce putea fi?
Întreaga familie ştia că, după moartea tatei,
Jack, fiind fiul cel mai mare, va moşteni ferma.
N-avea niciun rost să fie împărţită între şapte
fraţi, câţi eram, şi să devină apoi din ce în ce mai
mică. Aşa era datina în Comitat. Întotdeauna îi
revenea fiului mai mare, cu obligaţia de a-i
îngădui văduvei fermierului să locuiască acolo
până la moarte.
— O surpriză plăcută? Am întrebat şovăielnic,
neştiind la ce să mă aştept.
— Nu, nu în ochii lui Jack. Dar nu vreau să-l
înţelegi greşit, Tom. El doar se gândeşte la mine
şi la micuţa Mary şi, bineînţeles, la fiul lui încă
nenăscut, zise ea, trecându-şi mâna peste
pântece. Vezi tu, Jack n-a moştenit întreaga
casă. O cameră ţi-a fost lăsată ţie…
— Camera mamei? Am întrebat eu, deja ghicind
răspunsul.
Era camera în care mama îşi ţinea lucrurile ei,
unde păstrase şi lanţul de argint pe care mi-l
dăruise mie, în toamnă.
— Da, Tom, zise Ellie. Camera aceea încuiată,
de imediat de lângă pod. Camera aceea, cu tot ce
se află în ea. Chiar dacă lui Jack îi revin casa şi
pământul, tu întotdeauna vei avea voie să vii în
camera aceea şi să stai în ea oricât vei dori. Jack
s-a schimbat la faţă când a fost citit testamentul.
Asta înseamnă că vei putea chiar să locuieşti
aici, dacă ţi-ai pune în cap.
Ştiam că Jack nu m-ar vrea în casă, de teamă că
aş putea atrage ceva rău după mine; ceva din
Întuneric. Nu puteam să mă apăr de o asemenea
învinuire, pentru că se mai întâmplase o dată.
Bătrâna vrăjitoare, Mama Malkin, venise
într-adevăr după mine şi îşi croise drum în
pivniţa noastră, primăvara trecută. Jack şi
micuţa fiică a lui Ellie, Mary, fuseseră chiar în
mare primejdie.
— Mama a zis ceva despre asta? Am întrebat.
— Niciun cuvânt. Jack a fost prea supărat ca să
poată deschide discuţia şi, apoi, a doua zi ea a
plecat.
Nu m-am putut opri să nu mă gândesc că,
dăruindu-mi mie camera acum, însemna că ea
ne va părăsi curând, că se va duce în ţara ei de
baştină şi nu se va mai întoarce niciodată. Asta
dacă nu plecase deja.
În dimineaţa următoare, m-am trezit foarte
devreme, dar Ellie era deja în bucătărie, înaintea
mea. Mirosul de cârnaţi prăjiţi mă ademenise să
cobor. În ciuda a tot ce se întâmplase, începuse
să-mi revină pofta de mâncare.
— Ai dormit bine azi-noapte, Tom? Mă întrebă
ea, întâmpinându-mă cu un zâmbet larg.
Am încuviinţat cu un semn din cap, dar era o
minciună politicoasă. Îmi luase mult până să
adorm şi mă tot trezisem. De fiecare dată când
deschideam ochii, suferinţa mă lua din nou în
stăpânire, de parcă atunci aflam pentru prima
oară că tata a murit.
— Unde e fetiţa? Am întrebat eu.
— Mary e sus, cu Jack. Îi place să petreacă
puţin timp cu ea în fiecare dimineaţă. Asta îi dă
şi-un pretext să iasă la treabă ceva mai târziu.
N-o să aveţi prea multe de făcut astăzi, oricum,
zise ea, arătând către fereastră.
 Fulgii de zăpadă dansau prin văzduh, iar
bucătăria era mai luminată ca vara, căci lumina
zilei era reflectată înapoi de stratul gros de
zăpadă aşternut în curte.
Curând după aceea, mâncam o farfurie cu ouă
şi cârnaţi prăjiţi. În timpul mesei, Jack coborî şi
se aşeză lângă mine, la masă. Mă salută eu o
aplecare a capului şi începu să-şi mănânce şi el
porţia; Ellie se duse în camera din faţă,
lăsându-ne singuri. Îşi alegea îmbucătura şi o
mesteca fără grabă, de am început să mă simt
vinovat că eu mă puteam bucura de micul meu
dejun.
— Ellie mi-a spus că ştii despre testament, zise
Jack, într-un târziu.
Am dat din cap, dar n-am spus nimic.
— Uite ce e, Tom, ca fiul cel mai mare, eu sunt
executorul testamentului şi e de datoria mea să
mă asigur că dorinţele tatei sunt duse la
îndeplinire, dar mă întreb dacă n-am putea
cădea cumva la învoială. Ce-ai zice dacă aş
cumpăra camera de la tine? Dacă aş putea
aduna nişte bani, mi-ai vinde-o mie? Cât despre
lucrurile mamei dinăuntru, sunt sigur că
domnul Gregory ţi-ar da voie să le ţii la
Chipenden…
— Am nevoie de un timp de gândire, Jack, i-am
răspuns eu. Totul vine ca un şoc. S-au întâmplat
prea multe, într-un timp prea scurt. Nu-ţi face
griji, nu mi-am pus în cap să vin mereu pe aici. O
să fiu prea ocupat.
Jack îşi vârî mâna-n buzunar şi scoase o
legătură de chei. O aşeză pe masă, în faţa mea.
Erau o cheie mai mare şi alte trei mai mici: cea
dintâi era de la uşa camerei, celelalte trei de la
cuferele şi scrinurile dinăuntru.
— Ei bine, astea sunt cheile. Fără îndoială c-o să
vrei să urci şi să-ţi vezi moştenirea.
M-am aplecat peste masă şi am împins cheile
înapoi spre el.

— Nu, Jack, am zis eu. Ţine-le tu pentru mine.

N-o să intru în camera aceea până ce nu vorbesc
cu mama.
Se uită la mine, surprins.
— Eşti sigur?
Am încuviinţat cu un semn din cap şi i-am
strecurat cheile înapoi în buzunar, după care
n-am mai adus vorba despre acest subiect.
Ceea ce-mi ceruse Jack era destul de rezonabil.
Dar nu voiam banii lui. Ca să-mi cumpere
camera, trebuia să se împrumute şi, din punct
de vedere bănesc, situaţia avea să fie destul de
complicată, acum, că trebuia să ducă el tot greul
cu ferma. În ceea ce mă privea, n-aveam nimic
împotrivă să ia el şi camera aceea. Eram sigur că
Vraciul mi-ar fi dat voie să ţin cuferele şi
scrinurile mamei la Chipenden. Dar bănuiam că
fusese dorinţa mamei ca acea cameră să fie a
mea şi acesta a fost singurul motiv pentru care
n-am fost imediat de acord cu propunerea lui. E
drept că se afla în testamentul tatei, dar foarte
probabil fusese decizia ei. Mama întotdeauna
avea un motiv foarte bine întemeiat pentru orice
făcea, aşa că nu puteam lua o hotărâre până ce
nu aveam să stau de vorbă cu ea, personal.

În după-amiaza aceea, m-am dus la mormântul

tatei. Jack a dat să vină cu mine, dar am reuşit
să-l conving să rămână acasă. Voiam să fiu
numai eu, pentru o oră sau mai mult, ca să mă
gândesc şi să sufăr singur. Şi mai era ceva de
care trebuia să mă conving. Ceva ce n-aş fi putut
afla, dacă ar fi fost şi Jack cu mine. N-ar fi înţeles
sau, în cel mai bun caz, şi-ar fi ieşit din fire.
Mi-am potrivit paşii cât să ajung la cimitir pe la
apusul soarelui, cu doar atâta lumină cât să mai
pot găsi mormântul. Era un teren cu cruci, la
vreo jumătate de milă depărtare de biserică,
acoperit cu un giulgiu palid de zăpadă. Cimitirul
propriu-zis era atât de plin, încât fusese nevoie
să sfinţească, în plus, şi această bucată de
pământ. Era doar un mic ogor, împrejmuit de un
gard de mărăcini, cu vreo doi sicomori pe latura
dinspre apus. A fost uşor să găsesc mormântul
tatei, în prima linie a lotului funerar, care înainta
lună de lună, ocupând ogorul. Mormântul lui nu
avea încă o piatră, dar îl însemnaseră
deocamdată cu o cruce simplă de lemn, în care
fusese cioplit adânc numele lui:
JOHN WARD
R.I.P.

Pentru o vreme, am stat lângă crucea de lemn,

gândindu-mă la toate momentele fericite pe care
le trăiserăm împreună, ca familie; amintindu-mi
de vremea când eu eram mic, când mama şi tata
erau fericiţi şi veşnic prinşi cu treaba, şi când toţi
fraţii mei locuiau acasă. Apoi mi-am adus aminte
de ultima oară când vorbisem cu tata şi cum îmi
spusese el mie că era mândru să aibă un fiu atât
de curajos şi că, deşi ne iubea pe toţi la fel, totuşi
credea că eu mă voi dovedi cel mai bun dintre
toţi.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi şi am bocit cu
glas tare la căpătâiul mormântului. Dar când s-a
întunecat, mi-am tras adânc aer în piept şi m-am
calmat, concentrându-mă la ce trebuia să fac.
Aceasta era o treabă de-a vracilor.
— Tată! Tată! Am strigat eu, prin Întuneric. Eşti
acolo? Mă auzi?
De trei ori am strigat, repetând exact chemarea,
dar de fiecare dată singurele sunete pe care
le-am putut auzi au fost cel al vântului şuierând
prin gardul de nuiele şi un lătrat stingher de
câine, undeva în depărtare. Atunci, am răsuflat
uşurat. Tata nu era acolo. Sufletul lui nu fusese
legat de locul acela. Nu era unul dintre sufletele
care rămân să dea târcoale în jurul
mormântului. Am sperat că se dusese într-o
lume mai bună.
Încă nu-mi făcusem o idee clară despre
Dumnezeu. Poate că Dumnezeu exista şi poate
că nu exista. Dacă exista, oare s-ar fi ostenit să
mă asculte pe mine? Nu mă rugam, de obicei, dar
acum era vorba de tata, aşa că am făcut o
excepţie.
— Te rog, Doamne, dă-i pace, am zis eu,
încetişor. O merită. A fost un om bun şi a muncit
mult, iar eu l-am iubit.
Apoi, m-am întors şi, foarte trist, m-am
îndreptat spre casă.

Am rămas la fermă aproape o săptămână. Când

a venit timpul să plec, ploua, zăpada din curte
prefăcându-se în mocirlă.
Mama nu se întorsese şi mă întrebam dacă o va
mai face vreodată. Dar datoria mea de căpetenie
era să mă înapoiez la Anglezarke şi să văd cum o
mai ducea Vraciul. Nădăjduiam că însănătoşirea
lui continuase. Le-am spus lui Jack şi lui Ellie că
o să-i mai vizitez în primăvară şi că vom vorbi
atunci despre cameră.
Am pornit pe lungul drum către miazăzi,
gândindu-mă la tata şi la cât de mult se
înrăutăţiseră lucrurile. Nu părea să fi trecut atât
de mult de când locuisem acasă, fericit, cu
părinţii mei şi cei şase fraţi, iar tata era în putere
şi sănătos. Acum totul se schimbase. Totul se
desfăcea în bucăţi.
Într-un fel, nu mai puteam veni pe acasă
niciodată, pentru că nu mai exista aşa ceva.
Toate erau atât de străine, acum. Clădirile poate
c-ar fi fost aceleaşi şi la fel şi înfăţişarea Dealului
Spânzuraţilor, văzut de la fereastra dormitorului
meu. Dar fără tata şi fără mama, pur şi simplu
n-ar mai fi fost acasă.
Simţeam că am pierdut ceva pentru totdeauna.
CAPITOLUL 12
NECROMANȚIE
Cu cât înaintam spre sud, cu atât mai frig se
făcea, ploaia prefăcându-se, treptat, în ninsoare.
Eram obosit şi mi-ar fi plăcut să mă duc direct la
casa Vraciului, dar îi promisesem lui Alice să trec
pe la ea şi voiam să mă ţin de cuvânt.
Când am început să zăresc ferma Straja
Mlaştinii, se lăsase deja noaptea. Vântul se
oprise, iar cerul era senin. Răsărise Luna, şi
zăpada făcea totul mult mai luminos decât de
obicei; dincolo de fermă, lacul părea o oglindă
întunecată, reflectând stelele.

Ferma era cufundată în Întuneric. Iama, cei mai

mulţi dintre fermierii din Comitat se duc
devreme la culcare, aşa că nu m-am mirat.
Speram că Alice îmi simţise totuşi apropierea şi
se va strecura afară, ieşindu-mi în întâmpinare.
Am sărit peste gardul de hotar şi am străbătut o
pajişte către grămada de clădiri dărâmate. În faţă
mi-a apărut un şopron pentru vite şi, auzind un
zgomot neobişnuit, m-am oprit în faţa uşii.
Cineva plângea.
Am păşit înăuntru, iar animalele din apropiere
s-au tras în lături, speriate. Numaidecât
duhoarea m-a izbit. Nu era mirosul obişnuit al
animalelor calde, plus vreo câteva duzini de
balegi sănătoase de vacă. Era dizenterie, o boală
digestivă pe care o fac, de obicei, vitele şi porcii.
Este tratabilă, dar vitele acestea erau bolnave şi
neîngrijite. Lucrurile se înrăutăţiseră de când
fusesem ultima oară pe aici.
În clipa aceea mi-am dat seama că mă privea
cineva. În stânga mea, luminat de o rază de
Lună, domnul Hurst stătea cocoşat pe un
scăunel de muls. Pe obrazul bătrânului şiroiau
lacrimile şi se uita în sus, la mine, cu jalea
zugrăvită pe chip. Am făcut un pas îndărăt, când
s-a ridicat în picioare.
— Pleacă de aici! Lasă-mă în pace! Strigă el,
agitând pumnul către mine, dar tremurând din
cap până-n picioare.
Am fost şocat şi mâhnit. Întotdeauna el fusese
un om atât de paşnic şi de blând, care niciodată
nu ne spusese, mie sau lui Alice, vreun cuvânt
anapoda. Acum părea disperat şi la capătul
răbdării. M-am îndepărtat, cu capul plecat. Îmi
era foarte milă de el. Morgan trebuie să se fi
purtat foarte rău cu el: fără îndoială că de aceea
era supărat şi încolţit. Nu ştiam ce să fac, dar
m-am gândit c-ar fi mai bine să vorbesc cu Alice
despre asta.
Am mers până când am ajuns în curte. Casa era
tot cufundată în Întuneric şi nu eram prea sigur
ce trebuia să fac mai departe. Alice probabil că
dormea buştean, de nu-şi dăduse seama că sunt
prin apropiere. Am aşteptat o clipă, scoţând
aburi când respiram în aerul îngheţat.
M-am dus la uşa din spate şi am bătut de două
ori. N-a trebuit să repet bătăile. După numai
câteva clipe, uşa se deschise încet, scârţâind din
balamale, iar doamna Hurst întinse gâtul şi se
uită la mine, clipind des în lumina Lunii.
— Trebuie să vorbesc cu Alice, i-am spus eu.
— Intră, intră, mă pofti ea, cu o voce slabă şi
răguşită.
Imediat dincolo de prag era o rogojină, aşa că
am intrat în holul micuţ şi, după ce i-am zâmbit
şi i-am mulţumit, politicos, am tropăit pe loc,
să-mi dau jos cât mai bine zăpada de pe ghete. Pe
hol, mai în faţă, erau două uşi. Cea din dreapta
era închisă, dar uşa de la camera lui Morgan era
întredeschisă şi înăuntru am zărit pâlpâind
lumina unei lumânări.
— Pe acolo, zise ea, arătându-mi către uşa
aceea.
Pentru o clipă, am şovăit, întrebându-mă ce
făcea Alice în odaia lui Morgan, dar până la urmă
am intrat. Aerul era îmbâcsit cu fum de seu şi,
nu ştiu de ce, primul lucru pe care l-am observat
a fost o lumânare groasă, din ceară neagră,
înfiptă într-un sfeşnic uriaş, de alamă. Era
aşezată în mijlocul mesei lungi de lemn, cu cele
două scaune ale sale, faţă în faţă, fiecare la un
capăt.
Mă aşteptam s-o văd pe Alice, dar greşeam.
Aşezată la capătul cel mai apropiat al mesei şi cu
faţa întoarsă către lumânare, era o siluetă într-o
pelerină cu glugă pe cap. Când s-a răsucit spre
mine, am văzut o barbă şi un zâmbet zeflemitor.
Era Morgan.
Din nou instinctul meu a fost s-o rup la fugă,
dar am auzit două zgomote în spatele meu.
Primul a fost cel al uşii, închise cu putere; al
doilea, cel al zăvorului gros împins în lăcaşul lui.
Înaintea mea era doar fereastra acoperită cu o
draperie grea şi neagră, nicio altă uşă. Eram
încuiat în cameră cu Morgan.
M-am uitat în jur, zărind dalele goale de piatră şi
apoi, în capătul celălalt, scaunul gol care îşi
aştepta ocupantul. În încăpere era frig şi m-a
trecut un fior. Exista şi un cămin, dar era plin de
cenuşă.
— Ia un loc, Tom, zise Morgan. Avem multe de
vorbit.
Nu m-am mişcat, aşa că mi-a făcut semn către
scaunul din partea opusă.
— Am venit aici să vorbesc cu Alice, i-am spus
eu.
— Alice a plecat, zise Morgan. Ne-a părăsit de
acum trei zile.
— A plecat? Unde a plecat? Am întrebat.
— N-a spus. Nu era prea vorbăreaţă fata asta,
Alice. Nici măcar nu s-a ostenit să anunţe că
pleacă. Uite ce e, Tom, data trecută când ai intrat
în această cameră, ai venit neinvitat, ca un hoţ,
noaptea, cu fata aceea pe lângă tine. Dar o să
dăm uitării episodul ăsta, pentru că acum eşti
foarte bine-venit. Aşadar, îţi mai spun o dată: ia
loc.
Îngrozit, m-am aşezat, dar mi-am sprijinit
toiagul cu vârful în podea, ţinându-i strâns, cu
mâna stângă. De unde ştia că intraserăm în
camera lui? Şi eram de-a dreptul îngrijorat
pentru Alice. Unde s-o fi dus? Oare nu înapoi, la
Pendle? Mi-am ridicat ochii şi am întâlnit
privirea pătrunzătoare a lui Morgan. Deodată, cu
un zâmbet, îşi trase gluga jos de pe cap, scoţând
la iveală claia lui de păr încâlcit. Mi se păru mult
mai încărunţit decât ultima oară când îl
văzusem. La lumina lumânării, chipul lui era ca
tăiat în piatră, cu trăsăturile mult adâncite.
— Îţi ofer nişte vin, zise el, dar eu nu beau când
lucrez.
— Eu nu beau vin de obicei, i-am spus eu.
— Dar, fără îndoială, mănânci brânză, zise el, cu
un rânjet batjocoritor.
Nu i-am răspuns, iar expresia lui deveni
serioasă. Deodată se aplecă în faţă, îşi ţuguie
buzele şi suflă cu putere. Lumânarea tremură şi
se stinse, aruncând odaia într-o beznă completă,
în timp ce mirosul de seu deveni mai
pătrunzător.
— Am rămas numai tu, eu şi Întunericul, zise
Morgan. Poţi să suporţi? Eşti potrivit să fii
ucenicul meu?
Erau întocmai cuvintele pe care mi le spusese
Vraciul în pivniţa casei bântuite din Horshaw,
locul unde mă dusese din prima zi de ucenicie. O
făcuse ca să mă pună la încercare şi să
cântărească dacă eram sau nu făcut din
plămada potrivită pentru a deveni un vraci. Erau
cuvintele pe care le rostise în momentul în care
se stinsese lumânarea.
— Pun rămăşag că atunci când ai coborât
pentru prima oară treptele pivniţei aceleia, el
stătea într-un colţ şi s-a ridicat în clipa în care
te-ai apropiat, continuă Morgan. Nimic nu s-a
schimbat. Tu, şi cu mine, şi cu alte două duzini
sau mai mult de băieţi ca noi. Trucuri previzibile.
Bătrân neghiob! Nu-i de mirare că nu stă nimeni
pe lângă el prea multă vreme.
— Tu ai stat trei ani, am zis eu, încet, prin
Întuneric.
— Ţi-ai regăsit glasul, Tom? Asta-i bine, zise
Morgan. Văd că ți-a vorbit despre mine. A avut şi
ceva bun de spus?
— Nu prea.
— Nu mă surprinde. Dar și-a spus de ce am
renunţat la ucenicia mea ca vraci?
 Între timp, ochii mi se obişnuiseră cu
Întunericul şi puteam să-i desluşesc conturul
capului, în faţa mea, dincolo de masă. I-aş fi
putut răspunde că Vraciul spusese că-i lipsise
disciplina şi că nu era potrivit pentru această
îndeletnicire – în loc de asta, m-am hotărât să-i
pun eu lui câteva întrebări.
— Ce vrei de la mine? Şi de ce a fost zăvorâtă
uşa?
— Ca să nu fugi iarăşi, răspunse Morgan. Ca să
stai şi să priveşti ceea ce am eu să-ţi arăt. Tu eşti
chiar ucenicul perfect, după câte aud. Tu şi cu
mine ştim că magistrul tău nu apreciază asta.
Aşadar, aceasta este prima lecţie din noua ta
ucenicie. Probabil ai mai avut de-a face cu morţii,
dar acum o să-ţi îmbogăţesc cunoştinţele. Şi o să
ţi le îmbogăţesc semnificativ.
— De ce vrei să faci asta? L-am provocat eu.
Domnul Gregory mă învaţă tot ce trebuie să ştiu.
— Să începem cu începutul, Tom, răspunse
Morgan. Hai să vorbim întâi despre spirite. Ce
ştii despre ele?
M-am hotărât să-i fac pe plac. Poate că dacă l-aş
fi lăsat să spună ce voia, aş putea apoi să-mi văd
de drum spre casa Vraciului.
— Cele mai multe spirite sunt legate în
apropiere de rămăşiţele lor pământeşti, altele, de
locurile unde au suferit sau au comis vreo crimă
cumplită pe când erau încă pe lumea asta. Nu
sunt libere să hoinărească după capul lor.
 — Bravo, Tom, zise Morgan, cu o nuanţă de
zeflemea în spatele glasului. Şi pun rămăşag că
ai scris totul în caietul tău de însemnări, ca un
bun ucenic. Ei bine, mai e ceva pe care bătrânul
neghiob nu te-a învăţat. Nu ţi-a pomenit despre
asta, pentru că lui nu-i place nici să se
gândească. Aşadar, iată marea întrebare: Unde
se duc spiritele după moarte? Şi nu mă refer la
spiritele legate şi la stafii. Mă refer la celelalte
spirite de morţi. Imensa majoritate. Ale
oamenilor ca tatăl tău.
Când a pomenit de tata, am ţâşnit în picioare şi
m-am uitat fix la Morgan.
— Ce ştii despre tatăl meu? L-am întrebat eu,
supărat. De unde ai ştiut că a murit?
— Toate la timpul lor, Tom. Toate la timpul lor.
Am puteri la care magistrul tău nici nu visează.
Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde se duc
după moarte?
— Biserica zice că în Paradis, în Infern, în
Purgatoriu sau în Limburi. Nu ştiu sigur
lucrurile astea şi domnul Gregory nu vorbeşte
niciodată despre ele. Dar cred că sufletul trăieşte
şi după moarte.
Purgatoriul este un loc unde sufletele se duc să
se purifice, suferind până când sunt potrivite
pentru a intra în Paradis. Limburile erau mai
misterioase. Preoţii credeau că în ele ajungeau
toţi cei care mureau nebotezaţi. Se presupunea
că erau pentru sufletele celor care nu fuseseră
chiar păcătoşi, dar, deşi nu neapărat din vina
lor, nu erau potriviţi să între în Paradis.
— Ce ştie Biserica? Zise Morgan, şi un ton
dispreţuitor îşi făcu loc în vocea lui. Ăsta e
aproape singurul lucru asupra căruia Moş
Gregory şi cu mine suntem de acord. Dar, vezi tu,
Tom, dintre cele patru locuri pe care le-ai
enumerat, Limburile sunt de departe cele mai
folositoare pentru cineva ca mine. Numele
provine de la cuvântul latinesc limbus, care
înseamnă margine sau hotar. Vezi tu, către
oricare loc s-ar îndrepta, majoritatea sufletelor
trebuie să treacă mai întâi prin Limburi, care se
află la marginea lumii acesteia, şi unele
descoperă că e foarte greu. Unele mai slabe, mai
fricoase şi mai vinovate dau înapoi, căzând din
nou în lumea asta, ca stafii, alăturându-se
sufletelor care încă n-au plecat şi mai stau pe
aici, dar care sunt deja prinse ca într-o capcană
pe pământ. Sunt uşor de luat în stăpânire. Dar
chiar şi cel puternic şi cel bun trebuie să se zbată
şi să se lupte ca să treacă prin Limburi. Asta
durează şi, cât timp întârzie ele astfel, eu am
puterea să ajung la orice suflet îmi aleg. Îl pot
opri să treacă mai departe. Îl pot obliga să facă ce
vreau eu. Dacă e nevoie, îl fac să sufere. Morţii
şi-au trăit vieţile lor. Pentru ei, s-a terminat. Dar
noi suntem încă în viaţă şi îi putem folosi. Putem
să profităm de pe urma lor. Eu vreau ce-mi
datorează Gregory. Îi vreau casa din Chipenden,
cu biblioteca aceea mare, plină de cărţi care
conţin atât de multă cunoaştere. Şi apoi, mai e
ceva. Ceva mult mai important. Ceva pe care el
l-a furat de la mine. Are un grimoar, o carte de
incantaţii şi ritualuri, iar tu o să mă ajuţi s-o iau
înapoi. În schimb, o să poţi să-ţi continui
ucenicia, cu mine ca magistru. Şi o să te învăţ
acele lucruri la care el nici n-a visat vreodată. O
să pun adevărata putere la degetul tău cel mic.
— Nu vreau să mă înveţi tu, m-am răstit eu,
furios. Sunt mulţumit de cum stau lucrurile
acum!
— Ce te face să crezi că ai de ales? Zise Morgan,
cu vocea deodată tăioasă şi ameninţătoare. Cred
că a sosit timpul să-ţi arăt cam ce pot face.
Acum, pentru binele tău, vreau să stai nemişcat
şi să asculţi cu atenţie. Orice s-ar întâmpla, nu
încerca să te ridici de pe scaunul ăla!
Camera se cufundă în tăcere şi am făcut cum mi
se spusese. Ce altceva puteam face? Uşa era
încuiată şi Morgan era mai mare şi mai puternic
decât mine. Puteam folosi toiagul împotriva lui,
dar fără nicio garanţie de succes. Cel mai bine
era să joc cum îmi cânta el, deocamdată, până ce
aş fi putut să scap şi să mă duc la Vraci.
Un zgomot slab veni din Întuneric. Ceva între un
foşnet şi un tropăit uşor de picioare mici. Aducea
cu un şoarece alergând de colo-colo, pe sub
scândurile duşumelei. Dar nu exista nicio
scândură de duşumea aici, numai dale grele de
piatră, şi am putut simţi cum aerul începe să se
răcească. De obicei, acesta este un semn că se
apropie cineva; cineva care nu aparţine lumii
acesteia. Dar, încă o dată, frigul acesta era
diferit, la fel cum fusese şi cel pe care-l simţisem
când stătuserăm de vorbă în capelă.
Deodată, un clopot începu să bată undeva, în
aer, mult deasupra capetelor noastre. Era un
dangăt grav, funerar, ca o chemare a rudelor
îndoliate la o înmormântare, şi atât de puternic
încât vibra masa. Puteam simţi cum rezona prin
dalele de sub tălpile mele.
Clopotul bătu de nouă ori, fiecare bătaie mai
slabă decât cea de dinainte. Au fost urmate
imediat de trei bătăi rapide în masă. Puteam
desluşi silueta lui Morgan şi mi s-a părut că nu
s-a mişcat. Bătăile s-au repetat, mai tare ca
înainte, iar sfeşnicul greu se răsturnă, se
rostogoli pe masă şi se izbi de podea.
În odaia şi mai întunecoasă, liniştea care a
urmat a fost aproape dureroasă – îmi simţeam
urechile gata să plesnească. Mi-am ţinut
respiraţia, dar tot ce am putut auzi a fost ecoul
din cap al bătăii rapide a inimii mele. Frigul
ciudat deveni mai intens şi atunci Morgan vorbi
în Întuneric.
— Soră a mea, stai pe loc şi ascultă-mă bine!
Porunci el.
Apoi am auzit clipocitul apei care curgea. Suna
de parcă era o gaură în tavan, prin care pica în
mijlocul mesei, în locul unde fusese sfeşnicul.
După aceea, o voce îi răspunse. Părea să vină
din gura lui Morgan. Puteam să-i desluşesc bine
conturul feţei şi pot să jur că mişca din gură, dar
aceea era o voce de fată şi în niciun caz un bărbat
matur nu i-ar fi putut imita modulaţiile înalte şi
intensitatea.
— Lasă-mă în pace! Lasă-mă să mă odihnesc!
Strigă vocea.
Zgomotul apei picurând deveni mai puternic,
însoţit de un slab pleoscăit, de parcă se formase
o băltoacă pe masă.
— Supune-te poruncii mele şi apoi o să te las să
te odihneşti! Strigă Morgan. Cu altcineva vreau
să vorbesc. Adu-l aici şi după aceea te poţi
întoarce de unde ai venit. Este un băiat cu mine,
în această cameră. Poţi să-l vezi?
— Da, îl văd, răspunse vocea fetei. I-a murit
cineva de curând. Îi simt tristeţea.
— Numele băiatului este Thomas Ward, zise
Morgan. Îşi plânge tatăl. Adu-ni-l pe spiritul
tatălui său acum!
Frigul a început să slăbească şi apa a încetat să
mai picure. Nu-mi venea să cred ceea ce tocmai
auzisem. Oare Morgan chiar avea să invoce
spiritul tatălui meu? Simţeam c-ar fi un
sacrilegiu.
— Nu eşti nerăbdător să mai vorbeşti cu tatăl
tău încă o dată? Mă întrebă Morgan. Eu deja am
vorbit cu el şi mi-a spus că toţi fraţii tăi au venit
la catafalcul său ca să-şi ia un ultim rămas-bun,
numai tu nu, şi că tu ai lipsit chiar şi de la
înmormântare. Era mâhnit din pricina asta.
Foarte mâhnit. Acum aveţi amândoi o şansă să
puneţi lucrurile în ordine.

Am înlemnit. Cum era cu putinţă ca Morgan să

fi ştiut ce se întâmplase? Doar dacă intrase
într-adevăr în legătură cu spiritul tatălui meu.
— N-a fost vina mea! Am zis eu, furios şi
supărat. N-am primit scrisoarea la timp.
— Ei bine, acum o să ai şansa să-i explici asta
cu gura ta…
Am început să simt din nou frigul. Apoi o voce
mi-a vorbit peste masă. Falca lui Morgan se
mişca din nou, dar, spre groaza mea, era chiar
vocea tatei cea care-i ieşea pe gură. Nu exista
nicio îndoială. Nimeni n-ar fi putut imita vocea
altcuiva într-atât de bine. Era de parcă însuşi
tata stătea în faţa mea, pe scaunul din capul
celălalt al mesei.
— E Întuneric, a strigat tata, şi nu-mi văd nici
vârful nasului. Aprindeţi careva o lumânare
pentru mine, vă rog. Aprindeţi o lumânare, ca să
pot fi mântuit.
M-am simţit cumplit gândindu-mă că tata era
singur şi speriat, în beznă. Am vrut să-l strig şi
să-l liniştesc, dar Morgan a vorbit înaintea mea.
— Cum să fii mântuit? Zise el, cu un glas
profund şi puternic, plin de autoritate. Cum ar
putea un păcătos ca tine să meargă în lumină?
Un păcătos care întotdeauna a muncit în ziua
Domnului?
— Oh, iartă-mă! Iartă-mă, Doamne! Strigă tata.
Eram un fermier şi erau multe treburi de făcut.
Munceam de-mi toceam degetele până la os, dar
ziua n-avea niciodată destule ore. Aveam o
familie de hrănit. Dar întotdeauna mi-am plătit
zeciuielile, fără să ţin nimic pentru mine din ceea
ce se cuvenea Bisericii. Şi am crezut
întotdeauna, cu adevărat am crezut. Şi i-am
învăţat pe fiii mei ce-i bine şi ce-i rău. Am făcut
tot ce trebuia să facă un tată.
— Unul dintre fiii tăi este acum aici, zise
Morgan. Ţi-ar plăcea să mai vorbeşti cu el o
ultimă oară?
— Te rog. Te rog. Da. Lasă-mă să vorbesc cu el.
E Jack? Sunt unele lucruri pe care trebuia să i le
spun pe când mai eram încă în viaţă. Lucruri
nespuse, pe care i le-aş spune acum!
— Nu, zise Morgan. Nu-i Jack. E mezinul tău,
Tom.
— Tom! Tom! Eşti acolo? Chiar tu eşti?
— Eu sunt, tată. Eu sunt! Am strigat eu, cu un
nod dureros în gât. Nu puteam îndura gândul că
tata suferea în Întuneric în felul acela. Ce făcuse
de meritase una ca asta? Îmi pare rău că n-am
ajuns acasă la timp. Îmi pare rău că n-am venit
la înmormântarea ta. Scrisoarea a ajuns prea
târziu la mine. Dacă ai ceva să-i transmiţi lui
Jack, poţi să-mi spui mie. O să-i duc eu mesajul
tău, am zis eu, simţind lacrimile cum mi se
adună în ochi.
— Spune-i lui Jack doar că-mi pare rău pentru
fermă, fiule. Îmi pare rău că nu i-am lăsat-o pe
toată numai lui. El este fiul meu cel mai mare şi
ar fi fost dreptul lui, prin naştere. Dar am
ascultat de mama voastră. Spune-i că îmi pare
rău că ţi-am lăsat ţie camera aceea.
În momentul acela, lacrimile îmi curgeau şiroaie
pe faţă. A fost dureros să aflu că mama şi tata
nu-mi lăsaseră camera aceea de comun acord.
Aş fi vrut să-i făgăduiesc tatei că o să îndrept eu
lucrurile, dându-i înapoi camera lui Jack, dar nu
puteam, pentru că trebuia să ţin seama şi de
dorinţele mamei. Trebuia să stau mai întâi de
vorbă cu ea.
— Nicio grijă, tată! O să fie totul bine. O să
vorbesc cu Jack despre asta. N-o să provoace
nicio dihonie în familie. Absolut niciuna. Nu-ţi
mai face griji pentru asta. O să fie bine.
— Eşti un băiat bun, Tom, zise tata, cu vocea
plină de recunoştinţă.
— Un băiat bun? Îl întrerupse Morgan. Este
orice, numai asta nu. El este fiul pe care l-ai dat
în ucenicie la un vraci! Şapte fii ai avut şi pe
niciunul nu l-ai oferit Bisericii!
— Vai! Îmi pare rău! Îmi pare rău! Strigă vocea
îndurerată a tatei. Dar niciunul dintre fiii mei nu
a avut chemare. Niciunul nu voia să se facă
preot. M-am zbătut să le găsesc la toţi o meserie
bună şi, când a venit timpul ultimului meu fiu,
mama lui a vrut să-l dau ucenic la un vraci. Eu
m-am împotrivit din toate puterile şi ne-am
certat din pricina asta cât nu ne certasem în
toată viaţa noastră. Dar am cedat, în cele din
urmă, pentru că o iubeam şi nu-i puteam refuza
ceva ce-şi dorea din toată inima. Iartă-mă! Am
fost slab şi am pus dragostea pământească
înaintea datoriei mele faţă de Dumnezeu!
— Asta ai făcut! A strigat Morgan, cu voce
tunătoare. Nu există iertare pentru unul ca tine
şi trebuie să suferi chinurile Iadului. Simţi
flăcările care încep să-ţi atingă pielea? Simţi
căldura care începe să crească?
— Nu, Doamne! Te rog! Te rog! Durerea este de
neîndurat! Te rog să mă cruţi. O să fac orice!
Orice!
M-am ridicat în picioare, plin de mânie. Morgan
îi făcea asta lui tata. Îl făcea pe tata să creadă că
este în Iad. Îl făcea să simtă groaznica durere. Nu
puteam îngădui să mai continue.
— Nu-l asculta, tată! I-am strigat eu. Nu există
nicio flacără. Nu există nicio durere. Du-te în
pace! Du-te în pace! Du-te spre lumină! Du-te
spre lumină!
Am făcut patru paşi iuţi pe partea stângă a
mesei şi, cu toată puterea, mi-am repezit toiagul
asupra siluetei cu sutană, lovind cu sete. Fără să
scoată vreun sunet, a căzut în partea dreaptă şi
am auzit scaunul răsturnându-se pe dale.
Am scos grăbit din buzunar cutia cu iască şi
amnarul. În câteva clipe am izbutit să aprind
lumânarea. Am ridicat-o şi m-am uitat în jur.
Scaunul căzuse pe o parte şi o pelerină neagră îl
îmbrăca, până la podea. Dar nu era nici urmă de
Morgan!
Am împuns pelerina cu toiagul, dar era la fel de
goală pe dinăuntru cum arăta a fi. Dispăruse!
Am observat ceva pe masă. Tăblia era perfect
uscată şi nu se vedea nicio urmă din apa care
păruse să curgă şi să băltească pe ea, dar în
locul unde fusese sfeşnicul de alamă, era acum
un plic negru.
Aşezând lumânarea pe marginea mesei, am
întins mâna şi am luat plicul. Era pecetluit, dar
pe el stătea scris:

Pentru, noul meu ucenic, Tom Ward.

Am rupt plicul şi am despăturit foaia de hârtie

dinăuntru.

Ei bine, acum ai văzut de ce sunt în stare. Şi

ceea ce am făcut adineauri pot să mai fac o dată.
L-am prins pe tatăl tău în Limburi. Astfel, pot
ajunge la el oricând doresc și-l pot face să creadă
tot ce vreau eu. Nu există limite în durerea pe
care i-o pot provoca. Dacă, ţi-ar plăcea să-l
salvezi, din asta, supune-te voinţei mele. În
primul rând am nevoie de ceva din casa lui
Gregory. Sus, la, mansardă, încuiată în pupitrul
său, există o casetă de lemn şi, în ea, un grimoar,
care este o carte de vrăji puternice şi de,
ritualuri. Este legat în piele verde şi are o
pentagramă de argint incrustată pe coperta din
faţă – trei cercuri concentrice cu o stea în cinci
colturi înăuntru.
Este, al meu. Adu-mi-l.
În al doilea rând, nu povesti nimănui ce ai văzut
aici. În al treilea rând, trebuie să te obişnuieşti
cu gândul că de acum eşti ucenicul meu, legat
să-mi slujeşti pe o perioadă de cinci ani,
începând de azi – sau, tatăl tău va suferi. Ca să
dai de veste că primeşti, bate de trei ori în tăblia
mesei. Uşa este descuiată şi indiferent ce vei
hotărî, eşti, liber să pleci. Tu alegi.
Morgan G.

Nu puteam îndura gândul că spiritul tatălui

meu ar fi supus la cazne. Dar nici nu voiam să fiu
ucenicul lui Morgan. Nu-mi venea deloc să bat în
masă, dar aşa aş fi câştigat puţin timp. Morgan
ar fi crezut că sunt de acord cu ceea ce-mi ceruse
şi l-aş fi scutit pe tata de suferinţă, până ce
aveam să mă sfătuiesc cu Vraciul. El avea să ştie
ce e cel mai bine de făcut.
Am tras adânc aer în piept şi am bătut de trei ori
în tăblia mesei. Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am
ciulit urechea, dar n-am primit niciun semn că
auzise răspunsul meu. Camera era neclintită şi
tăcută. Am încercat clanţa şi uşa s-a deschis. Nu
auzisem când se întâmplase, dar zăvorul fusese
tras. M-am întors la masă, mi-am luat cutia cu
iască, am suflat în lumânare şi le-am vârât pe
amândouă în buzunar. Apoi, strângând tare
toiagul în mână, am plecat din cameră şi am
deschis uşa de la intrare.
Aproape c-am amuţit de uimire. Era plină zi!
Lumina soarelui se reflecta orbitor în zăpadă şi
trecuseră pe puţin două ore de la răsărit! Mi se
păruse că stătusem doar vreo cincisprezece
minute în cameră cu Morgan şi, când colo, se
scursese acelaşi număr, dar de ore.
Nu puteam în niciun fel să încerc să-mi explic
fenomenul. Vraciul îmi spusese că Morgan era
un om periculos, care lucra cu Întunericul. Dar
nu-mi sugerase şi că ar fi fost în stare de
lucrurile pe care le văzusem eu. Morgan era un
mag periculos şi de temut, cu puteri magice
adevărate, şi m-am înfiorat la gândul că va trebui
să dau din nou ochii cu el. În alte câteva
momente, mă luptam să merg prin zăpada înaltă
cât puteam de repede, îndreptându-mă spre casa
Vraciului.
CAPITOLUL 13
ÎNȘELĂCIUNE ȘI TRĂDARE
Curând, casa apăru înaintea ochilor mei, cu
fumul cafeniu ridicându-se dintre olanele
coşului, spunându-mi că înăuntru avea să mă
întâmpine un foc călduros în cămin.
Am bătut la uşa din spate. Cheia mea deschidea
cele mai multe dintre încuietori, dar n-am vrut
s-o folosesc. Fiindcă fusesem plecat vreme mai
lungă, mi s-a părut cuviincios să aştept să fiu
poftit înăuntru. Am bătut la uşă în trei rânduri,
până când Meg mi-a deschis, în sfârşit,
zâmbindu-mi şi apoi făcând un pas înapoi, ca
să-mi facă loc să intru.
— Dă-te-ncoace din zăpadă, repede, Tom! A
exclamat ea. Mă bucur că te-ai întors.
Odată închisă uşa în urma mea, mi-am scos
pelerina şi haina de piele de oaie, mi-am sprijinit
toiagul în colţ şi am bătut mărunt din picioare,
ca să-mi scutur zăpada de pe ghete.
— Ia loc, zise Meg, conducându-mă către cămin.
Tremuri de frig. O să-ţi dau un bol de supă
fierbinte, să-ţi încălzească oasele. Trebuie să te
mulţumeşti numai cu atât, deocamdată – o să-ţi
gătesc o masă copioasă mai târziu.
Tremuram mai mult nervos decât de frig,
tulburat de cele ce se petrecuseră în camera lui
Morgan, dar, încet-încet, am început să mă
liniştesc. M-am supus îndemnului lui Meg şi
mi-am încălzit mâinile la foc, privind cum îmi
ieşeau aburi din ghete.
— Ce bine că mai ai încă toate degetele! Zise
Meg.
Am zâmbit.
— Unde e domnul Gregory? Am întrebat eu,
gândindu-mă că poate fusese chemat pentru
vreo misiune de vraci.
Speram să fie aşa, fiindcă asta ar fi însemnat că
şi-a revenit şi e din nou sănătos.
— E încă în pat. Are nevoie de cât mai multă
odihnă.

— Vasăzică, tot nu s-a înzdrăvenit cine ştie ce?

— Se reface încet, răspunse Meg. Dar o să mai
dureze ceva. Treburile astea nu se pot grăbi. Să
încerci să nu-l deranjezi sau să-l osteneşti prea
tare. Are nevoie să se odihnească şi să doarmă
cât poate el de mult.
Îmi aduse un bol aburind cu supă fierbinte de
pui, aşa că i-am mulţumit şi am sorbit-o încet,
urmărind cum începe să-mi încălzească
măruntaiele.
— Ce mai face bietul tău tată? Întrebă ea,
deodată, aşezându-se în balansoarul ei. Îi e mai
bine, acum?
M-am mirat că-şi amintise de asta, dar
întrebarea ei îmi aduse din nou lacrimile în ochi.
— A murit, Meg, i-am răspuns eu. Dar era foarte
bolnav.
— Asta-i foarte trist, Tom. Îmi pare atât de rău.
Ştiu cum e să-ţi pierzi familia…
Am simţit durerea pierderii tatei ca pe un
pumnal răsucit în stomac, mai ales
amintindu-mi ce îi făcuse Morgan spiritului său.
Tata nu merita una ca asta. Nu puteam îngădui
să se mai întâmple o dată. Trebuia să fac ceva.
Meg rămase tăcută, cu ochii aţintiţi asupra
flăcărilor. După un timp, închise ochii şi începu
să fredoneze încetişor o melodie, mai mult în
şoaptă. Când am terminat supa, m-am ridicat şi
am pus bolul pe masă.

— Mulţumesc, Meg. A fost foarte bună, i-am

spus.
Ea nu-mi răspunse, părând că aţipise. I se
întâmpla deseori să adoarmă în balansoarul ei,
lângă vatră.
Acum nu ştiam ce să fac. Sperasem să vorbesc
cu magistrul meu despre Morgan, dar mi-era
limpede că nu se simţea destul de bine ca să-l
necăjesc cu asta. Nu voiam să-l tulbur şi să-l dau
peste cap. Poate că, în timpul ăsta, cât dormea,
aş fi putut să arunc o privire la grimoar, să văd
dacă se afla acolo unde spusese Morgan. Poate
c-aş fi găsit ceva în el care să mă ajute, să-mi dea
o idee. Un lucru era foarte clar: cu magistrul meu
atât de bolnav şi cu Alice absentă, eram pe cont
propriu, şi de mine depindea să fac ceea ce se
cuvenea pentru tata. El era singurul care conta
şi trebuia să fac ceva să-l scap de a mai suferi în
mâinile lui Morgan. Da, aveam să încep prin a
căuta grimoarul.
Vraciul dormea la etaj şi poate că n-aş mai fi
prins un prilej la fel de bun ca să-l caut. În parte,
mă simţeam prost, numai la gândul să-l
răsfoiesc fără să-i spun Vraciului. Dar avea să
vină şi timpul pentru explicaţii, mai târziu.
Acum, tata era tot ce conta. N-aş mai fi putut
îndura să-l ştiu chinuit iarăşi de Morgan.
Dar când am dat să părăsesc bucătăria, Meg
deschise deodată ochii şi se aplecă să aţâţe focul.
— Eu mă duc până sus, să-l văd pe domnul
Gregory, i-am spus eu.
— Nu, Tom, n-aş vrea să-l deranjezi încă, zise
ea. Lasă, stai aici, la foc, şi încălzeşte-te, după
atâta drum făcut pe jos şi prin frig.
— Bine, atunci mă duc să-mi iau caietul din
camera de lucru.
Dar nu în camera de lucru m-am dus, ci drept în
salon. Dacă Vraciul era tot în pat, însemna că
Meg nu-şi băuse încă ceaiul de ierburi. Aveam
nevoie să doarmă, o vreme, ca să pot scotoci
după grimoar, iar ceaiul de ierburi era mijlocul
cel mai la îndemână. Aşadar, am luat sticla
mare, cafenie, din dulap şi am turnat cam de trei
degete într-o cană. Apoi m-am întors în bucătărie
şi-am pus apă la încălzit.
— Ce-i asta? M-a întrebat Meg zâmbind, când
i-am întins cana.
— Este ceai de ierburi, Meg. Bea-l pe tot. O să te
ajute să nu-ţi pătrundă frigul în oase.
Singurul semn a fost că zâmbetul i s-a şters de
pe faţă. Meg mă lovi peste mână, iar cana zbură
cât colo, făcându-se zob pe dalele de piatră ale
bucătăriei. Apoi sări în picioare, mă apucă de
încheietura mâinii şi mă trase spre ea. Am
încercat să scap din strânsoare, dar era prea
puternică. Am simţit că-mi putea rupe mâna fără
prea mare efort.
— Mincinosule! Mincinosule! Strigă ea, cu faţa
la câţiva centimetri de a mea. Mă aşteptam la
ceva mai bun din partea ta, dar nu eşti mai breaz
decât John Gregory! Să nu spui că nu ţi-am dat o
şansă. Ai dovedit că eşti la fel ca el. Şi tu voiai
să-mi ştergi memoria, nu-i aşa, băiete? Dar
acum îmi amintesc totul. Ştiu ce-am fost şi ştiu
ce sunt!
Cu feţele aproape lipite una de alta, Meg pufnea
la mine zgomotos.
— Şi mai ştiu şi ce eşti tu, zise ea, cu vocea
coborâtă până la o şoaptă care abia se mai
auzea. Ştiu ce gândeşti. Îţi citesc şi cele mai
ascunse gânduri, cele pe care nu le-ai putea
spune nici măcar mamei tale.
Ochii ei se uitau pătrunzător într-ai mei. Nu
erau două puncte de foc, cum fuseseră ai Mamei
Malkin când ne întâlniserăm, faţă-n faţă, în
primăvară, ci păreau să se facă din ce în ce mai
mari. Era o vrăjitoare lamia şi trupul ei era mai
puternic decât al meu, iar acum începuse să-mi
stăpânească şi gândurile.
— Ştiu ce ai putea fi, într-o bună zi, Tom Ward,
şopti ea, dar e cale lungă până la ziua aceea. Eşti
doar un băiat, în timp ce eu am păşit pe
pământul ăsta mai mulţi ani decât aş vrea să-mi
amintesc. Aşadar, nu încerca niciunul dintre
trucurile lui John Gregory cu mine, pentru că le
cunosc pe toate. Până la ultimul!
Mă răsuci în loc, astfel încât mă întoarse cu
spatele la ea şi-mi dădu drumul de braţ,
apucându-mă, cât ai clipi, strâns de gât.
— Te rog, Meg! N-am vrut să-ţi fac niciun rău,
m-am milogit eu. Am vrut doar să te ajut. Am
vorbit şi cu Alice despre asta. Şi ea voia să te
ajute…
— E simplu să-mi spui asta acum. Dându-mi să
beau licoarea aia, aşa mă ajutai tu pe mine? Nu,
nu prea cred. Gata cu minciunile, ori va fi vai şi
amar de tine!
— Dar nu sunt minciuni, Meg. Adu-ţi aminte –
Alice se trage dintr-o familie de vrăjitoare. Ea te-a
înţeles şi chiar îi părea rău pentru ce ţi se
întâmpla. Aveam de gând să-i vorbesc domnului
Gregory despre tine şi…
— Desigur, băiete! Am auzit destule scuze! Se
răsti Meg. Sentinţa e: jos în pivniţă cu tine! Hai
să vedem cum o să-ţi placă ţie acolo, jos, în
Întuneric. Este tot ce meriţi. Vreau să ştii şi tu
prin ce-am trecut. N-am dormit tot timpul,
înţelegi? M-am tot trezit, ca să petrec ore
nesfârşite gândindu-mă, singură, în Întuneric.
Prea slăbită ca să mă mişc, prea neputincioasă
ca să mă ridic în picioare – încercând cu
disperare să-mi aduc aminte tot ce ţie şi lui John
Gregory v-ar fi plăcut să uit – încă mai puteam să
gândesc şi să simt, ştiind că vor trece multe luni,
monotone, de singurătate, până când va veni
cineva la uşă să-mi dea drumul…
La început, m-am zbătut să scap, încercând din
răsputeri să mă opun, dar era zadarnic: era pur
şi simplu prea puternică. Strângându-mă în
continuare de gât, m-a împins către scara
pivniţei, eu de-abia atingând podeaua cu
picioarele, până ce am ajuns la poarta de fier.
Avea cheia şi, curând, eram dincolo de ea şi
coboram mai adânc sub pământ.
Nu se încurcase să mai ia şi o lumânare şi, cu
toate că pot să văd pe unde umblu şi pe
Întuneric, mult mai bine decât ceilalţi oameni, la
fiecare colţ, bezna se făcea tot mai deasă şi-mi
venea tot mai greu să desluşesc ceva. Gândul la
pivniţa de jos mă îngrozea. Îmi aminteam de sora
ei, lamia sălbatică, încă închisă într-un puţ; nu
voiam să fiu în apropiere de ea. Dar, spre
uşurarea mea, după ce-am trecut de al treilea
cot, se opri cu mine în faţa celor trei uşi.
Cu o altă cheie, deschise uşa din stânga, mă
aruncă înăuntru şi-o încuie în urma mea. Apoi
am auzit-o descuind cealaltă celulă, de lângă a
mea, şi intrând. N-a stat prea mult. Curând, uşa
se trânti, se încuie şi ea începu să urce treptele.
După vreo câteva clipe, se auzi zgomotul porţii de
fier, zăngănind la închidere, apoi iarăşi paşi, din
ce în ce mai slabi; şi apoi, linişte.
Am aşteptat vreo câteva clipe, să nu cumva să se
întoarcă din cine ştie ce motiv, apoi am scotocit
prin buzunare după mucul de lumânare şi cutia
mea de iască. În alte câteva secunde, lumânarea
era aprinsă şi m-am uitat în jur, prin celula mea.
Era mică, n-avea mai mult de opt paşi pe patru,
cu o grămăjoară de paie într-un colţ, servind
drept pat. Zidurile erau din blocuri mari de
piatră, iar uşa, din lemn gros de stejar, cu o
vizetă pătrată, aproape de marginea de sus,
închisă cu patru bare verticale de fier.
M-am aşezat pe podeaua de piatră, în colţ, ca să
mă gândesc. Ce se întâmplase cât fusesem eu
plecat? Eram convins că Vraciul era acum în
celula de lângă a mea, cea în care Meg îşi
petrecuse până atunci verile. Altfel de ce Meg ar fi
intrat acolo? Dar cum de căzuse Vraciul în
stăpânirea lui Meg? Când plecasem, el încă nu se
simţea bine. Poate că uitase să-i dea lui Meg
ceaiul de ierburi şi ea îşi regăsise memoria?
Probabil că ea îi pusese ceva în mâncare sau în
băutură – foarte posibil, aceeaşi licoare pe care o
folosise el în toţi aceşti ani ca s-o păstreze
supusă.
Nu numai atât – aici fusese şi influenţa lui Alice.
Se tot vârâse în vorbă cu Meg, pomenindu-i
despre faptul că se trăgea dintr-o familie de
vrăjitoare. Uneori, vorbeau pe şoptite. Oare
despre ce discutau? Dacă Alice făcuse după
capul ei, atunci doza de ceai de ierburi a lui Meg
fusese micşorată. Ei bine, n-o puteam învinovăţi
pe Alice pentru ceea ce se întâmplase, dar, cu
siguranţă, prezenţa ei în casa Vraciului nu
ajutase la îmbunătăţirea situaţiei.
Când venisem înapoi, Meg doar se prefăcuse că
ar fi confuză şi jucase teatru cu mine. Oare chiar
îmi dăduse ceea ce numise ea „o şansă”? Dacă
n-aş fi încercat să-i ofer ceaiul de ierburi, s-ar fi
purtat altfel cu mine? În clipa aceea, mi-am dat
brusc seama. Când mă întorsesem la
Anglezarke, fusesem atât de absorbit în
gândurile mele despre Morgan şi tata, că
rămăsesem cu desăvârşire orb la evidenţe –
semne pe care acum, din păcate, le puteam
vedea atât de clar. Meg îmi spusese „Tom”, nu
„Billy”, pentru prima oară de când ne
cunoşteam. Şi îşi amintise şi despre tata. De ce
nu mă prinsesem de asta la timp? Aş fi fost
prevenit. Lăsasem inima să-mi conducă mintea
şi acum întreg Comitatul era în pericol. O
vrăjitoare lamia, încă o dată liberă să cutreiere
pretutindeni, şi niciun vraci, niciun ucenic care
s-o oprească. Răul fusese făcut, dar cumva
trebuia să-l îndrept.
Situaţia era şi bună, şi rea, deşi mai mult rea.
Meg mă mirosise, folosindu-şi puterile de
vrăjitoare. Ştia multe despre mine, dar nu-şi
bătuse capul să mă percheziţioneze, altminteri
ar fi găsit cutia cu iască şi lumânarea. Ar fi găsit,
de asemenea, şi cheia – cheia care putea
deschide cele mai multe dintre uşi, câtă vreme
încuietorile nu erau prea complicate. Aşadar,
asta era partea bună. Puteam ieşi din celulă.
Puteam descuia şi uşa Vraciului.
Partea proastă era că nu mergea să-mi folosesc
cheia şi pentru a ieşi pe poartă. Altminteri,
Vraciul n-ar fi ţinut una specială pe raftul de sus
al dulapului de cărţi din bibliotecă. Acum, cheia
aceea era la Meg. Chiar dacă am fi putut ieşi
amândoi din celulă, tot am fi rămas închişi în
pivniţă. Aşadar, ceea ce trebuia să fac mai
departe nu era prea greu de ghicit. Trebuia să
vorbesc cu Vraciul. Magistrul meu avea să ştie
ce-i de făcut ca să scăpăm cu bine.
Prin urmare, am folosit cheia să-mi deschid uşa
celulei. N-am făcut prea mult zgomot, dar uşa
celulei părea lipită şi, în pofida eforturilor mele,
s-a deschis smucit, scoţând un zgomot al cărui
ecou a străbătut scările de sus până jos. Speram
că Meg era sus, pe la focul din bucătărie, şi nu
l-a auzit. Luând lumânarea, m-am strecurat pe
culoar şi am ridicat-o până la gratiile uşii
Vraciului. M-am iritat cu atenţie înăuntru, dar
n-am putut desluşi prea mare lucru. Într-un colţ
era un pat şi un muşuroi întunecat în vârful lui.
Să fi fost Vraciul?
— Domnule Gregory! Domnule Gregory! Am
strigat eu printre gratii, cu nerăbdare în glas, dar
străduindu-mă să vorbesc cât mai încet.
Un geamăt profund veni dinspre ghemul de
haine, care se mişcă puţin. După cum sunase,
părea să fie chiar Vraciul. Mă pregăteam să-l mai
strig o dată, când am auzit deodată un zgomot
dinspre scările de mai jos. M-am întors şi-am
ascultat. O clipă, a fost linişte. Apoi, l-am auzit
din nou. Ceva urca treptele spre mine.
Un şobolan? Nu, după zgomot, era mai mare de
atât. Deodată, a încetat. Să mă fi înşelat?
Zgomotul să fi fost doar în mintea mea? Frica
poate juca feste minţii. Cum spunea Vraciul
întotdeauna, e important să faci deosebirea
dintre a fi treaz şi a visa.
Fără să-mi dau seama, îmi ţinusem respiraţia.
Acum, când am dat drumul la aer, mişcarea de
pe trepte a început din nou. Cum nu puteam
vedea după colţ, nu mă puteam lua decât după
ce auzeam. Era de parcă se căţăra cineva în sus,
deci nu putea fi o vrăjitoare moartă care izbutise
cumva să scape. Nu era zgomot de ghete, deci nu
putea fi un spirit sau o stafie care urca scara,
nici vreo făptură omenească ce se ascunsese jos
din cine ştie ce motiv. Era un zgomot pe care nu-l
mai auzisem niciodată în viaţa mea.
Ceva se mişca puţin, apoi se oprea, şi iar se
mişca, iar se oprea, dar foarte repede. Ceva care
lipăia grăbit să urce treptele pe mai mult de două
picioare! Ce altceva putea fi, decât lamia
sălbatică! După atâţia ani de stat în puţul acela,
trebuie să fi fost înnebunită să bea sânge de om.
Şi venea după mine!
Cuprins de panică, fără să mă mai gândesc, am
alergat înapoi în celula mea, am împins cu
putere uşa şi am încuiat-o repede. Apoi am stins
lumânarea – ca să nu vadă lumina şi să fie atrasă
de ea. Dar eram la adăpost, chiar şi într-o celulă
încuiată? Dacă vrăjitoarea reuşise să scape din
puţ, înseamnă că fusese în stare să îndoaie
drugii. Atunci mi-am zis că poate Meg îşi scosese
pur şi simplu sora din puţ, şi pentru o clipă
m-am simţit mai liniştit. Dar nici n-am avut timp
să-mi trag sufletul. Pentru că, vedeţi
dumneavoastră, mi-am amintit ce spusese
Vraciul despre poartă:
„Fierul le va împiedica pe cele mai multe dintre
ele să treacă de acest punct…”
Vrăjitoarea lamia era cea mai periculoasă
creatură din pivniţa aceea. Aşadar, dacă avea de
gând să scape, poate că poarta de fier zăbrelită
n-ar fi fost de-ajuns s-o ţină în loc prea multă
vreme! Cât despre gratiile de la celula mea, nici
nu merita să le pun la socoteală. Singura mea
speranţă era ca vrăjitoarea să fi fost încă
oarecum slăbită, după ce zăcuse în puţ atâta
vreme.
Am stat nemişcat şi ascultând, străduindu-mă
din răsputeri să nu fac zgomot când respiram. O
puteam auzi cum se apropie, lipăind repede cu
picioarele goale pe trepte, apoi oprindu-se, şi iar
lipăind repede, din ce în ce mai aproape. M-am
lipit cu spatele de zid, într-un colţ, şi mi-am ţinut
de tot respiraţia.
 Ceva a atins uşor uşa. Următoarea atingere cu
lemnul a fost mai puternică şi s-a auzit un
scrâşnet, de parcă nişte gheare ascuţite râcâiau
în ea, încercând să pătrundă înăuntru. Dădusem
fuga în celula mea fără să mă gândesc, iar acum
îmi părea rău că nu mă încuiasem în celula
cealaltă, cu Vraciul. Poate c-aş fi fost în stare să-l
trezesc şi să-l întreb ce-i de făcut.
Era Întuneric. Întuneric beznă. Atât de
Întuneric încât, în celula mea, nu puteam să
spun unde se sfârşeşte uşa şi unde încep
zidurile, de o parte şi de alta. Dar vizeta,
întretăiată de cele patru gratii verticale, era ceva
mai palidă decât restul, ceea ce însemna că
trebuia să fie o lumină pe scară, care arunca o
slabă rază până pe zidul opus al celulei mele.
O umbră trecu prin faţa vizetei. I-am văzut
numai conturul, dar a fost de-ajuns ca să-mi dau
seama că era ceva asemănător unei mâini. Am
auzit-o încleştându-se de gratii. Dar nu a sunat
ca atunci când carnea şi muşchii le ating. A fost
un scrâşnet, aproape ca o pilă trecută peste fier,
urmat de un şuierat exploziv de mânie şi de
durere. Vrăjitoarea lamia atinsese fierul şi rana
trebuie să fi fost usturătoare. Numai că,
încăpăţânată, rămăsese pe loc. După aceea, ceva
uriaş s-a apropiat de gratii, ca un disc al unei
luni întunecate, eclipsând palida lumină din
spate. Acela trebuie să fi fost capul vrăjitoarei. Se
uita la mine printre gratii, dar era prea Întuneric
să-i văd ochii!
A urmat încă un scrâşnet şi uşa a gemut şi-a
trosnit. Tremuram de frică. Ştiam ce se întâmpla.
Încerca să îndoaie gratiile sau să le scoată cu
totul din uşa de lemn.
Dacă aş fi avut toiagul la mine, aş fi putut s-o
împung cu el printre gratii şi probabil s-o gonesc
de acolo. Dar nu aveam nicio armă. Lanţul meu
de argint era în sac, dar oricum nu mi-ar fi fost
de folos aici. Aici nu aveam nimic cu care să mă
apăr.
Uşa gemea şi scârţâia pe măsură ce presiunea
asupra ei creştea şi am auzit-o începând să se
curbeze. Vrăjitoarea şuieră din nou şi scoase un
sunet între pufnit şi cârâit. Ardea de poftă să
între, înnebunită să-mi bea sângele.
Dar, spre marea mea uşurare, se auzi deodată
un zăngănit metalic pe scări, iar lamia dădu
drumul gratiilor şi pieri din vedere. Am auzit
ecoul paşilor care se apropiau şi lumina unei
lumânări dansă pe zidul din spatele gratiilor.
— Înapoi! Înapoi! Am auzit-o pe Meg strigând,
dincolo de uşă, şi apoi zgomotul lamiei sălbatice
îndepărtându-se grăbită pe scări în jos.
După aceea pâlpâitul lumânării şi ţăcănitul
pantofilor cu vârf ascuţit urmând creatura în jos.
Am rămas locului, ghemuit în colţ. După un
timp, paşii se apropiară din nou şi am auzit o
găleată lăsată pe podea şi o cheie învârtindu-se
în broasca uşii.
 În ultimul moment, cu puţin înainte ca Meg să
deschidă uşa, mi-am vârât lumânarea şi cutia cu
iască înapoi în buzunare. Acum mă bucuram că
nu mă încuiasem în celula Vraciului, căci aşa ar
fi aflat de cheia mea.
Meg stătu o clipă în cadrul uşii, cu lumânarea
ridicată. Cu cealaltă mână, îmi făcu semn să vin
la ea. Nu m-am mişcat. Eram prea speriat.
— Vino aici, băiete, zise ea, chicotind înăbuşit.
Nu te teme. N-o să te muşc!
M-am ridicat în genunchi, tremuram prea tare
ca să pot să stau în picioare.
— Vii odată pân’ la mine, băiete? Sau trebuie să
vin eu la tine? Întrebă Meg. Prima variantă este
cu mult mai uşoară şi mai puţin dureroasă…
De data asta, groaza m-a pus pe picioare. O fi
fost Meg „domesticită”, dar era totuşi o vrăjitoare
lamia, a cărei hrană preferată era, probabil,
sângele. Ceaiul de ierburi o făcuse să uite de
asta. Dar acum ştia precis ce era. Şi mai ştia şi ce
voia. Simţeam constrângerea din vocea ei, o
putere care îmi măcina voinţa – şi care m-a făcut
să străbat celula până la uşa deschisă.
— Mare noroc ai că m-am hotărât, la timp, să-i
dau de mâncare Marciei, zise ea, făcând semn
către găleata de jos.
M-am uitat la găleată. Era goală. Nu ştiu ce
fusese înăuntru, dar pe fund mai rămăsese nişte
sânge închegat.
— Era cât pe-aci s-o las pentru mai târziu, dar
mi-am amintit cât de înnebunită o să fie să
ajungă la tine, fiindcă eşti atât de tânăr. John
Gregory nu prezintă nici pe jumătate atâta
interes, zise ea, cu un zâmbet tăios şi crud,
arătând cu capul spre celula alăturată şi
adeverindu-mi bănuiala că Vraciul era închis
acolo.
— El chiar ţine la tine, i-am spus eu lui Meg, cu
disperare. Întotdeauna a ţinut. Aşadar, te rog, nu
te purta cu el aşa! De fapt, te iubeşte. Te iubeşte
de-adevăratelea! I-am repetat eu. A şi scris-o,
într-unul dintre jurnalele lui. Nu trebuia să-l
citesc eu, dar am făcut-o fără să-i cer voie. Acesta
este adevărul. Pot să-mi amintesc ce a scris,
cuvânt cu cuvânt. „Cum aş fi putut s-o închid în
puţ, când mi-am dat seama c-o iubeam mai
presus de sufletul meu?”
— Iubire! Pufni Meg, cu dispreţ. Ce ştie un om
ca el despre iubire?
— A fost atunci când v-aţi întâlnit voi pentru
prima oară şi el se pregătea să te închidă într-un
puţ, pentru că aşa îi cerea datoria. N-a putut s-o
facă, Meg! N-a putut s-o facă, pentru că te iubea
atât de mult. Era împotriva tuturor lucrurilor pe
care le învăţase şi în care credea, dar totuşi te-a
salvat de puţ! Ţi-a dat ceai pentru că nu avea altă
soluţie. Puţul sau ceaiul – a ales ce-a socotit el că
ar fi fost mai bine, pentru că ţine atât de mult la
tine.
 Meg scoase un şuier de mânie şi se uită în
găleată cu o expresie de parcă ar fi vrut să lângă
tot sângele până la ultima picătură.
— Ei bine, asta a fost de mult şi, în orice caz, are
un mod ciudat de a-şi arăta sentimentele, zise
ea. Poate că acum o să înţeleagă şi el cum e să fii
încuiat aici, jos, o jumătate de an. Pentru că nu-i
nicio grabă. O să mă gândesc îndelung la ce să
fac cu el. În ceea ce te priveşte, tu eşti doar un
copil şi nu te învinuiesc prea mult. Nu ştii altceva
mai bun, pentru că aşa te-a pregătit el. Şi ai o
viaţă grea. O îndeletnicire dificilă… O să-ţi dau
drumul, continuă ea. Dar n-ai să poţi să-l laşi
aici, nu? Aşa ai fost tu făcut. Aşa ai fost crescut.
O să te duci după ajutoare. O să vrei să-l salvezi.
Oamenii din partea locului n-au o părere prea
bună despre mine. Probabil le-am dat motive
întemeiate în trecut, dar cei mai mulţi au meritat
ce-au primit. Or să se strângă şi-or să vină după
mine. Or să fie prea mulţi ca să pot să le fac faţă.
Nu, dacă te las să pleci, ar putea să însemne
sfârşitul meu. Dar îţi promit un singur lucru. N-o
să te dau surorii mele. Nu meriţi asta.
Cu acestea, îmi făcu semn să mă dau înapoi,
apoi închise uşa şi o încuie din nou.
— O să-ţi aduc ceva de mâncare, mai încolo, îmi
mai zise ea, printre gratii. Poate până atunci o
să-mi vină vreo idee despre ce-ar fi cel mai bine
să fac cu tine.
 Au trecut ore în şir până s-a întors şi, în acest
timp, am avut şansa să mă gândesc la un plan.
Am ascultat cu foarte mare atenţie şi am auzit-o
pe Meg începând să coboare treptele. Afară
probabil tocmai se însera. Mi-am închipuit că-mi
aducea o gustare înainte de masă. Speram să nu
fie şi ultima mea gustare. Am auzit-o descuind
poarta şi zăngănitul ei la deschidere. M-am
concentrat din răsputeri, numărând secundele
trecute între cel de-ai doilea zăngănit al porţii, de
la închidere, şi momentul când a reînceput
ţac-ţac-ul pantofilor ei.
Aveam două planuri. Cel de-ai doilea era plin de
riscuri, aşadar, speram să-mi meargă cel dintâi.
Am zărit lumina lumânării printre gratii şi Meg a
aşezat ceva pe hol, în faţa uşii celulei mele, a
descuiat uşa şi a deschis-o. Era o tavă cu două
boluri de supă fierbinte şi două linguri.
— M-am gândit la ceva, Meg, am zis eu,
încercând primul plan, care era s-o înduioşez,
vorbindu-i. Ceva care ar putea face lucrurile
mult mai bune şi pentru mine, şi pentru tine. De
ce nu mă pui să am grijă de casă? Aş putea face
focurile şi aduce apă. Aş putea să te ajut la
multe. Ce-o să faci când o să vină Shanks cu
alimentele? Dacă răspunzi la uşă, o să-şi dea
seama că eşti liberă. Dar dacă răspund eu, n-o
să bănuiască nimic. Şi dacă vine cineva cu o
misiune pentru vraci, aş putea spune că el este
încă bolnav. Dacă mă laşi pe mine să răspund la
uşă, o să treacă multă vreme până să ştie cineva
că eşti liberă. O să ai destul timp să hotărăşti ce
să faci cu domnul Gregory.
Meg zâmbi.
— Ia-ţi supa, băiete.
M-am aplecat, am ridicat bolul de pe tavă şi
mi-am luat o lingură. Când m-am ridicat în
picioare, Meg mi-a făcut semn să mă dau înapoi
şi a început să închidă uşa.
— Frumoasă încercare, băiete, zise ea, dar cât ar
trece până când te-ai folosi de prilej şi ai încerca
să-ţi eliberezi magistrul? Nu prea mult, pun
pariu!
Meg încuie uşa. Primul meu plan deja căzuse.
Nu aveam de ales, trebuia să trec la al doilea. Am
pus bolul cu supă jos şi mi-am scos cheia din
buzunar. O puteam deja auzi pe Meg răsucind
cheia ei în broasca uşii de la celula Vraciului. Am
aşteptat, pândind momentul, sperând
imposibilul.
Şi-am avut dreptate! Ea s-a dus direct la celula
Vraciului. Am bănuit că el era prea slăbit sau
prea ameţit ca să fie în stare să se ridice şi să
vină până la uşă. Probabil că avea chiar să-i dea
să mănânce cu mâna ei. Aşadar, fără să mai
pierd vremea, mi-am descuiat uşa, am deschis-o,
împingând-o cu grijă, şi am ieşit. Din fericire, nu
s-a opus şi n-a mai făcut zgomot, de data asta.
Mă gândisem la toate cu grijă, cântărind toate
riscurile în minte. O variantă ar fi fost să mă duc
direct în celula Vraciului şi să încerc să cad la
învoială cu Meg. În împrejurări normale,
împreună, magistrul meu şi cu mine, am fi fost
în stare să-i ţinem piept, dar mă temeam că
Vraciul avea să fie prea slăbit ca să mă ajute. Şi
nu aveam nimic ca să ne luptăm cu ea: nici toiag
de scoruş, nici lanţ de argint.
De aceea mă hotărâsem să mă duc şi să-mi iau
lanţul de argint din sacul meu, care era în
camera de lucru, şi să încerc s-o leg pe Meg. Ca
să reuşesc, contam pe două lucruri. Unul, că
lamia sălbatică nu va urca atât de repede scările
cât să mă prindă până să trec de poarta de fier.
Cel de-ai doilea, că Meg nu încuiase poarta după
ea. De aceea mă concentrasem mai devreme.
Poarta zăngănise şi, aproape imediat după
aceea, tocurile începuseră să ţăcăne coborând
treptele. Nu avusese timp s-o încuie. Sau, cel
puţin, aşa credeam eu!
La început, m-am furişat, făcând doar câte un
pas şi oprindu-mă să mă uit peste umăr, spre
celulă, să văd dacă nu ieşea Meg; apoi, la colţ, să
văd dacă sălbatica Marcia nu venea după mine.
Nădăjduiam că era încă sătulă după masa de
dimineaţă. Sau că nu va ieşi din pivniţă cât timp
va fi Meg aici. Probabil că se temea de sora ei. În
mod cert coborâse la porunca lui Meg.
În cele din urmă, am ajuns şi la poartă şi am
apucat strâns clanţa rece de fier. Era încuiată?
Spre marea mea uşurare, poarta scârţâi şi se
deschise. Am încercat s-o deschid fără prea mare
zgomot. Dar Vraciul ştiuse ce face când o
construise pe scări. A zăngănit, şi toată casa de
deasupra a vibrat ca un clopot.
Numaidecât, Meg a ieşit în goană din celula
Vraciului, urcând treptele spre mine, cu braţele
ridicate şi degetele răşchirate şi arcuite ca nişte
gheare. Pe moment am îngheţat. Nu-mi venea să
cred cât de repede se mişca! Încă două secunde
şi ar fi fost prea târziu, dacă n-o rupeam şi eu la
fugă. Am fugit fără să mă uit înapoi. Până în
capul scărilor, apoi prin casă, până în bucătărie,
conştient că Meg era imediat în urma mea,
auzindu-l paşii şi aşteptându-mă să-i simt
ghearele înfigându-mi-se în piele, din clipă în
clipă. Nu mai era timp să mă duc în camera de
lucru şi să-mi iau sacul. N-aş fi avut nicio şansă
să-l desfac şi să-mi scot lanţul de argint, în timp
util. La uşa din spate mi-am înşfăcat din zbor
pelerina, haina şi toiagul, am tras zăvorul şi-am
ţâşnit în gerul de afară.
Avusesem dreptate. Era seară, dar era destulă
lumină să văd pe unde s-o iau. Mă tot uitam
îndărăt, dar nu se vedea niciun semn că ar avea
de gând să mă urmărească. M-am luptat să ies
din defileu cât de repede am putut, dar era foarte
greu. Zăpada începuse să prindă o crustă tare de
gheaţă şi era destul de groasă, încât abia-mi
mişcăm picioarele.
Când am ajuns la poalele povârnişului, m-am
oprit să mă uit din nou înapoi. Meg nu venise
după mine. Era amarnic de frig şi vântul sufla cu
putere dinspre miazănoapte, aşa că mi-am
îmbrăcat haina din piele de oaie, trăgându-mi
pelerina pe deasupra. Apoi am stat puţin să mă
gândesc, gâfâind şi scoţând aburi pe gură.
Mă simţeam ultimul laş pentru că-l lăsasem pe
Vraci la bunul plac al lui Meg şi a trebuit să-mi
dau o explicaţie pentru ceea ce făcusem. E drept
că trebuia să-l salvez pe Vraci şi să-l scot din
ghearele ei. Dar aveam nevoie de ajutor pentru
asta. Şi ajutorul nu era prea departe: în
Adlington trăia şi muncea fratele Vraciului,
Andrew, care mă mai ajutase şi înainte, la
Priestown. El era lăcătuşul care îi făcuse
Vraciului o cheie pentru Poarta de Argint care
ţinea prizonier acel demon cumplit, Urgia. Avea
să fie mult mai simplu să facă o cheie pentru
poarta de fier care ducea spre celula Vraciului. Şi
exact asta-mi trebuia.
Aveam să mă strecor înapoi în casa de iarnă, să
intru pe poartă şi să-l scot pe Vraci din celulă,
deşi era mult mai uşor de spus decât de făcut.
Exista o lamia sălbatică în libertate – ca să nu
mai pomenesc de Meg.
Încercând să nu mă gândesc prea mult la
dificultăţile care mă aşteptau, mi-am croit drum
prin zăpadă către Adlington. Am ţinut-o tot la
vale. Dar, curând, aveam să mă întorc.
CAPITOLUL 14
 ÎNZĂPEZIT
Străzile pavate din târguşorul Adlington erau
îngropate sub şase inchi şi mai bine de zăpadă.
În lumina săracă, copiii încântaţi ieşiseră cu mic,
cu mare pe afară, râzând, chiuind şi strigând,
dându-se pe derdeluşuri sau bătându-se cu
bulgări. Alţi oameni erau mai puţin fericiţi. Două
femei înfofolite cu broboade trecură pe lângă
mine, călcând nesigur pe caldarâmul ascuns sub
zăpadă, cu capetele plecate şi ochii în pământ.
Ţineau în mână nişte coşuri goale şi se îndreptau
spre Calea Babilonului, pentru nişte
cumpărături de ultimul moment. Am mers după
ele, în aceeaşi direcţie, până când am ajuns la
prăvălia lui Andrew.
Când am ridicat ivărul şi am deschis uşa, a
sunat un clopoţel. Prăvălia era goală, dar am
auzit pe cineva apropiindu-se de undeva din
spate. Am desluşit ţac-ţac-ul unor pantofi cu
vârful ascuţit şi, spre uluirea mea, la tejghea a
venit Alice, cu faţa toată numai un zâmbet.
— Mă bucur să te văd, Tom! Chiar mă-ntrebam
cât o să mai dureze până o să mă găseşti…
— Ce faci aici? Am întrebat-o eu, uimit.
— Lucrez pentru Andrew, fireşte! Mi-a dat o
slujbă şi o casă, răspunse ea, zâmbind. Eu
răspund de prăvălie, ca el să aibă mai mult timp
de atelier. Mă ocup şi de gătit, în cea mai mare
parte, şi de curăţenie. E un om bun, Andrew.
Câteva clipe n-am zis nimic, şi Alice probabil că
a citit expresia de pe faţa mea, pentru că
zâmbetul i s-a şters rapid şi s-a arătat
îngrijorată.
— Tatăl tău… a zis ea.
— Când am ajuns eu acolo, tata deja murise.
Am ajuns prea târziu, Alice.
N-am mai putut să vorbesc, pentru că mi-a
pierit glasul şi mi s-a pus un nod în gât. Dar,
imediat, Alice se întinse spre mine şi puse o
mână pe umărul meu.
— Oh, Tom! Îmi pare atât de rău, mi-a spus ea.
Hai, intră, să te încălzeşti la foc.
Camera de zi era plăcută, cu o canapea, două
fotolii confortabile şi un generos foc de cărbuni
arzând în vatră.
— Îmi place să fie focul mare, zise Alice, fericită.
Andrew este mult mai cumpătat la cărbuni decât
mine, dar acum este plecat cu treabă şi n-o să se
întoarcă decât târziu, după ce se înserează. Când
pisica nu-i acasă…
Mi-am pus toiagul în colţ şi m-am lăsat să cad
pe canapeaua care era cu faţa la foc. În loc să se
aşeze alături de mine, Alice a îngenuncheat
lângă vatră, pe covoraş, arătându-mi astfel doar
profilul.
— De ce ai plecat de la Hurst? Am întrebat-o.
— A trebuit să plec, zise Alice, cu o strâmbătură.
Morgan mă tot bătea la cap să-l ajut în oareş’ce
problemă, dar nu ştiu exact care. A prins pică pe
mine, p’ormă. Avea un soi de plan de a mă trimite
înapoi la Moş Gregory.
M-am gândit că probabil ştiam despre ce era
vorba, dar m-am hotărât ca ei să nu-i suflu
niciun cuvânt. Îi făgăduisem lui Morgan că n-am
să spun nimănui despre planurile sale. Era un
necromant care se folosea de spiritele morţilor ca
să afle ce se petrece. Nu puteam să risc. Cum era
să-i vorbesc lui Alice, când el putea prinde de
veste şi-l putea face iarăşi pe tata să sufere?
— Nu mă mai lăsa deloc în pace, continuă Alice.
De aceea am plecat. Nu mai puteam să-l văd în
ochi nicio secundă. Atunci, m-am gândit la
Andrew. Dar, destul despre mine, Tom. Îmi pare
rău de tatăl tău. Vrei să vorbeşti despre asta?
— A fost greu, Alice. Am lipsit până şi de la
înmormântarea tatei. Iar mama a plecat de acasă
şi nimeni nu ştie unde e. Se poate să se fi întors
în ţara ei de baştină şi să n-o mai văd niciodată.
Mă simt atât de singur…
— Eu am fost singură de când mă ştiu, singură,
Tom. Aşa că ştiu prea bine sentimentul ăsta. Dar
ne avem unul pe altul, nu-i aşa? Întrebă ea,
întinzându-mi mâna. Vom fi mereu împreună.
Nici măcar Moş Gregory n-o să fie în stare să ne
împiedice!
— Vraciul nu e, deocamdată, în stare să facă
nimic, am spus eu. Când m-am întors, Meg
răsturnase situaţia. El este cel ţinut acum sub
cheie. Am nevoie de Andrew ca să-mi facă o
cheie, pentru a putea să-l scot pe Vraci de acolo.
Am nevoie de ajutorul tău. Tu şi cu Andrew
sunteţi singurii la care pot să cer ajutor.
— Mie mi se pare că a primit în sfârşit ce
trebuia, zise Alice, trăgându-şi mâna dintr-a
mea, cu un început de zâmbet la colţurile gurii. O
doză sănătoasă din propria lui doctorie!
— Nu pot să-l las pur şi simplu acolo, i-am zis
eu lui Alice. Şi, apoi, cum rămâne cu cealaltă
lamia? Cea sălbatică? Sora lui Meg? A ieşit din
puţul ei şi este liberă să se plimbe pe scările
pivniţei, dincolo de poartă. Şi dacă scapă afară
din casă? Ar putea coborî până aici, în sat.
Nimeni n-ar mai fi în siguranţă şi sunt mulţi
copii aici.
— Şi atunci, cum rămâne cu Meg? Întrebă Alice.
Nu-i atât de simplu, nu? Nu merită să ajungă
într-un puţ. Dar nu merită nici să-şi petreacă tot
restul vieţii sale bându-şi ceaiul de ierburi!
Într-un fel sau altul, povestea asta trebuia să se
sfârşească.
— Aşadar, n-o să mă ajuţi?
— N-am spus asta, Tom. Doar că trebuie să ne
gândim bine, atâta tot.

Curând după căderea Întunericului, s-a întors

şi Andrew. Îl aşteptam în prăvălie, când a intrat.
— Care mai e problema acum, Tom? Întrebă el,
tropăind să-şi scuture zăpada de pe ghete şi
frecându-şi palmele să-şi pună sângele în
mişcare. Ce mai vrea fratele ăla al meu de data
asta?
Andrew arătase întotdeauna ca o elegantă
sperietoare de ciori, braţele atârnându-i
şleampăt şi aiurea, dar era un om bun şi deschis
şi chiar foarte priceput în meseria lui.
— A dat iarăşi de necaz, i-am răspuns eu. Am
nevoie de dumneata să-mi faci o cheie ca să-l pot
elibera. Şi e foarte urgent.
— O cheie? O cheie pentru ce?
— Pentru poarta de pe scările spre pivniţă din
casa lui. Meg l-a închis acolo, jos.
Andrew clătină din cap şi plescăi din limbă.
— Nu pot spune că sunt surprins. Eram chiar
convins că o să se întâmple, într-o bună zi. Mă
mir doar că a durat atâta! Dintotdeauna am fost
de părere că Meg o să-i vină de hac, până la
urmă. Are prea multă grijă de ea şi a avut mereu.
Probabil a lăsat garda jos.
— Dar o să ne ajuţi?
— Bineînţeles că da. Este fratele meu, nu?
Numai că am stat prin frig mai toată ziua şi nu
pot face mare lucru până nu-mi încălzesc oasele
şi vâr ceva în burdihan. O să-mi povesteşti ce s-a
întâmplat în timp ce mâncăm.
Nu gustasem de prea multe ori din mâncarea
gătită de Alice, în afară de iepuri fripţi în spuză,
la un foc afară, dar judecând după îmbietorul
miros de tocană care venea din bucătărie, eram
dornic de a primi o porţie.
N-am fost dezamăgit.
 — Este chiar gustoasă, Alice, am zis eu,
apucându-mă să înfulec îndată ce mi-o puse
înainte.
Alice zâmbi.
— Mda, mai bună decât gunoiul ăla pe care mi
l-ai dat tu la Anglezarke.
Am râs, apoi am mâncat în tăcere, până ce n-a
mai rămas nici urmă de mâncare. Andrew a
vorbit cel dintâi.
— N-am făcut eu cheia de la poarta aia, îmi
spuse el. Încuietoarea şi cheia au fost lucrate de
un lăcătuş din Blackrod, acum vreo patruzeci de
ani, dacă nu mai mult. Lăcătuşul a murit, între
timp, dar avea faima de a fi cel mai bun, aşadar,
cred că vom avea de-a face cu un mecanism
foarte complicat. Ar trebui să intru în casă şi să-l
văd cu ochii mei. Cel mai simplu ar fi să mă duc
eu, să desfac încuietoarea cu totul şi să-ţi las
drum liber prin poartă.
— Putem să mergem în noaptea asta?
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, zise el.
Dar aş vrea să ştiu exact cu ce vom avea de-a
face. Unde ar trebui să fie Meg?
— De obicei, doarme într-un balansoar, în faţa
focului de la bucătărie. Dar, chiar şi dacă trecem
cu bine de Meg şi de poartă, mai e încă o
problemă…
Şi i-am povestit despre lamia sălbatică din
pivniţă, aflată în libertate. El clătina mereu din
cap, de parcă nu-i venea să creadă cât de rea era
situaţia.
— Şi cum o s-o opreşti? Folosindu-ţi lanţul ăla
al tău de argint?
— Nu-l am la mine, i-am spus eu. Este în sacul
meu. Iar sacul este, probabil, la locul lui
obişnuit, în camera de lucru a Vraciului. Dar am
toiagul. Este făcut din lemn de scoruş şi, cu
puţin noroc, o să ţină o lamia la distanţă.
Andrew clătină din cap, fără să pară prea
mulţumit.
— Ăsta nu se poate numi plan, Tom. E mult prea
periculos. Nu pot să iau o broască de poartă în
vreme ce tu te lupţi cu două vrăjitoare. Dar ar
mai fi şi-o altă cale, zise el. Am putea aduna vreo
duzină sau mai mult de săteni care să meargă cu
noi şi s-o dovedim pe Meg, o dată pentru
totdeauna.
— Nu, zise Alice, cu hotărâre. Aşa nu merge. E
mult prea crud.
Ştiam că-şi aducea aminte când gloata
răzbunătoare de la Chipenden îi luase cu asalt
casa unde locuia împreună cu mătuşa ei, Osoasa
Lizzie. Alice şi mătuşa îi adulmecaseră de
departe, dar abia de avuseseră timp să scape. În
urma lor, totul fusese mistuit de flăcări şi ele îşi
pierduseră tot ce avuseseră.
— Domnului Gregory nu i-ar plăcea, sunt sigur
de asta, am zis şi eu.
— Asta-i adevărat, zise Andrew. Este calea cea
mai sigură, dar John probabil nu mi-ar ierta-o
niciodată. Bine, se pare că ne-am întors la
primul plan.
— Mai e ceva la care nu te-ai gândit, zise Alice. O
vrăjitoare ca ea pe tine nu te poate adulmeca de
la distanţă, Tom. Nu merge cu un al şaptelea fiu
al unui al şaptelea fiu, este? Foarte probabil şi eu
mă pot apropia în siguranţă – asta dacă mă
hotărăsc să vin cu tine. Dar, cu Andrew lucrurile
stau altfel. Odată ce se va apropia de casă, o să-l
simtă şi-o să fie pregătită.
— Dacă doarme, poate că reuşim să ne
strecurăm, am zis eu, fără prea mare convingere.
— Chiar dacă doarme, primejdia e prea mare,
zise Alice. Numai tu şi cu mine vom merge, Tom.
Poate reuşim să găsim cheia şi nu va mai trebui
să scoatem încuietoarea. Unde o ţinea Vraciul?
— Pe raftul de sus al dulapului de cărţi, de
obicei, dar se poate să fie la Meg, acum.
— Ei bine, dacă nu-i acolo, o să luăm sacul tău
din camera de lucru şi o s-o legăm cu lanţul de
argint, ca să nu ne mai încurce. În felul acesta,
nici n-o să mai avem nevoie de tine, Andrew. Eu
şi Tom putem face singuri asta.
Andrew zâmbi.
— Mi-ar conveni, zise el. Îmi place să păstrez
distanţa faţă de casa aia şi pivniţa ei. Dar nu vă
pot lăsa pe voi doi să faceţi totul singuri, fără un
pic de ajutor. Cel mai bun lucru ar fi dacă v-aş
lăsa pe voi s-o luaţi înainte, iar eu aş veni ceva
mai târziu. Dacă nu veniţi la uşa casei într-o
jumătate de oră, atunci chiar mă întorc la
Adlington şi aduc o duzină de băieţi vânjoşi din
sat. John n-are decât să se împace cu urmările.
— E-n regulă, am încuviinţat eu. Dar, cu cât mă
gândesc mai bine, încep să mă tem că, dacă
intrăm pe uşa din spate, riscăm prea mult, i-am
zis lui Alice. Cum spuneam, noaptea, Meg
doarme în bucătărie, într-un balansoar, aproape
de foc. Fără îndoială c-o să ne audă, pentru că
trebuie să trecem pe lângă ea ca să ajungem în
camera de lucru. Pe uşa din faţă ar fi ceva mai
bine, deşi rămâne riscul s-o trezim. Nu… mai e o
cale, mult mai sigură. Putem intra pe una dintre
ferestrele dormitoarelor din spatele casei. Cea
mai bună e aceea de la etaj, de imediat de sub
mansardă, unde stânca este foarte aproape de
pervazul ferestrei. Balamalele ferestrelor din
dormitoare sunt, în mare parte, ruginite sau
rupte. Cred că putem să trecem de pe stâncă pe
pervaz, să forţăm fereastra şi să sărim înăuntru.
— Asta-i moarte sigură, a zis Andrew. Am fost în
acel dormitor şi ştiu spaţiul dintre stâncă şi
pervaz. E prea mare. De altfel, dacă vă
îngrijorează cum să învârtiţi o cheie în broasca
uşii din spate, ia închipuiţi-vă cât zgomot o să
faceţi când o fi să forţaţi fereastra!
Alice rânji, de parcă ideea mea ar fi fost de-a
dreptul prostească, dar curând i-am şters
zâmbetul de pe faţă.
— Meg nu ne-ar auzi, am zis eu, dacă ar bate
cineva la uşă, foarte tare, exact în momentul în
care aş forţa eu fereastra…
Am văzut cum gura lui Andrew se cască din ce
în ce mai mult, pe măsură ce sugestia mea îşi
făcea loc în mintea lui.
— Nu, zise el, doar nu vrei să zici că…
— De ce nu, Andrew? I-am răspuns eu. La urma
urmelor, tu eşti fratele domnului Gregory. Ai
toate motivele să vii pe la el pe acasă.
— Da, şi să sfârşesc jos, în pivniţă, prizonier, cot
la cot cu John!
— Nu cred. Bănuiesc că Meg nici n-o să
răspundă la uşă. Nu vrea ca vreunul dintre
săteni să afle că este liberă, ca să nu aţâţe
răzbunarea din partea gloatei. Poţi să baţi la uşă
de vreo patru sau cinci ori şi apoi să pleci, doar
cât să-mi dai mie timp să intru pe fereastra aia.

— S-ar putea să meargă aşa, zise Alice.

Andrew îşi împinse deoparte farfuria şi, o vreme
îndelungată, nu vorbi.
— Un singur lucru mă supără, zise el, în cele din
urmă. Distanţa aia dintre stâncă şi pervazul
ferestrei. Nu văd cum o s-o scoateţi la capăt.
Toate or să fie şi foarte alunecoase, pe deasupra.
— Merită o încercare, am zis eu, dar dacă nu
putem s-o facem, o să ne întoarcem mai târziu şi
o să riscăm cu uşa din spate.
— Am putea să înlesnim trecerea folosind o
scândură, zise Andrew. Am eu una, afară, care ar
putea să fie potrivită la ce ne trebuie. Un capăt îl
fixezi pe pervaz şi pe celălalt o să-l ţină Alice cu
piciorul, cât traversezi tu. N-o să fie uşor, dar am
şi o rangă micuţă, care parcă-i făcută dinadins
pentru ferestre, adăugă el.
— Aşadar, merită o încercare, am zis eu,
Silindu-mă să par mai încrezător decât mă
simţeam.
Ne-am înţeles, iar Alice părea să se fi hotărât să
dea o mână de ajutor. Andrew aduse scândura
din curte, s-o vedem. Dar când am deschis uşa
din faţă ca s-o ducem înapoi, afară se stârnise un
vifor cumplit. Andrew clătină din cap.
— Ar fi o nebunie curată să porniţi acum, zise el.
Viforul ăsta parcă-i al lui Golgoth însuşi. O să se
troienească zăpada şi o să fie periculos sus, în
munţi. O să vă rătăciţi şi o să muriţi îngheţaţi.
Nu, mai bine aşteptaţi până mâine dimineaţă.
Nu-ţi face griji, zise el, bătându-mă cu palma pe
umăr. Fratele ăla al meu e un învingător, după
cum bine ştim amândoi. Altminteri n-ar fi ajuns
el la vârsta pe care o are.

Erau doar două odăi de dormit deasupra

prăvăliei: una pentru Andrew, şi una pentru
Alice, aşa că eu am dormit pe canapea, în camera
de zi, înfăşurat într-o pătură. Focul s-a stins în
vatră şi camera a devenit, la început, rece, apoi
amarnic de îngheţată. Nici nu mai ştiu de câte ori
m-am trezit peste noapte. Ultima oară, lumina
zorilor licărea în spatele perdelelor, aşa că m-am
hotărât să mă trezesc.
Am căscat, m-am întins şi am făcut vreo câţiva
paşi în sus şi-n jos prin cameră, ca să-mi
dezmorţesc încheieturile. Şi atunci am auzit un
zgomot venind din faţa casei. Parcă bătuse
cineva de trei ori în fereastra prăvăliei.
Când am intrat în prăvălie, am găsit-o puternic
luminată de zăpada de afară. Într-adevăr,
troienise bine peste noapte, şi zăpada se
îngrămădise până la baza ferestrei. Şi acolo,
rezemat de geam, era un plic negru. Fusese
aşezat în aşa fel încât să văd ce scria pe el. Îmi
era adresat mie! De bună seamă că era de la
Morgan.
Primul meu impuls a fost să-l las acolo unde
era. Dar apoi mi-am dat seama că străzile or să
înceapă să forfotească în scurt timp şi că
oricine-ar putea trece pe acolo şi l-ar putea
vedea, l-ar putea ridica şi citi, iar eu nu voiam să
afle vreun străin de problemele mele.
Era atât de multă zăpadă îngrămădită în faţa
uşii, că n-am putut s-o deschid şi a trebuit să ies
pe uşa din spate, apoi pe poartă şi să dau ocol
casei. Abia când mă pregăteam să mă arunc în
nămeţi, am observat ceva foarte ciudat. Nu erau
urme de picior. Înaintea mea se ridica un
morman de zăpadă fără nicio urmă pe el. Cum
ajunsese scrisoarea acolo?
Am recuperat scrisoarea şi, ducându-mă până
la ea, am săpat un şanţ adânc în zăpadă. Am
ocolit din nou casa şi am intrat în bucătărie, am
rupt plicul şi am citit misiva.

O să fiu în cimitirul St. George, în partea de

apus a satului. Dacă vrei binele tatălui tău și al
magistrului tău, nu mă face să aștept. Nu mă sili
să vin eu după tine. N-o să-ți placă.
Morgan G.

Nu fusesem atent la semnătura de pe ultima lui

scrisoare, dar acum îmi sări în ochi. Îşi
schimbase numele? Iniţiala numelui de familie
ar fi trebuit să fie H, de la Hurst.
Nedumerit, am împăturit scrisoarea şi am
vârât-o în buzunar. M-am gândit s-o trezesc pe
Alice şi să-i arăt scrisoarea. Probabil ar fi trebuit
s-o iau şi pe ea cu mine. Dar ultima persoană pe
care ar fi vrut ea s-o vadă acum era Morgan.
Doar îmi povestise că părăsise ferma Straja
Mlaştinii pentru că nu-l mai suporta niciun
minut în plus. Şi mai ştiam şi că nu puteam să-i
spun nimic lui Alice, nici dac-aş fi vrut – îmi era
teamă de Morgan şi de ce i-ar fi putut face tatei.
Ca să fiu sincer, îmi era frică şi de ce mi-ar putea
face mie. Cu atât de multă putere, era
într-adevăr periculos – nu unul pe care să nu-l
iei în seamă. Aşadar, mi-am îmbrăcat pelerina,
mi-am ridicat toiagul şi am plecat,
îndreptându-mă grăbit spre cimitir.
 Era o bisericuţă veche, aproape ascunsă de
tisele uriaşe crescute în jurul ei. Unele pietre
marcau morminte ale localnicilor care muriseră
cu secole înainte. L-am zărit pe Morgan de
departe, cu silueta bine conturată pe cerul
cenuşiu, sprijinindu-se în toiagul lui, şi cu gluga
trasă peste cap, să-l apere de frig. Se afla în cea
mai nouă parte a cimitirului, acolo unde erau
îngropaţi cei care muriseră relativ de curând.
La început, n-a dat semne că m-ar fi văzut.
Stătea cu capul plecat deasupra unui mormânt,
cu ochii închişi, de parcă s-ar fi rugat. M-am
uitat şi eu în jos, uluit. Cimitirul era învelit şi el
cu un strat de zăpadă destul de gros, din pricina
viforniţei de peste noapte, dar mormântul acela
era complet descoperit – un dreptunghi perfect
de pământ umed. Era de parcă ar fi fost proaspăt
săpat. Am privit în jur, dar n-am putut vedea
niciun semn de cazma sau altă unealtă care să fi
fost folosită la datul zăpezii.
— Citeşte ce scrie pe piatră! Mi-a poruncit
Morgan, uitându-se, în sfârşit, la mine.
I-am dat ascultare. Patru morţi fuseseră
înmormântaţi în aceeaşi groapă, îngrămădiţi
unul deasupra celuilalt, cum era obiceiul în
Comitat, ca să se facă economie de spaţiu şi ca
rudele să fie aproape una de alta şi în moarte.
Morţii erau copii, dar ultimul trup era al mamei
lor. Copiii muriseră cu vreo cincisprezece ani în
urmă, la vârste de doi, unu şi, respectiv, trei ani.
Mama murise de curând, iar numele ei era Emily
Burns, femeia cu care Vraciul avusese cândva o
legătură. Femeia pe care i-o răpise unuia dintre
fraţii lui, părintele Gregory.
— A dus o viaţă grea, zise Morgan despre ea. A
trăit cea mai mare parte a timpului în Blackrod,
dar când a înţeles că avea să moară, a venit aici,
ca să-şi petreacă ultimele luni cu sora ei.
Pierderea celor trei copii, la vârste atât de
fragede, i-a frânt inima, şi chiar după trecerea
atâtor ani, nu şi-a revenit niciodată pe de-a
întregul. Alţi patru copii i-au trăit, totuşi. Doi
lucrează în Horwich şi au familii, la rândul lor.
Cel mai mare a părăsit Comitatul cu ani în urmă
şi n-am mai auzit nimic de el de atunci. Eu am
fost cel de-ai şaptelea şi ultimul…
Mi-a luat câteva secunde până când lumea să
mi se aşeze iarăşi pe temeliile ei. Mi-am amintit
ce-i spusese Vraciul lui Morgan, în dormitor, la
familia Hurst:
„Mi-a păsat de tine şi mi-a păsat de mama ta.
Am iubit-o, cândva, după cum bine ştii…”
De asemenea, mi-am amintit şi cum îşi semnase
scrisoarea pe care mi-o trimisese, cu iniţiala G.
— Da, spuse el. Curând după ce m-am născut
eu, tata a părăsit căminul şi familia pentru
ultima oară. N-a luat-o niciodată de nevastă pe
mama. Niciodată nu ne-a dat numele lui. Dar i
l-am luat eu, oricum.
M-am uitat la el, uluit.
 — Da, a zis el, cu un zâmbet strâmb. Emily
Burns a fost mama mea adevărată. Sunt fiul lui
John Gregory.
Morgan şi-a fixat apoi privirile în zare,
continuând să vorbească.
— El ne-a părăsit. Şi-a părăsit copiii. Asta n-a
fost o purtare demnă de un tată, nu-i aşa?
Aş fi vrut să-i iau apărarea Vraciului, dar nu
ştiam ce să spun. Aşa că n-am spus nimic.
— Ne-a sprijinit totuşi cu bani, zise Morgan. Îi
recunosc acest merit. Ne-am descurcat, pentru o
vreme, dar apoi mama a suferit o cădere
nervoasă şi nu s-a mai refăcut. Fiecare dintre noi
a fost oploşit pe la câte o familie străină. Eu am
tras paiul cel mai scurt şi-am ajuns la Hurst. Dar
când am împlinit şaptesprezece ani, tata s-a
întors după mine şi m-a luat la el în ucenicie.
O vreme, nu mi-am încăput în piele de fericire.
Îmi dorisem un tată atâta timp şi acum, că
aveam unul, eram înnebunit să-i plac. Am
încercat din răsputeri, la început, dar presupun
că n-am putut uita ce îi făcuse mamei mele şi,
treptat, mi-am aruncat privirile şi dincolo de el.
După trei ani, el a început să se repete. Eu deja
ştiam tot ce făcea el şi multe altele pe deasupra.
Ştiam că pot fi mai bun şi mai puternic decât el.
Sunt al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu al unui
al şaptelea fiu. De trei ori şapte.
Am desluşit o notă de aroganţă în vocea lui, care
m-a scos din fire.
 — De-asta nu ţi-ai scris numele pe peretele din
dormitorul de la Chipenden, ca toţi ceilalţi
ucenici? Am izbucnit eu. Doar pentru că te crezi
mai bun decât noi ceilalţi? Mai bun decât
Vraciul?
Morgan zâmbi cu superioritate.
— Nu neg. De aceea l-am lăsat şi mi-am urmat
drumul meu. Sunt mai mult autodidact, dar
învăţ în continuare. Şi pot să fac lucruri la care
bătrânul neghiob nici măcar n-a visat vreodată.
Lucruri pe care el s-a temut să le încerce.
Gândeşte-te, numai! O cunoaştere şi o putere ca
acestea pe care le am eu – şi încredinţarea că
tatăl tău se va odihni în pace. Iată ce-ţi ofer în
schimbul unui mic ajutor…
Eram uluit de tot ce auzeam de la Morgan. Dacă
spusele lui erau adevărate, îl puneau pe Vraci
într-o lumină foarte neplăcută. Deja ştiam că o
părăsise pe Emily Burns pentru Meg. Dar acum
descopeream că era şi tată, un tată care avusese
şapte fii de la ea, şi că el îi părăsise pe toţi. M-am
simţit rănit în sufletul meu şi dezamăgit. M-am
gândit la tatăl meu, care rămăsese cu familia lui
şi trudise din greu toată viaţa. Şi acum trebuia să
sufere din capriciul lui Morgan. Eram supărat şi
furios. Cerul mi se păru că se răstoarnă peste
cimitir şi aproape că am căzut din picioare.
— Ei bine, tinere ucenic al meu, mi l-ai adus?
Cred că-mi pierise şi ultimul strop de sânge din
obraji.
 — Grimoarul, fireşte. Ţi-am cerut să mi-l aduci.
Sper că mi-ai dat ascultare, pentru că, altfel,
tatăl tău va suferi de-adevăratelea.
— N-am fost în stare să-l aduc. Domnul Gregory
are ochi şi la ceafă, am zis eu, plecându-mi
capul.
Cu siguranţă n-aveam de gând să-i spun lui
Morgan că magistrul meu era la bunul plac al lui
Meg. Dacă ar fi aflat că Vraciul era înlăturat din
cale, s-ar fi putut duce frumuşel să-şi ia singur
grimoarul. Da, magistrul meu poate că avea nişte
secrete foarte întunecate, dar eu eram totuşi
ucenicul lui şi îl respectam. Aveam nevoie de mai
mult timp. Timp să-l salvez pe magistrul meu şi
să-i povestesc despre Morgan. Împreună îl
învinseserăm pe aruncătorul-de-pietre; cu
siguranţă că, împreună, puteam să-l oprim şi pe
Morgan.
— Am nevoie de mai mult timp, am zis eu. Pot
s-o fac, dar trebuie să pândesc un moment
potrivit.
— Bine, dar nu pândi prea mult. Adu-mi cartea
marţea viitoare, seara, imediat după ce se
întunecă. Îţi aminteşti capela din cimitir?
Am încuviinţat cu un semn din cap.
— Ei, acolo o să te aştept.
— Nu cred că pot s-o iau atât de curând…
— Găseşte o metodă! Mârâi el, ameninţător. Şi
fără să îşi dea seama Gregory că a dispărut.
— Ce o să faci cu ea? Am întrebat eu.
 — Păi, Tom, de îndată ce o să mi-o aduci, o să
afli, nu? Să nu mă dezamăgeşti! Dacă începi să
şovăi, gândeşte-te la bietul tău tată şi la câte ar
putea fi silit să sufere…
Ştiam cât de crud putea fi Morgan. Văzusem
cum îl adusese pe domnul Hurst în asemenea
hal încât plângea neputincios; o auzisem pe Alice
povestind cum îl târa pe bătrân în odaia lui şi îl
încuia acolo. Dacă Morgan i-ar putea face rău
tatălui meu, n-ar sta prea mult pe gânduri,
n-aveam nicio îndoială în privinţa asta.
Şi atunci, cum stăteam acolo, tremurând, chiar
înăuntrul capului meu am auzit din nou vocea
chinuită a tatei, în timp ce, în jurul meu, aerul
tremura şi se mişca.
— Te rog, fiule, te implor, fă ce-ţi cere el sau o să
fiu supus la cazne veşnice. Te rog, fiule, adu-i-l şi
dă-i-l.
Când vocea se stinse, Morgan zâmbi crud.
— Ei bine, ai auzit ce a spus tatăl tău. Aşa că
mai bine te-ai arăta un fiu îndatoritor…

Cu acestea, rânji oribil, se răsuci pe călcâie şi

ieşi din cimitir.
Ştiam că era, cu siguranţă, un lucru rău să fur
grimoarul pentru Morgan, dar pe când mă uitam
lung după el, cum se îndepărta, am înţeles că
n-am nicio şansă. Cumva trebuia să-l fur tot
acum, când ne duceam să-l salvăm pe Vraci.
CAPITOLUL 15
 JOS ÎN PIVNIȚĂ
Când m-am întors la Andrew, am găsit-o pe
Alice în bucătărie, gătind pentru micul dejun.
Prăjea ouă cu jumări, care miroseau minunat.
— Ai ieşit devreme în dimineaţa asta, Tom, zise
ea.
— Mă dureau toate oasele după ce-am dormit pe
canapeaua asta, am minţit eu. Simţeam nevoia
să mi le întind un pic.
— Ei, o să te simţi mult mai bine după ce
mâncăm.
— Nu pot, Alice. E mai bine să ajunezi când te
pregăteşti să înfrunţi Întunericul.
— Nu pot să cred că vreo două îmbucături ţi-ar
face atât de mult rău! Protestă ea.

Nu mi-am dat osteneala să o contrazic. Erau

unele lucruri, din cele spuse de ea despre
vrăjitorie, pe care le înghiţisem cu greu, în vreme
ce erau altele pe care Vraciul le considera esenţa
adevărului, dar care ei îi aduceau un zâmbet
batjocoritor pe faţă. Aşadar, am păstrat tăcerea
şi m-am mulţumit numai să-i privesc, pe ea şi pe
Andrew, mâncând, în timp ce mie îmi ploua în
gură.
După masa de dimineaţă, am pornit imediat
spre casa Vraciului. Era pe la jumătatea
dimineţii, dar lumina se altera cu iuţeală, cerul
încărcându-se cu nori întunecaţi. Părea că ni se
pregătea o nouă ninsoare.
 L-am lăsat pe Andrew la intrarea în defileu. Avea
să aştepte acolo zece minute, ca să ne dea timp
să ajungem pe stânca din spatele casei. Mai
târziu, după ce avea să bată la uşă, urma să se
îndepărteze şi să privească de la distanţă,
sperând că ne va zări ieşind curând şi făcându-l
semn că am izbândit.
— Mult noroc, dar să nu mă faceţi să aştept prea
mult, zise Andrew, că o să mor îngheţat!
I-am făcut la revedere cu mâna şi, cărând
scândura şi toiagul, cu mica rangă vârâtă în
buzunarul interior al hainei, am pornit spre
platoul muntos. Pe când ne căţăram, cu greu, eu
în frunte şi Alice călcând pe urmele mele, zăpada
scrâşnea sub tălpile noastre şi gerul părea să se
înăsprească. Începusem să-mi fac griji pentru
cum aveam să coborâm până la casă. Avea să fie
alunecos şi periculos.
Curând, am ajuns la o potecă ce cobora în
defileu. Poteca asta a devenit apoi o streaşină de
piatră, pe lângă peretele stâncii din stânga
noastră şi hăul, aproape vertical, din dreapta.
— Fii atentă unde calci, Alice! Am prevenit-o eu.
Ne aflam destul de sus. O mişcare greşită şi-ar fi
fost nevoie de o cazma să ne mai râcâie trupurile
de jos.
Peste alte câteva momente, am zărit casa şi
ne-am oprit. După cum ne înţeleseserăm,
aşteptam să-l auzim pe Andrew apropiindu-se
din faţă.
 Au trecut vreo cinci minute până am auzit
scrâşnetul ghetelor prin zăpada îngheţată,
undeva jos, departe de noi. Acolo, jos, era
probabil un Andrew nervos, care ocolea casa şi
ajungea la uşa din spate. Repede, m-am ridicat şi
am început să car scândura către casă. Când am
ajuns în dreptul ei, având în faţă fereastra
dormitorului din spatele casei, am îngenuncheat
şi am încercat să aşez scândura. Am izbutit să o
sprijin la capătul pervazului din prima. Ce mă
încurca era faptul că streaşina de piatră nu era
mai lată. Mi-era teamă că scândura ar fi putut să
alunece într-o parte, când aş fi fost pe la mijlocul
ei, să cad în curticica de dedesubt. Era foarte
important ca Alice să o ţină bine pe buza stâncii.
— Pune piciorul aici! I-am şoptit eu, arătându-i
capătul scândurii.
Alice se supuse. Speram că aşa o va împiedica
să se mişte. Întinzându-i lui Alice toiagul meu,
am îngenuncheat pe scândură şi m-am pregătit
să mă târăsc pe ea până la capătul celălalt. Nu
era o distanţă prea mare, dar eram crispat şi, la
început, mâinile şi picioarele au refuzat să mă
asculte. Era ameţitor de mult până jos, la dalele
mari de piatră, acoperite de zăpadă. În cele din
urmă, am început să mă târăsc de-a lungul ei,
străduindu-mă să nu mă uit în jos, la hăul de
sub mine. Curând stăteam în genunchi, aproape
de pervazul ferestrei; odată ajuns acolo, am scos
mica rangă din buzunarul hainei şi am fixat-o la
baza cercevelei. Chiar în clipa aceea, Andrew
bătu puternic în uşa din spate, dedesubtul meu.
Ecoul celor trei bătăi umplu tot defileul. La
fiecare bătaie, împingeam în rangă, încercând să
ridic geamul ferestrei în sus. În pauza dintre ele,
încremeneam.
Dum! Dum! Dum!
Am apăsat din nou pe rangă, dar fără niciun
rezultat. Am început să mă întreb de câte ori va
bate Andrew până va ceda nervos. Poate că
balamalele erau mai solide decât mă aşteptasem
eu. Câte şanse mai aveam? Poate că vrăjitoarea o
să răspundă la uşă, în cele din urmă. În acest
caz, nu mi-ar fi plăcut să fiu în pielea lui Andrew.
Dum! Dum! Dum!
De data aceasta, în sfârşit, am avut succes. Am
ridicat geamul în sus şi, odată ce a fost suficient
loc, l-am ridicat cu ambele mâini.
Dum! Dum! Dum! — Veni sunetul de dedesubt.
Dacă m-aş fi uitat în jos, l-aş fi văzut pe Andrew,
dar mi-am ţinut privirile pironite pe pervazul
ferestrei şi m-am strecurat prin fereastră în
cameră, mai înainte de a-mi vârî la loc ranga în
buzunar. Alice se aplecă şi îmi întinse toiagul,
apoi veni târâş pe scândură, mai repede decât o
făcusem eu. Odată ajunşi înăuntru, am tras
scândura de-a lungul pervazului, să n-o poată
vedea Meg, de jos, în caz că ar fi ieşit în curte.
Apoi, am închis fereastra.
Cu acestea, ne-am aşezat amândoi pe podea, în
semiÎntuneric, ciulind urechea. Nu s-au mai
auzit bătăi în uşa din spate. N-o auzisem nici
deschizându-se, aşadar, speram că Andrew
plecase nevătămat. Ce nu voiam acum era s-o
aud pe Meg urcând scările. Oare ea auzise când
forţasem fereastra?
Deja mă înţelesesem cu Alice ca, odată ce ne
vom vedea înăuntru, în siguranţă, să aşteptăm
vreo cincisprezece minute mai înainte de a porni.
Primul drum avea să fie în camera de lucru a
Vraciului, ca să-mi iau sacul. Odată ce voi fi avut
lanţul de argint în mână, şansele noastre de
izbândă aveau să fie mult mai mari.
Dar nu-i spusesem lui Alice ce mă pusese
Morgan să fac. Nu-i pomenisem despre grimoar,
pentru că ştiam că mi-ar fi spus că sunt un mare
prost dacă i-l dau. Însă, ei i-ar fi venit uşor să
vorbească. Tatăl meu, nu tatăl ei, ar fi putut
suferi. Vocea lui implorând prin Întuneric îmi
revenea neîncetat în minte, chinuindu-mă. Era
peste putinţă să rezişti.
Dacă l-aş fi salvat pe Vraci şi-aş fi imobilizat-o
cumva pe Meg, aş fi putut să mă întorc după
aceea la mansardă. Trebuia s-o fac. Da, însemna
să-l trădez pe Vraci, dar nu-l mai puteam lăsa pe
tata să sufere. Aşa că am aşteptat şi-am tot
aşteptat, pândind încordat fiecare trosnet al
vechii case.

După ce trecu vreun sfert de oră, am bătut-o pe

umăr uşurel pe Alice, m-am ridicat în picioare cu
grijă, mi-am luat toiagul şi m-am îndreptat cu
băgare de seamă către uşa dormitorului.
Nu era încuiată şi s-a deschis fără probleme. Am
ieşit pe palier. Era şi mai Întuneric pe casa
scărilor, iar parterul era cufundat în beznă. Am
început să cobor, făcând un pas, oprindu-mă să
trag cu urechea, înainte de a-l face pe-al doilea.
Aceasta deveni metoda: un pas, pauză şi
ascultat; un pas, pauză şi ascultat. La un
moment dat, o treaptă scârţâi sub piciorul meu.
Am îngheţat amândoi şi am aşteptat pe puţin
cinci minute, bănuind că am trezit-o pe
vrăjitoare. Iar când piciorul lui Alice provocă al
doilea scârţâit, de la aceeaşi treaptă, am repetat
procesul! A durat foarte mult, dar, în cele din
urmă, am ajuns la parter.
După alte câteva clipe, eram în camera de lucru
a Vraciului. Aici era mai multă lumină şi mi-am
putut vedea repede sacul, tot în colţul în care îl
lăsasem, dar nu era nici urmă dintr-al Vraciului.
Am luat lanţul de argint şi l-am înfăşurat pe
după încheietura mâinii stângi, gata să-l arunc.
Acesta era braţul cu care aruncam eu: pe când
exersam în grădina Vraciului, eram în stare să
nimeresc stâlpul cu lanţul, de la opt picioare
distanţă, de nouă ori din zece. Aşadar, acum,
faţă în faţă cu lamia sălbatică ori cu Meg, aveam
o mare şansă de succes. Un atac din partea
amândurora, în acelaşi timp, ar fi însemnat o cu
totul altă mâncare de peşte şi nu-mi plăcea să
mă gândesc la asta.
După aceea, m-am aplecat şi mi-am apropiat
buzele de urechea lui Alice.
— Vezi dacă mai este cheia pe dulapul de cărţi,
i-am şoptit eu, făcându-l semn spre locul cu
pricina.
S-ar fi putut întâmpla ca Meg să fi ţinut cheia de
la poartă la ea, dar mi-am amintit ce-mi spusese
o dată Vraciul despre ea: era metodică şi
întotdeauna îi plăcea să pună fiecare lucru la
locul lui. El se referise la oale, cratiţe, cuţite şi
furculiţe. Oare făcuse acelaşi lucru şi cu cheia?
Merita, de bună seamă, să ne uităm.
Aşadar, în vreme ce Alice ducea un scaun în
partea aceea a odăii şi îl aşeza lângă dulapul de
cărţi, eu m-am aşezat să fac de pază la uşa
deschisă, cu lanţul pregătit. Alice se sui pe scaun
şi pipăi cu grijă pe raftul de sus, apoi zâmbi larg
şi îmi arătă, triumfătoare, cheia.
Avusesem dreptate! Cheia de la poartă era la
noi!
Continuând să ţin lanţul strâns, mi-am ridicat
toiagul şi, cu mare atenţie, am luat-o înainte,
ieşind din camera de lucru şi îndreptându-mă
spre scările care conduceau spre pivniţă. Mă
aşteptam ca Meg să fie trează, dar nu i-am auzit
zgomotul respiraţiei în bucătărie, fluieratul acela
slab, când scotea aerul pe gură. Dormea profund
şi, până aici, norocul fusese făţiş de partea
noastră.
O variantă ar fi fost să intrăm direct în bucătărie
şi s-o legăm pe Meg cât încă mai dormea, dar
aveam nevoie de lanţ ca să mă apăr în caz că
m-ar fi atacat lamia sălbatică din pivniţă. Am
început să coborâm încet, de data aceasta cu
Alice în frunte, până când am ajuns la poartă.
Era un moment crucial, însă îi explicasem deja
cum un zăngănit de-ai porţii răsuna în toată
casa. Dar Alice vârî cheia în broască foarte uşor
şi-o răsuci fără niciun zgomot. Reuşi să facă la fel
şi când împinse poarta, lăsând-o deschisă,
pentru eventualitatea în care am fi fost siliţi să
ieşim repede din pivniţă.
Jos era un Întuneric ca de smoală şi am bătut-o
pe Alice uşurel pe umăr, făcându-l semn să se
oprească. Mi-am vârât lanţul înapoi în buzunar,
mi-am sprijinit, cu grijă, toiagul de zid şi, cu
ajutorul cutiei cu iască, am aprins un muc de
lumânare, pe care i l-am întins lui Alice. Şi am
pornit din nou, eu la un pas în urma ei, cu lanţul
şi toiagul pregătite. Lumânarea era un risc
asumat pentru că, deşi scările coborau în
spirală, o geană de lumină ar fi putut răzbate
până-n pivniţă, atrăgându-i atenţia lamiei
sălbatice. Însă, chiar aveam nevoie de lumină ca
să ajungem în bune condiţii la Vraci şi să-l
scoatem din celula lui. După cele ce-au urmat,
s-a dovedit a fi o decizie înţeleaptă…
Deodată, Alice şi-a ţinut respiraţia, oprindu-se
brusc şi arătându-mi în jos. Un curent rece urca
pe scări din pivniţă, făcând flacăra lumânării să
danseze şi să pâlpâie. La lumina ei am putut zări
o siluetă întunecată mişcându-se rapid pe trepte
în sus, către noi. Pentru o clipă, inima mi-a
luat-o razna, crezând că era lamia sălbatică – am
făcut un pas lângă Alice, ridicându-mi mâna
stângă şi pregătindu-mă să arunc lanţul de
argint.
Dar când curentul de aer încetă şi flacăra se
potoli, mi-am dat seama că mişcarea rapidă a
siluetei întunecate era doar o vedenie, provocată
de pâlpâitul flăcării. Ceva într-adevăr venea către
noi, pe trepte în sus, dar se târa, înaintând
incredibil de încet, încât i-ar fi luat mult timp
până să ajungă la poartă.
Era Bessy Hill, cealaltă vrăjitoare vie – cea care
fusese închisă în puţul de lângă lamia sălbatică.
Părul ei cărunt era lung, slinos şi forfotind de
mici insecte negre, în vreme ce hainele-i
zdrenţuite erau pătate de mucegai şi mâzgă. Îşi
mişca încet trupul, urcând anevoie pe trepte,
dar, deşi izbutise să se elibereze din mormântul
ei, după atâţia ani în care mâncase doar râme,
viermi şi alte târâtoare, însemna că nu mai avea
prea multă putere la dispoziţie. Bineînţeles, cu
totul altfel ar fi stat lucrurile dacă am fi dat peste
ea în Întuneric.
Ajunseserăm la primul obstacol. Dacă ar fi
izbutit să ne înşface pe vreunul de gleznă, ar fi
fost greu să mai scăpăm. Voia cu disperare nişte
sânge şi şi-ar fi înfipt colţii în prima bucată de
carne caldă care i s-ar fi nimerit prin preajmă. O
gură de sânge ar fi făcut-o instantaneu mai
puternică şi mai periculoasă. Era înfricoşătoare,
dar trebuia să trecem pe lângă ea.
Am început să cobor, tulburat, făcându-l semn
lui Alice să se ţină aproape de mine. Treptele
erau late şi puteam să ocolim pe departe
vrăjitoarea. Mă nedumerea totuşi cum de reuşise
să scape din puţul ei. O posibilitate era ca lamia
sălbatică să fi îndoit drugii pentru ea. Sau poate
o eliberase Meg. Trecând pe lângă ea, i-am
aruncat o privire rapidă. Era cu faţa la noi, dar
ţinea ochii strâns închişi. Totuşi, gura era
căscată, iar limba lungă şi purpurie îi atârna
până pe treaptă, de parcă lingea ceva de pe
piatra umedă. A adulmecat, a pufnit, şi-a înălţat
capul şi a încercat să-şi ridice mâna. Când a
deschis ochii, i-am văzut ca pe două puncte de
foc arzând în Întuneric.

Am coborât treptele în grabă, lăsând-o în urmă.

Când am ajuns la palierul cu trei uşi, i-am dat lui
Alice să-mi ţină toiagul. A primit, dar cu o
strâmbătură. Nu-i plăcea să atingă lemnul de
scoruş. Dar deja îmi scosesem cheia din buzunar
şi, cât ai clipi, am descuiat uşa de la celula
Vraciului.
Până atunci, mă temusem că s-ar putea să nu-l
găsesc. Mă gândisem că poate Meg îl mutase
într-altă parte sau chiar că îl aruncase într-un
puţ din pivniţă. Dar era acolo, stând pe marginea
patului, cu capul în palme. Când lumina
lumânării a pătruns în celulă, s-a uitat spre noi,
dar cu o figură complet rătăcită. După ce am
privit pe scară în jos şi am ascultat cu atenţie
să-mi dau seama dacă nu cumva urca lamia
sălbatică, m-am întors în celulă cu Alice şi l-am
ajutat pe Vraci să se ridice în picioare. N-a opus
rezistenţă când l-am împins către uşă. Părea să
nu ne recunoască pe niciunul dintre noi şi am
bănuit că Meg îi dăduse, de curând, o puternică
doză din poţiune.
Lanţul meu de argint era în buzunar – nu era
locul lui acolo, în caz că lamia ne-ar fi atacat, dar
n-aveam ce face. Abia urcam treptele, căci
Vraciul îşi târşâia anevoie picioarele, iar Alice şi
cu mine îl sprijineam fiecare de câte-un braţ. Mă
tot uitam înapoi, dar nu ne-ameninţa nimic de
jos. Când am ajuns la vrăjitoarea de pe scară,
aceasta adormise, cu ochii închişi, sforăind
zgomotos cu gura căscată. Urcuşul de până
acolo o istovise.
Curând, eram la poartă. Odată trecuţi de ea,
Alice o încuie cu grijă şi din nou fără zgomot,
după care am luat eu cheia şi-am vârât-o în
buzunar. Am continuat să urcăm, până am
ajuns la parter. Sunetul respiraţiei lui Meg, din
bucătărie, m-a asigurat că şi ea dormea, aşa că
acum trebuia să iau marea decizie. Fie o ajutam
pe Alice să-l scoată pe Vraci afară din casă, fie
intram în bucătărie şi o legam pe Meg cu lanţul
de argint.
Dacă reuşeam s-o leg, totul s-ar fi terminat şi
casa ar fi intrat din nou în stăpânirea noastră.
Dar încercarea era plină de riscuri. Meg se putea
trezi deodată – şi nouă aruncări din zece nu erau
totuşi zece din zece! Aş fi putut da greş, iar Meg
era incredibil de puternică. Vraciul nu era în
stare să mă ajute şi toţi trei am fi fost la bunul
plac al lui Meg. De aceea, am făcut semn către
holul de la intrare.
După alte câteva momente, deschisesem uşa şi
am ajutat-o pe Alice să-l scoată pe Vraci afară.
Apoi, am luat lumânarea de la ea, ţinând-o foarte
aproape de mine, ca s-o împiedic să se stingă.
— Mai am ceva de făcut în casă, i-am spus eu ei.
N-o să dureze mult, dar du-l pe domnul Gregory
cât mai departe de aici. Andrew a promis că ne
aşteaptă, ceva mai încolo, în defileu…
— Nu fi neghiob, Tom! Exclamă Alice, foarte
îngrijorată. Ce-i atât de important cât să vrei să
te întorci acolo?
— Ai încredere în mine, Alice. Trebuie s-o fac. Ne
vedem la Andrew acasă…
— E ceva ce nu mi-ai spus, se plânse Alice. Ce e?
N-ai încredere în mine?
— Du-te, Alice, te rog. Ascultă-mă şi pleacă. O
să-ţi explic totul, mai târziu.
 Fără nicio tragere de inimă, Alice se îndepărtă
către ieşirea din defileu, ţinându-i pe Vraci de cot
şi conducându-l. N-a întors capul şi mi-am dat
seama că era foarte supărată pe mine.
CAPITOLUL 16
SUS LA MANSARDĂ
Am intrat din nou în casă, am închis uşa după
mine şi am început să urc scările. În mâna
dreaptă ţineam lumânarea, în stânga, toiagul de
scoruş. Lanţul de argint era încă în buzunarul
stâng de la haina de piele de oaie. Mă mişcăm
mai repede decât la coborâre, dar umblam totuşi
cu multă grijă. Nu voiam s-o trezesc pe Meg. În
plus, mă mai îngrijora ceva. Cheia mea avea să
fie, probabil, prea mare pentru încuietoarea de la
pupitrul Vraciului. Trebuia să-l forţez,
deschizându-i cu ranga şi foarte probabil aveam
să fac mult zgomot.
Pe când urcam, am început să mă simt din ce în
ce mai neliniştit. Meg încă dormea, dar se putea
trezi din clipă-n clipă. Dacă venea după mine pe
scări, aş fi putut pune iarăşi scândura între
pervaz şi stâncă şi-aş fi ieşit pe fereastra
dormitorului din spatele casei. Dar oare aveam
s-o aud la timp venind? Alice avea dreptate.
Acum, în faţa tentativei, mi se părea şi mie o
neghiobie. Dar continuam să mă gândesc la tata
şi mi-am poruncit picioarelor să urce mai
departe scările.
Nu după mult, stăteam lângă uşa de la
mansardă. Eram gata s-o deschid şi să intru,
când am auzit un zgomot slab. Ca un soi de
râcâit…
Am ascultat foarte încordat, cu urechea stângă
lipită de uşă, şi am auzit din nou râcâitul. Ce
putea scoate un sunet ca ăsta? N-aveam de ales,
trebuia să nu-i dau atenţie şi să încerc să iau
ceea ce-şi dorea Morgan. Am început să apăs pe
clanţă. Abia atunci, când am păşit încet în
cameră, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi
iau tălpăşiţa, împreună cu Alice şi cu Vraciul, cât
încă avusesem şansa. Ar fi trebuit să-i povestesc
magistrului meu tărăşenia cu Morgan şi să-i
urmez sfatul. Vraciul ar fi ştiut ce era cel mai
bine de făcut ca să-l ajute pe tata.
Toate instinctele mele îmi spuneau acum să fug.
Ca şi cum o voce din capul meu îmi striga,
continuu: Pericol! Pericol! Pericol! După ce am
intrat, aproape am trântit uşa după mine. Am
simţit o nevoie imperioasă s-o fac, totuşi am
rezistat. Era Întuneric, aşa că am ridicat
lumânarea deasupra capului, ca să văd mai
bine; atunci a venit deodată o pală de aer rece şi
a stins-o.
Sus, am putut vedea dreptunghiul palid al
luminatorului. Era larg deschis şi prin el
pătrundea un vânt îngheţat, lovindu-mă drept în
faţă. Şase păsări mici stăteau agăţate pe rama
luminatorului. Nu scoteau niciun sunet, de
parcă aşteptau, răbdătoare, ceva. Iar, sub ele,
era oroarea camerei aceleia.
Duşumeaua era ninsă cu pene, stropită cu
sânge şi acoperită cu bucăţi de păsări moarte.
Arăta de parcă intrase o vulpe în coteţul găinilor.
Aripi, gheare, capete şi sute şi sute de pene. Pene
căzând din văzduh, învârtindu-se în jurul
capului meu, răvăşite de vântul îngheţat care
sufla prin luminator.
Când am văzut o creatură mult mai mare, n-am
fost surprins. Dar la vederea ei mi-a îngheţat
sângele-n vine. Ghemuită într-un colţ, aproape
de pupitru, era lamia sălbatică; avea ochii
închişi, cu pleoapele de sus căzute, grele, peste
cele de jos. Trupul ei părea întru câtva mai mic,
dar faţa era mult mai mare decât ultima oară
când o zărisem. Nu mai era scofâlcită, ci albă şi
umflată, cu obrajii ca două pungi pline. În timp
ce o priveam, gura i se întredeschise şi un fir de
sânge îi şiroi pe bărbie, picurând pe scândurile
duşumelei. Îşi linse buzele, deschise ochii şi se
uită la mine, de parcă ar fi avut tot timpul din
lume.
Se hrănise. Se hrănise cu păsări. Deschisese
luminatorul şi apoi chemase păsările în ghearele
ei ucigaşe, silindu-le să vină în zbor aici, unde le
aştepta ea. Apoi, una după alta, le băuse
sângele, păstrându-le pe cele încă în viaţă în
apropiere, printr-o vrajă de supunere. Aveau
aripi, dar îşi pierduseră voinţa de a zbura.
Eu nu aveam nicio aripă, totuşi aveam două
picioare. Dar picioarele nu mă mai ascultau, şi
am stat pe loc, de parcă prinsesem rădăcini de
frică. Ea a venit către mine foarte încet. Poate
pentru că era umflată, ghiftuită cu sânge. Poate
că a simţit că nu era nicio grabă.
Dacă s-ar fi grăbit să se târască pe podea până
la mine, totul s-ar fi sfârşit. N-aş mai fi părăsit
niciodată mansarda. Dar s-a mişcat lent. Foarte
lent. Iar groaza de-a o vedea apropiindu-se a fost
de-ajuns să rupă vraja. Deodată, m-am simţit
liber. Am putut să mă mişc. Şi m-am mişcat mai
repede ca niciodată până atunci.
Nu mi-a trecut prin minte să mă folosesc nici de
lanţ, nici de toiag. Picioarele mele au acţionat
mai repede ca gândul. În timp ce lamia se târa pe
duşumea, m-am întors şi-am rupt-o la fugă.
Când alergam, am auzit un fâlfâit de aripi în
spatele meu: fuga mea eliberase de vrajă şi
păsările în aşteptare. Îngrozit, cu inima
bătându-mi mai să-mi spargă pieptul, m-am
repezit pe scări în jos, făcând destul zgomot cât
să trezesc şi morţii din somn, dar nu-mi mai
păsa. Trebuia să ajung afară şi departe de lamia.
Nimic altceva nu mai conta. Nu mai aveam nici
strop de curaj.
Însă, la picioarele scării, în umbră, mă aştepta
cineva. Meg.
De ce oare nu cotisem, la etaj, ca să intru în
dormitorul ce dădea în spatele casei? Ar fi trebuit
să mă concentrez. Să chibzuiesc mai bine. În loc
de asta, eu intrasem în panică şi ratasem şansa
de a scăpa. Lamia sălbatică era prea grea de
sânge ca să se mişte repede. Aş fi putut să
deschid fereastra, să-mi aşez scândura şi să
traversez pe ea în siguranţă. Iar acum tropăitul
meu pe scări o trezise pe Meg.
Era acolo, între mine şi uşa de la intrare. În timp
ce undeva în urma mea, probabil deja coborând
scările, era lamia sălbatică. Meg se uită la mine,
cu faţa ei frumoasă înflorind într-un zâmbet. Era
destulă lumină cât să observ că nu era un
zâmbet prietenos. Deodată, se aplecă spre mine
şi mă adulmecă, zgomotos, de trei ori.
— Ţi-am spus odată că n-am să te dau la sora
mea, zise ea. Dar acum totul s-a schimbat. Ştiu
ce-ai făcut. Trebuie să plăteşti pentru asta. Să
plăteşti cu sânge!
Nu i-am răspuns, pentru că deja mă retrăgeam,
încet, pe scări în sus. Încă mai ţineam strâns în
mână mucul lumânării, aşa că l-am vârât în
buzunarul pantalonilor. Apoi, mi-am mutat
toiagul în mâna dreaptă şi-am scos lanţul de
argint din buzunarul din stânga al hainei mele
de oaie.
Meg probabil că a văzut lanţul sau l-a simţit,
pentru că a ţâşnit deodată pe scări drept spre
mine, cu mâinile întinse în faţă, de parcă ar fi
vrut să-mi smulgă ochii. M-am speriat, am ochit
repede şi am aruncat lanţul drept spre ea. A fost
o aruncare cu totul nepregătită şi i-am ratat
capul. Dar, spre norocul meu, i-a picat pe
umărul stâng şi apoi pe toată partea stângă.
Când o atinse, ea ţipă ca rănită de moarte şi căzu
cu spatele de perete.
Văzând în asta şansa mea, am sărit peste ea şi
am ajuns la picioarele scării, apoi m-am întors
cu faţa la ea. Cel puţin, acum nu mai aveam
ameninţarea surorii ei în ceafă. Lanţul era încă
pe trepte, lângă Meg. Singura armă pe care o
aveam acum era toiagul meu, din lemn de
scoruş-de-munte. Era cel mai puternic lemn
împotriva unei vrăjitoare. Dar Meg nu era din
Comitat, era o vrăjitoare lamia dintr-o ţară
străină. Oare avea să aibă efect şi împotriva ei?
Meg îşi regăsi echilibrul şi se întoarse spre mine.
— Atingerea argintului este o durere cumplită
pentru mine, băiete, zise ea, cu faţa
schimonosită de furie. Ţie ţi-ar plăcea să simţi o
durere ca asta?
Făcu un pas spre mine şi, coborând, îşi târî
dinadins mâna stângă pe peretele de lângă ea.
Eu o priveam, iar ea îşi înfipse puternic ghearele
în tencuială, brăzdând-o adânc. Tencuiala era
veche şi foarte dură. Îmi arăta ce îmi puteau face
unghiile ei în carnea mea. Când Meg mai făcu un
pas, mi-am ridicat toiagul, gata să o lovesc în cap
şi peste umeri.
Dar, de data asta m-am gândit. M-am
concentrat. Şi când a atacat, repezindu-se pe
scări în jos către mine, am adus cât ai clipi
toiagul jos, înaintea picioarelor ei. Ochii i s-au
mărit de surpriză când a văzut ce încercam să
fac, dar inerţia ei era prea mare: picioarele i s-au
împiedicat de toiag şi a căzut, cu capul înainte,
pe scări. Toiagul îmi fusese smuls din mâini, dar
acum aveam o şansă să-mi recuperez lanţul
şi-am sărit peste ea, fugind în sus, pe scări.
Am cules lanţul de jos, l-am răsucit pe
încheietura mâinii stângi şi m-am pregătit să-l
arunc. De data aceasta, eram hotărât să nu dau
greş.
Ea mi-a zâmbit, cu o batjocură făţişă.
— Ai ratat deja o dată. Parcă nu-i la fel de uşor
ca atunci când îl arunci pe stâlpul din grădina
domnului Gregory, nu-i aşa? Îţi transpiră
palmele, băiete? Au început să-ţi tremure
mâinile? Mai ai doar o singură şansă. Şi apoi vei
fi al meu…
Ştiam că încerca doar să-mi zdruncine
încrederea, ca să mă facă să greşesc. Aşa că am
tras adânc aer în piept şi mi-am amintit de
exerciţiile mele de pregătire. De nouă ori din zece
puteam să nimeresc stâlpul. Şi niciodată nu
greşeam de două ori la rând. Numai frica m-ar
mai fi putut opri acum. Am mai tras o dată aer în
piept şi m-am concentrat. Când Meg s-a ridicat
în picioare, am ţintit cu atenţie.
Am făcut lanţul să plesnească o dată ca biciul în
aer, înainte de a-l slobozi drept în vrăjitoare. A
căzut, rotindu-se contrar acelor ceasornicului, în
spirale perfecte, încolăcindu-se peste capul şi
trupul ei. A dat un ţipăt, dar lanţul i l-a curmat
brusc, înfăşurându-se şi peste gura ei, şi apoi s-a
prăbuşit, cu o bufnitură surdă, la pământ.
Cu precauţie, am coborât treptele şi am
cercetat-o de aproape. Spre marea mea uşurare,
era legată strâns. M-am uitat în ochii ei şi am
citit durere. Dar, cu toate că lanţul de argint o
făcea să sufere, în ochi avea şi sfidare. Deodată,
expresia ei se schimbă şi mi-am dat seama că se
uita în spatele meu, sus, pe scări. În acelaşi timp
am auzit nişte paşi grăbiţi şi m-am întors la timp
ca s-o văd pe Marcia coborând treptele spre
mine.
Din nou faptul că băuse sânge până la saturaţie
m-a salvat. Era încă umflată şi înceată.
Altminteri m-ar fi atacat înainte să am vreme să
clipesc. Aşadar, am apucat toiagul de scoruş şi
am urcat câteva trepte, s-o întâmpin. Ura
scăpăra de sub pleoapele ei grele, iar cele patru
picioare subţiri de sub trupul ei se încordară,
gata să sară. La început, n-am avut timp să mă
înspăimânt şi mi-am repezit toiagul în faţa ei
puhavă. N-a putut rezista atingerii lemnului de
scoruş şi-a horcăit de durere, când cea de-a treia
lovitură a mea o lovi drept sub ochiul stâng.
Şuieră furioasă şi începu să se dea înapoi, cu
pletele ei negre, lungi şi slinoase, măturând
treptele, de o parte şi de alta, lăsând o dâră
umedă şi lipicioasă.
 Nu ştiu cât timp m-am luptat cu ea. Timpul
parcă încremenise-n loc. Năduşeala mi se
scurgea pe frunte, intrându-mi în ochi, şi
gâfâiam, cu inima bătându-mi tare şi de
oboseală, şi de frică. Ştiam că în orice moment
putea să mă prindă pe picior greşit sau puteam
să mă împiedic – şi atunci m-ar fi învins într-o
clipită, înfigându-şi colţii ascuţiţi în piciorul
meu. Dar, în cele din urmă, am silit-o să se dea
înapoi până la uşa mansardei, unde am atacat-o
cu turbare, ca s-o fac să între acolo. Când am
văzut-o înăuntru, am trântit uşa cu putere şi am
încuiat-o, folosindu-mă de cheia mea. Ştiam că
uşa n-o va ţine în loc multă vreme, şi, când
coboram, i-am auzit ghearele începând deja să
smulgă din lemnul uşii. Era timpul să plec.
Trebuia să-i urmez pe ceilalţi, până la prăvălia
lui Andrew. Când Vraciul avea să-şi revină,
împreună aveam să fim în stare să ne întoarcem
şi să punem lucrurile în ordine.
Dar când am deschis uşa de la intrare, un vânt
dezlănţuit făcea ravagii pe afară, suflându-mi
zăpada drept în ochi. Aş fi putut, să zicem, să
bâjbâi până la marginea defileului, dar să merg
mai departe ar fi fost nebunie. Chiar dacă aş fi
coborât teafăr dintre munţi, aş fi murit îngheţat,
încercând să găsesc Adlingtonul. Am închis
repede uşa. Mai rămăsese o singură soluţie.
Meg nu era mai înaltă decât mine şi nici prea
grea. Aşadar, m-am hotărât s-o duc jos, în
pivniţă, şi s-o vâr în puţ. După aceea, aş fi putut
încuia poarta, rămânând cu ea acolo, dar relativ
la adăpost de lamia sălbatică. Mă rog, cel puţin
pentru o vreme. Nici măcar poarta n-ar fi oprit-o
veşnic pe Marcia.
Totuşi, mai era şi cealaltă vrăjitoare, Bessy Hill,
de care trebuia să ţin cont. Aşadar, am lăsat-o pe
Meg în capul scării către pivniţă şi m-am dus
repede să caut sacul Vraciului. L-am găsit,
într-un târziu, în bucătărie, şi mi-am umplut
repede buzunarele cu sare şi fier. Cu acestea, am
cărat-o pe Meg în pivniţă, ţinând-o ca pe un sac,
pe umărul meu drept. În mâna stângă aveam
toiagul şi o lumânare. Mi-a luat mult timp s-o
cobor până acolo, şi am încuiat cu grijă poarta în
urma mea. Din nou a trebuit să mă ţin departe
de Bessy Hill, care tot mai sforăia pe trepte.
După tot ce se întâmplase, îmi venea s-o târăsc
pe Meg de picioare şi să-i las capul să se izbească
de fiecare treaptă. Dar n-am făcut-o. Probabil
suferea cumplit, din pricina lanţului de argint
care se înfăşurase strâns în jurul ei. Şi, în orice
caz, în ciuda tuturor, Vraciul ar fi vrut s-o trateze
cât mai delicat cu putinţă. Aşa că m-am purtat
cu grijă faţă de Meg.

Dar când am azvârlit-o peste marginea puţului,

nu m-am putut stăpâni să nu-i spun, pe un ton
cât am putut mai sarcastic:
— Visează la grădina ta!
 Apoi am lăsat-o acolo şi, luându-mi mucul de
lumânare, m-am întors pe scară. Acum era
timpul să mă ocup de cealaltă vrăjitoare, Bessy
Hill. Probabil c-o trezisem, când coborâsem,
pentru că adulmeca şi scuipa, continuându-şi
drumul lent spre poartă. M-am scotocit prin
buzunare şi am scos o mână plină de sare şi una
plină de fier. Dar nu le-am aruncat asupra ei – cu
vreo trei trepte mai sus de ea, am presărat sare
din perete în perete şi, pe aceeaşi linie, încă un
strat de pilitură de fier. După aceea, am luat-o
de-a lungul treptei, amestecându-le cu grijă, ca
să alcătuiască o barieră pe care vrăjitoarea să nu
fie în stare s-o treacă.
În cele din urmă, am urcat până la poartă şi
m-am aşezat cu vreo trei trepte mai jos de ea,
pentru eventualitatea în care lamia sălbatică ar fi
coborât şi-ar fi încercat să mă înhaţe printre
gratii.
Am stat acolo, Uitându-mă cum lumânarea
scădea din ce în ce. Cu mult înainte de a se topi
de tot, m-a cuprins părerea de rău pentru ceea ce
îi făcusem lui Meg. Tatei nu i-ar fi plăcut să fiu
atât de sarcastic. Mă crescuse frumos, nu să mă
port eu aşa. Meg nu se putea să fie întru totul o
vrăjitoare rea. Vraciul o iubise, şi ea, de
asemenea, îl iubise pe el, cândva. Şi cum avea să
se simtă el, când va vedea că am închis-o în puţ?
Când va vedea că eu făcusem ceva ce el, unul, nu
fusese niciodată în stare.
 După o vreme, lumânarea şi-a dat sfârşitul şi
am rămas în Întuneric. De jos, din pivniţă, se
auzeau şoapte slabe şi scurmat în pământ –
vrăjitoarele moarte se agitau şi, la răstimpuri,
sunetele vrăjitoarei vii, slăbite, care adulmeca şi
pufnea nemulţumită, incapabilă să treacă de
bariera de sare şi pilitură de fier.
Aproape că aţipisem când lamia sălbatică a sosit
deodată, după ce în sfârşit îşi croise drum cu
ghearele prin uşa mansardei. Vederea mea de
noapte e destul de bună, dar era o beznă adâncă
pe scările pivniţei şi tot ce-am auzit a fost lipăitul
grăbit al picioarelor ei care se apropiau, apoi un
puternic zăngănit, când trupul ei, ca o formă
întunecată, s-a aruncat în poartă şi a început să
tragă de gratii. Mi-a sărit inima. Suna de parcă
era iarăşi turbată de foame, aşa că mi-am luat
toiagul de scoruş şi-am împuns cu disperare
printre gratii, în ea.
La început, nu i-a potolit deloc îndârjirea, şi am
auzit grilajul gemând, de parcă metalul s-ar fi
îndoit şi-ar fi cedat. Dar atunci am avut noroc. Se
pare c-am nimerit-o într-un punct sensibil,
probabil în ochi, fiindcă a ţipat ascuţit şi a căzut
în spatele porţii, dându-se înapoi şi urcând
scara, scâncind.
Când viforul se va opri şi Vraciul va fi destul de
întremat, se va întoarce la casa lui de iarnă, ca să
pună lucrurile în ordine – de asta eram sigur. Ce
nu ştiam era când. Poate că va fi o lungă
după-amiază şi o noapte şi mai lungă, după ea.
Poate că va trebui să petrec şi vreo câteva zile
aici, pe scări. Nu eram sigur de câte ori Marcia va
mai lua poarta cu asalt.
A mai atacat încă de două ori şi, după ce am
alungat-o şi a treia oară, s-a retras de tot, de pe
scară şi din vedere. Mă întrebam dacă s-o fi dus
în casă. Poate că se apucase de vânat şobolani
sau şoareci. După încă o vreme, am început să
fac eforturi să rămân treaz. Nu-mi puteam
îngădui să adorm, fiindcă poarta era deja slăbită.
Dacă nu eram pregătit s-o ţin la distanţă, nu i-ar
mai fi trebuit mult până ce şi-ar fi croit drum
prin ea.
Eram cu adevărat la ananghie. Dacă nu m-aş fi
întors după grimoar, aş fi fost teafăr şi
nevătămat, cu Alice şi cu Vraciul, la Andrew
acasă.
CAPITOLUL 17
ADEVĂRURILE DE ACASĂ
Stăteam ca vai de lume pe treptele reci şi dure.
După o vreme, potrivit socotelilor mele, noaptea
s-a făcut iarăşi zi. Îmi era foame şi aveam gura
uscată de sete.
Cât timp urma să mai petrec aici, jos? Cât va
mai trece până când va veni Vraciul? Şi dacă
magistrul meu nu-şi revenise şi era încă prea
bolnav să vină? Atunci, am început să-mi fac griji
pentru Alice. Dacă o să vină înapoi, la casa de
iarnă a Vraciului, ca să mă caute? O să creadă că
lamia era încă închisă în pivniţă. Ea nu aflase că
fusese în mansardă şi că acum era liberă prin
casă.
Într-un târziu, am auzit zgomote venind de
undeva de deasupra. Nu de picioare multe şi
grăbite, ci bine-venitul murmur de glasuri
omeneşti şi bocăniturile de ghete coborând
scările, apoi un zgomot de ceva greu târât pe
trepte. Lumina lumânărilor a apărut dansând de
după colţ şi m-am ridicat în picioare.
— Ei bine, Andrew! Se pare că, până la urmă, nu
mai e nevoie de tine, zise o voce pe care am
recunoscut-o numaidecât.
Vraciul veni către poartă. Târa lamia sălbatică
după el, legată fedeleş cu un lanţ de argint.
Alături de el era Andrew, care îl însoţise ca să ia
încuietoarea porţii.
— Ei, băiete, nu sta acolo căscând gura, zise
Vraciul. Deschide poarta şi dă-ne drumul
înăuntru.
I-am dat ascultare grăbit. Voiam să-i spun
Vraciului ce făcusem cu Meg, dar când am
deschis gura să vorbesc, el a clătinat din cap şi
mi-a pus o mână pe umăr.
— Toate la timpul lor, băiete, a zis el, cu glas
blând şi înţelegător, de parcă ar fi ştiut exact ce
făcusem. A fost greu, pentru noi toţi, şi avem
multe de vorbit. Dar, pentru asta, va fi timp şi
mai târziu. Mai întâi, avem nişte treabă de
făcut…
 Zicând acestea, cu Andrew în frunte, ţinând
lumânarea sus, am pornit să coborâm treptele.
Când ne-am apropiat de vrăjitoarea vie, Andrew
s-a oprit brusc şi lumânarea a început să-i
tremure în mână.
— Andrew, dă-i lumânarea băiatului, zise
Vraciul. Ar fi mai bine ca tu să urci şi să aştepţi
la uşă, până vin pietrarul şi fierarul. Şi atunci să
le spui că noi suntem aici.
Cu un suspin de uşurare, Andrew îmi întinse
lumânarea şi, cu un semn de mulţumire din cap
către Vraci, se întoarse şi urcă scările. Noi am
continuat să coborâm până am ajuns în pivniţa
cu tavanul scund, bine căptuşit cu lungi pânze
de păianjen. Vraciul se îndreptă direct către
puţul lamiei sălbatice, unde drugii erau daţi la o
parte, deschizătura fiind destul de mare cât s-o
poată arunca prin ea în Întuneric – iar Vraciul nu
pierdu nicio clipă, pregătindu-se să facă exact
asta.
— Toiagul la îndemână, băiete! Porunci el.
Am păşit lângă el, cu lumânarea în mâna
dreaptă, ca să vedem lamia sălbatică şi interiorul
puţului, şi cu toiagul meu de scoruş în mâna
stângă, gata să împung cu el în jos.
Vraciul ţinu lamia deasupra drugilor îndoiţi şi,
cu o smucitură bruscă, trase lanţul de argint în
partea dreaptă. Acesta se desfăşură şi, cu un
ţipăt ascuţit, lamia căzu în Întuneric. Imediat,
Vraciul îngenunche lângă puţ şi începu să
împletească lanţul de argint petrecându-l pe
după fiecare drug deasupra deschizăturii, ca să
facă astfel o barieră temporară, de care lamia să
nu poată trece. Din umbrele de dedesubt, lamia
şuiera la noi furioasă, dar n-a făcut nicio
încercare să se caţere, aşa că, în câteva
momente, am fost gata.
— Aşa! Asta ar trebui s-o ţină până când or să
vină pietrarul şi fierarul, zise magistrul meu,
ridicându-se în picioare. Acum, hai să vedem ce
face Meg…
Se îndreptă către puţul lui Meg şi eu după el, cu
lumânarea. Se uită în jos şi clătină din cap cu
tristeţe. Meg zăcea pe spate, privind în sus, la
noi, cu ochii holbaţi şi furioşi, dar lanţul încă o
ţinea strâns, încât nu putea vorbi.
— Îmi pare rău, am zis eu. Chiar foarte rău. Am
fost…
Vraciul ridică mâna, făcându-mi semn să tac.
— Păstrează-ţi cuvintele pentru mai târziu,
băiete. Chiar mă doare să văd asta…
Am auzit glasul Vraciului gâtuindu-se şi-am
aruncat pe furiş o privire, surprinzându-i
mâhnirea de pe chip. I se şterse însă foarte
repede. A urmat o lungă tăcere, dar, în cele din
urmă, a oftat adânc.
— Ce s-a făcut e bun făcut, zise el, cu
amărăciune, dar niciodată n-am crezut că se va
ajunge la asta. Nu după toţi aceşti ani. Oricum,
hai să mergem şi să ne ocupăm şi de cealaltă…
 Ne-am întors pe scări, urcând până am dat de
vrăjitoarea vie, Bessy Hill.
— Apropo, asta a fost bine gândită, băiete!
Exclamă Vraciul, arătând către linia de sare şi
fier. Mă bucur să văd că foloseşti ce-ai învăţat.
Bessy Hill îşi întoarse încet capul spre stânga şi
păru că încearcă să vorbească şi ea. Vraciul
clătină din cap cu tristeţe şi-mi făcu semn către
picioarele ei.
— Hai, băiete! Tu o apuci de piciorul drept, eu de
stângul. O s-o tragem încet până jos. Uşurel,
acuma! N-are rost să-i spargem capul…
Am târât-o încet, dar a fost o treabă foarte
neplăcută: piciorul drept al lui Bessy părea rece,
jilav şi lipicios, şi, în vreme ce o târam, a început
să pufnească şi să scuipe. Totuşi, n-a durat mult
şi, curând, era înapoi în puţul ei. Tot ce mai
trebuia acum era să fie înlocuiţi drugii îndoiţi, şi
avea să fie în siguranţă pentru multă vreme.
Un timp, n-am mai vorbit şi am bănuit că
Vraciul se gândea la Meg, dar curând s-au auzit
glasuri îndepărtate de oameni şi bufnituri de
ghete grele.
— Da, băiete, trebuie să fie pietrarul şi fierarul.
Îmi venise un gând să-ţi cer să te ocupi tu de
Meg, dar nu-i drept şi n-am să mă dau înapoi de
la ce trebuie făcut. Aşa că urcă tu frumuşel
treptele alea şi fă câte un foc zdravăn în fiecare
odaie de la parter. Ai făcut bine… vorbim mai
târziu.
 Pe când urcam, m-am întâlnit cu fierarul şi
pietrarul.
— Domnul Gregory este la capătul scării, le-am
spus eu.
Ei au dat din cap şi au coborât mai departe.
Niciunul nu părea fericit. Era o treabă sinistră,
dar trebuia făcută.
Mai târziu, când am coborât în pivniţă ca să-i
spun magistrului meu că aprinsesem focurile,
Meg era tot în puţul ei, dar lanţul meu de argint
era în mâna lui şi mi l-a dat, fără niciun cuvânt.
Capacul de piatră şi fier fusese pus deasupra
puţului şi fixat cu ţăruşi de metal, înfipţi adânc
în pământ.
Acum era întemniţată sub drugii de fier la fel de
aspru ca şi celelalte vrăjitoare. Vraciul trebuie să
fi fost într-adevăr mâhnit fiindcă a trebuit să facă
asta, dar o făcuse, oricum. Îi luase aproape o
viaţă, dar Meg fusese închisă, în cele din urmă.

Abia după-amiaza târziu se termină lucrarea,

iar pietrarul şi fierarul plecară, în sfârşit, pe la
casele lor. Vraciul se întoarse la mine, după ce
închise uşa în urma lor, scărpinându-se în
barbă.
— Mai e un singur lucru de făcut înainte să
stăm la masă, băiete. Fă bine şi du-te sus, ca să
cureţi mizeria aia din mansardă.
Nici măcar după tot ce se întâmplase nu
uitasem de grimoar. Nu uitasem ce i-ar fi putut
face Morgan tatălui meu. Şi iată că aveam
prilejul! Aşadar, cu mâinile tremurânde la
gândul că îl voi trăda pe Vraci şi îi voi fura
grimoarul, am luat o perie de spălat pe jos şi o
găleată şi-am urcat la mansardă. După ce am
închis luminatorul, am început să curăţ
podeaua, cât de repede am putut. Odată treaba
terminată, mi-ar fi luat doar câteva secunde să
forţez pupitrul şi să ascund grimoarul în odaia
mea. Niciodată nu-l văzusem pe Vraci urcând la
mansardă, aşa că i l-aş fi putut da lui Morgan,
fără ca el să bage de seamă că dispăruse.
După ce am curăţat podeaua de pene şi de
sânge, mi-am întors atenţia către pupitru. Deşi
era un pupitru bine lucrat, împodobit, dar solid,
n-avea să dureze prea mult ca să-l deschid. Am
scos mica rangă din buzunarul hainei şi am
împins-o în crăpătura dintre cele două uşiţe.
În clipa aceea am auzit paşi în spatele meu şi am
sărit în sus, vinovat, văzându-l pe Vraci stând în
prag, cu o expresie de mânie şi de stupefacţie pe
chip.
— Ei bine, băiete! Ce faci aici?
— Nimic, am minţit eu. Tocmai curăţăm
pupitrul acesta vechi.
— Nu mă minţi pe mine, băiete. Nimic nu-i mai
urât pe lumea asta decât un mincinos. Aşadar,
de asta te-ai întors în casă. Fata n-a putut
înţelege…
— Morgan mi-a cerut să iau grimoarul din
pupitrul dumitale de la mansardă! Am izbucnit
eu, plecându-mi capul, de ruşine. Trebuia să i-l
duc marţi noapte, la capela cimitirului. Îmi pare
rău… chiar foarte rău. Nicio clipă n-am vrut să te
trădez. Dar pur şi simplu n-am putut îndura
gândul la ceea ce i-ar putea face tatei, dacă nu i-l
duceam.
— Tatălui tău? Se încruntă Vraciul. Cum ar
putea Morgan să-i facă rău tatălui tău?
— Tata a murit, domnule Gregory.
— Da, mi-a spus fata, aseară. Mi-a părut rău să
aud asta.
— Ei, şi Morgan i-a invocat spiritul tatălui meu
şi l-a îngrozit…
Vraciul ridică o mână.
— Linişteşte-te, băiete. Nu te mai bâlbâi şi ia-o
mai încet. Unde s-au întâmplat toate acestea?
— În odaia lui, la fermă. A chemat-o întâi pe
sora lui şi ea l-a adus pe tata. Era vocea tatei şi
Morgan l-a făcut să creadă că era în Iad. Apoi a
mai făcut-o o dată, în Adlington – i-am auzit clar
vocea tatei în capul meu – iar Morgan a zis că o
să-l tot chinuiască dacă eu nu mă supun lui.
M-am întors să iau grimoarul, dar când am ajuns
aici, la mansardă, am găsit-o pe lamia sălbatică
hrănindu-se cu păsări. Am luat-o la fugă pe
scări, speriat, dar am dat nas în nas cu Meg, care
mă aştepta. La prima mea aruncare a lanţului
am dat greş şi se părea că am încurcat-o.
— Ce-i drept, te-ar fi putut costa viaţa, zise
magistrul meu, clătinând din cap, dezaprobator.
— Eram disperat, i-am spus eu.
— Nu-mi pasă, băiete, zise Vraciul,
scărpinându-se în barbă. Nu ţi-am spus eu să
stai departe de el? Ar fi trebuit să-mi spui totul,
nu să te furişezi aici să furi ceva, încrezându-te
în cuvântul nebunului ăla de Morgan.
M-a supărat când a spus că fur. Nu puteam
tăgădui că ar fi fost furt, dar să-l aud folosind
cuvântul m-a rănit nespus.
— Nu puteam. Meg te luase prizonier. Oricum,
dumneata nu mi-ai spus mie totul, i-am spus eu,
mânios. De ce nu mi-ai spus că Morgan era fiul
dumitale? De unde să fi ştiut eu în cine să mă
încred, când ţii lucruri dintr-astea în secret? Îmi
spuseseşi că era fiul doamnei şi al domnului
Hurst – dar nu era, era al dumitale. Cel de-ai
şaptelea fiu pe care l-ai avut cu Emily Burns. Am
făcut ce am făcut pentru că eu îmi iubesc tatăl.
Dar fiul dumitale n-ar face niciodată acelaşi
lucru pentru dumneata. Te urăşte. Vrea să te
nimicească. Zice că eşti un bătrân neghiob!
Ştiam că mersesem prea departe, dar Vraciul
doar a rânjit sălbatic şi a clătinat din cap.
— Presupun că nu există un neghiob mai mare
ca un neghiob bătrân şi cu siguranţă am fost
uneori şi aşa, dar, în ceea ce priveşte restul…
Şi se uită aspru la mine, cu ochii lui verzi
scăpărând ameninţător.
— Morgan nu este fiul meu! Este un mincinos!
Zise el, cu faţa lividă de furie şi bătând deodată
cu pumnul în pupitru. Aşa a fost, aşa este şi aşa
va rămâne în veci. Încearcă doar să te
zăpăcească şi să te joace pe degete. Eu nu am
niciun copil – am regretat, uneori, lipsa asta, dar,
dacă aş fi avut un copil, crezi că nu l-aş fi
recunoscut? Tatăl vostru l-a renegat vreodată pe
unul dintre voi?
Am clătinat din cap.
— Ţi-ar plăcea să asculţi toată povestea, dacă
înseamnă atât de mult pentru tine?
Am dat din cap, încuviinţând.
— Ei bine, n-am să neg că i-am luat-o pe Emily
Burns fratelui meu. Nici că fapta aceasta i-a
mâhnit grozav pe cei din familia mea. Mai ales pe
fratele meu. N-am tăgăduit niciodată şi am
puţine de spus în apărarea mea, decât că eram
tânăr. O voiam pe ea, băiete, şi trebuia s-o am.
Într-o bună zi, o să afli cum e, dar n-a fost decât
pe jumătate vina mea. Emily era o femeie
puternică şi m-a vrut şi ea pe mine, la fel. Dar
n-a trecut mult şi s-a săturat de mine, aşa cum
se săturase şi de fratele meu. A plecat şi şi-a
găsit un alt bărbat.
Edwin Furner, aşa îl chema, şi, cu toate că era
un al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, se
făcuse tăbăcar. Nu toată lumea care are
însuşirile trebuincioase îmbrăţişează meseria
noastră. Toate au fost bune şi frumoase, pentru
mai bine de doi ani, şi ei erau foarte fericiţi
împreună. Dar, la puţin timp după ce s-a născut
cel de-ai doilea fiu al lor, el a plecat în lume
pentru aproape un an de zile, lăsând-o să se
descurce singură cu doi copii mici.
Ar fi fost mai bine dacă ar fi rămas plecat, dar se
tot întorcea, ca ghinionul. De fiecare dată când
pleca, ea aştepta un alt copil de-ai lui. Au fost
şapte, în total. Morgan este cel de-ai şaptelea fiu
al lui Furner. După aceea, nu s-a mai întors
niciodată.
Vraciul clătină din cap, mâhnit.
— Emily a dus o viaţă grea, băiete, şi am rămas
prieteni. Şi am ajutat-o, ori de câte ori am putut.
Uneori cu bani, alteori găsindu-le de lucru fiilor
ei, când au crescut mari. Cum nu era niciun tată
care să-i sprijine, ce altceva puteam să fac? Când
Morgan a împlinit şaisprezece ani, i-am găsit de
lucru la ferma Straja Mlaştinii. Cei doi Hurst l-au
îndrăgit atât de mult, încât până la urmă l-au
adoptat. Ei nu aveau un fiu şi toată ferma i-ar fi
rămas lui. Dar n-a putut să se ţină de treabă şi
lucrurile au început curând să se înrăutăţească.
A durat numai vreun an.
Cum ţi-am spus, soţii Hurst aveau o fiică. O
chema Eveline şi era cam de aceeaşi vârstă cu
Morgan. Tineri cum erau, Morgan şi Eveline s-au
îndrăgostit. Părinţii ei nici nu voiau să audă,
fiindcă voiau să rămână numai frate şi soră, aşa
că i-au bătut pe amândoi; le-au făcut traiul
imposibil. În cele din urmă, nemaiputând să
îndure, Eveline s-a înecat în lac. După aceea,
Emily m-a implorat să-l iau pe Morgan de acolo
şi să-l fac ucenicul meu. La vremea aceea, părea
o soluţie bună, deşi eu aveam îndoielile mele,
care s-au dovedit întemeiate. A rezistat trei ani,
după care s-a întors la Emily, dar n-a putut să
stea departe de ferma Straja Mlaştinii. Şi acum
mai locuieşte acolo, uneori – cel puţin când nu
face rele prin alte părţi.
Sora lui trebuie să fie unul dintre sufletele
întârziate, care n-a fost în stare să treacă în
lumea cealaltă. Şi, din pricina asta, a intrat în
stăpânirea lui. Nu există îndoială că el devine tot
mai puternic. Se pare că a avut oarecare putere
şi asupra ta. Mai bine mi-ai spune exact ce s-a
petrecut între voi doi.
I-am povestit şi, pe măsură ce vorbeam, Vraciul
mă tot descosea asupra amănuntelor. Am
început de la întâlnirea cu Morgan în capela
cimitirului, la marginea podişului, şi am încheiat
cu discuţia noastră de la mormântul lui Emily
Burns.
— Înţeleg, zise Vraciul, când am sfârşit. Acum e
destul de limpede. Cum ţi-am mai spus şi
înainte, Morgan a fost dintotdeauna fascinat de
vechiul tumul funerar de sus, de pe platou. Dacă
sapi în el ceva mai mult, cu siguranţă găseşti
ceva. Ei bine, pe când era ucenicul meu, a
descoperit, la un moment dat, un scrin pecetluit,
care avea înăuntru grimoarul. Iar grimoarul
acela conţine un ritual care este singura cale de
a-l trezi din nou pe Golgoth. Aşa că asta a
încercat el să facă. Din fericire, am răzbit la locul
faptei mai înainte ca ritualul să fi ajuns prea
departe şi am putut să-l opresc.
— Ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi izbutit?
— Nici nu trebuie să te gândeşti la asta, băiete.
Să fi făcut o singură greşeală în ritual şi ar fi fost
mort. Dar ar fi fost mai bine aşa, decât să fi
izbutit. Vezi tu, a urmat instrucţiunile literă cu
literă şi a desenat o pentagramă pe podeaua
camerei lui de la ferma Straja Mlaştinii, o stea în
cinci colţuri, înscrisă în trei cercuri concentrice.
Aşadar, dacă îndeplineşte şi restul, o să fie la
adăpost acolo, înăuntru. Dar Golgoth o să se
întrupeze în afara pentagramei şi o să cutreiere
nestingherit Comitatul. Nu degeaba a fost
poreclit Stăpânul Iernii. S-ar putea să treacă ani
de-a rândul până să mai vină iarăşi primăvara.
Moartea de frig şi de foame ar fi soarta noastră.
Morgan i-a oferit deja câinele fermei ca jertfă.
Golgoth nu s-a atins de el, dar bietul animal a
murit de frică.
Aşadar, eu, cum am spus, l-am oprit pe Morgan
la timp. I-am pus capăt uceniciei şi i-am luat
grimoarul. Apoi, mama lui şi cu mine l-am silit să
promită că o să-l lase pe Golgoth în pace şi, de
dragul ei, i-am dat toate şansele din lume şi
întotdeauna am nădăjduit că încrederea ei în el
se va dovedi, cândva, întemeiată. Dar cum l-am
oprit când ritualul era în desfăşurare, o parte din
puterea lui Golgoth deja a reînviat şi s-a lipit
imediat de Morgan. Mama ta a avut dreptate – o
să fie o iarnă cruntă. Sunt convins că asta o să se
tragă de la Morgan şi Golgoth. După ce Morgan a
ieşit de sub supravegherea mea, s-a întors la
Întuneric, iar puterile sale au continuat să
crească. Iar el crede că grimoarul o să-i dea
puterea supremă. Deja poate face lucruri căruia
unui om nu îi este dat să le facă. Unele nu sunt
decât trucuri de conjurare, cum ar fi schimbarea
temperaturii într-o cameră pentru a-l impresiona
pe naiv. Dar acum se pare că poate supune
morţii voinţei sale – nu doar spectrele, dar şi
spiritele care poposesc în Limburi, între viaţa de
aici şi cea de pe lumea cealaltă. Mă doare să ţi-o
spun, băiete, dar se pare că lucrurile stau foarte
prost. Mă tem că Morgan are, într-adevăr,
posibilitatea de a-i face rău sufletului bietului
tău tată…
Vraciul îşi ridică privirile spre luminator, apoi şi
le coborî spre pupitru. Clătină cu tristeţe din
cap:
— Ei bine, băiete, acum du-te jos şi-o să mai
vorbim noi despre asta…

Cincisprezece minute mai târziu, magistrul meu

stătea liniştit în balansoarul lui Meg, în timp ce o
supă de mazăre fierbea în oală.
— Ţi-e foarte foame, băiete? Mă întrebă el.
 — N-am mai mâncat de ieri, i-am răspuns eu.
La acestea, a rânjit, dezvelindu-şi dintele din
faţă spart de duhul cel rău, se ridică, puse două
holuri pe masă şi le umplu cu supă fierbinte.
Curând, înmuiam amândoi pâine în supa
delicioasă şi aburindă. Vraciul nu-şi bătu prea
mult capul cu pâinea, dar îşi goli vasul.
— Îmi pare foarte rău că tatăl tău a murit, zise
el, împingând bolul gol la o parte din faţa lui. El
n-ar fi trebuit să se teamă de nimic după moarte.
Din păcate, Morgan foloseşte puterea lui Golgoth
pentru a-l chinui pe tatăl tău, ca să ajungă prin
el la tine. Dar nu-ţi face griji, băiete, o să-i
punem noi capăt poveştii ăsteia de îndată ce o să
putem. Cât despre celelalte prostii, Morgan nu
este fiul meu şi n-a fost niciodată. Se uită drept
în ochii mei. Ei, mă crezi?
Am dat din cap, dar se pare că nu foarte
convingător, fiindcă Vraciul oftă şi clătină din
cap.
— Ei bine, băiete, ori el este un mincinos, ori
mincinosul sunt eu. Ai face bine să hotărăşti
care dintre noi. Dacă nu mai există încredere
între noi, nu mai are niciun rost să te mai ţin
după mine ca ucenicul meu. Dar, un lucru este
sigur, n-o să te las să te duci cu el. Mai înainte să
se întâmple asta, o să te iau de ceafă, o să te duc
înapoi la mama ta şi-o s-o las pe ea să-ţi vâre
niţică minte în capul ăla sec al tău.
Tonul său era aspru şi, după tot ce se
întâmplase, m-am simţit chiar supărat.
— N-ai să poţi să mă duci înapoi la mama, i-am
spus eu, cu amărăciune. După ce c-am ajuns
prea târziu pentru înmormântarea tatei, nici
măcar pe ea n-am mai prins-o, s-o văd. Când s-a
terminat, a plecat undeva – poate înapoi în ţara
ei de baştină. Nu cred că se va mai întoarce…
— Ei, dă-i şi ei un strop de răgaz, băiete. Tocmai
şi-a pierdut soţul şi are nevoie de o vreme să-l
plângă şi să se gândească. Dar ai s-o vezi din nou
şi destul de curând, sunt sigur. Şi asta nu e
profeţie. Este bunul simţ obişnuit. Dacă pleacă,
pleacă, dar o să vrea să-şi ia rămas-bun cum se
cuvine de la toţi fiii ei, mai înainte de asta. În
orice caz, e un lucru cumplit ce face Morgan
acum, dar fii fără teamă – o să-l găsesc eu şi o
să-l liniştesc o dată pentru totdeauna.
Eram prea istovit ca să mai spun ceva, aşa că
am dat doar din cap. Speram să aibă dreptate.
CAPITOLUL 18
CAPELA MORȚILOR
Cu toate făgăduielile Vraciului, n-a fost cu
putinţă să se ocupe de Morgan neîntârziat.
Pentru că, în următoarele două săptămâni,
vremea a fost atât de rea, că abia de scoteam
nasul pe-afară. Viforniţă după viforniţă se abătea
asupra defileului, învârtejind zăpada şi suflând-o
în ferestre, îngropând toată partea din faţă a
casei, aproape până la nivelul dormitoarelor de la
primul etaj. Începusem să cred că Golgoth chiar
fusese trezit şi îi eram recunoscător lui Shanks
pentru că prevăzuse schimbarea aceasta şi ne
adusese cantitate dublă de provizii. Dar fiecare
oră însemna o nouă tortură. Ardeam de
nerăbdare să plec şi să-l găsesc pe Morgan, ca să
pun capăt chinului tatei.
Magistrul meu a continuat, în timpul viforniţei,
să se ţină de programul nostru obişnuit, de
somn, masă şi lecţii, adăugând însă şi ceva nou.
În fiecare după-amiază cobora treptele pivniţei
pentru a sta de vorbă cu Meg şi a-i duce câte ceva
de mâncare. De obicei, câţiva pesmeţi, dar alteori
îi ducea tot ce mai rămânea de la masa noastră
de prânz. Mă gândeam adesea la ce-or fi
discutând ei doi, când cobora acolo, deşi
bineînţeles că n-aş fi putut să-l întreb direct. Ne
învoiserăm să nu mai avem secrete unul faţă de
celălalt, dar mi-am dat seama că Vraciul tot mai
dorea să nu mă amestec în unele treburi ale lui.
Celelalte două vrăjitoare trebuiau să se
descurce cum puteau, mestecând la râme, melci
şi orice altceva ar mai fi putut culege din
pământul jilav, dar Meg încă mai era un caz
aparte. Aproape că mă aşteptam ca, într-una din
zilele acelea, Vraciul să-i dea din nou lui Meg să
bea ceaiul de ierburi şi s-o aducă sus, din
pivniţă. Era, fără îndoială, o bucătăreasă mult
mai pricepută decât oricare dintre noi, dar după
toate cele întâmplate, mă simţeam pur şi simplu
mai în siguranţă cu ea închisă în puţ. Totuşi, îmi
făceam griji pentru Vraci. Îşi pierduse oare tăria
voinţei? După toate avertismentele sale de a nu
avea încredere în femei, iarăşi îşi încălca
propriile reguli în cazul acesta. Îmi venea să i-o
spun direct, dar cum aş fi putut, când vedeam că
era atât de supărat pentru Meg?
Continua să mănânce foarte puţin, iar, într-o
dimineaţă, avea ochii roşii şi umflaţi, de parcă
tocmai şi-i frecase. Asta m-a făcut să mă întreb
dacă nu cumva plânsese şi m-am gândit cum
m-aş fi purtat eu într-o împrejurare
asemănătoare. Dacă aş fi fost Vraciul şi aş fi
ţinut-o pe Alice jos, într-un puţ? Aş fi făcut oare
la fel? Mă mai întrebam, de altfel, ce-o mai fi
făcând Alice. Dacă vremea avea să se îndrepte
vreodată, eram hotărât să-l întreb pe magistrul
meu dacă puteam să fac o vizită la prăvălia lui
Andrew, ca s-o mai văd.
Atunci, pe neaşteptate, într-o dimineaţă, vremea
chiar se schimbă. Mă gândisem neîncetat la
faptul că tata era ameninţat, sperând că, la
prima ocazie, vom porni după Morgan. Dar n-a
fost să fie aşa. Odată cu soarele s-au ivit şi
apelurile pentru vraci. Magistrul meu şi cu mine
am fost chemaţi departe, în est, la Ferma de Jos.
Era un necaz cu un duh rău sau, cel puţin, aşa
se părea.
A trecut vreo oră până să putem porni, pentru
că, mai întâi, Vraciul şi-a cioplit un nou toiag din
lemn de scoruş, iar când, în sfârşit, am ajuns,
după vreo două ceasuri de înotat prin zăpada
înaltă, n-am găsit niciun semn că vreun duh rău
ar fi trecut pe acolo, iar fermierul nu mai
contenea să-şi ceară iertare pentru greşeală,
dând vina pe nevastă-sa, care deseori era
somnambulă. El zicea că mută lucrurile prin
bucătărie şi zdroncăne oalele şi cratiţele,
stricând liniştea în toată casa şi trezindu-se, în
dimineaţa următoare, fără să-şi aducă aminte
nimic din ce făcuse. Părea stingherit că ne
chemase degeaba şi aproape prea dornic să îi
plătească Vraciului pentru osteneală.
Eu eram furios că pierduserăm timp preţios şi
m-am plâns Vraciului, pe drumul de întoarcere.
El îmi dădu dreptate.
— Nici mie nu-mi miroase a bine, zise el. Dacă
nu mă înşel, băiete, am fost trimişi după
potcoave de cai morţi. Ai mai văzut tu pe cineva
vreodată atât de dornic să bage mâna în buzunar
şi să plătească?
Am clătinat din cap şi am grăbit pasul, Vraciul
mergând în frunte, nerăbdători să ajungem
acasă. Când am ajuns, am găsit uşa din spatele
casei deschisă.
Încuietoarea fusese spartă. După ce am verificat
dacă uşa de la pivniţă şi poarta erau încă
încuiate, Vraciul mi-a cerut să aştept în
bucătărie şi a urcat la etaj. Peste cinci minute
cobora înapoi, clătinând din cap furios.
— Grimoarul a fost furat! Zise el. Da, băiete,
ştim sigur pe cine să căutăm! Cine altcineva ar fi
putut fi, dacă nu Morgan? L-a avut pe Golgoth în
puterea lui, destul cât să pună capăt ninsorii, şi
apoi să urzească înşelăciunea, ca să ne poată
jefui.
Mie mi s-a părut ciudat că Morgan nu încercase
să fure grimoarul mai înainte. I-ar fi venit mai
uşor în timpul verii, când Meg era încuiată în
odaia de pe scările spre pivniţă, iar în restul casei
nu era nimeni. Dar mi-am amintit ce îmi spusese
Vraciul – făgăduiala pe care Morgan i-o făcuse
mamei sale de a nu încerca să-l trezească din
nou pe Golgoth. Probabil că se ţinuse de cuvânt
până ce mama lui murise; după doliu, se simţise
liber să facă ce vrea.
— Ei bine, nu prea putem face mare lucru,
astăzi, decât să coborâm la Adlington şi să-i
cerem fratelui meu să vină să repare uşa, zise
Vraciul. Dar nu trebuie să-i pomenim despre
grimoar. O să-i spun eu, când o veni timpul. Şi,
pe drum, o să trecem puţin pe la ferma Straja
Mlaştinii. Mă îndoiesc că o să-l mai găsim pe
Morgan acolo, dar aş vrea să-i întreb câteva
lucruri pe cei doi Hurst.
M-a mirat că nu trebuia să-i pomenim lui
Andrew despre grimoar, dar nu puteam să i-o
mărturisesc, fiindcă n-avea chef de întrebările
mele.
Am pornit spre ferma Straja Mlaştinii. Când am
ajuns, a intrat numai Vraciul să stea de vorbă cu
soţii Hurst, cerându-mi să-l aştept în curte. Nu
se vedea nici urmă de Morgan. Magistrul meu
stătu o vreme în casă, după care ieşi încruntat.
Fără vorbă, o luă înainte spre prăvălia lui
Andrew.
Vraciul s-a purtat de parcă era o vizită oarecare
între fraţi, făcându-mă din nou să mă întreb de
ce nu spunea nimic despre ce se întâmplase.
M-am bucurat totuşi s-o văd pe Alice. Ne-a
pregătit o gustare înainte de cină şi ne-am
încălzit astfel în faţa marelui foc din sufragerie,
înainte de a ne aşeza la masă. Când am terminat
de mâncat, Vraciul s-a întors către Alice.
— A fost o masă foarte bună, fato, zise el, cu un
zâmbet fugar, dar acum am puţină treabă de
rezolvat numai cu fratele meu şi cu Tom. Aşa că
ar fi mai bine dacă te-ai duce la culcare!
— De ce trebuie să mă duc la culcare? Protestă
ea, mânioasă. Eu locuiesc aici, nu dumneata.
— Te rog, Alice, fă ce-ţi spune John, zise
Andrew, cu blândeţe. Sunt sigur că există un
motiv foarte bine întemeiat, dacă nu vrea să auzi
ce o să vorbim.
Alice îi aruncă lui Andrew o privire ucigătoare,
dar era în casa lui, aşa că se supuse, aproape
trântind uşa şi urcând scara tropăind.
— Cu cât ştie mai puţine, cu atât mai bine, zise
Vraciul. Tocmai am fost să-i văd pe soţii Hurst şi
am stat puţin de vorbă cu femeia despre pricina
pentru care a plecat de la ea tânăra Alice. Se pare
că s-a certat cu Morgan şi a părăsit ferma
supărată foc, dar, cu vreo două zile mai înainte,
fuseseră chiar foarte apropiaţi şi petrecuseră
multă vreme în camera lui. S-ar putea să nu fie
nimic. S-ar putea ca el să fi încercat doar s-o
cucerească, aşa cum a încercat şi cu băiatul, zise
el, făcând un semn cu capul către mine. A
încercat şi a dat greş. Dar, pentru orice
eventualitate, e mai bine ca ea să nu audă cele ce
urmează. Azi dimineaţă, Morgan mi-a spart casa
şi a furat grimoarul.
Andrew păru foarte îngrijorat şi deschise gura
să spună ceva, dar eu i-am luat-o înainte.
— Nu-i drept! I-am zis eu Vraciului. Alice îl
urăşte pe Morgan. Mi-a mărturisit-o mie.
Altminteri de ce ar fi plecat de acolo? În niciun
caz nu l-ar fi ajutat.
Vraciul clătină din cap, mânios.
— Pentru unele lecţii trebuie mai multă
pisălogeală decât pentru altele, ca să-ţi între în
capul ăla sec al tău! Se răsti el. După atâta timp,
tu chiar n-ai învăţat că în fata asta nu poţi
niciodată avea deplină încredere. Întotdeauna va
avea nevoie de supraveghere. De aceea am vrut
să mă asigur că este pe aproape. Altminteri, nu
i-aş da voie să se apropie la mai mult de zece mile
de tine.
— Hei, stai puţin, îl întrerupse Andrew. Ai spus
că Morgan a luat grimoarul! Cum poţi fi atât de
nesăbuit, John? Ar fi trebuit să arzi cartea aia a
Iadului când ai avut ocazia! Dacă încearcă din
nou ritualul, se poate întâmpla ce-i mai rău.
Speram să mai prind vreo câteva primăveri până
să mor. Ar fi trebuit distrusă. Nu pot să pricep de
ce ai păstrat-o toţi aceşti ani!
— Ascultă, Andrew, asta-i treaba mea şi va
trebui să ai încredere în mine în privinţa asta.
Hai să spunem că am avut motivele mele.
— Emily, nu?
Vraciul nu-i răspunse.
— Ce s-a făcut s-a făcut, deşi mi-aş fi dorit ca
Morgan să nu fi luat niciodată grimoarul, iar
acesta să fie mai departe sub cheie.
— Şi eu la fel! Zise Andrew, ridicându-şi vocea şi
devenind din ce în ce mai furios. Datoria ta este
Comitatul. Ai spus-o de nenumărate ori. Ce ai
făcut tu, păstrând cartea aia în loc s-o arzi, este o
încălcare a acestei datorii!
— Ei bine, frate, îţi mulţumesc pentru
ospitalitate, dar nu pentru cuvintele astea grele,
zise Vraciul, şi el cu o notă de mânie în glas. Eu
nu mă amestec în treburile tale, iar tu ar trebui
să crezi că fac ce e mai bine pentru toată lumea.
Am venit pe la tine doar să te anunţăm în ce
situaţie suntem, dar a fost o zi lungă şi
obositoare şi acum e timpul să ne ducem la
culcare, mai înainte de a spune lucruri pe care le
vom regreta cu adevărat!
Cu acestea, ne-am despărţit grăbiţi de Andrew.
Pe când mergeam pe drum, mi-am amintit
motivul principal pentru care veniserăm pe la el.
— Nu i-am cerut lui Andrew să repare
încuietoarea, am exclamat eu. Să dau o fugă
înapoi şi să-i spun?
— Nu, nu te duci, băiete, zise Vraciul, mânios.
Nici dacă ar fi ultimul lăcătuş din Comitat! Mai
bine o repar eu cu mâna mea!
— Şi acum, că s-a îndreptat vremea, am întrebat
eu, am putea începe să-l căutăm pe Morgan,
mâine? Sunt chiar îngrijorat pentru tata…
— Lasă asta în seama mea, băiete, zise Vraciul,
cu vocea mai îmblânzită. M-am gândit la vreo
câteva locuri în care s-ar putea ca Morgan să se fi
aciuat. Cel mai bine ar fi să pornesc la drum
mâine dimineaţă, cu mult înainte de zori.
— Pot să vin şi eu? Am întrebat.
— Nu, băiete. Am mai multe şanse să-l iau ca
din oală de unul singur. Ai încredere în mine. E
cel mai bine aşa.
Aveam încredere în Vraci. Dar, deşi îi
înţelesesem motivul, tot aş fi vrut să merg cu el.
Am încercat de mai multe ori să-l conving, dar
mi-am dat seama că vorbeam de pomană. Dacă
Vraciul îşi vârâse ceva în cap, nu mai aveai decât
să accepţi şi să-l laşi să-şi vadă de treabă.

În dimineaţa următoare, când am coborât în

bucătărie, nu mai era nici picior de Vraci.
Pelerina şi toiagul lui dispăruseră şi, cum
făgăduise, plecase de acasă cu mult înaintea
zorilor, să-l caute pe Morgan. Când mi-am
terminat micul dejun, magistrul meu tot nu se
întorsese şi mi-am dat seama că lipsa lui îmi
oferea un prilej prea bun ca să-l scap. Eram
curios să văd cum o mai duce Meg şi m-am
hotărât să-i fac o scurtă vizită în pivniţă. Aşa că
mi-am luat cheia de pe raftul de sus al dulapului
de cărţi, am aprins o lumânare şi am coborât.
Am trecut de poartă şi am încuiat-o în urma
mea, continuându-mi drumul spre pivniţă, dar
când am ajuns la palierul cu trei uşi, am auzit
deodată un glas din celula de la mijloc:
— John! John! Tu eşti? Ne-ai comandat
plecarea?
M-am oprit deodată. Era vocea lui Meg. O
eliberase din puţ şi o închisese în celulă, ca să
stea mai comod. Aşadar, îşi pierduse tăria
voinţei. Fără îndoială că aveam s-o văd pe Meg
înapoi în bucătărie, peste vreo câteva zile. Dar
oare ce însemna „comandatul plecării”? Pleca
într-o călătorie? Şi Vraciul avea s-o însoţească?
Deodată am auzit-o pe Meg adulmecând
zgomotos de trei ori.
— Ei bine, băiete, ce cauţi aici? Vino la uşă, ca
să te văd mai bine…
Mă mirosise, aşa că nu mai avea niciun rost să
urc pe furiş înapoi. Fără îndoială că avea să-i
spună Vraciului că trecusem pe acolo. M-am dus
la uşa celulei şi am încercat să mă uit înăuntru,
având grijă să nu stau prea aproape.
 Chipul frumos al lui Meg îmi zâmbi printre
gratii. Nu era zâmbetul răutăcios pe care mi-l
aruncase când ne luptaserăm. Spre
surprinderea mea, era chiar prietenos.
— Ce mai faci, Meg? Am întrebat eu, politicos.
— Ei, când mai bine, când mai rău, răspunse
Meg. Nu-ţi mulţumesc. Dar ceea ce-a fost a fost
şi nu dau vina pe tine pentru asta. Tu eşti ceea ce
eşti. Tu şi cu John aveţi multe în comun. Dar o
să-ţi dau un mic sfat – fireşte, dacă vrei să-l auzi.
— Bineînţeles că vreau să-l aud, i-am spus eu.
— În cazul acesta, ţine minte ce-ţi spun eu.
Poartă-te frumos cu fata aia. Alice ţine la tine.
Poartă-te mai frumos decât s-a purtat John cu
mine şi n-o să-ţi pară rău. Nu e nevoie să
sfârşească în felul acesta.
— Alice îmi place mult şi o să fac tot ce pot.
— Aşa să faci.
— Te-am auzit întrebând despre „comandarea
unei plecări”, am zis eu, întorcându-mă din
drum. Ce-ai vrut să spui?
— Asta nu-i treaba ta, băiete, mi-a răspuns Meg.
L-ai putea întreba pe John, deşi nu cred că
merită să faci efortul, pentru că n-ai să obţii alt
răspuns de la el. Şi nu cred că i-ar plăcea să ştie
că dai târcoale pe aici fără voia lui, este?
La acestea, am îngăimat un „la revedere” şi
m-am îndreptat spre scări, urcând şi având grijă
să încui poarta în urma mea. Se părea că Vraciul
încă mai avea secretele lui şi am bănuit că
întotdeauna va avea. Nici n-apucasem bine să
pun cheia la locul ei, când s-a întors.
— L-ai găsit pe Morgan? Am întrebat eu,
dezamăgit.
Deja ghicisem răspunsul. Dacă l-ar fi găsit,
Morgan ar fi fost cu el, legat, prizonier.
— Nu, băiete, îmi pare rău s-o spun, dar nu l-am
găsit. Am crezut că l-aş putea găsi
ascunzându-se prin capela cimitirului, zise
Vraciul. A trecut pe acolo de curând – asta-i fără
îndoială, dar fără niciun folos. Însă, mi se pare că
nu stă niciodată prea mult într-un loc. Totuşi,
nu-ţi face griji, o să-l caut iar, mâine dimineaţă,
la prima oră. În orice caz, între timp, ai putea să
faci ceva pentru mine. În după-amiaza asta,
du-te până la Adlington şi întreabă-l pe fratele
ăla al meu dacă nu vrea să vină să-mi repare
uşa, zise Vraciul.
Şi mai spune-i că-mi pare rău pentru vorbele
alea spuse la supărare între noi şi că, într-o bună
zi, o să înţeleagă că am făcut aşa cum era mai
bine pentru toţi.
Lecţiile de după-amiază s-au prelungit până mai
târziu ca de obicei şi, doar cu două ceasuri
înainte să se întunece, am pornit şi eu, cu toiagul
meu de scoruş, la drum spre Adlington.
Andrew mi-a ieşit în întâmpinare şi toată faţa i-a
înflorit când am trecut la scuzele Vraciului – s-a
învoit numaidecât să vină să repare uşa, peste
vreo două zile. Apoi, am mai stat vreun sfert de
oră de vorbă cu Alice, deşi părea puţin cam rece.
Probabil pentru că fusese expediată la culcare,
cu o seară în urmă. După ce mi-am luat la
revedere, am plecat spre casa Vraciului, grăbit să
ajung înainte să se întunece de-a binelea.
N-am mers mai mult de cinci minute, până să
aud un zgomot slab în urma mea. M-am întors şi
am zărit pe cineva care venea după mine, pe
deal. Era Alice, aşa că am aşteptat-o. Purta haina
ei de lână şi, apropiindu-se, pantofii ei cu vârful
ascuţit lăsau urme clare pe zăpadă.
— Aţi pus ceva la cale, voi, bărbaţii, zise Alice,
cu un zâmbet. Despre ce-i vorba, de nu m-au
lăsat şi pe mine să aud aseară? Tu poţi să-mi
spui, nu-i aşa, Tom? Noi doi nu avem niciun
secret. Am trecut prin prea multe împreună.
Soarele deja asfinţise şi începuse să se întunece.
— E foarte complicat, i-am zis eu, nerăbdător să
plec. N-am timp acuma.
Alice se aplecă şi mă apucă de braţ.
— Haide, Tom, poţi să-mi spui şi mie!
— Domnul Gregory nu are încredere în tine,
i-am spus eu. Crede că te-ai împrietenit cu
Morgan. Doamna Hurst i-a spus că tu şi Morgan
aţi petrecut o grămadă de vreme în camera lui de
la parter…
— Nu-i nimic nou că Moş Gregory n-are
încredere în mine! Pufni Alice. Morgan pune la
cale ceva de proporţii. Un ritual, a zis el, care o
să-l facă bogat şi puternic. Voia să-l ajut, da, să-l
ajut eu, şi a stăruit şi a tot stăruit până când
n-am mai răbdat să-l văd în ochi. Asta-i tot ce-a
fost. Aşa că, haide, Tom. Ce se întâmplă? Poţi
să-mi spui şi mie…
În cele din urmă, mi-am dat seama că n-o să mă
mai lase până n-o să afle, aşa că am cedat. Alice
a mers pe lângă mine, în vreme ce eu, fără chef,
i-am explicat ce se întâmplase. I-am povestit
despre grimoar, despre cum mă pusese Morgan
să-l fur şi despre cum îl chinuia pe tata. Apoi
i-am mărturisit că fuseserăm jefuiţi şi că acum îl
căutam pe Morgan.
Alice n-a fost foarte mulţumită de ceea ce a auzit
de la mine, ca să spun aşa.
— Vrei să spui că ne-am dus în casa lui Moş
Gregory amândoi, fără să-mi spui nimic despre
ceea ce plănuiai? Fără niciun cuvinţel? Ai vrut să
te duci în mansarda aia şi mie nu mi-ai spus.
Nu-i corect, Tom. Eu mi-am riscat viaţa şi
meritam ceva mai mult de atât. Mult mai mult!
— Îmi pare rău, Alice. Îmi pare sincer rău. Dar
singurul lucru la care m-am gândit era ce avea
să-i facă Morgan lui tata. N-am judecat corect. Ar
fi trebuit să am încredere în tine, ştiu.
— E cam târziu să-mi spui asta, acum. Totuşi,
cred că ştiu unde l-aţi putea găsi pe Morgan în
noaptea asta…
M-am uitat la ea, uimit.
— Este marţi, zise Alice, şi în fiecare marţi
noapte el face întotdeauna acelaşi lucru. De
astă-vară îl tot face, da. Există o capelă, pe
coasta dealului. E aşezată în cimitir. Oamenii vin
de la mile depărtare şi el le ia banii. M-am dus şi
eu o dată acolo cu el. El îi face pe morţi să
vorbească. Nu e un preot, dar are aşa o mulţime
de credincioşi, încât face multe biserici de
ruşine.
Mi-am amintit şi eu de prima oară când îl
întâlnisem – când îmi sosise vestea despre tata şi
mă îndreptam spre casă. Şi atunci fusese tot
într-o marţi. O luasem pe-o scurtătură, care
trecea prin cimitir, iar el se afla în capelă.
Probabil că îşi aştepta credincioşii. De asemenea,
îmi ceruse să-i aduc grimoarul tot într-o marţi,
îndată după lăsarea serii. Aş fi putut să mă prind
şi eu. De ce nu pusesem lucrurile cap la cap?
— Nu mă crezi? Mă întrebă Alice.
— Fireşte că te cred, i-am zis eu. Ştiu unde este
capela. Am mai fost acolo.
— Atunci, de ce nu treci pe acolo, înainte să te
duci acasă? Îmi sugeră Alice. Dacă am dreptate
şi este acolo, te poţi duce să-i spui lui Moş
Gregory. Ar putea să se întoarcă la timp ca să-l
prindă! Dar nu uita să-i spui că eu am fost cea
care ţi-a zis unde e Morgan. Poate că asta îl va
face să aibă o părere mai bună despre mine. Eu
nu ţin ce aflu pentru mine, ci spun tot.
— Vino cu mine, i-am zis eu. Poţi să-l urmăreşti,
cât mă duc eu să-i dau de ştire Vraciului. Şi aşa,
dacă nu ne întoarcem la timp, o să ştim barem
încotro a luat-o.
Alice clătină din cap.
— Nu, Tom. De ce-aş face-o, după toate cele care
s-au întâmplat? Nu-mi place să nu aibă cineva
încredere în mine. Nu-i plăcut. Oricum, tu ai
datoria ta, eu o am pe a mea. E chiar mult de
lucru la prăvălie. Am muncit din greu toată ziua,
n-am stat deloc, şi acum vreau să mă duc să mă
încălzesc la foc, nu să pierd vremea tremurând
pe afară, în frig. Tu fă ce ai de făcut şi lasă-l pe
Moş Gregory s-o scoată la capăt cu Morgan. Dar
pe mine nu mă amesteca în treaba asta.
Cu acestea, Alice făcu stânga-mprejur şi porni
să coboare dealul. Eram dezamăgit şi puţin
întristat, dar n-o puteam învinovăţi prea mult pe
ea. Dacă eu păstram secrete faţă de ea, ea de ce
m-ar fi ajutat?
Între timp se întunecase bine, iar pe cer
începuseră să licărească stelele. Aşadar, fără să
mai pierd vremea, am ales o cale care mă ajuta
să mă urc pe costişă şi să ocolesc prin spate zidul
de piatră albă, până exact în dreptul pâlcului de
copaci pe unde îl sărisem în noaptea aceea de
marţi, când mă îndreptam către casă. M-am
sprijinit de gardul scund şi am privit spre capelă.
Lumina lumânărilor sclipea în vitralii. Apoi am
observat ceva, la mare depărtare, dincolo de
cimitir. Nişte puncte mici şi împrăştiate de
lumină urcau panta către mine.
Felinare! Membrii congregaţiei lui Morgan se
apropiau. Cu toate că nu eram sigur, bănuiam că
el este deja înăuntru, aşteptându-i să sosească.
Atunci m-am întors şi m-am îndepărtat printre
copaci, îndreptându-mă grăbit către casa
Vraciului. Trebuia să-l iau pe magistrul meu şi
să-l aduc aici în timp util, ca să-l prindă pe
Morgan. Dar nu făcusem nici zece paşi, când
cineva mi-a tăiat calea, ieşind din umbră şi
proţăpindu-se în faţa mea. O siluetă cu pelerină
neagră şi glugă. M-am oprit brusc, iar el a
înaintat spre mine, cu paşi mari. Era Morgan.
— M-ai dezamăgit, Tom, a zis el, cu glas crud şi
aspru. Ţi-am cerut să-mi aduci ceva. M-ai lăsat
să te aştept degeaba, aşa că a trebuit să mă duc
să mi-l iau singur. Nu ţi-am cerut prea mult, nu-i
aşa? Nu când erau atât de multe în joc.
Nu i-am răspuns şi el a mai făcut un pas. M-am
întors şi-am dat să fug, dar mai înainte să pot
face o mişcare, m-a înşfăcat de umăr. M-am
zbătut un moment şi-am încercat să ridic toiagul
şi să-l lovesc, dar ceva m-a izbit deodată în
tâmpla dreaptă. Totul s-a întunecat şi am simţit
cum cad.

Când am deschis ochii, eram în capelă. Capul

mă durea şi mă simţeam de parcă aveam să
vomit. Stăteam în ultimul rând de bănci, cu
spatele sprijinit de zidul de piatră rece şi cu faţa
spre cabina confesionalului. De o parte şi de alta
a cabinei, erau două lumânări mari.
 Morgan stătea în faţa cabinei, uitându-se ţintă
la mine.
— Ei bine, Tom, am nişte treburi de rezolvat mai
întâi. Dar o să vorbim după.
— Trebuie să mă întorc, am zis eu, izbutind
anevoie să articulez. Dacă nu, domnul Gregory o
să se întrebe unde sunt.
— Lasă-l să se întrebe. Ce mai contează ce
gândeşte el? N-o să te mai întorci niciodată la
el… De acum eşti ucenicul meu şi am o misiune
pentru tine, în noaptea asta.
Cu un zâmbet de triumf, Morgan intră în
confesional, pe uşa din stânga, a preotului. N-am
mai putut să-l văd. Lumânările îşi împrăştiau
lumina până departe în capelă, dar cele două uşi
erau nişte dreptunghiuri de un Întuneric
absolut.
Am încercat să mă ridic şi să încerc să fug, dar
m-am simţit prea slăbit, iar picioarele încă nu
mă ascultau. Capul îmi zvâcnea, iar vedere îmi
era înceţoşată după lovitura primită în tâmplă,
aşa că tot ce-am putut face a fost să stau acolo,
încercând să-mi adun minţile şi sperând că nu o
să mi se facă şi mai greaţă.
După câteva momente, sosiră primii credincioşi
din congregaţia lui Morgan. Erau două femei şi,
la fiecare, când a trecut pragul, s-a auzit un
clinchet de metal pe metal. Nu observasem până
atunci, dar era o tipsie de colecte, din alamă, în
partea stângă a uşii şi amândouă au lăsat să
cadă în ea câte un bănuţ, mai înainte de a intra.
Apoi, fără nicio privire în direcţia mea, ţinându-şi
capetele plecate, s-au aşezat pe o bancă din faţă.
Băncile începură să se umple, dar am băgat de
seamă că toată lumea care intra în capelă îşi lăsa
felinarul afară. Congregaţia era alcătuită în mare
parte din femei – cei câţiva bărbaţi prezenţi fiind
destul de în vârstă. Nimeni nu vorbea. Am
aşteptat cu toţii în tăcere, auzindu-se doar
clinchetul monedelor şi zornăitul lor pe tipsie. În
cele din urmă, când aproape toate locurile se
ocupaseră, uşa păru să se închidă de la sine. Ori
aşa, ori fusese împinsă de cineva din afară.
Acum singura lumină venea de la cele două
lumânări aşezate de ambele părţi ale cabinei
confesionalului. Câţiva au tuşit, cineva din faţă
şi-a dres glasul, după care a urmat acea linişte
încordată, a aşteptării, când ai putea să auzi şi
un ac căzând. La fel cum fusese în camera
întunecată de la ferma Straja Mlaştinii. Simţeam
c-o să-mi plesnească timpanele. Deodată, m-am
înfiorat. Un aer rece s-a strecurat spre mine
dinspre confesional. Morgan îşi aduna puterea
pe care o obţinuse încercând să-l invoce pe
Golgoth.
În liniştea aceea, vocea lui Morgan strigă
deodată foarte tare:
— Soră a mea! Soră a mea, eşti aici?
Drept răspuns, se auziră trei bătăi puternice în
pardoseala capelei, atât de puternice încât
întreaga construcţie păru să se zguduie, urmate
de un lung suspin înfiorat, venind din bezna uşii
penitenţilor.
— Lasă-mă în pace! Lasă-mă să mă odihnesc! Se
auzi plângerea unei fete.
Fusese rostită aproape în şoaptă, dar plină de
suferinţă, venind, de asemenea, din uşa
întunecată a penitenţilor. Sora lui Morgan era un
suflet rătăcit şi era în stăpânirea lui. Nu voia să
fie aici.
El o făcea să sufere, dar congregaţia nu ştia asta
şi am simţit interesul încordat al oamenilor din
jurul meu, care aşteptau ca Morgan să invoce
pentru ei spiritele celor dragi, din familie sau
prieteni, pe care-i pierduseră.
— Mai întâi, supune-te mie. Apoi, te poţi odihni!
Tună glasul lui Morgan.
Parcă drept răspuns la aceste cuvinte, o siluetă
albă ieşi în faţă din Întuneric, conturându-se
desluşit în cadrul uşii penitenţilor. Cu toate că
Eveline se înecase pe când avea vreo şaisprezece
ani, spiritul ei arăta cam de vârsta lui Alice. Faţa,
picioarele şi braţele goale erau la fel de albe ca şi
rochia pe care o purta. Îi atârna pe trup de parcă
ar fi ieşit din apă, iar părul îi era lipit de cap şi
ud. Apariţia ei produse o exclamaţie înăbuşită
din partea congregaţiei, dar mie îmi atraseră
privirea ochii ei. Erau mari şi luminoşi şi
deosebit de trişti. Nu mai văzusem niciodată un
chip atât de mâhnit ca al stafiei lui Eveline.
 — Sunt aici. Ce doreşti?
— Sunt şi ceilalţi cu tine? Ceilalţi care vor să
vorbească vreunuia din această adunare?
— Sunt câţiva. Imediat în apropiere este un
spirit de copilă, cunoscută sub numele de
Maureen. Ar vrea să stea de vorbă cu Matilda,
iubita sa mamă…
La acestea, o femeie din primul rând de bănci se
ridică în picioare şi îşi întinse mâinile,
implorator. Părea că face eforturi să vorbească,
dar tremura din tot corpul de emoţie şi de pe
buze îi scăpă doar un geamăt. Năluca lui Eveline
dispăru înapoi în beznă şi altceva păşi în faţă.
— Mami? Mami? Strigă o nouă voce de fată din
cabina confesionalului. De data aceasta, era a
unei fetiţe foarte mici. Vino la mine, mami. Te
rog, te rog! Mi-e aşa de dor de tine…
La acestea, femeia plecă de lângă bănci şi se
îndreptă, clătinându-se, spre cabina
confesionalului, păstrându-şi mai departe
mâinile întinse. Deodată toată congregaţia îşi
ţinu respiraţia şi numaidecât am văzut de ce. O
siluetă palidă apăruse, abia vizibilă, în
Întunericul uşii din partea dreaptă. Părea o fetiţă
nu mai mare de patru sau cinci anişori, cu părul
lung răsfirat pe umeri.
— Ia-mă de mânuţă, mami! Te rog, ia-mă de
mânuţă! Strigă fetiţa şi o mână mică şi albă ieşi
din cadrul întunecat al uşii.
Se întindea către femeie, care căzu în genunchi
şi i-o prinse, ducând-o grăbită la buze.
— Oh, mânuţa ta e atât de rece, grozav de rece!
Strigă femeia şi începu să plângă, suspinele ei
îndurerate şi vaietele ei umplând toată capela.
Aşa o ţinură câteva minute lungi, până când, în
cele din urmă, mica mână albă se retrase în
beznă, iar mama se întoarse, cu paşi şovăielnici,
la locul ei.
După aceea, scenele se petrecură cam în acelaşi
fel. Uneori, oameni în toată firea, alteori copii
apăreau în cadrul întunecat al uşii pentru
penitenţi. Erau siluete de umbră, cu feţe palide
şi, mai rar, întindeau câte o mână afară, în
lumina lumânărilor. Şi aproape de fiecare dată
provocau o puternică emoţie din partea rudei
sau prietenului cu care vorbeau.
După un timp, am început să mă simt întors pe
dos de acest spectacol, dorindu-mi să ia mai
repede sfârşit. Morgan era un om inteligent şi
periculos, care se folosea de puterea lui Golgoth
ca să supună acele sărmane suflete voinţei sale.
În timp ce ascultam suferinţa celor vii şi
chinurile celor morţi, în minte îmi răsuna
clinchetul banilor care cădeau zornăind în tipsia
de colectă, din alamă.

În cele din urmă, se termină. Congregaţia părăsi

capela şi uşa se trânti în urma lor, parcă împinsă
de o mână nevăzută.
Morgan nu ieşi imediat din cabina
confesionalului, dar încetul cu încetul, frigul
acela nepământean scăzu. Când şi-a făcut
apariţia şi s-a apropiat de mine, pe frunte îi
luceau broboane de năduşeală.
— Ce mai face tatăl acela al meu, după ce l-am
trimis după potcoave de cai morţi? Întrebă
Morgan, cu un surâs încrezut. I-a plăcut
bătrânului neghiob plimbarea până la Ferma de
Jos?
— Domnul Gregory nu este tatăl tău, am zis eu,
liniştit, ridicându-mă nesigur pe picioare. Pe
tatăl tău adevărat îl chema Edwin Furner şi era
tăbăcarul din partea locului. Toată lumea ştie
adevărul, numai tu nu poţi să-l accepţi. Tu nu
spui decât minciună după minciună. Hai să
mergem în Adlington şi să întrebăm câţiva
oameni. Hai să o întrebăm pe sora mamei tale – e
încă în viaţă şi locuieşte aici. Dacă toţi spun la fel
ca tine, atunci s-ar putea să încep să te cred. Dar
nu cred că va fi aşa. Tu însuti eşti un părinte –
părintele minciunilor! Şi ai spus atât de multe,
încât acum ai început să le crezi şi tu!
Livid de furie, Morgan îşi repezi pumnul în
direcţia mea. Am încercat să mă feresc, dar eram
încă mult prea năucit şi reacţiile mele erau mult
încetinite. Pumnul lui m-a nimerit din nou în
tâmplă, aproape în acelaşi loc ca înainte. Am
căzut, izbindu-mă cu ceafa de dalele de piatră.
De data aceasta, nu mi-am pierdut cunoştinţa,
dar am fost săltat în picioare şi faţa lui s-a
apropiat foarte mult de a mea. În gură simţeam
gust de sânge şi un ochi mi-era închis, atât de
umflat, încât abia mai puteam vedea printre
pleoape. Dar expresia de pe faţa lui Morgan era
destul de clară şi nu mi-a plăcut deloc ce-am
văzut. Gura îi era schimonosită şi ochii îi
sclipeau feroce. Era mai degrabă o faţă de animal
sălbatic decât de om.
CAPITOLUL 19
PÂINEA ROTUNDĂ
— Ai avut o şansă, dar s-a dus! Acum am nevoie
de tine pentru altă misiune. Una care n-o să-ţi
placă! Uite, cară astea! Mârâi Morgan,
împingând ceva spre mine.
Era o cazma. Îndată ce am apucat-o, mi-a mai
întins un sac plin, atât de greu că a trebuit să mă
ajute să-l ridic pe umeri. Apoi m-a îmbrâncit spre
uşa capelei, afară, în frig. Am stat acolo,
tremurând, încovoiat sub povara sacului,
simţindu-mă prea bolnav şi slăbit ca să pot fugi.
Chiar dacă aş fi făcut-o, eram sigur că m-ar fi
prins în câteva secunde şi ar fi urmat încă o
bătaie. Vântul începuse să sufle cu putere
dinspre nord-est, îngrămădind norii pe cer şi
acoperind stelele. Părea că avea să ningă din
nou.
Mi-a mai dat un ghiont, ca să mă urnească la
drum, apoi o luă după mine, ducând un felinar.
Curând, urcam pe mohorâtul platou muntos,
sub norii aducători de zăpadă, lăsând mult în
urmă ultimul copac din pădurea rărită. N-aveam
de ales şi trebuia să mă căznesc să urc mai
departe. Dacă nu mă mişcăm destul de repede,
primeam un brânci în spate. O dată am alunecat
şi-am căzut lat, pe burtă, scăpând sacul din
mână. Pentru asta, mi-a tras câţiva pumni în
coaste, atât de tare, că mi-era groază să nu
cumva să mai cad.
Mi-a poruncit să ridic din nou sacul şi ne-am
căţărat mai departe, prin zăpadă, până am
pierdut măsura timpului. Dar, în cele din urmă,
sus, pe platou, m-a smucit să mă opresc. Nu
foarte departe în faţa noastră era un deal prea
neted şi prea rotund ca să fie natural, cu
învelişul său de zăpadă strălucitor de alb, în
lumina stelelor rămase. Atunci l-am recunoscut.
Era Pâinea Rotundă, gorganul pe care Vraciul
mi-l arătase când merseserăm să ne ocupăm de
duhul cel rău, la Strunga Oilor, tumulul în care
săpase Morgan şi găsise grimoarul.

Morgan făcu un semn spre răsărit şi mă împinse

iar la drum. Cam la vreo două sute de paşi, era
un tumul mai mic. Când am ajuns acolo, Morgan
a măsurat repede zece paşi de la el spre sud, în
vreme ce eu mă întrebam ce şanse aveam să-l
lovesc cu cazmaua şi să o iau la fugă. Dar mă
simţeam încă slăbit, iar el era şi mai mare, şi mai
puternic decât mine.
— Sapă aici! Mi-a poruncit el, arătându-mi jos,
în zăpadă.
M-am supus şi, curând, trecusem de stratul de
zăpadă, ajungând la pământul negru de
dedesubt. Pământul era îngheţat bocnă şi
săpatul mergea greu. M-am întrebat dacă nu
cumva mă pusese să-mi sap propria groapă, dar
n-ajunsesem la mai mult de un picior adâncime,
când am dat cu cazmaua de piatră.
— Proştii au săpat în gorganul ăla generaţie
după generaţie, zise el, arătându-mi înapoi, spre
Pâinea Rotundă, dar n-au găsit niciodată ce am
găsit eu. Există o încăpere, sub pământ, la mare
adâncime, dar intrarea este mult mai departe
decât ar fi crezut cineva vreodată. Ultima oară
când am fost aici, era în noaptea după moartea
mamei şi de atunci am tot încercat să-mi iau
cartea înapoi! Acuma, hai, curăţă piatra – că mai
avem mult de muncă!
Eram îngrozit, pentru că acum bănuiam că
Morgan voia să-l invoce pe Golgoth chiar în
noaptea aceea. Dar am făcut cum mi-a poruncit
şi, când am terminat, a luat cazmaua de la mine
şi, folosind-o ca pe rangă, s-a chinuit să ridice
piatra din lăcaşul ei şi s-o dea la o parte. I-a luat
multă vreme şi, când a reuşit, începuse să ningă,
vântul şuierând peste creste şi înteţindu-se din
ce în ce. Se pregătea să vină o nouă viforniţă.
A ţinut felinarul deasupra gropii şi, la lumina
lui, am putut vedea nişte trepte conducând în
bezna de jos.
 — Bun, coboară! Zise el, ridicând pumnul,
ameninţător.
Am cedat şi m-am supus, Morgan ţinându-mi
felinarul, în timp ce coboram cu grijă, abia
păstrându-mi echilibrul din pricina greutăţii
sacului. Erau zece trepte, în total. La picioarele
lor, m-am trezit într-un culoar îngust. În capul
scării, Morgan aşezase felinarul jos şi se lupta
din nou cu piatra. La început, am crezut că-i va fi
prea greu s-o tragă înapoi, dar, în cele din urmă,
a aşezat-o în lăcaşul ei cu o bufnitură înfundată,
închizându-ne acolo cum e închis mortul cu o
lespede de mormânt. A coborât treptele, cu
felinarul şi cazmaua, şi mi-a cerut s-o iau
înainte.
Ţinea felinarul ridicat deasupra creştetului
meu, prelungindu-mi umbra la picioare, în
tunelul care era drept şi neted. Podeaua, pereţii
şi tavanul erau de pământ şi, din loc în loc, nişte
bârne întăreau tavanul. Într-un loc, tavanul se
prăbuşise, aproape închizându-ne calea, şi a
trebuit să dau sacul de pe umăr jos, să mă
strecor prin deschizătura îngustă rămasă şi apoi
să-l trag după mine. Asta m-a făcut să nu mă
simt în apele mele în privinţa trăiniciei tunelului.
Dacă s-ar fi prăbuşit tavanul de-a binelea, am fi
fost îngropaţi de vii sau prinşi sub pământ până
la moarte. Aveam senzaţia că o mare cantitate de
pământ apăsa asupra noastră.
În cele din urmă, tunelul se deschise într-o sală
mare, ovală. Era masivă, de mărimea unei
biserici nu dintre cele mai mici, iar pereţii şi
tavanul erau construiţi din piatră. Dar
pardoseala era cel mai uimitor lucru din toate. La
prima privire am crezut că era din plăci de
ceramică, dar apoi am văzut că era un mozaic
complicat, înfăţişând tot soiul de creaturi
monstruoase, prin îmbinarea cu măiestrie a mii
de pietricele colorate. Unele erau făpturi
fabuloase, despre care citisem în Bestiarul
Vraciului, altele pe care le văzusem în treacăt,
prin coşmaruri: încrucişări groteşti, ca
minotaurul, jumătate taur, jumătate om, viermi
gigantici cu trupuri şerpuite şi fălci pline de colţi
şi un vasilisc, un şarpe cu picioare, cu o creastă
pe cap şi cu ochi care te străpungeau cu o privire
ucigătoare. Oricare dintre acestea era, ea însăşi,
de-ajuns să-mi captiveze atenţia, însă mai era
ceva care mi-a atras imediat privirile…
Căci acolo, exact în mijlocul podelei, construite
din pietre negre, erau trei cercuri concentrice şi,
în ele, o stea în cinci colţuri. Mi-am dat seama
numaidecât că aceea era confirmarea celor mai
negre temeri ale mele.
Era o pentagramă, un semn folosit de un mag
ca, dinăuntrul lui, să-şi arunce vrăjile sau să
invoce demonii Întunericului. Numai că
pentagrama din faţa noastră fusese construită
de primii oameni care veniseră în Anglezarke, cu
gândul să-l supună pe Golgoth, cel mai puternic
dintre Vechii Zei. Iar acum, avea s-o folosească
Morgan.

Se părea că Morgan ştia precis ce avea de făcut

şi curând se puse pe treabă, poruncindu-mi să
curăţ podeaua până a început să strălucească, în
special partea din mijloc a mozaicului, care
reprezenta pentagrama.
— Nu trebuie să fie niciun fir de praf, altminteri
totul poate ieşi de-a-ndoaselea! Zise el.
Nu m-am ostenit să-l întreb cum adică, pentru
că-mi dădusem seama singur. Încerca să
folosească ritualul cel mai periculos din grimoar.
Avea de gând să-l invoce pe Golgoth, în vreme ce
noi am fi stat la adăpost, în mijlocul
pentagramei. Curăţenia era vitală, pentru că
orice pată putea fi folosită pentru a străpunge
protecţia ei.
Erau mai multe hârdaie mari în capătul
îndepărtat al camerei şi unul dintre ele era plin
cu sare. În sacul pe care-l cărasem, printre alte
lucruri, inclusiv grimoarul, era un mare clondir
cu apă şi nişte cârpe. Folosind o cârpă umedă, a
trebuit să frec mozaicul cu sare şi apoi să-l
limpezesc, până când Morgan a fost mulţumit.
Mi se părea că ne ocupam de asta de câteva
ceasuri. Din când în când, aruncam o privire în
jur, încercând să descopăr în sala aceea ceva,
orice, care să-mi poată fi de folos să-l dobor pe
Morgan şi să fug. Probabil lăsase cazmaua pe
culoar, pentru că acum nu vedeam nici urmă de
ea prin sală, cum nu vedeam nimic altceva care
să-mi slujească drept armă. Am observat însă un
belciug mare de fier, fixat în perete, aproape de
podea şi m-am întrebat la ce-o fi folosind. Părea a
fi pentru priponit un animal.
Când am terminat de frecat podeaua, spre
marea mea groază, Morgan m-a înşfăcat
deodată, m-a târât până la zid, mi-a legat strâns
mâinile la spate şi a înnodat capătul de sfoară
rămas de belciug. Apoi, a început să se
pregătească el însuşi, serios. Mi s-a făcut rău de
la stomac dându-mi seama deodată ce avea să se
întâmple. Morgan avea să acţioneze din
interiorul pentagramei, ferit de tot ce ar fi apărut
în cameră, în vreme ce eu rămâneam priponit de
belciugul din perete, fără nici cea mai mică
apărare. Urma să fiu sacrificat, ca un soi de
ofrandă? Pentru asta fusese făcut belciugul?
Atunci mi-am amintit ce-mi povestise Vraciul
despre câinele de la fermă: când Morgan
încercase ritualul în camera lui, murise de
frică…
Din sac mai scoase cinci lumânări groase,
negre, şi le aşeză câte una în fiecare dintre cele
cinci colţuri ale stelei din pentagramă. Apoi a
deschis grimoarul şi a aprins cele cinci lumânări,
citind pentru fiecare o scurtă incantaţie din
carte. Când termină, se aşeză, cu picioarele
încrucişate, în mijlocul pentagramei şi, ţinând
cartea deschisă, se uită drept în ochii mei.
— Ştii ce zi e azi? Întrebă el.
— E o marţi, am răspuns eu.
— Şi data?
N-am răspuns, aşa că a vorbit el în locul meu.

— Este douăzeci şi unu decembrie. Solstiţiul de

iarnă. Mijlocul iernii, înainte ca zilele să înceapă
iarăşi să se lungească. Aşadar, va fi o noapte
lungă. Cea mai lungă din an. Iar, când se va
sfârşi, numai unul dintre noi va părăsi această
cameră, zise Morgan. Am de gând să-l invoc pe
Golgoth, cel mai puternic dintre Vechii Zei. Şi am
de gând s-o fac aici, în acelaşi loc unde era
invocat şi de către antici. Gorganul acesta este
construit într-un punct de mare forţă, la
confluenţa mai multor artere. Cinci, nu mai
puţin, se întretaie chiar în mijlocul pentagramei
în care stau eu.
— N-o să fie periculos să-l trezeşti pe Golgoth?
Am întrebat eu. Iarna ar putea dura ani de-a
rândul.
— Şi ce dacă? Replică Morgan. Iama este
anotimpul meu preferat.
— Dar grânele n-or să mai crească. Oamenii vor
muri de foame!
— Şi ce dacă? Cei slabi întotdeauna mor, zise
Morgan. Cei puternici moştenesc pământul.
Ritualul de invocare n-o să-i dea altă şansă lui
Golgoth decât să se supună. Şi va fi închis aici, în
această cameră, până când îl voi elibera eu.
Închis până când o să-mi dea ce vreau.
— Şi ce vrei tu? Am întrebat. Ce ar putea să
merite să le faci rău atâtor oameni?
— Vreau putere! Pentru ce altceva merită viaţa
trăită? Puterea pe care Golgoth mi-o va da mie.
Posibilitatea să îngheţ sângele în venele unui om.
Să ucid cu o privire. Toţi oamenii se vor teme de
mine. Şi în adâncurile unei ierni lungi şi aspre,
când o să ucid, cine-o să ştie că am luat o viaţă?
Şi cine ar putea s-o dovedească? John Gregory
va fi următorul care va muri, dar nu şi ultimul.
Iar tu vei muri înaintea lui. Morgan râse
încetişor. Tu faci parte din momeală. Parte din
ispita care îl va ademeni pe Golgoth să vină
încoace. Era s-o fac cu un câine, data trecută,
dar o fiinţă omenească este mult mai bună.
Golgoth va lua mica scânteie de viaţă din trupul
tău şi o va adăuga la a lui. Şi sufletul tău, de
asemenea. Trupul şi sufletul tău vor fi
amândouă nimicite într-o clipită.
— Eşti foarte sigur că pentagrama aceea te va
proteja? Am întrebat, încercând să nu mă
gândesc la ce spunea el, străduindu-mă să-i
sădesc o urmă de îndoială în minte. Ritualurile
trebuie să fie îndeplinite exact. Dacă uiţi ceva
sau pronunţi greşit, chiar şi cel mai mic cuvânt,
s-ar putea să nu meargă. Şi în cazul acesta,
niciunul dintre noi nu va mai părăsi această
încăpere. Amândoi vom fi nimiciţi.
 — Cine ţi-a spus ţie asta? Neghiobul acela
bătrân de Gregory! Zise Morgan, cu dispreţ.
Numai el ar putea spune asta. Şi ştii de ce?
Pentru că lui îi lipseşte tăria să încerce o faptă cu
adevărat cutezătoare. El nu e bun decât să-i
pună pe fraierii de ucenici să sape puţuri care nu
folosesc la nimic, ca apoi să le astupe la loc!
Patru ani a încercat să mă ţină departe de asta.
Chiar m-a silit să-i făgăduiesc maică-mii că n-am
să mai încerc niciodată să îndeplinesc ritualul.
Dragostea mea pentru ea m-a silit să mă ţin de
promisiune, până ce moartea ei m-a eliberat, în
sfârşit, şi a făcut posibil pentru mine să pun
mâna pe ce e al meu! Bătrânul Gregory este
duşmanul meu!
— De ce-l urăşti atât de mult? Am întrebat eu.
Ce ţi-a putut face de te-a rănit astfel? Tot ce-a
făcut el a fost cum era cel mai bine pentru toată
lumea. Este un om cu mult mai bun decât tine şi
generos până-n pânzele albe. A ajutat-o pe
mama ta când tatăl tău adevărat a părăsit-o.
Te-a luat în ucenicie şi, chiar şi atunci când te-ai
întors către Întuneric, te-a cruţat de ceea ce ai fi
meritat într-adevăr. O vrăjitoare rea nu e cu
nimic mai prejos decât tine, totuşi ea este închisă
de vie într-un puţ.
— Ar fi putut să-mi facă asta, e adevărat, zise
Morgan, cu glas liniştit şi ameninţător. Dar acum
e prea târziu. Ai dreptate. Îl urăsc. Am fost
născut cu o falie de Întuneric în sufletul meu. Ea
a crescut şi a tot crescut, până când, astăzi, sunt
aşa cum mă vezi înaintea ochilor tăi. Bătrânul
Gregory este un rob al Luminii, în vreme ce eu
aparţin acum pe deplin Întunericului. Din
pricina asta, el este duşmanul meu firesc.
Întunericul urăşte Lumina. Întotdeauna a fost
aşa!
— Nu! Am strigat. Nu trebuie să fie aşa. Ai o
alegere. Poţi să fii ce vrei tu. Ţi-ai iubit mama.
Eşti în stare de iubire. Nu trebuie să aparţii
Întunericului, nu-ţi dai seama? Nu e niciodată
prea târziu să te schimbi!
— Nu-ţi mai bate gura de pomană! Fă linişte! Se
răsti Morgan, mânios. Am vorbit prea mult. Este
timpul să încep ritualul…

O vreme, a fost linişte şi tot ce puteam auzi erau

bătăile propriei mele inimi. Într-un târziu,
Morgan a început să citească din grimoar, vocea
sa ridicându-se şi coborând într-un mod ritmic,
cântat, care mi se părea că semăna foarte tare cu
modul în care preoţii se roagă, uneori, în faţa
unei mulţimi de enoriaşi. Cea mai mare parte era
în latineşte, dar mai erau şi cuvinte din cel puţin
o limbă pe care n-o recunoşteam. A citit şi a tot
citit: părea că nu se întâmplă nimic. Am început
să sper că ritualul nu va avea efect sau că o să
facă vreo greşeală şi Golgoth n-o să mai apară.
Dar, curând, am simţit că se schimba ceva.
 Încet-încet s-a făcut mai frig în cameră.
Schimbarea era foarte lentă şi treptată, de parcă
o creatură foarte mare se târa din ce în ce mai
aproape, dar avea foarte multă cale de străbătut.
Era acel frig special pe care îl mai simţisem în
jurul lui Morgan şi mai înainte. Puterea pe care
şi-o trăgea de la Golgoth.
Am început să mă întreb care ar fi fost şansele
mele să fiu salvat. Nu mi-a luat mult să-mi dau
seama că erau foarte mici. Nimeni nu ştia de
intrarea în tunel. Cu toate că săpasem în pământ
şi dezvelisem piatra, vremea tocmai se
înrăutăţea, iar viforniţa avea s-o acopere curând.
Vraciul avea să vadă că lipsesc, dar oare se va
îngrijora destul de tare cât să iasă afară, să mă
caute prin viscol? Dacă se ducea la prăvălia lui
Andrew, Alice i-ar fi putut spune unde plecasem.
Dar chiar dacă se ducea la capelă, ce şanse erau
să-mi găsească toiagul? Îl pierdusem în
păduricea de dincolo de gard; între timp,
probabil fusese acoperit de zăpadă.
Am descoperit că-mi pot mişca puţin mâinile.
Oare aş fi putut să lărgesc sfoara destul cât să le
eliberez? Am încercat, unindu-le şi
depărtându-le, răsucindu-mi încheieturile
pumnului şi degetele. Cel puţin Morgan nu putea
să observe ce făceam. Era prea concentrat să
psalmodieze cuvintele ritualului, fără să facă
vreo pauză, nici măcar atunci când dădea
paginile grimoarului. Atunci, când m-am mai
uitat o dată la el, am observat şi altceva. Păreau
să fie umbre noi în încăpere, umbre care nu se
puteau explica prin poziţia celor cinci lumânări.
Şi cele mai multe dintre umbre se mişcau. Unele
erau ca fumul negru, altele cenuşii sau lăptoase
ca şi ceaţa, sucindu-se şi învârtindu-se pe lângă
cercul exterior al pentagramei, de parcă ar fi
încercat să pătrundă înăuntru.
Ce erau oare? Suflete rătăcite, prinse din
întâmplare în pânza de păianjen a ritualului şi
aduse în acest loc împotriva voinţei lor? Sau
poate spiritele celor care fuseseră îngropaţi în
tumul şi prin împrejurimi. Nu păreau a fi de
niciunele, căci ritualul era unul de constrângere.
Dar dacă mă observau? Nu puteau ajunge la
Morgan, el era protejat. Dar dacă îşi dădeau
seama că sunt şi eu acolo?
Nici nu-mi trecuse bine prin minte acest gând,
că am început să aud şoapte slabe de jur
împrejurul meu. Era greu să prind înţelesul a
ceea ce spuneau, dar unele cuvinte erau rostite
mai apăsat. Am desluşit „sânge”
De două ori şi, de asemenea, cuvântul „os”,
după care, chiar foarte limpede, numele meu de
familie, „Ward”.
Am început să tremur nestăpânit. Îmi era frică,
dar mă luptam să nu-mi fie. Vraciul îmi spusese
de multe ori cum Întunericul se poate hrăni din
frică: cel dintâi pas ca să-l învingi era să-ţi
înfrunţi şi să-ţi înfrângi propria frică. Aşa că am
încercat, chiar am încercat, dar era foarte greu,
pentru că nu mă înfruntam cu Întunericul
înarmat cu deprinderile pe care le căpătasem. Nu
stăteam pe picioarele mele, strângând în mână
un toiag de scoruş sau gata să arunc sare şi fier.
Eram un prizonier legat, cu desăvârşire
neajutorat, în vreme ce Morgan îşi susţinea
probabil cel mai periculos ritual pe care un mag
l-a încercat vreodată. Şi din ritual făceam şi eu
parte, o scânteie de viaţă care era oferită lui
Golgoth, pentru a-l sili să vină în locul acela.
Potrivit spuselor lui Morgan, în momentul în care
avea să apară, Golgoth nu avea să-mi ia numai
viaţa, dar şi sufletul. Întotdeauna am crezut că
există viaţă după moarte. Oare putea fi şi aceea
răpită? Putea oare vreun demon să-ţi ucidă şi
sufletul?
Dar atunci, şoaptele au început treptat să se
stingă, umbrele s-au risipit şi chiar a devenit
puţin mai cald în încăpere. Tremurul meu s-a
domolit şi am răsuflat uşurat, dar Morgan
continua să psalmodieze şi să întoarcă pagină
după pagină. Am început să mă gândesc că,
poate, la un moment dat, făcuse o greşeală şi
ritualul eşuase; mi s-a dovedit imediat că mă
înşelam.
Frigul a revenit, împreună cu spectrele ca de
fum, răsucindu-se şi dând târcoale pe marginea
pentagramei. Şi, de data aceasta, era mai rău,
fiindcă am recunoscut unul dintre spectre. Era
stafia lui Eveline, fata cu ochii mari, plini de
tristeţe.
Şoaptele s-au înteţit şi erau pline de ură atât de
puternică, încât aproape că i-am simţit gustul;
fiinţe nevăzute se roteau deasupra creştetului
meu, trecând atât de aproape de mine că le
simţeam curentul de aer pe faţă, ceea ce îmi
făcea părul din cap să se ridice drept în sus.
Curând, ameninţarea deveni mult mai palpabilă.
Degete nevăzute îmi treceau prin păr sau mă
ciupeau de pielea de pe faţă şi de pe gât, iar
răsuflări îngheţate şi puturoase îmi atingeau
fruntea, nasul şi gura.
Din nou totul încremeni. Dar nu dură mult. Se
simţi iarăşi frigul şi spectrele se adunară. Şi tot
aşa au ţinut-o, minut după minut, oră după oră,
în toată acea noapte, cea mai lungă din an. Dar
intervalele de pace şi de calm deveneau tot mai
scurte, iar perioadele de frică tot mai lungi.
Exista un ritm în tot ce se petrecea. Ritualul
sporea puterile. Era ca valurile fluxului, care vin
să se spargă de o plajă stâncoasă. Fiecare val era
mai sălbatic şi mai puternic decât cel de
dinainte. Fiecare dintre ele înainta mai mult pe
pietrele ţărmului. Şi la fiecare culme de
activitate, tumultul se intensifica. Vocile îmi
ţipau în urechi, şi globuri de lumină funestă,
purpurie, încercuiau acum pentagrama până
sus, la tavanul camerei. Şi apoi, în sfârşit, după
ce Morgan a psalmodiat câteva ore, cum mi se
păruse mie, din grimoar, reuşi să-şi
îndeplinească dorinţa.
Golgoth se supuse chemării lui.
CAPITOLUL 20
GOLGOTH
Pentru câteva minute, groaznic de lungi, am
putut să-l aud pe Golgoth venind. Tot pământul
începu să se cutremure şi suna de parcă vreun
uriaş furios urca spre noi din măruntaiele
pământului. Un uriaş cu gheare imense, care
sfărâma rocile masive în calea lui, grăbit să-şi
croiască drum spre cameră.
Dacă aş fi fost Morgan, aş fi fost îngrozit, pur şi
simplu încremenit de spaimă, incapabil să mai
scot vreun cuvânt. Sau aş fi oprit ritualul, pentru
că era o nebunie să-l continui. Dar el nu. Morgan
şi-a văzut mai departe de citit din grimoar. S-ar fi
predat Întunericului, căutând puterea după care
tânjea atâta, oricât l-ar fi costat.
În pofida ameninţătoarelor tunete de dedesubt,
nu se mai simţea nici măcar o boare, dar cele
cinci lumânări au început să pâlpâie şi aproape
că s-au stins. M-am întrebat cât de importante
erau ele pentru ritual. Erau o parte esenţială a
protecţiei pentagramei? Aşa se părea: dacă s-ar fi
stins, Morgan n-ar fi fost mai în siguranţă decât
mine. El era complet absorbit de ritual şi
continua să psalmodieze din grimoar, fără să-şi
dea seama de pericol.
Pământul începu să se zguduie şi mai violent şi
de dedesubt se auziră zgomote puternice şi mai
tulburătoare. Între timp, se strânseseră atât de
multe spectre în jurul pentagramei, încât se
topiseră într-o ceaţă rotitoare, alb-plumburie, iar
formele lor individuale nu se mai desluşeau. Un
vârtej de energie apăsa în nevăzuta barieră care
marca perimetrul pentagramei şi ameninţa s-o
spargă în orice moment.
Dacă ar mai fi durat puţin, aşa s-ar fi întâmplat
– de asta sunt sigur. Dar a apărut ceva care a
împrăştiat spiritele din cameră şi, probabil, le-a
gonit înapoi de unde veniseră. Când a început să
plouă des cu pietricele mici din tavan, s-a auzit
un răget, însoţit de un scrâşnet, un amestec de
sunete care-ţi zgâriau timpanele, şi m-am uitat
în dreapta mea, spre tunelul prin care
ajunseserăm în cameră. Am văzut o avalanşă de
pietre, când tavanul s-a surpat, pecetluindu-ne
înăuntru, împingând un talmeş-balmeş de
resturi de pietre şi praf până departe. Spre
disperarea mea, tunelul era acum complet
astupat. Orice s-ar mai fi întâmplat, eram prins
acolo, sub pământ, pentru vecie.
În clipa aceea aproape că mi-aş fi întâmpinat cu
bucurie moartea: cel puţin sufletul meu ar fi
putut supravieţui. Căci ştiam că, foarte curând,
Golgoth avea să sosească, iar trupul şi sufletul
meu aveau să fie, amândouă, spulberate. Eu
aveam să dispar. Şi spaima pe care am simţit-o
în clipa aceea mă făcea să tremur din toate
încheieturile.
Dar, foarte brusc, se produse iar o schimbare.
Fără veste, Morgan încetă să mai psalmodieze şi
se ridică în picioare, clătinându-se. Cu ochii
holbaţi de groază, scăpă cartea din mâini. Se
îndrepta spre colţul pentagramei: făcu un pas
către mine şi căscă larg gura. În ochi i se citea
teroarea.
La început, am crezut că încerca să vorbească
sau să strige. Acum ştiu mai bine ce s-a
întâmplat. Gândindu-mă mai bine, am ajuns la
concluzia că încerca, pur şi simplu, să respire.
Cristale de gheaţă se formaseră deja în plămânii
lui şi acel pas a fost ultimul pe care l-a mai făcut.
Deschiderea gurii a fost cea din urmă mişcare
conştientă a sa. A îngheţat sub ochii mei. A
îngheţat de-a dreptul, albindu-se din cap până-n
picioare, acoperit de gheaţă albă. Apoi, a căzut
palancă înainte şi, în clipa în care fruntea,
braţele şi umerii au atins pământul, s-a sfărâmat
ca o stalactită de gheaţă. Era ca o sticlă spartă în
mii de cioburi tremurătoare. Morgan explodase,
se pulverizase, dar fără să curgă nicio picătură
de sânge, fiindcă era congelat până în miezul
fiinţei sale. Şi acum era mort. Mort definitiv.
Presupun că a făcut o greşeală, care l-a costat
scump, în ritual şi Golgoth s-a întrupat în
pentagramă ca să-l ucidă pe loc pe necromant.
Acum, înăuntrul celor trei cercuri concentrice, se
afla o apariţie în formare. În pofida lumânărilor
pâlpâitoare, deşi nu-l puteam vedea, ştiam că era
acolo şi puteam simţi ochii lui duşmănoşi privind
dincolo de pentagramă, drept spre mine.
Am simţit disperarea lui Golgoth de a se elibera.
Odată ajuns afară, ar fi fost liber să-şi impună
voinţa asupra Comitatului, liber să-l cufunde în
zeci de ani de iarnă îngheţată. Flacăra
lumânărilor dansa din nou, de parcă ar fi fost
suflate de o respiraţie nevăzută, dar nu puteam
face nimic. Eram îngrozit. Ce-aş fi putut face să
salvez Comitatul? Absolut nimic: eram priponit
de belciugul de fier, aşteptându-mi sfârşitul.
Exact în momentul acela, Golgoth îmi vorbi din
pentagramă:
— Un smintit zace înaintea mea. Şi tu eşti
smintit ca el?
Glasul lui umplu încăperea, întorcându-se în
ecou din fiecare cotlon al său. Era ca vântul
muşcător care spulbera zăpada de pe crestele
posomorâte din Anglezarke.
Nu i-am răspuns, şi glasul lui Golgoth scrâşni
din nou, de data aceasta mai scăzut, dar mai
aspru, ca o pilă grosolană pe o găleată de tablă.
— N-ai limbă, muritorule? Vorbeşte, ori te
îngheţ şi te spulber cum i-am făcut şi
smintitului.
— Nu sunt un smintit, am răspuns eu, cu dinţii
clănţănindu-mi de frică şi de frig.
— Mă bucură să aud asta. Pentru că dacă eşti,
într-adevăr, blagoslovit cu înţelepciune, atunci,
mai înainte ca noaptea aceasta să se încheie, o să
te înalţ mai sus decât cel mai de sus din acest
ţinut.

— Sunt mulţumit aşa cum sunt, am răspuns

eu.
— Fără de ajutorul meu, o să pieri aici. Cauţi
moartea? Asta te-ar face oare fericit?
Nu i-am răspuns.
— Tot ce trebuie să faci este să desprinzi o
lumânare din cerc. Doar una. Fă asta şi-o să fii
liber şi-o să rămâi în viaţă.
Legat cum eram de belciug, mă aflam la mai
multe picioare distanţă de cea mai apropiată
lumânare, aşa că nu-mi dădeam seama cum ar fi
vrut să ajung la ea. Dar, chiar dacă mi-ar fi fost
cu putinţă, n-aş fi făcut-o. Nu-mi puteam salva
mie viaţa, sacrificând miile de oameni care ar fi
suferit în Comitat.
— Nu! Am spus. N-am s-o fac…
— Cu toate că sunt prins între marginile
cercului acestuia, până la tine tot pot ajunge. Hai
să-ţi arăt…
Frigul începu să radieze din pentagramă, iar
mozaicul se albi de gheaţă. Cristalele de gheaţă
se formau unul după altul, până când am simţit
răceala urcând în carnea mea din podea,
amorţindu-mă până la os. Mi-am amintit
avertismentul lui Meg, de dinainte de a pleca
acasă: „… îmbracă-te gros împotriva frigului.
Dacă degeri, ţi-ar putea cădea degetele”.
Cel mai crâncen mi-era frig la spate, aproape de
mâinile care îmi erau legate de belciug, iar în
timp ce frigul muşca din carnea mea, mi-am
închipuit degetele degerate, cu sângele refuzând
să mai circule prin ele, înnegrindu-se şi devenind
casante, gata să cadă ca rămurelele uscate de pe
o creangă pe moarte. Mi-am simţit gura
deschizându-se pentru a ţipa, aerul îngheţat
râcâindu-mă pe gât. M-am gândit la mama.
Acum, nu aveam s-o mai văd vreodată. Dar
deodată am căzut într-o rână, alături de
belciugul de fier. M-am uitat înapoi şi l-am văzut
bucăţi la picioarele zidului. Golgoth îl îngheţase
şi-l fărâmase, ca să mă elibereze. Făcuse în aşa
fel încât să-i pot asculta rugămintea. Îmi vorbi
din nou din pentagramă, dar, de data aceasta,
glasul îi sună şi mai slab:
— Desprinde lumânarea. Fă-o acum, ori o să-ţi
iau mai mult decât viaţa. O să-ţi sting şi sufletul,
pe deasupra…
Aceste cuvinte trimiseră un frig mai puternic
decât acela care spărsese belciugul de fier.
Morgan avusese dreptate. Până şi sufletul meu
era în pericol. Şi ca să-l salvez, tot ce trebuia să
fac era să mă supun. Mâinile îmi erau încă legate
la spate şi nu mai simţeam nimic din ele, dar aş fi
putut să mă ridic, să mă duc până la cea mai
apropiată lumânare şi s-o dau la o parte cu
piciorul. Însă m-am gândit la cei care ar fi suferit
din pricina faptei mele. Frigul iernii aspre i-ar fi
ucis pe bătrâni şi pe copii, mai întâi. Pruncii ar fi
murit în leagănele lor. Dar ameninţarea ar fi
devenit şi mai mare încă. N-ar mai fi crescut
niciun fel de grâne şi, anul următor, n-ar mai fi
fost nicio recoltă. Şi câţi ani la rând încă, după
aceea? N-ar mai fi fost nimic cu care să se
hrănească animalele. S-ar fi înstăpânit foametea.
Ar fi pierit mii şi mii. Totul, din vina mea.
O lovitură de picior într-o lumânare mi-ar fi
salvat mie viaţa. În plus, mi-ar fi salvat şi
sufletul. Dar cea dintâi datorie a mea era
întotdeauna binele Comitatului. Probabil că
n-aveam s-o mai văd vreodată pe mama, dar,
dacă îl eliberam pe Golgoth, cum m-aş mai fi
putut uita vreodată în ochii ei? I-ar fi fost ruşine
de mine şi eu n-aş fi îndurat aşa ceva. Oricât
m-ar fi costat, trebuia să fac ce era drept. Mai
bine uitarea cea mare. Mai bine să fiu nimic
decât să trăiesc o experienţă ca aceea!
— N-am s-o fac, i-am spus eu lui Golgoth. Mai
degrabă mor decât să te eliberez.
— Atunci, mori, neghiobule! Zise Golgoth, şi
numaidecât frigul începu să se înteţească.

Aşa că am închis ochii şi mi-am aşteptat

sfârşitul, simţind cum îmi amorţeşte tot corpul.
Ciudat lucru, nu-mi mai era frică. Eram cuprins
de resemnare. Acceptasem ce avea să se
întâmple.
 Frigul probabil că m-a făcut să-mi pierd
cunoştinţa, pentru că următorul lucru pe care
mi-l amintesc a fost că am deschis ochii.
Totul era neclintit şi tăcut în cameră, iar aerul
era mult mai cald. Spre marea mea uşurare,
Golgoth dispăruse. Nu-i mai puteam simţi
prezenţa. Dar de ce nu-şi dusese ameninţarea
până la capăt?
Pentagrama era neatinsă şi cele cinci lumânări
încă mai ardeau. În interiorul ei am desluşit o
siluetă zăcând cu faţa în jos. După pelerină, l-am
recunoscut pe Morgan. Mi-am întors repede
privirile. Albul gheţii fusese înlocuit de roşu.
Bucăţile din Morgan începuseră să se dezgheţe.
Spre marea mea uimire, eram încă în viaţă. Dar
pentru cât timp? Eram închis sub pământ.
Curând, lumânările aveau să se topească şi să se
stingă, iar eu aş fi fost cufundat pe veci în
Întuneric.
Voiam să trăiesc şi deodată am început să mă
lupt cu disperare să scap de sfoară. Nu mai eram
priponit de belciugul de fier, dar mâinile îmi erau
încă legate la spate. Simţeam în ele numai aşchii
şi ace, dar sângele reîncepuse să circule. Dacă le
eliberam, puteam folosi lumânările câte una o
dată. Asta mi-ar fi dat câteva ore în care aş fi
putut lucra la lumina lor. Tunelul era blocat, dar
puteam să sap şi cu mâinile goale. Merita o
încercare. Pământul trebuia să fie afânat. Şi
poate că nu tot tunelul era blocat. Pe undeva pe
acolo, puteam chiar să dau peste cazma!
Pentru câteva clipe, mi-a înmugurit speranţa.
Dar sfoara nu ceda, iar strădaniile mele de a mă
elibera nu făceau decât s-o strângă mai tare.
Mi-am adus aminte de toate lunile din urmă, din
primăvară, când devenisem ucenicul Vraciului.
Osoasa Lizzie mă legase şi mă aruncase într-un
puţ, voind să mă ucidă şi să-mi ia oasele, pentru
magia ei neagră. Mă zbătusem şi atunci, dar nu
fusesem în stare să scap. Mă salvase Alice,
folosind un cuţit ca să-mi taie legăturile. Cât aş fi
vrut s-o pot chema pe Alice în ajutor şi de data
aceasta! Dar nu puteam. Eram singur şi nimeni
nu ştia nici măcar unde mă aflu.
După o vreme, m-am oprit din zbuciumul meu
nebunesc de a mă vedea liber. M-am întins pe
spate, cu ochii închişi, încercând să-mi adun
puterile pentru un ultim efort. Şi atunci, cum
stăteam absolut nemişcat, respirând aproape
normal, m-am gândit deodată la lumânările
pentagramei. Puteam să mă folosesc de una
dintre ele ca să-mi ardă sfoara care mă ţinea
legat! Cum de nu mă gândisem la asta înainte?
M-am ridicat repede. Acum aveam o şansă
adevărată să mă eliberez. Dar în clipa aceea am
auzit un zgomot venind dinspre tunelul blocat.
Ce să fi fost? Mă găsise oare Vraciul, în cele din
urmă, şi venise să mă salveze? Dar nu suna ca o
cazma. Era mai mult un râcâit, de parcă scurma
ceva în pământul căzut. Să fi fost un şobolan?
Zgomotul a devenit mai puternic. Să fi fost mai
mulţi? O familie de şobolani care locuia adânc în
tumul? Se zicea că şobolanii mănâncă orice.
Auzisem chiar nişte poveşti despre şobolani care
devoraseră copii nou-născuţi în leagănele lor.
Dacă adulmecaseră carne de om? Oare aveau să
mănânce bucăţile din trupul mort al lui Morgan?
Şi după aceea? Aveau să treacă la mine? Să mă
atace de viu?
Zgomotul deveni mai puternic. Ceva scormonea
de-a lungul tunelului blocat spre cameră. Ceva
îşi săpa drum cu ghearele prin pământ. Ce putea
fi? Am urmărit, fascinat, dar îngrozit, cum apare
o gaură mică pe la jumătatea distanţei dintre
tavan şi podea, din care pământul se fărâmiţa şi
se rostogolea până la marginea mozaicului
pardoselii. Am simţit un curent de aer, care a
făcut lumânările să pâlpâie. S-au ivit două
mâini, dar nu erau de om. Am văzut degetele
prelungi şi, în loc de unghii, cele zece gheare
încovoiate care scurmaseră o galerie prin
pământ până în cameră. Aşadar, mai înainte de
a-şi face apariţia, am ştiut precis cine era.
Într-un fel sau altul, lamia sălbatică scăpase din
pivniţa Vraciului şi mă adulmecase. Marcia
Skelton venise după sângele meu.
CAPITOLUL 21
CAPCANA
Lamia sălbatică îşi scoase trupul din galerie şi
sări grăbită pe podeaua mozaicată. Am auzit-o
adulmecând de două ori, dar nu se uita la mine.
Alergând în patru labe, cu nasul în pământ,
târându-şi părul lung şi slinos pe podea, s-a
îndreptat spre marginea pentagramei, ghearele ei
scoţând scrâşnete ascuţite pe marmură. S-a
oprit şi am auzit-o adulmecând din nou
zgomotos, în vreme ce se uita la ceea ce rămăsese
din Morgan.
N-am făcut nicio mişcare, abia venindu-mi să
cred că nu mă atacase deja. Morgan murise de
curând, dar aveam o bănuială că prefera sângele
proaspăt de la cineva în viaţă. Şi atunci am auzit
un alt zgomot din tunel. Se mai apropia ceva…
Încă o pereche de mâini s-a ivit, dar acestea
aveau degete de om, cu unghii, în loc de gheare
ascuţite. De cum mi-au apărut sub ochi, am
ştiut cine era. I-am văzut pomeţii ridicaţi,
frumoşii ochi strălucitori şi părul argintiu. Era
Meg.
Se strecură înăuntru, se scutură de praf şi veni
drept spre mine. Probabil îşi lăsase pantofii cu
vârf ascuţit afară, dar urma tălpilor ei goale, în
timp ce se apropia, m-a înlemnit. Nu era de
mirare că lamia sălbatică se ţinea la distanţă.
Meg mă voia numai pentru ea şi, după tot ce se
întâmplase, nu mă puteam aştepta la vreo
îndurare.
Îngenunche la o distanţă la care mă putea
atinge şi buzele i se subţiară într-un zâmbet
răutăcios.
— Eşti doar la o bătaie de inimă de moarte, zise
Meg, dându-se mai aproape şi deschizându-şi
gura larg, până ce i-am văzut dinţii albi, gata să
muşte din mine.
I-am simţit răsuflarea pe faţă şi pe gât şi am
început să tremur. Dar atunci s-a aplecat mai jos
şi, spre uluirea mea, a muşcat drept din sfoara
care-mi ţinea mâinile legate.
— Puţini oameni au fost într-atât de aproape de
o vrăjitoare lamia şi-au mai trăit după aceea, zise
ea şi se ridică în picioare. Socoteşte-te norocos!
Am rămas acolo, pe loc, holbându-mă la gura ei
deschisă. Mă simţeam prea neputincios ca să fac
vreo mişcare.
— Ridică-te, băiete! Porunci ea. N-avem toată
noaptea la dispoziţie. John Gregory te aşteaptă.
Vrea să audă de la tine ce s-a petrecut aici.
M-am ridicat şovăielnic în picioare şi am stat
aşa, câteva clipe, simţindu-mă slăbit şi ameţit,
temându-mă c-o să leşin. De ce mă ajuta? Ce se
întâmplase între Vraci şi Meg? El îi dusese de
mâncare, în pivniţă. Stătuseră îndelung de
vorbă. Oare o făcea pentru că o rugase Vraciul?
Erau din nou prieteni?
— Du-te şi ia grimoarul, zise Meg, arătându-mi
spre pentagramă. Eu nu pot să intru în cercul
ăla; nici Marcia…
Am făcut un pas spre grimoar, dar m-am oprit
când am dat cu ochii de carte. Zăcea într-o baltă
de sânge. Mă înfiora gândul s-o ating şi oricum
era distrusă. Atunci m-am uitat fără să vreau la
rămăşiţele lui Morgan şi mi s-a întors stomacul
pe dos. Mi-am plecat fruntea, încercând să-mi
şterg imaginea aceea din minte. Nu voiam s-o
mai văd vreodată în vreun coşmar.
— Fă cum îţi spun, ia grimoarul! Porunci Meg,
ridicându-şi puţin vocea. John Gregory n-o să-ţi
mulţumească dacă îl laşi aici, ca să-l mai
găsească, într-o bună zi, şi altcineva.
I-am dat ascultare şi am păşit în pentagramă.
M-am aplecat şi-am ridicat cartea. Era udă de
sânge şi lipicioasă. I-am simţit mirosul, şi
stomacul mi s-a chircit şi mi s-a întors din nou.
M-am străduit din răsputeri să nu vomit şi am
ieşit din pentagramă, luând şi cea mai apropiată
lumânare. Nu-mi plăcea ideea să urc înapoi
printr-un tunel întunecat, în tovărăşia a două
vrăjitoare lamia.
Luând lumânarea, probabil am rupt puterea
pentagramei şi am crezut că Marcia o să între să
se hrănească. Dar ea, după ce pufni în direcţia
cadavrului, se întoarse cu spatele. Meg a luat-o
înainte, iar Marcia încheia şirul, la vreo câţiva
paşi în spatele meu. Speram doar să nu fie prea
aproape de călcâiele mele.
Am ieşit în lumina palidă a dimineţii de dinainte
de răsărit. Vântul se potolise, dar încă mai
fulguia. Vraciul aştepta imediat la intrare şi s-a
aplecat, oferindu-mi o mână de ajutor. Am lăsat
lumânarea neagră să cadă în zăpadă şi am
apucat de mâna lui stângă cu mâna mea stângă;
m-a tras din groapă, punându-mă pe picioare.
Numaidecât după aceea, lamia sălbatică m-a
urmat afară, căţărându-se pe zăpadă.
Am deschis gura să vorbesc, dar magistrul meu
şi-a pus un deget pe buze, făcându-mi semn să
tac.
— Toate la timpul lor. Poţi să-mi spui mai târziu,
zise el. Morgan a murit?
Am dat din cap şi mi-am plecat fruntea.
— Ei bine, ăsta poate să-i fie mormântul, zise
Vraciul.
Cu aceste cuvinte, se duse până la marginea
gropii şi apucă marginea pietrei, rotind-o cât să-i
vină bine. O legănă deasupra gropii şi, când fu
mulţumit, o lăsă să cadă înapoi în lăcaşul ei.
Odată terminată şi asta, îngenunche şi, cu
mâinile goale, începu să acopere piatra cu
pământul răscolit şi cu zăpadă. În cele din urmă,
satisfăcut, se ridică în picioare.
— Dă-mi cartea, băiete, porunci Vraciul.
I-am întins-o, bucuros că scăpăm de ea. Vraciul
o ridică şi se uită la copertă. Când o mută în
mâna cealaltă, pe degete îi rămaseră urme de
sânge. Clătinând trist şi obosit din cap, o porni în
frunte, coborând culmile podişului, înapoi spre
casa lui de iarnă. De fiecare dată când îmi
aruncam privirea peste umăr, le puteam vedea
pe cele două vrăjitoare lamia care ne urmau
îndeaproape.
Odată ajunşi înapoi, Vraciul mă conduse în
bucătărie, mai aruncă nişte cărbuni în vatră şi,
când flăcările se înălţară, începu să pregătească
micul dejun. La un moment dat, m-am oferit să-l
ajut, dar mi-a făcut semn să stau la locul meu,
pe scaun.
— Adună-ţi puterile, băiete, zise el. Ai trecut
prin multe!
Odată ce mi-a ajuns la nări mirosul ouălor şi al
pâinii prăjite, m-am simţit mult mai bine. Meg şi
sora ei coborâseră în pivniţă, dar nu voiam să
vorbesc despre ele. Era mai bine să-l las pe Vraci
să-mi spună ce se întâmplase, când avea să
considere el că e momentul potrivit. Curând,
amândoi stăteam la masă, înfulecând din
farfuriile mari cu ouă şi pâine prăjită. La sfârşit,
înviorat şi liniştit, mi-am şters farfuria cu o
bucăţică de pâine şi m-am lăsat pe spate, în
scaun.
— Ei, băiete, acuma te simţi destul de bine ca să
povesteşti? Sau o lăsăm pe mai târziu?
— Mi-ar plăcea să ştiu c-am terminat cu toate
astea, i-am răspuns eu.
Ştiam că, după ce îi voi spune ce se întâmplase,
o să mă simt mult mai bine. Avea să fie primul
pas spre a le uita pe toate.
— Atunci, începe cu începutul şi nu lăsa nimic
deoparte! Zise Vraciul.
Am făcut întocmai cum îmi ceruse, plecând de la
discuţia mea cu Alice, pe coasta dealului, când
îmi spusese unde să-l găsesc pe Morgan şi
încheind cu punctul culminant al ritualului –
ivirea lui Golgoth şi cum mă ameninţase după ce
Morgan murise.
— Aşadar, Morgan trebuie să fi făcut o greşeală,
am zis eu. Golgoth a apărut în interiorul
pentagramei…
— Nu, băiete, zise Vraciul, clătinând trist din
cap, foarte probabil că a recitat ritualul cuvânt
cu cuvânt. Vezi tu, eu sunt de vină. Am mâinile
pătate cu sângele lui Morgan.
— Nu înţeleg. Ce vrei să spui? Am întrebat eu.
— Ar fi trebuit să închei socotelile cu el încă de
atunci, de când a încercat prima oară să-l invoce
pe Golgoth, cu ani în urmă, zise Vraciul. Morgan
era foarte periculos şi cu neputinţă de ajutat,
chiar şi pe atunci. Ştiam asta şi ar fi trebuit să-l
închid într-un puţ, dar mama lui, Emily, m-a
rugat şi m-a tot rugat să n-o fac. El voia puterea
şi era înveninat şi chinuit de ură, dar ea credea
că este numai din pricină că viaţa fusese
nedreaptă cu el şi că îi lipsise un tată care să-l
susţină. Am simţit puţină părere de rău pentru
băiat şi, cum ţineam la mama lui, mi-am lăsat
inima să-mi stăpânească mintea. Dar în
străfundul sufletului meu, ştiam că nu tatăl îi
lipsise. Domnul Hurst şi cu mine ne
străduiserăm amândoi să-i ţinem locul acelui
tată. Nu, ceea ce îi lipsea, de fapt, era disciplina
de a fi un vraci, curajul şi perseverenţa de a-şi
consacra viaţa unei îndeletniciri în care se
câştigă puţin, în recompense lumeşti. Dar, în loc
să-l pedepsesc pentru încercarea de a-l invoca pe
Golgoth, eu doar l-am dat afară din ucenicia mea
şi l-am silit să jure, în faţa mea şi a mamei lui, că
nu va mai visa la Golgoth sau la grimoar. Lăsat
liber, fără nicio ocupaţie, Morgan a căutat să
obţină puterea şi bogăţia prin necromanţie şi s-a
întors către Întuneric. Ştiam că, în fiecare iarnă,
ispita puterii lui Golgoth o să crească, până când
îi va deveni, în cele din urmă, insuportabilă.
Aşadar, i-am întins o capcană, dar numai dacă
ar fi încercat într-adevăr să-l invoce pe Stăpânul
Iernii, capcana s-ar fi declanşat…
— Capcană? Ce capcană? Nu înţeleg.
— El a fost întotdeauna leneş când era vorba de
învăţătură, zise Vraciul, scărpinându-se
gânditor în barbă. Limbile străine erau punctul
lui slab şi n-a învăţat niciodată vocabularul
limbii latine în întregime. La celelalte limbi
străine, se descurca încă şi mai prost. A început
să înveţe limba veche în cel de-ai treilea an de
ucenicie. Asta era limba vorbită de primii oameni
care au venit în Comitat, cei care au construit
Pâinea Rotundă şi l-au venerat pe Golgoth. Cei
care au scris grimoarul. Morgan n-a ajuns prea
departe cu studiul. Ştia cum să pronunţe, cum
să citească în limba veche cu voce tare, dar avea
serioase lacune. Vezi tu, băiete, nu puteam să
mai risc o dată. Datoria noastră cea dintâi este
întotdeauna pentru Comitat. Aşadar, cu ani în
urmă, am făcut o copie a grimoarului. Textul
originar a fost distrus, iar noua versiune a fost
legată în copertele vechi. Mai multe cuvinte au
fost schimbate în copie, ca să facă ritualurile
nefolositoare. Dar numai o singură schimbare a
fost făcută în ritualul lui Golgoth. Cuvântul
wioutan, care înseamnă „fără” sau „afară”, a fost
înlocuit cu wioinnan, care înseamnă
„înăuntru”…
— Vasăzică, de aceea Golgoth a apărut lângă el,
în interiorul pentagramei, am zis eu, uluit de
capcana Vraciului. O ţinuse secretă ani de-a
rândul.
— N-am avut încredere în Morgan, aşa că i-am
întins o cursă, pentru orice eventualitate. Am
avut multă bătaie de cap să copiez grimoarul şi
să-l schimb, dar, cum am mai spus, datoria
noastră este să apărăm Comitatul. Emily ştia ce
făcusem, dar a avut mult mai multă încredere în
el decât mine. Ea s-a gândit că îşi va schimba
purtarea şi că niciodată nu va mai încerca să-l
invoce iarăşi pe Golgoth. El îi jurase că n-o va
face, iar eu fusesem de faţă, ca martor. N-am
făcut niciodată caz de locul în care se afla
grimoarul. Pupitrul acela a fost întotdeauna la
vedere. Morgan ştia unde să vină şi, în cele din
urmă, s-a dovedit că am avut dreptate. Ar fi venit
el cu mulţi ani în urmă, dar jurământul făcut
mamei sale îl ţinea din scurt. De îndată ce am
auzit că ea a murit, m-am temut de ce-i mai rău
şi mi-am dat seama de ce Morgan m-a căutat la
Chipenden…
A urmat o lungă tăcere, în care Vraciul s-a
scărpinat din nou în barbă, foarte adâncit în
gânduri.
— Ce s-a întâmplat, la sfârşit? Am întrebat eu.
De ce Golgoth nu m-a ucis şi pe mine? De ce a
plecat pur şi simplu?
— După ce a fost invocat, timpul înăuntrul
pentagramei era limitat. Rămânând acolo,
puterile i-au scăzut cu fiecare clipă. În cele din
urmă, a trebuit să plece. N-a avut de ales.
Bineînţeles, băiete, dacă l-ai fi eliberat, lucrurile
ar fi stat altfel. Ar fi fost liber să bântuie prin
Comitat, care ar fi fost prins în ghearele unei
ierni fără sfârşit. Aşa că ai procedat cum trebuia,
băiete. Ţi-ai făcut datoria şi nimeni n-ar putea
cere mai mult de atât.
— Cum m-ai găsit? Am întrebat eu.
— Pentru asta, trebuie să-i mulţumeşti în
primul rând fetei. Când nu te-ai mai întors la ora
la care mă aşteptam să apari, am coborât să stau
de vorbă cu Andrew şi să aflu când ai plecat de la
prăvălie. Prietena ta Alice mi-a spus unde te
duseseşi. A vrut să vină şi ea, să mă ajute să te
caut, dar nici n-am vrut să aud. Lucrez mai bine
singur – n-am nevoie de o fată să se ţină după
mine. Aproape c-a trebuit s-o leg de un scaun ca
s-o opresc de a veni după mine. Când am ajuns
eu, vântul sufla puternic dinspre nord-est, iar
capela era pustie. Am scotocit puţin prin jurul
cimitirului, dar nu prea mult. Era o singură
persoană la care mă puteam duce să cer ajutor.
Singura care te-a găsit, în condiţiile date. Meg
te-a adulmecat curând. Ţi-a găsit toiagul în
păduricea de pe deal şi ţi-a luat urma până la
gorgan. N-a durat mult până a găsit intrarea, dar
când am tras piatra la o parte, am găsit tunelul
astupat. De aceea Marcia a săpat să te scoată.
Aşadar, lor trei le datorezi mulţumiri.
— Trei vrăjitoare, i-am atras eu atenţia.
Vraciul nu m-a băgat în seamă.
— Oricum, am trimis-o pe tânăra Alice înapoi la
Andrew, cum probabil te aşteptai. Cât le priveşte
pe Meg şi pe sora ei, de acum încolo o să stea jos,
în pivniţă, în spatele porţii – dar nu va fi încuiată.
— Vasăzică, tu şi cu Meg sunteţi din nou
prieteni?
— Nu, lucrurile nu mai sunt cum erau când
ne-am întâlnit prima oară. Mi-ar plăcea să dau
timpul înapoi, dar nu e cu putinţă. Vezi tu,
băiete, am făcut o învoială. Lucrurile pot
continua aşa cum sunt… dar o să-ţi spun mai
multe despre asta, după ce te vei odihni.
— Cum rămâne cu tata? Am mai întrebat eu. O
să fie bine de-acum?
— A fost un om bun şi, acum, că Morgan e mort
şi puterea lui e destrămată, tatăl tău n-ar mai
trebui să se teamă de nimic. De absolut nimic.
Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă după ce
murim, zise Vraciul, cu un oftat. Dacă am şti,
n-ar mai fi atât de multe religii diferite, toate
susţinând lucruri diferite şi crezând că ele au
dreptate. După mintea mea, nu contează pe care
dintre ele o urmezi. Sau chiar dacă mergi de unul
singur şi-ţi alegi de capul tău calea în viaţă. Atâta
vreme cât îţi trăieşti viaţa corect şi le respecţi
credinţa celorlalţi, aşa cum te-a învăţat tatăl tău,
atunci nu poţi greşi prea mult. O să-şi găsească
el calea spre lumină, băiete, de bună seamă. Nu
e nevoie să ne facem griji în privinţa asta. Hai că
am vorbit destul. Ai avut o noapte lungă şi grea,
aşa că ia du-te tu în pat, pentru vreo câteva ore!

Dar a durat mai mult de câteva ore statul meu

în pat. Am făcut o febră mistuitoare şi a venit
doctorul din Adlington de trei ori până când a
fost, în sfârşit, satisfăcut să mă vadă pornit către
însănătoşire. De fapt, a trecut aproape o
săptămână până am fost iar în stare să cobor în
bucătărie, şi atunci petrecând cea mai mare
parte a zilei înfăşurat într-o pătură, în faţa
focului din camera de lucru.
Vraciul nu m-a muncit prea tare nici cu lecţiile
şi a mai trecut o săptămână încheiată până să fiu
într-adevăr destul de întremat cât să cobor în
Adlington s-o vizitez pe Alice. Vedea de prăvălie,
singură. Cum n-a venit niciun client, am avut
timp să stăm mult la taifas. Am vorbit în
prăvălie, sprijiniţi în coate de tejgheaua de lemn.
Cât fusesem bolnav, Vraciul trecuse pe acolo şi
deja ştia şi ea, în mare, ce se întâmplase. Aşa că
tot ce am avut de făcut a fost să-i dau
amănuntele poveştii şi să-mi cer încă o dată
iertare pentru că ţinusem un secret faţă de ea.
— În orice caz, Alice, îţi mulţumesc pentru că
i-ai spus Vraciului că m-am dus la capelă.
Altminteri, nu m-ar mai fi găsit nimeni,
niciodată, am zis eu, ajungând, în cele din urmă,
la finalul povestirii mele.
— Eu tot mi-aş fi dorit să ai mai multă încredere
în mine, Tom. Ar fi trebuit să-mi spui mai
devreme ce îi făcea Morgan tatălui tău.
— Îmi pare rău, am zis eu. N-o să-ţi mai ascund
nimic, pe viitor…
— Totuşi, n-am să-i intru niciodată în graţii lui
Moş Gregory, nu-i aşa? El n-are încredere în
mine nici cât negru sub unghie!
— Are o părere mult mai bună despre tine decât
până acum, am zis eu. Dă-i timp, atâta tot.
— Dar, în primăvară, când o să vă întoarceţi la
Chipenden, eu va trebui să rămân aici. Mi-ar
plăcea să vin şi eu cu voi…
— Credeam că-ţi place să lucrezi la Andrew.
— Putea fi şi mai rău, zise Alice, dar la
Chipenden este mult mai bine. Îmi place să stau
în casa aia mare, cu grădină. Şi o să-mi fie dor de
tine, Tom.
 — Şi mie o să-mi fie dor de tine, Alice. Dar, cel
puţin, n-o să fii în Pendle. Oricum, iarna viitoare
o să ne întoarcem şi o să încerc să te vizitez mai
des.
— Ar fi drăguţ, tare drăguţ, zise Alice.
După o vreme, se mai înveseli şi, la sfârşit,
tocmai când mă pregăteam să plec, îmi ceru să
fac ceva.
— În dimineaţa în care o să plecaţi la
Chipenden, vrei să-l întrebi pe Moş Gregory dacă
nu mă ia şi pe mine cu voi?
— O să-l întreb. Dar nu cred că va folosi la ceva,
Alice.
— Dar o să-l întrebi, nu-i aşa? N-o să-ţi ia capul
dacă îl întrebi, este?
— Bine, o să-l întreb.
— Promiţi?
— Promit, am zis eu, cu un zâmbet.
Tot pentru o promisiune făcută odată lui Alice,
intrasem într-o mulţime de necazuri, dar aceasta
de acum nu putea face prea mare bucluc. În cel
mai rău caz, Vraciul ar fi refuzat.
CAPITOLUL 22
CUM E CEL MAI BINE
Cu toate că a fost o iarnă friguroasă, cam la trei
săptămâni după moartea lui Morgan, vremea a
devenit mult mai blândă şi s-a pornit dezgheţul.
Asta i-a înlesnit lui Shanks drumul până la noi şi
aşa a venit cu prima tură de provizii după secole
de absenţă. Ca de obicei, l-am ajutat să descarce,
dar când a plecat, Vraciul l-a condus o bună
bucată de drum spre ieşirea din defileu, purtând
o lungă discuţie cu el.
La vreo câteva zile, imediat după micul dejun,
Shanks a adus un sicriu la uşa noastră, micul
său ponei aproape împleticindu-se sub greutatea
lui. După ce l-am ajutat să-l dezlege, l-am ridicat
din spinarea calului şi l-am aşezat jos, cu grijă.
Nu era chiar atât de greu precum părea, dar era
puţin cam voluminos, şi nu mai văzusem
niciodată un sicriu atât de bine făcut. Avea două
mânere de alamă de fiecare parte şi era din lemn
de culoare închisă, lustruit. Nu l-am mai cărat în
casă, ci l-am lăsat aproape de uşa din spate.
— Ăsta pentru ce e? L-am întrebat eu pe Vraci,
când Shanks se pierdea în depărtare.
— Ăsta-i pentru mine să ştiu şi pentru tine să
afli, zise el, bătându-şi uşurel nasul pe-o parte,
cu arătătorul. Pune-ţi mintea la contribuţie şi
Întoarce-te la mine când ai ghicit.
Abia la ora prânzului mi-a confirmat bănuielile.
— Eu o să fiu plecat pentru vreo câteva zile,
băiete. Crezi c-o să te descurci de unul singur?
Aveam gura plină, aşa că am dat din cap şi-am
continuat să înfulec din tocana mea de iepure.
— Nu mă întrebi unde mă duc?
— Cu treburi de-ale vracilor? Am sugerat eu.
— Nu, băiete. Astea sunt treburi de familie. Meg
şi sora ei se întorc acasă. O să se îmbarce pe o
corabie de la Sunderland Point şi eu le conduc ca
să văd că au pornit în siguranţă la drum.
Sunderland Point era un port la sud de
Heysham şi cel mai mare din Comitat. Corăbii
din toată lumea urcau pe fluviul Lune, pentru a
ancora acolo. Am ştiut atunci că ghicisem corect
la ce folosea sicriul.
— Aşadar, Marcia va fi în cutie, am zis eu.
— Te-ai prins din prima, băiete, zise Vraciul, cu
un zâmbet. O doză specială, foarte puternică, de
ceai de ierburi o s-o ţină liniştită. Ar fi greu s-o
stăpâneşti la bord în mod obişnuit. I-ar putea
supăra pe unii dintre pasageri. În ceea ce-l
priveşte pe şeful portului, sora lui Meg a murit,
iar ea îi duce trupul acasă, pentru
înmormântare. Oricum, după cum am spus, o să
le însoţesc şi eu până la port, doar ca să le văd
îmbarcate în regulă. O să călătorim noaptea,
bineînţeles. Fără îndoială că o să ne oprim la
vreun han, iar Meg o să-şi petreacă ziua în
spatele perdelelor bine trase. Mă întristează s-o
văd plecând, dar e cel mai bine aşa.
— Te-am auzit odată vorbind cu Meg despre o
grădină care o să fie a voastră. Era despre
grădina de la Chipenden? Am întrebat eu.
— Da, aceea era, băiete. Grădina de apus, după
cum bănuieşti şi tu. Am petrecut multe ore
fericite stând chiar pe aceeaşi bancă pe care
acum îţi ţin ţie adesea lecţiile.
— Şi atunci, ce s-a întâmplat? Am întrebat eu.
De ce ai adus-o pe Meg la Anglezarke şi-ai
închis-o în pivniţă? De ce trebuia să fie amorţită
cu ceai de ierburi?
— Ce s-a întâmplat între mine şi Meg ne priveşte
numai pe noi! Se răsti Vraciul la mine,
aruncându-mi o privire lungă, cercetătoare.
Pentru un moment, păru de-a dreptul furios şi
mi-am dat seama că mersesem prea departe cu
întrebările mele curioase. Dar apoi a oftat şi a
clătinat din cap mâhnit.
— După cum ştii, Meg este o femeie foarte
frumoasă, dar pe vremea când era tânără era şi
mai frumoasă şi sucea minţile multor bărbaţi.
Eram gelos până la absurd şi ne-am certat de
prea multe ori ca să le mai ţin minte numărul.
Dar asta n-a fost tot. Era şi foarte încăpăţânată
şi îşi făcuse foarte mulţi duşmani în Comitat. Cei
care au supărat-o au învăţat să-i ştie de frică. Iar
cei care trăiesc cu frică prea multă vreme devin
periculoşi. În cele din urmă, a fost acuzată de
vrăjitorie şi s-au făcut numeroase plângeri la
Înaltul Pretor de la Caster. Era o problemă foarte
serioasă şi au trimis un ofiţer s-o aresteze.
— Dar ar fi fost în siguranţă, în casa dumitale de
la Chipenden, nu-i aşa? Duhul rău l-ar fi
împiedicat pe ofiţer să ajungă până la ea.
— Desigur, băiete. L-ar fi împiedicat şi să mai
trăiască! Dar omul acela nu-şi făcea decât
datoria şi, cu toate că o iubeam pe Meg, nu voiam
să am pe conştiinţă moartea acelui tânăr ofiţer,
aşa că a trebuit să iau măsuri ca Meg să dispară.
Am coborât în sat, m-am întâlnit cu ofiţerul şi, cu
ajutorul fierarului, ca martor, am izbutit să-l
conving că ea a plecat din Comitat. Drept
urmare, am adus-o aici, unde toate verile şi le-a
petrecut încuiată în camera de pe scările pivniţei,
iar iernile, închisă în casă. Alegerea era: fie să
trăiască aşa, fie să atârne la capătul unei
frânghii – după cum ştii, vrăjitoarele sunt
spânzurate la Caster. La un moment dat, cu
nişte ani în urmă, a scăpat afară din casă şi a
vârât groaza în câţiva localnici. Ca să tacă, a
trebuit să le făgăduiesc că o s-o închid într-un
puţ, în pivniţă. De aceea Shanks era atât de
supărat când a văzut-o, în dimineaţa aceea.
Oricum, astăzi, în sfârşit, se întoarce acasă la ea.
Ar fi trebuit să fac asta de mult, dar pur şi simplu
n-am putut s-o las să plece.
— Adică şi ea vrea să plece acasă?
— Cred că ştie că aşa e cel mai bine. De altfel,
Meg nu mai simte pentru mine aceeaşi dragoste
pe care eu încă o simt pentru ea, zise el, arătând
deodată mai bătrân şi mai trist decât îl văzusem
vreodată până atunci. O să-mi fie dor de ea,
băiete. Amarnic de dor de ea. Viaţa n-o să mai fi
la fel fără ea. Era singura care-mi făcea iernile
suportabile…

La apus, l-am privit pe Vraci fixând capacul

sicriului surorii lui Meg, Marcia, cu ea înăuntru.
Apoi, după ce ultimul şurub de alamă a fost
strâns, l-am ajutat să-l care la ieşirea din defileu.
Era greu şi ne cam clătinam sub povară,
căznindu-ne să ne mişcăm picioarele prin
pământul înmuiat, noroios, în vreme ce Meg
mergea în urma noastră, Cărându-şi propriile
bagaje. Cum coboram într-o tăcere solemnă în
adâncul întunecat al văii, mi s-a părut că
semăna cu o înmormântare adevărată.
După cum stabilise Vraciul, un vizitiu ne
aştepta, la marginea drumului. Cei patru cai au
devenit nervoşi când ne-am apropiat, fremătând
din nări, suflând aerul zgomotos şi scoţând
aburi, în lumina Lunii, iar vizitiul a trebuit să se
lupte cu ei ca să-i ţină. Odată ce s-au mai potolit,
a coborât de pe capră, părând şi el foarte nervos,
şi s-a apropiat de Vraci, ducându-şi mâna la
pălărie, în semn de salut. Fălcile şi bărbia îi
tremurau şi arătau gata să-i sară din piele.
— N-ai de ce să te temi şi, după cum ţi-am
făgăduit, o să te plătesc bine. Acum, ajută-mă să
pun ăsta sus, i-a zis Vraciul, bătând cu palma în
sicriul Marciei.
L-au ridicat până pe suportul de bagaje din
spatele trăsurii, iar Vraciul l-a supravegheat
atent pe vizitiu când l-a legat cu sfoară.
În timp ce ei erau astfel ocupaţi, Meg a venit
lângă mine şi mi-a zâmbit răutăcios, arătându-şi
colţii.
— Eşti un băiat periculos, Tom Ward, un băiat
foarte periculos, a zis ea, aplecându-se mai
aproape. Ia seama să nu-ţi faci prea mulţi
duşmani…
N-am ştiut ce să-i răspund la asta.
— Vrei să faci un ultim lucru pentru mine,
băiete? Îmi şopti ea la ureche.
Am încuviinţat, dând din cap, foarte neliniştit.
— El n-are aşa o inimă împietrită cum i-a făcut
pe toţi ceilalţi să creadă, zise ea, arătând spre
magistrul meu. Ai tu grijă de el, pentru mine.
Am zâmbit şi am dat din cap.
Când Vraciul a venit lângă noi, Meg i-a dăruit
un zâmbet călduros, prietenos, care m-a făcut să
mă gândesc că, în adâncul inimii ei, încă mai
ţinea la el. Apoi i-a luat mâna într-a ei şi i-a
strâns-o. El a deschis gura, parcă voind să
spună ceva, dar n-a scos niciun cuvânt. În ochi îi
străluceau lacrimile şi părea gâtuit de emoţie.
Stingherit, eu m-am întors cu spatele la ei,
îndepărtându-mă câţiva paşi. Au vorbit în şoaptă
mai multă vreme, după care s-au apropiat
împreună de vizitiu. Acesta a ţinut portiera
deschisă, înclinându-şi puţin capul spre Meg, iar
Vraciul a ajuta-o să se suie. Apoi el a venit din
nou la mine.
— Bine, băiete, noi acum plecăm. Tu întoarce-te
acasă.
— V-ar fi de folos, dacă aş veni şi eu?
— Nu, băiete, mulţumesc, totuşi. Sunt unele
lucruri pe care trebuie să le fac eu însumi. Într-o
bună zi, când o să fii mai mare, cred că o să
înţelegi. Dar sper că nu va trebui să treci
niciodată prin ceva de soiul ăsta…
Însă deja înţelesesem: mi-am amintit că l-am
văzut cu Meg, în bucătărie, cu lacrimile
şiroindu-i pe obraz. Ştiam cum se simţea. De
asemenea, îmi puteam imagina cum ar fi dacă aş
fi eu în locul Vraciului şi-ar trebui să-mi iau la
revedere de la Alice pentru ultima oară. Oare tot
aşa se va încheia şi povestea dintre mine şi Alice?
Peste alte câteva clipe, Vraciul urcă în trăsură
şi, de îndată ce se aşeză lângă Meg, vizitiul îşi
trosni biciul pe spinarea celor patru cai. Trăsura
porni huruind şi începu să prindă viteză. Au
luat-o spre nord, către Sunderland Point, unde
voiau să ajungă, în timp ce eu m-am întors agale
prin defileul dintre creste, acasă.
Odată intrat, am încălzit nişte supă de mazăre
pentru cină şi m-am aşezat pe jos, lângă foc.
Afară nu sufla nici boare de vânt şi puteam auzi
şi cel mai slab chiţăit şi geamăt din vechea casă.
Duşumeaua zvâcnea, o treaptă a scârţâit, un
şoarece a tropăit în spatele peretelui. Şi chiar
aveam impresia că în pivniţă, mult mai jos de
poarta de metal, puteam auzi şoaptele
vrăjitoarelor moarte şi aproape moarte din
puţurile lor.
Atunci mi-am dat seama cât de mult mă
schimbasem. Eram acolo, sigur în marea casă,
cu o pivniţă plină de duhuri rele şi vrăjitoare
întemniţate, şi nu eram câtuşi de puţin speriat.
Eram ucenicul Vraciului şi abia în primăvară
avea să se împlinească primul an de pregătire.
Încă patru ani şi aveam să fiu eu însumi un
vraci!
CAPITOLUL 23
ÎNAPOI LA CHIPENDEN
Pe la mijlocul unei dimineţi din ultima zi a lui
April, când mă duceam să iau apă din pârâu,
Vraciul a ieşit afară, în urma mea. Soarele
tocmai răsărise peste crestele ce străjuiau
defileul şi magistrul meu a zâmbit, uitându-se în
sus, spre căldura lui plăcută. Pe stânca din
spatele casei, stalactitele de gheaţă se topeau
rapid, apa picurând pe dalele de jos.
— Aceasta este prima zi de primăvară, băiete,
zise el, aşa că o să plecăm la Chipenden!
Aşteptam de vreo câteva săptămâni să aud
aceste cuvinte. De când se întorsese, fără Meg,
Vraciul fusese foarte tăcut, închizându-se mereu
în sine, iar casa devenise mai posomorâtă şi mai
deprimantă ca niciodată. Ardeam de nerăbdare
să plecăm.
Aşadar, în ora ce-a urmat, m-am învârtit de
colo, colo, făcând toate treburile prin casă: am
curăţat vetrele de cenuşă, am spălat toate oalele,
farfuriile şi cănile – ca să ne fie mai uşor, când
aveam să ne întoarcem aici, iama viitoare. În cele
din urmă, Vraciul a încuiat uşa din spate după
noi şi a pornit, cu paşi mari, să străbată defileul,
eu urmându-i fericit, la mică distanţă, cărând, ca
de obicei, ambii saci şi toiagul meu de scoruş.
Mi-am adus aminte de promisiunea făcută lui
Alice – să-l întreb pe Vraci dacă n-ar putea veni şi
ea cu noi, la Chipenden –, dar tot mai aşteptam
un moment potrivit, când mi-am dat seama că,
în loc s-o apucăm pe cel mai drept drum, către
nord, ne îndreptam direct spre Adlington. Chiar
dacă îl vizitase şi cu o zi în urmă, am presupus că
Vraciul voia să-i spună încă o dată la revedere
fratelui său. Tot mai cumpăneam dacă şi cum
să-i pomenesc despre Alice, când am ajuns pe
strada cu prăvălia.
Spre surprinderea mea, şi Andrew, şi Alice
ne-au ieşit în întâmpinare pe stradă, afară. Alice
ducea o bocceluţă cu lucrurile ei şi părea gata
pentru o călătorie. Zâmbea şi părea emoţionată.
— Îţi doresc să ai o vară bună şi bogată, Andrew,
zise Vraciul, voios. Ne vedem în noiembrie!
— La fel şi ţie, frate! Răspunse Andrew,
făcându-i cu mâna.
Apoi, spre marea mea uimire, Vraciul se
întoarse şi o luă înainte, iar, când am dat să-l
urmez, Alice îşi potrivi paşii în spatele meu,
rânjind de la o ureche la alta.
— O, am uitat să-ţi spun, băiete, strigă Vraciul,
peste umăr, Alice o să vină să stea cu noi la
Chipenden, în aceleaşi condiţii ca şi mai înainte.
Am stabilit totul ieri, cu Andrew. Trebuie să fie
unde sunt şi eu, ca să pot să ţin ochii pe ea!
— Mare surpriză, nu-i aşa, Tom? Bucuros să mă
vezi, nu? Întrebă Alice.
— Bineînţeles că sunt bucuros să te văd şi chiar
încântat că vii şi tu înapoi la Chipenden,
împreună cu noi. Era ultimul lucru la care mă
aşteptam. Domnul Gregory n-a suflat niciun
cuvânt.
— Oh, zău? Râse Alice. Ei, acum ştii cum e când
oamenii păstrează secrete şi nu-ţi spun lucruri
pe care ar trebui să le ştii şi tu! Să-ţi fie de
învăţătură!

Am râs şi eu. Nu m-am supărat de zeflemeaua

lui Alice. O meritam. Ar fi trebuit să-i spun
despre intenţia mea de a fura grimoarul. Dacă aş
fi făcut-o, poate că mi-ar fi trezit ceva mai multă
judecată în minte. Dar acum totul se terminase
şi mergeam fericiţi, împreună, în sfârşit, pe
drumul spre Chipenden.

În ziua următoare mă aştepta încă o surpriză.

Drumul înapoi spre Chipenden trecea cam la
vreo patru mile depărtare de ferma familiei mele.
Mă pregăteam să-l întreb pe Vraci dacă puteam
face o vizită, dar Vraciul mi-a luat-o înainte.
— Socotesc că s-ar cuveni să faci o vizită pe
acasă, băiete. Ai putea să afli dacă mama ta s-a
întors, iar dacă s-a întors, sigur o să vrea să te
vadă. O să-mi continui drumul şi o să mă
grăbesc, pentru că trebuie să trec şi pe la un
chirurg.
— Un chirurg? Eşti cumva bolnav? Am întrebat
eu, îngrijorat pentru el.
— Nu, băiete. Omul despre care îţi vorbesc se
ocupă niţel şi de dinţi, între altele. Are o rezervă
considerabilă de dinţi adunaţi de pe la morţi şi
cu siguranţă o să-mi găsească unul ca să se
potrivească, zise el, zâmbindu-mi larg, ca să pot
vedea clar gaura rămasă în locul în care duhul
rău îi spărsese dintele din faţă.
— De unde îi adună? Am întrebat eu, pălind. De
la jefuitorii de morminte?
— Cei mai mulţi, de pe vechile câmpuri de
bătălie, zise Vraciul, clătinând o dată din cap. O
să-mi meşterească nişte dinţi şi, curând, o să fiu
ca nou. Mai fac şi nişte nasturi din oase foarte
drăguţi. La el şi-a făcut Meg toate rochiile şi era
cea mai bună clientă a lui, zise Vraciul, cu
tristeţe.
Am fost bucuros să aud asta. Cel puţin, nasturii
nu veneau de la victimele ei de odinioară, cum
suspectasem la început.
— Oricum, du-te, acuma, zise Vraciul, şi ia şi
fata cu tine, să-ţi ţină tovărăşie când o să te
întorci.
M-am supus cu bucurie. Fără îndoială, Vraciul
nu voia s-o aibă pe Alice în spinare. Dar eu
aveam să întâmpin aceeaşi problemă ca de
obicei. Jack n-ar fi lăsat-o să facă niciun pas
dincolo de hotarele fermei şi, cum Ferma
Berarului era a lui acum, n-avea rost să ne
certăm.
Cam peste vreo oră, Alice şi cu mine am ajuns să
vedem ferma în zare şi am observat ceva
neobişnuit.

Spre nord, imediat după hotarele fermei,

începea Dealul Spânzuraţilor, unde un fuior de
fum negru se ridica dintre copacii de pe vârful
lui. Cineva aprinsese un foc acolo. Cine? Nimeni
nu se ducea acolo vreodată, de frica stafiilor
oamenilor care fuseseră spânzuraţi în timpul
războiului civil ce făcuse ravagii prin Comitat, cu
mai multe generaţii în urmă. Chiar şi câinii de la
fermă se ţineau departe de el.
Instinctiv, am ştiut că era mama. Ce căuta acolo
sus, nu puteam ghici, însă altcineva cine să fi
îndrăznit? Aşadar, am ocolit ferma pe la
marginea de est şi, odată ce-am ajuns dincolo de
hotarul de nord, am urcat dealul până la copaci.
Din stafii nu se vedea nici urmă: Dealul
Spânzuraţilor era tăcut şi nemişcat, crengile
golaşe strălucind în lumina soarelui târziu de
după-amiază. Mugurii de frunză erau umflaţi,
dar avea să mai treacă vreo săptămână până să
se desfacă. Primăvara venise târziu, anul acesta.
De îndată ce-am ajuns în vârf, s-a dovedit că
avusesem dreptate. Mama stătea în faţa unui
foc, privind ţintă la flăcări. Se adăpostea sub un
umbrar de crengi, rămurele şi frunze uscate,
care o apărau de razele soarelui. Părul îi era în
dezordine şi murdar, şi arăta de parcă nu s-ar
mai fi spălat de multă vreme. Slăbise şi faţa îi era
trasă, expresia tristă şi obosită probabil de viaţă.
— Mamă! Mamă! Am zis eu, aşezându-mă
alături de ea, pe pământul jilav. Te simţi bine?
Nu mi-a răspuns imediat şi în ochi avea o privire
dusă departe. La început, am crezut că nu mă
auzise. Dar apoi, continuând să se uite în foc,
şi-a aşezat mâna stângă pe umărul meu.
— Mă bucur că te-ai întors, Tom, zise ea, într-un
târziu. Te aştept aici de zile în şir…
— Unde ai fost, mamă?
Nu mi-a răspuns, dar, după o lungă pauză, şi-a
ridicat privirile şi mi-a întâlnit ochii.
— O să-mi văd de drumul meu, curând, dar
trebuie să stăm de vorbă înainte de a pleca.
— Nu, mamă, nu poţi pleca nicăieri în starea de
acum. De ce nu te duci jos, la fermă, să mănânci
şi tu ceva! Ai nevoie şi de un somn bun şi
odihnitor. Jack ştie că eşti aici?
— Ştie, fiule. Jack urcă până aici să mă vadă în
fiecare zi şi mă imploră să fac la fel cum m-ai
rugat tu adineauri. Dar este prea dureros pentru
mine să mă duc acolo, acum, când tatăl vostru
nu mai e acasă. Mă răscoleşte prea tare, Tom, şi
am inima zdrobită. Dar acum, că ai venit, în
sfârşit, o să fac un efort să merg acolo, pentru
ultima oară, înainte de a părăsi definitiv
Comitatul.
 — Nu pleca, mamă! Te rog, nu ne părăsi! Am
rugat-o eu.
Mama n-a răspuns, ci s-a uitat din nou ţintă în
foc.
— Gândeşte-te la nepotul tău, mamă! Am
continuat eu, cu disperare. Nu vrei să-l vezi
născându-se? Nu vrei s-o vezi nici pe micuţa
Mary crescând? Şi cu mine cum rămâne? Am
nevoie de tine! Nu vrei să-mi închei ucenicia şi să
devin un vraci? M-ai salvat în trecut şi s-ar putea
să mai am nevoie de ajutorul tău şi de acum
înainte, ca să ajung până acolo…
Mama tot nu răspunse, şi atunci Alice se aşeză
deodată de partea cealaltă a focului, astfel încât
să fie drept în faţa ei.
— Nu eşti sigură, aşa-i? Îi zise ea mamei, cu
ochii ca ai fiarelor sălbatice în lumina focului.
Chiar nu ştii ce să faci.
Mama îşi ridică privirile, în ochi jucându-i
lacrimile.
— Câţi ani ai tu, fată dragă? Treisprezece, nu-i
aşa? Întrebă ea. Eşti doar o copilă. Deci cum ai
putea şti tu ce mă macină pe mine?
— Oi avea eu numai treisprezece ani, îi replică
Alice, sfidătoare, dar ştiu multe. Mai multe decât
ştie cineva care a trăit o viaţă întreagă. Pe unele
le-am învăţat. Pe altele le ştiam. Poate că m-am
născut ştiindu-le deja. N-am idee de ce. Dar aşa
e, şi gata. Şi ştiu şi despre tine. Câteva lucruri,
cel puţin. Şi ştiu că te zbuciumi între a pleca şi a
rămâne. Nu-i aşa? E adevărat, nu?
Mama îşi plecă fruntea şi, spre uluirea mea,
încuviinţă cu un semn din cap.
— Întunericul sporeşte în puteri, asta-i destul
de limpede, şi i-am mai spus asta lui Tom şi
înainte, zise mama, întorcându-se din nou cu
faţa la mine, cu ochii sclipindu-i mai sălbatic
decât ai oricărei alte vrăjitoare cu care mă
confruntasem vreodată. Vezi tu, întreaga lume
cade în puterea Întunericului, nu doar
Comitatul. Trebuie să lupt cu el, în ţara mea de
baştină. Dacă mă întorc acum, s-ar putea să
izbutesc să fac ceva, până nu e prea târziu! Şi
mai sunt şi alte treburi pe care le-am lăsat
nerezolvate.
— Ce treburi, mamă?
— O să afli, destul de curând. Nu mă întreba
acum.
— Dar o să fii singură, mamă. Ce poţi face de
una singură?
— Nu, Tom, n-am să fiu singură. Mai sunt şi
alţii care or să mă ajute – foarte puţini,
mărturisesc.
— Rămâi aici, mamă. Rămâi aici şi lasă-l să vină
până la noi, am rugat-o eu. Lasă-l să vină, să-l
înfruntăm împreună, aici, în ţara mea de
baştină, nu într-a ta…
Mama zâmbi trist.
— Aceasta este ţara ta, nu-i aşa?
— Aşa e, mamă. Acesta este Comitatul în care
m-am născut. Ţara în care m-am născut ca s-o
apăr de Întuneric. Aşa m-ai învăţat tu pe mine. Ai
spus că voi fi ultimul ucenic al Vraciului şi că,
după aceea, va depinde de mine să apăr ordinea
lucrurilor.
— Asta-i destul de adevărat, şi n-am s-o
tăgăduiesc, zise mama cu glas frânt, uitându-se
ţintă în flăcări.
— Atunci rămâi şi hai să-l înfruntăm împreună.
Vraciul mă pregăteşte. De ce nu mă pregăteşti şi
tu? Sunt unele lucruri pe care le poţi numai tu şi
pe care nici măcar el nu le poate face. Ca atunci
când, odinioară, ai făcut să tacă spectrele de aici,
de pe Dealul Spânzuraţilor. El a zis că nu se
poate face nimic în privinţa spectrelor, că ele
doar vor dispărea de la sine, în timp. Dar tu ai
făcut. Şi ele au tăcut luni în şir după aceea! În
plus, am mai moştenit şi alte lucruri.
„Prevestirile morţii”, aşa le-ai numit. Am ştiut
când Vraciul a fost la un pas de moarte, acum,
de curând. Şi, dacă mă gândesc mai bine, am
ştiut şi când a început să se însănătoşească. O
să ştiu, data viitoare, când cineva se întoarce din
drum, înapoi spre viaţă. Nu pleca, te rog. Rămâi
şi învaţă-mă.
— Nu, Tom, zise mama, ridicându-se în picioare.
Îmi pare rău, dar hotărârea mea e luată. O să
mai rămân aici doar o noapte, dar o să pornesc la
drum, mâine.
Am înţeles că mă împotrivisem destul şi că ar fi
fost egoism curat să mai continui. Îi făgăduisem
tatălui meu că o s-o las să plece, când va sosi
momentul, iar acum sosise acel moment. Alice
avea dreptate: mama nu ştia ce să aleagă, dar
ştiam că nu depindea de mine să hotărăsc eu
pentru ea.
Mama s-a întors apoi spre Alice.
— Ai străbătut o cale lungă, fată dragă. Mai
lungă decât am îndrăznit vreodată să
nădăjduiesc. Dar te aşteaptă nişte încercări mai
mari. Pentru ceea ce vi se pregăteşte, amândoi o
să aveţi nevoie de toate puterile voastre, laolaltă.
Steaua lui John Gregory începe să apună. Voi doi
sunteţi viitorul şi speranţa pentru Comitat.
Vraciul are nevoie să fiţi amândoi de partea lui.
Mama se uita la mine, când a sfârşit de spus
acestea. Eu am privit în foc, pentru o clipă, şi
m-am înfiorat.
— Focul aproape s-a stins, mamă, i-am zis eu,
zâmbindu-i.
— Ai dreptate, a spus mama. Hai să coborâm la
fermă. Toţi trei.
— Jack n-o să vrea s-o vadă pe Alice, i-am
reamintit eu.
— Ei bine, va trebui să se împace cu gândul, zise
mama, pe un ton care m-a încredinţat că n-o să
accepte nicio mizerie din partea lui Jack.
Şi adevărul este că, în bucuria lui de-a o vedea
pe mama înapoi, Jack nici nu păru s-o observe
pe Alice.
 După ce făcu baie şi îşi schimbă hainele, în
ciuda protestelor lui Ellie c-ar trebui să se
odihnească, mama stărui să gătească ea tocana
pentru cină. Am rămas cu ea în bucătărie, cât a
gătit, şi i-am povestit, în mare, ce se întâmplase
la Anglezarke. Ce nu i-am spus a fost cum îl
chinuise Morgan pe spiritul tatei. Cunoscând-o
pe mama, n-aş fi fost mirat să aflu că o ştia deja.
Dar chiar dacă aşa stăteau lucrurile, ar fi fost
totuşi prea dureros pentru ea. Aşadar, n-am mai
pomenit despre asta. Avusese şi-aşa destul de
suferit.
Când am terminat de vorbit, ea n-a spus prea
multe, ci mi-a cerut doar să vin mai aproape de
ea şi-a zis că era foarte mândră de mine. Micuţa
Mary era în camera de sus, dormind în pătuc,
lumânările de ceară de albină ardeau liniştit în
sfeşnicul de alamă din mijlocul mesei, un foc
generos ardea în vatră şi mâncarea mamei fusese
servită la masă.
Dar, dincolo de suprafaţă, lucrurile se
schimbaseră şi continuau să se schimbe. Cu toţii
ştiam asta.
Mama stătea în capul mesei, pe locul care
fusese odinioară al tatei şi aproape că arăta din
nou ca întotdeauna. Alice stătea de partea
cealaltă a mesei decât John şi Ellie. Bineînţeles,
între timp, Jack izbutise să-şi adune gândurile şi
sunt sigur că nu se simţea în largul lui cu Alice
acolo, dar nu putea face nimic.
Nu s-a vorbit mare lucru la masă, în seara
aceea, dar, când am terminat tocana, mama şi-a
împins farfuria deoparte şi s-a ridicat în picioare.
S-a uitat pe rând, la fiecare dintre noi, şi apoi a
spus:
— Aceasta este foarte probabil ultima cină pe
care am mai luat-o împreună, zise ea. Mâine
seară o să părăsesc Comitatul şi s-ar putea să nu
mă mai întorc niciodată.
— Nu, mamă! Nu spune asta, o rugă Jack, dar
ea îl opri ridicându-şi mâna dreaptă.

— Va trebui să aveţi grijă unii de alţii, de acum,

zise ea, cu tristeţe. Asta ne-am dorit pentru voi,
tatăl vostru şi cu mine. Dar aş mai avea ceva
să-ţi spun ţie, Jack. Aşa că, ascultă-mă cu
atenţie. Ceea ce a fost scris în testamentul tatălui
tău nu poate fi schimbat, pentru că reprezintă şi
dorinţa mea, deopotrivă. Camera de lângă pod
trebuie să-i aparţină lui Tom pentru tot restul
vieţii sale. Chiar dacă o să muriţi voi, şi fiul
vostru o să moştenească ferma, camera aceea va
rămâne a lui Tom. Nu pot să-ţi explic motivele,
Jack, pentru că n-o să-ţi placă ce o să auzi. Dar
sunt lucruri mult mai importante în joc decât
sentimentele tale. Cea din urmă dorinţă a mea,
înainte de a pleca, este să accepţi pe de-a-ntregul
ce trebuie făcut. Ei bine, fiule, primeşti?
Jack dădu din cap, cu fruntea plecată. Ellie
părea speriată şi mi-a fost milă de ea.
— Bine, Jack, mă bucur că s-a lămurit
problema aceasta. Acum, adu-mi cheile de la
camera mea.
Jack se duse în camera din faţă şi aproape
imediat se întoarse cu ele. Erau patru chei, în
total. Cele trei mai mici erau de la cuferele din
cameră.
Jack le aşeză pe masă, în faţa mamei, care le luă
cu mâna stângă.
— Tom şi Alice, zise mama, veniţi amândoi cu
mine.
Spunând acestea, plecă de la masă, părăsi
bucătăria şi începu să urce scările. Se duse drept
la camera ei privată. Cea pe care o ţinuse
întotdeauna încuiată.
Mama descuie uşa şi am urmat-o înăuntru.
Camera era cam la fel cum mi-o aminteam eu,
plină de cufere, lăzi şi scrinuri. În toamnă, mă
adusese aici şi îmi dăruise lanţul de argint,
luându-i din cel mai mare dintre scrinuri, cel de
lângă fereastră. Dacă n-ar fi fost lanţul acela, aş
fi fost şi acum prizonierul lui Meg, dacă nu, şi
mai probabil, aş fi fost dat de mâncare surorii
sale. Dar ce altceva s-ar mai fi putut găsi în cele
trei scrinuri uriaşe? Am început să mă simt
într-adevăr curios.
În clipa aceea, am privit peste umăr. Alice stătea
în pragul uşii, cu o expresie crispată, şovăielnică
pe chip. Se uita lung la prag.
 — Intră şi închide uşa după tine, Alice, zise
mama, cu blândeţe.
Când Alice intră, în sfârşit, în cameră, mama îi
dărui un zâmbet larg şi îmi întinse mie cheile.
— Poftim, Tom, sunt ale tale, acum. Nu i le da
nimănui. Nici măcar lui Jack. Să le ţii mereu la
tine. Camera aceasta îţi aparţine, de acum
înainte.
Alice privea în jur cu ochii mari. Ştiam că i-ar fi
plăcut la nebunie să înceapă să scotocească prin
cutii, descoperindu-i mamei secretele. Trebuie să
recunosc că şi eu simţeam cam la fel.
— Pot să mă uit prin cufere, acum, mamă? Am
întrebat eu.
— Înăuntru vei găsi răspunsurile la o mulţime
de lucruri care te-au nedumerit, lucruri despre
mine, pe care nu i le-am spus nici măcar tatălui
tău vreodată. Trecutul şi viitorul meu sunt în
cutiile acestea. Dar va trebui să ai un cap
limpede şi-o minte ascuţită ca să înţelegi cum
trebuie totul. Ai trecut prin multe, eşti obosit şi
sătul de necazuri, aşa că e mai bine să aştepţi
până după plecarea mea, Tom. Întoarce-te pe la
sfârşitul primăverii şi fă-o atunci, când vei fi plin
de speranţă şi când zilele vor fi mai lungi. Acela
ar fi cel mai bun moment.
Am fost dezamăgit, dar am zâmbit şi am
încuviinţat.
— Cum spui tu, mamă.
— Ar mai fi un lucru pe care trebuie să ţi-l spun.
Camera aceasta este mai mult decât suma
obiectelor pe care le conţine. Odată încuiată,
nimic rău nu poate pătrunde vreodată aici. Dacă
eşti curajos, iar sufletul tău este pur şi bun,
această cameră este o redută, o fortăreaţă
împotriva Întunericului, mai bine apărată decât
oricând a fost casa magistrului tău din
Chipenden. Numai că foloseşte-o doar când vreo
creatură cumplită te urmăreşte şi când însăşi
viaţa şi sufletul tău sunt puse în pericol. Este
ultimul tău refugiu.
— Numai pentru mine, mamă?
Mama se uită întâi la Alice, şi apoi din nou la
mine.
— Alice este înăuntru, acum, aşadar, da, şi Alice
o poate folosi. De aceea am adus-o aici acum, ca
să fiu eu sigură. Dar să nu aduci niciodată pe
altcineva. Nici pe Jack, nici pe Ellie, nici măcar
pe magistrul tău.
— De ce, mamă? M-am mirat eu. De ce domnul
Gregory nu poate s-o folosească?
Nu-mi venea să cred că Vraciul n-o putea folosi
într-un moment de mare ananghie.
— Pentru că e un preţ de plătit pentru folosirea
acestei camere. Amândoi sunteţi tineri şi
puternici, iar puterea voastră va mai creşte încă.
Veţi supravieţui. Dar, cum v-am mai spus,
puterea lui John Gregory se topeşte. E ca o
lumânare care pâlpâie pe sfârşite. Dacă ar folosi
camera aceasta, s-ar stinge şi ultima picătură de
putere din el. Dacă vine vreodată un astfel de
moment, va trebui să-i explicaţi exact aşa. Şi să-i
spuneţi că eu am spus asta.

Am dat din cap, în semn c-am înţeles, şi asta a

fost tot. Alice şi cu mine am fost primiţi să
dormim peste noapte, dar, de cum a răsărit
soarele, după un mic dejun gustos, mama ne-a
trimis să ne vedem de drumul nostru, spre
Chipenden. Jack urma să aranjeze să vină o
căruţă, pe înserat, ca s-o ia pe mama şi s-o ducă
până la Sunderland Point. De acolo avea să se
îmbarce pe o corabie, aceeaşi cu a lui Meg şi a
surorii sale, spre ţara ei de baştină.
Mama şi-a luat rămas-bun de la Alice şi i-a
cerut s-o ia înainte şi să mă aştepte la poarta
grădinii. Zâmbind, Alice i-a făcut cu mâna şi s-a
îndepărtat.
Când ne-am îmbrăţişat pentru ceea ce ştiam că
ar putea fi ultima oară, mama a încercat să-mi
spună ceva, dar cuvintele i s-au oprit în gât şi o
lacrimă i s-a rostogolit pe obraz.
— Ce s-a întâmplat, mamă?
— Îmi pare rău, băiete, zise ea. Încerc să fiu
puternică, dar e atât de greu că abia pot îndura.
Nu vreau să spun ceva care să facă lucrurile şi
mai dificile pentru tine.
— Spune, te rog, spune orice simţi tu nevoia
să-mi spui, am rugat-o, de data aceasta având eu
lacrimi în ochi.
 — E doar că timpul trece atât de repede şi am
fost atât de fericită aici. Aş rămâne, dacă aş
putea, chiar aş rămâne, dar e de datoria mea să
plec. Am fost atât de fericită cu tatăl tău.
Niciodată n-am cunoscut un om mai cinstit, mai
sincer şi mai iubitor. Iar fericirea mea a fost
desăvârşită când tu şi fraţii tăi v-aţi născut.
Niciodată n-am să mai cunosc o asemenea
fericire. Dar acum s-a sfârşit şi trebuie să las în
urmă trecutul. S-a întâmplat atât de repede,
încât acum mi se pare doar un soi de vis
frumos…
— De ce trebuie să fie aşa? Am întrebat eu, cu
amărăciune. De ce viaţa trebuie să fie atât de
scurtă, cu toate lucrurile bune trecând atât de
repede. Mai merită oare să trăieşti?
Mama se uită la mine, mâhnită.
— Dacă reuşeşti tot ce sper eu c-ai să reuşeşti,
atunci ceilalţi vor socoti că viaţa ta a meritat să
fie trăită, fiule, chiar dacă tu nu. Ai fost născut
ca să slujeşti Comitatul. Şi asta trebuie să faci.
Ne-am strâns în braţe cu putere, încă o dată,
şi-am fost convins că mi se va sfâşia inima.
— Adio, fiul meu, şopti ea şi îşi lipi uşor buzele
pe obrazul meu.
Era prea mult şi, nemaiputând să îndur, m-am
întors şi am plecat dintr-odată. Dar, după vreo
câţiva paşi, m-am întors să-i fac cu mâna şi am
văzut-o pe mama răspunzându-mi în acelaşi fel,
din umbra de pe pragul uşii. Când m-am mai
întors o dată, la puţin timp după aceea, deja
intrase în bucătărie.
Astfel, cu inima grea, m-am târât spre
Chipenden, însoţit de Alice, simţind încă ultimul
sărut al mamei pe obraz. Aveam doar
treisprezece ani, dar ştiam că deja copilăria mea
se încheiase.

Suntem iarăşi la Chipenden, acum: clopoţeii de

câmp s-au trecut, păsările cântă şi soarele
devine mai dogorâtor cu fiecare zi.
Alice n-a fost niciodată mai fericită, dar este
foarte curioasă în continuare să vadă ce conţin
scrinurile din camera mamei. Nu pot s-o iau cu
mine înapoi la fermă, pentru că asta i-ar supăra
pe Jack şi pe Ellie prea tare, dar mi-am propus
să mă duc eu, luna viitoare, şi i-am promis să-i
povestesc despre tot ce voi găsi.
Vraciul pare să-şi fi recăpătat sănătatea pe
de-a-ntregul şi petrece câteva ore, în fiecare zi,
plimbându-se pe dealuri, ca să-şi menţină
forma. Nu l-am văzut niciodată tânjind sau
adâncit în gânduri, dar ceva se pare că s-a
schimbat în mintea lui. Uneori, mai apar lungi
tăceri, în mijlocul lecţiilor noastre, în care pare
să uite că sunt prezent. Şi priveşte în gol, de
multe ori cu o expresie îngrijorată. În ciuda
faptului că pare mai puternic ca niciodată, mi-a
spus că simte că vremea lui pe această lume se
apropie de sfârşit.
 Sunt mai multe lucruri pe care vrea să le facă
înainte să moară. Lucruri pe care le amână de
ani de zile. Mai întâi de toate, a zis că vrea să se
ducă la Pendle, ca să rezolve cu cele trei cuiburi
de vrăjitoare o dată pentru totdeauna. Sunt
treizeci şi nouă de vrăjitoare în total! Mi se pare o
încercare foarte periculoasă şi nu văd, oricâte
eforturi aş face, cum o s-o poată duce la bun
sfârşit. Dar n-am niciun cuvânt de spus şi o
să-mi urmez magistrul, oriunde va alege el să
mergem. Sunt încă doar un ucenic, iar el este
Vraciul.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
BĂTĂLIA VRACIULUI
Cronicile Wardstone 04

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
 UN VIZITATOR DIN PENDLE
Vrăjitoarea mă urmărea prin pădurea
întunecată, apropiindu-se din ce în ce mai mult,
cu fiece secundă.
Alergam cât puteam de repede, înnebunit să
scap, croindu-mi drum disperat printre crengile
care mă biciuiau peste faţă şi mărăcinii care mi
se agăţau de picioarele obosite. Aerul inspirat mă
râcâia dureros pe gât în jos, în timp ce mă
chinuiam să răzbat, din ce în ce mai anevoie,
către marginea pădurii. Dincolo de ea se afla
panta care ducea la grădina de apus a Vraciului.
Dacă aş fi putut ajunge la acel liman, aş fi fost
salvat!
Nu eram chiar lipsit de mijloace de apărare. În
mâna dreaptă ţineam toiagul de
scoruş-de-munte, cu mare putere tocmai
împotriva vrăjitoarelor, iar pe mâna stângă
aveam lanţul meu de argint, înfăşurat la
încheietură, gata pentru aruncare. Dar oare aş fi
avut măcar o jumătate de şansă să-l folosesc pe
vreunul dintre ele? Ca să arunc lanţul, trebuia să
fie o distanţă între noi, dar vrăjitoarea îmi sufla
deja în ceafă.
Deodată, paşii din spatele meu se opriră.
Renunţase? Am fugit mai departe. Luna în
descreştere, acum vizibilă prin frunzişul
copacilor, împestriţa cu pete argintii pământul
de sub picioarele mele. Copacii se răriseră. Mai
aveam puţin până la marginea pădurii.
 Atunci, tocmai când să trec de ultimul copac, ea
apăru pe neaşteptate şi se repezi la mine din
partea stângă, cu dinţii sclipind în lumina lunii,
cu braţele întinse şi ghearele răşchirate, ca şi
când ar fi fost gata să-mi scoată ochii. Încă
alergând, cârmind brusc, am zvâcnit din
încheietura mâinii stângi şi-am aruncat lanţul,
trimiţându-l drept spre ea. Pentru o clipă, m-am
gândit că am nimerit-o, dar ea s-a ferit şi lanţul a
căzut, fără să-i facă niciun rău, în iarbă. În clipa
următoare, se năpusti asupra mea, zburându-mi
cât colo toiagul din mână.

M-a trântit la pământ cu atâta putere că mi-a

tăiat şi bruma de răsuflare rămasă şi, cât ai clipi,
era călare pe mine, apăsându-mă cu toată
greutatea. M-am zbătut un moment, dar eram
fără suflu şi epuizat, iar ea era foarte puternică.
Se aşeză pe pieptul meu şi-mi ţintui braţele la
pământ, deasupra capului. Apoi se aplecă până
când aproape că ni se atinseră feţele, iar părul ei
îmi acoperi obrajii ca un giulgiu negru,
împiedicându-mă să mai văd stelele. Îi simţeam
răsuflarea pe faţă, dar nu era urât mirositoare,
ca ale vrăjitoarelor ce se hrăneau cu sânge sau
cu oase. Mirosea dulce, a flori de primăvară.
— Te-am prins, Tom, te-am prins! Exclamă Alice
triumfătoare. Nu eşti destul de bun la asta. Va
trebui să poţi mai mult, în Pendle!
 Cu acestea, izbucni în râs şi se rostogoli,
dându-se la o parte de pe mine, iar eu m-am
ridicat în picioare, încă luptându-mă să-mi
recapăt suflul. După vreo câteva momente, am
găsit puterea să merg şi m-am dus să-mi
recuperez toiagul şi lanţul de argint. Deşi era
nepoata unei vrăjitoare, Alice era prietena mea şi
nu o dată îmi salvase viaţa, cu un an în urmă. În
seara asta exersam tehnicile de supravieţuire,
Alice jucând rolul unei vrăjitoare care încerca să
mă omoare. Ar fi trebuit să-i fiu recunoscător,
dar mă simţeam foarte prost. Era a treia seară la
rând când mă învingea.
Am început să cobor panta către grădina de
apus a Vraciului, iar Alice veni în fugă lângă
mine, potrivindu-şi paşii după ai mei.
— Nu te bosumfla, Tom! Zise ea, cu blândeţe. E
o seară plăcută de vară. Hai să ne bucurăm de ea
cât mai putem. O să pornim la drum, curând, ştii
c-o să pornim, şi-o să ne fie dor, şi mie şi ţie, să
mai fim aici, înapoi.
Alice avea dreptate. Urma să împlinesc
paisprezece ani, la începutul lui august, şi eram
ucenicul Vraciului de mai bine de un an, acum.
Cu toate că înfruntaserăm multe şi mari
primejdii împreună, ceva încă şi mai rău se
întrezărea la orizont. De la o vreme, Vraciul
primea veşti că ameninţarea vrăjitoarelor din
Pendle crescuse; mă anunţase că, peste puţin
timp, urma să ne ducem până acolo ca să
încercăm să rezolvăm problema. Dar acolo erau
zeci de vrăjitoare şi poate sute de sprijinitori ai
lor, iar eu nu vedeam cum am fi putut birui
împotriva atâtor potrivnici. La urma urmelor, noi
nu eram decât trei: Vraciul, Alice şi cu mine.
— Nu m-am bosumflat, am zis eu.

— Ba da, te-ai bosumflat. Ţi s-a lungit mutra de

ţi-a ajuns nasul în iarbă.
Am continuat să mergem în tăcere până am
intrat în grădină şi-am zărit casa Vraciului
printre copaci.
— N-a zis încă nimic despre când o să plecăm la
Pendle, nu-i aşa? Întrebă Alice.
— Nicio vorbuliţă.
— L-ai întrebat? Nu afli nimic dacă nu întrebi!
— Fireşte că l-am întrebat, am asigurat-o eu pe
Alice. Dar el doar se bate uşor cu degetul peste o
nară şi-mi spune că o să aflu eu, când vă veni
momentul. Am impresia că aşteaptă ceva, dar nu
ştiu ce.
— Ei bine, aş vrea să termine odată. Aşteptarea
mă scoate din sărite.
— Zău? Eu nu mă grăbesc deloc să plec şi cred
că nici tu nu-ţi doreşti să te întorci acolo.
— Nu-mi doresc. E un loc rău, Pendle, şi e şi
mare, pe deasupra – un district întreg cu sate şi
cătune, şi cu Dealul Pendle, mare şi urât, chiar
în mijloc. Am o grămadă de rude rele acolo de
care aş uita bucuroasă. Dar dacă tot trebuie să
mergem, mi-ar plăcea să plecăm odată şi gata.
Abia mai pot să dorm noaptea, de grija asta.

Când am intrat în bucătărie, Vraciul stătea la

masă, scriind de zor în caietul său, la lumina
nesigură a unei lumânări de alături. Îşi ridică
puţin privirea, dar nu spuse nimic, rămânând
foarte concentrat. Noi ne-am aşezat pe două
scăunele, pe care le-am tras mai aproape de
vatră. Fiind vară, focul era micuţ, dar trimitea
totuşi o lumină caldă şi prietenoasă pe feţele
noastre.
În cele din urmă, magistrul meu închise cu
zgomot caietul şi se întoarse spre noi.
— Cine a câştigat în seara asta? Întrebă el.
— Alice, am răspuns eu, plecându-mi capul.
— Băiete, asta-i a treia seară la rând când te
întrece fata. Va trebui să te descurci mai bine
de-atât. Mult mai bine. Primul lucru
mâine-dimineaţă, înainte de micul dejun, ne
întâlnim în grădina de apus. Trebuie să faci nişte
exerciţii în plus.
Am bombănit, în sinea mea. În grădina aceea
era un stâlp de lemn, care folosea drept ţintă.
Dacă aruncările nu-mi ieşeau bine, magistrul
meu avea să mă ţină multă vreme acolo,
întârziind masa de dimineaţă.

Am ieşit în grădină imediat după ce s-a luminat

de ziuă, dar Vraciul era deja acolo,
aşteptându-mă.
— Ei bine, băiete, ce te-a reţinut? M-a certat el.
Doar nu durează atât să te dezmeticeşti din
somn.
Încă mă simţeam obosit, dar m-am străduit cât
am putut să zâmbesc şi să mă arăt treaz şi vioi.
Apoi, cu lanţul de argint înfăşurat pe mâna
stângă, am ochit cu atenţie stâlpul.
Curând, m-am simţit mult mai bine. Pentru a
suta oară, de când începusem, am zvâcnit din
încheietură şi lanţul a şuierat ascuţit,
descolăcindu-se, s-a înălţat prin aer, a sclipit
orbitor în lumina răsăritului şi a căzut într-o
spirală perfectă peste stâlpul de încercare.
Până cu o săptămână în urmă, cel mai bun
rezultat pe care-l puteam obţine de la opt paşi
distanţă era, în medie, de nouă aruncări reuşite
din zece. Dar acum, dintr-odată, lungile luni de
practică îşi spuneau cuvântul. Când lanţul se
înfăşură pe stâlp pentru a suta oară în dimineaţa
aceea, nu ratasem nici măcar o aruncare!
Am încercat să nu zâmbesc, serios am încercat,
dar colţurile gurii au început să mi se ridice şi, în
câteva clipe, un rânjet larg mi se desenă pe faţă.
L-am văzut pe Vraci clătinând din cap, dar oricât
m-am străduit, nu mi-am putut stăpâni rânjetul.
— Nu-ţi lua nasul la purtare, băiete! Mă preveni
el, venind spre mine cu paşi mari prin iarbă.
Sper că n-ai să te culci pe-o ureche. Mândria te
duce întotdeauna la pierzanie, după cum mulţi
au aflat-o pe pielea lor. Şi aşa cum ţi-am mai
spus de nenumărate ori, o vrăjitoare n-o să stea
nemişcată până arunci tu lanţul! Din ceea ce
mi-a povestit fata aseară, mai ai încă mult de
lucrat. Aşa că hai să încercăm nişte aruncări din
fugă!
Pentru încă un ceas, a trebuit să arunc lanţul la
stâlp din mişcare. Uneori ţâşnind în viteză,
alteori alergând mai în voie, fugind ba către
stâlp, ba îndepărtându-mă de el, aruncând
înainte, dintr-o parte sau în spate, peste umăr,
le-am făcut pe toate, muncind din greu şi
devenind mai flămând cu fiecare minut. Am ratat
stâlpul de o grămadă de ori, dar am şi izbutit
vreo câteva aruncări spectaculoase. Vraciul s-a
declarat, în cele din urmă, mulţumit şi am trecut
la următorul exerciţiu, pe care începusem să-l
repet de vreo câteva săptămâni.
Mi-a dat toiagul lui şi m-a condus la copacul
uscat pe care-l foloseam ca ţintă. Am apăsat
mânerul ca să scot la iveală lama ascunsă în
toiag şi am petrecut următoarele cincisprezece
minute înverşunându-mă împotriva trunchiului
putred ca şi cum ar fi fost un duşman ce mă
ameninţa cu moartea. Am tot înfipt lama în el
până când mi-au amorţit braţele de oboseală.
Magistrul meu mă învăţase de curând o figură
nouă: să ţin relaxat toiagul în mâna dreaptă
şi-apoi să-l trec iute în mâna stângă, mai
puternică, împlântându-l cu forţă în copac. Îţi
trebuia abilitate. Trecerea dintr-o mână în alta
trebuia s-o faci fulgerător.
Când am început să dau semne de oboseală,
Vraciul a ţocăit sever.
— Haide, băiete, să te văd făcând-o încă o dată.
Într-o bună zi s-ar putea să-ţi salveze viaţa!
De data asta, mi-a ieşit aproape perfect: Vraciul
a dat aprobator din cap şi a luat-o înainte,
printre copaci, iar eu l-am urmat către micul
dejun câştigat cu atâta trudă.
Zece minute mai târziu, a coborât şi Alice şi
ne-am aşezat toţi trei la marea masă de stejar din
bucătărie, să mâncăm ouăle cu şuncă pregătite
de către duhul domestic al Vraciului. Duhul avea
multe treburi gospodăreşti de îndeplinit în casa
de la Chipenden: gătea, făcea focul, spăla vasele
şi deopotrivă păzea casa şi grădinile. Era un
bucătar destul de priceput, dar uneori reacţiona
la cele ce se petreceau în casă şi, dacă se simţea
furios sau cu capsa pusă, te puteai aştepta la o
mâncare greu de înghiţit. Ei bine, duhul era cu
siguranţă în toane bune, în dimineaţa aceea,
pentru că-mi amintesc că mi-am zis în sinea mea
că e una dintre cele mai bune gustări de
dimineaţă din lume.
Am mâncat în tăcere, dar pe când îmi ştergeam
ultima dâră de gălbenuş auriu cu o felie groasă
de pâine, Vraciul şi-a împins scaunul de la masă
şi s-a ridicat. S-a plimbat o vreme cu paşi mari
pe dalele din faţa vetrei, apoi s-a oprit, s-a întors
cu faţa spre masă şi s-a uitat drept în ochii mei.
— Aştept un vizitator, pe la sfârşitul zilei, băiete,
zise el. Avem multe de discutat, aşa că, după ce-o
să apară şi o să faci cunoştinţă cu el, mi-ar
plăcea să ne laşi să stăm de vorbă între patru
ochi. Cred că e vremea să te duci acasă, la ferma
fratelui tău, ca să iei cuferele pe care ţi le-a lăsat
mama ta. După părerea mea, cel mai bine ar fi să
le aduci aici, la Chipenden, unde le poţi cerceta
pe îndelete. S-ar putea să găsim în ele lucruri
care să ne fie de folos în călătoria noastră la
Pendle. O să avem nevoie de tot ajutorul.
Tata murise vara trecută şi îi lăsase ferma lui
Jack, fratele meu mai mare. Dar după
înmormântare, descoperiserăm ceva foarte
neobişnuit în testamentul tatei.
Mama avea o odaie numai a ei în casa fermei
noastre. Se afla chiar sub pod şi o ţinea
întotdeauna încuiată. Odaia asta îmi fusese
lăsată mie, cu toate cuferele şi lăzile dinăuntru,
iar în testament se spunea că mă puteam duce
acolo oricând aş fi vrut eu. Asta îi supărase pe
fratele meu Jack şi pe nevasta sa, Ellie. Ucenicia
mea la Vraci îi îngrijora. Se temeau că aş putea
atrage vreo creatură de-a Întunericului asupra
casei. Nu le purtam pică – exact asta se
petrecuse în primăvara trecută, când le pusesem
vieţile în primejdie.
Dar fusese dorinţa mamei ca eu să moştenesc
acea odaie cu tot ce se afla în ea şi, înainte de a
pleca, ţinuse să se asigure că atât Ellie cât şi
Jack acceptau situaţia. Ea se întorsese în ţara ei
de baştină, Grecia, pentru a lupta împotriva
forţelor Întunericului ce apăruseră acolo. Mă
mâhnise gândul că nu aveam s-o mai văd
niciodată şi cred că de aceea amânasem până
acum să mă duc să cercetez cuferele. Cu toate că
eram curios să văd ce e în ele, mi-era greu să mă
gândesc că voi vedea din nou ferma şi casa,
goale, fără mama şi tata.
— Da, aşa o să fac, i-am spus eu magistrului
meu. Dar vizitatorul dumitale cine e?
— Un prieten de-ai meu, zise Vraciul. Locuieşte
în Pendle de mulţi ani şi ne va fi cum nu se poate
mai de folos în ceea ce avem noi de făcut acolo.

Eram uluit. Magistrul meu păstra distanţa faţă

de oameni şi, pentru că avea de-a face cu stafii,
spirite, duhuri rele şi vrăjitoare, bineînţeles că şi
ei păstrau distanţa faţă de el! Nicio clipă nu-mi
închipuisem că ar exista cineva pe care el să-l
socotească „prieten”!
— Închide gura, băiete, că-ţi intră muştele! Zise
el. Ah, şi o s-o iei şi pe tânăra Alice cu tine. Am
multe lucruri de discutat şi mi-ar plăcea să nu
staţi în picioarele mele, niciunul din voi.
— Dar Jack n-o să fie de acord s-o primească şi
pe Alice, am protestat eu.
 Nu că n-aş fi vrut să vină şi Alice cu mine. M-aş
fi bucurat s-o am tovarăşă de drum. Numai că
Jack şi Alice nu se aveau prea bine. El ştia că
Alice era nepoata unei vrăjitoare şi nu voia s-o
ştie pe lângă familia sa.
— Foloseşte-ţi mintea, băiete. Dacă închiriezi un
cal şi-o căruţă, ea o să te poată aştepta dincolo
de hotarele fermei, până încarci tu cuferele. Iar
eu vă aştept pe amândoi înapoi, aici, cât mai
curând cu putinţă. Acum n-avem prea mult
timp, azi nu pot pierde mai mult de o jumătate de
ceas cu lecţiile tale, aşa că hai să-i dăm drumul.
Am ieşit după Vraci în grădina de apus şi m-am
aşezat pe banca de acolo, cu caietul deschis şi
tocul gata de scris. Era o dimineaţă însorită şi
caldă. Oile behăiau în depărtare, iar dealurile din
faţa noastră erau scăldate în razele soarelui,
pătate doar de umbra micilor norişori care
goneau unul după celălalt spre răsărit.
Primul meu an de ucenicie fusese dedicat, în
mare parte, studiului duhurilor rele. Anul
acesta, vrăjitoarele erau principalul subiect.
— Aşa, băiete, zise Vraciul, începând să se
plimbe în sus şi-n jos, în timp ce vorbea. După
cum ştii, o vrăjitoare nu ne poate adulmeca pe
noi, pentru că şi tu, ca şi mine, eşti al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu. Dar asta se aplică doar
la ceea ce numim „adulmecarea de la distanţă”.
Aşa că notează-ţi asta. Este primul tău titlu.
Adulmecarea de la distanţă este adulmecarea
dinainte a unui pericol care se apropie, cum a
adulmecat de pildă Osoasa Lizzie răscoala aceea
a localnicilor din Chipenden care i-au ars casa. O
vrăjitoare nu ne poate simţi astfel şi pe noi, ceea
ce ne asigură elementul surpriză.
Dar există şi „adulmecarea de aproape” de care
trebuie să ţinem seama, aşa că noteaz-o şi pe
asta şi subliniaz-o, ca să iasă în evidenţă. De la o
distanţă ceva mai mică, o vrăjitoare poate afla
multe despre noi şi îşi poate da seama imediat de
puterile şi slăbiciunile noastre. Şi cu cât te vei
afla mai aproape de o vrăjitoare, cu atât mai
multe va ştii despre tine. Aşadar, ţine-te
întotdeauna departe, băiete. Nu lăsa niciodată o
vrăjitoare să se apropie de tine la mai mult decât
lungimea toiagului tău de scoruş – şi, mai ales, fii
atent ca vrăjitoarea să nu-ţi sufle în faţă.
Răsuflarea ei îţi poate paraliza şi voinţa, şi
trupul. S-au văzut cazuri în care oameni în toată
firea au leşinat pe loc!
— Mi-aduc aminte de damful Osoasei Lizzie, am
spus eu. Era mai curând de animal decât de om.
Aducea mai degrabă a răsuflare de pisică sau de
câine.
— Da, e-adevărat, băiete. Pentru că, după cum
ştim, Lizzie folosea magia de oase şi, uneori, se
hrănea cu carne de om sau bea sânge de om.
Osoasa Lizzie, mătuşa lui Alice, nu era moartă.
Trăia închisă într-un puţ din grădina de la
răsărit a Vraciului. Era o cruzime, dar aşa
trebuise. Vraciul nu era de acord cu arderea
vrăjitoarelor, aşa că scăpa Comitatul de ele
închizându-le în câte-un puţ.

— Însă nu toate vrăjitoarele au respiraţia urât

mirositoare a celor care se ocupă cu magia de
oase sau de sânge, continuă magistrul meu. O
vrăjitoare care foloseşte doar magia animalelor
de casă poate avea o răsuflare la fel de parfumată
ca florile de mai. Aşadar, ia seama, căci în
dulceaţa asta stă primejdia cea mare. O astfel de
vrăjitoare are puterea de „seducţie” – scrie şi
cuvântul ăsta, băiete. La fel cum nevăstuica
poate încremeni un iepure din ochi, în timp ce se
apropie de el, şi unele vrăjitoare îl pot înşela pe
om. Îl pot face să se simtă sigur pe sine şi fericit,
şi să nu-şi mai dea seama de pericol decât atunci
când e mult prea târziu.
Iar asta este în strânsă legătură cu o altă putere
a vrăjitoarelor. Noi o numim „farmec” – aşa că
scrie şi acest cuvânt. O vrăjitoare poate să-ţi
apară sub o înfăţişare mincinoasă. Poate să-ţi
apară mai tânără şi mai frumoasă decât este de
fapt. Folosind această putere de amăgire, îşi
poate crea o aură – arătându-se cu o imagine
falsă – şi noi trebuie să fim mereu cu ochii-n
patru. Pentru că odată ce farmecul a atras un
om, începe seducţia şi măcinarea treptată a
voinţei lui. Folosindu-se de aceste mijloace, o
vrăjitoare îl poate supune voinţei sale într-atât
încât el ajunge să-i creadă toate minciunile şi să
vadă numai ceea ce vrea ea să vadă.

Şi farmecul şi seducţia sunt primejdii serioase

pentru noi. Faptul că suntem, fiecare, al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu nu ajută la nimic.
Aşadar, ia seama! Presupun că tot mai crezi că
am fost aspru cu Alice. Dar am făcut cum era
mai bine, băiete. Întotdeauna m-am temut că,
într-o bună zi, ea îşi va folosi aceste puteri ca să
te ia în stăpânire…
— Ba nu, l-am întrerupt eu. Nu-i drept. Îmi
place Alice – dar nu pentru că m-a vrăjit ea, ci
pentru că s-a dovedit cinstită şi o bună prietenă
pentru mine. Pentru noi amândoi! Mama, înainte
să plece, mi-a spus că are încredere în Alice şi
pentru mine asta e suficient.
Vraciul dădu din cap, cu o expresie mâhnită pe
chip.
— Mama ta s-ar putea să aibă dreptate. Timpul
ne-o va spune, dar tu fii totuşi atent – atâta-ţi
cer. Chiar şi o fire puternică poate îngenunchea
la vicleniile unei fete frumoase cu pantofi
ascuţiţi. Aşa cum eu ştiu din proprie experienţă.
Şi acum notează-ţi ceea ce tocmai ţi-am spus
despre vrăjitoare.
Vraciul s-a aşezat pe bancă lângă mine şi a
tăcut, cât timp am scris eu tot în caietul meu.
Când am terminat, i-am pus o întrebare.
 — Când o să mergem la Pendle, o să avem de
înfruntat şi alte primejdii, deosebite, în afară de
sabatul vrăjitoarelor? Ceva de care n-am aflat
până acum?
Vraciul se ridică şi începu din nou să se plimbe
în sus şi-n jos, adâncit în gânduri.
— Ţinutul Pendle este năpădit de vrăjitoare – tot
ce se poate să fie lucruri de care nici măcar eu să
nu fi dat vreodată. Va trebui să fim pregătiţi
pentru orice şi gata să învăţăm. Dar cred că
problema cea mai mare cu care ne confruntăm
este numărul lor. Vrăjitoarele se ciorovăiesc şi se
războiesc adesea, dar atunci când cad la
înţelegere şi se adună pentru un scop comun,
puterea lor creşte foarte mult. Da, trebuie să
luăm seama la asta. Pentru că, vezi tu, s-ar
putea să avem de-a face chiar cu primejdia cea
mare – clanurile vrăjitoarelor să se fi unit deja!
Şi încă ceva pentru caietul tău – ai nevoie de
denumirile corecte. Un „sabat” este termenul
pentru treisprezece vrăjitoare care se adună
să-şi pună puterile în comun într-un soi de
ceremonie la care se invocă puterile
Întunericului. Dar familiei mai mari de vrăjitoare
i se spune, de regulă, „clan”. Un clan include şi
bărbaţii şi copii, ca şi membrii familiei care nu
practică personal magia neagră.
 Vraciul aşteptă răbdător să sfârşesc de scris, ca
să-şi continue lecţia.
— La origini, după cum ţi-am mai spus şi
înainte, sunt trei clanuri principale de vrăjitoare
în Pendle – Malkin, Deane şi Mouldheel – iar
primul este cel mai rău dintre ele. Toate se ceartă
şi se vrăjmăşesc, dar clanul Malkin şi clanul
Deane au devenit mai apropiate, de-a lungul
anilor. Au făcut şi căsătorii între ele – prietena ta
Alice este rezultatul tocmai al unei astfel de
uniri. Mama ei a fost o Malkin, iar tatăl un
Deane, dar vestea bună este că niciunul dintre ei
nu practica vrăjitoria. Pe de altă parte, ambii
părinţi au murit de tineri şi, după cum ştii, ea a
fost dată în grija Osoasei Lizzie. De pregătirea pe
care a primit-o acolo, ea s-a luptat mereu să
scape, iar pericolul de a o duce înapoi la Pendle
constă în faptul că se poate întoarce la matcă şi
se poate alătura unuia dintre clanuri.
Am fost din nou gata să protestez, dar magistrul
meu m-a oprit cu un gest.
— Hai să sperăm că n-o să se întâmple asta,
continuă el. Iar dacă ea nu va fi recâştigată de
partea Întunericului, cunoştinţele ei despre cei
din partea locului vor fi foarte importante: va fi
un ajutor nepreţuit pentru noi şi misiunea
noastră.

Acuma, cei din al treilea clan, Mouldheel, sunt

mult mai misterioşi. În afară de faptul că folosesc
magia de sânge şi de oase, se laudă că sunt
pricepuţi la oglinzi. După cum ţi-am mai spus
şi-altă dată, eu nu cred în profeţie, dar se zice că
membrii clanului Mouldheel folosesc în principal
oglinzile pentru predicţie.
— Predicţie? M-am mirat eu. Ce-i asta?
— A spune viitorul, băiete. Se zice că oglinzile le
arată ce urmează să se întâmple. Ei, clanul
Mouldheel a ţinut multă vreme distanţa faţă de
celelalte două, dar de curând am auzit că ţine
cineva sau ceva morţiş să îngroape vechea
duşmănie. Şi asta trebuie să împiedicăm noi să
se întâmple. Pentru că dacă se împacă astea trei
clanuri şi, mai rău încă, dacă se adună toate la
sabat, atunci cine ştie ce nenorocire pot să abată
asupra Comitatului? Dacă-ţi mai aduci aminte,
au mai făcut-o o dată, cu mulţi ani în urmă, când
m-au blestemat pe mine.
— Mi-aduc aminte că mi-ai povestit, am zis eu.
Dar parcă nu credeai în blestemul lor.
— Nu, îmi place să cred c-a fost doar o prostie,
dar tot m-a zdruncinat. Din fericire, adunarea lor
s-a destrămat curând după aceea, mai înainte de
a face mai mult rău în Comitat. Dar, de data
asta, e ceva mai grav în ceea ce se întâmplă în
Pendle şi de aceea îl aştept pe vizitatorul meu ca
să-mi confirme. Trebuie să ne pregătim
sufleteşte şi trupeşte pentru ceea ce s-ar putea
să fie o cumplită bătălie – şi apoi trebuie să ne
ducem la Pendle, până nu e prea târziu.
 Vraciul îşi puse mâna pavăză la ochi şi cătă spre
soare:
— Ei bine, băiete, încheie el, lecţia asta a durat
destul, aşa că treci înapoi în casă. Poţi să-ţi
petreci restul dimineţii studiind.

Celelalte ore ale dimineţii am stat singur în

biblioteca Vraciului. El tot nu avea pe deplin
încredere în Alice şi nu-i dădea voie în bibliotecă,
să nu cumva să găsească vreo carte pe care nu
trebuia s-o citească. Acum, că locuiam toţi trei
sub acelaşi acoperiş, magistrul meu descuiase,
în sfârşit, încă una dintre încăperile de la parter,
pe care o foloseam, de regulă, drept cameră de
lucru. În ziua aceea, în ea lucra Alice, care-şi
câştiga pâinea copiind o carte de-a Vraciului.
Unele cărţi erau rare şi el îşi făcea griji că li s-ar
putea întâmpla vreo nenorocire, aşa că îi plăcea
să ştie că mai are un exemplar de rezervă.

Eu învăţam despre sabaturi – cum un grup de

treisprezece vrăjitoare îşi uneau puterile pentru
ritualurile lor. Tocmai citeam un fragment care
descria ce se întâmplă când vrăjitoarele se
întâlnesc la petrecerile lor speciale.

Unele cete îşi celebrează sabaturile săptămânal,

altele lunar, în nopţile când fie e lună plină, fie
lună nouă. În plus de acestea, există patru mari
sabaturi, ţinute când puterile Întunericului sunt
la apogeu: de Întâmpinarea Domnului , în
Noaptea Walpurgiei , de Lammas şi de
Halloween .
La aceste patru banchete ale Întunericului,
cetele vrăjitoarelor se pot uni în efectuarea
ritualurilor.

Deja ştiam despre Noaptea Walpurgiei. Era pe

30 aprilie şi, cu mulţi ani mai înainte, trei cete de
vrăjitoare se adunaseră la Pendle, pentru
sabatul de la acea dată, ca să arunce un blestem
asupra Vraciului. Ei bine, acum eram în a doua
săptămână din iulie; m-am întrebat când avea să
fie următorul mare sabat şi am început să caut
pagina respectivă. N-am ajuns prea departe,
fiindcă în clipa aceea s-a întâmplat ceva ce nu-mi
mai fusese dat niciodată să trăiesc de când mă
aflam eu la Chipenden.
Cioc! Cioc! Cioc! Cioc!
Cineva bătea la uşa din spate! Nu-mi venea să
cred. Nimeni nu se apropia de casă. Vizitatorii
urcau întotdeauna doar până la sălciile de la
răscruce şi acolo trăgeau clopotul să se anunţe.
Să intri în grădini însemna să rişti să fii sfâşiat
de duhul care păzea casa Vraciului şi
împrejurimile. Cine bătuse la uşă? Să fi fost oare
„prietenul” pe care-l aştepta Vraciul? Şi dacă el
era, cum izbutise să ajungă întreg până la uşa
din spate?
CAPITOLUL 02
 TÂLĂRIE ȘI RĂPIRE
Curios, mi-am pus cartea la loc pe raft şi am
coborât scara. Vraciul răspunsese deja la uşă şi
acum conducea pe cineva în bucătărie. Când
l-am văzut, am rămas cu gura căscată de uimire.
Era un munte de om, cu umeri largi şi cel puţin
cu o palmă mai înalt decât Vraciul. Avea un chip
prietenos şi deschis, şi părea să se apropie de
patruzeci de ani, dar lucrul cu adevărat
surprinzător era că purta o sutană neagră.
Era un preot!
— El e ucenicul meu, Tom Ward, zise Vraciul, cu
un zâmbet.
— Foarte bucuros de cunoştinţă, Tom, zise
preotul, întinzându-mi mâna. Eu sunt Părintele
Stocks. Parohia mea este Downham, la nord de
Dealul Pendle.
— Şi eu mă bucur de cunoştinţă, am răspuns,
strângându-i mâna.
— John mi-a povestit totul despre tine în
scrisori, zise Părintele Stocks. Se pare că ai
reuşit să faci progrese promiţătoare…
În clipa aceea intră şi Alice în bucătărie. Se uită
la vizitator din cap până-n picioare, cu o uimire
sinceră în ochi când văzu că era preot. La rândul
lui, Părintele Stocks aruncă o privire în jos, la
pantofii ei ascuţiţi, şi sprâncenele i se ridicară
puţin a mirare.
— Şi aceasta este tânăra Alice, zise Vraciul.
Alice, salută-l pe Părintele Stocks.
 Alice dădu din cap şi îi zâmbi preotului.
— Am auzit multe şi despre tine, Alice, zise el.
Credeam că familia ta e în Pendle…
— Rude, atâta tot, răspunse Alice,
încruntându-se deodată. Mama a fost o Malkin şi
tata un Deane. Nu-i vina mea că m-am născut
acolo. Nimeni nu-şi poate alege neamurile.

— Asta-i foarte adevărat, zise preotul, cu voce

blândă. Sunt sigur că lumea ar arăta cu totul
altfel, dacă am putea. Ceea ce contează cu
adevărat este modul în care ne trăim vieţile.
Mai departe, nu s-a mai spus mare lucru.
Preotul era obosit după călătorie şi era limpede
că Vraciul voia să ne vadă plecaţi la ferma lui
Jack, aşa că ne-am pregătit de drum. Nu m-am
ostenit să-mi fac bagajul, ci mi-am luat doar
toiagul şi o bucată de brânză, ca să avem ce
mânca până acolo.
Vraciul ne-a condus la uşă.
— Uite, ca să ai cu ce să închiriezi o căruţă, zise
el şi-mi întinse o mică monedă de argint.
— Cum a izbutit Părintele Stocks să treacă de
duh şi să străbată grădina nevătămat? Am
întrebat eu, vârând moneda în buzunarul
pantalonilor.
Vraciul zâmbi.
— A străbătut grădina de multe ori înainte,
băiete, iar duhul îl cunoaşte bine. Părintele
Stocks a fost, cândva, ucenicul meu. Şi încă unul
foarte mulţumitor, aş putea să adaug, căci şi-a
încheiat cu succes ucenicia. Dar, mai târziu, s-a
gândit mai bine şi a hotărât că Biserica era
adevărata sa menire. Prinde bine să cunoşti un
om ca el, fiindcă are două meserii la degetul său
mic, preoţia şi a noastră. Dacă mai punem la
socoteală şi ce ştie despre Pendle, chiar că nu
puteam avea un aliat mai potrivit.

Când am pornit spre ferma fratelui meu Jack,

soarele strălucea, păsărelele cântau, ce să mai,
era o după-amiază de vară minunată. Alice îmi
ţinea tovărăşie şi mă duceam acasă. În plus de
asta, ardeam de nerăbdare să-i văd pe micuţa
Mary, pe Jack şi pe nevasta lui, Ellie, care
aştepta un al doilea copil. Mama prezisese că
avea să fie un băiat, fiul pe care Jack şi-l dorise
dintotdeauna, cineva care să moştenească ferma
după moartea lui. Aşadar, ar fi trebuit să mă
simt fericit. Însă, pe măsură ce ne apropiam de
fermă, îmi încolţi în suflet, mai presus de voinţa
mea, un sentiment de tristeţe, care mă învălui
treptat ca un nor negru.
Tata murise şi n-avea să fie nici mama care să
mă întâmpine. Acolo niciodată n-aveam să mă
mai simt din nou acasă. Acesta era crudul
adevăr şi eu încă nu mă obişnuisem pe deplin cu
el.
— La ce te gândeşti? Mă întrebă Alice, zâmbind.
Am ridicat din umeri.
 — Ei, haide, curaj, Tom. De câte ori să-ţi spun?
Trebuie să ne bucurăm de asta cât putem. După
socotelile mele, săptămâna viitoare vom fi la
Pendle.
— Îmi pare rău, Alice. Mă gândeam la mama şi
la tata. Se pare că nu mi-i pot scoate din minte.
Alice veni mai aproape de mine şi-mi strânse
braţul, cu căldură.
— E greu, Tom, ştiu. Dar sunt convinsă că o s-o
vezi din nou pe mama ta, într-o bună zi. Oricum,
nu eşti nerăbdător să afli ce-i în cuferele alea pe
care ţi le-a lăsat ţie?
— Sunt curios, da, acuma n-am s-o neg…
— Iată un loc drăguţ de popas, zise Alice,
arătând spre marginea potecii. Mi s-a făcut
foame. Hai să mâncăm.
Ne-am aşezat pe un tăpşan cu iarbă deasă, la
umbra unui stejar uriaş şi ne-am împărţit
brânza pe care o luasem de mâncat pe drum. Ne
era foame la amândoi, aşa c-am mâncat-o pe
toată. Nu plecasem să îndeplinesc vreo misiune
de vraci, aşa că n-aveam niciun motiv să postesc.
Puteam să uit de reguli.
Alice parcă-mi citea gândurile.
— O să prind vreo doi iepuri fragezi, pe înserat,
făgădui ea cu un zâmbet.

— Ar fi grozav. Ştii, Alice, am zis eu, mi-ai

povestit foarte multe despre vrăjitoare, în
general, dar foarte puţine despre Pendle şi
vrăjitoarele care trăiesc acolo. De ce? Cred că va
trebui să ştiu cât mai multe amănunte cu
putinţă, dacă tot ne ducem acolo.
Alice se încruntă.
— Am multe amintiri dureroase despre locul ăla.
Nu-mi place să vorbesc despre familia mea.
Nu-mi place să vorbesc nici despre Pendle – mă
sperie şi numai gândul că mă întorc.
— E ciudat, am zis eu, dar nici domnul Gregory
nu vorbeşte prea mult despre Pendle. M-aş fi
aşteptat să discutăm despre cum o să fie şi să
plănuim ce o să facem când ajungem acolo.
— Întotdeauna îi place să păstreze cât mai mult
secretele numai pentru el, asta e. Trebuie să aibă
el vreun plan. Sunt sigură că o să ni-l spună şi
nouă când o veni vremea. Îţi vine să crezi că Moş
Gregory are un prieten? Urmă Alice, schimbând
subiectul. Şi un prieten care mai e şi preot, pe
deasupra!
— Ce nu pot eu pricepe e de ce ar renunţa cineva
să mai fie vraci ca să se facă popă.
Alice râse.

— Păi, nu-i mai de neînţeles ca Moş Gregory

care a fost popă, dar a renunţat tocmai ca să se
facă vraci!
Avea dreptate – Vraciul fusese cândva preot –
aşa că am râs şi eu. Dar părerea mea nu se
schimbase. După câte-mi puteam da eu seama,
preoţii predicau şi atât. Nu făceau nimic
propriu-zis ca să înfrunte Întunericul. Le lipseau
cunoştinţele practice din meseria noastră. Eu
aveam impresia că Părintele Stocks se abătuse
de la calea cea dreaptă.

Cu puţin înainte de a se întuneca, ne-am oprit

din nou şi ne-am găsit un loc de popas într-o
văioagă dintre două dealuri, aproape de-o
pădure. Cerul era senin, cu luna în descreştere
vizibilă spre sud-est. Eu mi-am făcut de lucru
s-aprind focul, în vreme ce Alice s-a dus să
vâneze iepuri. În mai puţin de un ceas, iepurii
erau la frigare, grăsimea picurând din ei şi
sfârâind pe foc de-mi lăsa gura apă.
Eram totuşi curios să mai aflu despre Pendle şi,
în pofida reţinerii lui Alice de a vorbi despre viaţa
ei de acolo, m-am hotărât să mai încerc o dată.
— Haide, Alice, am rugat-o eu. Ştiu că e dureros
pentru tine să povesteşti, dar trebuie să ştiu mai
multe despre Pendle…

— Da, cred că da, zise Alice, uitându-se la mine

pe deasupra flăcărilor. E mai bine să fii pregătit
pentru ce-i mai rău. Nu-i un loc în care să-ţi
placă să fii. Şi toată lumea e speriată. În orice sat
te-ai duce, citeşti spaima pe feţele oamenilor. Nu
poţi să-i învinuieşti, fiindcă vrăjitoarele ştiu
aproape tot ce se întâmplă. După apusul
soarelui, cei mai mulţi dintre ei îşi întorc oglinzile
din case cu faţa la perete.
— De ce?
— Ca să nu poată fi iscodiţi. Nimeni n-are
încredere într-o oglindă, noaptea. Vrăjitoarele,
mai ales cele din clanul Mouldheel, le folosesc ca
să iscodească oamenii. Le place să le folosească
pentru a cerceta viitorul şi a iscodi. În Pendle,
niciodată nu ştii cine sau ce poate trage cu ochiul
la tine dintr-o oglindă. Îţi aminteşti cum era
bătrâna Mama Malkin? Asta-ar trebui să-ţi dea o
idee despre ce fel de vrăjitoare vom avea de
înfruntat…
Numele de Malkin îmi dădea fiori pe şira
spinării. Mama Malkin fusese cea mai rea
vrăjitoare din Comitat şi, în urmă cu un an, cu
ajutorul lui Alice, eu reuşisem s-o nimicesc. Dar
nu înainte de a le pune în pericol vieţile lui Jack
şi alor lui.

— Chiar dacă ea acuma nu mai e, în Pendle

există întotdeauna cineva gata să-i ţină locul
unei vrăjitoare moarte, zise Alice, înnegurată.
Şi-n clanul Malkin sunt destule capabile de asta.
Unele locuiesc în Turnul Malkin, de care e bine
să te ţii cât mai departe, după lăsarea
întunericului. Oamenii care tot dispar din Pendle
– acolo sfârşesc, cei mai mulţi dintre ei. Sunt tot
felul de tuneluri, puţuri şi temniţe sub turn,
pline de oasele celor pe care i-au ucis.
— De ce nu se iau măsuri? Am întrebat-o. Şi
Înaltul Pretor din Caster? Nici el nu poate face
nimic?
— A trimis judecători şi oameni de ordine, într-o
vreme, e adevărat. În mai multe rânduri. Dar n-a
dus la nimic bun. De cele mai multe ori au
spânzurat oameni nevinovaţi. Bătrâna Hannah
Fairborne a fost una dintre victime. Avea aproape
optzeci de ani când au târât-o la Caster în
lanţuri. Ziceau că e vrăjitoare, dar nu era
adevărat. Totuşi, a meritat să fie spânzurată,
fiindcă îşi otrăvise trei nepoţi. În Pendle se petrec
multe dintr-astea. Nu-i sănătos să fii acolo. Şi nu
e uşor să te descurci. De aceea a plecat şi Moş
Gregory de-acolo, odinioară.
Am încuviinţat tăcut.

— Ştiu mai bine ca oricine ce înseamnă să

trăieşti acolo, continuă Alice. S-au făcut multe
căsătorii între Malkin şi Deane, chiar dacă sunt
clanuri rivale. Adevărul e că amândouă urăsc
clanul Mouldheel mai mult decât se urăsc între
ele. E complicat, în Pendle. Am trăit acolo
aproape toată viaţa mea, dar tot nu pot să-i
înţeleg.
— Ai fost fericită? Am întrebat-o eu. Vreau să
spun, înainte să rămâi în grija Osoasei Lizzie…?
Alice rămase tăcută şi-mi ocoli privirea. Mi-am
dat seama că n-ar fi trebuit s-o întreb. Niciodată
n-ar mai fi putut vorbi cu inima uşoară despre
viaţa alături de părinţii ei sau de Lizzie, după ce
aceştia muriseră.
— Nu-mi amintesc prea multe despre cum era
înainte de Lizzie, zise ea, într-un târziu. Cel mai
bine îmi amintesc scandalurile. Eu, stând acolo,
în întuneric, şi plângând, în timp ce mama şi tata
se băteau ca pisica şi câinele. Dar uneori se
întâmpla şi să stea de vorbă şi să râdă, aşa că nu
era rău tot timpul. Asta a fost marea deosebire
faţă de ceea ce a urmat. Tăcerea. Lizzie nu vorbea
prea mult. Mai degrabă îmi dădea o palmă după
ceafă, decât să-mi spună o vorbă bună. Veşnic
urzea câte ceva, veşnic. Se uita fix în foc şi-şi
murmura vrăjile. Şi dacă nu se holba în flăcări,
se holba într-o oglindă. Uneori mai zăream şi eu
câte ceva, peste umărul ei. Lucruri care nu erau
din lumea asta. Mă speriau, tare mă mai speriau.
Preferam bătăile dintre mama şi tata decât asta.
— Ai locuit şi tu în Turnul Malkin?
Alice clătină din cap.
— Nu. Numai clanul Malkin şi vreo câteva
ajutoare alese locuiesc chiar în turn. Dar am fost
pe acolo cu mama, de vreo câteva ori. O parte din
el e sub pământ, dar n-am coborât niciodată
acolo. Toţi stau laolaltă într-o sală mare, unde-s
numai certuri, ţipete şi fum de-ţi dau lacrimile.
Fiindcă era un Deane, tata nu vizita turnul. N-ar
mai fi ieşit niciodată viu din el. Noi locuiam într-o
căsuţă de lângă Vântoasele, satul în care trăiesc
cei mai mulţi din clanul Deane. Cei din clanul
Mouldheel locuiesc în Desculţi, iar restul
Malkinilor în Dumbrava de Aur. Cel mai adesea
rămân în teritoriul lor.
După asta, Alice tăcu, iar eu n-am mai stăruit
să continue. Mi-era limpede că de Pendle erau
legate foarte multe amintiri dureroase pentru ea
– chinuri nemărturisite, pe care le puteam doar
ghici.
*

Cel mai apropiat vecin al lui Jack, domnul

Wilkinson, avea un cal şi o căruţă şi ştiam că ar fi
foarte bucuros să le închirieze. Cu siguranţă că
avea să-l trimită pe unul dintre băieţii lui să ne
ducă, aşa că nu trebuia să mai bat drumul
înapoi, după aceea. M-am hotărât să trec mai
întâi pe la fratele meu, ca să-l anunţ ce voiam să
fac cu lăzile şi cuferele.
Am mers voiniceşte şi am ajuns să vedem ferma
lui Jack pe la sfârşitul după-amiezii, în ziua
următoare. De la prima privire mi-am dat seama
că nu era deloc în regulă.
Ne-am apropiat dinspre nord-est, trecând pe la
marginea Dealului Spânzuraţilor şi, când am
început să coborâm, am văzut imediat că nu era
niciun animal la păscut pe câmp. Apoi, când am
ajuns în dreptul casei, a fost şi mai rău.
Hambarul nu mai era decât o ruină negricioasă:
arsese din temelii.
Nu mi-a mai dat prin minte s-o rog pe Alice să
mă aştepte la hotarele fermei. Se întâmplase ceva
rău şi singurul meu gând era să mă duc să văd
dacă Jack, Ellie şi fiica lor Mary erau teferi.
Câinii fermei ar fi trebuit să-nceapă deja să latre,
dar totul rămase cufundat în linişte.

Când am intrat grăbiţi pe poartă şi-am străbătut

curtea, am văzut că uşa din spate a casei fusese
spartă şi atârna doar într-o balama. Am luat-o la
fugă, şi Alice după mine, cu un nod în gât,
temându-mă că se petrecuse ceva îngrozitor.
Odată ajunşi înăuntru, i-am tot strigat pe Jack
şi pe Ellie, dar n-am primit niciun răspuns. Casa
era de nerecunoscut faţă de cum arăta pe vremea
în care locuisem eu acolo. Toate sertarele din
bucătărie fuseseră smulse, iar pe pardoseală
zăceau împrăştiate tacâmurile şi cioburile
veselei. Ghivecele cu ierburi de leac de pe pervaz
fuseseră izbite şi sparte de pereţi; era pământ
până şi-n spălătorul de vase. Sfeşnicul de alamă
nu mai era pe masă, în schimb se vedeau cinci
sticle goale de vin de soc, din rezerva mamei din
pivniţă. Dar, pentru mine, cel mai rău a fost să
descopăr balansoarul mamei făcut fărâme, ca şi
cum îl tocase cineva cu toporul. M-a durut să-l
văd aşa. Parcă o răniseră pe mama.
La etaj, dormitoarele fuseseră răvăşite – hainele
aruncate pe paturi şi pe podea, şi toate oglinzile
sparte. Însă cel mai tare m-am speriat când am
ajuns la odaia specială a mamei. Uşa era închisă,
dar peretele din jurul ei era stropit cu sânge şi se
vedeau pete de sânge şi pe duşumea. Oare Jack
şi familia lui fuseseră aici când se întâmplase
prăpădul acesta?
M-a cuprins groaza că poate murise cineva
acolo.
— Nu te gândi la ce-i mai rău, Tom! Zise Alice,
prinzându-mă de braţ. S-ar putea să nu fie chiar
aşa cum pare…
Nu i-am răspuns, ci am continuat să mă uit
lung la stropii de sânge de pe pereţi.
— Hai să ne uităm şi-n odaia mamei tale,
propuse Alice.
Pentru o clipă, am privit-o, cutremurat. Nu-mi
venea să cred că-i mai stătea gândul la asta,
acum.
— Cred că trebuie să aruncăm o privire, a
insistat ea.
Furios, am apăsat pe clanţă, dar nu s-a clintit.
— E încă încuiată, Alice. Eu am singura cheie.
Aşadar aici n-a intrat nimeni.
— Ai încredere în mine, Tom. Te rog…
Ca să nu le pierd, purtam cheile pe sfoară,
atârnate la gât. Erau o cheie mare pentru uşă şi
trei mai mici, pentru cele trei cufere dinăuntru.
Pe lângă acestea, mai aveam o cheie lucrată de
fratele Vraciului, Andrew, care era lăcătuş, şi cu
care puteam deschide fără probleme cele mai
multe încuietori. În câteva clipe, am descuiat uşa
şi-am intrat.
Greşisem. Cineva fusese înăuntru. Odaia era
complet goală. Cele trei cufere mari şi toate
casetele mai mici dispăruseră.
— Cum de-au putut intra în odaie? Am întrebat
eu cu voce tare. Singura cheie era la mine…
Alice clătină din cap.
— Mai ştii şi celălalt lucru pe care ţi l-a spus
mama ta, că nimic rău n-ar putea intra aici? Ei
bine, ceva rău a fost pe aici, asta-i sigur!
Fireşte că mai ştiam ce spusese mama – data
trecută când venisem în vizită pe la fermă şi când
o văzusem pentru ultima oară. Stătuse chiar în
odaia asta, vorbind cu Alice şi cu mine, şi-mi
aminteam exact fiecare cuvânt:
Odată încuiată, nimic rău nu va putea pătrunde
vreodată aici. Dacă eşti curajos, bun şi curat la
suflet, odaia asta e o redută, o fortăreaţă
împotriva Întunericului… Dar foloseşte-o numai
când ceva cumplit te urmăreşte şi când îţi sunt
puse în pericol chiar viaţa şi sufletul tău.
Aşadar ce se întâmplase? Cum de intrase cineva
aici şi furase cuferele pe care mi le lăsase
moştenire mama? De ce le luase? La ce puteau
folosi altcuiva?

După ce am cercetat şi podul, am încuiat din

nou uşa de la odaia mamei, am coborât şi am
ieşit în curte. Ca prin ceaţă am trecut prin ceea
ce mai rămăsese din hambar – doar câţiva stâlpi
făcuţi scrum şi nişte cioturi de lemne într-o
grămadă de cenuşă.
— Încă mai simt fumul, am zis eu. S-a întâmplat
de curând.
Alice încuviinţă.
— S-a întâmplat la puţin timp de la lăsarea serii,
alaltăieri, zise ea, adulmecând zgomotos aerul
îmbâcsit.
Alice putea adulmeca lucrurile. De obicei avea
dreptate, dar acum, Uitându-mă la ea, nu mi-a
plăcut ce expresie avea pe chip. Descoperise şi
altceva. Ceva foarte rău. Poate chiar mai rău
decât ceea ce găsiserăm până atunci.
— Ce-i, Alice? Am întrebat-o eu.
— Mai e ceva, pe lângă fum. A fost o vrăjitoare pe
aici. Poate nu numai una…
— O vrăjitoare? De ce ar veni o vrăjitoare aici?
Am bâiguit eu, năucit de cele ce văzusem.
— Pentru cufere, de ce altceva? Trebuie să fie
ceva înăuntru pe care ele şi-l doresc nespus.
— Dar de unde să fi aflat ele despre cufere?

— Eu ştiu? Poate din oglinzi. Poate că au puteri

şi dincolo de Pendle.
— Bine, dar Jack şi Ellie? Şi copilul? Unde sunt
acum?
— Bănuiesc că Jack a încercat să le oprească. E
solid şi puternic Jack al tău. Nu s-a dat bătut
fără o luptă. Vrei să ştii ce cred eu? Mă întrebă
Alice, cu ochii larg deschişi.
Am dat din cap, dar mi-era frică să aud.
— Ele n-au putut intra în odaia aceea, pentru că
mama ta o protejase cumva împotriva răului. Aşa
că l-au pus pe Jack să între şi să le aducă lor
cuferele. La început, el s-a împotrivit, dar când
ele au ameninţat-o pe Ellie sau pe micuţa Mary,
s-a văzut silit s-o facă.
— Dar Jack cum a putut să între în odaie? Am
strigat eu. Nu e niciun semn că uşa ar fi fost
forţată, iar eu am singura cheie. Şi unde sunt?
Unde sunt ei acum?
— Ţi-au luat familia cu ele. Cel puţin, aşa pare.
— Încotro, Alice? Încotro s-au dus?
— Aveau nevoie de o căruţă şi un cal ca să care
cuferele. Cele trei cufere păreau foarte grele.
Probabil că au mers mai mult pe drumuri. Am
putea să ne luăm după ele, să vedem…
Am alergat până la capătul uliţei şi am urmat
drumul spre miazăzi, mergând repede. După
vreo trei mile, am ajuns la răscruce. Alice mi-a
arătat urmele.
— Au luat-o spre nord-est, Tom. E aşa cum
m-am gândit eu. Se duc la Pendle.
— Atunci hai să mergem după ele, am zis eu,
rupând-o la fugă.
N-am făcut nici zece paşi, când Alice m-a prins
şi m-a întors în loc, trăgându-mă de braţ.
 — Nu, Tom, nu asta trebuie făcut. Probabil că
sunt departe, acum. Până ajungem noi acolo, îi
vor ascunde şi sunt o mulţime de locuri în Pendle
în care să-i poată face să dispară. Ce şanse am
avea noi? Nu, mai bine mergem înapoi şi-i
povestim Moşului Gregory ce s-a întâmplat. El o
să ştie ce-i de făcut. Şi-o să ne ajute şi Părintele
Stocks.
Am clătinat din cap. Nu eram convins.
— Tom, gândeşte-te! Şuieră Alice,
Strângându-mi braţul până n-am mai putut de
durere. Mai întâi trebuie să te întorci şi să
vorbeşti cu vecinii lui Jack. Poate ştiu ei ceva. Şi
cum faci cu ceilalţi fraţi ai tăi? N-ar trebui să le
trimiţi vorbă despre ce s-a întâmplat? Cu
siguranţă or să vrea să dea o mână de ajutor.
Dup-aia o să dăm fuga la Chipenden şi-o să-i
spunem Moşului Gregory ce şi cum.
— Nu, Alice. Chiar şi dacă ne grăbim, facem mai
bine de o zi până în Chipenden. Apoi încă o
jumătate de zi sau mai mult până la Pendle. În
timpul ăsta, li se poate întâmpla orice lui Jack şi
familiei sale. Am ajunge prea târziu ca să-i mai
salvăm.
— Ar mai fi o cale, dar cred că n-o să-ţi placă,
zise Alice, dându-mi drumul la braţ şi
punându-şi ochii în pământ.
— Ce vrei să spui? Am întrebat-o, nerăbdător,
căci timpul trecea în defavoarea lui Jack şi alor
săi.
 — Ai putea să te întorci tu la Chipenden, iar eu
m-aş putea duce la Pendle, singură…
— Nu, Alice! N-aş putea să te las singură. E mult
prea periculos.
— E mai periculos dacă mergem împreună.
Dacă ne prind, o să suferim amândoi.
Închipuie-ţi ce i-ar face unui ucenic de vraci!
Unui al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Ar fi
bătaie pe oasele tale, fii convins. Nimic nu-i mai
sigur ca asta! Dar dacă mă prind numai pe mine,
aş putea să spun că m-am întors acasă la
Pendle, nu? Că am vrut să fiu din nou cu familia
mea.

Şi aş avea o şansă mai mare de a afla cine a

făcut toată isprava asta şi unde sunt ţinuţi Jack
şi Ellie.
Mi se frământau toate măruntaiele de
îngrijorare, dar, încetul cu încetul, cuvintele lui
Alice începură să-şi facă loc în mintea mea. La
urma urmelor, ea ştia locurile şi-ar fi reuşit să
străbată ţinutul Pendle fără să atragă prea mult
atenţia.
— E totuşi periculos, Alice. Şi parcă ţi-era frică
să te întorci acolo.
— Fac asta pentru tine, Tom. Şi pentru familia
ta. Nu merită ce li s-a întâmplat. O să mă duc la
Pendle. Nimic altceva nu mai contează, acum.
Alice făcu un pas înainte şi mă luă de mâna
stângă.
— Ne vedem în Pendle, Tom, zise ea încetişor.
Dar să vii cât poţi tu de repede…
— O să vin, am încredinţat-o eu. De îndată ce-o
să afli ceva, du-te la Părintele Stocks, la biserica
din Downham. O să ne întâlnim acolo.
Cu acestea, Alice dădu din cap şi porni pe
drumul ce şerpuia spre nord-est. Am privit în
urma ei vreo câteva clipe, dar ea n-a întors capul.
M-am desprins din locul acela şi am luat-o la
fugă înapoi, spre ferma lui Jack.
CAPITOLUL 03
PRIORITĂȚI
Am făcut o vizită la ferma lui Wilkinson, care se
învecina cu pământul lui Jack, la apus. Tatei îi
plăcuse mereu să aibă mai multe feluri de
animale, dar vecinii noştri se apucaseră de
crescut vite abia de vreo cinci ani. Primul lucru
pe care l-am observat acum a fost o pajişte plină
de oi. Dacă nu mă înşelau pe mine ochii, erau ale
lui Jack.
L-am găsit pe domnul Wilkinson reparând un
gard de pe păşunea lui de la miazăzi. Avea capul
bandajat.
— Mă bucur să te văd, Tom! Zise el, lăsând
treaba deoparte şi venindu-mi repede înainte.
Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Ţi-aş fi dat
de ştire, dacă aş fi putut. Ştiam că te-ai dus la
lucru undeva prin nord, dar n-aveam nicio
adresă. I-am trimis ieri o scrisoare fratelui tău,
James. I-am spus să vină neîntârziat.
James era cel de-ai doilea frate mai mare al meu
şi avea o fierărie în Ormskirk, undeva în
sud-vestul Comitatului. Satul era aproape
înconjurat de turbării şi de smârcuri
mlăştinoase. Chiar dacă avea să primească
scrisoarea în ziua următoare, urma să-i ia mai
bine de o zi până să ajungă aici.
— Dumneata ai văzut ce s-a întâmplat? Am
întrebat eu.
Domnul Wilkinson dădu din cap.
— Da, şi m-am ales cu asta drept răsplată, zise
el, arătând către capul bandajat. S-a întâmplat
imediat după ce s-a înserat. Am văzut focul şi
m-am dus să dau o mână de ajutor. La început,
m-am simţit uşurat că ardea numai hambarul,
nu şi casa. Dar când am ajuns mai aproape, am
mirosit că-i ceva necurat, fiindcă prea erau mulţi
oameni care se învârteau prin bătătură. Cum eu
sunt cel mai apropiat vecin al vostru, m-am
mirat să văd că ajunseseră la voi înaintea mea.
Iar curând mi-am dat seama că nu încerca
nimeni să salveze hambarul, ci scoteau lucruri
din casă şi le încărcau într-o căruţă. Cum mă
îndreptam aşa, spre casa voastră, am auzit
deodată un tropot de cal în spatele meu. Dar
până s-apuc eu să mă întorc, mi-au dat una în
moalele capului şi mi s-a întunecat totul. Când
mi-am venit în simţiri, plecaseră. M-am uitat
prin casă, dar n-am mai găsit nici urmă de Jack
sau de familia lui. Îmi pare rău că n-am putut să
fac mai mult, Tom.
— Îţi mulţumesc şi că te-ai dus şi ai încercat,
domnule Wilkinson, am zis eu. Îmi pare sincer
rău că te-au lovit. Dar ai văzut cumva la faţă pe
vreunul dintre ei? I-ai mai recunoaşte a doua
oară?
Omul clătină din cap.
— Nu m-am apropiat destul ca să mă uit la
vreunul dintre ei, dar ceva mai spre mine era o
femeie, care stătea ţeapănă în şa, pe un cal
negru. Era un cal de rasă, asta-i sigur – unul
pursânge, ca aceia pe care-i vezi la cursele de la
marele târg de primăvară din Topley. Şi ea era o
femeie arătoasă, înaltă, bine făcută, cu un păr
lung, des şi negru. Se vântura de colo-colo, ca
toţi ceilalţi. Eu eram încă la o distanţă bunicică,
dar am auzit-o strigând şi mi s-a părut că erau
nişte porunci. Avea cu siguranţă autoritate în
glas.
După lovitura aceea în cap, n-am mai fost bun
de nimic. În dimineaţa următoare, eram slăbit ca
vai de lume, aşa că l-am trimis pe băiatul meu cel
mare la Topley, ca să-i povestească tărăşenia lui
Ben Hindle, conetabilul de acolo. El a adunat
sătenii, a doua zi, şi au mers pe urmele
jefuitorilor spre nord-est cale de vreo două ore,
până au găsit o căruţă abandonată, cu o roată
ruptă. Ai noştri aveau şi câini cu ei şi s-au ţinut
mai departe de urme peste câmp, până când la
un moment dat le-au pierdut. Ben zicea că n-a
mai văzut niciodată aşa ceva. Parcă se topiseră
în văzduh. Înţelegând că nu mai aveau ce face,
şi-a chemat gonacii şi s-au întors. În orice caz,
Tom, de ce nu intri puţin în casă, să mănânci
ceva? Te primim cu braţele deschise să stai la noi
vreo câteva zile, până o să sosească fratele tău
James.
Am clătinat din cap.
— Mulţumesc, domnule Wilkinson, dar mai bine
mă întorc la Chipenden cât mai repede, ca să-i
povestesc magistrului meu ce s-a întâmplat. El o
să ştie ce-i de făcut.
— N-ar fi mai bine să-l aştepţi pe James?
Pentru o clipă am şovăit, neştiind ce mesaj să-i
las lui James. Pe de-o parte, nu voiam să-l mai
necăjesc şi eu, mărturisindu-i că urma să ne
ducem la Pendle. Pe de altă parte, aflând, ar fi
ţinut să ajute şi el la salvarea lui Jack şi a
familiei sale. Iar noi eram atât de puţini şi-aveam
nevoie de tot ajutorul pe care l-am fi putut
obţine!
— Îmi pare rău, domnule Wilkinson, dar cred
că-i mai bine să pornesc la drum imediat. Când o
veni James, vreţi să-i spuneţi, vă rog, că am
plecat la Pendle, cu magistrul meu? Ştiţi, sunt
aproape sigur că vinovaţii pentru ce s-a
întâmplat aici au venit de acolo. Spuneţi-i lui
James să meargă direct la biserica din
Downham, din ţinutul Pendle. E în partea de
nord a dealului. Preotul de acolo se numeşte
Stocks. El o să ştie unde suntem.
— O să-i transmit, Tom. Sper să-i găsiţi
nevătămaţi pe Jack şi pe ai lui. Între timp, lasă,
că am eu grijă de fermă – turmele şi câinii lui o să
fie în siguranţă, la mine. Să-i spui asta, când o
să-l vezi.
I-am mulţumit domnului Wilkinson şi am
plecat, apucând-o pe drumul spre Chipenden.
Eram foarte îngrijorat pentru Jack, Ellie şi fetiţa
lor. Şi pentru Alice, de altfel. Avea dreptate, aşa
cum îmi prezentase lucrurile. Mă convinsese că
era cel mai bine să se ducă ea înainte, singură.
Dar îi era frică şi mă temeam că, în pofida
spuselor ei, avea să fie în mare pericol.
*

Am ajuns înapoi la Chipenden a doua zi, pe la

sfârşitul dimineţii, după ce îmi petrecusem o
parte din noapte într-un vechi şopron. Fără altă
introducere, i-am povestit Vraciului tot ce se
întâmplase, prezentând faptele pe scurt şi
implorându-l să pornim neîntârziat spre Pendle –
puteam să mai vorbim pe drum, am zis eu,
pentru că fiecare secundă pierdută sporea
pericolul pentru familia mea. Dar el nu s-a lăsat
impresionat de disperarea mea şi mi-a făcut
semn către un scaun de la masa din bucătărie.
— Ia loc, băiete. Graba strică treaba! Călătoria o
să dureze oricum toată după-amiaza şi o bună
parte din seară, şi n-ar fi prea înţelept să intrăm
în Pendle după lăsarea întunericului.
— Ce mai contează? Am protestat eu. O să stăm
acolo o bucată de vreme, nu-i aşa? Oricum o să
petrecem acolo mai multe nopţi.
— Da, foarte adevărat, dar hotarele ţinutului
Pendle sunt periculoase, pentru că sunt
supravegheate şi păzite, noaptea, de făpturile ce
se feresc de lumina soarelui. N-avem nicio şansă
să pătrundem într-un loc ca ăsta nevăzuţi, dar
cel puţin în timpul zilei am putea intra vii şi pe
picioarele noastre.

— Ne-ar putea ajuta Părintele Stocks să trecem

de străji, am zis eu, Uitându-mă în jur după
preot. El cunoaşte bine locurile. Trebuie să ştie
vreo cale prin care să putem ajunge în siguranţă
la Downham, în seara asta.
— Cred că ştie, dar a plecat de aici cu puţin
înainte să vii tu. Am discutat pe îndelete şi mi-a
oferit şi ultimele amănunte ce-mi lipseau despre
cum stau lucrurile, ca să mă pot gândi cum să
fac s-o scot la capăt cu vrăjitoarele. Dar el are
mulţi enoriaşi îngroziţi la Downham şi nu s-a
îndurat să-i lase singuri prea multă vreme.
Acuma, băiete, ia-o de la început şi
povesteşte-mi totul încă o dată. Nu lăsa deoparte
niciun amănunt. La sfârşit, ai să vezi că-i mai
bine aşa, decât să ne repezim la drum fără nici
măcar o jumătate de plan închegat!
Am făcut cum mi-a cerut, spunându-mi că
Vraciul, ca de obicei, avea probabil dreptate şi că
aceasta era cea mai bună cale ca să-l ajutăm pe
Jack, dar când am terminat de povestit, mi-au
dat lacrimile gândindu-mă la ce se întâmplase.
Vraciul se uită încruntat la mine vreo câteva
secunde, după care se ridică de la masă. Începu
să se plimbe cu paşi mari, înainte şi-napoi pe
dalele de piatră din faţa vetrei de la bucătărie.

— Îmi pare rău pentru tine, băiete. Probabil că e

dureros. Tatăl mort, mama plecată şi acum şi
necazul ăsta. Ştiu că e greu, dar trebuie să-ţi ţii
emoţiile în frâu. E nevoie să gândim clar, cu
mintea limpede. Asta-i cea mai bună cale de a-ţi
ajuta familia. Primul lucru pe care o să ţi-l cer e
să-mi spui ce ştii despre cuferele acelea din odaia
mamei tale. Mai e ceva ce nu mi-ai spus încă? Ai
vreo idee, cât de mică, despre ce-ar fi putut
conţine?
— Mama ţinea lanţul de argint pe care mi l-a
dăruit mie în cufărul de lângă fereastră, i-am
repetat eu, dar habar n-am ce altceva se mai afla
înăuntru. Ceea ce mi-a povestit mama mi s-a
părut foarte misterios. A zis c-o să găsesc
răspunsuri la multe întrebări care nu-mi dau
pace. Că trecutul şi viitorul ei se află în cuferele
acelea şi că o să descopăr despre ea nişte lucruri
pe care nu le mai dezvăluise niciodată cuiva, nici
măcar tatei.
— Aşadar, n-ai nicio idee? Eşti sigur?
M-am gândit bine, câteva clipe.
— S-ar putea să fie şi bani într-unul din ele.
— Bani? Câţi bani?
— Nu ştiu. Mama a cheltuit o parte din banii ei
pentru a cumpăra ferma, dar nu ştiu câţi a avut
la început.

Totuşi trebuie să-i mai fi rămas ceva. Îţi mai

aduci aminte ziua în care, iama trecută, am dat
pe-acasă să iau cele zece guinee pe care ţi le mai
datora tata din plata pentru ucenicia mea? Ei
bine, mama a urcat în odaie şi mi-a adus banii de
acolo.
Vraciul dădu din cap.
— Deci s-ar putea ca tâlharii să fi venit pur şi
simplu după bani. Dar dacă fata are dreptate şi
sunt şi vrăjitoarele amestecate, mă simt îmboldit
să cred că a fost vorba despre altceva. Şi de unde
or fi ştiut ele unde anume erau ţinute cuferele?
— Alice crede c-au iscodit prin oglinzi.
— Ce ştie ea! Părintele Stocks a pomenit ceva de
oglinzi, dar nu-mi dau seama cum ar fi putut
vedea ele cuferele dintr-o odaie încuiată. E ceva
mai sinistru în spatele poveştii ăsteia.
— Ca de pildă?
— Nu ştiu încă, băiete. Dar dacă tu aveai
singura cheie, cum au intrat în odaie fără să
spargă uşa? Ai spus că mama ta protejase cumva
odaia să ţină răul la distanţă, nu?
— Da, dar Alice crede că l-au pus pe Jack să
între, când au văzut că ele nu pot. Era sânge pe
perete şi pe podea… i-am mai spus eu. Cred că
l-au rănit pe Jack şi l-au silit să le aducă, afară,
cuferele… deşi cum au descuiat uşa rămâne un
mister. Mama a spus că odaia aceea era un
refugiu…
M-am simţit gâtuit de emoţie, iar Vraciul s-a
apropiat şi m-a bătut uşurel pe umăr, să mă
liniştească. Am rămas tăcuţi, până ce mi-am
stăpânit din nou vocea.
— Hai, băiete, spune-mi.
— A zis că, odată încuiată, puteam să intru
acolo şi să fiu la adăpost de orice rău din afară.
Că era mai bine apărată şi decât casa dumitale.
Dar că trebuia s-o folosesc numai când aş fi fost
urmărit de ceva atât de cumplit, încât mi-ar fi
fost ameninţate chiar viaţa şi sufletul. A spus că
era un preţ de plătit pentru folosirea ei. Că eu
sunt tânăr şi că în cazul meu ar fi bine, dar că
dumneata n-o poţi folosi. Şi că, dacă ar deveni
vreodată necesar, trebuie să te previn de asta…
Vraciul dădu din cap gânditor şi se scărpină în
barbă.
— Ei bine, băiete, devine din ce în ce mai
misterios. Simt ceva profund aici. Ceva peste
care n-am mai dat niciodată. Misiunea noastră
este şi mai grea acum, că sunt amestecate şi
victime nevinovate, dar n-avem de ales decât să
mergem înainte. O să pornim spre Pendle în mai
puţin de un ceas – o să găsim pe drum un loc
unde să dormim şi o să ajungem după ce se
luminează de ziuă, când e mai sigur. O să fac tot
ce-mi stă în puteri să-ţi ajut rudele, dar trebuie
să-ţi spun un lucru. Nu sunt doar vieţile lor în
joc. După cum ştii, am hotărât să încerc să
stârpesc vrăjitoarele din Pendle o dată pentru
totdeauna. Şi, exact când m-am hotărât, vine
Părintele Stocks şi-mi aduce nişte veşti foarte
rele. Se pare că zvonurile sunt adevărate,
clanurile Malkin şi Deane au anunţat deja că au
căzut la înţelegere şi acum se duc lămuriri să-i
convingă şi pe cei din clanul Mouldheel să li se
alăture. Adică e atât de rău cum mă temeam. Ştii
ce se întâmplă pe întâi august, în mai puţin de
două săptămâni de azi încolo?
Am clătinat din cap. Ziua mea era pe trei. Asta
era singura dată din august care avea vreo
semnificaţie pentru mine.
— Ei bine, băiete, ar fi timpul să ştii. Are loc una
dintre sărbătorile Vechilor Zei. I se spune
„Lammas”, şi este un prilej pentru vrăjitoare să
se adune la sabat ca să-şi facă vrăjile şi să
soarbă putere de la Întuneric.
— E unul dintre principalele patru sabaturi ale
vrăjitoarelor dintr-un an, nu-i aşa? Am citit
despre ele, dar n-am reţinut toate datele.
 — Ei, acum ştii data Lammasului. Şi din cele
povestite de Părintele Stocks, se pare că
vrăjitoarele din Pendle se pregătesc să încerce,
cu acest prilej, ceva deosebit de rău şi de
primejdios. Marele pericol este ca şi Mouldheel
să li se alăture şi toate cele trei clanuri să se
unească, iar, astfel, să aibă puteri şi mai mari.
Trebuie să fie ceva foarte important, dacă le
atrage aşa. Părintele Stocks n-a mai pomenit
atâtea profanări de morminte – au fost luate cu
carul oase din cimitir. Vestea proastă despre
fratele tău şi familia lui complică lucrurile, dar
rămâne totuşi limpede care ne sunt priorităţile.
Trebuie să pătrundem în Pendle şi să ne
întâlnim cu Părintele Stocks la Downham.
Trebuie să le împiedicăm pe vrăjitoarele din
clanul Mouldheel să se alăture acelei alianţe
demonice şi trebuie să-i găsim pe cei ce au fost
răpiţi. Dacă tânăra Alice ne poate ajuta în
această privinţă, foarte bine. Altminteri, o să
mergem la vânătoare pe cont propriu.
***
Ne pregătiserăm sacii de călătorie şi tot ce mai
aveam de făcut era să trecem pragul uşii din faţă
şi să o încuiem în urma noastră. În sfârşit
porneam spre Pendle – era şi timpul. Numai că,
spre disperarea mea, Vraciul se aşeză acum pe
un scăunel de lângă masa din bucătărie, scoase
piatra de tocilă din sacul lui şi îşi puse toiagul pe
genunchi. Se auzi un pocnet sec, când lama
ascunsă ieşi la vedere, urmat de râcâitul specific
când se apucă să-i ascută marginile.
Şi-a ridicat privirile spre mine şi am oftat. Citi
nerăbdarea şi neliniştea de pe faţa mea.
— Uite ce-i, băiete, ştiu că arzi de nerăbdare să
te vezi la drum şi ai toate motivele. Dar trebuie să
facem lucrurile cum se cuvine şi să fim gata
pentru orice eventualitate. Am o presimţire rea în
privinţa călătoriei ăsteia. Aşa că, dacă la un
moment dat o să-ţi spun să dai fuga şi să
foloseşti odaia aceea specială a mamei tale, ai s-o
faci?
— Ce? Şi să te las pe dumneata în urmă?
— Da, exact asta voiam să spun. Cineva trebuie
să continue îndeletnicirea noastră. Niciodată nu
mi-am lăudat pe faţă ucenicii. Laudele nu vă fac
bine. Vă pot sminti judecata, sădindu-vă trufia
pentru priceperea voastră şi v-aţi culca apoi pe-o
ureche, îmbătaţi de laurii voştri. Dar o să-ţi spun
un lucru. Fără îndoială ai devenit ceea ce mama
ta mi-a făgăduit odinioară – eşti cel mai bun
ucenic pe care l-am avut vreodată. N-am să
trăiesc la nesfârşit, aşa că s-ar putea să fii
într-adevăr ultimul meu ucenic, cel pe care
trebuie să-l pregătesc să ducă mai departe
lucrarea mea în Comitat. Şi dacă o să ţi-o cer eu,
atunci să pleci imediat din Pendle, fără nicio
întrebare sau o ultimă privire aruncată înapoi, şi
să te refugiezi în odaia aceea. Ai înţeles?
 Am dat din cap.
— Şi dacă e nevoie, o să-mi dai ascultare?
— Da, am răspuns. O s-o fac.
În cele din urmă, Vraciul păru mulţumit şi se
auzi iarăşi un clic, când lama se retrase din nou
în toiag. Cărând amândoi sacii şi propriul meu
toiag, l-am urmat pe Vraci afară şi am aşteptat
până a încuiat uşa în urma noastră. A stat o
clipă pe loc, uitându-se în sus la casă, apoi s-a
întors şi mi-a zâmbit trist.
— Aşa, băiete, hai să purcedem! Am amânat
destul!
CAPITOLUL 04
LA RĂSĂRIT DE PENDLE
Am mers la răsărit de Chipenden, ţinându-ne pe
lângă marginea de miazăzi a Dealurilor de
Curbură, înainte de a face un ocol larg ca să
trecem râul Ribble, cu frumoasele sale maluri
împădurite. Abia îl recunoşteam ca fiind acelaşi
râu larg care străbătea oraşul Priestown, dar,
după ce l-am traversat, am început să mă simt
din ce în ce mai neliniştit.
— Eh, iacătă-l, băiete, zise Vraciul, oprindu-se
la un moment dat la o oarecare distanţă de
pârâul ce ne tăia calea. Îmi făcu semn spre
Dealul Pendle, care crescuse vertiginos pe
măsură ce ne apropiaserăm de el. Nu-i o
privelişte prea plăcută, aşa-i?
N-aveam cum să nu-i dau dreptate. Cu toate că
forma lui îmi amintea de Obcinele Mari, un lanţ
de dealuri de dincolo de valea dinspre miazăzi de
la Chipenden, acesta era mult mai mare şi mai
sălbatic. Vârful i se pierdea în norii groşi şi negri
ce atârnau deasupra lui, ameninţători.
— Unii spun că seamănă cu o mare balenă
eşuată, zise Vraciul. E bine, eu unul n-am văzut
niciodată o balenă, aşa că nu mă pot pronunţa.
Alţii spun că arată ca o barcă răsturnată.
De-astea am mai văzut, dar comparaţia nu e
foarte potrivită. Tu ce crezi, băiete?
Am studiat priveliştea cu atenţie. Lumina zilei
începea să scadă, dar dealul însuşi părea să
răspândească întuneric. Părea că mocneşte.
— Ai zice că e viu, am zis eu, alegându-mi cu
grijă cuvintele. De parcă e ceva demonic
înăuntrul lui care aruncă o vrajă peste toate cele
din jur.
— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine,
băiete, zise Vraciul, proptindu-se în toiagul său
şi uitându-se gânditor. Dar un lucru e sigur: o
ceată malefică de vrăjitoare rele îşi are cuibul
acolo. Acum, se va întuneca într-o jumătate de
ceas şi ar fi mai bine pentru noi dac-am rămâne
de partea asta a pârâului până în zori.
Abia după aceea am putea să ne grăbim să
intrăm în Pendle.
Aşa am făcut, aşezându-ne la adăpostul unui
gard viu. O jumătate de ogor ne despărţea de
pârâu, dar pe când dădeam să adorm, îi puteam
auzi susurul în depărtare.
 Ne-am trezit în zori şi, fără să ronţăim nici
măcar o bucăţică de brânză ca să ne păcălim
foamea, am traversat repede pârâul şi ne-am
grăbit spre Downham, prin burniţa subţire ce ne
bătea în faţă. Am apucat-o spre nord, cu Dealul
Pendle în dreapta noastră, dar curând l-am
pierdut din vedere, intrând într-o pădure deasă
de sicomori şi frasini.
— Iată ceva ce merită văzut, zise Vraciul,
conducându-mă spre un stejar uriaş. Ce înţelegi
din asta?
Pe trunchiul copacului era cioplit un semn
curios. M-am uitat mai de aproape:

— E o foarfecă? Am întrebat eu.

— Da, răspunse Vraciul mohorât, dar una care
nu este făcută să croiască haine. Este un semn
cioplit de Grimalkin, vrăjitoarea ucigaşă.
Îndeletnicirea ei de căpetenie e uciderea şi
tortura, iar cei din clanul Malkin obişnuiesc s-o
trimită pe ea să se ocupe de duşmanii lor. A
cioplit asta ca avertisment. Pendle este teritoriul
meu, spune ea. Supără-mă şi-o să-ţi mărunţesc
cu foarfecele carnea şi oasele!
Am ridicat din umeri şi m-am îndepărtat de
copac.
— Poate-mi voi măsura forţele cu ea într-o bună
zi, spuse Vraciul. Lumea ar fi cu siguranţă mai
frumoasă dacă ea ar fi moartă. Însă, deşi e o
ucigaşă fără milă, respectă totuşi un cod al
onoarei – nu s-ar folosi niciodată de un şiretlic.
Cel mai mult îi plac luptele în care sorţii de
izbândă nu par a fi de partea ei, dar odată ce-a
câştigat un avantaj, cât de mic, fereşte-te de
foarfecele ei!
Clătinând din cap, Vraciul porni mai departe
spre Downham. Aflasem multe despre Pendle în
ultimele două zile şi ştiam că e primejdios să
trăieşti în acel loc. Fără îndoială, era cu atât mai
rău să fii străin şi să vii în el.
***
Strada principală a satului şerpuia pe la
picioarele unei costişe abrupte. Din motive de el
ştiute, Vraciul făcu un ocol ca să între în
Downham dinspre nord. Dealul Pendle se afla
drept în faţa noastră, dominând satul complet,
umplând jumătate din cer cu prezenţa lui
ameninţătoare. Cu toate că era deja mijlocul
dimineţii şi burniţa se oprise, nu se vedea picior
de om prin sat.
— Unde sunt oamenii? L-am întrebat pe Vraci.
— Ascunşi după perdele – unde în altă parte,
băiete? Zise el cu un zâmbet amar. Văzând, fără
îndoială, de treburile tuturor celorlalţi, numai de
ale lor nu.
— Or să le spună vrăjitoarelor că suntem aici?
Am mai întrebat eu, observând tremurul unei
perdele de dantelă în stânga mea.
— Am intrat aici pe un drum întortocheat
tocmai ca să ocolesc unele locuri pe unde dacă
am fi fost văzuţi, s-ar fi raportat imediat. De
bună seamă că mai sunt câteva iscoade şi pe
aici, dar Downham a rămas încă locul cel mai
sigur din întreg ţinutul. De aceea o să ne stabilim
tabăra în el. Iar pentru asta trebuie să-i
mulţumim Părintelui Stocks. El este preotul
parohiei de mai bine de zece ani şi a făcut tot ce
i-a stat în puteri să se lupte cu Întunericul şi să-l
ţină la distanţă.

Dar, din cele ce mi-a spus, până şi satul ăsta e

ameninţat acum. Oamenii îl părăsesc. Şi se duc
cât mai departe de Pendle – chiar şi cei din
familiile vechi, care au locuit aici timp de mai
multe generaţii.
Mica biserică a parohiei se afla în capătul de la
sud al satului, imediat lângă pârâu. Era clădită
în mijlocul unui imens cimitir, cu
rânduri-rânduri de pietre funerare de toate
mărimile şi formele cu putinţă. Multe dintre ele
erau orizontale, aproape acoperite de iarba înaltă
şi de bălării; altele ieşeau din pământ în orice alt
unghi numai vertical nu, semănând cu dinţii
stricaţi. Pe ansamblu, cimitirul părea
abandonat, cu pietrele funerare tocite de vreme,
inscripţiile şterse ori acoperite de licheni şi
muşchi.
 — Mormintele ar cam avea nevoie de un pic de
îngrijire, observă Vraciul. Mă miră faptul că
Părintele Stocks l-a lăsat să cadă aşa în
paragină…
Prezbiteriul era o căsoaie zdravănă, construită
mai în spate, la vreo sută de yarzi de biserică,
într-un pâlc de vreo duzină de tise. Ne-am
îndreptat spre el, mergând unul după altul pe o
potecă îngustă, năpădită de ierburi, care şerpuia
printre pietrele de mormânt. Când am ajuns la
uşă, Vraciul a bătut de trei ori, cu putere. După
câteva clipe, am auzit zgomotul unor bocanci grei
pe pardoseală, apoi a fost tras un zăvor şi uşa s-a
deschis. În prag se ivi Părintele Stocks, cu o
expresie uluită pe chip.
— Ei, ce surpriză, John, zise el şi faţa i se
destinse într-un zâmbet. M-aşteptam să vii abia
pe la sfârşitul săptămânii. Oricum, intră, intraţi
amândoi şi simţiţi-vă ca acasă!
Ne-a condus în bucătăria din spatele casei şi
ne-a poftit să luăm loc.
— Aţi mâncat? Întrebă el, pe când ne trăgeam
fiecare câte un scaun de la masă. Ce zici, tinere
Tom? Pari flămând ca un lup!
— Mi-e foame, Părinte, i-am răspuns eu,
aruncând o privire spre Vraci, dar nu cred că
putem mânca…
Vraciul întotdeauna stăruia să postim când
suntem în misiune, pentru că astfel eram mai
puţin vulnerabili la puterile Întunericului, aşa că
de obicei ronţăiam puţină brânză tare de la noi
din Comitat, cât să nu cădem din picioare. Viaţa
unui vraci nu e doar înspăimântătoare,
periculoasă şi singuratică; adesea înseamnă şi
flămânzire, pe deasupra.
— N-ar strica să luăm o gustare de dimineaţă,
zise Vraciul, spre surprinderea mea. Avem nevoie
de informaţii mai înainte de orice şi trăgeam
nădejde, Părinte, că dumneata o să fii cel care o
să le obţină pentru noi. Prin urmare, noi n-o să
trecem la treabă decât abia mâine. Asta s-ar
putea să fie ultima masă adevărată pe care o
luăm pentru o bună bucată de vreme, aşa că, da,
mulţumim, cred că o să-ţi acceptăm invitaţia.
— S-a făcut! Exclamă Părintele Stocks,
înseninându-se la faţă. Vă voi ajuta bucuros cu
tot ce voi putea, dar mai întâi hai să gătim ceva
şi-o să vorbim în timp ce mâncăm. O să
pregătesc pentru toţi trei o masă zdravănă, dar
cred c-o să am nevoie de ajutor. Ştii să prăjeşti
cârnaţi, tinere Tom?
Deschisesem gura să zic „da”, însă Vraciul a
clătinat din cap, oprindu-mă, şi s-a ridicat în
picioare.
— Nu, Părinte, nu-l lăsa pe ucenicul ăsta al meu
să se apropie de tigaie! Am mai gustat eu şi altă
dată din mâncarea gătită de el şi stomacul meu
nu mi-a iertat-o niciodată!
Am zâmbit, dar n-am protestat, şi în timp ce
Vraciul se ocupa cu prăjitul cârnaţilor, Părintele
Stocks lucra la alte două tigăi – una în care
sfârâiau nişte felii groase de şuncă şi de ceapă,
cealaltă în care abia încăpea omleta pufoasă cu
brânză, care se rumeni, treptat, devenind aurie.

Am stat la masă cât timp au gătit ei,

simţindu-mă deopotrivă flămând şi vinovat. Îmi
lăsa gura apă la mirosurile ce se revărsau spre
mine, dar nu mă putem opri să-mi fac griji
pentru Ellie, Jack şi Mary, întrebându-mă dacă
erau teferi. Cu siguranţă lor nu li se dădea un
mic dejun ca ăsta. Mă întrebam şi ce-o fi făcând
Alice. Fusesem pe jumătate încredinţat că o să
aflu c-a trecut pe la Downham, aducând veşti.
Nădăjduiam că nu păţise nimic rău.
— Ei, tinere Tom, zise Părintele Stocks, ai putea
să ne dai o mână de ajutor, fără să-i pricinuieşti
mari probleme stomacului magistrului tău. Unge
feliile de pâine cu unt şi umple bine platoul!
Am făcut cum mi se ceruse şi îndată ce am
terminat, trei farfurii aburinde poposiră pe
masă, fiecare vârfuită cu cârnaţi, şuncă şi ceapă
prăjită, peste o porţie uriaşă de omletă.
— Cum a fost călătoria de la Chipenden până
aici? Întrebă Părintele Stocks, când ne-am
apucat de mâncat.
— Nu mă pot plânge, dar lucrurile s-au
înrăutăţit de când am stat noi doi de vorbă
ultima oară, răspunse Vraciul.
Cât am mâncat, magistrul meu i-a povestit
Părintelui Stocks despre jaful de la ferma lui
Jack şi despre răpirea fratelui meu şi a familiei
sale. I-a spus şi că Alice o luase înainte spre
Pendle. Până a sfârşit el de povestit, ne-am golit
şi noi farfuriile.
— Îmi pare rău să aud astfel de veşti, Tom, zise
Părintele Stocks, punându-mi o mână pe umăr.
O să-i pomenesc în rugăciunile mele…
La aceste cuvinte, un fior de gheaţă îmi străbătu
şira spinării. Vorbea de parcă erau deja morţi. În
orice caz, la ce foloseau rugăciunile?
Întârziaserăm deja prea mult şi trebuia să
pornim să-i căutăm. Am simţit cum mi se aprind
obrajii şi încep să clocotesc de furie. Numai
politeţea m-a făcut să-mi ţin gura. Deşi tata era
mort acum, încă mă mai purtam cuviincios, aşa
cum mă învăţase el.
Părintele Stocks parcă mi-a citit gândurile.
— Nu-ţi face griji, Tom, zise el cu glas blând. O
să îndreptăm noi lucrurile. Cerul îi ajută pe cei
care se ajută şi ei – cred asta cu tărie. Eu o să fac
tot ce-mi va sta în puteri şi poate că şi tânăra
Alice va sosi cu nişte veşti până la sfârşitul zilei.
— Speram ca Alice să fi trecut deja pe aici, am
mărturisit eu.

— Şi eu la fel, băiete. Şi eu la fel, zise Vraciul pe

un ton care îmi stârni din nou valul de mânie
lăuntrică. Să nădăjduim că nu s-a apucat de
rele…
 — Asta nu-i drept, după câte-a făcut ea, am
protestat eu. Îşi riscă viaţa doar fiind aici.
— Şi noi nu? Întrebă Vraciul. Uite ce-i, băiete,
nu vreau să fiu rău cu fata, dar asta va fi cea mai
mare ispită pe care a înfruntat-o până acum. Nu
sunt sigur că a fost o idee bună s-o lăsăm să vină
singură aici. Familia joacă un mare rol în
modelarea caracterelor noastre de mai târziu, iar
familia lui Alice este una de vrăjitoare. Dacă
sfârşeşte prin a se întoarce la ei, cine ştie ce se
poate întâmpla!
— Din câte mi-ai povestit despre ea, John, cred
că putem trage nădejde că va fi bine, zise
Părintele Stocks. Poate că nu credem toţi în
Dumnezeu, dar asta n-ar trebui să ne împiedice
să avem încredere în oameni. În orice caz,
probabil că acum e pe drum spre noi. S-ar putea
să mă întâlnesc cu ea când mă voi duce la
treburile mele, continuă preotul.
Părintele Stocks crescu deodată în ochii mei.
Avea dreptate. Vraciul ar fi trebuit să aibă mai
multă încredere în Alice.

— O să ies să văd ce mai pot afla, continuă

preotul. Mai sunt încă şi oameni buni prin părţile
astea, care vor dori să ajute o familie nevinovată.
Până la căderea serii, voi şti unde sunt ţinuţi
Jack şi Ellie, ascultaţi-mă pe mine. Dar mai
întâi, cred c-ar mai fi ceva cu care să vă pot
ajuta.
 Se ridică de la masă şi se întoarse cu un toc, o
bucată de hârtie şi o călimară cu cerneală. Dădu
farfuriile la o parte, desfăcu dopul călimării,
cufundă tocul în cerneală şi începu să deseneze.
În câteva momente mi-am dat seama că desena o
hartă.
— Ei bine, Tom, cu siguranţă că te-ai uitat cu
atenţie prin hărţile ţinutului acestuia din
biblioteca magistrului tău, înainte de a veni
încoace – şi ai avut grijă să le împătureşti cum
trebuie, după aceea, bineînţeles! Zise Părintele
Stocks aruncându-i Vraciului un zâmbet şi apoi
continuă să deseneze. Dar schiţa asta ar putea
simplifica puţin lucrurile şi te-ar ajuta să-ţi fixezi
nişte repere în minte.
Desenarea hărţii îi luase doar câteva minute;
încheie prin a adăuga câteva nume de locuri şi
apoi o întinse peste masă, spre mine.

— Îţi dai seama cum vine? Mă întrebă el.

După vreo câteva secunde, am dat din cap.
Schiţase, în mare, forma Dealului Pendle şi
poziţia satelor mai mari.
— Downham, la nordul dealului, este cel mai
apărat sat din ţinut… zise preotul.
— Asta i-am spus şi eu băiatului, pe drumul
încoace, îl întrerupse Vraciul, şi asta numai
datorită ţie, Părinte Stocks. Îţi suntem
recunoscători că avem un loc aproape sigur, de
unde să putem acţiona.
 — Nu, John, aş avea mustrări de cuget, dac-aş
lua de bună lauda aceasta. Desigur, am făcut tot
ce-am putut ca să ţin Întunericul la distanţă,
dar, dintotdeauna, cum bine ştii, pericolul a fost
în partea de sud-est a dealului. Aşadar, dacă vrei
să mergi spre sud din acest punct, e întotdeauna
mai sigur să apuci pe drumul spre vest şi să ai
dealul în partea stângă. Fireşte, Stânca
Sângelui, situată aici, la sud-vest, poate fi şi ea
periculoasă. E locul unde vrăjitoarele îşi fac
uneori sacrificiile. Dar vezi astea trei sate, Tom?
Înţelegi scrisul meu?
— Cred că da, am răspuns şi i le-am citit cu voce
tare, ca să nu existe îndoială – Desculţi,
Vântoasele şi Dumbrava de Aur.

Erau cele trei sate despre care-mi vorbise şi

Alice. Fiecare dintre ele era reşedinţa unui clan
de vrăjitoare.
— Exact, Tom, iar aici, nu departe de Dumbrava
de Aur, la marginea de vest a Codrului Corbilor,
se află Turnul Malkin. Eu numesc zona asta
Triunghiul Diavolului, pentru că aici se
înfăptuieşte lucrarea diavolească. Undeva în
interiorul triunghiului ăstuia de sate o să-ţi
găseşti fratele şi familia lui, depinde care clan l-a
răpit, de-asta sunt sigur.
— Râpa Vrăjitoarelor ce e? Am întrebat eu,
arătând locul marcat cu o cruce pe hartă, la nord
de satul Desculţi.
 — Râpa Vrăjitoarelor? Se miră Vraciul,
ridicându-şi sprâncenele. E nouă şi pentru mine.
— Şi-n cazul ăsta, John, e denumirea mea
pentru un loc primejdios. Lucrurile s-au
schimbat în rău de când ai fost tu ultima oară pe
aici. Râpa asta a devenit vizuina unui mare
număr de vrăjitoare moarte. Unele au scăpat din
morminte nesfinţite; altele au fost pur şi simplu
duse şi lăsate acolo, după moartea lor, de către
rude. De obicei, în timpul zilei dorm, îngropate
adânc în humusul de sub copaci, dar noaptea ies
la vânătoare de vietăţi cu sânge cald. Aşa că,
după apusul soarelui, nici păsările dormind pe
crăci nu mai sunt în siguranţă în râpa aceea. Cu
certitudine e un loc de care să te ţii cât mai
departe, iar sătenii îl ocolesc cât pot. Dar chiar
şi-aşa, câţiva nefericiţi tot mai dispar, în fiecare
an. Vreo două sau trei dintre aceste vrăjitoare
sunt foarte puternice şi merg mile întregi în jurul
râpei lor, în fiecare noapte. Altele, din fericire, nu
fac decât vreo doi paşi în jurul bârlogului lor…
— Cam câte crezi că sunt acolo? Întrebă Vraciul.
Părintele Stocks se încruntă.
— Pe puţin o duzină. Dar, cum am spus, numai
vreo două sau trei au fost văzute umblând afară
din râpă.
— Ar fi trebuit să mă întorc mai curând! Zise
Vraciul, clătinând din cap. N-aş fi îngăduit
niciodată să se ajungă atât de rău. Mă tem că
mi-am cam neglijat îndatorirea…
 — Prostii! Îl mustră Părintele Stocks. N-aveai de
unde să ştii. Dar eşti aici acum, John, şi asta-i
tot ce contează. Ei bine, da, situaţia e disperată –
trebuie făcut ceva înainte de Lammas.
— Când ai venit la Chipenden, zise Vraciul,
ţi-am pus o întrebare, dar nu mi-ai dat încă un
răspuns clar. Aşa că te întreb din nou. Ce crezi
că au de gând să încerce clanurile de Lammas?

Părintele Stocks îşi împinse scaunul înapoi, se

ridică încet în picioare şi oftă.
— Fie, o să-ţi spun! Zise el, cu vocea puţin
spartă. Ce ar putea face două clanuri să se
unească şi l-ar putea atrage şi pe al treilea să li
se alăture? Ce ar putea să le hotărască să lase
deoparte vechea lor duşmănie? Mai ales că nu se
pot suferi între ele şi că n-au mai stat laolaltă
decât o singură dată în ultimii treizeci de ani…
— Aşa e, zise Vraciul cu un zâmbet strâmb. S-au
adunat ca să mă blesteme pe mine!
— Asta au vrut atunci, John, dar de data asta se
adună pentru că puterile Întunericului au
crescut şi bănuiesc că e cineva sau ceva care le
atrage. Întunericul în creştere le dă ocazia să
îndeplinească un ritual foarte periculos şi dificil.
Cred că au de gând să-l reînvie pe Necuratul
însuşi!
— Aş râde, Părinte, dacă n-aş ştii că nu
glumeşti, zise Vraciul, clătinând din cap cu
gravitate. Nu te-am învăţat niciodată să crezi în
Diavol. A vorbit numai purtătorul de sutană din
tine?
— Aş vrea să fie aşa, John. Dar şi ca vraci şi ca
preot, cred că au de gând să încerce exact asta.
Dacă vor putea sau nu s-o facă, nu mai ştiu. Dar
două clanuri sunt convinse, iar al treilea este
îndemnat să li se alăture, ca împreună să încerce
să reînvie Întunericul în carne şi oase – Diavolul
însuşi. Unele vrăjitoare cred că, la origini, când a
fost plămădită lumea, Diavolul mergea printre
noi. Acum au de gând să-l aducă înapoi, astfel
încât să înceapă o nouă eră a Întunericului.
Şi eu îi vorbisem o dată Vraciului despre Diavol.
El îmi spusese că ajunsese să se întrebe dacă,
totuşi, nu exista ceva în spatele tuturor celor cu
care ne înfruntam noi, ceva ascuns în inima
Întunericului. Ceva care devenea tot mai
puternic, pe măsură ce forţele Întunericului
creşteau. Ei bine, Părintele Stocks cu siguranţă
părea să creadă că exista într-adevăr acel ceva.
Se lăsă tăcerea şi, pentru câteva momente,
amândoi bărbaţii rămaseră adânciţi în gânduri.
Apoi, Părintele Stocks îşi înălţă fruntea şi ieşi
din casă, fără alte pregătiri, iar noi îl
conduserăm, prin cimitir, până la poarta cu
boltă de piatră din faţa bisericii. Norii se
împrăştiaseră şi soarele ne încălzea spinările.
— Groparul ăla al tău ar putea să se arate mai
plin de râvnă, dacă i-ai zice vreo două de la
obraz, zise Vraciul fără menajamente. Am văzut
cimitire mai îngrijite…
Părintele Stocks suspină.
— A plecat acum o lună. S-a dus să stea cu
familia lui, la Colona. Nu m-am mirat de decizia
lui, totuşi – ştiam că devenise din ce în ce mai
speriat să aibă grijă de cimitir. Trei morminte au
fost profanate în ultimele două luni – a fost mâna
vrăjitoarelor – aşa că un cimitir neîngrijit e cea
mai mică dintre problemele noastre.
— Atunci, Părinte, cât timp vei fi tu plecat, o să-l
pun pe băiatul meu să cureţe cât de cât pe-aici.
I-am făcut cu mâna Părintelui Stocks, după care
Vraciul s-a întors către mine.
— Ei bine, ştii cum se mânuieşte o coasă, băiete,
aşa că ia vezi cum faci să nu-ţi pierzi
îndemânarea din lipsă de exerciţiu. Poţi să
aranjezi niţel cimitirul. Ca să ai preocupare până
mă întorc eu.
— Unde te duci? L-am întrebat eu, surprins.
Parcă vorbiserăm că noi o să stăm în Downham
cât timp Părintele Stocks îi caută pe ai mei?
— Aşa am discutat, băiete, dar paracliserii
speriaţi şi hoţii de morminte mi-au dat de înţeles
că satul nu e nici pe departe atât de sigur cum
am crezut. Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr
singur cum stau lucrurile, aşa că, până se
întoarce Părintele Stocks, o să scurm niţel prin
jur să văd ce iese. Între timp, tu mişcă-ţi fundul
şi coseşte iarba şi bălăriile.
CAPITOLUL 05
 CELE TREI SURORI
Am găsit coasa paracliserului într-un şopron de
lângă casă şi, după ce mi-am dat jos pelerina şi
mi-am suflecat mânecile cămăşii, m-am apucat
să cosesc iarba şi bălăriile, cum mi se ceruse. Am
început din locurile unde pietrele de mormânt
erau orizontale, pentru că era mai puţin de
muncă.
Nu era deloc o treabă uşoară, dar cosisem
adesea când stătusem acasă, la fermă, şi-mi
păstrasem îndemânarea cu iarba din grădina
Vraciului, aşa că în scurt timp am reintrat în
ritm. O vreme, am simţit că mă descurc cu
căldura, dar când s-a făcut amiaza mare, soarele
a început să ardă grozav şi, mai de la dogoarea
lui, mai de la muncă, a început să-mi şiroiască
năduşeala pe frunte şi să-mi între în ochi. Am
socotit mai cuminte să iau o pauză şi să continui
mai târziu.
Era o fântână în spatele casei şi-am tras
ciutura, scoţând-o plină de apă la fel de rece şi
bună la gust ca aceea din izvoarele de lângă
Chipenden. După ce mi-am ostoit setea, m-am
aşezat, sprijinindu-mi spatele de trunchiul unei
tise, şi-am închis ochii. Am ascultat zumzetul
insectelor până când am început să moţăi şi
probabil că am şi adormit, fiindcă următorul
lucru pe care mi-l amintesc a fost lătratul unui
câine, undeva în depărtare. Am deschis ochii
şi-am văzut că era aproape de înserat, iar eu încă
aveam mai mult de jumătate de cimitir de cosit.
Cum m-aşteptam ca Vraciul sau Părintele Stocks
să se întoarcă dintr-o clipă într-alta, m-am
aşternut pe treabă fără întârziere.
Până să înceapă soarele să coboare, aproape
terminasem de cosit. Iarba trebuia adunată, dar
am hotărât că putea să mai aştepte până
dimineaţă. Magistrul meu şi preotul tot nu se
întorseseră. Mă îndreptam către casă, simţind
îngrijorarea încolţindu-mi în suflet, când am
auzit un zgomot slab dincolo de zidul scund al
cimitirului din stânga mea: un pas uşor foşnind
prin iarbă.
— Ei, chiar ai făcut o treabă bună, zise o voce de
fată. N-a mai fost atât de curat de luni de zile!
— Alice! Am strigat eu, răsucindu-mă spre ea.
Dar nu era Alice, chiar dacă vocea sunase foarte
asemănătoare cu a ei. Stând de partea cealaltă a
zidului scund era o fată, aproape de aceeaşi
înălţime, cu toate că era probabil ceva mai în
vârstă; şi, în vreme ce Alice avea ochii căprui şi
părul negru, necunoscuta avea ochii verzi ca ai
mei şi-un păr lung, deschis la culoare, ce-i cădea
pe umeri. Era îmbrăcată într-o rochie de vară
jerpelită, de un albastru-spălăcit, cu mânecile
zdrenţuite şi găurită la coate.
— Nu sunt Alice, dar ştiu unde o poţi găsi, zise
fata. M-a trimis să te chem. A spus să vii imediat.
Adu-l pe Tom la mine, aşa a zis. Am nevoie de
ajutor! Adu-l numaidecât! Dar, ştii, nu mi-a spus
ce chipeş eşti. Mult mai chipeş decât bătrânul
tău magistru!
Am simţit că roşesc. Instinctele mele îmi
spuneau să n-am încredere în fată. Era destul de
plăcută la înfăţişare, şi avea ochi mari şi
luminoşi, dar era ceva prefăcut în modul în
care-şi mişca buzele când vorbea.
— Unde e Alice? De ce n-a putut veni şi ea cu
tine?

— Nu-i prea departe, uite colo, zise fata,

arătându-mi vag spre miazăzi. Zece minute, cel
mult, doar atâta. N-a putut veni pentru că are o
legare pusă pe ea…
— O legare? Ce-i asta? Am întrebat eu.
— Eşti ucenicul unui vraci şi n-ai auzit
niciodată de o vrajă de legare? Asta-i o ruşine.
Magistrul tău nu te-a educat cum trebuie. Alice e
legată printr-o vrajă. E legată din scurt. Nu poate
să facă mai mult de o sută de paşi de la locul
unde au pus vraja. E mai trainică decât orice
lanţ, dacă e făcută cum trebuie. Dar eu te pot
conduce până aproape, cât s-o vezi…
— Cine a făcut-o? Am întrebat-o eu. Cine a
aruncat vraja?
— Cine altcineva decât alde Mouldheel?
Răspunse fata. O socotesc o mică vrăjitoare
trădătoare. Au s-o facă să sufere, asta-i sigur!
— Mă duc să-mi iau toiagul, i-am spus eu fetei.
— Nu-i timp pentru asta. Nu-i timp de pierdut.
Alice e într-un mare necaz.
— Aşteaptă aici, i-am spus eu hotărât. Mă întorc
în două minute.
Cu acestea, am rupt-o la fugă spre casă, mi-am
luat toiagul, după care m-am grăbit cât am putut
înapoi, în locul unde mă aştepta fata şi-am sărit
zidul, ajungând lângă ea. Am aruncat o privire
spre picioarele ei, ca să văd dacă purta cumva
pantofi ascuţiţi, dar spre surprinderea mea era
desculţă. A băgat de seamă că mă uit în jos la
picioarele ei şi mi-a zâmbit. Când zâmbea, era
chiar drăguţă.
— N-am nevoie de pantofi, vara, zise ea. Îmi
place să simt iarba încinsă sub tălpi şi aerul
răcoros pe la glezne. Apropo, poţi să-mi spui Mab
– ăsta-i numele meu, dacă vrei să-l ştii.
Se întoarse şi porni cu paşi iuţi, luând-o spre
miazăzi şi îndreptându-se cumva spre Dealul
Pendle. Mai era încă lumină pe cer, la apus, dar
foarte curând avea să se întunece de tot. Nu
cunoşteam împrejurimile şi ar fi fost probabil o
idee bună dacă mi-aş fi adus şi-un felinar. Dar
ochii mei vedeau pe întuneric mai bine decât ai
oamenilor obişnuiţi şi, cam după vreo zece
minute, secera lunii se ivi de după un pâlc de
copaci şi aruncă o lumină palidă asupra tuturor
lucrurilor.
— Cât mai e? Am întrebat eu.
— Zece minute, cel mult, răspunse Mab.
— Asta ai spus şi când am plecat! Am protestat
eu.

— Zău? Atunci poate că m-am înşelat. Uneori

mă mai zăpăcesc. Când merg pe jos, mă las
furată de gândurile mele. Şi timpul trece mai
repede…
Am urcat până sus, pe platoul care se întindea
până la coasta nordică a Dealului Pendle. Au mai
trecut pe puţin treizeci de minute până am
ajuns, în sfârşit, la destinaţie – o movilă rotundă,
acoperită cu arbori şi tufe dese, la marginea unei
păduri, cu silueta masivă şi neagră a Dealului
Pendle înălţându-se dincolo de ea.
— Acolo, între copaci, zise ea, acolo o s-o
aşteptăm pe Alice.
Mi-am ridicat privirile spre întunericul de sub
copaci şi m-am simţit neliniştit. Dacă mergeam
către o capcană? Fata părea să ştie despre vrăji.
Poate că se folosise de numele lui Alice doar ca să
mă ademenească să vin până aici.
— Unde e Alice acum? Am întrebat-o eu,
bănuitor.
— E ţinută în căsuţa din pădure, chiar acolo,
între copacii aceia. Prea periculos pentru tine să
te apropii în clipa asta. Mai bine aştepţi aici până
va fi momentul potrivit s-o vezi.
Nu mi-a plăcut deloc ce-mi sugera Mab. În
pofida pericolului, voiam s-o văd pe Alice
numaidecât, dar m-am hotărât să aştept
momentul ăla potrivit.
 — Ia-o înainte, i-am spus eu, strângând mai
bine toiagul în mână.
Mab zâmbi scurt şi o luă spre pâlcul de copaci.
Am urmat-o cu băgare de seamă, urcând pe o
potecă întortocheată, printre tufe şi mărăcini
deşi, cu toiagul pregătit. Am început să zăresc
lumini în faţa noastră şi m-am simţit şi mai
neliniştit. Oare mai era şi altcineva
aşteptându-ne pe colină?
Chiar în vârf, era un luminiş cu mai multe
trunchiuri de copac tăiate care alcătuiau un soi
de oval. Părea că tăiaseră copacii ca să se poată
lua loc pe ei şi, spre surprinderea mea, două fete
erau deja aşezate şi ne aşteptau, fiecare cu un
felinar la picioare. Niciuna dintre ele nu era Alice.
Amândouă păreau să fie puţin mai tinere decât
ea. Se uitau lung la mine, cu ochii larg deschişi,
fără să clipească.
— Ele sunt surorile mele mai mici, zise Mab. Cea
din stânga este Jennet, pe cealaltă o cheamă
Beth, dar nu mi-aş bate prea mult capul cu
numele lor, dac-aş fi în locul tău. Sunt gemene şi
e cu neputinţă să spui care-i una şi care-i
cealaltă.
Trebuia să recunosc c-avea dreptate, erau
identice. Aveau părul de aceeaşi culoare şi
lungime ca al lui Mab, dar asta era singura
asemănare cu sora lor mai mare. Amândouă
erau foarte slabe, cu feţe colţuroase, ascuţite şi
ochi pătrunzători. Gurile erau doar nişte
crăpături orizontale pe feţele lor, sub nasurile
ascuţite şi uşor coroiate. Purtau rochii subţiri,
zdrenţăroase ca şi Mab şi, tot ca ea, erau
desculţe.
Mi-am strâns şi mai tare toiagul. Surorile lui
Mab se uitau fix la mine, dar fără absolut nicio
expresie pe chipurile lor. Era imposibil să-ţi dai
seama dacă erau ostile sau prietenoase.
— Stai jos, Tom, să-ţi odihneşti picioarele, zise
Mab, făcându-mi semn către un butuc de vizavi
de surorile ei. S-ar putea să mai treacă o vreme
până ce vom putea să mergem la Alice.
Îngrijorat, m-am aşezat. Mab s-a aşezat şi ea pe
un butuc din stânga mea. Nimeni n-a mai scos
vreun cuvânt şi o tăcere ciudată păru să se
aştearnă peste toate lucrurile. Ca să mai treacă
timpul, am numărat butucii. Erau treisprezece şi
deodată m-a fulgerat gândul că acela ar putea să
fie un loc de întâlnire al vrăjitoarelor pentru
sabat.
De îndată ce acest gând tulburător mi s-a ivit în
minte, un liliac se lăsă din zbor în luminiş şi apoi
dispăru printre crengile din stânga mea. După el,
un uriaş fluture de noapte apăru de nicăieri şi, în
loc să zboare către vreunul dintre felinare,
începu să se învârtă în jurul capului lui Jennet.
Se învârtea şi se tot învârtea, ca şi cum capul ei
ar fi fost o flacără de lumânare. Ea se uita ţintă la
mine şi mă întrebam dacă observase fluturele de
noapte, care se apropia din ce în ce mai mult şi
părea gata să se aşeze pe nasul ei ascuţit.
Deodată, spre marea mea uluire, ea deschise
gura larg, scoase iute limba, prinse fluturele şi-l
trase înăuntru. Apoi, pentru prima oară faţa ei se
însufleţi. Începu să zâmbească şi gura i se
lăbărţă de la o ureche la alta. Mestecă iute şi glup
– înghiţi fluturele cu poftă.
— A fost bun? Se interesă sora ei Beth,
uitându-se într-o parte la ea.
Jennet dădu din cap.
— Foarte mustos. Fii pe pace – poţi să-l mănânci
tu pe următorul.
— Nu mi-ar strica unul, zise Beth. Dar dacă nu
mai vine altul?
— În cazul ăsta o să jucăm un joc şi-o să te las
să alegi ce să fie, propuse Jennet.
— Hai să jucăm Scuipă-ace. Îmi place jocul ăsta.
— Da, pentru că întotdeauna câştigi. Ştii că nu
pot scuipa ace decât vinerea. Azi e miercuri.
Miercurea nu pot scoate decât pene, aşa că va
trebui să jucăm altceva.

— Ce-ai zice de Printr-un mărăcine pe spate?

Sugeră Beth.
— Bun joc, ăsta, răspunse Jennet. Prima
care-ajunge jos câştigă!
Spre surprinderea mea, amândouă se lăsară să
cadă pe spate de pe buşteni şi se dădură peste
cap, rostogolindu-se din ce în ce mai repede,
până ce dispărură în tufele şi mărăcinii de pe
pantele colinei. Pentru câteva clipe, s-au mai
auzit căzând la vale, cu trosnete şi pârâituri de
crengi, întrerupte de ţipete de durere şi izbucniri
demente de râs. Apoi se făcu linişte şi de undeva
de aproape am auzit strigătul unei bufniţe.
Mi-am ridicat privirile spre crengile de deasupra,
dar n-am văzut nici urmă de pasăre.
— Le place mult jocul ăsta, surorilor mele, zise
Mab cu un zâmbet. Dar o să-şi lângă rănile în
noaptea asta, la fel de sigur cum se strică ouăle!
Peste alte câteva clipe, gemenele urcară înapoi
pe potecă. Iar când se aşezară din nou pe butucii
din faţa mea, nu ştiam dacă să râd de halul în
care arătau sau să-mi pară rău pentru durerea şi
suferinţa prin care trebuie să fi trecut. Rochiile
lor jerpelite erau numai zdrenţe – mâneca stângă
a lui Jennet fusese smulsă de tot – şi erau totuna
de zgârieturi şi julituri. Beth avea o ramură de
mărăcine încurcată în păr şi un firişor subţire de
sânge îi curgea din nas spre buza de sus. Dar nu
părea supărată deloc.
— Ăsta chiar mi-a plăcut! Hai să mai jucăm un
joc, propuse ea, lingându-şi sângele. Ce zici de
Adevăr sau îndrăzneală? Îmi place şi-ăsta.
— Eu sunt de acord. Dar pune-l pe băiat să fie
primul… zise Jennet, aruncând o privire piezişă
spre mine.
— Adevăr, Îndrăzneală, Sărutare sau
Promisiune? Întrebă Beth, uitându-se drept la
mine, cu provocare în glas.
 Toate trei fetele mă priveau acum şi niciuna
dintre ele nu clipea.
— Nu vreau să joc, am zis eu hotărât.
— Fii drăguţ cu surorile mele mai mici, stărui
Mab. Haide, alege! E doar un joc.
— Nu ştiu regulile, am zis eu.
Şi-asta era adevărat. Nu mai auzisem niciodată
de jocul ăsta. Părea să fie un soi de joc de-ai
fetelor, iar eu nu avusesem nicio soră. Nu ştiam
prea multe despre jocurile fetelor.
— E simplu, zise Mab din stânga mea. Trebuie
s-alegi una din patru. Alegi Adevărul şi trebuie să
răspunzi sincer la o întrebare. Alegi Îndrăzneală
şi ţi se dă o poruncă. Alegi Sărutare şi trebuie să
săruţi pe cine sau ce ţi se spune – n-ai voie să
refuzi. Promisiunea e cea mai grea dintre toate.
Trebuie să promiţi ceva, şi să te ţii de cuvânt,
musai – probabil toată viaţa!
— Nu! Nu vreau să joc, am repetat eu.
— Nu fi prost. N-ai ce face, nu-i aşa? Nu poţi
pleca din locul ăsta până nu spunem noi. Eşti
pironit aici, n-ai observat?
Mă enervam din ce în ce mai tare. Acum mi se
părea că Mab jucase un soi de joc cu mine încă
de când ne văzuserăm la cimitir. Nu avusesem
nicio clipă impresia că mergeam s-o salvăm pe
Alice. Ce prost fusesem! De ce venisem cu ea
aici?
Când am încercat să mă ridic în picioare, totuşi,
nu s-a întâmplat nimic. Parcă toată puterea mi
se scursese din trup. Braţele-mi atârnau cârpă
pe lângă mine şi toiagul meu de scoruş îmi scăpă
din mână în iarbă şi se rostogoli mai încolo.
— Mai bine laşi prostia aia de băţ, zise Mab. Tu
începi – e timpul să alegi una din patru. O să joci
jocul nostru fie că vrei, fie că nu. O să joci şi o
să-ţi placă. Aşadar, alege!
De acum nu mai aveam nicio îndoială că toate
trei erau vrăjitoare. Nu mai puteam ajunge la
toiag şi mă simţeam prea slăbit să stau în
picioare. Nu-mi era frică, pentru că mi se părea
cumva c-ar fi un vis şi nu de-adevăratelea, însă
ştiam că nu dormeam şi că sunt în pericol. Aşa
că am tras o dată adânc aer în piept şi am
cântărit situaţia cu grijă. Mai bine le făceam un
pic pe plac. Şi-n timp ce se concentrau ele la joc,
poate găseam o cale să mă eliberez.
Dar pe care dintre cele patru opţiuni s-o aleg?
„Îndrăzneala” putea să ducă la cine ştie ce
poruncă periculoasă de îndeplinit. „Promisiunea”
era plină de riscuri. Mai făcusem eu promisiuni
şi altădată, care mă vârâseră în necazuri.
„Sărutarea” părea neprimejdioasă. Ce rău ţi-ar fi
putut face un sărut? Dar atunci mi-am amintit
că ea spusese „cine sau ce” şi nu-mi plăcea deloc
cum suna. Totuşi, eram gata să aleg opţiunea
asta, dar m-am răzgândit şi am hotărât să aleg
„Adevărul”. Dintotdeauna am încercat să fiu
cinstit şi sincer. Aşa mă învăţase tata. Ce mi se
putea întâmpla rău dacă alegeam asta?
 — Adevărul, am anunţat eu.
La răspunsul meu, fetele zâmbiră larg, de parcă
ar fi fost exact ceea ce-şi doriseră ele s-aleg.

— Bine! Zise Mab triumfătoare, întorcându-se

cu faţa la mine. Răspunde-mi şi fii sincer. Şi-ar fi
bine să fii sincer, dacă nu vrei s-o încurci. Nu
încerca să ne tragi pe sfoară! De care dintre noi
îţi place mai mult?
M-am uitat zăpăcit la Mab. N-avusesem nicio
idee ce fel de întrebare urma să-mi pună, dar
asta parcă m-a trăsnit din senin. Şi nu-mi era
uşor să răspund. Pe oricare aş fi ales-o, celelalte
două s-ar fi supărat. Şi nu eram sigur nici care
era adevărul. Toate trei fetele erau
înspăimântătoare şi aproape sigur vrăjitoare.
Nu-mi plăcea niciuna. Aşa că ce puteam face?
Le-am spus adevărul.
— Nu-mi place niciuna dintre voi mai mult. Nu
vreau să fiu mojic, dar ăsta-i adevărul pe care mi
l-aţi cerut şi adevărul adevărat vi-l spun…
Toate trei scoaseră simultan un şuierat de
mânie.
— N-ai răspuns bine, zise Mab, cu voce joasă şi
ameninţătoare. Trebuie s-o alegi pe una dintre
noi.
— Atunci te aleg pe tine, Mab. Pe tine te-am
văzut prima. Aşa că de ce să nu fii tu?
Am vorbit instinctiv, fără să mă gândesc, dar
Mab zâmbi. Era un zâmbet încrezut, de parcă
ştiuse de la bun început că ea avea să fie aleasă.

— Acum e rândul meu, zise Mab, întorcându-se

de la mine către surorile ei. Eu aleg Sărutarea!
— Atunci sărută-l pe Tom! Exclamă Jennet.
Sărută-l acum şi fă-l al tău pe veci!
La acestea, Mab se ridică şi veni până în faţa
mea. Se aplecă şi îşi puse mâinile pe umerii mei.
— Uită-te la mine! Porunci ea.
Mă simţeam neputincios. Mi se părea că mă
lăsase toată puterea voinţei. Am făcut cum mi
s-a cerut: m-am uitat în sus, în ochii ei verzi, iar
ea şi-a apropiat faţa de a mea. Avea trăsături
frumoase, dar răsuflarea îi duhnea, ca de câine
sau de pisică. Începu să se învârtă pământul cu
mine şi dacă n-ar fi fost Mab care mă ţinea
strâns de umeri, aş fi căzut pe spate de pe butuc.
Atunci, chiar în clipa în care îşi apăsa buzele ei
calde pe ale mele, am simţit o serie de dureri
sfâşietoare în braţul stâng, de parcă mi-ar fi
împlântat cineva de patru ori un ac lung şi
ascuţit.
Înnebunit de durere, am gemut şi m-am ridicat
în picioare, clătinându-mă, iar Mab a căzut de
lângă mine, în iarbă. M-am uitat la braţ. Erau
patru cicatrice pe el, strălucitoare în lumina lunii
şi-atunci mi-am amintit de unde le aveam. Alice
mă strânsese odată de braţ atât de tare, încât
unghiile ei îmi intraseră adânc în carne. Când
îmi dăduse drumul, rămăseseră patru picături
de sânge strălucitor de roşii, în locul unde mă
înţepaseră unghiile.
După alte câteva zile, pe drum spre casa mătuşii
ei de la Staumin, Alice îmi atinsese cicatricele de
pe braţ. Şi mi-am adus aminte exact ce-mi
spusese:
Te-am însemnat aici… Şi semnul ăsta n-o să ţi
se mai şteargă niciodată.
Nu înţelesesem prea bine ce-a vrut să spună cu
asta şi ea nu-mi explicase niciodată. Apoi, altă
dată, la fel, în Priestown, ne-am certat şi am fost
gata să-mi văd drum, când Alice mi-a strigat:
Eşti al meu. Îmi aparţii!
La vremea aceea n-am acordat prea mare
atenţie poveştii. Acum am început să mă întreb
dacă nu fusese mai mult decât îmi dădusem eu
seama: Alice şi cele trei fete păreau să creadă că
o vrăjitoare te-ar putea face cumva al ei pe toată
viaţa. Oricare ar fi fost adevărul, mă eliberasem
de sub puterea lui Mab şi, cumva, fusese datorită
lui Alice.
Când Mab se ridică furioasă în picioare, i-am
arătat cicatricele de pe braţul meu.
— Nu pot fi al tău pe veci, Mab, i-am spus eu,
cuvintele zburându-mi din gură ca prin magie.
Deja aparţin altcuiva. Îi aparţin lui Alice!
De îndată ce-am vorbit, Beth şi Jennet se lăsară
să cadă cu graţie de pe butucii lor şi se
rostogoliră din nou pe spate până la baza
dealului. Încă o dată le-am auzit trosnind prin
tufişuri şi mărăcini tot drumul până jos, dar de
data asta niciuna dintre ele nu ţipă şi nu râse.
Când m-am uitat la Mab, ochii ei scăpărau de
mânie.
M-am aplecat fulgerător şi mi-am înşfăcat
toiagul de scoruş, gata s-o lovesc, dacă era
nevoie. Mab se uită la toiagul ridicat, se chirci şi
făcu iute doi paşi înapoi.
— O să fii al meu, într-o bună zi, zise ea, cu
buzele schimonosite într-un rânjet. La fel de
sigur cum mă cheamă Mab Mouldheel! Şi asta o
să se întâmple mai curând decât crezi. Te vreau,
Tom Ward, şi ai să fii al meu, cu siguranţă, când
Alice va fi moartă!
Cu acestea, s-a întors, a luat cele două felinare
şi a coborât de pe movilă pe altă potecă decât pe
aceea pe care urcaserăm.
Tremuram din tot corpul în urma cuvintelor ei.
Stătusem de vorbă cu trei vrăjitoare din clanul
Mouldheel. Mab ştiuse sigur unde să mă
găsească – probabil îi spusese Alice. Deci unde
era Alice? Eram convins că Mab şi surorile ei
trebuie să ştie.
O parte din mine ar fi vrut să mă întorc înapoi în
Downham şi să-i povestesc Vraciului ce mi se
întâmplase. Dar nu-mi plăcuse cum se
strâmbase Mab când îşi rostise ameninţarea.
Dacă Alice le era prizonieră, dacă se afla în
puterea lor? Poate c-aveau s-o ucidă de îndată
ce-ar fi ajuns înapoi. Aşa că n-aveam de ales,
trebuia să le urmăresc pe cele trei surori.
Fusesem atent la direcţia în care o apucase
Mab. O luase spre sud. Acum trebuia să merg
după ea şi după surorile ei pe panta mai
periculoasă dinspre răsărit a dealului; să trec
printre cele trei sate care închipuiau vârfurile
zonei pe care Părintele Stocks o botezase
Triunghiul Diavolului.
CAPITOLUL 06
PIVNIȚA OGLINZILOR
Eram al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, aşa
că o vrăjitoare nu mă putea adulmeca de la
distanţă. Asta însemna că mă puteam ţine după
cele trei surori fără probleme, câtă vreme nu mă
apropiam prea tare. Trebuia, de asemenea, să
am grijă să nu dau peste alţi membri, poate mai
periculoşi, ai clanului Mouldheel.
La început, a fost uşor. Puteam zări lumina
felinarelor şi le auzeam pe fete mergând prin
pădure, înaintea mea. Făceau chiar multă
gălăgie: strigau şi păreau că se ceartă. La un
moment dat, în ciuda precauţiei mele, am călcat
pe o ramură. S-a rupt cu un trosnet puternic şi
am încremenit în loc, de teamă că m-au auzit.
N-aveam motiv de îngrijorare. Făceau ele un
zgomot şi mai mare, înainte, şi habar n-aveau că
le urmăream.
Când am ieşit din pădure, a devenit mai greu.
Eram în câmp deschis, pe panta stearpă a
platoului stâncos. Lumina lunii sporea riscul să
fiu văzut, aşa că trebuia să stau mult mai în
urmă, dar curând am descoperit că aveam un alt
avantaj. Cele trei fete ajunseseră la un pârâu şi
se ţineau pe malul lui, care-şi tot schimba
direcţia, până cotea, făcând un arc de cerc,
îngăduindu-le astfel să continue pe drumul lor
spre sud. Asta a fost o dovadă pentru mine că
erau într-adevăr vrăjitoare. Nu puteau trece o
apă curgătoare!
Dar eu puteam! Aşa că, în loc să o iau mereu pe
urmele lor, puteam s-o apuc pe-o cale mai
dreaptă şi, în nişte limite, să anticipez încotro se
duceau. Când au coborât pe platou, am început
să merg în paralel cu ele, ţinându-mă pe la
umbra tufelor şi a copacilor, ori de câte ori era cu
putinţă. Am continuat aşa o vreme, dar terenul
devenea treptat mai abrupt şi mai dificil, până
când am zărit în faţă o altă pădure întunecată.
Un pâlc de copaci deşi şi tufe într-o vale care
mergea paralel cu Dealul Pendle, în dreapta mea.
La început, am crezut că nu va fi nicio problemă.
Pur şi simplu am încetinit pasul şi le-am dat voie
să se îndepărteze, urmându-le la o distanţă
sigură, ca şi mai devreme. Abia după ce am intrat
în pădure mi-am dat seama că acum era ceva cu
totul diferit. Cele trei surori nu mai vorbeau tare,
cum făcuseră în pădurea dinainte. De fapt, nu
mai făceau niciun fel de zgomot. Domnea o
linişte stranie, de parcă totul îşi ţinea răsuflarea.
Vântul nu fusese decât o uşoară adiere mai
devreme, dar acum nu mai mişca nici măcar o
crenguţă sau o frunză. Şi nu se auzea niciunul
dintre zgomotele animalelor de noapte, şoareci
sau arici. Fie tot ce era în pădure chiar stătea
nemişcat, ţinându-şi răsuflarea, fie pădurea era
lipsită de orice vietate.
În clipa aceea, cu un fior de groază, mi-am dat
seama exact unde mă aflam şi de ce lucrurile
erau aşa cum erau. Aici era o vale adâncă şi
îngustă. Iar unei văi adânci şi înguste i se mai
spune şi râpă.
Mergeam prin ceea ce Părintele Stocks numise
Râpa Vrăjitoarelor! Acesta era locul în care toate
vrăjitoarele moarte se adunau să-i vâneze pe cei
care treceau prin pădure sau chiar pe la
marginea ei. Aici îşi pierdeau viaţa câţiva oameni
în fiecare an. Am strâns mai tare toiagul de
scoruş în mână şi am rămas nemişcat ca o stană
de piatră, ciulind urechea. N-am simţit nimic
apropiindu-se, dar aveam sub picioare pământ
afânat, acoperit cu un strat gros de frunze
moarte, din care zecile de toamne umede
făcuseră un minunat adăpost pentru vrăjitoarele
moarte. Una ar fi putut să fie deja foarte aproape
de mine, ascunsă sub frunze. Un pas, şi m-ar fi
apucat de gleznă! O muşcătură rapidă şi-ar fi
început să-mi sugă sângele, devenind cu fiecare
înghiţitură mai puternică.
M-aş fi folosit de toiagul meu de scoruş şi
probabil c-aş fi izbutit să mă eliberez – îmi
spuneam eu. Dar ar fi trebuit să mă mişc repede.
Şi-n vreme ce vrăjitoarea s-ar fi întărit, puterile
mele ar fi slăbit. Şi dacă mă întâlneam cu una
dintre vrăjitoarele cu adevărat puternice?
Părintele Stocks spusese că erau vreo două sau
trei care cutreierau până hăt departe de râpă, în
căutare de victime. Mi-am alungat hotărât acest
gând din minte.
Am început să înaintez, încet şi cu mare grijă. În
timpul ăsta, m-am întrebat de ce surorile erau
acum atât de tăcute? Oare să se fi temut şi ele că
le-ar fi putut atrage pe vrăjitoarele moarte? De ce
să se teamă? Nu erau şi ele tot vrăjitoare? Şi
atunci mi-am amintit ce spusese Părintele
Stocks despre vechea duşmănie dintre cele trei
clanuri. Cu toate că se încheiaseră unele
căsătorii între Deane şi Malkin, clanurile nu se
strângeau laolaltă decât atunci când voiau să îşi
unească puterile lor malefice. Poate că surorilor
Mouldheel le era teamă ca nu cumva să
întâlnească o vrăjitoare moartă dintr-o familie
rivală?
Era un moment tensionat, înfricoşător. Riscam
să fiu atacat în orice clipă. Dar, în cele din urmă,
cu un suspin de uşurare, am ajuns în capătul
celălalt al râpei. M-am bucurat să ies din umbra
copacilor acelora. Încă o dată eram scăldat în
lumina lunii, în timp ce urmăream legănarea
felinarelor din faţa mea şi auzeam glasurile celor
trei surori ridicându-se, parcă mânioase. După
vreo zece minute coborau o pantă abruptă şi am
zărit lumina unui foc înălţându-se spre cer,
undeva, în faţă. Am stat pe loc, o vreme, apoi
m-am adăpostit într-un pâlc de frasini şi arini.
Era numai bun de rărit şi de tăiat şi astfel
ofereau o bună ascunzătoare. Câteva clipe mai
târziu, priveam dintr-un lăstăriş, având o vedere
clară asupra celor ce se petreceau.
Chiar la picioarele mele era un şir de căsuţe cu
acoperiş plat – opt la număr – şi la marginea
largii curţi pietruite din spatele lor ardea un foc
zdravăn, aruncând scântei ce dansau pe cerul
nopţii. La mică distanţă, printre copaci, era un
alt grup, mai mare, de case. Acesta era probabil
Desculţi, satul în care trăia clanul Mouldheel.
Cu totul, erau vreo două duzini de oameni, acolo
jos, un amestec inegal de bărbaţi şi femei, cei mai
mulţi aşezaţi pe dalele de piatră sau pe iarbă,
mâncând cu mâna din farfurii. Păreau foarte
paşnici – un grup de prieteni care se strânseseră
într-o seară călduroasă de vară, ca să ia masa la
lumina lunii. Glasurile se ridicau în văzduh,
întretăiate cu hohote de râs.
Deasupra focului, atârnat de un trepied de
metal, era un cazan şi, cum mă uitam eu aşa, o
femeie a pus ceva cu polonicul într-un blid, apoi
s-a dus să i-l întindă unei fete aşezate mai la o
parte de ceilalţi. Fata îşi ţinea capul plecat şi
ochii ţintă la dalele de piatră, dar când i-a fost
întins blidul, şi-a ridicat privirile şi a clătinat
hotărâtă din cap de trei ori.
Era Alice! Mâinile îi erau libere, dar am zărit o
sclipire de metal, în lumina focului: la picioare
avea lanţuri, prinse cu lacăt.
Tocmai ce-o zărisem, când cele trei surori au
ajuns în curte. În clipa în care s-au apropiat de
grupul celorlalţi, toată lumea a amuţit.
Fără să adreseze nimănui vreun cuvânt, Mab se
duse drept spre foc. Mi se păru că scuipă o dată
în el şi numaidecât se stinse. Scânteile îşi
curmară dansul, flăcările se micşorară, iar
tăciunii mai licăriră un moment, înainte să
pălească în cenuşiu – toate acestea în doar
câteva clipe. Felinarele încă luminau puternic
scena, iar la un semn al lui Mab, am văzut un
bărbat ridicându-se şi venind la Alice, săltând-o
pe un umăr şi ducând-o, pe uşa din spate, în
ultima casă din rând, în stânga mea.
Mi-a stat inima. Mi-am amintit ce-mi prezisese
Mab, că voi fi al ei, după ce Alice va muri. Oare
aveau de gând s-o ucidă acum? Oare omul acela
o dusese înăuntru tocmai în acest scop?
Eram pe punctul să dau fuga în josul dealului,
până la casa respectivă, şi să încerc s-o ajut.
N-aş fi avut sorţi de izbândă, cu atâta lume de
faţă, dar nu puteam sta deoparte, lăsând-o pe
Alice să păţească vreun rău. Am mai şovăit
câteva clipe, mistuit pe dinăuntru de nelinişte. În
cele din urmă n-am mai putut răbda, dar mai
înainte de a face vreo mişcare, omul apăru din
nou, singur, la uşa casei şi o încuie în urma lui.
Imediat Mab şi cele două surori ale ei, care o
urmau îndeaproape, conduseră adunarea spre
poartă şi ieşiră pe un drumeag de dincolo de
casă, ce se întindea de-a lungul malului unui
pârâu.
Am aşteptat până când au dispărut cu toţii în
depărtare, către ceea ce părea să fie centrul
satului Desculţi, apoi am coborât panta cu
băgare de seamă. Se putea să mai fie totuşi
cineva în casă, cineva care fusese acolo de la bun
început. Adică doar nu plecaseră şi-o lăsaseră pe
Alice nepăzită, nu? Mi se părea greu de crezut.
Când am ajuns la uşă, am descuiat-o cu cheia
specială pe care mi-o dăduse Andrew.
Am împins uşor în ea, deschizând-o, şi am păşit
direct într-o bucătărie talmeş-balmeş. La lumina
a trei lumânări de ceară neagră, am văzut că
spălătorul era plin ochi de oale şi farfurii
murdare, iar dalele de piatră ale pardoselii erau
acoperite cu oase de animale şi mânjite cu
grăsime întărită şi seu. Închizând încet uşa în
spatele meu, am cercetat iute odaia din priviri,
pregătit să înfrunt pericolul. Părea pustie, dar nu
m-am mişcat. M-am sprijinit doar cu spatele de
uşă, cu duhoarea de grăsime râncedă şi mâncare
stricată în nas, şi am respirat rar, ca să-mi
potolesc încordarea, ciulind bine urechea. Restul
casei părea gol, dar era nefiresc de linişte. Îmi
venea greu să cred că Alice nu scotea absolut
niciun zgomot. La acest gând, inima a început
din nou să-mi bată cu putere în piept şi am
simţit gheara fricii strângându-mă de gât. Şi
dacă fusese deja omorâtă? Dacă omul o adusese
în casă tocmai ca să-i ia zilele?
Groaza acestui gând m-a împins de la spate.
Trebuia să verific fiecare cameră, pe rând. Era o
casă micuţă, cu doar un nivel, aşadar n-aveam
camere la etaj de cercetat. Uşa dinăuntru dădea
într-o odaie strâmtă, înghesuită; pe pat erau
cearşafuri boţite şi jegoase, iar pe pervaz pâlpâia
o altă lumânare de ceară neagră. Nu se vedea
nici urmă de Alice. Unde putea să fie?
Dincolo de pat, în peretele îndepărtat, era o altă
uşă. Am apăsat pe clanţă şi am intrat în camera
de zi.
O singură privire şi-am descoperit că nu eram
singur! În dreapta mea era căminul, în care
ardeau mocnit câţiva cărbuni. Dar drept în faţa
mea, stând chircită la masă, era o vrăjitoare cu
ochi rătăciţi şi o hălăciugă de păr alb zburlit. În
mâna stângă ţinea un muc de lumânare a cărei
flacără pâlpâia gata să-şi dea duhul şi scotea
trâmbe groase de fum. Instinctiv am ridicat
toiagul, când gura ei s-a deschis să ţipe,
agitându-şi pumnul spre mine. Dar nu se auzi
niciun sunet şi-n clipa aceea mi-am dat seama
că vrăjitoarea nu era de fapt cu mine în odaie. Mă
uitam într-o oglindă mare. Ea o folosea ca să
păzească de la distanţă.
 Şi cât de departe era? La câteva mile sau la o
aruncătură de băţ? Oriunde era, folosind o altă
oglindă, putea să-i anunţe pe cei din clanul
Mouldheel că intrase un nepoftit în casă. Cât mai
avea să treacă până se întorcea careva?
Sub oglinda din perete şi în stânga mea puteam
vedea nişte trepte înguste coborând în beznă.
Aceea era probabil pivniţa. Oare Alice se afla
acolo, jos?
Grăbit, mi-am scos cutia cu iască, amnarul şi
un muc de lumânare din buzunarele
pantalonilor. Câteva clipe mai târziu,
nebăgând-o în seamă pe vrăjitoare, care
continua să ragă pe muteşte în oglindă, coboram
treptele, cu lumânarea în mâna dreaptă şi
toiagul în stânga. La capătul scării era o uşă
încuiată, dar cheia mea n-a întâmpinat greutăţi
s-o deschidă. Am împins-o uşor şi am ridicat
lumânarea să văd mai bine.
Mi s-a luat brusc o piatră de pe inimă când am
zărit-o pe Alice stând cu spatele de perete, lângă
o grămadă de cărbuni. Părea teafără. Şi-a ridicat
ochii şi, cu teama întipărită pe chip, a deschis
gura să vorbească. Atunci m-a recunoscut şi a
suspinat, uşurată.

— Oh, Tom! Tu erai. Am crezut că au venit să

mă omoare.
— E-n regulă, Alice, i-am spus eu. Te scot de aici
într-un minut.
 Am îngenuncheat şi chiar n-a durat decât o
clipă ca să descui lacătul cu cheia mea şi să-i
desfac lanţurile de la picioare. Până aici lucrurile
merseseră strună. Dar când am ajutat-o să se
ridice în picioare, tremura şi părea încă speriată.
Atunci mi-am dat seama că era ceva ciudat cu
pivniţa aceea. Era prea multă lumină. O singură
lumânare n-ar fi avut cum s-o lumineze atât de
bine.
Când m-am ridicat în picioare, am văzut şi de
ce. Fixate câte una pe fiecare perete, cam la
nivelul capului meu, erau nişte oglinzi mari,
prinse în nişte rame negre, de lemn sculptat.
Oglinzile reflectau flacăra lumânării, sporind
lumina. Dar atunci, spre marea mea groază, am
mai văzut şi altceva: din fiecare oglindă mă
privea câte o faţă, cu ochi dispreţuitori.
Trei erau de femei – vrăjitoare cu ochi cruzi şi
malefici şi cu părul încâlcit, neîngrijit – dar a
patra părea de copil. Şi tocmai această a patra
imagine îmi atrase atenţia, ţintuindu-mă pe loc,
de-am simţit că nu mai pot face o mişcare. Capul
era mic – de aceea crezusem la început că ar fi al
unui băiat – dar trăsăturile erau ale unui bărbat,
cu ţeasta cheală şi cu un nas ca un cioc de
vultur. Pentru o clipă, imaginea rămase
nemişcată, încremenită ca un portret, dar în
timp ce mă uitam la ea, gura se deschise ca botul
unei fiare gata să-şi sfârtece prada. Dinţii îi erau
ascuţiţi ca vârfurile de ac.
 Cine sau ce era habar n-aveam, dar m-a speriat
rău. Trebuia să ies din pivniţa aceea. Toate cele
patru chipuri ne urmăreau din priviri. De-acum
ştiau că voiam s-o eliberez pe Alice. Am suflat în
lumânare şi-am pus-o la loc în buzunar.
— Vino, Alice, am zis eu, apucând-o de mână.
Hai să ieşim de aici!
Cu aceste cuvinte, am condus-o spre scară, dar
fie că îi era frică să meargă, fie era prea slăbită,
când a fost să urcăm, mi s-a părut că se
opinteşte şi încearcă să mă tragă înapoi.
— Ce faci, Alice? Am mustrat-o eu. Ăia ar putea
fi înapoi în orice clipă!
Alice clătină din cap.
— Nu-i aşa de simplu. Au făcut mai mult decât
să mă pună în lanţuri. M-au legat aici printr-o
vrajă. N-aş ajunge decât până în curte, oricum…

— O vrajă de legare? Am întrebat eu,

oprindu-mă pe scară şi întorcându-mă spre ea.
Deja ştiam răspunsul. Mab îmi spusese că e
legată – era limpede că nu minţise.
Alice dădu din cap, cu disperare pe chip.
— Există o cale să mă scoţi de aici, dar n-o să fie
uşor. N-o să fie uşor deloc. Au luat o şuviţă din
părul meu. Au învârtit-o şi-au strâns-o colac.
Trebuie să fie arsă. Asta-i singura cale…
— Şi unde e?
— La Mab, fiindcă ea a aruncat vraja.
— O să vorbim afară, am spus eu, trăgând din
nou de Alice spre ieşire. Nu-ţi face griji, găsesc eu
o cale…
Am încercat să par voios, dar îmi pierdusem
curajul. Ce nădejde mai puteam să trag că o să
iau înapoi şuviţa de la Mab, când erau atâţia în
jurul ei s-o ajute?
Cu chiu cu vai, ba târând-o, ba împingând-o,
am izbutit s-o duc pe Alice până în capul scării
de la pivniţă. Vrăjitoarea nu se mai uita din
oglindă. Pornise încoace? Am trecut prin
dormitor şi bucătărie şi am ajuns la uşa din
spate, dar când am deschis-o, mi-a pierit şi
ultima fărâmă de curaj. Auzeam glasuri
mânioase la o oarecare distanţă, dar
apropiindu-se din ce în ce mai mult. Am început
să străbatem curtea către poarta care ducea la
drumul din faţa casei. Alice se străduia cât
putea, dar gâfâia avan din pricina efortului
depus să meargă şi pe frunte i se iviseră
broboane de sudoare. Deodată, se opri.
— Nu pot să merg mai departe! Suspină ea. Nu
mai pot să fac niciun pas!
— Te car eu în cârcă! I-am spus. Mab a zis că
eşti legată cu vraja pe o rază de o sută de paşi.
Dacă te pot duce dincolo de graniţa asta, poate
c-ai să-ţi revii.
Fără să mai aştept vreun răspuns, am apucat-o
de picioare şi am săltat-o pe umărul drept.
Ţinând strâns toiagul în mâna stângă, am ieşit
pe poarta deschisă, am traversat drumul şi apoi
m-am aruncat în pârâul cu ape repezi, să ajung
pe celălalt mal. Acum mă simţeam mai în
siguranţă. Vrăjitoarele nu puteau trece o apă
curgătoare, aşa că pusesem o barieră între noi şi
urmăritori. Trebuia să găsească o altă cale, poate
chiar să ocolească vreo câteva mile. Asta ne
dădea un avans în goana noastră spre
Downham.
Era greu s-o duc pe Alice în spate, iar ea gemea
mereu, ca de durere. Am întrebat-o:
— Te simţi bine, Alice?
Singurul ei răspuns a fost un alt geamăt, dar
n-aveam ce să fac, trebuia să continui, aşa că am
strâns din dinţi şi mi-am croit drum mai departe,
îndreptându-mă spre nord, cu Dealul Pendle în
stânga mea. Ştiam că în curând aveam să ajung
la Râpa Vrăjitoarelor, aşa că am cotit puţin mai
la dreapta, spre est, sperând să fac un ocol cât
mai sigur cu putinţă. Curând am dat de un alt
pârâu. Cum nu auzeam niciun zgomot din urmă,
am dat-o jos pe Alice din spinare şi am lăsat-o în
iarbă, la marginea apei. Spre disperarea mea,
ochii ei erau închişi. Adormise sau îşi pierduse
cunoştinţa?
Am strigat-o pe nume de vreo câteva ori, dar
n-am primit niciun răspuns. Am încercat s-o
zgâlţâi uşurel, dar nici asta n-a mers. Atunci,
cuprins de o îngrijorare crescândă, am
îngenuncheat lângă pârâu, mi-am făcut mâinile
căuş şi mi le-am umplut cu apă rece. Am lăsat
apa să picure şi apoi să curgă pe fruntea lui
Alice. Ea a scos un icnet şi s-a ridicat drept în
picioare, cu ochii rătăciţi şi îngroziţi.
— E în regulă, Alice. Am scăpat. Suntem în
siguranţă…
— În siguranţă? Cum putem fi în siguranţă? Vin
după noi, vin. Nu sunt prea departe în urmă.
— Nu, i-am spus eu. Am traversat pe partea
cealaltă a pârâului. E o apă curgătoare, aşa că
ele n-or s-o poată trece.

Alice clătină din cap.

— Nu-i chiar aşa de simplu, Tom. Multe
vrăjitoare nu pot fi duse de nas. Numeroase
pârâie izvorăsc din dealul ăla mare şi urât de
colo, zise ea, arătându-mi către Pendle. Ar mai
locui vrăjitoarele în ţinutul ăsta, dacă ar fi atât
de complicat să ajungă dintr-un loc într-altul?
Au ele căi şi mijloace, nu-i aşa? Au construit
„stavile vrăjitoreşti” prin locurile unde chiar
aveau nevoie. Trag de un mâner şi scripeţii
coboară o placă mare de lemn până în apă,
oprind curgerea pârâului. Desigur, apei nu-i ia
mult până să se umfle şi să se reverse peste
placă, dar e mai mult decât destul pentru ca
vrăjitoarele să treacă prin vadul secat. Nu sunt
prea departe de noi, dacă nu mă înşel.
Nici nu sfârşi bine Alice de vorbit, că am şi auzit
pe cineva strigând de dincolo de copacii din
spatele nostru. Se părea că erau din nou pe
urmele noastre şi se apropiau.
— Poţi să mergi? Am întrebat-o.
Alice dădu din cap.
— Cred că da, zise ea, aşa c-am luat-o de mână
şi-am ajutat-o să se ridice. M-ai dus pe sus
dincolo de raza vrăjii de legare, da, m-ai dus. M-a
durut rău, dar acum sunt aproape liberă. Însă
Mab mai are totuşi şuviţa aia din părul meu.
Mi-e groază să mă gândesc ce alte rele poate
pune la cale folosind-o. Mă are la mână cu asta!
Ne-am continuat drumul spre Downham. La
început, Alice păru să aibă unele greutăţi la
mers, dar cu fiecare pas îşi mai recâştiga puţin
din puteri şi, curând, făcuserăm progrese
mulţumitoare. Necazul era că zgomotul
urmăritorilor se apropia constant. Aveau să ne
ajungă din urmă.
Când am urcat spre marginea Platoului
Downham şi am intrat într-o pădurice, Alice şi-a
pus o mână pe braţul meu şi m-a oprit.
— Ce-i, Alice? Trebuie să mergem mai departe…
— E ceva înaintea noastră, Tom. O vrăjitoare
moartă vine încoace…
Am văzut o siluetă gheboasă mergând drept
spre noi printre copaci, răscolind cu picioarele
frunzele umede de toamna trecută. Cu siguranţă
era una dintre vrăjitoarele foarte puternice, în
stare să părăsească râpa şi să-şi vâneze prada.
Venea în direcţia noastră, dar nu părea să se
mişte prea repede. Nu puteam să ne întoarcem,
pentru că alde Mouldheel nu erau prea departe,
dar puteam s-o luăm la dreapta sau la stânga,
făcând un ocol destul de mare cât să ne ferim din
calea ei. Dar când am încercat s-o conduc pe
Alice deoparte de potecă, mi-a pus din nou mâna
pe braţ.
— Nu, Tom. Eu n-am să păţesc nimic. O cunosc
pe vrăjitoarea asta. E baba Maggie Malkin. Mi-e
rudă. Au spânzurat-o la Caster, acum trei ani,
dar ne-au dat voie s-o aducem acasă ca s-o
îngropăm. Dar n-am mai îngropat-o, ştii? Am
dus-o la râpă, unde să aibă companie. Şi acuma
iat-o aici. Mă întreb dacă mă mai ţine minte.
Nu-ţi face griji, Tom. S-ar putea să fie tocmai ce
aveam nevoie…
M-am dat ceva mai la o parte de Alice şi mi-am
pregătit toiagul. Nu-mi plăcea înfăţişarea
vrăjitoarei moarte niciun pic. Rochia ei lungă şi
neagră mustea de umezeală şi avea pete mari de
mucegai şi frunze uscate lipite de ea – fără
îndoială că se îngropa sub copaci ca să doarmă,
pe timpul zilei, în orele de lumină. Ochii îi erau
deschişi, dar holbaţi de te-aşteptai să-i iasă din
orbite şi să-i curgă pe obraji, iar gâtul era
exagerat de lung şi îşi ţinea capul sucit la stânga.
Şi acolo unde lumina lunii străbătea frunzişul
copacilor, se vedea o dâră subţire, argintie, în
urma ei, ca aceea pe care o lasă melcii pe unde
trec.
— Mă bucur să te văd, verişoară Maggie, strigă
Alice cu glas voios.
La acestea, vrăjitoarea moartă se opri. Nu mai
era decât la vreo cinci paşi distanţă.
— Cine-mi rosteşte numele? Croncăni ea.
— Sunt eu, Alice Deane. Nu mă mai ţii minte,
verişoară?
— Mintea mea nu mai e cum a fost odată, oftă
vrăjitoarea. Vino mai aproape, copilă, să mă uit
la tine.
Spre groaza mea, Alice îi dădu ascultare, păşind
drept spre Maggie, care-i puse o mână pe umăr şi
o adulmecă zgomotos, de trei ori. Eu n-aş fi vrut
să mă atingă mâna aceea. Unghiile ei lungi
semănau cu ghearele unei păsări prădătoare.
— Ai crescut, copilă, zise vrăjitoarea. Ai crescut
atâta că de-abia te mai recunosc. Însă tot mai
miroşi ca ai familiei şi asta mi-e de ajuns. Dar
cine e străinul care te însoţeşte? Cine-i băiatul?
— E prietenul meu, Tom, zise Alice.
Vrăjitoarea moartă se uită lung la mine şi
adulmecă aerul. Apoi se încruntă şi deschise
gura, arătându-şi două şiruri neregulate de dinţi
înnegriţi.
— E ciudat, băiatul ăsta, zise ea. Nu miroase
bine şi umbra lui e prea lungă. Nu-i un tovarăş
potrivit pentru o fată ca tine!

O rază de lună pătrunsese printre copaci,

aruncând umbre lungi pe pământ. Într-adevăr,
umbra mea era foarte lungă, cel puţin de două
ori mai lungă decât a lui Alice şi-a lui Maggie –
cum se întâmpla mereu în lumina lunii. Dar nu-i
dădusem niciodată prea multă atenţie. Mă
obişnuisem cu ea.
— Mai bine îţi alegi prieteni dintre cei ca tine,
continuă vrăjitoarea. Aşa ar trebui să faci. Cu
oricare altul, o să se sfârşească în lacrimi şi
păreri de rău. Mai bine descotoroseşte-te de el.
Dă-mi-l mie, fă-mi o bucurie. Vânătoarea nu
mi-a mers bine, în noaptea asta, şi mi-e limba
uscată iască. Deci, dă-mi-l pe băiat…
Cu aceste cuvinte, vrăjitoarea îşi scoase limba
atât de mult că, pentru moment, îi atârnă peste
bărbie.
— Nu, Maggie – ai nevoie de ceva mai zemos
decât el, ştiu eu, zise Alice. N-ai să găseşti prea
multă carne pe oasele lui, iar sângele lui e prea
subţire pentru gustul tău. Nu, uite colo e pradă
bogată de vânat în noaptea asta, continuă ea,
arătându-i în urma noastră. Sânge de Mouldheel
îţi trebuie ţie…
— Sunt alde Mouldheel acolo? Întrebă Maggie,
ridicându-şi capul şi holbându-se printre copaci,
în timp ce-şi lingea buzele. Mouldheel spui?
— Destui cât să te ospătezi o săptămână sau
poate chiar mai mult, zise Alice. Mab şi surorile
ei şi alţi vreo câţiva pe lângă. N-ai să rămâi
flămândă în noaptea asta…
Vrăjitoarei începură să-i curgă balele din gura
căscată, picurând pe frunzele mucegăite de la
picioarele ei. Atunci, fără niciun alt cuvânt sau
măcar o ultimă privire înapoi, porni spre
zgomotul vocilor din spatele nostru. Tot îşi mai
târa picioarele, dar înainta mult mai repede
decât înainte, iar noi ne-am văzut de drum,
grăbind paşii.
— Ar trebui să-i ţină în loc, o vreme, zise Alice cu
un zâmbet răutăcios. Maggie şi moartă îi urăşte
pe Mouldheel. Păcat că nu putem sta să ne
uităm!
Acum, fiindcă pericolul imediat fusese înlăturat,
mintea mi se întoarse la celelalte probleme.
Mi-era groază de răspuns, dar trebuia să ştiu.
— Ai aflat ceva despre Jack şi familia lui? Am
întrebat-o pe Alice.
— Nu mi-e uşor să-ţi dau vestea asta, Tom, zise
ea. Dar n-are niciun rost să nu-ţi spun adevărul,
aşa-i?
Inima mi se strânse dureros în piept.
— Nu sunt morţi, nu-i aşa?

— Acum două zile erau încă în viaţă, îmi spuse

Alice. Dar n-or să mai fie mult, dacă nu se face
ceva. Sunt ţinuţi sub cheie, în temniţele de sub
Turnul Malkin. Clanul Malkin i-a răpit. Familia
mea e amestecată în treaba asta. Clătină din cap.
Tot ai mei ţi-au luat şi cuferele.
CAPITOLUL 07
POVESTEA LUI ALICE
Peste vreo oră băteam la uşa prezbiteriului. Şi
Părintele Stocks şi Vraciul se întorseseră şi, la
început, magistrul meu se înfuriase descoperind
că plecasem de capul meu.
Când ne-am aşezat la masa din bucătărie, am
observat că oglinda de pe poliţa căminului fusese
întoarsă cu faţa la perete. Era încă întuneric şi
Părintele Stocks, în mod cert, luase această
precauţie ca să nu fim iscodiţi de vrăjitoare.
Magistrul meu m-a pus să-i povestesc în
amănunt ce se întâmplase, iar până când am
terminat, Părintele Stocks aşezase pe masă
patru boluri cu supă fierbinte de pui. Cum era
limpede că magistrul meu nu voia să dea încă
ochii cu vrăjitoarele, se părea că nu mai
posteam, aşa că am înghiţit ca lupul porţia de
supă.
Bineînţeles, cu toate că i-am explicat cum a
trebuit să fugim de clanul Mouldheel, nu i-am
pomenit despre întâlnirea lui Alice cu vrăjitoarea
moartă. N-am socotit că ar fi fost genul de lucruri
pe care Vraciul şi-ar fi dorit să le audă. Pentru el,
ar fi fost un semn despre cât de aproape mai era
încă Alice de familia ei şi cât de puţin trebuia să
avem încredere în ea.
— Ei bine, băiete, zise el, muind o felie mare de
pâine bine coaptă în supa aburindă, cu toate c-ai
fost destul de fraier să pleci singur cu fata aceea,
în primul rând, totul e bine când se sfârşeşte cu
bine. Dar acum mi-ar plăcea să aud şi ce are
Alice de spus, continuă el, pironindu-şi privirile
asupra ei. Aşadar, începe de la început şi
povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat mai înainte să
te găsească Tom. Nu lăsa nimic deoparte. Cel
mai mic amănunt poate fi de mare importanţă.
— Am petrecut o zi şi-o noapte adulmecând prin
jur până să mă prindă Mouldheel, începu Alice.
Destul cât să aflu cum stau lucrurile. M-am dus
să vorbesc cu Agnes Sowerbutts, una dintre
mătuşile mele, şi de la ea am aflat cele mai
multe. Unele lucruri sunt clare ca lumina zilei.
Nu-i prea greu să-ţi dai seama ce se întâmplă pe
aici. Dar altele sunt un mister. După cum i-am
spus şi lui Tom, fratele lui, Jack, şi familia sa
sunt prizonieri în temniţele de sub Turnul
Malkin. Nu-i de mirare. Nu-i de mirare nici că
Malkinii au făcut-o. La ei sunt şi cuferele lui
Tom. Şi le-au dat multă bătaie de cap, lădoaiele
alea trei, de când le-au adus. Casetele mai mici
le-au deschis cu uşurinţă, dar nu izbutesc să
arunce un ochi în cuferele mari. Nu ştiu ce e în
ele. Doar că e ceva pe care merită să pună
mâna…
— De unde-au aflat despre cufere, în primul
rând? O întrerupse Vraciul.
— Şi-au luat un „văzător”, zise Alice. Zicea că se
numeşte Tibb. Vede lucrurile la distanţă,
e-adevărat, dar nu poate vedea ce e în cufere.
Atâta ştie, că merită să le deschidă. Ştie şi despre
Tom, de asemenea. Vede viitorul şi crede că Tom
e o ameninţare serioasă. Mai periculos chiar
decât dumneata, zise ea, făcând semn cu capul
spre Vraci. Nu-şi pot îngădui să-l lase să crească.
Îl vor pe Tom mort, alde Malkin. Dar mai întâi vor
cheile lui Tom – ca să poată descuia cuferele de la
mama lui.
— Cine e acest aşa-zis văzător? Întrebă Vraciul,
cu o notă de dispreţ în glasul lui. E
născut-crescut în Comitat?

Magistrul meu nu credea că poate cineva să

vadă viitorul, dar eu am fost martor la câteva
lucruri care m-au făcut să bănuiesc că se înşela.
Mama mi-a scris o scrisoare mai înainte de a da
piept cu Urgia din Priestown. Mi-a prezis ce
părea să se întâmple şi s-a adeverit.
— S-a născut în Comitat, am putea zice, dar
Tibb nu e om, răspunse Alice. De la prima privire
îşi dai seama de asta…
— Tu l-ai văzut? Întrebă Vraciul.
— L-am văzut bine, cum l-a văzut şi Tom. L-am
văzut într-o oglindă. Clanul Mouldheel m-a ţinut
prizonieră într-o pivniţă, mare parte a timpului,
unde erau nişte oglinzi, ca să poată sta cu ochii
pe mine. Dar Tibb e foarte puternic şi s-a folosit
de una dintre oglinzile alea de la Mouldheel
pentru a vedea ce se întâmplă şi a iscodi pentru
el însuşi. A văzut că eram acolo, dar şi mai
important e că ştie că Tom m-a salvat. Urât mai
e, cu dinţii ăia ascuţiţi! E mic, dar puternic şi
periculos. Şi n-are decât trei degete la un picior,
pe deasupra. Nu, nu e om – asta-i sigur.
— Deci de unde e? N-am mai auzit de el până
acuma, zise magistrul meu.
— De Halloweenul trecut, clanul Malkin a căzut
la înţelegere cu clanul Deane şi împreună au
lucrat ca să-l plămădească pe Tibb. Au pus un
cap de mistreţ într-un cazan şi l-au fiert. Au scos
toată carnea fiartă a porcului şi creierul şi le-au
făcut terci. Fiecare membru al clanurilor a
scuipat în el de treisprezece ori. Apoi i l-au dat
unei scroafe să-l mănânce. Peste vreo şapte luni
au tăiat burta scroafei şi din ea a ieşit de-a
buşilea Tibb. N-a crescut cine ştie ce de-atunci,
dar e mai puternic decât un om în toată firea.
— Sună mai degrabă ca povestirea unui vis, zise
Vraciul ironic, cu un ton batjocoritor în glas. De
la cine ai auzit-o? De la mătuşa ta?
— O parte. Restul, de la surorile Mouldheel –
Mab, Beth şi Jennet. Ele m-au prins, când am
trecut pe lângă Desculţi. Dar, pentru Tom, mi-ar
fi pus capăt zilelor, asta-i sigur. Am încercat să le
conving să-mi dea drumul. Le-am zis că m-am
rupt de familia mea. Dar m-au schingiuit. M-au
făcut să spun lucruri pe care n-aş fi vrut să le
spun. Îmi pare rău, Tom, dar n-am putut să fac
altfel. Le-am spus despre tine, da, şi că ai venit la
Pendle ca să încerci să-ţi salvezi familia. Ba chiar
i-am spus lui Mab şi unde stăteai. Îmi pare foarte
rău, dar n-am avut de ales…
 Lacrimile începură să sclipească în ochii lui
Alice şi m-am apropiat de ea, petrecându-mi
braţul pe după umerii ei.
— Nu-i nimic, am zis eu.
— Mai trebuie să ştiţi un lucru, continuă ea,
după ce-şi muşcă buza de jos şi trase adânc aer
în piept. Pe când eram prizonieră la Mouldheel,
clanurile Malkin şi Deane au trimis o solie. Doar
câte doi din fiecare clan, nu mai mult. Au stat de
vorbă la foc, afară – eu eram prea departe ca să
înţeleg tot ce spuneau, dar cred că încercau s-o
convingă pe Mab să-i ajute să facă un anumit
lucru. Însă am văzut clar cum Mab a clătinat din
cap şi i-a trimis la plimbare.
Vraciul se încruntă, nedumerit.
— De ce ar vrea Malkin şi Deane să stea de
vorbă cu o fetişcană despre ceva? Se întrebă el cu
voce tare.
— S-au schimbat multe de când ai fost tu ultima
oară pe aici, John, remarcă Părintele Stocks
gânditor. Puterea clanului Mouldheel a crescut şi
a început să fie un rival serios pentru celelalte
două. Acum e la conducere o nouă generaţie.
Mab n-are mai mult de paisprezece ani, dar e mai
periculoasă decât o vrăjitoare de două ori mai în
vârstă. Este deja căpetenia întregului clan şi
ceilalţi se tem de ea. Se zice că e foarte pricepută
la citirea viitorului, mai bună decât oricare altă
vrăjitoare care s-a mai ocupat de aşa ceva până
acum. Probabil că Tibb e o făptură pe care a
plămădit-o clanul Malkin pentru a restabili
echilibrul cu puterea ei crescută.
— Atunci să sperăm că nu se va răzgândi şi că
nu se va alătura celorlalte clanuri, zise Vraciul
cu gravitate. Tibb vede lucrurile de la distanţă, ai
zis tu, continuă el discuţia cu Alice. E un soi de
adulmecare de la distanţă?
— Adulmecare de la distanţă şi citire a viitorului
laolaltă, asta e, îi explică Alice. Dar nu poate s-o
facă mereu. Trebuie să bea sânge proaspăt de
om…
O tăcere subită se lăsă în încăpere. Mi-am dat
seama că Părintele Stocks şi Vraciul se gândeau
la cele ce auziseră. „Citirea viitorului” era
termenul folosit de vrăjitoare pentru profeţie.
Vraciul nu credea în asta, dar l-am simţit cumva
tulburat de modul în care Tibb aflase de
existenţa cuferelor de la mama. Cu cât ascultam
mai multe, cu atât situaţia părea mai disperată.
De prima oară când Vraciul mă anunţase că o să
mergem la Pendle, ca să ne luptăm cu
vrăjitoarele, avusesem negre presimţiri. Cum de
spera el că o poate scoate la capăt cu atât de
multe? Şi ce aveam să facem acum, când Jack şi
familia lui erau prizonieri în temniţele de sub
Turnul Malkin?
— De ce i-au răpit? Am întrebat eu. Au luat
cuferele, bun, dar de ce nu i-au lăsat pe ei?
— Uneori, vrăjitoarele fac lucrurile doar din
răutate, răspunse Alice. Puteau foarte uşor să-i
ucidă înainte de a părăsi ferma. Erau în stare de
una ca asta, da. Însă mai degrabă i-au luat de vii
pentru că erau din familia ta. Aveau nevoie de
chei, mare nevoie, cum au şi acum. Iar să-i ţină
ostatici este o cale de a te obliga pe tine să joci
cum cântă ele.
— Ştim unde sunt acum Jack, Ellie şi Mary, am
zis eu, simţind cum mă umplu de mânie şi de
nerăbdare. Ce o să facem ca să-i eliberăm? Cum
o s-o facem?
— Cred că nu putem face decât un singur lucru,
băiete, răspunse Vraciul. Să căutăm ajutoare.
Planul meu era să ne petrecem vara şi toamna
hărţuindu-ne duşmanii; încercând să vârâm
zâzanie în clanuri. Acum trebuie să ne mişcăm
rapid. Părintele Stocks mi-a propus ceva de care
nu sunt tocmai încântat, dar m-a convins că ar fi
singura cale prin care am avea vreo şansă de a-ţi
salva familia.
— Că sunt şi riscuri, recunosc. Dar ce altă
şansă avem? Întrebă părintele Stocks. Există
indivizi simpli care trăiesc în cele trei sate şi care,
fie de bunăvoie, fie de frică, ajută clanurile. Apoi
mai sunt şi oamenii din clan, bineînţeles. Şi,
chiar dacă am putea să ne croim cumva prin
luptă un drum printre ei, Turnul Malkin este de
necucerit. E construit din piatră trainică din
Comitat şi are un şanţ de apărare cu apă, un pod
mobil şi o poartă zdravănă de lemn, întărită cu
fier, pe deasupra. De fapt, este o mică fortăreaţă.
 Aşadar, tinere Tom, iată ce propun eu. Mâine,
noi doi vom merge până la marele conac de la
Read şi vom vorbi cu magistratul de acolo. Ca
mda cea mai apropiată a celor răpiţi, va trebui să
întocmeşti o plângere în scris. Numele
magistratului este Roger Nowell şi, până acum
cinci ani, a fost Înaltul Pretor din Caster. Este de
viţă nobilă, o treaptă mai jos de cavaler, şi este
totodată un om bun şi cinstit. O să vedem dacă-i
putem convinge să ia măsuri.
— Da, zise Vraciul, şi cât a fost în slujbă la
Caster, nici măcar o singură vrăjitoare n-a fost
adusă la judecată. După cum bine ştim,
învinuirile de genul ăsta sunt de regulă false, dar
asta ne spune multe despre el. Vedeţi voi, el nu
crede în vrăjitorie. Este un raţionalist. Un om al
bunului simţ. Pentru el, vrăjitoarele pur şi
simplu nu există…

— Cum poate crede aşa ceva când, din toată

lumea asta mare, trăieşte tocmai în Pendle?
M-am mirat eu.
— Unii oameni au minţi înguste, răspunse
magistrul meu. Şi e interesul clanurilor din
Pendle să le păstreze minţile înguste. Aşa că lui
nu-i e dat să vadă sau să audă nimic din ceea ce
l-ar putea face cât de cât bănuitor.
— Dar, bineînţeles, noi n-o să acuzăm pe nimeni
de vrăjitorie, zise Părintele Stocks, scoţând o
bucată de hârtie din sutană şi ridicând-o spre
mine. Tâlhărie şi răpire sunt acuzaţii pe care
judecătorul Nowell o să le înţeleagă. Aici am
relatările făcute de doi martori care i-au văzut pe
fratele tău şi familia lui duşi prin Dumbrava de
Aur spre Turnul Malkin. Am scris eu mărturia
lor, ieri, şi ei au pus degetul în loc de semnătură.
Vezi tu, nu toată lumea din Triunghiul
Diavolului e în cârdăşie cu vrăjitoarele sau
temătoare pentru propria piele. Dar le-am
făgăduit că nu le voi dezvălui numele. Altminteri,
vieţile lor n-ar valora nici cât două cepe degerate.
Dar asta o să fie de ajuns pentru a-l hotărî pe
Nowell să acţioneze.
Nici eu nu eram prea încântat de propunerea
auzită. Vraciul îşi exprimase şi el îndoielile. Dar
ceva trebuia să fie făcut şi nu-mi trecea prin
minte alt plan mai bun.
Casa Părintelui Stocks avea patru odăi la etaj,
aşadar exista câte una pentru fiecare dintre cei
trei oaspeţi ai săi. Am mai prins câteva ore de
somn şi ne-am trezit în zori. Apoi, după gustarea
de dimineaţă – friptură rece de oaie –, Vraciul şi
Alice au rămas acasă, în vreme ce eu am plecat
cu preotul în sud. De data asta am apucat pe
drumul cel mai dinspre vest, mergând cu Dealul
Pendle în stânga noastră.
— Read se află la sud de Tăul Sabatului, Tom,
îmi explică preotul, dar chiar dacă ar trebui să ne
ducem la Desculţi, tot pe drumul ăsta aş
apuca-o. E mai sigur. Ai avut noroc să treci prin
râpă şi să rămâi întreg, noaptea trecută…
Plecasem fără pelerină şi toiag, ca să nu atrag
atenţia asupra mea. Nu numai că mă aflam în
ţinutul vrăjitoarelor, dar judecătorul Nowell nu
credea în vrăjitorie şi probabil n-ar fi avut mult
timp nici pentru vraci sau ucenicii lor. Nu
luasem nici vreo armă care să-mi poată folosi
împotriva Întunericului. Îmi pusesem încrederea
în Părintele Stocks că o să ajungem teferi la Read
şi înapoi, mai înainte de asfinţit. Şi, după cum
explicase el, călătoream pe partea cea mai sigură
a dealului.

După vreo oră ne-am oprit şi ne-am ostoit setea

cu apă rece dintr-un izvor. După ce-am băut pe
săturate, Părintele Stocks şi-a scos ghetele şi
ciorapii, s-a aşezat pe mal şi s-a bălăcit cu
picioarele goale în apele repezi ale izvorului.
— E foarte bine, zise el cu un zâmbet.
Am dat din cap şi i-am zâmbit şi eu. M-am
aşezat şi eu aproape de mal, dar n-am catadicsit
să-mi scot ghetele. Era o dimineaţă plăcută,
soarele începuse să risipească răcoarea din aer şi
nu se zărea nicio scamă de nor pe cer. Locul
acela era foarte frumos, iar copacii din apropiere
nu ne acopereau vederea spre Dealul Pendle. În
ziua aceea, arăta diferit, cumva mai prietenos,
iar pe pantele lui înverzite se vedeau nişte pete
albe, unele dintre ele în mişcare.
— Ce de oi, acolo, sus, am zis eu, arătând spre
deal.
La mică distanţă de noi, dincolo de izvor,
pajiştea era de asemenea plină de oi care
behăiau, de miei aproape cât oile de mari, în prag
de a fi despărţiţi de mamele lor. Pare o cruzime,
dar creşterea animalelor e un mod de trai al
oamenilor, iar ele sfârşesc oricum la măcelar.
— Da, zise preotul. Ăsta este ţinutul oilor, fără
îndoială. Asta este bogăţia din Pendle. Avem cele
mai bune oi din Comitat şi sunt unii care fac
avere cu ele.
Dar, îţi spun eu, există şi săraci lipiţi, în partea
cealaltă a balanţei. Mulţi îşi câştigă pâinea din
cerşit. Una dintre marile mele mulţumiri în
ocupaţia de preot este că încerc să-i mai
despovărez de nevoi. Practic, devin eu însumi un
cerşetor. Îi implor pe enoriaşi să pună bani în
cutia milei. Îi rog să-mi dea haine şi mâncare.
Apoi le împart săracilor. Merită pe deplin
osteneala.
— Mai mult decât osteneala de a fi vraci,
Părinte? L-am întrebat eu.
Părintele Stocks zâmbi.
— Pentru mine, Tom, răspunsul trebuie să fie
da. Dar fiecare trebuie să-şi urmeze propria
cale…
— Ce te-a făcut să te hotărăşti, până la urmă, că
e mai bine să fii preot decât vraci?
Părintele Stocks se uită ţintă la mine un
moment, apoi se încruntă. Părea că n-avea să-mi
răspundă şi m-am temut să nu-l fi jignit cu
întrebarea mea necuviincioasă. Când, în cele din
urmă, a vorbit, mi s-a părut că-şi alegea
cuvintele cu mare atenţie.
— Probabil a fost momentul în care mi-am dat
seama, în sfârşit, ce înseamnă treburile
Întunericului. Am văzut cât de grea era munca
lui John Gregory, înfruntând ba o ameninţare
ici, ba un pericol dincolo. Riscându-şi mereu
viaţa, totuşi nereuşind vreodată să rezolve
adevărata problemă – aceea a răului din chiar
inima lumii, care este mult deasupra puterilor
noastre ca să-l stârpim singuri. Oamenii săraci
au nevoie de ajutorul unei puteri superioare.
Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu…
— Aşadar, dumneata crezi pe deplin în
Dumnezeu? Am întrebat eu. Nu ai nicio îndoială?
— Oh, da, Tom. Cred în Dumnezeu şi nu am
nicio îndoială, cât de mică. Şi de asemenea cred
în puterea rugăciunii. Mai mult, vocaţia mea îmi
dă prilejul să-i ajut pe ceilalţi. De aceea m-am
făcut preot.
Am dat din cap şi i-am zâmbit. Era un răspuns
destul de bun de la un om bun. Nu-l cunoşteam
pe Părintele Stocks de prea multă vreme, dar
deja îl plăceam şi înţelegeam de ce Vraciul îl
numea prietenul său.

Am mers mai departe, până când, în cele din

urmă, am ajuns la o poartă; dincolo de ea se
întindeau largi pajişti înverzite, pe care păşteau
cerbi. Pe alocuri fuseseră plantate pâlcuri de
copaci, aşezate astfel încât să bucure ochiul.
— Am sosit, zise Părintele Stocks. Acesta este
domeniul Read.
— Dar unde-i marele conac? Am întrebat eu.
Nu se zărea nicio clădire şi mă întrebam dacă nu
cumva era ascuns după nişte copaci.
— Acesta este doar „parcul”, Tom – altfel zis,
parcul de vânătoare unde se cresc cerbi. Tot
domeniul acesta aparţine Conacului Read. Mai
mergem o bucată de vreme până o să dăm de
conacul propriu-zis şi de proprietăţile senioriale.
Şi este o locuinţă demnă de cineva care a fost,
odinioară, Înaltul Pretor al întregului Comitat.
CAPITOLUL 08
DOAMNA WURMALDE
Ridicat pe proprietăţile sale din mijlocul
parcului de vânătoare, Conacul Read era cea mai
impresionantă construcţie rurală pe care o
văzusem vreodată, mai curând un palat decât
locuinţa unui gentleman de ţară. Porţi largi
permiteau accesul spre o şi mai largă alee
pietruită pentru trăsuri, care ducea drept la uşa
de la intrare. De aici, aleea se bifurca, în stânga
şi în dreapta, ducând către intrarea din spatele
clădirii. Conacul însuşi avea trei etaje înălţime,
cu o intrare principală impozantă. Două aripi
îmbrăcate în iederă se arcuiau în faţă, alcătuind
o curte închisă pe trei laturi. M-am uitat aiurit la
şirurile de ferestre uriaşe, întrebându-mă câte
dormitoare ar putea fi.
— Judecătorul are o familie numeroasă? M-am
interesat eu, privind Conacul Read cu uimire.
— Familia lui Roger Nowell a locuit aici,
împreună cu el, cândva, răspunse Părintele
Stocks, dar din nefericire, soţia lui a murit în
urmă cu vreo câţiva ani. Are două fiice care şi-au
găsit nişte soţi cumsecade în sudul Comitatului.
Singurul lui fiu este în armată şi acolo va rămâne
până la moartea judecătorului Nowell, când se va
întoarce să-şi ia în primire conacul şi domeniul
lăsate moştenire.
— Trebuie să fie ciudat să locuieşti singur într-o
casă atât de mare, am comentat eu.
— Oh, nu-i chiar singur, Tom. Are servitori ca să
facă mâncare şi curăţenie, şi, bineînţeles,
propria menajeră, doamna Wurmalde. E o femeie
şi jumătate, care gospodăreşte lucrurile foarte
eficient. Dar, în alte privinţe, nu este deloc cum
te-ai aştepta de la cineva cu poziţia ei. Un străin
care n-ar şti dinainte cum stau lucrurile, ar
putea lesne s-o ia drept stăpâna casei. Eu am
socotit-o întotdeauna amabilă şi inteligentă, dar
unii spun că şi-a luat-o în cap, şi îşi dă aere şi se
fandoseşte mai mult decât i-ar îngădui slujba ei.
Fără îndoială că s-a schimbat în ultimii ani.
Înainte, când veneam în vizită la Conacul Read,
băteam la uşa din faţă. Dar acum numai
cavalerii şi oamenii de rang sunt primiţi pe acolo.
Va trebui să folosim intrarea de serviciu, din
lateral.
Astfel, în loc să se îndrepte către impunătoarea
intrare din faţă, Părintele Stocks m-a condus pe
lângă o aripă a casei, pe o alee cu tufe
ornamentale şi copaci, în partea dreaptă, până
când ne-am oprit, în sfârşit, în faţa unei uşi
modeste. Bătu, politicos, de trei ori. După ce-am
aşteptat aproape un minut, a bătut din nou, de
data asta mai tare. Câteva clipe mai târziu, o
slujnică ne deschise uşa şi clipi des, stânjenită
de lumina soarelui.
Părintele Stocks a cerut să stea de vorbă cu
seniorul Nowell şi am fost conduşi într-un hol
mare, cu lambriuri întunecate. Slujnica a plecat
apoi grăbită să ne anunţe şi am fost lăsaţi acolo
timp de mai multe minute. Liniştea adâncă
dinăuntru m-a dus cu gândul la o biserică, până
când am auzit zgomotul unor paşi care se
apropiau. Dar în locul gentlemanului pe care-l
aşteptam, în faţa noastră a apărut o femeie,
privindu-ne mustrător. Imediat mi-am dat
seama, din cele ce-mi povestise preotul, că aceea
era doamna Wurmalde.

Aproape de patruzeci de ani, sau pe acolo, era

destul de înaltă pentru o femeie şi avea o ţinută
semeaţă, cu umerii drepţi şi capul sus. Părul ei
bogat şi negru era pieptănat pe după urechi, ca o
coamă de leu – o pieptănătură care o prindea
bine, căci îi punea în valoare trăsăturile
puternice.
Alte două părţi ale înfăţişării ei mi-au atras
atenţia, astfel încât mi-am mutat iute, fără voie,
privirile de la una la cealaltă: buzele şi ochii ei. Se
concentra asupra preotului şi nu se uita la mine
direct, dar mi-am dat seama că ochii ei erau
îndrăzneţi şi pătrunzători; am simţit că dacă ar fi
catadicsit să-mi arunce o privire, ar fi fost în
stare să vadă până-n adâncul sufletului meu.
Cât despre buzele ei, erau atât de palide că te
duceau cu mintea la un cadavru. Erau mari şi
pline şi, în pofida lipsei lor de culoare, arătau
limpede că era o femeie foarte puternică şi de o
mare vitalitate.
Dar hainele ei m-au surprins cel mai tare. Nu
mai văzusem niciodată o femeie îmbrăcată aşa.
Purta o rochie din cea mai fină mătase neagră, cu
un volan alb la gât, şi era atâta material în rochia
aceea c-ai fi putut îmbrăca încă douăzeci de
femei. Fustele i se înfoiau pe lângă coapse şi
cădeau în formă de clopot până la pământ,
ascunzându-i pantofii. De câte straturi de
mătase aveai nevoie ca să obţii un astfel de efect?
Trebuie să fi costat o căruţă de bani; o toaletă ca
asta s-ar fi potrivit cu siguranţă la curtea unui
rege.
— Eşti foarte bine-venit, Părinte, zise ea. Dar
cărui prilej îi datorăm onoarea vizitei acesteia? Şi
cine este însoţitorul dumitale?
Preotul făcu o mică plecăciune.
— Aş vrea să vorbesc cu seniorul Nowell,
răspunse el. Iar acesta este Tom Ward, în vizită
prin Pendle.
Pentru prima oară, ochii doamnei Wurmalde se
pogorâră asupra mea şi i-am văzut mărindu-se
puţin. Apoi nările ei fremătară şi pufni scurt în
direcţia mea. Iar în acel scurt moment de stat
faţă-n faţă, un fior de gheaţă m-a străbătut din
creştet până-n tălpi. Am ştiut că mă aflam în
prezenţa cuiva care avea legături cu Întunericul.
Am fost încredinţat că femeia era o vrăjitoare.
Şi-n clipa aceea mi-am dat seama că şi ea ştia, de
asemenea, cine eram eu. Ne recunoscuserăm
reciproc.
Dădu să se încrunte, dar se stăpâni rapid şi îmi
zâmbi rece, întorcându-se iarăşi către preot.
— Îmi pare rău, Părinte, dar astăzi n-o să fie cu
putinţă. Seniorul Nowell este extrem de ocupat.
Ţi-aş sugera să încerci din nou mâine – poate pe
după-amiază?

Părintele Stocks se împurpură uşor, dar îşi

îndreptă spatele şi când vorbi, glasul îi sună plin
de hotărâre.
— Trebuie să-mi cer iertare pentru întrerupere,
doamnă Wurmalde, dar vreau să-i vorbesc
seniorului Nowell în calitatea sa de magistrat.
Problema e urgentă şi nu suferă amânare…
Doamna Wurmalde dădu din cap, dar nu păru
deloc încântată.
— Fiţi atât de buni şi aşteptaţi aici, ne instrui
ea. O să văd ce pot face.
Am aşteptat acolo, în hol. Clocotind de nelinişte,
voiam nespus să-i împărtăşesc Părintelui Stocks
bănuielile mele despre doamna Wurmalde, dar
mă temeam că s-ar putea întoarce pe
neaşteptate. În cele din urmă, îşi trimise slujnica
şi aceasta ne conduse într-o mare cameră de
lucru, care rivaliza cu biblioteca Vraciului de la
Chipenden atât ca mărime cât şi în privinţa
numărului de cărţi pe care-l conţinea. Dar, în
vreme ce cărţile Vraciului erau de toate formele şi
mărimile imaginabile, şi cu o mare varietate de
coperte, acestea erau toate bogat legate, într-o
piele identică, fină, cafenie. Legate, mi se păru
mie, mai mult pentru decor, decât ca să fie citite.

Camera era veselă şi călduroasă, luminată de

un foc mare de lemne, în căminul din stânga
noastră, deasupra căruia era aşezată o oglindă
mare, cu ramă aurită sculptată. Seniorul Nowell
scria ceva la biroul său când am intrat noi. Era
îngropat în hârtii, ceea ce contrasta cu ordinea
din rafturile de cărţi. Se ridică în picioare şi ne
întâmpină cu un zâmbet. Era cu puţin trecut de
cincizeci de ani, cu umeri largi şi talie zveltă.
Faţa îi era arsă de soare şi de vânt – arăta mai
curând a fermier decât a magistrat, de unde am
presupus că-i plăcea viaţa în aer liber. Îl salută
pe Părintele Stocks călduros, dădu din cap
binevoitor în direcţia mea şi ne invită să luăm
loc. Am tras două jilţuri mai aproape de birou şi
preotul a intrat direct în subiect, prezentându-i
scopul vizitei noastre. A încheiat întinzându-i lui
Nowell foaia de hârtie pe care notase declaraţiile
celor doi martori din Dumbrava de Aur.
Magistratul le citi rapid şi îşi ridică privirile.
— Şi dumneata zici, Părinte, că sunt gata să
susţină sub jurământ faptele descrise aici?
— Fără nicio îndoială. Dar trebuie să le
garantăm că nu li se va face cunoscut numele.
— Bine, zise Nowell. Era şi timpul ca nemernicii
ăia din turn să fie puşi la punct o dată pentru
totdeauna – şi asta s-ar putea să fie exact ce ne
trebuia. Ştii să scrii, băiete? Mă întrebă el,
uitându-se la mine.
Am dat din cap şi el mi-a întins o foaie de hârtie.
— Declară numele şi vârsta celor răpiţi,
deopotrivă cu o descriere a bunurilor furate. Apoi
semnează, în josul foii…
Am făcut cum mi-a cerut şi i-am dat înapoi
hârtia. El o citi repede şi se ridică în picioare.
— O să trimit după guvernator şi apoi o să facem
o vizită la Turnul Malkin. Nu-ţi face griji, băiete.
O să-ţi aducem familia teafără şi nevătămată
până la căderea nopţii.
Când ne-am întors să ieşim, am crezut că văd,
cu colţul ochiului, o mişcare în oglindă. Poate că
m-am înşelat, dar mi s-a părut o fluturare scurtă
de mătase neagră, care a dispărut în clipa în care
m-am uitat drept la ea. M-am întrebat dacă
Wurmalde ne spionase.

În mai puţin de un ceas, ne îndreptam către

Turnul Malkin.
Magistratul era în fruntea grupului, cocoţat
mândru în şa pe o mare iapă murgă. Imediat în
urma lui şi puţin mai în stânga, venea
guvernatorul parohiei, un bărbat cu faţă aspră,
pe nume Barnes, îmbrăcat în negru, călărind un
cal şarg mai mic. Amândoi erau înarmaţi: Roger
Nowell avea o sabie la şold, iar guvernatorul avea
un băţ scurt şi gros, cu un bici, prins de şa. Eu şi
Părintele Stocks călătoream într-o căruţă,
împărţind chinurile cu cei doi portărei pe care
guvernatorul îi luase cu el. Aceştia stăteau lângă
noi tăcuţi, mângâindu-şi ciomegele, dar fără să
se uite în ochii nimănui, şi aveam senzaţia că
n-ar fi vrut deloc să fie pe drumul spre turn.
Căruţaşul era unul dintre servitorii lui Nowell,
un om pe nume Cobden, care a dat o dată din
cap spre preot şi-a murmurat „Părinte”, dar pe
mine nu m-a băgat deloc în seamă.
Drumul era plin de hârtoape şi căruţa ne
zdruncina atât de tare că abia aşteptam să mă
dau jos. Am fi ajuns mai repede dacă am fi luat-o
pe jos, peste câmp, gândeam eu, decât să ne
ţinem pe drumuri şi uliţe. Dar nu-mi ceruse
nimeni părerea, aşa că trebuia să îndur în tăcere.
Şi aveam alte lucruri la care să mă gândesc şi să
uit de neplăcerile mersului în căruţă.
Neliniştea mea în privinţa lui Jack, a lui Ellie şi
a copilului lor creştea mereu. Dacă îi mutaseră
deja? Apoi gânduri mai negre mi se iviră în
minte, deşi m-am luptat din răsputeri să le ţin
departe. Dacă fuseseră ucişi, iar trupurile le
fuseseră ascunse într-un loc unde să nu mai fie
niciodată găsite? Un nod dureros mi se urcă în
gât. La urma urmelor, cu ce greşiseră? Nu
meritau aşa ceva – Mary era doar un copil. În
plus, ar fi fost şi o a patra viaţă curmată – a
copilului nenăscut din pântecele lui Ellie, băiatul
pe care Jack şi-l dorise dintotdeauna. Era numai
vina mea. Dacă n-aş fi fost ucenicul Vraciului,
nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.
Clanurile Malkin şi Deane ziceau că îmi vor
moartea – asta trebuia să aibă ceva de-a face cu
meseria pentru care mă pregăteam.
În pofida prezenţei magistratului Nowell şi a
guvernatorului său, nu eram prea optimist în
privinţa şanselor noastre de a intra în Turnul
Malkin. Dacă alde Malkin refuzau să deschidă
porţile? La urma urmei, erau foarte groase şi
întărite cu fier – m-am întrebat dacă asta le
pricinuia vreo neplăcere vrăjitoarelor, dar atunci
mi-am amintit că erau alţi membri ai clanului
care să le deschidă şi să le închidă. Aveau chiar
şi un şanţ de apărare cu apă. Mie mi se părea că
Nowell se bizuia pe frica lor în faţa legii şi de
urmările împotrivirii. Dar nu ştia că avea de-a
face cu vrăjitoare adevărate şi era prea încrezător
în puterea unei săbii şi a câtorva ciomege de a
rezolva cu bine totul.

Mai aveam, de asemenea, şi problema doamnei

Wurmalde la care să mă gândesc. Instinctele îmi
strigau că era o vrăjitoare. Şi cu toate acestea,
era menajera magistratului Nowell, cel mai de
seamă reprezentant al legii în Pendle şi un om
care, în ciuda tuturor celor care se petreceau în
Comitat, era convins că vrăjitoarele nu există.
Oare această convingere era rezultatul faptului
că era el însuşi vrăjit? Oare doamna Wurmalde
folosise farmecul şi seducţia – cele două puteri
ale vrăjitoarelor pe care mi le descrisese Vraciul?
Şi eu ce trebuia să fac? N-avea niciun rost să-i
spun lui Nowell, dar era musai să le spun
Părintelui Stocks şi Vraciului, de îndată ce-aş fi
prins ocazia. Voisem să-i spun preotului înainte
să pornim spre turn, dar chiar nu găsisem niciun
prilej.
În vreme ce aceste gânduri mi se derulau cu
repeziciune în minte, urcaserăm mai sus, către
satul Dumbrava de Aur. Strada principală era
pustie, dar perdelele de dantelă tremurau când
treceam noi. Eram sigur că vestea despre sosirea
noastră fusese dusă deja la Turnul Malkin.
Aveau să ne aştepte pregătiţi.
Am intrat în Codrul Corbilor şi am văzut turnul
încă de la mare distanţă. Se înălţa dintre copaci,
întunecat şi impresionant ca o fortăreaţă făcută
să reziste asediului unei armate. Situat într-un
luminiş, pe o mică ridicătură de pământ, avea
formă ovală, circumferinţa lui în cele mai largi
puncte fiind pe puţin de două ori mai mare ca
aceea a casei Vraciului de la Chipenden. Turnul
era de trei ori mai înalt decât cel mai înalt dintre
copacii ce-l înconjurau şi avea creneluri în vârf,
un zid scund, cu despărţituri din loc în loc,
pentru ca oamenii înarmaţi să se poată adăposti
după el. Asta însemna că trebuia să fie o scară, la
interior, ce ducea până acolo. Pe la jumătatea
înălţimii zidului erau, de asemenea, nişte
ferestre înguste, fără geamuri; locaşuri în piatră,
prin care un arcaş putea trage în asediatori.
Când am intrat în luminiş şi ne-am apropiat, am
văzut că podul mobil era ridicat şi şanţul de
apărare era adânc şi lat. Căruţa s-a oprit şi
m-am dat jos, dornic să-mi dezmorţesc
picioarele. Părintele Stocks şi cei doi portărei
mi-au urmat exemplul. Ne uitam cu toţii lung la
turn, dar nu se întâmpla nimic.
După vreun minut, Nowell scoase un suspin de
nerăbdare, îşi îndemnă calul până la marginea
şanţului cu apă şi strigă, cu voce răsunătoare:
— În numele legii, deschideţi!
Pentru o clipă nu se auzi decât fornăitul cailor.
 Apoi o voce de femeie a strigat spre noi, de la
una dintre despărţiturile înguste pentru arcaşi.
— Ai răbdare până coborâm podul. Ai răbdare
până când îţi pregătim intrarea…
Nici nu termină de vorbit, că se auziră scârţâitul
unui troliu şi zornăitul unor lanţuri; încet, podul
începu să se coboare. Acum puteam vedea clar
mecanismul. Lanţurile erau prinse la colţuri de
platforma podului mobil din lemn gros şi
duceau, prin nişte nişe din piatra turnului până
la o încăpere dinăuntru. Fără îndoială mai mulţi
oameni munceau în clipa aceea să învârtă troliul,
ca să desfăşoare lanţurile. Când podul se lăsă
repede în jos, am dat cu ochii de impresionanta
uşă cu întărituri de fier care fusese ascunsă
vederii de platforma lui. Era pe puţin la fel de
groasă ca şi zidurile de piatră ale turnului. Cu
siguranţă nimic nu putea să forţeze intrarea prin
aceste fortificaţii solide.
În cele din urmă, podul mobil a fost fixat la
orizontală şi am aşteptat, încordaţi, să ni se
deschidă uşa uriaşă. Am început să mă simt
neliniştit. Câţi oameni or fi fost în turn? Probabil
toate vrăjitoarele clanului şi cei care le
sprijineau, în vreme ce noi nu eram decât şapte.
Odată ce-am fi fost înăuntru, ar fi putut pur şi
simplu să închidă uşa în urma noastră şi-am fi
fost pierduţi definitiv pentru lumea de afară, noi
înşine prizonieri.
 Dar nu s-a întâmplat nimic şi nu se mai auzi
niciun sunet dinspre turn. Nowell se întoarse şi-i
făcu semn guvernatorului Barnes să vină la
marginea şanţului cu apă, unde îi dădu nişte
ordine. Guvernatorul descălecă imediat şi porni
să traverseze podul. Când ajunse la uşă, începu
să bată în metal cu pumnul. La bubuitul acesta,
un stol de corbi îşi luă zborul din copacii din
spatele turnului, croncănind răguşit.
Nu veni niciun răspuns, aşa că guvernatorul
bătu încă o dată. Numaidecât am zărit o mişcare
pe parapetul de deasupra lui. O siluetă în negru
păru că se apleacă şi, în secunda următoare,
plouă cu un lichid negru în capul nefericitului
guvernator, care făcu un salt înapoi, cu un
blestem. De sus se auzi un chicotit, urmat de alte
râsete şi mârâieli batjocoritoare din turn.
Guvernatorul se întoarse la calul său,
frecându-se la ochi. Părul îi era fleaşcă şi jiletca
împestriţată cu pete negre. Urcă din nou în şa,
scuturându-şi capul, îndreptându-se, împreună
cu magistratul, spre noi, ceilalţi. Discutară ceva
cu însufleţire, dar n-am putut auzi ce spuneau.
S-au oprit în dreptul nostru, destul de aproape
de mine ca să simt în nări ce fusese vărsat peste
guvernatorul Barnes – conţinutul unei oale de
noapte. Puţea îngrozitor.
— O să mă duc la Colona imediat, Părinte, zise
Nowell, cu faţa roşie de mânie. Cei care sfidează
legea şi-o tratează cu dispreţ merită din plin să
fie pedepsiţi. Îl cunosc pe comandantul
garnizoanei de acolo. Cred că asta-i o sarcină
pentru armată.
Se îndepărtă călare, spre est, apoi se opri şi ne
strigă peste umăr:
— O să rămân la cazarmă şi o să mă întorc de
îndată ce voi strânge ajutoarele de care avem
nevoie. Până atunci, Părinte, spune-i doamnei
Wurmalde că eşti invitatul meu peste noapte.
Dumneata şi băiatul…
Cu acestea, magistratul îşi îmboldi calul la trap
mărunt, iar noi ne urcarăm din nou în căruţă.
Nu mă aşteptasem să-mi petrec noaptea la
Conacul Read. Cum aş fi putut să dorm când era
o vrăjitoare în casă?
Pe deasupra îmi simţeam inima grea la gândul
că Jack şi familia lui urmau să-şi petreacă încă o
noapte în temniţele de sub turn. Nu-mi puneam
prea mari speranţe că sosirea soldaţilor de la
cazarmă o să rezolve rapid lucrurile. Rămânea în
continuare problema zidurilor groase de piatră şi
a uşii întărite cu fier.

Curând hurducăiam pe drumul de întoarcere

spre Conacul Read. Guvernatorul călărea puţin
mai în faţă şi nimeni n-a schimbat o vorbă, în
afară de un scurt dialog între cei doi oameni care
stăteau în căruţă cu noi…
— Guvernatorul Barnes nu pare bucuros, spuse
unul dintre ei, cu un zâmbet abia ghicit.
 — Dacă n-ar mai sta în faţa noastră, eu aş fi!
Răspunse tovarăşul lui.
Când am trecut înapoi prin Dumbrava de Aur,
uliţa principală era mai animată. Unii păreau în
drum spre treburile lor, alţii tândăleau pe la
colţuri. Câţiva stăteau în pragul uşilor,
uitându-se afară de parcă aşteptau să ne vadă
trecând. S-au auzit câteva fluierături şi râsete
batjocoritoare, şi un măr stricat fu aruncat după
noi, zburând la doar două degete pe lângă capul
guvernatorului. El trase de frâu mânios şi îşi
desfăcu gârbaciul, dar nu putu să-l descopere pe
vinovat. Cu şi mai multe insulte, am străbătut
uliţa principală până la capăt şi m-am simţit
uşurat când am ieşit din nou în câmp deschis.
Ajungând la porţile de la Conacul Read,
guvernatorul Barnes a vorbit pentru prima oară
de când ne începusem drumul de întoarcere.

— Ei bine, Părinte, aici vă părăsim. Ne vedem

mâine, tot aici, la porţi, la o oră după răsăritul
soarelui, ca să pornim înapoi spre turn.
Eu şi Părintele Stocks ne-am dat jos din căruţă,
am deschis porţile şi, după ce le-am închis în
urma noastră, am luat-o pe jos pe aleea pentru
trăsuri, printre pajişti, în vreme ce guvernatorul
şi-a continuat drumul, iar Cobden a mânat în
aceeaşi direcţie, probabil ca să-i ducă pe cei doi
portărei acasă şi abia pe urmă să se întoarcă la
Conacul Read. Am văzut în asta şansa de a-i
vorbi preotului despre menajera lui Nowell.
— Părinte, vreau să-ţi spun ceva despre doamna
Wurmalde…
— Oh, n-o lua în seamă, Tom. Afectarea ei vine
doar dintr-un sentiment de mândrie exagerată.
Dacă se uită de sus la tine e problema ei, nu a ta.
Dar, în străfundul inimii, e o femeie cumsecade.
De altfel, nimeni nu-i perfect.
— Nu, Părinte, i-am spus eu, nu-i deloc aşa. E
mult mai rău. Este unealta Întunericului. Este o
vrăjitoare malefică.
Părintele Stocks se opri. M-am oprit şi eu, iar el
m-a privit stăruitor.

— Eşti sigur de asta, Tom? „Malefică” sau

„Acuzată pe nedrept” – care din ele?
— Când s-a uitat la mine, m-a luat cu frig.
Foarte frig. Uneori simt asta când o creatură de-a
Întunericului e pe aproape…
— Uneori sau întotdeauna, Tom? Ai simţit la fel
şi când ai plecat singur cu tânăra Mab
Mouldheel? Şi dac-ai simţit, de ce te-ai mai dus?
— De cele mai multe ori simt răceala morţilor
sau a celor care sunt uneltele Întunericului, dar
nu mi se întâmplă totdeauna. Însă când o simt
atât de puternic cum a fost în cazul doamnei
Wurmalde, atunci nu mai încape îndoială. Nu mi
se pare. Şi sunt sigur că şi ea m-a adulmecat de
aproape.
— Probabil că judecă ea lucrurile la rece, băiete.
Nu uita că şi eu sunt al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu, zise Părintele Stocks, şi simt şi eu
acelaşi avertisment, răceala asta de care vorbeşti
tu. Însă trebuie să-ţi spun că n-am simţit-o
niciodată în prezenţa doamnei Wurmalde.
Nu mai ştiam ce să zic. Simţisem răceala de
avertisment, de-asta eram sigur, şi o văzusem
adulmecându-mă. Să mă fi înşelat?

— Uite, Tom, ce îmi spui tu mie nu este decât o

bănuială, da? Continuă preotul. Dar hai să nu ne
pierdem cu firea şi să ne gândim mai bine. Vezi
dacă mai simţi la fel când o s-o întâlneşti din nou
pe doamna Wurmalde.
— Mai bine ne-am petrece noaptea în altă parte,
am răspuns eu. Când doamna Wurmalde s-a
uitat la mine, şi-a dat seama imediat că ştiu că e
vrăjitoare. E o noapte destul de călduroasă. Aş fi
bucuros să dorm sub cerul liber. Şi m-aş simţi şi
mult mai în siguranţă.
— Nu, Tom, stărui Părintele Stocks. O să
dormim la Conacul Read. E mult mai cuminte
aşa. Chiar dacă ai dreptate în privinţa doamnei
Wurmalde, a trăit aici, nedescoperită de nimeni,
mai mulţi ani la rând şi duce o viaţă îndestulată –
una pe care slujba de menajeră n-o să i-o mai
ofere în altă parte. N-o să facă nimic să-şi piardă
avantajele astea sau să rişte să fie dată afară, aşa
că eu sunt de părere că vom fi destul de în
siguranţă pentru o noapte, nu-i aşa? Am
dreptate?
Când am dat din cap, fără convingere, Părintele
Stocks m-a bătut liniştitor pe umăr. Ne-am
continuat drumul spre casă şi ne-am prezentat
la uşa din lateral pentru a doua oară în ziua
aceea. Încă o dată, aceeaşi servitoare a răspuns
la bătaia preotului. Dar, spre marea mea
uşurare, n-a mai fost nevoie să vorbim din nou
cu doamna Wurmalde.
După ce am anunţat-o că stăpânul ei s-a dus la
Colona ca să discute cu comandantul
garnizoanei de acolo şi că noi fuseserăm invitaţi
să înnoptăm la Conacul Read, servitoarea s-a
dus să-i transmită doamnei Wurmalde. S-a
întors în scurt timp, singură, şi ne-a condus în
bucătărie, unde ne-a pus ceva de mâncare pe
masă. Iarăşi friptură rece de oaie, dar nu m-am
plâns. De îndată ce-am rămas singuri, Părintele
Stocks a binecuvântat repede cina şi s-a apucat
să mănânce cu poftă. Eu doar m-am uitat la
friptura rece şi mi-am împins farfuria deoparte,
dar nu fiindcă nu-mi făcea cu ochiul.
Părintele Stocks îmi zâmbi peste masa din
bucătărie; pricepu că posteam, pregătindu-mă
pentru pericolul Întunericului.
— Mănâncă liniştit, Tom – o să fii în siguranţă în
noaptea asta, îţi dau cuvântul meu, zise el. O să
înfruntăm Întunericul destul de curând, dar nu
în casa magistratului Nowell. Vrăjitoare sau nu,
doamna Wurmalde va fi silită să se ţină la
distanţă.
— Doar să fiu eu sigur, Părinte, am răspuns eu.

— Cum doreşti, Tom. Dar o să ai nevoie de toate

puterile mâine-dimineaţă. Se pare că va fi o zi
obositoare…
Nu era nevoie să mi se amintească asta, însă am
continuat să refuz să mănânc.
Când s-a întors servitoarea, s-a uitat pieziş la
farfuria mea neatinsă, dar înainte să strângă
masa ne-a poftit să ne arate camerele.
Erau una lângă alta, la ultimul etaj, în partea
din faţă a aripei estice a conacului, cu ferestrele
spre marile porţi. Camera mea avea o oglindă
mare îndreptată chiar spre pat, dar am întors-o
imediat cu faţa la perete. Acum, cel puţin, nicio
vrăjitoare nu mă mai putea iscodi prin ea. După
aceea, am ridicat fereastra şi am aruncat o
privire afară, luând cu nesaţ câteva guri din
aerul rece al nopţii. Eram hotărât să nu dorm.
Curând a început să întunece şi de undeva din
depărtare s-a auzit o cucuvea. Fusese o zi lungă
şi-mi era din ce în ce mai greu să mă ţin treaz.
Dar, la un moment dat, am auzit nişte zgomote.
Mai întâi plesnetul unui bici şi apoi copite de cai
călcând apăsat pe pietriş. Zgomotele păreau să
vină din spatele casei. Spre marea mea uimire, o
trăsură cu patru cai a ieşit de după colţ şi a
continuat drumul de-a lungul aleii pentru
trăsuri până la porţi. Şi ce trăsură! Nu mai
văzusem în viaţa mea una la fel!
Era neagră ca abanosul şi atât de lustruită că
puteam vedea luna şi stelele reflectându-se în ea.
Caii erau şi ei negri, împodobiţi cu panaşuri
negre, şi, în timp ce mă uitam eu la ei, vizitiul
trosni o dată din bici pe spinările lor. Nu eram
sigur, dar mi se păru că era Cobden, omul care
ne condusese căruţa până la Turnul Malkin.
Iarăşi, deşi era greu să fiu sigur de la distanţa
aceea, mi se păru că porţile se deschid singure şi
apoi se închid la loc, după ce trecu trăsura. Fără
îndoială nu se vedea nimeni altcineva pe lângă
ele.
Şi cine să fi fost în trăsura aceea? Mi-a fost cu
neputinţă să zăresc ceva prin ferestre, din
pricina perdelelor negre trase în spatele
geamurilor, dar era o trăsură demnă de un rege
sau o regină. Să fi fost doamna Wurmalde? Şi
dacă ea fusese, unde se ducea şi de ce? Îmi
trecuse somnul de tot. Eram convins că se va
întoarce până-n zori.
CAPITOLUL 09
URME DE PAȘI
Am pândit vreo jumătate de oră, dar nu s-a
întâmplat nimic. Luna cobora încet spre apus,
iar la un moment dat a început şi-o ploaie scurtă
dar torenţială, o rupere de nori turbată, care lăsă
bălţi mari pe aleea pentru trăsuri. Curând după
aceea, norii de ploaie se împrăştiară, iar luna
scăldă din nou totul în lumina ei pală. După încă
vreo cincisprezece minute, am simţit iar că
trebuie să mă lupt cu somnul. Mi se închideau
ochii şi moţăiam deja, când deodată am sărit
speriat de strigătul unei cucuvele venit de
undeva din noapte. Apoi am auzit în depărtare
tropot de cai în galop şi zgomotul roţilor de
trăsură.

Vizitiul veni în viteză spre porţi. Exact când caii

păreau că se vor izbi de ele, se deschiseră singure
– de data asta am văzut limpede! În clipa
următoare, trăsura gonea spre casă, vizitiul
plesnind din bici de parcă viaţa lui depindea de
asta, încetinind abia când caii ajunseră în locul
unde aleea se împărţea în două şi luând-o pe
braţul care ducea în spatele casei.
Deodată am simţit nevoia să văd cu ochii mei
dacă doamna Wurmalde era în trăsura aceea.
Trebuia să fiu sigur dacă era ea şi aveam
senzaţia că voi vedea ceva foarte important. Una
dintre camerele care dădeau spre partea din
spate a casei mi-ar fi îngăduit o astfel de vedere.
Bănuiam că servitorii dormeau în odăile lor,
aşadar, în afară de preot şi de mine, n-ar mai fi
trebuit să fie nimeni la etajul acela. Cel puţin,
aşa speram.
Cu toate acestea, am ieşit pe culoar cu mare
grijă şi am ciulit urechea. Nu auzeam decât
sforăiturile din odaia Părintelui Stocks, aşa că
am mers pe partea cealaltă a culoarului până am
dat de un şir de uşi. Am deschis repede una
dintre ele şi m-am furişat înăuntru, încercând să
fac cât mai puţin zgomot cu putinţă. Camera era
goală şi draperiile erau trase deoparte, îngăduind
să pătrundă unui mănunchi de raze ale lunii.
M-am dus repede la fereastră şi, ţinându-mă în
umbra draperiei, m-am uitat afară. Ajunsesem la
ţanc. Jos era o curte cu pietriş în care băltea din
loc în loc apa de ploaie. Vizitiul oprise aproape de
o alee pavată care ducea la o uşă undeva în
dreapta mea. L-am urmărit pe vizitiu dându-se
jos de pe capră şi de data asta l-am văzut bine la
faţă. Era Cobden. A deschis larg portiera trăsurii
şi a făcut un pas înapoi şi o plecăciune adâncă.
Doamna Wurmalde coborî foarte încet şi
prudent, de parcă i-ar fi fost frică să nu cadă;
apoi păşi cu mare grijă pe pietriş până la aleea
pavată, înainte de a iuţi pasul spre uşă,
măturând pe jos cu poalele fustei sale lungi, în
formă de clopot, cu fruntea sus şi privirea
hotărâtă şi poruncitoare. Cobden dădu fuga
înainte şi-i deschise uşa, făcându-l iarăşi o
temenea. O servitoare aştepta imediat lângă uşă;
salută cu o plecăciune scurtă, când doamna
Wurmalde intră. După ce uşa se închise, Cobden
se întoarse la trăsură şi o duse, ieşindu-mi din
vedere, undeva în spatele grajdurilor.
Eram gata să plec de la fereastră şi să mă întorc
la mine în cameră, când am observat ceva care
mi-a îngheţat inima. Cu toate că pietrişul era
încă ud, mica alee pavată era uscată, iar urmele
paşilor doamnei Wurmalde se vedeau clar,
deopotrivă cu ale vizitiului.

M-am holbat la ele, nevenindu-mi să cred ce

vedeam. Urmele pantofilor ei cu vârfuri ascuţite
începeau de la marginea aleii şi duceau până la
uşă. Dar între ele mai era un rând de urme mai
mici. Nişte urme de picioare de animal cu trei
degete, nu mai mari decât ale unui copilaş. Dar
nu de animal care merge în patru labe. Şi într-o
clipă, îngrozit, am înţeles…
Unde fusese plecată nu ştiam, dar nu se
întorsese singură. Fustele acelea ample, în formă
de clopot îi serviseră de minune scopului. Sub ele
fusese ascuns Tibb. Iar acum era în Conacul
Read.
Cuprins de panică, amintindu-mi chipul acela
hidos, înfiorător, pe care-l văzusem în oglinda
din pivniţă, am plecat de la fereastră şi m-am
întors iute în camera mea. De ce îl adusese aici,
cu atâta grabă? Avea ceva de-a face cu mine?
Deodată mi-am dat seama ce voia el. Tibb era un
vizionar. Dacă putea citi viitorul sau nu, cu
siguranţă putea vedea lucrurile de la distanţă
mai bine decât orice vrăjitoare. Aşa
descoperiseră clanurile din Pendle unde sunt
cuferele mamei. Iar Tibb ştia, probabil, şi unde
sunt cheile – ştia că le purtam la gât. De aceea
fusese adus la Conacul Read în puterea nopţii.
Doamna Wurmalde nu putea risca să mă atace
cât timp eram oaspete în casa lui Nowell. Dar
Tibb putea!
Trebuia să ies cât mai repede din casă, dar nu
puteam pleca fără să-l trezesc pe Părintele
Stocks şi să-l previn de pericol, aşa că m-am dus
drept la uşa dormitorului său şi am ciocănit
uşor. El încă mai sforăia zgomotos şi atunci am
deschis binişor uşa, strecurându-mă înăuntru.
Draperiile erau trase, dar era o lumânare aprinsă
care răspândea o lumină galbenă în toată
camera.
Părintele Stocks stătea întins pe pat, culcat pe
spate; nu se mai ostenise să se dezbrace şi se
vârâse în aşternuturi. Deşi mie îmi spusese că
vom fi în siguranţă în Conacul Read, părea că se
hotărâse să fie totuşi pregătit pentru orice
ameninţare ce s-ar fi putut ivi peste noapte.
M-am apropiat de marginea patului şi m-am
uitat la el. Avea gura larg deschisă şi sforăia
foarte tare, buzele tremurându-i de fiecare dată
când expira. M-am aplecat, am pus mâna pe
umărul lui şi l-am scuturat uşurel. Niciun
răspuns. L-am zgâlţâit din nou, ceva mai tare,
apoi mi-am aplecat capul foarte aproape de
urechea lui stângă.
— Părinte Stocks, am şoptit eu.
 Apoi am ridicat vocea şi l-am strigat din nou.
Tot niciun răspuns. Faţa îi părea aprinsă.
Mi-am pus mâna pe fruntea lui şi am descoperit
că era într-adevăr fierbinte. Să fi fost bolnav?
Atunci adevărul îmi căzu ca piatra în stomac.
Vrăjitoarele din Pendle erau faimoase pentru
priceperea lor la otrăvuri. Eu nu mâncasem din
friptura de oaie. Părintele Stocks mâncase! Unele
otrăvuri erau foarte toxice. Un praf de ciupercă
otrăvitoare ar fi putut fi presărat peste carne.
Unele ciuperci otrăvitoare îţi opresc imediat
bătăile inimii; altele îşi fac efectul după mai mult
timp.
Dar ar fi riscat oare doamna Wurmalde să-l
omoare pe Părintele Stocks? Nu sub acoperişul
casei sale. Nu voia decât să-l ştie dormind
buştean până dimineaţa, ca să-i dea timp lui
Tibb să pună mâna pe mine. Tibb venise aici ca
să-mi ia cheile. Ei, şi n-ar fi putut s-o facă
oricum, fără niciun risc în ceea ce o priveşte?
Atunci am înţeles. Slujnica probabil că mă
pârâse că nu mă atinsesem de mâncare. De
aceea plecase ea după Tibb. El avea s-o ajute să
ia cheile oricum, fie că dormeam sau nu!
Mi se păru că se învârteşte camera cu mine. Cu
inima bătându-mi nebuneşte, m-am târât spre
uşă, am străbătut culoarul şi am început să
cobor scările. Trebuia să părăsesc Conacul Read
şi să mă întorc la Downham, ca să-l previn pe
Vraci despre pericolul – încă unul! — Pe care-l
reprezenta doamna Wurmalde. Oare din care
clan făcea ea parte? Şi ce rol juca în planurile lor
blestemate?
Holul de la intrare cu lambriuri de lemn
întunecat avea trei uşi: una dădea în camera de
lucru a magistratului, a doua în bucătărie şi a
treia în salon. Tibb putea fi oriunde, dar nu
voiam să dau nici peste doamna Wurmalde.
Trăia aici ca stăpâna casei şi era, fără îndoială,
obişnuită să fie servită la poruncă; de bună
seamă intra rar în bucătărie, poate doar ca să
dea ordine, şi nimeni n-ar fi gătit la ora asta.
Aşadar, fără şovăială, am deschis uşa dinspre
bucătărie. De aici, aş fi putut să ajung afară, în
curte, şi să fug.
Numaidecât mi-am dat seama că am greşit.
Luminată de o rază de lună din fereastră,
doamna Wurmalde stătea lângă masă, între
mine şi uşa de ieşire. Parcă mă aştepta şi ştia pe
ce drum aveam să apuc, încercând să fug.
Informaţiile astea să i le fi dat Tibb? I-am ocolit
privirea, plimbându-mi repede ochii prin
bucătărie: nu era luminată şi avea o mulţime de
cotloane întunecate. Nu se vedea niciun semn
c-ar fi şi Tibb acolo, dar el era foarte mic. S-ar fi
putut ascunde oriunde, în umbră – probabil sub
masă sau într-un dulap de vase. Poate se vârâse
tot sub fustele ei?
 — Dacă ai fi mâncat la cină, nu ţi-ar fi fost
foame acum, zise ea, cu glas rece şi ameninţător,
tăios ca o lamă de oţel.
M-am uitat la ea, dar nu i-am răspuns. Eram
încordat, gata s-o rup la fugă. Însă bănuiam că
Tibb era undeva în spatele meu.
— Pentru că de aceea eşti aici, acum, în
bucătăria mea, în toiul nopţii, nu-i aşa? Sau te
gândeai să pleci fără nici măcar un cuvânt de
mulţumire pentru ospitalitatea primită?
Glasul ei se schimbase uşor. Când o întâlnisem
în prezenţa Părintelui Stocks, nu observasem,
dar acum am simţit un uşor accent străin.
Tresărind, mi-am dat seama că era asemănător
cu al mamei.
— Dacă aş fi mâncat la cină, aş fi fost în aceeaşi
stare ca Părintele Stocks, i-am răspuns eu răstit.
De genul ăsta de ospitalitate mă lipsesc.
— Ei bine, băiete, vorbeşti pe şleau – îţi
recunosc calitatea asta. Aşa că-ţi voi vorbi la fel
de direct. Avem cuferele tale şi ne trebuie cheile.
De ce nu mi le dai, ca să scapi de o grămadă de
necazuri şi de zbucium sufletesc?

— Cheile sunt ale mele, cum sunt şi cuferele,

i-am răspuns.
— Bineînţeles că sunt, zise doamna Wurmalde,
şi tocmai de aceea vrem să le cumpărăm de la
tine.
— Nu sunt de vânzare…
 — Oh, eu cred că da. Mai ales când o să auzi ce
preţ suntem gata să-ţi plătim. În schimbul
cuferelor şi al cheilor, îţi dăruim vieţile celor din
familia ta. Dacă nu…
Am deschis gura să-i răspund, dar n-am putut
articula niciun cuvânt. Eram înmărmurit de
propunerea ei.
— Vezi, asta te face să te mai gândeşti, nu-i aşa?
Zise ea, cu un zâmbet lacom pe faţă.
Cum aş fi putut refuza să-i dau cheile? Mă
lăsase să înţeleg că dacă nu voiam, atunci Jack,
Ellie şi Mary aveau să moară. Cu toate acestea,
în ciuda durerii din inima mea, aveam un motiv
întemeiat să refuz. Cuferele păreau foarte
importante pentru clanurile vrăjitoarelor.
Probabil că era ceva în ele – vreo informaţie
anume – care le-ar fi sporit puterile malefice.
După cum spusese domnul Gregory, era în joc
ceva mult mai important decât siguranţa familiei
mele. Aveam nevoie de timp. Timp să vorbesc cu
magistrul meu. Şi mai era ceva foarte ciudat în
toată povestea asta. Vrăjitoarele erau foarte
puternice. Aşa că de ce nu-mi lua ea cheile pur şi
simplu cu forţa?
— Am nevoie de un timp de gândire, i-am
răspuns eu. Nu pot să iau o decizie pe loc…
— Îţi dau o oră, niciun minut în plus, zise ea.
Întoarce-te în camera ta şi gândeşte-te bine. Apoi
vino aici şi dă-mi răspunsul tău.
— Nu, am protestat eu. Nu-mi ajunge o oră. Îmi
trebuie o zi. O zi şi-o noapte.
Doamna Wurmalde se încruntă şi ochii îi
fulgerară mânioşi. Făcu un pas spre mine:
fustele îi foşniră şi pantofii ei ascuţiţi scoaseră
două pocnete răsunătoare pe dalele reci ale
bucătăriei.
— Timpul de gândire e un lux pe care nu ţi-l poţi
permite, îmi spuse ea. Ai puţină imaginaţie,
băiete?
Am dat din cap. Gura îmi era prea uscată ca să
vorbesc.
— Atunci dă-mi voie să-ţi descriu un tablou.
Închipuie-ţi o temniţă mohorâtă, întunecată şi
părăsită, forfotind de viermi şi şobolani.
Închipuie-ţi un puţ plin cu oase, duhnind a
cadavre în putrefacţie de s-ar îngreţoşa şi
cerurile. Nicio rază de lumină nu pătrunde până
aici şi, în fiecare zi, este îngăduit ca o singură
lumânare mică să fie aprinsă câteva ore, ca să
lumineze, pâlpâind ofilită, grozăvia locului
aceluia. Fratele tău Jack este legat cu lanţuri de
un stâlp. Bolboroseşte şi delirează; ochii îi sunt
rătăciţi, faţa trasă şi mintea un iad. În parte, e
vina noastră, dar cea mai mare parte din vină o
aveţi tu şi tovarăşii tăi. Da, din pricina ta suferă
el.
— Cum să fie vina mea? Am întrebat-o furios.
— Pentru că tu eşti fiul mamei tale şi ai moştenit
lucrarea pe care a făcut-o ea. Şi lucrarea şi vina,
zise doamna Wurmalde.
 — Ce ştii tu despre mama mea? Am întrebat-o,
zădărât de cuvintele ei.
— Suntem duşmance vechi, zise ea, aproape
scuipând cuvintele. Şi am venit din aceeaşi ţară –
ea din nordul barbar, eu din mai cizelatul climat
din sud. Ne cunoaştem bine una pe alta. De
multe ori ne-am luptat, în trecut. Dar şansa mea
de răzbunare a sosit abia acum şi o să înving,
orice-ar face ea. Ea e acasă, acuma, dar încă îşi
aruncă puterile împotriva noastră. Vezi tu, noi
n-am putut ajunge în odaia unde erau puse la
păstrare cuferele. Intrarea ne era oprită. Ne-o
oprea ea, de la distanţă, ţesându-şi puterile
într-o stavilă de care nu puteam trece. Drept
răzbunare, l-am bătut pe fratele tău până i-a dat
sângele, dar a fost încăpăţânat şi când am văzut
că asta nu dă roade, l-am ameninţat că-i
schingiuim soţia şi copilul. Până la urmă, a făcut
ce i-am cerut şi a intrat el ca să scoată cuferele
afară. Însă odaia n-a fost bună cu el. Probabil
pentru că el te trădase pe tine. Vezi tu, gelos pe
moştenirea ta, el îşi făcuse în secret o copie a
cheii, pe când i-o lăsaseşi tu pe a ta în păstrare.
La câteva minute după ce ne-a predat cuferele,
şi-a dat ochii peste cap şi a început să
bolborosească şi să delireze. Astfel, trupul lui e în
lanţuri, într-o temniţă, dar mintea îi este
probabil într-un loc mult mai cumplit. Acuma
vezi tabloul? Ţi-e mai clar?
Mai înainte să apuc să-i răspund, doamna
Wurmalde a continuat:
— Nevasta lui e cu el, făcând şi ea ce poate, cât
de puţin, pentru el. Uneori îi umezeşte fruntea.
Alteori încearcă să-i liniştească nebunia,
vorbindu-i. Şi pentru ea e greu, foarte greu,
fiindcă şi ea are sufletul adânc mâhnit. E destul
de rău că fetiţa se stinge sub ochii ei şi ţipă
noaptea de groază. Dar şi mai rău încă e că şi-a
pierdut copilul nenăscut – fiul ei şi moştenitorul
pe care fratele tău şi-l dorea atât de tare. Mă
îndoiesc că biata femeie poate îndura mai multe.

Dar i s-ar mai putea da şi altele de îndurat, dacă

asta trebuie ca să te înduplece pe tine. Există o
vrăjitoare pe nume Grimalkin, o ucigaşă
nemiloasă pe care Malkinii o trimit uneori
împotriva duşmanilor lor. Ea e foarte pricepută
la folosirea armelor, mai ales a cuţitelor cu lame
lungi. Îi place foarte mult îndeletnicirea ei de
căpetenie. Îi place să ucidă şi să schilodească.
Dar mai există o îndeletnicire care îi bucură
mintea aia bolnavă. Se dă în vânt să tortureze.
Să provoace durere. Adoră să foarfece – ţac, ţac!
Ce zici, să dau familia ta pe mâinile ei? Nu
trebuie decât să rostesc un cuvânt. Aşa că, ia
gândeşte-te, băiete! Poţi să-ţi mai laşi familia
încă un ceas în chinurile acestea – ca să nu mai
vorbim despre o zi şi o noapte, cât ai cerut tu?
Îmi vuia capul. Mi-am amintit semnul foarfecilor
pe care Grimalkin îl cioplise în scoarţa stejarului
ca avertisment. Ce-mi descrisese Wurmalde era
cumplit şi mi-a trebuit toată tăria voinţei să
nu-mi smulg cheile de la gât şi să i le dau pe loc,
chiar în clipa aceea. În schimb, am tras adânc
aer în piept şi am încercat să-mi alung din minte
scena pe care mi-o adusese în faţa ochilor minţii.
Mă schimbasem mult de când eram ucenicul
Vraciului. La Priestown, dădusem piept cu un
demon numit Urgia şi refuzasem să mă plec
poruncii sale de a-i reda libertatea. La
Anglezarke îl înfruntasem pe Golgoth, unul
dintre Vechii Zei, şi în ciuda încredinţării mele
că, făcând aşa, aveam să-mi pierd deopotrivă
viaţa şi sufletul, refuzasem să ascult cererea lui
stăruitoare de a-l elibera dintr-o pentagramă.
Dar acum situaţia era diferită. Acum familia mea
era direct ameninţată şi ceea ce-mi fusese
descris îmi aduse un nod în gât şi lacrimi în ochi.
Cu toate acestea, după cum mă învăţase
magistrul meu, un lucru era mai presus de toate
celelalte. Eu slujeam Comitatul şi cea dintâi
datorie a mea era să-i ajut pe oamenii care trăiau
aici. Pe toţi oamenii, nu doar pe cei dragi.
— Îmi trebuie totuşi o zi şi o noapte ca să
cumpănesc lucrurile cu grijă. Dă-mi răgazul ăsta
sau răspunsul meu e „nu”, am spus eu,
încercând să-mi stăpânesc vocea.
Doamna Wurmalde şuieră printre dinţi ca
pisica.
— Vasăzică te gândeşti să câştigi timp, nu-i aşa,
nădăjduind că până mâine ei vor fi salvaţi? Mai
gândeşte-te o dată, băiete! Nu te amăgi singur.
Zidurile Turnului Malkin sunt cu adevărat de
netrecut. Ai fi un prost să-ţi pui speranţele într-o
mână de soldaţi. Curajul lor se va duce pe apa
Sâmbetei, iar genunchii lor vor tremura curând
de frică. Pendle o să-i înghită de vii. Va fi ca şi
cum n-ar fi existat vreodată!
Stătea aşa, înaltă şi înfumurată, crăpând de
răutate şi sigură pe propriile puteri. Aici nu
aveam nicio armă la dispoziţie, dar aveam la
Downham, la doar câteva mile în nord. Cum s-ar
fi simţit doamna Wurmalde cu un lanţ de argint
strâns înfăşurat în jurul ei, legată fedeleş până la
gură? Dacă urma să fie cum voiam eu, avea să
afle ea curând. Dar, deocamdată, eram lipsit de
apărare. Vrăjitoarele au forţă. Mă prinseseră
unele de vreo câteva ori la viaţa mea şi doamna
Wurmalde părea destul de puternică încât să mă
înşface şi să-mi smulgă cheile cu forţa. M-am
întrebat din nou de ce n-o făcea. Sau, dacă voia
să nu-şi mânjească ea mâinile, de ce nu-l punea
pe Tibb s-o facă?
Ea trebuia să-şi păstreze poziţia, după cum îmi
spusese Părintele Stocks. Asta explica, în parte,
reţinerea ei. Spera probabil că-şi va păstra
reputaţia neatinsă indiferent ce avea să se
întâmple în următoarele câteva săptămâni sau
zile. Dar nu era oare mai mult de atât? Dacă de
fapt nu putea să ia cheile de la mine cu forţa.
Dacă trebuia să i le dau eu de bunăvoie sau la
schimb pentru altceva? Poate că mama controla
interdicţia chiar şi de la distanţă, întreţinând
bariera aceea de protecţie. Era o slabă speranţă,
dar m-am agăţat de ea cu disperare.
— O zi şi o noapte, i-am repetat eu doamnei
Wurmalde. Am nevoie de răgazul ăsta.
Răspunsul meu e neschimbat…
— Fie, atunci! Se răsti ea. Şi dacă încerci vreun
şiretlic, gândeşte-te la cât suferă familia ta. Dar
n-o să ai voie să părăseşti casa asta. Nu-ţi pot
permite. Întoarce-te în camera ta. Acolo ai să stai
până când ne dai cheile.
— Dacă nu mă duc la Turnul Malkin, seniorul
Nowell o să se întrebe ce s-a întâmplat…
Ea zâmbi ameninţător.
— O să-i trimit vorbă că şi tu şi Părintele Stocks
aţi căzut bolnavi şi aveţi febră. Seniorul Nowell
va fi prea ocupat mâine ca să-şi facă griji pentru
absenţa ta. Tu vei fi ultima lui problemă. Nu,
trebuie să rămâi aici! Să încerci să pleci fără
ştirea mea ar fi foarte periculos. Casa asta e
păzită de ceva ce cu siguranţă n-ai vrea să
întâlneşti. N-ai scăpa cu viaţă.
În clipa aceea, se auzi ceva din depărtare.
Bătăile grave ale unei pendule răsunară prin
toată casa. Era miezul nopţii. Pendula bătuse de
douăsprezece ori.
— Până mâine la ora asta, trebuie să hotărăşti,
mă avertiză Wurmalde. Ia decizia greşită sau
nu-mi da niciun răspuns şi familia ta va muri –
tu alegi!
CAPITOLUL 10
TIBB
M-am întors în camera mea şi am închis uşa
după mine. Voiam cu tot dinadinsul să evadez,
dar mi-era teamă să încerc. Îmi pierise tot
curajul. Undeva, prin casa aceea mare, se afla
Tibb, pândindu-mi orice mişcare. Nu aveam
nimic cu care să mă apăr şi bănuiam că n-aş fi
ajuns bine la o uşă care să dea spre curte şi m-ar
fi şi prins.
La început, cum nici nu-mi trecea prin gând să
dorm – căci grijile şi temerile mele se
învălmăşeau fără încetare în cap – mi-am pus un
scaun la fereastră şi m-am uitat lung afară.
Acolo, peste domeniu şi câmpurile de dincolo de
el, scăldate în lumina lunii, părea să domnească
pacea. Din când în când, pe lângă sforăitul
Părintelui Stocks, puteam desluşi slabe râcâituri
venind din partea cealaltă a culoarului. Poate că
erau şoareci. Dar se putea foarte bine să fie Tibb,
dând târcoale. Mă făceau să mă simt foarte
încordat şi neliniştit.
Am deschis fereastra şi m-am uitat în jos, la
perete. Era acoperit cu iederă. Aş fi putut oare să
evadez pe fereastră? Oare iedera mi-ar fi ţinut
greutatea? Am întins braţul peste pervaz şi am
apucat de plantă, dar când am tras puţin de ea,
am rămas cu frunzele şi tulpiniţele în mână.
Fără îndoială că era tăiată în jurul ferestrelor cel
puţin o dată pe an – ăştia probabil că erau noii
vlăstari. Oare, ceva mai departe, tulpina nu era
mai groasă, mai lemnoasă şi mai bine prinsă de
perete?
Ar fi fost o încercare plină de risc. Wurmalde
n-ar fost în stare să-mi adulmece intenţiile
dinainte; cu toate acestea, în clipa în care aş fi
început coborârea, Tibb m-ar fi simţit. Ar fi
trebuit să cobor cu mare atenţie, ceea ce mi-ar fi
luat timp. Creatura ar fi putut să-mi vină în
întâmpinare, mai înainte de a atinge eu
pământul. Dacă aş fi căzut, ar fi fost mai rău…
Nu, era prea riscant. Am dat gândul deoparte
şi-n locul lui au năvălit imagini care mai de care
mai negre. Scenele crude pe care Wurmalde le
sădise în mintea mea redeveniră vii şi aproape cu
neputinţă de înlăturat: Jack în chinuri, Mary
ţipând de frică, îngrozită de întuneric, biata Ellie
jelindu-şi pruncul nenăscut pe care îl pierduse.
Vrăjitoarea ucigaşă, Grimalkin, lăsată să
provoace în voie mai multă durere. Ţac-ţac-ul
foarfecilor ei…
Dar, pe măsură ce noaptea trecea încet, grijile
mele au fost înlocuite de oboseală. Mâinile şi
picioarele parcă-mi erau de plumb şi am simţit
nevoia să mă întind în pat. Ca şi Părintele
Stocks, n-am mai catadicsit să mă dezbrac, ci
m-am lungit pur şi simplu pe spate, peste
aşternuturi. La început, n-am vrut să adorm, dar
curând pleoapele mi s-au îngreunat şi ochii au
început să mi se închidă, toate preocupările şi
temerile mele alunecându-mi uşor din minte.
Mi-am amintit că Wurmalde îmi acordase o zi
întreagă şi o noapte ca să ajung la o decizie. Câtă
vreme stăteam în casă, nimic nu avea să-mi facă
vreun rău. Dimineaţă, aveam să fiu odihnit şi
gata de acţiune, capabil să găsesc o cale de a-mi
rezolva toate problemele. Nu mai aveam de făcut
altceva, decât să mă relaxez…
Cât am dormit nu ştiu; dar ceva mai târziu, am
fost trezit brusc de cineva strigând:
— Nu! Nu! Pleacă! Lasă-mă în pace! Dă-te jos de
pe mine!
Am auzit asta ca prin vis. Pentru câteva clipe
n-am ştiut unde mă aflu şi mă uitam buimac la
tavan. Era foarte întuneric în cameră – nu mai
era lună ca să mai văd ceva la lumina ei. Cu greu
am recunoscut glasul ca fiind al Părintelui
Stocks.
— O, Doamne! O, Doamne, dă-mi drumul!
Strigă el din nou, plin de groază.
Ce păţise? Ce se întâmpla? Şi atunci mi-am dat
seama că preotul era torturat de cineva. Să fi fost
vrăjitoarea sau Tibb? N-aveam nicio armă şi nu
ştiam ce să fac, dar trebuia să încerc să-l salvez.
Totuşi, când am încercat să mă ridic în capul
oaselor, am descoperit că n-aveam pic de vlagă.
Trupul mi-era amorţit, mâinile şi picioarele nu
mă ascultau. Ce era cu mine? Mă simţeam slăbit
şi bolnav.
Nu mă atinsesem de carnea de oaie, aşa că nu
putea fi otravă. Să fi fost vreo vrajă? Stătusem
aproape de Wurmalde. Prea aproape. Fără
îndoială că folosise un soi de magie neagră
asupra mea.

Atunci l-am auzit pe Părintele Stocks începând

să se roage:
— Din prăpastia deznădejdii strigat-am către
Tine, o, Doamne. Doamne, auzi-mi chemarea…
La început, vocea preotului se auzea clar şi
întreruptă de gemete şi strigăte de durere, dar
treptat s-a stins într-un murmur slab şi acela
înăbuşit curând.
A urmat aproape un minut de tăcere, dar apoi
am auzit râcâituri la uşa camerei mele. Din nou
am dat să mă ridic. Zadarnic. Cu mari eforturi,
am descoperit că-mi pot mişca puţin capul şi
l-am întors niţel la dreapta, cât să pot privi spre
uşă.
Ochii mi s-au obişnuit rapid cu întunericul şi
am putut vedea destul de bine cât să-mi spun că
uşa era uşor întredeschisă, nu mai mult de-o
crăpătură. Dar în timp ce mă uitam la ea,
cuprins de frică şi neputincios, a început să se
caşte mai larg, făcându-mi inima să mi se zbată
în piept. Lărgindu-se din ce în ce mai mult,
balamalele scârţâiră când, încet, uşa ajunse
deschisă de perete. Mă holbam spre întunericul
adânc de dincolo de ea, îngrozit, dar aşteptând.
În orice clipă aveam să-l văd pe Tibb intrând în
camera mea.
Nu puteam desluşi absolut nimic, dar îl puteam
totuşi auzi – ghearele râcâind şi scurmând,
muşcând adânc din lemn. Atunci mi-am dat
seama că zgomotul venea de deasupra, nu de
dedesubtul meu. Mi-am întors ochii în sus, la
timp ca să văd o formă neagră venind pe tavan ca
un păianjen şi oprindu-se exact deasupra
patului meu. Fără să-mi pot mişca decât capul,
am început să respir adânc, încercând să-mi
potolesc bătăile inimii. Frica făcea Întunericul
mai puternic. Trebuia să-mi stăpânesc frica.
Puteam vedea conturul celor patru membre şi al
trupului, dar capul părea mult mai nedesluşit.
Întotdeauna eram în stare să văd bine pe
întuneric şi ochii mei continuară să se
obişnuiască, până când am reuşit, în cele din
urmă, să pricep ceva din ceea ce mă ameninţa de
sus.
Tibb se căţărase pe panourile de lemn ale
tavanului, aşadar spinarea lui păroasă şi
membrele erau în planul îndepărtat. Dar capul îi
atârna, cu susul în jos, spre pat, susţinut de un
gât lung şi musculos, astfel încât ochii îi veneau
sub gură; şi ochii aceia luminau uşor în
întuneric şi priveau ţintă într-ai mei; gura era
larg deschisă, descoperind vederii dinţii ascuţiţi
ca acele, dinăuntru.
 Ceva a picurat atunci pe fruntea mea. Ceva un
pic lipicios şi cald. Părea să vină dinspre gura
deschisă a creaturii. Alte două picături căzură,
una pe perna de sub capul meu, cealaltă pe
pieptul cămăşii. Apoi Tibb vorbi, vocea-i hârâind
răguşită în întuneric.
— Îţi văd limpede viitorul. Viaţa ta va fi tristă.
Magistrul tău va muri şi tu vei rămâne singur. Ar
fi fost mai bine să nu te mai fi născut.
Nu i-am răspuns, dar m-am liniştit, frica
pierindu-mi cu repeziciune.
— Văd o fată, curând va fi femeie, continuă Tibb.
Fata cu care-ţi vei împărţi viaţa. Ea te va iubi, te
va trăda şi, în cele din urmă, va muri pentru tine.
Şi totul va fi fost în zadar. Totul pentru nimic, în
final. Mama ta a fost crudă. Ce mamă ar aduce
pe lume un copil pentru un viitor atât de lipsit de
speranţă? Ce mamă ţi-ar cere ceva ce nu poate fi
înfăptuit? Ea cântă un cântec al caprei şi tu eşti
în mijlocul lui. Adu-ţi aminte cuvintele mele,
când te vei uita în gura morţii…
— Nu vorbi aşa despre mama! I-am retezat-o
furios. Nu ştii nimic despre ea!
Dar mă zăpăcise cu „cântecul caprei”. Ce
însemna asta?
Răspunsul lui Tibb veni sub forma unui pufnet
de râs, şi o altă picătură de salivă îi căzu din
gură, pătându-mi pieptul cămăşii.
— Eu nu ştiu nimic? Cât te înşeli. Ştiu mai mult
decât tine. Mult, mult mai mult decât tine. Mai
mult decât vei ştii tu vreodată…
— Atunci ştii şi ce se află în cuferele alea, am
spus eu, încetişor.
Tibb scoase un lung răget de mânie.
— Nu poţi să vezi, nu-i aşa? L-am zeflemisit eu.
Nu poţi să vezi totul…
— O să ne dai tu cheia curând şi atunci vom
vedea. Atunci vom şti!
— Îţi spun eu de pe acuma, am zis eu. Nu-i
nevoie să mai aştepţi cheile…
— Spune-mi, spune-mi! Mă îmboldi Tibb.
Deodată, nu mă mai temeam de el. Habar
n-aveam ce-o să-i răspund, dar, când am vorbit,
cuvintele mi-au ieşit din gură ca rostite de
altcineva.
— În cuferele acelea se află moartea ta, am spus
eu liniştit. În cuferele acelea se află nimicirea
clanurilor din Pendle.
Tibb scoase un muget puternic de mânie şi
ruşine şi, pentru o clipă, am crezut că o să se
năpustească în jos, asupra mea. În loc de asta,
am auzit zgomotul ghearelor crestând panourile
de lemn ale tavanului şi silueta neagră de
deasupra mea o luă spre uşă. După alte câteva
clipe, eram singur.
Voiam să mă ridic şi să mă duc în camera de
alături, ca să văd dacă-i pot ajuta pe Părintele
Stocks, dar uni lipseau puterile pentru asta.
M-am zbătut mai multe ore, chinuitor de lungi,
prin întuneric, dar eram prea slăbit şi epuizat ca
să mă dau jos din pat şi-am zăcut acolo, înrobit
de puterea lui Wurmalde.

Abia când prima rază de lumină a zorilor inundă

fereastra a luat sfârşit şi vraja de vlăguire a
trupului meu. Am izbutit să mă ridic în capul
oaselor şi m-am uitat în jos, la pernă. Era o pată
de sânge pe ea; alte două pete se vedeau pe
cămaşa mea. Sângele care picurase din gura
deschisă a lui Tibb. Probabil se hrănise înainte…
Amintindu-mi gemetele, strigătele şi rugăciunile
din camera de alături, am ieşit în fugă pe culoar.
Uşa dormitorului preotului era întredeschisă.
Am împins-o mai mult şi am păşit înăuntru cu
băgare de seamă. Draperiile grele erau încă
trase, lumânarea arsese de mult până la capăt şi
camera era aproape cufundată în beznă. Vedeam
forma trupului Părintelui Stocks de pe pat, dar
nu-l auzeam respirând.

— Părinte Stocks, l-am strigat eu şi am primit

un geamăt slab drept răspuns.
— Tu eşti, Tom? Zise el stins. Eşti teafăr?
— Da, Părinte. Dar dumneata?
— Trage draperiile, să între puţină lumină…
M-am dus la fereastră şi am tras draperiile
deoparte, după cum îmi ceruse. Vremea se
schimbase, urâţindu-se, şi cerul era înţesat cu
nori negri. Când m-am întors către Părintele
Stocks, am făcut un pas înapoi de groază. Perna
şi cearşaful de deasupra erau o baltă de sânge.
M-am apropiat de marginea patului şi m-am
uitat la el, plin de milă pentru starea lui.
— Ajută-mă, Tom, ajută-mă să mă ridic puţin…
Mă prinse de mâna dreaptă şi l-am tras înainte,
ca să stea în capul oaselor. Gemu, ca de durere.
Fruntea era lac de sudoare şi era alb ca varul. Cu
mâna stângă, i-am ridicat perna şi i-am
potrivit-o la spate, ca să-l sprijin de ea.
— Îţi mulţumesc, Tom. Îţi mulţumesc. Eşti un
băiat bun, zise el, căznindu-se să zâmbească.
Glasul îi tremura şi răsufla iute.
— L-ai văzut pe demonul acela? Te-a vizitat şi pe
tine, astă-noapte? Mă întrebă el.
Am dat din cap.

— A venit până la mine în cameră, dar nu s-a

atins de mine. Doar am vorbit, atâta tot.
— Slavă Domnului, zise preotul. A vorbit şi cu
mine, şi ce mai poveste mi-a spus. Ai avut
dreptate în privinţa doamnei Wurmalde – am
subestimat-o. Nu-i mai pasă nici cât negru sub
unghie de poziţia ei în casă. Este puterea din
spatele clanurilor din Pendle, cea care încearcă
să le unească. În câteva zile, tot ţinutul îi va
aparţine Diavolului. Zilele ei de prefăcătorie s-au
sfârşit, se pare. Deja a reuşit să unească Malkinii
cu Deane-ii şi crede că îi va putea convinge şi pe
Mouldheel să li se alăture. Atunci, de Lammas,
cele trei clanuri se vor aduna să-l reînvie pe
Necuratul şi să aducă o nouă epocă de Întuneric
peste această lume.
Când făptura aceea a iadului a terminat de
vorbit, s-a lăsat să cadă de pe tavan pe pieptul
meu. Am încercat s-o dau deoparte, dar mi-a
băut sângele cu nesaţ şi-n câteva clipe am
devenit neputincios ca un pisoi. M-am rugat.
M-am rugat mai cu sârg decât oricând. Mi-ar
plăcea să cred că Domnul mi-a răspuns, dar de
fapt cred că m-a părăsit, căci demonul acela a
băut până s-a săturat…
— Ai nevoie de un doctor, Părinte. Trebuie să-ţi
aducem ajutoare…

— Nu, Tom. Nu de un doctor am eu nevoie. Dacă

aş fi lăsat singur, să mă odihnesc, puterile mi-ar
reveni, dar n-am să am şansa. Îndată ce-o să se
întunece, bestia se va întoarce ca să se
hrănească din nou cu sângele meu şi, de data
asta, mă tem c-am să mor. Oh, Tom! Zise el,
strângându-mă de braţ, cu ochii holbaţi de frică,
tremurând din tot corpul. Mi-e frică să mor aşa,
singur în întuneric. M-am simţit de parc-aş fi fost
în fundul unui puţ adânc, cu Satana însuşi
apăsându-mă în jos şi înăbuşindu-mi strigătele,
de nici măcar Domnul nu mi-a mai auzit
rugăciunile. Sunt prea slăbit ca să mă mişc, dar
tu trebuie să pleci de-aici, Tom. Am nevoie de
John Gregory acum. Adu-l pe John aici. El o să
ştie ce e de făcut. El e singurul care mă mai poate
ajuta acum…
— Nu-ţi face griji, Părinte, i-am spus eu.
Încearcă să te odihneşti. O să fii în siguranţă pe
timpul zilei. O să plec de îndată ce-o să pot şi o să
mă-ntorc cu magistrul meu, cu mult înainte de
asfinţit.
M-am întors în camera mea, gândindu-mă la
Tibb şi la ce ameninţare ar mai fi reprezentat el
pentru mine acum. Studiile mele mă învăţaseră
câteva lucruri. Tibb era o creatură a
Întunericului, aşa că, foarte probabil, trebuia să
se ascundă pe timpul zilei. Chiar dacă putea
suporta lumina, probabil n-ar fi fost la fel de
periculos. M-am hotărât să risc să mă cobor pe
iederă, dar nu până ce căruţa nu avea să dea
colţul aleii pietruite, ieşind la drum. Nu voiam să
fiu văzut de Cobden, căruţaşul; chiar şi cei doi
portărei puteau să fie în slujba lui Wurmalde.
După vreo douăzeci de minute, am auzit
zgomotul copitelor cailor venind din spatele casei
şi l-am văzut pe Cobden mânând căruţa către
porţi. De data aceasta nu se mai deschiseră
singure, iar el fu silit să se dea jos să le dezlege.
Dincolo de ele, se întâlni curând cu guvernatorul
Barnes, urmat de cei doi portărei, pe jos. După ce
oamenii săriră în căruţă, grupul porni spre
Turnul Malkin, fără s-arunce nici măcar o privire
spre conac. Fără îndoială, Cobden fusese instruit
ce să le spună guvernatorului şi lui Nowell. Din
câte ştiau ei, şi Părintele Stocks şi eu eram
bolnavi.
În timp ce-i priveam pierzându-se în depărtare,
am început să mă îndoiesc c-ar fi înţelept să mă
întorc la Downham. Vraciul şi Alice ne
aşteptaseră cu veşti. Acum, după o zi şi o noapte
fără niciun cuvânt despre ce se întâmplase,
probabil ieşiseră să facă nişte cercetări şi s-ar fi
putut să fie deja pe drum încoace. Asta nu era
chiar atât de rău, pentru că atât Vraciul cât şi
Alice cunoşteau bine ţinutul Pendle şi-ar fi
apucat-o de-a dreptul spre Conacul Read,
trecând pe la vest de deal, pe acolo pe unde
venisem şi eu cu Părintele Stocks. Mai mult ca
sigur aveam să-i întâlnesc pe drum.
Am deschis fereastra şi am sărit peste pervaz, cu
picioarele înainte, întorcându-mă ca să fiu cu
faţa la zid. M-am ţinut bine de pervaz şi m-am
lăsat încet în jos, până am ajuns cu braţele
întinse, apoi mi-am mutat mâna stângă spre
iederă, împlântându-mi degetele adânc în ea şi
simţind tulpinile groase de lemn, spre marea
mea uşurare. Iedera rezista greutăţii mele, dar
am coborât crispat, temându-mă de ce m-ar fi
putut aştepta la baza zidului. Am riscat nu o
dată, în graba de a mă vedea cât mai repede
posibil cu picioarele pe pământ, dar câteva clipe
mai târziu aterizam pe pietriş şi imediat o
rupeam la fugă spre porţi. Am privit înapoi o dată
sau de două ori şi m-am liniştit să descopăr că
nu se vedea niciun semn din partea
urmăritorilor. Odată scăpat de pe domeniul
Conacului Read, am luat-o spre nord, peste
câmp, alergând din răsputeri către Downham.
În linie dreaptă, distanţa dintre Conacul Read şi
Downham este probabil de nu mai mult de cinci
sau şase mile, dar pe terenul deluros, greu de
străbătut, însemna că era în realitate mult mai
departe. Trebuia să ajung acolo şi înapoi până la
căderea nopţii, aşadar am fugit, cea mai mare
parte din timp. Mi se părea normal să parcurg
drumul dus cât mai repede cu putinţă, ca astfel
să-l fac pe cel de întors cu un pas mai de voie,
pentru că atunci aş fi fost frânt de oboseală.
După primele două mile, n-am mai fugit, ci am
mers foarte repede. Înaintam mulţumitor şi,
imediat după ce socoteam eu c-ar fi jumătatea
drumului, mi-am îngăduit cinci minute de
popas, ostoindu-mi setea cu apa rece dintr-un
izvor. Dar când am pornit din nou, mi s-a părut
mult mai greu. Să ajunezi e o idee bună când ai
de înfruntat Întunericul, dar nu ţi-e de ajutor
când trebuie să depui un mare efort, iar eu nu
mai mâncasem de o zi, de la gustarea aceea cu
friptură rece de oaie. M-am simţit slăbit şi-au
început să mă junghie toate încheieturile. Dar
atunci m-am gândit la bietul Părinte Stocks şi
am strâns din dinţi, Silindu-mă să fug încă o
milă, înainte de a încetini din nou şi a continua
într-un pas vioi. Eram recunoscător păturii de
nori, mulţumită căreia nu trebuia să mai simt şi
dogoarea soarelui în creştet.

Tot speram că o să-i întâlnesc pe Vraci şi pe

Alice, dar nu zăream deloc vreun semn din
partea lor. Când am ajuns la marginea satului
Downham, în pofida tuturor încercărilor mele de
a mă grăbi, era deja jumătatea amiezii şi nu-mi
surâdea perspectiva drumului de întoarcere.
Dar când am sosit în Downham, spre disperarea
mea, Vraciul nu era acolo.
CAPITOLUL 11
HOȚ ȘI UCIGAȘ
Alice îmi ieşi în întâmpinare la poarta bisericii.
Când m-am apropiat, i-am văzut zâmbetul de
bun venit începând să-i piară. Îmi citise expresia
de pe faţă şi înţelesese că era rost de necazuri.
— Eşti bine, Tom?
— Domnul Gregory e aici? Am întrebat eu.
— Nu. Fratele tău James a sosit aseară şi au
plecat împreună la prima oră a dimineţii.
— De ce? Au spus când se întorc?
— Moş Gregory niciodată nu-mi spune mie prea
multe, nu-i aşa? A vorbit cu James, dar mai mult
s-a asigurat că eram departe şi nu trăgeam cu
urechea.
Încă nu are încredere în mine şi probabil că n-o
să aibă niciodată. Cât despre când or să
se-ntoarcă, n-a spus nimic. Dar sunt sigură c-or
să fie înapoi până-n asfinţit. A zis doar să-l
aştepţi aici.
— Nu pot. Părintele Stocks e în primejdie, i-am
spus eu. Îndată după lăsarea nopţii, dacă nu
primeşte ajutor, o să moară. Am venit să-l iau pe
Vraci, dar acum va trebui să mă întorc singur şi
să văd ce pot să fac.
— Nu singur, Tom, zise Alice. Unde mergi tu,
merg şi eu. Povesteşte-mi…
I-am explicat pe scurt situaţia, descriindu-i
esenţialul, în timp ce treceam repede pe lângă
biserică şi apoi printre pietrele funerare, spre
casă. Alice n-a pus multe întrebări, dar a părut
îngrozită când i-am spus că Tibb i-a băut sângele
Părintelui Stocks. Iar când i-am pomenit de
Wurmalde, o expresie nedumerită i-a fluturat pe
faţă.
Când am terminat, a suspinat.
— Merge din rău în mai rău, zău aşa. Am şi eu
să-ţi spun ceva…
În clipa aceea, am ajuns la uşa casei.
— Las’ că-mi spui pe drum, i-am zis eu. Vorbim
în timp ce mergem.

Fără să mai pierd nicio clipă, mi-am luat toiagul

de scoruş. Sacul m-ar fi încurcat, aşa că l-am
lăsat acasă, dar mi-am pus un pumn de sare în
buzunarul drept al pantalonilor şi unul de
pilitură de fier în cel stâng. În plus, mi-am legat
lanţul de argint în jurul mijlocului, pe sub
cămaşă. Încă o dată am renunţat la pelerină: era
periculos în Pendle să te arăţi tuturor ca
ucenicul unui vraci.
După aceea i-am scris un bilet Vraciului, să-l
anunţ ce se întâmplase:

Dragă domnule Gregory,

Părintele Stocks e în mare primejdie, la Conacul
Read. Te rog, vino şi dumneata acolo cât de
repede poţi. Adu-l şi pe James. O să avem nevoie
de tot ajutorul cu putinţă.
Tibb a băut din sângele Părintelui Stocks şi l-a
lăsat slăbit şi mai mult mort decât viu. Creatura
va veni să se hrănească din nou după ce se
întunecă şi, dacă nu mă întorc să-l ajut, cu
siguranţă Părintele va muri. Fereşte-te de
doamna Wurmalde, menajera. E o vrăjitoare care
încearcă să unească toate cele trei clanuri. Vine
din Grecia şi este o veche duşmancă a mamei
mele.

Ucenicul dumitale, Tom

P.S. Unii dintre servitorii magistratului Nowell

se pare că lucrează pentru Wurmalde. Nu te
încrede în nimeni.

Cu aceasta, am băut o cană cu apă şi am ronţăit

un pic de brânză. Am luat o bucată de brânză şi
cu mine, să am pe drum, iar în mai puţin de
douăzeci de minute de când sosisem la
Downham, eram din nou pe drum. Dar de data
asta nu mai eram singur.
La început, am mers în tăcere şi cu un pas
foarte rapid, Alice în frunte, fiindcă recunoscuse
şi ea că trebuia să ne grăbim să ajungem la
Conacul Read până se întuneca. După ce am
străbătut cam o treime din distanţă, am început
să mă simt foarte obosit, dar m-am forţat să
merg mai departe închipuindu-mi-l pe Tibb pe
tavan, gata să se lase să cadă pe pieptul
Părintelui Stocks. Era prea cumplit şi să mă
gândesc – trebuia să-l scot pe preot din Conacul
Read mai înainte să se întâmple asta.
Cu toate acestea, aproape înainte să-mi dau
seama, am început să mergem mai încet. Din
pricina lui Alice. Acum venea după mine,
gâfâind, şi părea că nu mai poate ţine pasul.
M-am întors să văd ce-a păţit şi am băgat de
seamă că era palidă şi obosită.
— Ce s-a întâmplat, Alice? Am întrebat-o eu,
oprindu-mă. Nu arăţi prea bine…
Alice căzu în genunchi şi deodată ţipă de durere,
apoi se apucă de gât şi începu să horcăie.
— Nu pot să respir cum trebuie, icni ea. Parcă
mă strânge cineva de gât!
Pentru moment am intrat în panică, neştiind ce
puteam să fac ca s-o ajut, dar treptat respiraţia
lui Alice se întoarse la normal şi se aşeză, frântă,
pe iarbă.
— Asta-i mâna lui Mab Mouldheel. Se foloseşte
de şuviţa aia de păr împotriva mea, asta-i. Aşa
mi-a făcut toată ziua. Dar nu te teme, a început
să treacă. Hai să ne odihnim vreo zece minute şi
o să mă simt mai bine. De altfel, am ceva să-ţi
spun. Ceva la care trebuie să te gândeşti…
Încă îngrijorat pentru Părintele Stocks, am vrut
să o iau înainte, cerându-i lui Alice să mă prindă
din urmă când şi-o reveni. Dar părea sigur că o
să ajungem la conac înainte de asfinţit, iar eu
eram la fel de obosit, aşa că mi-am zis că zece
minute n-o fi foc. De altfel, eram curios. Ce avea
să-mi spună?
Ne-am aşezat pe un tăpşan cu iarbă, stând cu
spatele la deal. De cum mi-am întins picioarele,
Alice începu.
— Am stat de vorbă cu Mab, asta am făcut. Vrea
să-ţi transmit un mesaj…
— Mab Mouldheel? Ce-ai căutat să stai de vorbă
cu ea? Am mustrat-o eu.
— N-am ales eu să stau de vorbă cu ea, bine? A
venit să mă caute ea pe mine. A fost pe acolo în
dimineaţa asta, nu la multă vreme după ce a
plecat Moş Gregory. Am auzit pe cineva
strigându-mă pe nume de partea cealaltă a
zidului şi am ieşit. Era Mab. Nu putea să sară de
partea astălaltă, căci casa e construită pe
pământul bisericii. Pământ sfinţit, este? Mab nu
poate pune piciorul acolo. În orice caz, a vrut
să-ţi spun aşa: ea vrea cuferele numai pentru ea;
în schimb, o să te conducă în Turnul Malkin şi o
să te ajute să-i salvezi pe Jack şi pe familia lui.
M-am uitat la Alice uluit.
— Crezi tu că poate face asta?
— Da, şi mai mult, cred că e îndrăgostită de tine.
Puţin mai mult decât foarte, aş spune!

— Nu glumi, am zis eu. E o vrăjitoare malefică.

Noi suntem duşmanii ei naturali.
— S-au întâmplat ele lucruri şi mai ciudate, mă
tachină Alice.
— Oricum, am zis, schimbând repede subiectul,
cum o să mă ducă să intru în turn?
— E un tunel. Duce drept la temniţe.
— Dar de ce-am avea noi nevoie de Mab să ne
călăuzească, Alice? Tu eşti o Deane şi totodată o
Malkin, dinspre mama ta. Cu siguranţă tu ştii
unde e intrarea în tunel, nu?
Alice clătină din cap.
— Am fost în turn de vreo câteva ori, dar numai
în partea de deasupra. Ştiu partea aia destul de
bine, însă numai Anne Malkin, căpetenia
clanului lor, ştie unde e de fapt intrarea. E un
secret transmis din generaţie în generaţie.
Numai o singură persoană în viaţă cunoaşte
această taină! N-are voie să le-o arate celorlalţi
decât numai dacă întregul clan e în pericol de
moarte şi este nevoie să pătrundă pe ascuns în
turn şi să se adăpostească acolo.
 — Şi Mab de unde ştie? Nu-i vreo păcăleală?
Poate că doar pretinde că ştie.
— Nu, Tom, nu-i nicio păcăleală. Îţi mai aduci
aminte de noaptea în care m-ai salvat de la
Mouldheel şi ne-am întâlnit cu Maggie Moarta în
pădure? Flămândă de sânge, aşa era Maggie, şi-a
pornit să le iasă lor în cale. Necazul e că ei au fost
prea mulţi şi au dovedit-o. Maggie a fost, odată,
căpetenia clanului, aşa că ştie unde este
intrarea. Au smuls secretul de la ea, asta au
făcut. Nu ştiu cum, dar probabil nu cu blândeţe.
N-ar fi vorbit cu una cu două, Maggie a noastră,
aşa că probabil că i-au făcut mult rău. Mab zicea
că o să-mi facă şi mie rău, dacă n-o să-ţi spun
despre asta. Mi-a luat şuviţa de păr, nu-i aşa?
Am început să mă simt iarăşi rău – şi m-am
gândit că poate chiar atunci făcea ceva cu şuviţa,
aşa că am ştiut ce şi cum. Şi ăsta-i târgul. Tu îi
dai ei cuferele şi cheile, iar ea îţi arată intrarea în
tunel şi te ajută să-ţi salvezi familia. Mai mult
de-atât – o să-mi dea înapoi şuviţa mea de păr. O
să-ţi fiu mai de ajutor când o s-o am înapoi. În
momentul ăsta, nu sunt bună de nimic. Sunt
doar o umbră a mea, asta sunt.
Părea simplu. Tot ce trebuia să fac era să
predau cuferele şi mi s-ar fi dat şansa să-i
eliberez pe Jack, Ellie şi Mary – probabil înainte
de miezul nopţii.

Wurmalde n-avea decât să ameninţe cât voia.

Dar, pe de altă parte, situaţia tot nu se
schimbase cu nimic.
Alice părea suferindă. Cumva trebuia să luăm
şuviţa aia de păr înapoi de la Mab, dar nu în felul
ăsta. Am clătinat din cap.
— Îmi pare rău, Alice, dar pur şi simplu nu pot
s-o fac. Ţi-am mai zis, Wurmalde a spus că şi ea
mi-i dă la schimb pe Jack şi familia lui pentru
chei. Dar fie că i le dau lui Wurmalde, fie lui Mab,
tot înseamnă că i le cedez unei vrăjitoare. Tot
înseamnă că ajut Întunericul şi pun în pericol
Comitatul.
— Dar calea asta e totuşi mai bună, nu-i aşa? În
Wurmalde poţi avea încredere? Nu-i greu să-i dai
ei cheile – dar cine-ţi garantează că, în schimbul
lor, o să-ţi vezi familia teafără înapoi? Mab
Mouldheel se laudă că se ţine totdeauna de
cuvânt. Odată ce târgul e încheiat, o să vină
chiar ea să ne arate calea. O să ne călăuzească
prin temniţă, fiindcă şi cuferele vor fi prin
apropiere. O să fie şi ea într-un pericol la fel de
mare ca şi noi: ar fi groaznic pentru ea să fie
prinsă de Malkini, aşa că trebuie, şi pentru
pielea ei, să ne conducă înăuntru şi afară, în
siguranţă. O să fim cu ea pas cu pas. Nu numai
atât – dacă ne ajută pe noi, poate că n-o să se mai
unească apoi cu clanurile Malkin şi Deane.
Şi-am opri astfel unirea clanurilor şi eliberarea
Diavolului, deopotrivă ce ţi-am salva familia.
— Dar tot ar însemna să-i dau ei cuferele. Nu
pot face asta…
— Lasă-mă să vorbesc eu cu ea, s-o iau cu
binişorul. Hai să vedem dacă s-ar mulţumi cu un
singur cufăr. Dacă primeşte şi o să-mi dea înapoi
şuviţa de păr înainte să intrăm în tunel, atunci
am câştigat, nu? Un singur cufăr n-o fi foc…
— Şi un singur cufăr e prea mult. Mama a vrut
să le am eu pe toate şi trebuie să fie un motiv
important. Ultimul lucru pe care l-ar vrea de la
mine ar fi să le cedez Întunericului!
— Nu, Tom, ultimul lucru pe care l-ar vrea ar fi
să moară Jack şi familia lui!
— Nu sunt sigur nici măcar de asta, Alice, am
zis eu cu tristeţe. Oricât de mult doare, sunt mai
mulţi oameni decât rudele apropiate de care
trebuie să ţinem seama. E întreg Comitatul la
mijloc şi toată lumea de dincolo de el.
— Atunci, facem cum vrei tu! Se răsti Alice. O
să-i spunem lui Mab că îi dăm cuferele ca să îţi
elibereze familia, dar odată ce-o să intrăm în
turn, o să fie floare la ureche să scăpăm de ea. Ei
s-au năpustit asupra mea pe nepregătite, alde
Mouldheel. Şi erau mulţi. Dacă ar fi fost numai
între mine şi Mab, aş fi învins-o, fără îndoială.
Numai vezi dacă nu…
— Dar are o şuviţă din părul tău, Alice. Tu
singură ai zis că nu eşti atât de puternică pe cât
ar trebui să fii.
— Dar eu te am pe tine, nu-i aşa? Uite, odată ce
o să fim în turn, noi doi împreună o să putem s-o
învingem pe Mab. Apoi o să-ţi salvăm familia mai
înainte de miezul nopţii şi, după ce soldaţii vor
străpunge zidul, o să luăm cuferele tale înapoi.
M-am gândit puţin la varianta asta, apoi am dat
din cap.
— Nu sunt sigur c-am avea altă soluţie, totuşi
mă îndoiesc că o mână de soldaţi ar face faţă
Malkinilor.
— S-ar putea să ai dreptate, Tom. S-ar putea să
avem nevoie de un alt plan ca să păstrăm cufere
alea, dar pentru salvarea familiei tale, ăsta-i cel
mai bun plan pe care-l avem.
— Şi eu ştiu că tu ai dreptate, am zis eu, dar mă
simt prost să o trădez pe Mab chiar aşa.
— Pe Mab? Doar nu vorbeşti serios! Gândeşte-te
puţin la ce spui. Tu crezi că ea s-a simţit vinovată
că plănuia să mă omoare, ieri-noapte? Sau când
a încercat să te facă al ei, sau când m-a chinuit
toată ziua azi cu părul meu? Îţi pierzi tăria, Tom,
ca Moşul Gregory. Cum îţi zâmbesc fetele
drăguţe, cum îţi fac creierul mămăligă.
— N-am spus decât că nu e cinstit să-ţi calci o
promisiune. Tata m-a învăţat asta.
— Dar n-a vrut să spună că şi atunci când ai
de-a face cu o vrăjitoare, totuşi. Moşului Gregory
probabil că n-o să-i placă planul nostru, dar uite
că n-a fost niciodată prin preajmă când am avut
nevoie de el, zilele astea. Dacă ar fi fost aici, n-ar
fi trebuit să-i salvăm pe Părintele Stocks şi pe ai
tăi numai noi singuri.
 Când a pomenit de Părintele Stocks, mi-am
adus din nou aminte de marea primejdie care-l
pândea şi de cumplita încercare prin care urma
să trecem la Conacul Read.
— Alice, am zis eu, mă mai nedumereşte ceva.
Cine este mai exact Wurmalde? Ea pretinde că
vine din aceeaşi ţară ca şi mama, dar vorbeşte de
parcă ar fi din clanurile de pe aici. De parc-ar
vorbi în numele lor.
Alice se încruntă.
— N-am auzit niciodată de ea până astăzi…
— Dar ai trăit la Pendle până acum doi ani.
Wurmalde e în slujba lui Roger Nowell de mai
mult de atât.

— Nowell e un judecător. N-aş fi avut de ce să

mă apropii de casa lui. Nu-s proastă, nu-i aşa?
Nici eu, nici vreunul din familia noastră. Cât
despre menajera lui – de ce ar fi vrut cineva să
ştie ceva despre ea?
— Ei bine, am zis eu, ea-i un mister, de acord,
dar am întârziat destul, aşa că hai să ne grăbim
către Conacul Read. Ţi-e mai bine sau o iau eu
înainte, să merg mai repede?
— O să merg cât pot de repede. Dacă nu mă pot
ţine de tine, du-te înainte!
N-am mai mers la fel de repede ca până acolo,
dar Alice a reuşit să ţină pasul şi am zărit
Conacul Read când mai era un ceas şi mai bine
până la asfinţit. Dar acum aveam o problemă –
cum să intrăm neobservaţi.
Fiind o creatură a Întunericului, Tibb nu era
încă de temut, dar tot mai rămâneau două
riscuri. Wurmalde n-ar fi putut să ne adulmece,
nici pe mine, nici pe Alice, dar ar fi putut să ne
vadă de la o fereastră. Mai erau apoi şi servitorii
de care trebuia să ne ferim. Unii dintre ei poate
că nu ştiau ce se petrecea pe la spatele
magistratului, dar dacă vizitiul Cobden se
întorsese de la Turnul Malkin, cu siguranţă avea
să ne facă probleme. Nu puteam să intru, pur şi
simplu, la pas, pe larga alee pentru trăsuri.

— Cred că singura şansă să intrăm neobservaţi

e să ne apropiem prin tufişurile din lateral. Aş
putea să-mi folosesc cheia ca să descui uşa de
serviciu…
Alice încuviinţă cu un semn din cap, aşa că am
făcut un ocol şi ne-am apropiat dinspre vest,
strecurându-ne printre tufişuri şi copaci până
când am ajuns aproape de zidul lateral al casei,
la numai zece sau douăzeci de paşi de uşă.
— Aici trebuie să fim foarte atenţi, i-am şoptit eu
lui Alice. Cred c-ar fi mai bine să mă duc singur.
— Nu, Tom. Nu-i drept. Ai nevoie de mine, ştii că
ai, zise Alice, cu indignare în glas. Dacă suntem
doi, avem mai multe şanse.
— Nu şi de data asta, Alice. E riscant. Tu stai
ascunsă şi, dacă eu sunt prins, măcar o să ştiu
că mai e cineva afară care să poată să ajute.
Dac-o să iasă prost şi foarte prost, o să poţi veni
după mine.
— Atunci dă-mi cheia ta!
— Păi, am nevoie de ea pentru uşă…
— Fireşte că ai! Dar după ce-o descui, arunc-o
înapoi, în luminiş. O s-o iau de acolo îndată ce-o
să intri.
— Mai bine ţii tu şi toiagul meu. Părintele Stocks
o să fie încă slăbit şi va trebui să-l ajut să
coboare scările, iar toiagul m-ar încurca. E încă
lumină, aşa că să sperăm că nu va trebui să-l
înfrunt pe Tibb. Cred că lanţul îmi va fi de ajuns
ca să mă apăr de Wurmalde. Dacă o ratez, mai
am totuşi sarea şi fierul, de rezervă.
Alice dădu din cap, dar s-a strâmbat când i l-am
întins. Nu-i plăcea să atingă lemnul de scoruş.
Am păşit în vârful picioarelor prin iarbă. M-am
oprit lângă uşă şi mi-am lipit urechea de ea.
N-am auzit nimic, aşa că am vârât cheia în
broască şi am răsucit-o foarte încet. A scos un
mic clinchet când s-a descuiat. Înainte să
deschid uşa, am ridicat cheia în sus, ca Alice să
vadă ce făceam şi am aruncat-o înapoi, spre şirul
tufelor. A fost o aruncare bună, căci a căzut în
iarbă la niciun pas de locul unde se ascunsese
ea. După asta, am deschis uşurel uşa şi m-am
strecurat înăuntru. Odată ce-am închis-o în
urma mea, s-a încuiat singură. Am aşteptat,
pironit în loc, pe puţin un minut, atent s-aud
dacă-i vreun pericol.
Când m-am convins că era linişte, am luat-o
prin holul cel mare către scară. M-am oprit şi
mi-am desfăcut lanţul de argint de la brâu,
răsucindu-l pe încheietura mâinii stângi, gata de
aruncare. Era încă lumină afară, aşa că nu
m-aşteptam să-l întâlnesc pe Tibb, dar eram mai
mult decât pregătit pentru Wurmalde.
La picioarele scării, m-am oprit şi m-am uitat
bine. Părea să nu fie nimeni, aşa că am început
să urc, oprindu-mă de fiecare dată când lemnul
scotea şi cel mai mic trosnet. În cele din urmă,
am ajuns pe palier. Doar zece paşi şi-aş fi fost în
camera Părintelui Stocks.
M-am furişat până la uşă, am deschis-o şi am
intrat. Draperiile grele fuseseră trase din nou şi
era foarte întuneric, dar am putut desluşi totuşi
silueta preotului întins în pat.
— Părinte Stocks, am zis eu, încet.
Cum n-a răspuns, m-am dus la fereastră şi am
tras draperiile în lături, inundând camera în
lumină. M-am întors şi m-am apropiat de pat.
Chiar înainte de-a ajunge, inima a început să-mi
bată foarte repede.
Părintele Stocks era mort. Gura îi era larg
deschisă, ochii goi fixaţi pe tavan. Dar nu murise
fiindcă Tibb îl mai vizitase o dată să-i bea
sângele: în piept avea un pumnal înfipt până la
plăsele.
M-am înfuriat şi m-am îngrozit, în acelaşi timp,
simţind că mi se tulbură mintea. Crezusem că o
să fie destul de în siguranţă până la căderea
serii. N-ar fi trebuit să-l las singur. Oare
Wurmalde îl înjunghiase? Sângele de pe cămaşa
lui părea să fie din rană. O făcuse ca să
mascheze faptul că Tibb îi băuse sângele?

Dar cum spera ea că o să scape basma curată

ucigându-l pe preot?
Cum mă uitam cu ochii mari de groază la trupul
neînsufleţit al bietului Părinte Stocks, cineva
intră în cameră, în spatele meu. M-am întors
rapid, luat prin surprindere. Spre marea mea
spaimă, era Wurmalde. S-a uitat ţintă la mine şi
un zâmbet subţire i-a apărut pe faţă. Dar deja
îmi dusesem braţul stâng în spate, pregătind
lanţul. Eram speriat, dar foarte încrezător,
totodată. Mi-am amintit de ultima oară când mă
antrenasem cu Vraciul, când nimerisem stâlpul
de exerciţii de o sută de ori, fără să greşesc nici
măcar o dată.
O fracţiune de secundă mai târziu, aş fi aruncat
lanţul drept spre vrăjitoare, dar, spre marea mea
uimire, o altă siluetă intră pe uşă şi veni lângă
Wurmalde, uitându-se la mine, cu fruntea
încruntată ameninţător. Era seniorul Nowell,
magistratul!
— Un hoţ şi un ucigaş stă în faţa ta! Croncăni
Wurmalde. Uită-te la petele de sânge de pe
cămaşa lui şi uită-te ce ţine în mâna stângă.
Ăla-i argint, dacă nu mă înşel…
M-am holbat la ea, amuţit, cuvintele „hoţ” şi
„ucigaş” învârtindu-se în capul meu.
— De unde ai lanţul ăla de argint, băiete? Vru să
ştie Nowell.
— E-al meu, am zis eu, întrebându-mă ce i-o fi
spus Wurmalde. Mi l-a dat mama.
— Înţelesesem că vii dintr-o familie de fermieri,
nu? Întrebă el, încruntându-se din nou. Mai bine
te mai gândeşti o dată, băiete, fiindcă ai nevoie
de o explicaţie mult mai convingătoare decât
asta. E greu de crezut că nevasta unui fermier ar
fi deţinut un lucru atât de scump.
— Este exact cum ţi-am spus eu, senior Nowell,
sări Wurmalde. Am auzit un zgomot, când eram
în camera dumitale de lucru, şi am coborât, în
puterea nopţii, ca să-l prind asupra faptului.
Altminteri, ai fi pierdut mai mult decât ai pierdut
acum. A forţat încuietoarea scrinului şi îşi îndesa
în buzunare bijuteriile răposatei tale soţii. A fugit
înainte să pot să pun mâna pe el, dispărând în
noapte ca un hoţ şi-un ucigaş ce e, iar când am
urcat scările să-i spun Părintelui Stocks ce se
întâmplase, l-am găsit pe sărmanul preot, cum îl
vezi, mort în patul lui, cu un pumnal înfipt în
inimă. Iar acuma, nemulţumit doar cu omorul şi
cu furtul lanţului acela de argint de undeva, s-a
furişat din nou în casa ta, ca să vadă pe ce
altceva ar mai putea pune mâna…
 Ce prost fusesem. Nicio clipă nu-mi trecuse prin
minte că Wurmalde o să-l omoare pe Părintele
Stocks şi apoi o să dea pur şi simplu vina pe
mine. Când am deschis gura să protestez, Nowell
a făcut un pas înainte şi m-a înşfăcat cu putere
de umărul stâng, smulgându-mi lanţul din
mână.
— Nu te mai obosi să tăgăduieşti! Îmi spuse el,
cu faţa lividă de mânie. Doamna Wurmalde şi cu
mine te-am văzut adineauri, pe fereastră. Te-am
văzut dând târcoale casei cu complicea ta.
Oamenii mei sunt afară, căutând-o – n-o să
ajungă prea departe. Mai înainte de sfârşitul
acestei luni, o să fiţi amândoi spânzuraţi la
Caster!
Îmi pierise tot curajul. Îmi dădeam seama că
Wurmalde folosise seducţia şi farmecul pentru a
pune stăpânire pe Nowell şi acuma el credea tot
ce spunea ea. Fără îndoială că ea spărsese
scrinul şi furase bijuteriile. Dar ar fi fost zadarnic
să încerc s-o acuz eu pe ea. Nu puteam nici să
dau pe faţă întregul adevăr, pentru că Nowell nu
credea în vrăjitorie.
— Nu sunt un hoţ sau un ucigaş, i-am spus eu
lui. Am venit în Pendle pe urmele hoţilor care nu
numai că mi-au furat cuferele ce-mi aparţineau,
dar mi-au răpit şi familia. De aceea mă aflu aici…
— Oh, nu-ţi face griji în privinţa asta, băiete. Am
de gând să merg pe fir până la capătul întregii
probleme. Dacă e vreo urmă de adevăr în ceea ce
spui tu sau toată povestea ta e o minciună de la
primul la ultimul cuvânt, o să aflu eu destul de
curând. Cei care locuiesc în Turnul Malkin şi-au
bătut joc de lege mult prea multă vreme şi, de
data asta, m-am hotărât să-i aduc la judecată.
Dacă au fost complicii tăi sau e un caz de hoţie
asupra altui hoţ, o să descoperim mâine. Am
pierdut o zi întreagă ca să-i conving pe cei din
armată că este nevoie să vină aici, dar am de
gând să-i trimit pe toţi cei din turnul ăla, în
lanţuri, la Caster ca să răspundă la întrebări, iar
tu ai să mergi cu ei, sub pază armată! Acum,
goleşte-ţi buzunarele! Hai să vedem ce altceva ai
mai furat.
N-aveam ce face, trebuia să-i dau ascultare. În
loc de obiecte de valoare furate, pe podea a
plouat cu sare şi pilitură de fier. Pentru o clipă,
Nowell a părut descumpănit şi m-am temut că va
trece la percheziţie şi atunci îmi va descoperi
cheile de la gât, dar Wurmalde a zâmbit la el în
mod ciudat şi chipul lui s-a golit de expresie,
pentru câteva clipe, după care a luat-o de la
capăt cu o nouă hotărâre. Încruntându-se, m-a
împins înaintea lui până la camerele servitorilor
şi m-a încuiat într-o cămară, care era folosită de
administratorul conacului. Era o încăpere mică,
dar cu o uşă solidă şi, lipsit de cheia mea
specială, nu trăgeam nicio nădejde c-aş putea să
ies. Lanţul meu era la magistrat, iar toiagul meu
la Alice. Nu mai aveam nimic cu care să mă apăr.
 Cât despre Alice, ştiam că probabil îi simţise de
departe pe oamenii lui Nowell şi părăsise
domeniul înainte să se apropie careva de ea. Asta
era vestea bună. Cea proastă era că nu credeam
că va mai încerca să între în casă şi să mă
elibereze în noaptea aceea. Era mult prea
periculos. Şi nu-mi putea elibera nici familia,
fără mine. Timpul trecea, apropiindu-se de
miezul nopţii, sfârşitul răgazului pe care mi-l
dăduse Wurmalde. Dacă nu-i dădeam cheile,
atunci i-ar fi lăsat pe Jack, Ellie şi Mary pe mâna
lui Grimalkin, ca să-i tortureze. Nici nu puteam
să mă gândesc la asta.
Dar câtă vreme Alice era liberă, încă mai aveam
o speranţă de salvare. Dacă nu în noaptea aceea,
atunci avea să facă tot posibilul a doua zi – dacă
mai eram în viaţă, la venirea zorilor. Wurmalde
putea să mă viziteze peste noapte ca să-mi ceară,
pentru ultima dată, să-i dau cheile. Sau, mai
rău, îl putea trimite pe Tibb.
Peste o vreme, cum stăteam acolo, cufundat în
bezna cămării, am auzit o cheie răsucindu-se în
broască. M-am ridicat repede în picioare şi m-am
retras în cel mai îndepărtat colţ al cămării. Să
îndrăznesc să sper? Putea fi Alice?
Dar, spre marea mea dezamăgire şi disperare,
intră Wurmalde, cu o lumânare, şi închise uşa
după ea. M-am uitat la fustele ei umflate şi m-am
întrebat dacă nu cumva intrase şi Tibb în
cămară, odată cu ea.
 — Lucrurile pot părea negre, dar nu sunt lipsite
de speranţă, îmi zise ea cu un zâmbet scurt.
Totul se poate rezolva. Şi n-ar fi nevoie decât de
cheile de la cufere. Dă-mi ce vreau eu şi,
mâine-seară, o să fii pe drumul spre casă,
împreună cu familia ta…
— Da, şi arestat ca ucigaş. Acum nu mă mai pot
întoarce acasă…
Ea clătină din cap.
— În câteva zile, Nowell va fi mort şi întreg
ţinutul va fi în mâinile noastre. Aşa că nu va mai
fi nimeni pe aici care să te învinuiască. Lasă asta
pe seama mea. Tot ce trebuie să faci este să-mi
dai cheile alea. Atât şi nimic mai mult.
A fost rândul meu să zâmbesc. Asta era cel mai
potrivit moment pentru ea să-mi ia cheile cu
forţa.

Eram singur, la bunul ei plac. Faptul că n-o

făcea m-a convins că nu putea.
— Este exact ceea ce trebuie să fac, nu-i aşa?
Am întrebat-o eu. Trebuie să-ţi dau eu ţie cheile.
Tu nu poţi să le iei pur şi simplu.
Wurmalde se schimonosi enervată.
— Mai ţii minte ce ţi-am spus noaptea trecută?
Mă avertiză ea. Dacă n-o faci ca să te salvezi pe
tine, atunci măcar fă-o pentru familia ta. Dă-mi
cheile sau toţi trei or să moară!
În clipa aceea, undeva în casă, o pendulă începu
să bată. Ea mă pironi cu privirea până la ultima
bătaie a miezului nopţii.
— Ei, băiete? Ai avut răgazul pe care l-ai cerut.
Acum, dă-mi răspunsul.
— Nu, am zis eu hotărât. Nu-ţi dau cheile.
— Atunci cunoşti urmările hotărârii tale, zise ea
liniştită, înainte să iasă din cămară.
Cheia s-a răsucit în broască şi am auzit-o
îndepărtându-se. Apoi totul a rămas cufundat în
linişte şi întuneric. Eram singur cu gândurile
mele şi parcă niciodată bezna nu fusese mai
deasă.
Hotărârea mea tocmai îi costa viaţa pe ai mei.
Dar ce altceva aş fi putut face? Nu puteam lăsa
conţinutul cuferelor de la mama să cadă în
mâinile clanurilor. Vraciul mă învăţase că
datoria mea faţă de Comitat era mai presus de
orice altceva.
Nu trecuse decât un an şi vreo trei luni de când
munceam fericit cu tata, în ferma noastră. Pe
atunci, munca aceea mi se părea plictisitoare,
dar acum aş fi dat orice ca să fiu din nou acolo,
cu tata încă în viaţă, cu mama acasă şi cu Jack şi
Ellie nevătămaţi.
În clipa aceea mi-am dorit să nu-l fi întâlnit
niciodată pe Vraci şi niciodată să nu fi devenit
ucenicul lui. M-am aşezat pe jos, în cămară,
şi-am plâns.
CAPITOLUL 12
SOSIREA ARMATEI
Când cămara a fost din nou descuiată, intră
guvernatorul Barnes, cărând o scândură de
lemn. Era tivită cu fier şi avea două găuri în ea,
cât să-mi trec mâinile prin ele. Văzusem o dată
un om pus în butuci şi un dispozitiv asemănător
fusese folosit ca să-i încătuşeze mâinile,
ţinându-i nemişcat în vreme ce mulţimea arunca
în el cu fructe stricate.
— Întinde mâinile! Porunci Barnes.
M-am supus, iar el a deschis partea de sus a
scândurii, prinsă în balamale, şi apoi a închis
cele două jumătăţi peste încheieturile mâinilor
mele, încuind cu o cheie pe care a vârât-o în
buzunarul de la pantaloni.
Scândura era grea şi-mi strângea încheieturile
atât de tare că n-aveam nicio şansă să trag şi
să-mi scot mâinile.
— Cea mai mică încercare să evadezi şi o să-ţi
punem şi fiare la picioare! M-ai înţeles? Mă
întrebă guvernatorul răstit, cu faţa apropiată de
a mea.
Am dat din cap amărât, simţindu-mă la un pas
de disperare.
— O să ne întâlnim cu seniorul Nowell la turn.
După ce o să străpungem zidurile, o să fii dus la
Caster, să te spânzure laolaltă cu ceilalţi. Deşi,
după părerea mea, spânzurătoarea e prea blândă
pentru un ucigaş de preot!
Barnes m-a înşfăcat de umăr şi m-a îmbrâncit
pe culoar, unde Cobden pândea ceva mai
departe, ascuns vederii, cu o măciucă grea în
mână. Fără îndoială că sperase c-o să încerc să
fug pe acolo. Cei doi m-au condus pe o uşă din
spate, la pragul căreia era trasă căruţa. Portăreii
guvernatorului stăteau deja în căruţă şi amândoi
s-au uitat crunt la mine. Unul scuipă pe pieptul
cămăşii mele, când mă căzneam să mă urc.
Cinci minute mai târziu, ieşeam pe porţile
principale ale Conacului Read şi ne îndreptam
spre Dumbrava de Aur şi Turnul Malkin de
dincolo de ea.

Când am ajuns la turn, Nowell ne aştepta, dar

nu era singur. În jurul lui erau cinci cavalerişti,
purtând tunici stacojii, care, chiar mai înainte de
a ajunge în luminiş, îţi săreau în ochi. Pe când
căruţa noastră hurducăia spre ei, un soldat se
dădu jos din şa şi începu să dea târcoale
turnului, uitându-se în sus la construcţia de
piatră de parcă ar fi fost cel mai uimitor lucru din
lume.
Cobden opri căruţa aproape de cavalerişti.
— Acesta e căpitanul Horrocks, îi spuse Nowell
lui Barnes, făcându-l semn cu capul spre un
bărbat îndesat, cu o înfăţişare din topor şi o
mustaţă mică, dreaptă şi neagră.
— Bună dimineaţa dumitale guvernatorule, zise
Horrocks, apoi îşi întoarse privirile către mine.
Ei, deci ăsta-i băiatul de care mi-a vorbit seniorul
Nowell?
— Ăsta-i băiatul, răspunse Barnes. Şi alţii ca el
sunt în turnul ăla.
— Nu-ţi fie teamă, zise căpitanul Horrocks. O să
spargem curând zidul ăla. Tunul o să sosească
din clipă-n în clipă. E cel mai mare tun din
Comitat şi o să termine scurt toată treaba. O să-i
luăm curând la întrebări pe nemernicii ăia!
Acestea fiind zise, căpitanul trase de frâu şi îşi
întoarse calul, conducându-l pe oamenii lui
într-o inspecţie la pas în jurul Turnului Malkin.
Magistratul şi Barnes îi însoţiră.
Următoarele ore trecură încet. Stăteam cu inima
strânsă şi la un pas de deznădejde. Dădusem
greş şi nu-mi salvasem familia. Trebuia să mă
obişnuiesc cu ideea că probabil fuseseră
torturaţi sau ucişi în turnul acela. Nu mai aveam
nicio speranţă ca Alice să ajungă la mine acum şi
curând urma să pornesc la drum spre Caster,
laolaltă cu cei care aveau să supravieţuiască
bombardamentului asupra turnului. Ce
speranţe aş mai fi avut atunci la un proces
drept?
Pe la sfârşitul dimineţii, sosi un tun uriaş, tras
de un atelaj de şase cai mari, dintr-aceia de la noi
din Comitat. Avea o ţeavă lungă, cilindrică,
sprijinită pe un afet de tun cu două roţi mari de
lemn, cu şină de metal. Tunul fu aşezat în poziţie
de tragere chiar lângă căruţa noastră şi, curând,
soldaţii deshămaseră caii şi îi duseseră ceva mai
departe, printre copacii din spatele nostru. Apoi
începură să se ocupe de tun, folosind o pârghie şi
un clichet ca să ridice gura tunului mai sus, şi
mai sus, până când fură mulţumiţi. După aceea
puseră umărul la roţi şi orientară afetul astfel
încât ţeava să bată mai direct spre turn.
Burnes se apropie călare de noi.

— Dă băiatul jos şi du căruţa mai în spate, unde

sunt şi ceilalţi, îi ordonă el lui Cobden. Căpitanul
spune că sunt prea aproape caii. Zgomotul
tunului o să-i înnebunească de frică.
Portăreii mă traseră jos şi mă făcură să mă aşez
în iarbă, în vreme ce Cobden luă caii şi căruţa şi-l
urmă pe Barnes, până la ceilalţi.
Curând mai sosi o căruţă, încărcată cu ghiulele,
două butoaie mari cu apă şi un morman uriaş de
săculeţi de pânză groasă, cu praf de puşcă. Toţi
tunarii, mai puţin sergentul, îşi scoaseră tunicile
roşii, îşi suflecară mânecile şi se apucară să
descarce căruţa, punând muniţia, cu băgare de
seamă, în piramide, de-o parte şi de alta a
tunului. Când primul butoi cu apă a fost coborât,
portărelul din dreapta mea glumi:
— Însetată treabă, nu-i aşa, băieţi?
— Asta-i pentru curăţatul şi răcirea tunului! Îi
strigă peste umăr un tunar, privindu-l fioros. E
un tun de optsprezece livre, ăsta, şi fără apă s-ar
supraîncălzi imediat şi-ar exploda. Nu ţi-ar
plăcea să se întâmple aşa ceva, nu? Mai ales
când stai atât de aproape de el!
Portărelul schimbă o privire cu tovarăşul lui.
Niciunul nu părea să se simtă în largul lui.
Când terminară cu descărcatul, duseră căruţa
în spate, printre copaci, şi curând după aceea
căpitanul Horrocks şi Nowell se îndreptară călare
în aceeaşi direcţie.
— Trageţi când sunteţi gata, sergent! Strigă
Horrocks spre tunari, trecând în trap mărunt pe
lângă ei. Trageţi de voie. Dar folosiţi-vă de ocazia
asta ca să vă exersaţi mâna. Faceţi ca fiecare
salvă să nimerească bine. Ne place sau nu,
curând vom lupta împotriva altui duşman, mai
periculos…
Când cei doi se îndepărtară destul cât să nu-l
mai poată auzi, portărelul, neintimidat de replica
dinainte a tunarului, nu se putu abţine să nu
comenteze iar:
— Duşman periculos? Întrebă el. Ce-o fi vrut să
spună cu asta?
— Asta nu-i treaba ta, zise sergentul cu fudulie.
Dar, dacă tot ai întrebat, sunt zvonuri despre o
invazie în sudul Comitatului. Sunt toate şansele
să dăm o bătălie mai serioasă decât acest mic
asediu. Dar nu mai spuneţi nimănui sau vă tai
gâtul şi vă dau la ciori.
Sergentul se întoarse către ai lui.
— Bine, băieţi. Încărcaţi! Hai să-i arătăm
căpitanului de ce suntem în stare!

Un tunar ridică unul dintre săculeţii de pânză şi

îl vârî pe gura tunului, după care tovarăşul lui
folosi o vergea lungă să-l îndese până jos pe
ţeavă. Un altul ridică o ghiulea din cea mai
apropiată grămadă şi îi dădu drumul pe ţeavă,
gata de tragere.
Sergentul se întoarse iarăşi către noi şi îi vorbi
portărelului din stânga mea, cel care nu scosese
un cuvânt.
— Ai mai auzit vreodată un tun mare ca ăsta
trăgând?
Portărelul clătină energic din cap.
— Ei bine, bubuie destul de tare cât să-ţi spargă
timpanele. Trebuie să ţi le acoperi aşa! Îl instrui
el, lipindu-şi mâinile peste urechi. Dar, dac-aş fi
în locul tău, m-aş da mai în spate, la vreo sută de
paşi. Băiatul n-o să poată să-şi acopere urechile,
nu-i aşa? Şi se uită la încheieturile mâinilor
mele, încă strânse în scândura de lemn.
— Un pic de zgomot n-o să-i strice cine ştie ce
băiatului ăstuia. Nu acolo unde se duce el. A ucis
un preot, asta a făcut, şi o să fie spânzurat mai
înainte de sfârşitul lunii.
— Păi, în cazul ăsta, n-o să-i strice să-i dăm o
porţie din iadul în care-o să ajungă, ca să-l
obişnuim! Zise sergentul, uitându-se la mine cu
dezgust făţiş, în timp ce se întoarse cu paşi mari
spre tun şi dădu ordin să tragă.
Unul dintre soldaţi aprinse un fitil care ieşea din
capătul tunului şi apoi se dădu mult într-o parte,
cu tovarăşii săi. Când fitilul arse până aproape
de capăt, tunarii îşi acoperiră urechile şi cei doi
portărei le urmară exemplul.
Zgomotul tunului a fost ca un tunet bubuind
lângă mine. Afetul tunului zvâcni înapoi vreo
patru paşi, iar ghiuleaua se năpusti prin văzduh
către turn, urlând ca un strigoi. Căzu în şanţul
de apărare, împroşcând apa până sus, în timp ce
un mare stol de ciori se ridică în zbor din copacii
din depărtare. Un nor de fum pluti în aer în jurul
tunului, iar când tunarii trecură din nou la
treabă, era de parcă îi priveam printr-o ceaţă de
noiembrie.
Mai întâi potriviră înălţarea, apoi curăţară ţeava
tunului pe dinăuntru cu vergele şi bureţi pe care
îi tot înmuiau în butoaiele cu apă. În cele din
urmă, traseră din nou. De data asta, detunătura
fu mai puternică, dar în mod ciudat, n-am mai
auzit şuierul ghiulelei prin aer. Cum n-am auzit
nici când a lovit Turnul Malkin. Dar am văzut-o
lovind zidul chiar la bază şi aruncând în sus
sfărâmături de piatră, înainte de a cădea în
şanţul cu apă.
Cât au ţinut-o aşa, n-aş putea să spun. La un
moment dat, portăreii au schimbat câteva
cuvinte între ei. Le-am văzut buzele
mişcându-se, dar n-am auzit niciun sunet din
ce-au zis. Bubuitul tunului mă surzise. Speram
doar să nu fie definitiv. Fumul plutea acum peste
tot în jurul nostru şi aveam un gust acru în
fundul gâtului. Pauzele dintre două salve
deveniră din ce în ce mai lungi, căci tunarii
petreceau mai mult timp umezind cu bureţii lor
ţeava care, fără îndoială, începuse să se încingă.
În cele din urmă, portăreilor probabil li s-a făcut
lehamite să mai stea atât de aproape de tun.
M-au ridicat în picioare şi m-au împins să merg
la vreo sută de paşi în spate, cum îi sfătuise
sergentul. După aceea, n-a mai fost atât de rău şi
treptat, în pauzele dintre salve, mi-am dat seama
că îmi revenea auzul. Puteam desluşi iar hăulitul
proiectilului prin aer şi trosnetul ghiulelei de fier
când lovea pietrele Turnului Malkin. Tunarii îşi
cunoşteau bine meseria – fiecare ghiulea lovea
aproape în acelaşi punct al zidului, dar
deocamdată nu vedeam nicio mărturie că l-ar fi
străpuns. Apoi a urmat un alt răgaz. Au rămas
fără ghiulele şi căruţa cu noi provizii nu s-a
întors decât târziu, după-amiază. Între timp mi
se făcuse foarte sete şi i-am cerut unuia dintre
portărei să-mi dea şi mie o înghiţitură din
ulciorul de piatră cu apă, pe care îl adusese unul
dintre soldaţi, şi din care tot beau ei.
— Sigur, serveşte-te, băiete, râse el.
Bineînţeles, eu nu puteam ridica ulciorul, iar
când am îngenuncheat mai aproape de el, vrând
să ling picăturile ce şiroiseră pe gâtul lui,
portărelul l-a mutat pur şi simplu mai încolo,
avertizându-mă să stau jos înapoi sau o să-mi
dea un picior.
Până la apusul soarelui, gura şi gâtul îmi erau
iască. Nowell pornise deja înapoi către Conacul
Read. Asfinţitul pusese capăt muncii pe ziua
aceea şi, lăsând un tunar mai tânăr să păzească
tunul, ceilalţi făcură un foc, printre copaci, şi se
apucară să-şi pregătească de mâncare. Şi
căpitanul Horrocks plecase, fără îndoială să-şi
găsească un pat confortabil pentru noapte, dar
ceilalţi cavalerişti rămăseseră să mănânce.
Portăreii m-au târât spre copaci, dar am stat cu
Barnes şi Cobden, ceva mai departe de soldaţii
care găteau la foc. Portăreii se apucară să facă şi
ei un foc, dar n-aveau nimic de gătit la el. După
un timp, unul dintre soldaţi veni până la noi şi ne
întrebă dacă ne e foame.

— V-am fi recunoscători dacă ne-aţi putea da şi

nouă ceva, zise Barnes. Mă gândisem că vom fi
gata până la ora asta şi că mă voi întoarce la
Read ca să mănânc acasă la mine.
— Turnul ăla o să ne dea de furcă ceva mai mult
decât am socotit noi, răspunse soldatul. Dar, nu
vă faceţi griji, ajungem noi înăuntru. Uite, colo,
puteţi vedea spărturile. O să-l străpungem mâine
până-n prânz, şi-apoi o să fie ceva distracţie.
Curând, Barnes, Cobden şi portăreii hălpăiau
din farfurii pline cu tocană de iepure. Făcându-şi
cu ochiul, puseră o farfurie jos, în iarbă, în faţa
mea.
— Ia de mănâncă, băiete, mă pofti Cobden.
Dar când am încercat să îngenunchez şi să-mi
apropii gura de farfurie, s-a răsturnat şi
conţinutul a sărit în foc.
Toţi au râs, socotind c-a fost o glumă grozavă,
iar eu am rămas acolo, flămând şi însetat,
urmărind cum porţia mea de tocană sfârâia şi
apoi se ardea, în timp ce ei şi-o mâncau veseli pe
a lor. Se făcuse mai întuneric şi, pe la apus, norii
începură să se îngrămădească pe cer. N-aveam
prea mari speranţe că voi putea fugi neobservat,
pentru că ei se hotărâseră să mă păzească pe
rând şi oricum soldaţii aveau să-şi posteze şi ei
santinele.
O jumătate de oră mai târziu, Cobden făcea de
pază, pe când ceilalţi dormeau. Barnes sforăia
puternic cu gura larg căscată. Cei doi portărei
moţăiau dinainte de a se întinde în iarbă.
Eu nici măcar nu m-am ostenit să încerc
s-adorm. Scândura care-mi era legată de
încheieturi mă strângea şi începuse să mă doară
rău, capul îmi bubuia de toate lucrurile care se
întâmplaseră – întâlnirile mele cu Wurmalde şi
cu Tibb, eşecul meu de a-l salva pe Părintele
Stocks. Cobden n-avea oricum nicio intenţie să
mă lase în pace.
— Dacă eu trebuie să stau de veghe, atunci o să
stai şi tu, băiete! Mârâi el, lovindu-mă în picioare
cu bocancul, ca să pricep mai exact ce voia să
spună.
După o vreme, însă, mi se păru că el însuşi avea
greutăţi să rămână treaz. Căsca mereu şi se
plimba câţiva paşi mai încolo, întorcându-se ca
să-mi mai dea o lovitură de picior. A fost o noapte
lungă şi neplăcută, dar la sfârşit, cam cu o oră
înainte de ivirea zorilor, Cobden se aşeză în
iarbă, cu ochi sticloşi; capul îi cădea în piept şi,
cu o smucitură, şi-l dădea pe spate să se ţină
treaz, de fiecare dată uitându-se la mine de parcă
nu era decât vina mea. După ce repetă mişcările
acestea de vreo patru sau cinci ori, bărbia îi căzu
în piept şi începu să sforăie încetişor.
Mi-am aruncat privirile dincolo, spre tabăra
soldaţilor. Erau la o oarecare distanţă, aşa că
n-am putut fi absolut sigur, dar niciunul nu
părea să mai mişte. Mi-am dat seama că asta era
singura şansă pe care s-ar putea s-o am ca să
fug, dar am mai aşteptat câteva minute, ca să mă
conving că şi Cobden dormea buştean.
În cele din urmă, încetişor, m-am ridicat în
picioare, temându-mă să nu fac vreun zgomot.
Dar de îndată ce am fost în picioare, spre
disperarea mea, am zărit ceva mişcând printre
copaci. Era la o oarecare distanţă, dar părea să
fluture ceva cenuşiu sau alb. Apoi am văzut o
altă mişcare, ceva mai departe, în stânga. Acum
eram sigur, aşa că m-am ghemuit la pământ.
Avusesem dreptate. Nişte siluete veneau spre
mine printre copacii de la miazăzi. Să fi fost mai
mulţi soldaţi? Întăriri? Dar nu mergeau ca
soldaţii. Păreau să alunece fără zgomot, ca
stafiile. Era de parcă ar fi zburat.
Trebuia să fug înainte să sosească. Scândura
închisă peste încheieturile mâinilor mele avea
să-mi dea peste cap echilibrul şi să-mi facă
alergarea dificilă, dar nu imposibilă. Mă
pregăteam să-mi încerc norocul, când am zărit o
altă mişcare şi m-am uitat în spate. Eram
complet înconjuraţi. Siluete întunecate se
adunau spre noi din toate punctele cardinale.
Erau mai aproape acum şi am văzut că erau
îmbrăcate în rochii negre, cenuşii sau albe –
femei cu ochi scânteietori şi părul ciufulit şi
zburlit.
Mai mult ca sigur erau vrăjitoare, dar din care
clan? Malkin se presupunea c-ar fi fost în turn.
Să fi fost Deane? Dacă ar fi fost lună pe cer, aş fi
observat armele lor mai devreme. Abia când s-au
apropiat mai mult de foc mi-am dat seama că
fiecare vrăjitoare avea câte un cuţit cu lamă
lungă în mâna stângă şi altceva – ceva ce nu
ştiam încă ce e – în dreapta.
Veniseră să ne omoare în somn? Cu tot
întunericul, am înţeles că nu puteam fugi pur şi
simplu în pădure şi să-i las pe cei ce mă luaseră
prizonier în voia sorţii. Se purtaseră urât cu
mine, dar nu meritau să moară în felul ăsta.
Guvernatorul Barnes nu lucra direct pentru
Wurmalde şi probabil credea că nu-şi făcea decât
datoria. Dacă îi trezeam, mai era încă o şansă ca,
în zăpăceala lor, eu să pot să fug.
Aşa că l-am înghiontit pe Cobden cu piciorul.
Cum n-am primit niciun răspuns, l-am lovit mai
tare, dar tot fără niciun folos. Nici când m-am
aplecat şi i-am strigat numele în ureche, n-a
făcut decât să sforăie mai departe încetişor. Am
încercat acelaşi lucru şi cu Barnes, fără mai mult
succes. În clipa aceea, mi-am dat seama ce se
întâmpla…
Fuseseră otrăviţi! Întocmai ca sărmanul Părinte
Stocks la Conacul Read. Şi din nou eu nu
păţisem nimic fiindcă nu mâncasem nimic.
Probabil fusese ceva în tocana de iepure. Cum
ajunsese acolo nu ştiam, dar acum era prea
târziu, întrucât cea mai apropiată vrăjitoare era
la mai puţin de cincisprezece paşi.
M-am încordat, gata să fug de ea, alegându-mi
un loc din dreapta mea; un spaţiu printre copaci
care nu era blocat de o vrăjitoare. Atunci o voce
m-a strigat pe nume, una pe care am
recunoscut-o. Era vocea lui Mab Mouldheel.
— Nu trebuie să te sperii, Tom. Nu trebuie să
fugi. Am venit aici ca să te ajutăm. Am venit să
facem un târg…
M-am întors şi-am văzut-o pe Mab mergând
spre Cobden, care dormea. Îngenunche şi îşi
coborî cuţitul spre el.
— Nu! Am protestat eu, îngrozit de ce era gata să
facă.
Abia acum îmi dădeam seama ce ţinea în mâna
cealaltă. Era un mic pocal de metal cu picior lung
– un potir ca să strângă sânge. Vrăjitoarele din
clanul Mouldheel foloseau magia de sânge. Se
pregăteau să-şi ia ce le trebuia.
— N-avem de gând să-i omorâm, Tom! Zise Mab,
zâmbindu-mi mohorât. Nu-ţi mai face griji. Nu
vrem decât un pic din sângele lor – asta-i tot.
— Nu, Mab! Dacă verşi un singur strop de
sânge, nu mai încheiem niciun târg. Nicio
înţelegere, de niciun fel…
Mab şovăi şi-şi ridică privirile spre mine, uluită.
— Ce sunt ei pentru tine, Tom? Te-au rănit, nu-i
aşa? Şi te-ar fi dus la Caster şi te-ar fi spânzurat
fără să stea pe gânduri. Iar ăsta de aici aparţine
lui Wurmalde! Zise ea, scuipând spre Cobden.
— Vorbesc serios, Mab! Am zis eu,
plimbându-mi ochii spre celelalte vrăjitoare, care
se apropiaseră să asculte.
Un al doilea grup se îndrepta spre tabăra
soldaţilor, cu jungherele pregătite.
— Poate că sunt gata să închei un târg, dar dacă
se varsă un singur strop de sânge, nu voi mai fi
niciodată de acord. Cheamă-le înapoi! Spune-le
să se oprească!

Mab se ridică în picioare, cu ochi posomorâţi. În

cele din urmă, dădu din cap.
— Bine, Tom, numai pentru tine.
La acestea, vrăjitoarele se întoarseră cu spatele
la soldaţi şi, încet, veniră lângă noi.
M-am gândit că probabil oamenii de la picioarele
mele aveau să moară oricum din pricina otrăvii.
Vrăjitoarele se pricep în egală măsură şi la
otrăvuri, şi la antidoturi, deci poate ar mai fi fost
încă timp să-i salvez.
— Mai e ceva, i-am spus eu lui Mab. I-ai otrăvit
pe oamenii aceştia cu tocana. Dă-le antidotul
până nu e prea târziu…
Mab clătină din cap.
— Am pus otrava în apă, nu în tocană, dar n-o
să-i omoare, zise ea. Voiam doar să doarmă, cât
le luam noi puţin sânge. Or să se trezească,
mâine, cu dureri de cap – atâta tot. Am nevoie ca
băieţii ăştia să fie în putere, mâine-dimineaţă.
Am nevoie de ei ca să-şi vadă de treabă şi să
spargă zidul turnului! Acum vino cu mine, Tom.
Alice ne aşteaptă colo.
— Alice e cu tine? Am întrebat surprins.
Mab spusese acelaşi lucru şi când mă
ademenise din casa Părintelui Stocks. Şi atunci,
intenţia ei fusese s-o ucidă pe Alice.
— Fireşte că e, Tom. Am negociat, asta-am
făcut. Avem multe de făcut până la venirea
zorilor – dacă vrem să salvăm familia aia a ta.
— Sunt morţi, Mab, am zis eu cu amărăciune şi
ochii mi se umplură de lacrimi. Am ajuns prea
târziu.
— Cine spune?
— Wurmalde urma s-o facă dacă eu nu-i
dădeam cheile până la miezul nopţii.
— Nu trebuie s-o crezi pe ea, Tom, zise Mab cu
dispreţ. Sunt încă în viaţă. I-am văzut, eu i-am
văzut, cu oglinda mea. Nu sunt într-o stare prea
bună, recunosc, aşadar nu trebuie să mai
pierdem timpul. Dar ai o nouă şansă, Tom. Sunt
aici ca să te ajut.
Se întoarse şi o luă înapoi pe unde venise,
printre copaci. În ziua aceea, gândurile mele
fuseseră foarte negre. Abia mi se mai părea cu
putinţă să mă salvez pe mine însumi, darămite
pe-ai mei. Dar acum eram liber şi mă simţeam
deodată plin de speranţă şi optimism. Chiar mai
era o şansă ca Jack, Ellie şi Mary să mai fie încă
în viaţă; poate că aveam să cădem la înţelegere
cu Mab şi s-o convingem să ne arate intrarea în
tunelul care ducea la temniţele de sub Turnul
Malkin.
CAPITOLUL 13
CAVOUL
Alice ne aştepta, într-adevăr, la marginea
Codrului Corbilor. În lumina cenuşie de
dinaintea zorilor, stătea pe un buştean putred,
cu toiagul meu la picioare. În faţa ei, cu ochi
atenţi şi bănuitori, erau surorile lui Mab,
gemenele Beth şi Jennet.
Când m-am apropiat, Alice se ridică în picioare.
— Eşti teafăr, Tom? Întrebă ea, neliniştită. Stai,
lasă-mă să-ţi dau jos blestemăţia aia…
Scoase cheia mea specială din buzunarul
rochiei şi, în câteva clipe, îmi descuie scândura,
o deschise şi aceasta căzu la pământ. Am stat
acolo, frecându-mi încheieturile să-mi simt
iarăşi sângele curgând prin ele, uşurat să mi le
simt din nou libere.
— Wurmalde l-a ucis pe bietul Părinte Stocks şi
a dat vina pe mine, i-am spus eu. Mă duceau la
Caster, să mă spânzure…
— Ei, acum n-or să te mai ducă nicăieri. Eşti
liber, Tom… zise Alice.
— Mulţumită mie, o întrerupse Mab,
zâmbindu-mi cu viclenie. Fiindcă eu, nu Alice,
te-am ajutat. Ţine minte asta.
— Da… mulţumită ţie, am zis eu. Îţi sunt
recunoscător că m-ai eliberat.
— Te-am eliberat ca să putem să facem târgul,
zise Mab. Aşa că hai să vorbim despre asta…
Alice ţocăi, înciudată.
— I-am spus ce şi cum, Tom, zise ea, dar nu vrea
să-mi dea înapoi şuviţa de păr. Şi nici nu-i de
ajuns un cufăr, pentru ea.
— N-am încredere în tine, Alice Deane – nici cât
negru sub unghie! Zise Mab, cu colţurile gurii
lăsate în jos. Voi doi şi eu numai una! Aşa că o să
ţin şuviţa aia de păr până terminăm treaba.
Odată ce o să am ce vreau, poţi să ţi-o iei înapoi.
Dar un cufăr nu-i de ajuns. Dă-mi cheile pentru
toate trei şi batem palma. În schimb, eu o să te
duc în siguranţă la temniţa de sub turnul de
colo. Cu ajutorul meu, o să salvezi vieţile familiei
tale. Dacă eu nu merg cu voi, ei o să moară sigur.
Mab arăta chiar hotărâtă şi am simţit că
n-aveam să-i obţin lui Alice şuviţa de păr înapoi,
până ce ea n-ar fi avut cheile. Ceea ce însemna
că, în tunel, Alice avea să fie încă în puterea lui
Mab şi incapabilă să mă ajute s-o înving. Trebuia
să mă descurc singur.
Tata mă învăţase că un târg e un târg şi că e rău
să-ţi iei cuvântul înapoi. Acum plănuiam să fac
exact pe dos şi mi-era greu. Mai mult, chiar dacă
o făcuse pentru propriul interes, Mab tocmai mă
salvase, ceea ce însemna că nu mai eram un
prizonier în drum spre Caster, unde să fie
spânzurat. Îi datoram ceva pentru asta, şi când
colo eu mă pregăteam s-o trădez. Mă simţeam
vinovat din ambele pricini, dar ştiam că n-aveam
altă soluţie. Trebuia s-o înşel pe Mab, fiindcă
erau vieţi care depindeau de asta. N-aveam nici
cea mai mică intenţie să-i cedez nici măcar unul
din cufere, dar trebuia să fiu abil.
— Poţi să iei două cufere, Mab. Două şi nu mai
mult. Asta-i tot ce pot să-ţi propun…
Ea clătină din cap cu hotărâre.
Am oftat şi m-am uitat ţintă la vârful ghetelor
mele, prefăcându-mă că mă gândesc profund la
situaţie. După aproape un minut, am privit-o
drept în ochi.
— Vieţile celor din familia mea sunt în pericol,
aşa că n-am ce face, nu-i aşa? Bine – poţi să iei
toate trei cuferele.
Un rânjet i se lăbărţă lui Mab pe toată faţa.
— Atunci dă cheile şi târgul e făcut, zise ea,
întinzând mâna.
A fost rândul meu să clatin energic din cap.
 — Dacă-ţi dau cheile acum, ce garanţie am că o
să ne mai călăuzeşti până la temniţe? Pentru tine
n-o să mai conteze dacă o să fim încolţiţi şi
covârşiţi în tunelul ăla, nu-i aşa? Am zis eu,
arătând către celelalte vrăjitoare, care priveau şi
ascultau fiecare cuvinţel. De îndată ce îi vom
salva pe ai mei, o să primeşti cheile. Nicio clipă
mai devreme.
Mab îmi întoarse spatele, probabil ca să nu-i văd
ochii sau să-i citesc pe chip. Eram încredinţat că
m-ar fi tras pe sfoară dac-ar fi putut.
În cele din urmă, se întoarse din nou cu faţa la
mine.
— Atunci, ne-am înţeles, primi ea. Dar o să fie
greu. Va fi nevoie de toată dibăcia noastră ca să
ajungem în turnul ăla vii! Va trebui să lucrăm
împreună.

Când ne pregăteam să pornim, mi-am luat

toiagul de jos.
Mab se încruntă.
— N-ai nevoie de băţul ăla oribil, zise ea. Mai
bine lasă-l aici.
Ştiam că nu-i plăcea lemnul de scoruş şi îl
socotea o armă pe care o puteam folosi împotriva
ei, dar am clătinat din cap hotărât.
— Toiagul meu vine cu mine sau înţelegerea
cade! I-am răspuns eu.

Am urmat-o pe Mab, împreună cu Alice,

descriind un arc de cerc în contra acelor
ceasornicului, ocolind turnul. Curând lăsaserăm
Codrul Corbilor în urmă, dar am păstrat
aproximativ aceeaşi distanţă faţă de Turnul
Malkin, care rămânea mereu la vedere, în stânga
noastră, bine conturat pe cerul luminos.
În depărtare, în dreapta noastră, se vedea şi
cocoaşa uriaşă a Dealului Pendle şi deodată mi
s-a părut că zăresc o lumină sclipind chiar în
vârf, aşa că m-am oprit şi m-am uitat mai atent
într-acolo. Mab şi Alice îmi urmăriră direcţia
privirii. În timp ce ne uitam aşa, lumina licări şi
apoi se aprinse cu putere, de se putea vedea de la
câteva mile în jur.
— Se pare că a aprins cineva un foc chiar în
vârful dealului, am spus eu.
Erau nişte dealuri anume, prin întreg
Comitatul, pe care se aprindeau uneori focuri de
avertizare, semnalul trecând de la un vârf de deal
la altul, mult mai repede decât putea să-l ducă
un mesager călare. Unele dintre ele chiar
primeau numele de „Dealul Semnalizării”, ca
acela de la vest de Chipenden.
Mab îmi aruncă o privire, zâmbi misterios, apoi
se întoarse şi îşi continuă drumul. Am ridicat din
umeri către Alice şi am urmat-o îndeaproape.
Semnalul era probabil pentru cineva, m-am
gândit eu. M-am întrebat dacă avea ceva de-a
face cu clanurile vrăjitoarelor.
După vreo cincisprezece minute, Mab arătă
undeva înainte.
— Uite colo e intrarea!
Ne-am apropiat de ceea ce tata ar fi numit o
„pădure neglijată”. Vedeţi dumneavoastră, cele
mai multe păduri sunt „copilite” la câţiva ani o
dată, ceea ce înseamnă că unii puieţi sunt
doborâţi şi făcuţi lemne de foc. Asta ajută
pădurea, oferind spaţiu şi lumină pentru ceilalţi
copaci ca să crească în voie, şi astfel au de
câştigat şi oamenii, şi copacii. Dar aici, printre
copacii bătrâni ai acestei păduri – de stejari, tise
şi frasini – era un hăţiş de puieţi şi lăstari.
Nimeni nu mai vârâse toporul în ei de ani buni şi
asta m-a făcut să mă întreb de ce.
Apoi, când am ajuns la marginea pădurii, am
zărit deodată pietre funerare printre tufe şi
mi-am dat seama că vegetaţia şi copacii
ascundeau un cimitir părăsit.
La prima vedere, părea de nestrăbătut, dar o
potecă îngustă ducea în desiş şi Mab se avântă
pe-acolo fără s-arunce nicio privire îndărăt. Asta
m-a surprins, pentru că ştiam că n-ar fi putut
pune piciorul pe pământ sfinţit. De bună seamă
fusese scos de sub oblăduirea Bisericii, probabil
de către un episcop, şi nu mai era pământ sfinţit.
Am urmat-o pe Mab, cu Alice venind imediat în
spatele meu, şi în câteva momente am zărit un
soi de ruine în stânga noastră, acoperite cu
muşchi şi licheni. Numai doi pereţi mai erau în
picioare, iar porţiunea cea mai înaltă nu se ridica
decât până la umărul meu.
— Ce-i asta? Am întrebat eu.
— Tot ce-a mai rămas din vechea biserică,
răspunse Mab peste umăr. Cele mai multe
morminte au fost scormonite şi oasele au fost
duse în altă parte şi reîngropate. Cele pe care
le-au mai putut găsi, fireşte…
Chiar în mijlocul desişului am dat de un
luminiş, presărat cu pietre funerare. Unele erau
căzute de tot, altele înclinate la unghiuri
periculoase, şi se vedeau gropile de unde sicriele
fuseseră scoase şi mutate de acolo. Nu se
ostenise nimeni să le acopere la loc şi acum
deveniseră gropi pline de bălării şi mărăcini. În
acel loc, printre pietrele funerare, era o clădire
mică de piatră. Un sicomor tânăr crescuse chiar
prin acoperiş, despicând pietrele, şi
întinzându-şi crengile deasupra ca o cupolă de
frunziş. Pereţii erau îmbrăcaţi în iederă şi
clădirea nu avea nicio fereastră, ci doar o uşă de
lemn putred.
— Ce-i asta? Am întrebat.
Era mult prea mică pentru o capelă.
— Este un cav… începu Alice.
— M-a întrebat pe mine, o întrerupse Mab. E un
cavou, Tom. O casă-mormânt deasupra
pământului, construită odinioară pentru o
familie cu bani mai mulţi decât minte. Şase
rafturi are şi fiecare dintre ele încă mai este un
loc de odihnă pentru oasele morţilor…
 — Oasele mai sunt încă aici? Am întrebat,
neştiind la care fată să mă uit. De ce nu le-au
mutat şi pe ele, ca pe restul?

— Familia n-a vrut ca morţii săi să fie deranjaţi,

zise Mab, ducându-se la uşa cavoului. Dar au
fost deja deranjaţi şi-or să mai fie.
Apucă de clanţă şi, încet, deschise uşa. Era deja
întuneric la umbra sicomorului, dar dincolo de
uşa aceea era o beznă totală. Nu aveam un muc
de lumânare şi cutia cu iască şi amnar la mine,
dar Mab a scos din buzunarul stâng al rochiei
sale o lumânare de-a ei. Era făcută din ceară
neagră şi, sub ochii mei, fitilul dădu naştere unei
flăcări.
— Ca să putem vedea ce facem acum, zise ea,
zâmbind răutăcios.
Ţinând lumânarea ridicată, Mab ne conduse în
cavou, flacăra luminând lespezile de piatră –
rafturile pe care stăteau rămăşiţele morţilor. Am
văzut la ce se referise Mab când spusese că
morţii fuseseră deranjaţi. Unele oase fuseseră
smulse de pe raft şi zăceau împrăştiate pe jos.
Odată ce-am intrat, ea a făcut un pas înapoi şi a
închis uşa în urma noastră, flacăra pâlpâind în
curentul de aer, încât găvanele ochilor craniului
celui mai apropiat se însufleţiră de la umbre, iar
oasele morţilor părură că se zvârcolesc, cu o
viaţă nenaturală.
 De îndată ce uşa a fost închisă, am simţit un fior
rece şi am auzit un geamăt slab din colţul
îndepărtat al cavoului. Era un spirit sau un
spectru?
— Nu-i nimic pentru care să-ţi faci griji, aici, zise
Mab, mergând către sunetul prevestitor de rău.
E doar Maggie Moarta, care nu se mai plimbă pe
nicăieri acum…
Vrăjitoarea moartă era într-un colţ, sprijinită cu
spatele de peretele jilav. Belciuge ruginite de
metal îi ţineau gleznele, de fiecare fiind legat un
lanţ, fixat în peretele de piatră cu un alt belciug.
Metalul acesta era fier, aşa că nu era de mirare
că suferea. Maggie era prinsă în cursă.
— Ăsta-i mirosul unui Deane? Scânci ea, cu
vocea tremurătoare de durere.
— Îmi pare rău să te văd în starea asta, Maggie,
zise Alice, făcând un pas spre ea. Sunt eu, Alice
Deane…
— Oh, ajută-mă, copilă! O rugă Maggie. Gura
mi-e mai uscată decât îmi sunt arse oasele. Nu
pot îndura cătuşele astea la picioare. Scapă-mă
de chinurile astea!
— Nu te pot ajuta, Maggie, răspunse Alice,
apropiindu-se şi mai mult. Aş vrea, dar e o
Mouldheel aici. Are o şuviţă din părul meu, da,
aşa că nu pot să fac nimic.

— Atunci vino mai aproape, copilă, croncăni

Maggie.
 Ascultătoare, Alice se aplecă spre ea şi
vrăjitoarea moartă îi şopti ceva la ureche.
— Fără şuşoteli! Fără secrete aici! Dă-te de
lângă Maggie, o avertiză Mab.
Imediat, Alice se dădu la o parte, dar o
cunoşteam destul de bine ca să desluşesc o
uşoară schimbare în expresia feţei sale: Maggie îi
şoptise ceva important; ceva care s-ar fi putut să
ne ajute împotriva lui Mab.
— Aşa! Continuă Mab. Hai să mergem mai
departe. Veniţi după mine. E foarte strâmt…
Îngenunche şi o luă de-a buşilea peste cel mai
de jos raft din stânga ei, răvăşind scheletul care
zăcea pe lespede. În câteva clipe tot ce mai
vedeam din ea erau picioarele desculţe, care apoi
dispărură şi ele, ca şi restul. Luase ea lumânarea
şi interiorul cavoului se cufundă în beznă.
Atunci, strângând mai bine toiagul în mână,
m-am târât în patru labe pe lespedea rece,
urmând-o prin spaţiul îngust dintre aceasta şi
lespedea de deasupra, simţind oasele sub mine
când am trecut. Dincolo de lespede, degetele de
la mâna dreaptă dădură peste pământ reavăn şi,
zărind un licăr de lumină în faţă, am intrat cu
capul înainte în tunelul scund, în care ne aştepta
Mab. Stătea în patru labe – tavanul era prea jos
ca să-i dea voie să se ridice în picioare.
Alice deja îmi spusese că singura cale prin care
cuierele mele ar putea ieşi vreodată din Turnul
Malkin era prin masiva uşă de lemn întărit cu
fier, adică aceeaşi cale prin care intraseră, şi o
singură privire la spaţiul acela îngust îmi
confirma spusele ei. Aşadar, ce spera Mab să
obţină? Chiar dacă ajungea la cuferele acelea,
i-ar fi fost cu neputinţă să le scoată pe aici.
Şi eu mă confruntam cu aceeaşi problemă, dar
cel puţin puteam să-mi salvez familia. Şi, câtă
vreme nu renunţam la chei, nicio vrăjitoare n-ar
fi fost în stare să deschidă cuierele.
Când şi Alice veni lângă noi în tunel, Mab nu
mai pierdu timpul şi se târî mai departe de-a
buşilea, iar noi o urmarăm cum puturăm. Mai
trecusem prin câteva tuneluri de când
devenisem ucenicul Vraciului, dar niciodată prin
vreunul atât de strâmt şi sufocant ca ăsta.
N-avea niciun fel de suporţi şi a trebuit să fac
eforturi să nu mă gândesc la uriaşa greutate a
pământului de deasupra noastră. Dacă tunelul
se prăbuşea, am fi fost închişi acolo în întuneric;
am fi fost striviţi rapid sau poate am fi suferit o
moarte lungă şi îngrozitoare, prin sufocare.
Am pierdut noţiunea timpului. Mi se părea că ne
târam de o veşnicie, dar în cele din urmă am ieşit
într-o încăpere de pământ, destul de înaltă cât să
putem sta în picioare. Pentru o clipă, am crezut
că ne aflam sub turn, dar apoi am văzut un alt
tunel, drept înainte. Spre deosebire de cel din
care tocmai ieşiserăm, acesta era destul de mare
cât să-l străbaţi mergând în picioare şi avea şi
stâlpi de lemn groşi care susţineau tavanul.
 — Ei, zise Mab, eu doar până aici am mai fost
înainte. Nu miroase prea bine, tunelul ăsta…
Spunând acestea, se aplecă şi adulmecă
zgomotos de trei ori. Mă întrebam cât de bună
era la treaba asta. Vraciul îmi spusese odată că
abilitatea aceasta varia de la o vrăjitoare la alta.
După ce pufni o dată scurt, se întoarse în partea
cealaltă şi se cutremură de groază.
— E ceva umed şi mort aici, jos, zise ea. Nu-mi
place tunelul ăsta deloc!
— Nu fi fricoasă, fato! O zeflemisi Alice. Ia dă-mi
voie să adulmec şi eu tunelul. Două nasuri sunt
mai bune decât unul – nu-i aşa?
— Ba da, dar grăbeşte-te, încuviinţă Mab,
uitându-se spre tunel speriată.
Alice nu zăbovi. Trase repede aer pe nas şi
zâmbi.
— Nu-i nimic de care să ne facem prea multe
griji, acolo jos. Ceva umed şi mort cu care o
puteam scoate la capăt. Tom are la el toiagul de
scoruş. Ar trebui să fie de ajuns să-l ţină la
distanţă cu el. Aşa că dă-i drumul, Mab. Ia-o
înainte! Asta dacă nu ţi-e prea frică. Mi se părea
că voi, alde Mouldheel, sunteţi făcuţi dintr-o
plămadă mai dură.
Pentru o clipă, Mab se uită ţintă la Alice şi
strâmbă din buze mânioasă, dar apoi o luă
înainte prin tunel. Mi-am strâns mai tare în
mână toiagul de scoruş. Ceva îmi spunea c-o să
am nevoie de el.
 CAPITOLUL 14
STRIGOIUL
Dacă paznicul tunelului era umed şi mort,
atunci probabil că era un „strigoi” şi atunci cu
siguranţă că era apă în tunel. Citisem despre
strigoi în Bestiarul Vraciului: erau rari în
Comitat, dar foarte periculoşi. Erau creaţi de
vrăjitoare, care legau sufletul unui marinar
înecat de trupul lui prin magie neagră. Corpul nu
mai putrezea, ci devenea umflat şi înfricoşător de
puternic. De obicei erau orbi, fiindcă ochii le erau
mâncaţi de peşti, dar aveau un auz foarte ascuţit
şi îşi puteau simţi victima şi pe pământ uscat în
timp ce ei erau încă sub apă.
Când mă pregăteam s-o urmez pe Mab, Alice îmi
făcu semn să rămân în spate şi să-i dau voie ei să
treacă prima. Eram sigur că plănuise ceva, dar
n-aveam idee ce. Aşa că am lăsat-o s-o ia înainte,
sperând că ştia ce face.
Mi se păru că mergem câteva secole, dar în cele
din urmă am început să încetinim şi la un
moment dat ne oprirăm.
— Nu-mi place asta, zise Mab către noi. E apă,
în faţă. Miroase urât. Nu arată deloc paşnic…
M-am strecurat lângă Alice, ca să putem vedea
peste umărul lui Mab. Mă aşteptasem să văd o
apă curgătoare – poate un izvor sau un râu
subteran pe care ea să nu-l fi putut trece. În loc
de asta, tunelul se lărgea, alcătuind o peşteră
ovală, în care era un mic lac. Apa ajungea
aproape de pereţii peşterii, dar în stânga era o
potecă nămoloasă, înclinată către apă. Părea
foarte alunecoasă.
Lacul mă îngrijora. Era mâlos, de culoarea
noroiului, şi faţa apei era uşor încreţită – cum
te-ai fi aşteptat de la o apă tulburată de vânt. Dar
noi eram sub pământ şi aerul era nemişcat şi
stătut. De asemenea, aveam presimţirea că lacul
era şi foarte adânc. Oare pândea ceva rău sub
apă? Mi-am amintit ce zisese Mab când
adulmecase – „ceva umed şi mort”. Era un
strigoi, cum bănuisem eu?
— N-avem toată noaptea la dispoziţie, Mab, îi
strigă Alice cu veselie. Nici mie nu-mi place cum
arată apa asta, deci cu cât mai repede trecem de
ea, cu atât mai bine!
Arătând mai mult decât puţin speriată, Mab îşi
mută lumânarea neagră în mâna dreaptă şi o luă
pe poteca nămoloasă. Nu făcu decât vreo doi
paşi, când piciorul ei desculţ începu să alunece.
Aproape că-şi pierdu echilibrul şi fu nevoită să
întindă mâna stângă ca să se sprijine de perete.
Lumânarea pâlpâi şi aproape că se stinse.
— Cătinel, fato! Zise Alice, cu ironie tăioasă în
glas. Nu-i o idee prea bună să cazi în apa asta. Ai
nevoie de o pereche bună de pantofi, chiar ai. Mie
nu mi-ar plăcea să simt noroiul ăla moale printre
degetele de la picioare. Îţi face picioarele să pută
mai tare ca oricând!
Mab se întoarse către noi şi încă o dată buzele i
se schimonosiră de mânie. Era gata să-i dea lui
Alice o replică usturătoare, când se întâmplă
ceva de-mi sări inima din piept.
Mai iute decât ai clipi din ochi, o mână mare,
lividă, umflată şi lipsită de sânge, ţâşni din apă şi
o prinse pe Mab de glezna dreaptă. Imediat, ea îşi
pierdu echilibrul şi, guiţând ca un purcel de
lapte, căzu într-o rână în noroi, cu jumătatea de
jos a trupului ei plescăind în apă. Ţipa îngrozită
şi, sub ochii mei, începu să alunece mai departe
în lac. Alice era între noi, altminteri i-aş fi întins
toiagul meu lui Mag să se prindă de el. Era mult
prea cumplit să-i dau voie strigoiului s-o înhaţe.
Mab încă ţinea lumânarea, dar dădea din mâini
disperată şi părea că o să se scufunde cât de
curând. Dacă se stingea, am fi rămas pe
întuneric, incapabili să mai vedem din ce parte
venea vreun pericol. De parcă mi-ar fi citit
gândul, Alice făcu un salt înainte şi smulse
lumânarea din mâna lui Mab, apoi se trase
înapoi şi continuă s-o privească ducându-se
încet la fund.
— Salveaz-o, Alice! Am strigat eu. Nimeni nu
merită să moară aşa…
Alice şovăi, dar apoi, ridicând o dată din umeri,
se aplecă înainte, o prinse pe Mab de păr şi
începu s-o tragă înapoi.
La aceasta, Mab ţipă încă şi mai tare – devenise
acum o adevărată luptă cu odgonul . Ceva de sub
apă încerca s-o tragă la fund, Alice i se
împotrivea şi încerca s-o tragă înapoi. Mab
probabil că se simţea ruptă-n două.
— Împunge-l cu toiagul, Tom! Strigă Alice.
Loveşte-l zdravăn şi fă-l să-i dea drumul!
Am păşit pe poteca nămoloasă până lângă ele şi
am îndreptat toiagul spre apă, căutând să văd
ţinta. Apa se învâltora cu noroiul, valuri mari
plescăind la marginea potecii, şi nu vedeam
nimic. Tot ce puteam face era să-l împlânt
orbeşte într-un punct undeva sub locul în care ar
fi trebuit să fie piciorul lui Mab. Am împuns cu
putere de vreo două-trei ori. Nu se simţea nicio
schimbare şi mi-am dat seama că Alice pierdea
bătălia: apa îi ajunsese lui Mab până la subsuori.
Am încercat din nou. Tot fără noroc. Atunci, la a
opta sau a noua încercare, am nimerit peste
ceva. Apa s-a zbuciumat şi deodată Mab era
liberă şi Alice o trase înapoi pe potecă.
— Aşa, Tom, n-am terminat încă. Uite, ţine
lumânarea. Stai pe aproape cu toiagul tău, în caz
că se întoarce!
Am luat lumânarea şi am ţinut-o cât mai sus ca
să luminez toată suprafaţa lacului mâlos. În
mâna stângă aveam toiagul de scoruş, gata să-l
împlânt în strigoi.
Alice o prinse deodată pe Mag, imobilizându-i
braţele la spate, şi, cu mâna stângă încă înfiptă
în părul ei, o sili să îngenuncheze şi îi împinse
capul în faţă până aproape că atinse apa.
— Dă-mi ce-ai luat de la mine! Îi strigă ea lui
Mab în urechea stângă. Şi repede, până nu-ţi
smulge nasul creatura aia de jos!
— Ia-ţi-o! Ia-ţi-o! Strigă ea, cu glasul plin de
spaimă şi deznădejde. E în jurul gâtului meu!
Alice dădu drumul braţelor lui Mab şi, ţinând-o
în continuare de păr, se folosi de mâna liberă ca
să scoată ceva de sub gulerul rochiei sale. Era o
sfoară. Alice o reteză cu dinţii, o smulse de la
gâtul lui Mab şi mi-o întinse mie.
— Arde-o! Strigă.
Ţinând lumânarea sub ea, am văzut că sfoara
era înnodată de o buclă de păr. Era şuviţa de păr
din capul lui Alice care o pusese la cheremul lui
Mab. Flacăra lumânării aprinse sfoara şi-o
mistui imediat cu un vuf! Se simţi un uşor miros
de păr ars, după care Alice lăsă cenuşa rămasă
să cadă în apă.
După aceea, o ridică pe Mab în picioare, o prinse
de braţ şi o împinse de-a lungul potecii spre
capătul celălalt al lacului. Le-am urmat cu
prudenţă, având grijă să nu alunec, scrutând
apa cu teamă. În timp ce-o priveam aşa, ceva
uriaş înotă spre suprafaţă. În umbră, pe lângă
peretele îndepărtat, apăru un cap uriaş, cu părul
încurcat şi făcut ghem în vârf, dar revărsându-se
pe lângă. Faţa îi era albă şi umflată, ochii doar
găvanele goale, şi când nasul îi ieşi deasupra
apei, adulmecă zgomotos, ca un copoi de
vânătoare căutându-şi prada.
Dar câteva clipe mai târziu, ajunseserăm toţi
trei teferi în tunelul din capătul celălalt al lacului
şi pericolul imediat trecuse. Mab arăta murată şi
mânjită de noroi. Toată siguranţa ei de sine
dinainte pierise. Însă pe Alice n-o mai văzusem
niciodată atât de fericită de când veniserăm în
Pendle.
— Trebuie să-i mulţumim lui Maggie Moarta
pentru asta! Zise Alice, rânjindu-mi larg. Mi-a
şoptit ce aveam nevoie să ştiu. Un strigoi, asta a
fost, şi destul de uşor să-l adulmec. Întotdeauna
păzeşte poteca aceea. L-au pregătit bine, asta da.
Nu s-ar atinge niciodată de cineva cu sânge de
Malkin prin vene. Eu sunt o Deane după nume,
dar sunt o Malkin pe jumătate. De aceea te-am
pus să rămâi mai în spate, Tom. Numai Mab era
în cel mai mare pericol.

— Nu-i plăcut să fii păcălit! Zise Mab. Totuşi, nu

mă plâng prea mult. Atâta vreme cât o să-mi
obţin cuferele.
— Mi-am luat şuviţa înapoi, aşa că nici eu nu
mă plâng, zise Alice cu un surâs încrezut. Şi
dacă tu-ţi vrei cuferele alea, mai întâi trebuie să-i
găsim familia lui Tom, teafără şi nevătămată. Aşa
că, fără viclenii – asta dacă ştii ce-i mai bine
pentru tine!
— N-o să-l înşel pe Tom, zise Mab. S-a întâmplat
că el tocmai mi-a salvat viaţa, împungându-l pe
strigoiul ăla cu toiagul. N-am să uit asta prea
repede.
— Oooo, s-a întâmplat că mi-a salvat viaţa, o
maimuţări Alice. S-a întâmplat că şi eu ţi-am
salvat-o, dacă n-ai observat.
Şi îi înfipse iarăşi mâna în păr lui Mab, silind-o
să o ia înainte prin tunel.
Mi-a părut rău pentru Mab. Parcă nu era nevoie
să fie tratată atât de aspru şi am mustrat-o pe
Alice.
Ea-i dădu drumul părului lui Mab, călcându-şi
pe inimă, şi tocmai dădea să-mi răspundă când
ceva ne-a atras atenţia. După încă vreo treizeci
de paşi, am ajuns în faţa unei uşi de lemn fixate
în piatră. Se părea că găsiserăm intrarea în
Turnul Malkin.

Avea un ivăr, cu o încuietoare dedesubt. I-am

dat lui Alice să ţină lumânarea şi ea o trase pe
Mab într-o parte, în vreme ce eu am apucat
ivărul şi l-am ridicat încet, încercând să nu fac
niciun zgomot. Dar când am împins în ea, uşa nu
s-a clintit. Era încuiată – totuşi asta nu era o
problemă când fratele Vraciului, Andrew, era un
lăcătuş. Alice îşi puse lumânarea în dinţi şi îmi
întinse cheia mea specială. Am luat-o, am
vârât-o în broască, am învârtit-o şi am avut
satisfacţia să simt încuietoarea cedând.
— Gata? Am şoptit, întinzându-i cheia înapoi lui
Alice.
Ea încuviinţă cu un semn din cap.
 — Şi, vă rog, fetelor, fără ciorovăială. Staţi
cuminţi până o să-mi găsesc eu familia şi-o să ne
vedem afară de aici, am zis eu.
— Şi eu o să-mi iau cuferele, adăugă Mab – dar
nici Alice, nici eu nu-i dădurăm atenţie.
Am ridicat ivărul din nou, deschizând încet uşa.
Înăuntru era un întuneric ca de smoală, dar
puternica duhoare de mucegai şi putreziciune
m-a făcut să icnesc. Aerul era îmbâcsit de
moarte.
Alice şi-a încreţit nasul dezgustată şi a adus
lumânarea în cadrul uşii. În faţa noastră era un
culoar cu uşi de celule pe ambele părţi. Fiecare
avea o ferestruică de inspecţie cu gratii de fier
cam la nivelul capului. În depărtare, era ceea ce
părea o încăpere mult mai mare, fără nicio uşă.
Să fi fost familia mea într-una din celulele
acelea?
— Tu stai cu ochii pe Mab, i-am spus lui Alice.
Dă-mi lumânarea şi o să verific eu fiecare
celulă…
La prima celulă am ridicat lumânarea aproape
de gratiile uşii. Părea să fie goală. A doua avea un
ocupant, un schelet acoperit de pânze de
păianjen şi îmbrăcat în nişte zdrenţe de
pantaloni şi nişte fâşii de cămaşă, cu picioarele şi
braţele legate cu lanţuri de perete. Cum murise
oare prizonierul? Fusese pur şi simplu părăsit
acolo şi lăsat să moară de foame? Am simţit
brusc un fior şi, în timp ce priveam, o coloană
subţire de lumină apăru deasupra scheletului şi
o faţă îndurerată începu să prindă contur
deasupra lui.
Faţa se strâmba şi încerca să vorbească, dar în
loc de cuvinte, tot ce puteam auzi era un vaiet de
agonie. Prizonierul murise dar n-o ştia, şi era
încă prins în celula aceea, suferind la fel de mult
ca în ultimele sale zile. Aş fi vrut să-l ajut, dar
aveam alte lucruri mai urgente de făcut. Câte
suflete mai erau oare acolo, jos, care ar fi avut
deopotrivă nevoie să fie eliberate? Mi-ar fi putut
lua ore în şir să-i vorbesc fiecărui spirit tulburat
şi să-l conving să treacă dincolo, în partea
cealaltă.
Folosind lumânarea, am verificat toate celulele.
Părea că niciuna dintre ele nu mai fusese folosită
de multă vreme. Erau şaisprezece în total şi
şapte dintre ele conţineau oase de om. Când am
ajuns la capătul culoarului, am ciulit urechea
bine. Tot ce-am putut auzi a fost picuratul slab al
apei, aşa că m-am întors şi i-am făcut semn lui
Alice să vină mai aproape. Am aşteptat până
când a adus-o pe Mab lângă mine, apoi am păşit
încordat în camera de la capătul culoarului.
Lumina lumânării nu ajungea până în cotloanele
cufundate în beznă ale imensei încăperi. Apa
picura din tavan pe dalele de piatră şi aerul era
umed şi îngheţat.
La prima vedere, părea să fie pustie. Era o
cameră mare, circulară, cu încă un culoar
pornind din ea, identic cu acela pe care îl
cercetasem deja. În plus, nişte trepte de piatră
urcau în spirală pe lângă pereţii încăperii, până
la un chepeng din tavan, care dădea la etajul de
deasupra. Cinci piloni cilindrici uriaşi susţineau
tavanul acela înalt, fiecare încărcat de lanţuri şi
cătuşe. Am observat, de asemenea un vas pentru
jăratic plin de cenuşă veche şi o masă grea de
lemn, cu o serie de cleşti de metal şi alte
instrumente.
— Aici îşi torturează duşmanii, zise Alice, vocea
ei răsunând cu ecou grav în liniştea încăperii.
Apoi scuipă pe dale. Nu-i o fericire să te naşti
într-o familie ca asta…
— Da, zise Mab. Poate că Tom ar trebui să-şi
aleagă prietenii mai cu atenţie. Dacă tot vrei să fii
prieten cu o vrăjitoare, Tom, există familii mai
bune din care să-ţi alegi una.
— Eu nu sunt o vrăjitoare, zise Alice şi-o trase
pe Mab de păr, destul cât s-o facă să scâncească.
— Încetaţi, am şuierat eu. Vreţi să prindă de
veste că suntem aici?
Fetele părură ruşinate şi se opriră din gâlceavă.
M-am uitat în jur şi m-am cutremurat
gândindu-mă la ce trebuie să se fi întâmplat în
încăperea aceea; valuri-valuri de fiori reci mi-au
străbătut şira spinării. Mulţi dintre cei care
muriseră în chinuri erau încă prizonieri aici.
Mai întâi, era de cercetat celălalt culoar. Deja
mă uitasem în şaisprezece celule, dar trebuia să
le verific pe toate; într-una din acestea de aici ar
fi putut fi familia mea. După câte văzusem deja
în temniţă, acum mă temeam de ce era mai rău.
Trebuia însă să ştiu.
— Va trebui să mă uit în fiecare celulă, i-am
spus eu lui Alice. O să-mi ia ceva timp, dar n-am
încotro…

Alice dădu din cap.

— Bineînţeles că trebuie, Tom. Dar cum e doar o
singură lumânare, o să stăm aproape.
Îndată ce Alice termină de vorbit, de deasupra
capetelor noastre izbucni un hohot gros de râs –
glasul unui bărbat, răguşit şi aspru, urmat de un
tril înalt, feminin, de veselie, care sfârşi într-un
croncănit. Am îngheţat. Păreau să vină de
deasupra chepengului. Oare Malkinii veneau în
temniţă?
Spre surprinderea mea, Mab rupse tăcerea
noastră îngrozită, fără să se ostenească măcar să
vorbească încet.
— Nicio grijă, zise ea. Nu vin ei aici, nu acum – şi
asta-i o promisiune. Am citit viitorul, eu l-am
citit. Îţi pierzi vremea, Tom. Acolo, sus, îţi vei găsi
familia, şi-mi arătă cu mâna spre tavan.
— De ce te-am asculta pe tine, mă rog? O repezi
Alice. Ai citit viitorul, nu zău! Dar nu l-ai văzut şi
pe strigoiul ăla, nu-i aşa?
N-am mai ascultat tachinările lor. Alice îmi
spusese că Mab se ţine întotdeauna de cuvânt.
Poate că avea dreptate, dar trebuia, totuşi, să
verific. Pe de altă parte, era evident că se aflau
vrăjitoare la etajul de deasupra. Aşadar, cu
inima grea, am început să cercetez, una câte
una, celulele din al doilea culoar, încă stând ca
pe ghimpi la gândul că, în orice clipă, chepengul
de deasupra s-ar fi putut deschide şi Malkinii ar
fi dat buzna pe scări să ne înhaţe.
Multe dintre celule conţineau oseminte, dar în
afară de câte un şobolan rătăcit, nimic nu părea
să fie viu acolo, jos. Am fost uşurat când s-a
terminat şi m-am uitat la trepte, întrebându-mă
ce era la etajul de deasupra.
Alice aruncă o privire spre lumânare, apoi se
uită la mine cu tristeţe, clătinând din cap.
— Nu-mi face plăcere să ţi-o spun, Tom, dar
trebuie. N-o să fie uşor să scăpăm, dacă ne
întoarcem prin tunelul ăla de jos, pe întuneric,
nu-i aşa? N-ai să fii în siguranţă trecând pe lângă
strigoiul ăla. Trebuie să plecăm în scurt timp,
mai înainte să ardă lumânarea până la capăt.
Alice avea dreptate. Lumânarea era pe sfârşite.
Curând urma să ne cufundăm în întuneric. Dar
încă nu puteam pleca.
— Trebuie să verific şi etajul de deasupra. O
singură privire şi-am plecat.
— Atunci fă-o repede, Tom, zise Alice. Prizonierii
sunt uneori ţinuţi acolo, sus, şi interogaţi. Dacă
asta dă greş, sunt aduşi aici, să fie torturaţi şi
lăsaţi să putrezească.
 — Ar fi trebuit să cauţi acolo, sus, când ţi-am
spus eu, zise Mab. Aşa n-am mai fi pierdut atâta
vreme.
Fără s-o iau în seamă, m-am îndreptat spre
scări. Alice veni după mine, încă ţinând-o strâns
pe Mab, deşi îi dăduse drumul la păr şi o
apucase de braţ. În capul scărilor am întins
mâna şi am încercat chepengul. Nu era încuiat,
dar am tras adânc aer în piept înainte să încep
să-l ridic, foarte încet, pândind cu atenţie orice
pericol. Şi dacă vrăjitoarele stăteau să
ne-aştepte? Dacă aveau să mă înşface de îndată
ce deschideam chepengul?
Abia când l-am deschis de tot mi-am scos capul
afară, în spaţiul de deasupra, şi am ridicat încet
lumânarea ca să văd. Părea fără viaţă. Nici
măcar un şobolan nu se mişca pe dalele jilave.
Interiorul turnului se ridica deasupra mea ca un
cilindru, gol pe dinăuntru, cu o spirală de trepte
înguste ce urcau contrar acelor ceasornicului,
urmărind curbura zidului de piatră. Din loc în
loc, erau nişte uşi de lemn. Aerul era umed şi pe
pereţi se vedeau pete ude şi dâre de mâzgă verde;
apa picura de deasupra, stropind dalele din
stânga. Chiar şi bucata asta de turn din jurul
meu era, probabil, tot sub pământ. Am urcat
prin chepeng şi m-am îndreptat spre trepte,
făcându-l semn lui Alice să mă urmeze.
— Ai răbdare cu mine, Alice. O să mă grăbesc
cât pot. O să dau numai o fugă şi-o să verific uşă
cu uşă. Dacă nu sunt nici aici, o să ieşim cât încă
mai putem…
— Am ajuns până aici, este? Zise Alice, ecoul
glasului răsunând până sus, în vastul spaţiu de
deasupra. Putem foarte bine să mergem până la
capăt. Astea sunt ultimele celule, oricum. Etajul
următor e deasupra pământului – camerele de
locuit şi locurile unde-şi ţin proviziile. Du-te şi
uită-te. Eu am să stau aici şi-am s-o păzesc pe
Mab.
Dar mai înainte să fac vreo mişcare, s-a auzit o
bufnitură îndepărtată, urmată de un huruit
adânc ce părea să zgâlţâie zidurile şi podeaua de
sub picioarele mele.
— Se pare c-au început să tragă din nou cu
tunul în turn, zise Alice.
— Deja? Am întrebat eu, uimit că soldaţii se
apucaseră de treabă atât de curând.
— Au început îndată ce s-a luminat de ziuă, zise
Mab. Un pic mai devreme decât am fi vrut noi.
Am fi reuşit cu ceva mai mult timp, dar asta-i
vina ta, Tom. Dacă m-ai fi lăsat să le iau sânge,
ar fi dormit până mai târziu.

— N-o lua în seamă, Tom, zise Alice. Moară

stricată, nu-i aşa? Urcă pe scările alea. Cu cât
mai repede ieşim de aici, cu atât mai bine!
Nu aveam nevoie de alte încurajări şi-am pornit
imediat. Dar, în ciuda nevoii de a mă grăbi, n-am
fugit. Treptele erau foarte înguste şi cu cât urcam
mai sus, cu atât mai descurajante deveneau
scările din stânga mea. Am ajuns la prima celulă
şi m-am uitat înăuntru prin ferestruica zăbrelită.
Nimic. Până să ajung la a doua celulă, se auzi
încă o bufnitură, urmată de un huruit şi o
vibraţie care străbătu în jos treptele; tunul
trăsese din nou în turn.
A doua celulă era şi ea goală, dar apoi, la a treia
uşă, am auzit un sunet. Era un copil care
plângea în întuneric. Să fi fost micuţa Mary?
— Ellie! Ellie! Am strigat. Tu eşti? Sunt eu,
Tom…
Copilul se opri din plâns şi cineva se mişcă
înăuntrul celulei. Un foşnet de fuste şi zgomotul
unor pantofi străbătând podeaua celulei spre
uşă. Apoi apăru o faţă dincolo de zăbrele. Mi-am
ridicat lumânarea, dar pentru moment n-am
recunoscut-o. Părul era în dezordine, obrajii
traşi, ochii îndureraţi şi roşii de plâns. Dar nu
era nicio îndoială. Niciuna.
Era Ellie.
CAPITOLUL 15
AGILE CA PISICILE
— Oh, Tom! Tu eşti? Chiar tu eşti? Strigă Ellie şi
lacrimile începură să-i şiroiască pe faţă.
— Stai liniştită, Ellie, i-am spus eu. O să te scot
curând de aici şi o să fii pe drumul spre casă…
— Tom, mi-ar plăcea să fie atât de simplu, zise
ea, cu umerii scuturaţi de suspine, în vreme ce
lacrimile îi curgeau în gura deschisă.
 Dar deja mă întorsesem cu spatele şi-i făcusem
semn lui Alice să vină.
Urcă repede, împingând-o pe Mab în faţa ei şi,
fără să mai piardă vreo clipă, descuie uşa celulei.
Când am intrat, luminând celula cu lumânarea,
Mary dădu fuga la mama ei, care o luă în braţe.
Ellie se uită la mine cu ochi plini de speranţă, dar
făcu un pas înapoi când Alice şi Mab intrară în
celulă în urma mea.
Atunci l-am zărit pe Jack. În celulă nu era
niciun pat, doar o grămadă de paie murdare în
colţul îndepărtat, iar fratele meu zăcea peste ele.
Ochii îi erau larg deschişi şi părea să se uite la
tavanul celulei. Nu clipea.
— Jack! Jack! L-am strigat eu, ducându-mă
spre el. Eşti teafăr?
Dar bineînţeles că nu era teafăr şi mi-am dat
seama de asta din clipa în care l-am văzut. N-a
dat niciun răspuns la sunetul vocii mele. Corpul
îi era în celulă, dar mintea îi era cu siguranţă în
altă parte.
— Jack nu vorbeşte. Nu ne mai recunoaşte
deloc, nici pe mine, nici pe Mary, zise Ellie. Se
chinuieşte şi să înghită şi tot ce pot face e să-i
umezesc buzele. E în starea asta de când am
plecat de la fermă…
Vocea lui Ellie se stinse, căci fu copleşită din
nou de emoţii, iar eu nu puteam decât să mă uit
la ea, neajutorat. Simţeam că trebuia s-o
liniştesc cumva, dar era nevasta fratelui meu şi
n-o îmbrăţişasem decât de vreo două ori: prima
oară, la petrecerea de după căsătorie, a doua
oară, când plecasem de acasă imediat după ce
Ellie fusese îngrozită de vizita unei vrăjitoare,
Mama Malkin. Ceva se schimbase între noi din
acel moment. Mi-am amintit cuvintele ei de
despărţire, când m-a avertizat să nu mai vizitez
niciodată ferma decât pe timpul zilei.
Ai putea să atragi după tine ceva rău şi nu
putem risca să i se întâmple ceva familiei
noastre.
Şi totul se adeverise. Spaima cea mare a lui Ellie
devenise realitate. Vrăjitoarele din Pendle
jefuiseră ferma din pricina cuferelor pe care mi le
lăsase mama.
Alice a fost cea care a făcut ce ar fi trebuit să
încerc eu. Încă ţinând-o strâns de braţ pe Mab,
se apropie de Ellie şi o mângâie uşor pe umăr.
— O să fie în regulă, acum, zise ea blând. E aşa
cum spune Tom. Trebuie să ieşim de aici.
Curând, o să fii din nou la tine acasă, nu te teme.
Dar Ellie se trase brusc deoparte.
— Stai departe de mine şi de copil! Strigă ea, cu
faţa schimonosită de furie. Tu eşti cea care a
început totul! Stai departe, vrăjitoare mică şi rea!
Crezi că mă mai pot întoarce vreodată acasă? N-o
să fim niciodată în siguranţă acolo. Cum pot
să-mi duc copilul înapoi? Acum ei ştiu unde
locuim! Ne pot găsi oricând vor avea chef!
Alice o privi cu tristeţe, dar nu-i răspunse, ci pur
şi simplu veni din nou lângă mine.

— N-o să fie uşor să-l ducem pe Jack pe treptele

alea, Tom, dar cu cât încercăm mai curând, cu
atât mai bine.
Am aruncat o privire prin celulă. Era o privelişte
sinistră, jilavă şi rece, cu apa şiroind pe mâzga
peretelui îndepărtat. Nu era chiar atât de rău
cum mi-o descrisese Wurmalde, dar să fie smulşi
din siguranţa fermei lor şi aduşi aici era cumplit.
Dar ceva chiar mai rău de atât îl vătămase pe
Jack.
Să fi fost pentru că intrase în odaia mamei? Ea
mă prevenise despre cât de periculos era. Nici
măcar Vraciul n-ar fi putut intra acolo rămânând
neatins. Mai mult decât atât: Jack făcuse o
dublură a cheii mele – altminteri n-ar fi putut
deschide uşa, când vrăjitoarele i-o ceruseră.
Oare plătea cumva şi pentru asta? Dar sigur
mama n-ar fi vrut ca Jack să sufere astfel, nu-i
aşa?
— Poţi face ceva să-l ajuţi pe Jack? Am
întrebat-o eu pe Alice.
Ea se pricepea foarte bine la tot felul de leacuri
şi de obicei avea la ea o punguţă cu plante şi
ierburi alese cu grijă.
Alice se uită la mine cu îndoială.
— Am luat ceva la mine – dar n-am să pot totuşi
s-o fierb, aşa că n-o să-şi facă efectul nici pe
jumătate.
 Şi oricum nu sunt sigură că o să meargă. Nu
dacă odaia mamei tale i-a făcut rău…
— Oricum nu vreau ca ea să-l atingă pe Jack,
zise Ellie, uitându-se cu dezgust la Alice. Ţine-o
departe de el, Tom. Măcar atât poţi să faci!
— Alice îl poate ajuta. Chiar poate, i-am spus eu
lui Ellie. Mama avea încredere în ea…
Mab ţocăi dispreţuitoare, de parcă ar fi avut
îndoieli în privinţa priceperii lui Alice, dar eu nu
i-am dat atenţie, iar Alice doar s-a uitat urât la
ea. Apoi, Alice scoase punguţa de piele cu ierburi
de leac din buzunar.
— Apă? O întrebă ea pe Ellie.
La început, am crezut că Ellie n-o să-i
răspundă, dar apoi păru că revine la sentimente
mai bune.
— E un blid micuţ pe podea, acolo, dar are
grozav de puţină apă în el.
— Păzeşte-o! Îmi spuse Alice, arătând cu capul
spre Mab, care se mulţumi să ridice din umeri.
Oricum, unde ar fi putut să se ducă? Sus, la
Malkini? Sau jos, prin tuneluri? Mab n-avea
nicio şansă de una singură, pe întuneric, şi o ştia
bine.
Alice se duse la blidul cu apă, desfăcu gura
pungii şi scoase o bucăţică mică de frunză pe
care o cufundă în apă, ţinând-o în ea să se
înmoaie. Am auzit zgomotul ghiulelelor lovind
turnul încă o dată, până când în sfârşit ea se
îndreptă spre Jack, îi deschise gura şi îi vârî
bucăţica de frunză înăuntru.
— Dacă se îneacă! Exclamă Ellie.
Alice clătină din cap.
— E prea mică şi moale acum ca să-l înece. O să
se mărunţească în gura lui, asta o să se-ntâmple.
Nu cred c-o să-i fie de prea mult ajutor, dar e tot
ce pot face. Lumânarea o să se stingă curând şi
atunci o să fim cu adevărat în primejdie.
M-am uitat la mucul de lumânare care pâlpâia
deja. N-avea să mai dureze decât vreo câteva
minute, cel mult.
— O să încercăm să-l luăm pe sus pe Jack. Tu,
Alice, apucă-l de picioare, i-am propus eu,
ocolindu-l ca să încerc să-l ridic de braţe.
Dar n-am calculat bine în privinţa lumânării.
Chiar în clipa aceea se stinse.
Se făcu foarte întuneric în celulă şi, pentru
moment, nimeni nu mişcă şi nu vorbi. Apoi Mary
începu să plângă şi-am auzit-o pe Ellie
şoptindu-i s-o liniştească.
— Totuşi nu e fără de speranţă, am spus eu. Eu
pot vedea destul de bine pe întuneric. Aşa că o să
vă conduc eu şi o să-l car pe Jack jos împreună
cu Alice, cum am zis. O să fie greu, dar putem s-o
facem.
— Pare o propunere înţeleaptă, încuviinţă Alice.
Hai să trecem la treabă. N-are niciun rost să mai
pierdem vremea.
Încercasem să vorbesc convingător, dar treptele
erau abrupte şi golul din partea opusă zidului
era adânc. Chiar dacă ajungeam întregi până jos,
strigoiul păzea în continuare tunelul şi ar fi fost
foarte greu să trecem în siguranţă cu Jack pe
lângă el. Era o soluţie mai bună decât să
rămânem acolo aşteptându-i pe Malkini să
coboare şi să ne ia gâtul, dar nu oferea prea mari
speranţe.
Atunci se auzi Mab vorbind în întuneric.
Uitasem de ea, pentru moment.
— Nu, zise ea. Tot ce trebuie să facem este să
aşteptăm. Tunarii or să străpungă zidul curând
şi Malkinii vor coborî şi vor încerca să scape prin
tuneluri. După ce vor trece ei, putem urca şi ieşi
prin gaura din zidul bombardat.
Pentru câteva clipe, nu i-am răspuns, dar apoi
mi s-a zburlit părul de pe ceafă de groază. Oare
Mab prevăzuse asta? Asta era modul în care
plănuise să scoată cuferele din turn? Prin zidul
dărâmat? Oricare ar fi fost adevărul, ce spusese
adineauri avea multă noimă. Prima parte a
planului ei ar fi putut să ţină, dar nu pricepeam
cum nădăjduia să scape de soldaţi şi să scoată
cuferele afară. Iar dacă urcam scările, eu, cel
puţin, aveam să sfârşesc în Castelul Caster,
spânzurat pentru o crimă pe care n-o
înfăptuisem.
— Poate-i mai bine dacă o luăm după Malkini,
coborând, după ce vor trece ei, am sugerat eu.
— Ai încredere în mine! Zise Mab. E mai sigur să
urcăm, decât să fim prinşi în tuneluri de Malkini.
O să-ţi salvăm familia şi eu o să-mi iau cuferele,
astfel că vom fi cu toţii câştigaţi.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât planul mi
se părea mai bun. Ellie, Jack şi Mary ar fi fost cu
siguranţă mai bine dac-ar fi încăput pe mâna
soldaţilor decât a vrăjitoarelor. Nowell spusese că
toţi cei prinşi înăuntrul turnului aveau să fie
trimişi la Caster şi judecaţi. Dar fără îndoială
şi-ar fi dat seama imediat că Jack şi familia lui
erau victimele. Povestea mea s-ar fi dovedit
adevărată. Dacă era nevoie, vecinul nostru,
domnul Wilkinson, putea fi chemat să depună
mărturie. El văzuse ceea ce se petrecuse.
Pentru Alice, poate că n-ar fi fost atât de simplu.
Ea era din Pendle şi avea sânge de Malkini în
vene. Exista pericolul ca singura din acea familie
trimisă la judecată să fi fost Alice. În ceea ce mă
privea, ştiam la ce să mă aştept. Aş fi ajuns şi eu
la Caster, acuzat de uciderea bietului Părinte
Stocks. Perspectiva aceasta îmi tăia curajul. Nu
aveam niciun martor, iar Nowell i-ar fi dat
crezare lui Wurmalde în tot ce i-ar fi spus ea.
Dar, cel puţin cuferele aveau să fie capturate de
soldaţi, nu de vrăjitoare, şi barem familia mea ar
fi fost liberă să plece acasă. Pentru mine însumi,
nu îndrăzneam să mă gândesc la ce m-ar fi
aşteptat dincolo de asta.
Mary plângea din nou, iar Ellie se străduia s-o
liniştească, aşa cumplit cum era în bezna aceea,
cu teama apăsătoare ce plutea în aerul jilav.
— Cred că Mab are dreptate, Ellie, am zis eu,
încercând să par încrezător. Turnul este atacat
de soldaţi. Au fost aduşi aici de magistratul local
ca să vă salveze pe voi din ghearele Malkinilor.
Ideea lui Mab s-ar putea să meargă. Tot ce-ar
trebui să facem ar fi să avem răbdare.
La intervale regulate, ghiulelele continuau să
izbească turnul. Niciunul dintre noi nu mai
spunea un cuvânt, numai Jack mai scotea, din
când în când, câte un geamăt slab. După o
vreme, copilul se opri din plâns, smiorcăindu-se
doar la răstimpuri.

— Ne pierdem timpul, zise Alice, neliniştită. Hai

să coborâm acum, înapoi prin tunel, mai înainte
să vină Malkinii.
— Asta-i o prostie! I-o întoarse Mab. Pe
întuneric? Cărându-l pe Jack şi cu un copil mic
în grijă? Ţie-ţi convine să vorbeşti – strigoiul n-o
să te atace pe tine. Uite, ţi-am mai spus deja că
am văzut ce urmează să se întâmple. Voi,
Deane-ii, chiar nu ascultaţi niciodată? Am văzut
tot. O să ajungem cu toţii sus, în siguranţă, şi eu
o să-mi iau cuferele.
Alice pufni scurt, batjocoritor, dar nu se mai
osteni să continue cearta. Amândoi ştiam că,
orice avea să se întâmple, Mab nu va pune mâna
pe cufere.
 Trebuie să se fi scurs vreo jumătate de oră până
ce tunul a încetat să mai tragă. Înainte să remarc
faptul cu voce tare, vorbi Mab:
— Acum vor trece prin zid. Se întâmplă întocmai
cum am zis eu. Curând, Malkinii vor veni în fuga
mare pe scări. Dacă intră aici, va trebui să ne
apărăm vieţile…
Măcar din respect pentru îngrijorarea lui Ellie
pentru soţul şi copilul ei, eu aş fi trecut asta sub
tăcere. Dar Mab nu se purta cu mănuşi. Unii
dintre Malkini ar fi putut primi poruncă să ucidă
prizonierii. În cazul ăsta, mă întrebam câţi aveau
să trimită. Dar cel puţin aveam să-i luăm prin
surprindere. Eram mai mulţi în celulă decât se
aşteptau ei.
— Mab are dreptate, am zis eu. Încuie celula pe
dinăuntru, Alice. Asta o să ne păstreze avantajul
surprizei.
Alice şuieră printre dinţi, supărată c-o
susţineam pe Mab, dar o clipă mai târziu am
auzit-o cum întorcea cheia în broască şi mi-am
strâns mai bine toiagul în mână. Aproape
imediat după aceea, undeva în afara celulei am
auzit o uşă deschizându-se, urmată de un
murmur înăbuşit de voci. Apoi am auzit paşi pe
treptele de piatră. Cineva cobora – şi nu o
singură persoană, ci mai multe. Erau voci, şi
tropăit de ghete grele, şi ţăcănit de pantofi
ascuţiţi, răsunând dinspre scară.
În celulă, nimeni nu scoase un sunet. Ştiam cu
toţii primejdia ce ne păştea. Oare veneau după
Jack, Ellie şi Mary, sau pur şi simplu încercau să
scape? N-am fi avut nici cea mai mică şansă
împotriva unui număr atât de mare, dar chiar
dacă părea fără speranţă, nu m-aş fi dat bătut
fără luptă.
Paşii se apropiară şi, câteva clipe mai târziu,
prin ferestruica zăbrelită am zărit lumina
lumânărilor şi umbre de capete ivindu-se din
dreapta şi trecând pe lângă uşa celulei, pe când
vrăjitoarele şi sprijinitorii clanului se retrăgeau.
I-am auzit ajungând la picioarele scării şi
începând să coboare mai departe, prin chepeng –
probabil vreo zece sau chiar mai mulţi. Deodată,
se lăsă tăcerea, şi-aproape că nu îndrăzneam să
sper că plecaseră. În graba lor de a scăpa, să fi
uitat complet de prizonierii lor?
— În câteva clipe, doi dintre ei se vor întoarce,
şopti Mab. Trebuie să fim pregătiţi!
Şi atunci am auzit o voce de femeie în depărtare.
N-am putut desluşi ce spunea, dar tonul era de
neconfundat, vocea rece era plină de cruzime.
Mi-a stat inima când cineva a început să urce
spre noi, întorcându-se din drum.
Pe când se apropiau de uşă, lângă mine, în
întunericul celulei, cineva adulmecă zgomotos.
Era Alice.
— Sunt doi, numai, spuse ea, confirmând ceea
ce prezisese Mab.
În replică, vocea lui Mab se auzi tăioasă în
întuneric:
— Doi sunt, zise ea, şi numai unul e bărbat. O
să-l pun jos curând…
Două perechi de paşi se apropiară: ţăcănitul
pantofilor ascuţiţi şi tropotul unor ghete grele. O
cheie fu vârâtă în broască şi de dincolo de
zăbrele, o femeie vorbi:
— Lasă-mi mie copila, zise ea. E a mea…
Când se deschise uşa, mi-am ridicat toiagul,
gata să-i apăr pe Ellie şi pe familia ei. Bărbatul
ţinea un felinar în mâna dreaptă şi un cuţit în
stânga – unul cu lamă lungă, nemiloasă. Lângă
el stătea o vrăjitoare cu o gură crudă, cu buze
subţiri, şi ochii ca doi nasturi negri cusuţi
asimetric sub frunte.
N-au avut timp să-şi dea seama de surpriză.
N-au avut nici timp să răsufle. Înainte ca ei să
reacţioneze, înainte ca eu s-apuc să fac măcar un
pas înainte, Mab şi Alice atacară. Se năpustiră
agile ca două pisici, cu ghearele scoase, căzând
dintr-un salt asupra unor vrăbii surprinse pe
când ciuguleau după râme. Dar acestea nu erau
vrăbii şi nu puteau zbura. Se dădură înapoi şi
curând dispărură pe scări în jos, ţipând în
cădere. Bufnetul scos când loviră pământul de
dedesubt mă făcu să mă cutremur.
Felinarul picase în prag, iar lumânarea
dinăuntru rămăsese încă aprinsă. Mab îl ridică
şi îl ţinu în afara treptelor, uitându-se în jos.
— Până în momentul de faţă, am obţinut un pic
de lumină ca să vedem, zise ea. Asta ar trebui să
facă lucrurile mai simple.

Când se întoarse spre noi, zâmbea şi în ochi

avea o privire crudă.
— N-or să ne mai sâcâie, acum. Nimic nu-i mai
bun ca un Malkin mort, zise ea, aruncând o
privire spre Alice. E timpul să urcăm…
În schimb, am putut vedea că Alice tremura şi
îşi încrucişă braţele peste burtă, ţinându-se
strâns, de parcă era gata să vomite.
De deasupra veni un zgomot nou, scrâşnit şi
metalic.
— Soldaţii sunt înăuntru acum, zise Mab. Asta
trebuie să fie zgomotul podului mobil coborât. E
timpul să urcăm, Tom…
— Eu tot zic că ar trebui să coborâm şi s-o luăm
după Malkini, anunţă Alice cu hotărâre.
— Nu, Alice. O să urcăm. Mi se pare cel mai bun
lucru de făcut, i-am spus eu.
— De ce-i ţii partea, Tom? De ce-o laşi să te joace
pe degete? Protestă Alice.
— Haide, Alice! Nu ţin partea nimănui. Mă
încred doar în instinctele mele, aşa cum m-a
învăţat magistrul meu. Ajută-mă, te rog.
Ajută-mă să-l duc pe Jack pe scările alea până
sus…

Pentru o clipă, am crezut că n-o să-mi

răspundă, dar până la urmă intră din nou în
celulă, ca să m-ajute. Când se aplecă să-l ridice
pe Jack, am văzut că-i tremurau mâinile.
— Du-mi şi mie toiagul, Ellie, am zis eu,
întinzându-i-l. S-ar putea să am nevoie de el mai
târziu.
Ellie părea speriată şi probabil stăpânită încă de
groază, mintea făcându-l eforturi să priceapă ce
se petrecuse. Dar, ţinând mai departe copilul în
braţe, acceptă toiagul meu, strângându-i cu
putere în mâna ei stângă. Eu l-am apucat pe
Jack pe după umeri, iar Alice de picioare. Atârna
greu ca un mort şi era un chin să-l ridici,
darămite să-l mai cari şi pe scări în sus. Ne-am
căznit s-o pornim spre trepte, cu Ellie venind în
urma noastră. Era o povară de-ţi frângea şalele şi
trebuia să ne odihnim la fiecare douăzeci de paşi.
Mab o luă înainte, şi mai înainte, lumina
felinarului său devenind din ce în ce mai slabă.
— Mab! Am strigat eu după ea. Mai încet. Nu
putem ţine pasul!
Nu-mi răspunse, nici măcar nu aruncă o privire
îndărăt. M-am temut că avea să urce singură la
etajul de deasupra, lăsându-ne în întuneric, pe
treptele acelea periculos de înguste. Dar temerile
mele s-au dovedit neîntemeiate. Vrăjitoarele
încuiaseră chepengul de deasupra după ce
coborâseră, fără îndoială vrând să-i întârzie pe
urmăritori. Mab se aşeză sub chepeng, cu faţa
posomorâtă, aşteptând-o pe Alice să vină să
descuie cu cheia mea. Cu toate acestea, era
totuşi prima, iar noi am făcut tot ce-am putut să
ajungem mai repede. Abia după ce l-am suit pe
Jack până sus şi l-am aşezat cu grijă pe podea,
am avut răgazul să mă uit în jur.
Ne aflam într-o încăpere lungă, cu tavan scund;
într-un colţ se vedeau nişte saci cu cartofi
îngrămădiţi până la tavan, cu un morman de
napi alături. Deasupra unei alte grămezi, de data
asta de morcovi, hălci de slănină sărată atârnau
de nişte cârlige mari din tavan. Încăperea nu era
întunecată şi nu mai aveam nevoie de felinar. Un
mănunchi de raze de soare luminau capătul
îndepărtat, unde Mab şedea cu spatele la noi.
M-am îndreptat spre ea, cu Alice alături.
Mab stătea în faţa unei uşi deschise. Se uita ca
vrăjită la ceva de pe podea. Ceva ce lăsaseră
vrăjitoarele în urmă, în această magazie de
provizii.
Erau cele trei cufere mari pe care mi le furaseră.
Mab ajunsese în sfârşit la ele – dar tot nu avea
cheile.
CAPITOLUL 16
CUFERELE MAMEI
Mi-am aruncat privirile dincolo de cufere şi prin
uşa deschisă, spre lumina şi liniştea zilei. Aerul
era îmbâcsit de praf, dar unde erau soldaţii?
— E prea multă linişte afară, am zis eu.
Alice dădu din cap.
— Hai să mergem să vedem.
Am mers împreună şi am intrat într-o încăpere
mare, talmeş-balmeş, cea în care locuiseră
vrăjitoarele. Pe jos se vedeau cearşafurile
murdare şi sacii pe care dormiseră, iar pe lângă
pereţi erau mormane de oase de animale şi
resturi vechi de mâncare. Dar o parte din
mâncare era proaspătă; farfurii sparte şi porţii
neatinse erau împrăştiate pe dalele de piatră ale
pardoselii. Arăta de parcă zidul cedase când
Malkinii încă îşi serveau gustarea de dimineaţă
şi fugiseră lăsând totul baltă.
Tavanul era mult deasupra creştetelor noastre,
cu alte trepte urcând în spirală pe dinăuntrul
turnului. Se simţea miros de mâncare gătită, dar
era acoperit de amestecul de duhori de pe lângă
el: de trupuri nespălate, de mâncare stricată, de
prea multe persoane trăind laolaltă prea mult
timp. Bucăţi de piatră din zid se prăvăliseră
grămadă, zdrobind o masă şi împrăştiind
ceaunele cu mâncare şi tacâmurile, şi prin
spărtura aceasta puteam zări copacii din Codrul
Corbilor.
Spărtura nu era largă, dar îndeajuns cât să
poată trece un om prin ea. Era clar că soldaţii
fuseseră înăuntru, fiindcă uriaşa uşă era
deschisă larg şi podul mobil coborât. Şi pe acolo,
în depărtare, mult dincolo de şanţul cu apă, i-am
putut vedea – soldaţi în tunici roşii, forfotind de
colo-colo ca furnicile. Înhămau caii la carul
tunului, pregătindu-se să plece, după câte se
părea. Dar de ce nu-i urmăriseră pe Malkini?
Le-ar fi fost uşor să spargă chepengul şi să
coboare la etajele de dedesubt. De ce nu-şi
terminaseră misiunea după ce se osteniseră
atâta? Şi unde era seniorul Nowell, magistratul?
Am auzit un zgomot în spatele meu, lipăitul
unor tălpi goale pe dalele reci de piatră şi când
m-am întors, am văzut că în încăpere intrase
Mab. Zâmbea triumfător.
— Nici că se putea mai bine! N-am otrăvit apa
numai ca să te putem elibera pe tine, trâmbiţă
ea, uitându-se drept la mine. Am mai avut un
motiv. Nu voiam ca tunarii ăştia să vadă focul de
semnalizare de pe Dealul Pendle, de noaptea
trecută. Aveam nevoie ca ei să se pună pe treabă
în dimineaţa asta şi să străpungă zidul turnului,
ca să putem scoate noi cuferele afară. Şi acum
trebuie să fi sosit ordinul de la cazarma din
Colona, care îi cheamă înapoi. Ei bine, am
terminat cu ei acum, aşa că băieţii pot da fuga la
război să-şi găsească moartea.
— Război? Am întrebat eu. Ce război? Ce vrei să
spui?
— Un război care va schimba totul! Strigă Mab
cu înfumurare. Un invadator a trecut marea şi a
debarcat departe, în sud. Dar cu toate că e la
mare distanţă, va trebui ca toate comitatele să-şi
unească forţele şi să-şi joace rolul. Am văzut
totul când am citit în viitor! Am văzut focurile de
semnalizare trimiţând mesajul din comitat în
comitat, ordonând soldaţilor să se întoarcă la
cazărmi, şi focul părea să sară dintr-un vârf de
deal într-altul. Am văzut războiul venind. Am
citit viitorul, da. Dar totul era o problemă de
potrivire a momentelor, în cele din urmă. Sunt
mai bună decât Tibb!
— Oh, încetează să te mai lauzi! Zise Alice,
încercând s-o mai dezumfle. Nu poţi vedea totul.
Nu eşti nici pe jumătate atât de deşteaptă pe cât
crezi. Nu poţi să vezi ce e în lăzile lui Tom şi n-ai
văzut nici drumul până la turn. De-aia ai
torturat-o pe biata Maggie. N-ai văzut nici măcar
strigoiul atacându-te!
— Totuşi nu m-am descurcat prea rău, este?
Dar ai dreptate, aş fi putut vedea mai bine. Totul
depinde de ritual. Depinde de noaptea în care e
făcut. Depinde de sângele cui îl bei, zise Mab,
şireată. Mica nepoată a lui Tom va rezolva
problema. Dă-mi sângele ei de Lammas şi o să
pot vedea totul. Tot ce vreau să văd. Acum, hai,
dă-mi cheile de la cuferele alea şi o să vă las să
plecaţi.
Îngreţoşat de ceea ce spusese, mi-am ridicat
toiagul. I-aş fi crăpat capul, dar ea doar a zâmbit
la mine cu neruşinare sfruntată şi mi-a arătat
către uşa mare de lemn. Privirea mea i-a urmărit
direcţia degetului şi acolo, în capătul celălalt al
podului mobil, am văzut ceva care mi-a îngheţat
sufletul.
Soldaţii în tunici roşii plecaseră. Nu mai erau
caii masivi. Nu mai era tunul. În schimb mai
multe siluete ieşeau dintre copaci şi traversau
pajiştea cu iarbă înaltă către noi. Altele erau deja
mult mai aproape de podul mobil – femei cu
rochii lungi, înarmate cu junghere cu lame lungi.
Mab plănuise totul până la ultimul amănunt.
Malkinii fugiseră prin tunelurile de dedesubt.
Soldaţii plecaseră la război, lăsând treburile
neterminate. Iar acum clanul Mouldheel venea
după cufere. Mab voise de la bun început să le
scoată astfel din turn. Citise viitorul destul de
bine cât să câştige. Planul pe care Alice şi eu îl
încropiserăm era fără speranţă. Mab ne dusese
de nas şi n-o mai puteam fenta acum. Am simţit
că mi se face rău de la stomac. Ellie şi Jack
aveau să fie iarăşi prizonieri – iar ameninţarea
asupra copilului lor era reală. Cruzimea de pe
faţa lui Mab m-a încredinţat pe deplin.
— Gândeşte-te la asta, Tom, continuă ea. Îmi
eşti dator. Aş fi putut aştepta în pădure, cu ai
mei, nu-i aşa? Pur şi simplu aş fi aşteptat să
plece soldaţii, aşa cum ştiam că vor pleca. În loc
de asta, mi-am riscat viaţa ca să te aduc în turn,
să poţi să-ţi salvezi familia. Am văzut ce avea să
se întâmple. Că Malkinii le-ar fi tăiat gâturile,
când ar fi dat bir cu fugiţii. Am văzut asta la fel
de limpede cum te văd acum pe tine; i-am văzut
intrând în celulă cu cuţitele lor. Şi te-am ajutat
să-i salvezi. Dar n-am făcut-o pe degeaba. Ştii
cum ne-am înţeles. Aşa că-mi eşti dator vândut.
Avem o învoială şi eu m-am ţinut de partea mea!
Eu întotdeauna îmi ţin cuvântul şi mă aştept să
ţi-l ţii şi tu!
— Eşti prea isteaţă ca să-ţi fie bine! Zise Alice,
prinzând-o deodată pe Mab de deasupra cotului.
Dar nu s-a sfârşit totul. Mai e încă drum lung.
Vino, Tom. Avem felinarul. Putem scăpa
întorcându-ne în tuneluri!
Spunând acestea, o împinse pe Mab înapoi în
cămară şi eu le-am urmat imediat, alternativele
învârtindu-se în capul meu nebuneşte. Malkinii
puteau să mai fie încă acolo, jos, dar aveau să se
îndrepte spre intrarea cavoului şi până când
ajungeam şi noi, probabil ar fi fost departe. Era o
jumătate de şansă pentru noi. Dar era mai bine
decât să rămânem pe loc, la bunul plac al
clanului Mouldheel.
Ellie era în genunchi lângă Jack, care răsufla
greu, cu ochii închişi. Mary se ţinea strâns de
fustele mamei sale, gata să plângă.
— Repede, Ellie, trebuie să m-ajuţi, i-am zis eu,
cu blândeţe. Sunt alte pericole în faţă. Trebuie să
ne întoarcem în tunelurile de jos cât de repede
putem. Va trebui să m-ajuţi să-l duc pe Jack.
Ellie îşi ridică privirile spre mine, cu o expresie
amestecată, de îndurerare şi buimăceală.
— Nu putem să-l mutăm din nou din loc, Tom.
Nu acolo, jos. Ceri prea mult. El e prea bolnav –
n-o să poată îndura asta…
— Trebuie, Ellie. N-avem altă soluţie.
Mab începu să râdă, dar Alice o trase puternic
de păr.
Când m-am aplecat să-l iau pe Jack de sub braţ,
Ellie clătină din cap şi se prăbuşi peste pieptul
lui, folosindu-se de greutatea trupului ei ca să
mă împiedice să-l ridic. Disperat, m-am gândit
să-i spun despre primejdia care-o păştea pe fiica
ei. A fost singurul lucru care mi-a dat prin cap că
o s-o înduplece.
Dar n-am zis nimic. Era deja prea târziu.
Mouldheelii intrau deja în încăpere – o duzină, pe
puţin, printre care şi surorile lui Mab, Beth şi
Jennet. Grupul se strânse în cerc în jurul nostru,
privindu-ne cu ochi reci, nemiloşi, gata să-şi
folosească jungherele.
Alice se uită la mine, cu ochii plini de disperare.
Am ridicat neputincios din umeri, iar ea îi dădu
drumul lui Mab.
— Ar trebui să te omor pe loc, îi zise Mab lui
Alice, aproape scuipându-şi cuvintele. Dar un
târg e un târg. După ce cuferele vor fi deschise,
poţi să pleci şi tu cu ceilalţi. Acum, Tom, nu mai
depinde decât de tine…
Am clătinat din cap.
— N-am s-o fac, Mab, am zis eu. Cuferele îmi
aparţin.
Mab se aplecă, o înşfăcă pe Mary de braţ şi o
trase de lângă mama ei. Beth îi aruncă un cuţit,
ea îl prinse cu îndemânare şi-l lipi de gâtul
copilei. Când fetiţa începu să plângă, cu faţa
plină de deznădejde, Ellie se repezi la Mab, dar
nu izbuti să facă nici doi paşi şi se trezi trântită
la podea şi ţintuită de ea cu un cuţit în spate.
— Dă-mi cheile sau îi iau viaţa copilei acum!
Porunci Mab.
Mi-am ridicat toiagul, cumpănind distanţa
dintre noi. Dar ştiam că n-o pot lovi destul de
repede. Şi dacă o loveam, ce? Restul m-ar fi
doborât în câteva secunde.
— Dă-le cheile, Tom! Ţipă Ellie. Fie-ţi milă, nu-i
lăsa să-i facă rău!
Aveam o datorie faţă de Comitat şi tocmai din
pricina acestei responsabilităţi le riscasem deja
vieţile celor din familia lui Ellie, refuzându-l până
atunci. Dar asta era prea mult. Mary ţipa acum
isteric, mai supărată de starea mamei sale decât
de ameninţarea cu cuţitul. Mab avea s-o ucidă
sub ochii mei şi n-aş fi îndurat. Am lăsat toiagul
să-mi cadă din mâini. Mi-am plecat fruntea,
frânt de disperare.
— Nu-i face rău, Mab, am implorat-o eu. Te rog,
nu-i face rău. Nu le face rău niciunuia dintre ei.
Lasă-i pe toţi să plece şi îţi dau cheile…

Alice, Ellie şi Mary au fost scoase din turn şi

duse sub pază spre copacii din depărtare; două
vrăjitoare îl cărau pe Jack ca pe un sac de cartofi.
După ce mă învoisem să le dau cheile, Alice nu
mai scosese un cuvânt. Faţa îi era lipsită de orice
expresie. N-aveam nicio idee ce era în mintea ei.
— Or să rămână sub pază, în pădure, zise Mab.
Pot să plece unde-or vrea, după ce cuferele vor fi
deschise şi nicio clipă mai devreme. Dar tu nu
pleci nicăieri. Tu rămâi aici, Tom. Şi o să ne
înţelegem bine fără Alice – corcitura aia de
Malkin-Deane – vârându-se între noi. Ei bine,
dă-mi cheile şi hai să începem…
N-am protestat. Mă simţeam neputincios. Toată
situaţia era un coşmar din care nu reuşeam să
întrevăd nicio portiţă de scăpare. Aveam să
dezamăgesc Comitatul, pe Vraci şi pe mama. Cu
inima grea, mi-am scos cheile de la gât şi i le-am
dat. Ea s-a dus până la cufere şi eu am urmat-o,
stând ca o momâie alături de ea. Numai Beth şi
Jennet rămăseseră în încăpere cu noi, dar mai
multe vrăjitoare din clanul Mouldheel stăteau de
pază lângă uşă.
— Pe care să-l deschid mai întâi? Întrebă Mab,
zâmbind la mine într-o parte.
Am ridicat din umeri.
— Trei cufere şi noi tot trei, se amestecă Beth
din spate. Asta-nseamnă câte unul de fiecare.
Alege repede, Mab, ca să le putem deschide şi noi
pe-ale noastre. E rândul meu pe urmă.
— De ce să fiu eu ultima? Se plânse Jennet.
— Nicio grijă, răspunse Beth. Dacă nu-l aleg pe
cel bun, o să-ţi rămână ţie.
— Nu! Şuieră Mab, răsucindu-se ca să-şi
privească surorile în faţă. Toate trei cuferele sunt
ale mele. Dacă sunteţi norocoase, poate am să vă
dau un cadou fiecăreia. Acum, lăsaţi gura şi
nu-mi stricaţi plăcerea. Am trudit din greu să
pun mâna pe astea.
Gemenele se traseră înapoi sub privirea
duşmănoasă a surorii lor, iar ea-şi întoarse
atenţia înapoi la cufere. Deodată, îngenunche şi
vârî una dintre cele trei chei mai mici în
încuietoarea cufărului de la mijloc. Bâjbâi cu
cheia prin broască, dar nu putu s-o învârtă şi,
încruntându-se enervată încercă un alt cufăr.
Când nici acesta nu se deschise, Jennet chicoti.
— A treia oară trebuie să-ţi iasă, surioară! O
zeflemisi ea. Nu e ziua ta norocoasă, aşa-i?
Când nici măcar al treilea cufăr nu dădu
ascultare cheii, Mab se ridică în picioare şi veni
în faţa mea, cu ochii scăpărând de mânie.
— Astea sunt cheile adevărate? Mă întrebă ea.
Dacă e vreo şmecherie, o să regreţi amarnic!
— Încearcă şi o altă cheie, i-am sugerat eu.
Mab încercă, dar cu acelaşi rezultat.
— Mă crezi proastă? Răcni ea. Apoi se schimbă
la faţă, expresia devenindu-i crudă şi se întoarse
spre Jennet. Du-te şi adu copila aici!
— Nu, am zis eu. Te rog, nu face asta, Mab.
Încearcă şi a treia cheie. Poate că o să meargă…

Între timp mă cuprinsese spaima şi-mi

năduşiseră palmele. Fusese destul de rău în
primul rând că îi cedasem cheile. Dar dacă nu
descuiau cuferele, ştiam că răzbunarea lui Mab
avea să fie cumplită şi că avea să înceapă cu
fetiţa. Ce se întâmplase? Mă întrebam dacă nu
cumva cuferele s-ar fi deschis numai în cazul în
care eu aş fi ţinut cheia. Să fi fost cu putinţă?
Mab îngenunche din nou şi încercă a treia cheie.
Primele două cufere refuzară din nou să se
descuie, dar, spre marea mea uşurare, cel de-ai
treilea scoase un clinchet şi cheia se învârti, în
sfârşit. Ea îşi înălţă privirile cu un zâmbet de
triumf şi apoi ridică încet capacul greu de lemn.
Cufărul era plin, dar cu ce anume, nu puteam
încă vedea. O bucată mare de stofă albă era
împăturită frumos deasupra. Mab o ridică şi,
când o desfăcu, am văzut că era o rochie.
Deodată mi-am dat seama că era o rochie de
nuntă. Era a mamei? Aşa părea. Ce altceva ar fi
putut păstra în cuferele ei?
— Asta-i prea mare pentru mine! Zise Mab cu
un rânjet afectat, punând-o pe lângă ea şi târând
poalele pe podea. Ce zici, Tom? Arăt fermecător,
nu-i aşa?
Ţinea rochia invers, cu spatele spre mine, şi,
tresărind, am zărit şirul nasturilor de la gât până
la poale. N-aveam timp să-i număr, dar i-am
văzut destul cât să-mi dau seama că erau făcuţi
din oase. Ultima oară când văzusem astfel de
nasturi fusese la o rochie purtată de Mag
Skelton, vrăjitoarea lamia care trăise cu Vraciul
la Anglezarke. Era oare şi rochia de mireasă a
mamei mele încheiată cu oase ca rochia
vrăjitoarei lamia?
 Mab aruncă rochia spre Jennet.
— Cadou pentru tine, Jennet! Îi spuse ea. O să
mai creşti şi, într-o bună zi, o să-ţi vină bine! Dar
trebuie să ai răbdare, atâta tot.
Jennet o prinse, strâmbându-se cu dezgust.
— Nu vreau vechitura asta de rochie! Ia-o tu,
Beth, zise ea, aruncând-o surorii ei.
Între timp, Mab scosese un al doilea obiect din
cufăr. Un alt veşmânt. Din nou şi-l puse pe lângă
trup, cercetându-i mărimea, chiar dacă era
evident că era o cămaşă de bărbat.
Numaidecât am ghicit ce trebuia să fie: cămaşa
tatălui meu – cea pe care o folosise el ca să-i
protejeze corpul mamei de razele nemiloase ale
soarelui, când o găsise legată cu un lanţ de
argint de o stâncă – lanţul care fusese la mine
până când mi-l luase Nowell. Ea păstrase
cămaşa, în memoria a ceea ce făcuse el.

— Cămaşa asta veche şi mucegăită e cadoul tău,

Beth! Îi zise Mab aruncând-o spre sora ei cu un
râs batjocoritor.
Bineînţeles, era mai bine decât să-i fi făcut
vreun rău lui Mary, dar mă durea să văd
amintirile mamei tratate cu atâta lipsă de
respect. În cuferele alea era viaţa mamei şi cât aş
fi vrut să pot umbla în voie printre lucrurile ei, în
loc s-o privesc pe Mab pipăindu-le. Dar Tibb
crezuse că era ceva de mare importanţă aici.
Ceva ce Mab ar fi putut descoperi în orice clipă.
 Mab îşi întoarse din nou atenţia spre cufăr,
plimbându-şi ochii cu lăcomie peste conţinutul
lui. Erau borcane şi sticle sigilate, pe fiecare fiind
o etichetă. Să fi fost leacuri? Putea să fie printre
ele unul care să-l ajute pe Jack? Apoi erau o
mulţime de cărţi, de diferite mărimi, toate legate
în piele. Unele păreau să fie jurnale şi m-am
întrebat dacă mama le scrisese. Un volum mai
mare, deosebit, îmi atrase privirile şi mă ispitea
gândul să-l iau. Să fi fost povestea vieţii ei cu
tata, de la fermă? Sau poate o povestire a vieţii ei
de dinainte să se întâlnească?
Mai erau, de asemenea, şi trei saci de pânză
groasă, legaţi la gură cu sfoară. Mab ridică unul
dintre aceştia şi, când îl puse pe podea, am auzit
zornăitul aparte al monedelor. Ochii ei se măriră
şi desfăcu grăbită sfoara, vârând o mână în sac.
Când o scoase, am zărit sclipirea banilor de aur:
mâna îi era plină de guinee.
— Trebuie să fie o avere aici! Zise Mab, cu ochii
mai-mai să-i sară din orbite de lăcomie.
Cercetă repede şi ceilalţi doi saci; şi aceştia erau
plini de monede de aur – destui bani cât să
cumpere ferma lui Jack de mai multe ori. Nu
bănuisem niciodată că mamei îi rămăseseră atât
de mulţi bani.
— Câte un sac de fiecare! Exclamă Beth.
De data asta, Mab nu-şi contrazise sora. Ochii ei
se întorseseră la cufăr.
— E bine să ai bani, zise ea, dar îmi pun viaţa
zălog că mai e ceva aici, chiar şi mai bun. Mă
întreb ce-o fi în cărţile alea? Trebuie să fie multă
ştiinţă aici – vrăji şi altele. Wurmalde îşi dorea
cuferele astea cu disperare. Voia puterea mamei
tale. Aşa că trebuie să fie ceva în ele care să
merite să ai!
Alese cea mai mare dintre cărţi, cea care-mi
stârnise mie curiozitatea, şi o scoase din cufăr,
dar când o deschise, la o pagină oarecare, începu
să se încrunte. Răsfoind-o de la un capăt la altul,
se încruntă şi mai tare.

— E toată într-o limbă străină! Exclamă ea. Nu

pricep niciun cuvinţel. Tu poţi să citeşti asta,
Tom? Mă întrebă ea, împingând cartea spre
mine.
Am ştiut înainte să mă uit la ea că nu era în
latină, fiindcă latina era o limbă pe care multe
vrăjitoare o cunoşteau bine. Aceasta era cartea
mamei şi mi se părea chiar firesc să fie în limba ei
de acasă – greaca. Limba pe care ea mă învăţase
de mic.
— Nu, am minţit eu, încercând să par
convingător. Nu pot să pricep nicio iotă…
Dar în clipa aceea, un mic plic alunecă dintre
pagini şi căzu învârtindu-se pe podea. Mab se
aplecă şi-l culese, ţinându-i întins către mine
să-l văd, înainte să-l deschidă.

Fiului meu mai mic, Thomas J. Ward.

 Rupse plicul, îl mototoli şi-l aruncă înainte să
despăturească scrisoarea. Se încruntă din nou şi
mi-o arătă.
— Nu-i bine deloc, Tom, zise ea cu un rânjet
batjocoritor. Ai apucat pe căi greşite, da. Mai
întâi, nu vrei să-ţi ţii învoiala şi acum spui
minciuni. Aveam o părere mai bună despre tine.
Scrisoarea asta e scrisă în aceeaşi limbă ca şi
cartea. De ce i-ar scrie o mamă fiului ei într-o
limbă pe care el n-o înţelege? Mai bine-mi spui ce
zice. Altminteri ceilalţi n-or să mai plece
nicăieri… decât în mormânt!
Am luat scrisoarea şi-am început să citesc,
cuvintele fiindu-mi la fel de clare de parc-ar fi
fost scrise în propria mea limbă.

Dragă Tom,
Cufărul ăsta am vrut să fie cel dintâi pe care să-l
deschizi cu cheile lăsate.
Celelalte cufere se pot deschide numai la lumina
lunii şi numai de mâna ta. În ele dorm surorile
mele şi doar sărutul lunii le poate trezi. Să nu-ţi
fie frica de ele. Or să ştie că eşti din sângele meu
şi-or să te apere, la nevoie dându-și şi viaţa
pentru tine.
Curând Întunericul întrupat va păşi din nou pe
pământ. Dar tu eşti speranţele mele întrupate şi,
oricât de mult te-ar costa pe moment, tu ai voinţa
şi puterea să învingi, în cele din urmă.
 Doar fii sincer cu propria ta conştiinţă şi
urmează-ți instinctele. Nădăjduiesc că într-o
bună zi o să ne întâlnim din nou, dar orice s-ar
întâmpla, adu-ți aminte că eu voi fi întotdeauna
mândra de tine.
mama
CAPITOLUL 17
LUMINA LUNII
— Ei? Ce zice? Întrebă Mab.
Am şovăit, dar mintea-mi lucra cu repeziciune.
Surorile mamei? Ce fel de surori dormeau în
nişte cufere ca astea? Şi de câtă vreme stăteau
aici? De când mama venise în Comitat şi se
măritase cu tata, acum atâţia ani în urmă?
Însemna că-şi adusese surorile cu ea din Grecia!
Şi mai văzusem ceva foarte asemănător şi
înainte, la Anglezarke. Lamii. Erau două feluri de
vrăjitoare lamia: domestice şi sălbatice. Acelea
din prima categorie erau ca Mag Skelton,
adevărata iubire a Vraciului – foarte
asemănătoare cu o femeie, în afară de un şir de
solzi verzi şi aurii coborând pe toată lungimea
spatelui lor. Al doilea tip erau ca sora lui Meg,
Marcia – mergeau în patru labe, erau acoperite
cu solzi şi se hrăneau cu sânge. Unele puteau
chiar zbura pe distanțe scurte. Oare mama era o
lamia, domestică şi benignă? La urma urmelor,
Grecia era ţara de baştină şi a lui Meg şi a
Marciei. Sălbatica Marcia se întorsese acasă
într-un sicriu, ca să nu-i sperie pe ceilalţi
pasageri de pe corabie – Vraciul se folosise de o
poţiune ca s-o facă să doarmă pe timpul
călătoriei. Aceeaşi poţiune o folosise şi ca s-o facă
pe Meg să doarmă câteva luni la rând.
Apoi mi-am adus aminte că mama obişnuia să
se ducă în odaia ei specială o dată pe lună. Se
ducea singură şi niciodată n-o întrebasem ce
făcea acolo. Oare stătea de vorbă cu surorile ei şi
apoi le adormea la loc, cine ştie cum? Eram
aproape convins că ele erau nişte lamii sălbatice.
Probabil ele două împreună ar fi putut să le
învingă pe Mab şi pe celelalte Mouldheel.
— Haide, aştept! Se răsti Mab. Răbdarea mea
trece repede.
— Spune că numai în lumina lunii se pot
deschide celelalte două cufere şi că eu trebuie să
învârt de cheie.
— Spune şi ce-i înăuntrul lor?
— Niciun cuvânt, Mab, am minţit eu. Dar
trebuie să fie ceva special şi mai preţios decât
ceea ce am găsit deja în cufărul ăsta. Altminteri
de ce-ar fi mai greu să fie deschise?
Mab se uită la mine bănuitoare, aşa că am
continuat să vorbesc, ca să-i abat atenţia.
— Ce s-a întâmplat cu celelalte casete mai mici
care erau în odaia mamei? Am întrebat eu.
Fuseseră numeroase alte cutii mai mici, şi toate
fuseseră luate de vrăjitoarele care prădaseră
ferma.
— Oh, alea… Am auzit c-ar fi fost pline de prostii
– broşe ieftine şi podoabe, atâta tot. Alde Malkin
le-au împărţit între ele.
Am clătinat din cap cu tristeţe.
— Asta nu-i drept. Erau ale mele. Aveam dreptul
să le văd.
— Fii mulţumit că eşti încă în viaţă, zise Mab.
— Acum îi laşi pe Alice şi pe familia mea să
plece? Am îmboldit-o eu.
— Mă mai gândesc…
— Jack e bolnav, trebuie să i se dea ajutor. Au
nevoie de un cal şi-o căruţă ca să-l ducă la un
doctor cât mai repede cu putinţă. Dacă moare,
n-o să deschid niciodată cuferele alea pentru
tine. Haide, Mab, ţine-te de cuvânt. Ai deja unul
dintre cufere, iar eu o să le deschid pe celelalte
două la noapte, de îndată ce răsare luna. Te rog.
Mab se uită pătrunzător în ochii mei pentru o
clipă, apoi se întoarse către surorile ei.
— Duceţi-vă şi spuneţi-le celorlalte să le dea
drumul.
Jennet şi Beth şovăiră.
— Au nevoie de o căruţă, Mab. Jack nu poate să
meargă, am stăruit eu.
Mab dădu din cap.
— Atunci o să aibă o căruţă. Numai că, vezi să-ţi
ţii şi tu cuvântul. Hai, plecaţi! Se răsti ea,
întorcându-se către surorile ei. Şi spuneţi-le să-i
zorească pe zidarii ăia să vină odată!
— Zidari? Am întrebat eu, când Beth şi Jennet
ieşiră să îndeplinească porunca surorii lor.
 — Zidari care să repare turnul. Malkinii au
terminat-o cu locul ăsta. Turnul este acum al
nostru. Timpurile s-au schimbat. Noi domnim
acum în Pendle!

În mai puţin de o oră, o echipă de patru zidari

sosise şi se apucase de lucru să repare zidul.
Oamenii păreau speriaţi şi, în mod clar, lucrau
sub ameninţare. Voiau să-şi vadă munca
terminată cât mai repede cu putinţă şi dovedeau
multă putere, energie şi îndemânare în ridicarea
pietroaielor acelea grele în poziţia lor originală.
Câţiva din clan au fost trimişi în josul scărilor,
cu poruncă să verifice dacă mai e cineva la
etajele de sub pământ ale turnului. Se întoarseră
curând, raportând că, după cum se aşteptau,
Malkinii părăsiseră temniţele şi fugiseră prin
tunel. Mab le dădu porunci paznicilor să rămână
acolo de veghe. Când Malkinii aveau să
descopere că soldaţii au plecat, era posibil să
încerce să se întoarcă.
Înainte de lăsarea serii, spărtura din zid fusese
reparată, dar Mab mai avea o treabă pentru
zidari. Îi puse să care cele două cufere grele
nedescuiate pe scări în sus, până la parapetul
din vârf. Cu aceasta, oamenii plecară în grabă şi
podul mobil fu ridicat, pecetluindu-ne înăuntrul
turnului.
În afară de Mab şi surorile ei, mai erau alte zece
vrăjitoare, care întregeau numărul unui sabat.
Însă mai erau, de asemenea, patru femei mai în
vârstă, ale căror îndatoriri erau să gătească
pentru restul şi să se îngrijească de cele
necesare. Acestea făcură o supă lungă de cartofi
şi morcovi şi, în ciuda faptului că o gătiseră
membrii unui clan de vrăjitoare, am acceptat şi
eu o farfurie plină. Dar temându-mă de otravă
sau altă poţiune pe care ar fi putut să mi-o
toarne în ea, la porunca lui Mab, m-am uitat să
văd dacă mi-o puseseră din acelaşi ceaun ca
tuturor celorlalte. Când au început să mănânce
şi ele, m-am liniştit, mi-am înmuiat pâine în
zeamă şi am mâncat.
După masă, mi-ar fi plăcut să mă uit prin
cufărul mamei, dar Mab nu m-a lăsat şi mi-a
poruncit să nu mă apropii de el.
— O să te saturi tu de cuferele astea mai înainte
să termini de aflat ce-i în ele, îmi spuse ea. O
să-ţi ia luni să traduci toate cărţile alea…
Curând după asfinţit, ducând un felinar, Mab
mă conduse sus, spre parapet, cu Beth şi Jennet
în spatele meu. În capul scărilor, am trecut într-o
altă încăpere cu podea de lemn, în care era
adăpostit mecanismul de acţionare al podului
mobil. Acesta consta dintr-o roată cu troliu mare
de lemn, mai multe roţi dinţate, pinioane şi o
pârghie cu clichet, de care era prins un lanţ.
Dacă învârteai de roată, lanţul se înfăşură în
jurul ei şi ridica podul.
Din încăperea aceasta, am ieşit pe parapetul
pavat, care oferea o vedere bună în toate părţile.
Dealul Pendle se înălţa mult deasupra copacilor
din Codrul Corbilor şi, din pricina pajiştii dintre
turn şi copacii care o înconjurau, nimeni nu se
putea apropia neobservat. Tunarii plecaseră la
război şi acum turnul, teoretic de necucerit prin
asediu, era în mâinile clanului Mouldheel. Dar
atunci am aruncat o privire spre cufere. Habar
n-aveau ce zăcea în ele.
Când se făcu mai întuneric, flacăra felinarului
păru să crească. Ştiam că luna era deja deasupra
liniei de orizont, dar bătea un vânt puternic
dinspre vest, mânând nori de ploaie pe cer.
Probabil că avea să mai treacă ceva timp până
când lumina lunii să cadă pe acele cufere.
— Se pare c-o să plouă, Mab, am zis eu. S-ar
putea să avem de aşteptat până mâine.
Mab adulmecă prin aer şi clătină din cap.
— Luna o să-şi arate faţa curând, spuse ea.
Până atunci, o să rămânem aici.
M-am uitat lung prin întuneric, ciulind urechea
la vaietul îndepărtat al vântului printre copaci,
gândindu-mă la toate cele care se întâmplaseră
în numai câteva zile de când sosiserăm în
Pendle. Unde era Vraciul acum? Şi ce spera să
poată face împotriva puterii clanurilor de
vrăjitoare? Bietul Părinte Stocks murise, iar
magistrul meu n-avea nicio şansă să le mai
clintească, singur, pe-alde Mouldheel din Turnul
Malkin, asta ca să nu mai vorbim de celelalte
clanuri, în special de Malkin. Şi el nu aflase nici
până la ora asta despre existenţa lui Wurmalde,
care era o adevărată enigmă. Ce rol juca ea oare
în complicata societate a vrăjitoarelor din
Pendle? Vorbise despre dorinţa ei de răzbunare
asupra mamei, dar mai precis ce urmărea ea să
înfăptuiască în Pendle?
Am aruncat o privire spre Mab, care se uita în
sus, la cerul nopţii.
— Te-ai descurcat bine, Mab, am măgulit-o eu,
nădăjduind să-i stârnesc cheful de vorbă, ca să
aflu mai multe despre ceea ce aveam de
înfruntat. Ai învins clanul Malkin. Şi, nici cu
ajutorul clanului Deane, n-o să mai fie în stare
să vă scoată vreodată din turnul ăsta. De acum,
e al tău pentru totdeauna.
— Pândeam de mult momentul ăsta, încuviinţă
Mab, uitându-se la mine cu o oarecare
neîncredere. Dar mi-am văzut şansa şi am făcut
să se întâmple. Cu ajutorul tău, Tom. Facem o
echipă bună, eu şi cu tine, nu crezi?
Nu eram sigur unde bătea. Că doar nu încerca
să-mi ia ochii. Nu mie, ucenicului unui vraci. Nu,
mai probabil erau seducţia şi farmecul pe care
încerca să le folosească asupra mea. M-am
hotărât să nu-i dau atenţie şi să schimb
subiectul.
— Ce ştii despre Wurmalde? Am întrebat-o eu.
— Wurmalde! Făcu Mab şi scuipă pe dalele de
piatră. Nu-i altceva decât o venetică. O
băgăcioasă, asta-i, şi o să fie prima căreia o să i
se întâmple lucruri rele. Scap eu de ea.
— Dar de ce a venit aici, dacă nu face parte din
niciunul dintre clanuri? Ce vrea?
— E o singuratică. Nu se trage dintr-un clan
bun de vrăjitoare, aşa că încearcă să se lipească
de altele. Şi din nu ştiu ce motiv, vrea să fie în
ţinutul ăsta şi să reînvie puterea Întunericului –
ca să lovească în tine şi în mama ta, cred. A
pomenit de mama ta. Pare s-o urască profund
din nu ştiu ce motiv.
— Cred că s-au cunoscut pe acolo, în Grecia lor,
am zis eu.
— Mama ta e o vrăjitoare? Mă întrebă Mab
scurt.
— Bineînţeles că nu, am zis eu, dar nu eram nici
eu foarte convins, darămite Mab.
Puteri, poţiuni, nasturi de os şi acum cele două
„surori” lamii. Începusem să cred, în adâncul
fiinţei mele, că mama era într-adevăr o vrăjitoare
lamia – una benignă, domesticită, dar o
vrăjitoare, totuşi.
— Eşti sigur de asta? Întrebă Mab. Mie mi se
pare că Wurmalde e foarte interesată de puterile
din cuferele mamei tale, iar mama ta pare să fi
fost foarte pricepută, dacă a oprit pe toată lumea
să ajungă să le deschidă. Cum ar fi putut face
aşa ceva dacă nu era o vrăjitoare?
Nu i-am răspuns.
— Nu-ţi face griji, mă tachină Mab. Nu-i un
lucru de care să te ruşinezi, să fii rudă cu o
vrăjitoare.
— Mama nu e o vrăjitoare, am protestat eu.
— Aşa zici tu, dragule, spuse ea, arătându-mi
clar că nu credea niciun cuvânt de-ai meu. Ei
bine, orice o fi mama ta, e duşmanca lui
Wurmalde, iar Wurmalde vrea să unească toate
trei clanurile din Pendle de Lammas ca să-l învie
pe Scaraoţchi şi să vă distrugă speranţele, ţie şi
mamei tale, cred. Dar nu-ţi face griji, Mouldheel
n-o să ia parte la asta, nu noi. Nu, în ciuda
tuturor încercărilor ei de a ne convinge. O să le
lăsăm în nebunia lor. Merg prea departe, asta-i,
zise ea, clătinând din cap furioasă. Riscă prea
mult.
Mab tăcu, dar acum eram de-a dreptul curios.
Voiam să ştiu ce voise să spună cu „merg prea
departe”.
— Riscă? Ce vrei să spui? Am întrebat eu.
Îmi răspunse Beth în locul surorii ei.
— Pentru că odată ce-ai făcut asta, nu mai
există cale de întoarcere şi dacă el vine în lumea
asta, n-o să mai plece. Şi n-ai să mai fii în stare
să-l controlezi. Ăsta-i marele risc care te paşte.
Odată ce Scaraoţchi se întoarce înapoi pe lume,
răul pe care o să-l facă n-o să se mai sfârşească.
Are o voinţă a lui, Scaraoţchi. Cum am pierdut
controlul asupra lui, ne poate face şi pe noi să
suferim.
— Dar clanurile Malkin şi Deane nu ştiu asta?
Am întrebat eu.
— Bineînţeles că ştiu! Se răsti Mab. De aceea vor
să ne unim şi noi cu ele. Mai întâi de toate, dacă
trei clanuri lucrează împreună, sunt mai multe
şanse să-l reînvie pe Scaraoţchi. Apoi, dacă
reuşesc, trei clanuri lucrând mână-n mână s-ar
putea să fie în stare să-l ţină în frâu. Dar tot e
riscant şi celelalte sunt bătute-n cap să se lase
amăgite de făgăduielile lui Wurmalde despre
creşterea puterilor şi Întuneric. Şi, la urma
urmelor, de ce aş lucra cu ele? După cum am mai
zis, clanul Mouldheel este puterea în Pendle
acum, aşa că celelalte n-au decât să se ducă la
Dracu’!
Pentru moment, se lăsă tăcerea, şi amândoi
privirăm în noapte, până când deodată luna ieşi
de după un nor.

Era o seceră subţire, o lună în descreştere, cu

coamele îndreptate spre vest. Lumina era slabă,
dar mătura cuferele, aruncându-le umbrele pe
parapet.
Mab îmi întinse cheile şi-mi făcu semn către cel
mai apropiat cufăr.
— Ţine-ţi promisiunea, Tom, zise ea blând. N-o
să regreţi. Am putea duce o viaţă frumoasă aici –
tu şi cu mine.
Îmi zâmbi, iar ochii îi sclipiră ca stelele, în timp
ce-n păr avea o aură nepământeană de lumină
argintie. Era doar de la lumina lunii, ştiam asta,
dar pentru moment Mab radia. Cu toate că
înţelesesem exact ce încerca să facă, simţeam
totuşi puterea pe care o exercita. Farmecul şi
seducţia erau folosite împotriva mea: Mab
încerca să mă supună voinţei sale. Nu numai că
voia să deschid cuferele, dar voia s-o fac de
bunăvoie şi bucuros.
I-am zâmbit şi eu şi am luat cheile. Eforturile ei
se risipiseră în zadar. Eram deja şi dornic şi
bucuros să deschid cele două cufere. Iar ea urma
să aibă cea mai mare surpriză a vieţii sale.
În afară de cheia mai mare, cea care deschidea
uşa odăii camerei mele de la fermă, restul păreau
identice. Dar abia cea de-a doua pe care am
încercat-o a deschis încuietoarea cu un clic. Am
tras adânc aer în piept şi am ridicat încet
capacul. Înăuntrul cufărului, încolăcită, era o
creatură mare. Era învelită într-o bucată de
pânză de corabie şi legată cu sfoară. Instinctiv,
mi-am lipit palma de partea de sus,
aşteptându-mă s-o simt mişcând, dar atunci
mi-am amintit că făptura dinăuntru avea să
doarmă până ce va fi atinsă de lumina lunii.
— E ceva mare aici, Mab, am zis eu. O să am
nevoie de o mână de ajutor să-l scot afară. Dar o
să deschid mai întâi şi celălalt cufăr, ca să văd
ce-i şi înăuntrul lui…
Chiar dacă Mab era de acord sau nu, eram deja
pregătit să deschid şi celălalt cufăr. Dacă erau
într-adevăr lamii sălbatice, atunci una cu
siguranţă va fi de ajuns să se ocupe de
Mouldheel. Dar eu le voiam pe amândouă treze,
ca să fiu absolut sigur. Am ridicat şi cel de-ai
doilea capac…
— Acelaşi lucru şi aici, Mab. Hai să le scoatem
pe amândouă afară.
Mab nu părea prea convinsă, dar Beth se aplecă
nerăbdătoare şi ridicarăm împreună pachetul
greu din cufăr, aşezându-i pe dalele de piatră.
Întinsă, era aproape o dată şi jumătate mai lungă
decât mine. Jennet, ca să nu rămână mai prejos,
mă ajută la cel de-ai doilea cufăr. Acestea fiind
făcute, i-am zâmbit lui Mab.
— Taie sfoara, Jennet, am zis eu.
Jennet îşi scoase cuţitul de la cingătoare şi-mi
dădu ascultare, în timp ce eu m-am apucat să
desfac pânza de corabie. Aproape terminasem
când s-a întâmplat nenorocirea!
Luna s-a ascuns după un nor.
Mab veni cu felinarul şi îl ridică peste umărul
meu. Am simţit că-mi fuge pământul de sub
picioare şi-mi piere toată încrederea. Am şovăit,
nădăjduind că luna va ieşi din nou. Oare
vrăjitoarele Mouldheel ştiau ce era o lamia?
Poate că auziseră, dar nădăjduiam ca, de vreme
ce vrăjitoarele lamia nu erau de baştină din
Comitat, să nu fi văzut niciuna sălbatică. Dar
dacă ghiceau, cele două creaturi adormite ar fi
fost la bunul plac al celor trei surori. Dacă-şi
foloseau cuţitele, sărutul lunii ar fi venit prea
târziu.
— Grăbeşte-te, Tom! Porunci Mab
nerăbdătoare. Hai să vedem ce-avem aici…
Fiindcă eu n-am făcut nicio mişcare, ea s-a
aplecat, a smuls pânza şi a scos o scurtă
exclamaţie de surpriză.
— Ce-i asta? N-am mai văzut niciodată aşa ceva!
Zise ea.
Stătusem faţă în faţă cu Marcia, sora sălbatică a
lui Meg Skelton. Îmi aminteam foarte bine faţa ei
crudă, albă şi buhăită, cu sângele roşu
şiroindu-i pe bărbie. Îmi aminteam şi de părul ei
lung şi slinos, de spinarea solzoasă şi de cele
patru labe cu gheare ascuţite. Creatura de aici
era mai mare decât Marcia. Eram aproape
convins că era o lamia sălbatică, dar nu din soiul
celor care mergeau pe pământ. Aceasta era din
cealaltă categorie, din care nu mai văzusem
niciodată vreun exemplar. Cea care putea zbura
pe distanţe scurte. Avea aripi cu pene negre
strânse în spinare şi de asemenea pene mai
scurte pe partea de sus a trupului.
În plus, mai avea patru membre: cele mai groase
din partea de jos aveau gheare ascuţite, mortale;
în schimb membrele din partea de sus aduceau
mult mai mult cu braţele de om, cu mâini
delicate şi unghii nu mai lungi decât ale unei
femei obişnuite. Creatura era întinsă cu faţa în
jos, dar capul îi era întors spre noi, astfel încât i
se vedea jumătate de faţă. Ochiul dinspre noi era
închis, dar n-avea pleoape grele ca ochii Marciei.
De fapt, mie mi se păru că faţa îi era chiar
atrăgătoare, cu un soi de frumuseţe sălbatică,
deşi avea mai mult decât un semn de cruzime în
jurul gurii. Partea de jos a trupului creaturii era
acoperită cu solzi negri, fiecare dintre ei
terminându-se într-un vârf ascuţit ca firul de
păr, din pricina cărora înfăţişarea de ansamblu
te ducea cu gândul la o insectă.
Cum am spus, aripile negre îi erau strânse pe
spinare şi în locul unde se uneau părea să existe
ceva mai fragil dedesubt. Am bănuit că, aidoma
unor insecte, lamia avea două rânduri de aripi.
Patru în total, perechea mai subţire de dedesubt
fiind protejată de platoşele de apărare mai
rezistente a celei din exterior.
Mab adulmecă zgomotos de trei ori.
— Par moarte. Uscate şi moarte. Dar nu miros
aşa. E ceva ciudat aici. Un mister. Sunt doar
cufundate într-un somn adânc?
— Trebuie să fie o explicaţie pentru asta, Mab,
am zis eu, înnebunit să mai câştig ceva timp. Şi
pe mine mă nedumereşte. Fără îndoială vom
descoperi răspunsul în cărţile alea pe care le-am
găsit în primul cufăr. Dar bănuiesc eu că şi
cealaltă e la fel. Că amândouă sunt familiare.
Gândeşte-te cât de folos ţi-ar fi să ai ceva ca
făpturile astea care să-ţi asculte poruncile! N-ar
fi prea mult dacă ai plăti cu un pic din sângele
tău ca să te alegi, în schimb, cu aşa ceva…
 — Nu mi-ar plăcea să ştiu cât de mult sânge ar
vrea creatura asta de aici, zise Mab, uitându-se
la mine cu neîncredere şi trăgând felinarul mai
înapoi, astfel încât chipul creaturii rămase din
nou în umbră. Puneţi-le înapoi în cufere, zise ea,
uitându-se la cele două surori ale ei. Mai repede,
Beth. Şi tu ajut-o, Jennet. Sunt nişte monştri
oribili şi nu-mi place niciun pic cum arată. Mă
voi simţi mult mai bine ştiindu-i închişi la loc,
sub cheie.
Ascultătoare, Beth apucă de marginea prelatei,
fără îndoială ca s-o înfăşoare la loc pe creatură,
înainte s-o pună în cufăr. Dar în clipa aceea luna
ieşi din nor şi imediat ochiul lamiei se deschise
larg.
Păru să se uite drept la mine, apoi fu străbătută
de un soi de fior şi se ridică încet în patru labe.
Gemenele chiţăiră de frică şi o luară la fugă spre
chepeng. Mab făcu doar un pas înapoi, cu
prudenţă, scoţându-şi cuţitul de la cingătoare şi
ţinându-i gata să lovească.
Capul lamiei se întorsese spre mine, aşa că
acum îi puteam vedea amândoi ochii. Adulmecă
o dată, foarte zgomotos, şi se răsuci spre cele trei
surori. Între timp, Beth deja intrase prin
chepeng, iar Jennet o împingea de la spate.
Creatura se scutură, ca un câine care se scutură
de apă după ce iese din râu, apoi îşi îndreptă
privirea spre Mab.
— Când ai citit viitorul, n-ai văzut şi asta, Mab,
nu-i aşa? Am strigat eu.
— Ai ştiut, deci? Îmi reproşă ea. Ai citit în
scrisoare, dar nu mi-ai spus şi mie! Cum ai putut
să faci aşa ceva, Tom? Cum ai putut să mă
trădezi?
— Am deschis cuferele. M-am ţinut de cuvânt şi
sper că-ţi place ce vezi, am răspuns eu liniştit,
încercând să-mi stăpânesc mânia.
Cum putea să mă acuze ea de trădare, când mă
silise să-i ascult porunca? Am început să tremur,
amintindu-mi cum ţinuse cuţitul la gâtul lui
Mary, şi deodată cuvintele mi-au ţâşnit într-o
izbucnire de mânie.
— Toate trei cuferele sunt ale mele! Asta-i
adevărul şi tu ştii foarte bine. Şi acum ai pierdut
cuferele şi ai pierdut şi stăpânirea asupra
turnului ăstuia. N-ai domnit în Pendle prea mult
timp, am zeflemisit-o eu, auzindu-mi glasul
schimonosindu-se de batjocură.
Numaidecât mi-a părut rău că pusesem sare pe
rană. Nu era nevoie să vorbesc aşa. Tatei nu i-ar
fi plăcut.
Lamia făcu un pas spre Mab şi aceasta sări iute
doi paşi înapoi.
— O să-ţi pară rău pentru asta, mă ameninţă ea,
cu glas scăzut, plin de venin. Îmi plăcea sincer de
tine, şi iată că tu mă dezamăgeşti! Prin urmare,
nu-mi dai de ales! N-am ce să fac. O să ne
alăturăm celorlalte clanuri şi-o să facem ce vrea
Wurmalde. Ea vrea să te vadă mort. Vrea să
lovească în mama ta şi să-i strice planurile. Vrea
să te împiedice să ajungi un vraci. Iar acum am
s-o ajut şi eu! Să vedem dac-o să-ţi placă atunci
când Scaraoţchi o să te pună la pământ! Să
vedem cum o să te simţi când noi o să-l trimitem
după tine!
Lamia mai făcu un pas, mişcându-se încet şi
chibzuit, iar Mab schimbă feţe-feţe de groază.
Scoase un ţipăt şi lăsă să-i cadă cuţitul şi
felinarul, repezindu-se să coboare prin chepeng,
după surorile ei.
Fără să mai pierd nicio clipă, am înaintat, am
luat cuţitul de jos şi am tăiat cu el sfoara care
lega cealaltă lamie, apoi am desfăcut grăbit
prelata, lăsând lumina lunii să cadă pe creatura
dinăuntru. Câteva clipe mai târziu, amândouă
lamiile erau treze şi vioaie. Se uitau la mine
cercetător, dar nu le puteam desluşi expresia din
ochi. M-am simţit deodată foarte nervos, şi a
început să mi se usuce gura. Şi dacă nu mă
recunoşteau? Dacă mama se înşelase?

Să fi fost ele cu adevărat mătuşile mele? Surorile

mamei? Şi mi-am amintit de mătuşa mea
Martha, din partea tatălui, o bătrânică blândă,
cu obraji roşii şi mereu cu zâmbetul pe faţă. Nu
mai trăia, acum, dar mi-aduceam aminte de ea
cu dragoste. Nici că se putea ceva mai diferit de
creaturile astea de aici! Şi, da, trebuia să
recunosc, asta însemna că şi mama era o lamia.
 Ce se întâmplase? Cum de surorile mamei
rămăseseră în starea lor sălbatică, în timp ce ea
îşi schimbase încet forma devenind domestică,
benignă şi bună? Trebuie să fi avut formă
omenească atunci când a cunoscut-o tata. El era
un marinar şi vasul lui făcuse escală într-un port
din Grecia. Când o găsise, era legată cu un lanţ
de argint şi avea mâna bătută în cuie de stâncă.
Cine-i făcuse asta şi de ce? Să fi avut vreo
legătură cu Wurmalde?
După aceea, mama îl dusese pe tata cu ea la o
casă cu o grădină împrejmuită cu zid. Trăiseră
acolo fericiţi, o vreme, dar uneori, noaptea,
veneau în vizită cele două surori ale mamei.
Atunci mi-am dat seama că impresia mea de la
început fusese greşită. Tata îmi povestise că erau
nişte femei înalte, cu înfăţişare sălbatică. Ele
păreau supărate pe el. Se gândise că de aceea
stăruise mama să plece din Grecia şi să-şi facă o
casă în Comitat – ca să scape de surorile ei.
Cu toate acestea, fără ştirea lui, ele fuseseră
puse în cuferele acestea pe când erau încă
domestice. Apoi trebuie să-şi fi schimbat
încet-încet înfăţişarea, revenind la starea
sălbatică, pentru că fuseseră lipsite de contactul
cu oamenii, dormind ani în şir. Totul părea să-mi
dea dreptate în această privinţă. Mi-am amintit
şi altceva ce-mi spusese mama odată:
Niciunii dintre noi nu suntem nici buni în
întregime, nici răi în întregime – cu toţii suntem
undeva la mijloc – dar vine un moment în viaţa
fiecăruia când trebuie să facem un pas
important, fie către Lumină, fie către Întuneric…
şi asta poate pentru că întâlnim pe cineva
special. Din pricina a ceea ce tatăl tău a făcut
pentru mine, eu am păşit în direcţia cea bună şi
de aceea sunt astăzi aici.
Să fi însemnat că probabil mama nu fusese
dintotdeauna bună? Şi faptul că-l întâlnise pe
tatăl meu s-o fi schimbat? În timp ce-n minte mi
se învârteau aceste gânduri, cele două lamii se
întoarseră şi se îndreptară spre chepengul
deschis, lăsându-se să cadă, pe rând, prin el.
Le-am urmat, mult mai încet, mai întâi luând
felinarul de care se descotorosise Mab. Am
coborât în încăperea de lemn care adăpostea
maşinăria de coborât podul mobil şi m-am uitat
prin al doilea chepeng la uriaşa încăpere de
dedesubt.
Aerul era sfâşiat de ţipete, dar acestea veneau
din camera proviziilor în care se adăpostiseră
vrăjitoarele Mouldheel; fără îndoială că
încercaseră să scape trecând prin celălalt
chepeng la primul etaj de sub pământ al
turnului. Am început să cobor spirala treptelor.
Până când am ajuns la nivelul solului, ţipetele şi
strigătele se îndepărtaseră, pierzându-se prin cel
de-ai doilea etaj. Dar am văzut o dâră de sânge
ducând de la una dintre mesele de lângă perete
spre camera de provizii. M-am întrebat care
dintre vrăjitoare fusese victima şi m-am
îndreptat încet către uşă, fiindcă nu prea voiam
să văd ce-aş putea găsi acolo.
Cu toate acestea, am văzut că încăperea pentru
provizii era deja goală. Am traversat-o şi m-am
uitat în jos, prin chepeng. Era întuneric, dar în
depărtare puteam vedea lumina săltăreaţă a
felinarelor pe pereţi, în vreme ce vrăjitoarele
Mouldheel coborau în fugă scara în spirală, şi-n
uriaşul spaţiu se auzeau ecourile unor ţipete
slabe. Mi-am ridicat felinarul şi m-am uitat cu
atenţie în jos. Dâra de sânge continua şi dincolo
de chepeng. Ochiul unei lamii sclipi, reflectând
lumina.
Târa ceva pe trepte în jos. Era un trup. Nu i-am
putut vedea faţa – doar picioarele şi tălpile goale,
pierzându-se treptat în adâncime.
Mouldheel aparţineau Întunericului, dar mi-a
părut rău pentru victima ucisă de dedesubt. Şi
nu mă simţeam în largul meu nici c-o trădasem
pe Mab, chiar dacă o făcusem pentru binele
Comitatului. Dar dacă spusese adevărul? Dacă
scăpa de lamii şi se unea cu celelalte clanuri
să-mi facă în ciudă? Oare nu mă pusesem şi pe
mine, şi pe familia mea şi întreg Comitatul
într-un pericol şi mai mare?
Am închis chepengul şi m-am întors cu spatele,
îngreţoşat. L-aş fi încuiat, dac-aş fi putut, dar
cheia mea specială era încă la Alice. Aveam
încredere în mama. Ştiam că nu trebuia să mă
tem de nimic din partea lamiilor. Erau rudele
mele şi prin venele mele curgea sângele lor.
Totuşi nu le voiam în preajma mea. Încă nu eram
pregătit să accept cine eram de fapt.
CAPITOLUL 18
JAMES FIERARUL
A fost o noapte lungă. Am încercat să dorm,
sperând să uit pentru o vreme de tot ce se
întâmplase, dar în zadar, aşa că până la urmă
m-am întors pe parapet şi am aşteptat să răsară
soarele.
Mi se părea că eram destul de în siguranţă în
turn. Podul mobil era ridicat, spărtura din perete
fusese reparată, iar cele două lamii le-ar fi
împiedicat şi pe Mouldheel şi pe Malkin să se
întoarcă prin tuneluri şi să urce în turn. Dar
trebuia să ştiu cum se mai simţea Jack.
Dacă i-aş fi putut aduce înapoi în turn, la
adăpost, pe el şi pe familia lui… Foarte probabil
vreuna dintre poţiunile găsite în primul cufăr
s-ar fi putut să-l ajute. Voiam, de asemenea, să-l
văd pe Vraci – să-l avertizez despre Wurmalde şi
să-i povestesc tot ce se întâmplase; dar chiar şi
mai urgent voiam să-i vorbesc lui Alice. Ea ştia
unde mă aflu şi dacă-i ajungeau la ureche veştile
despre ce se petrecuse, poate că avea să se
întoarcă la turn. Ea ar fi fost în stare să se uite
printre poţiuni şi probabil să-şi dea seama pe
care dintre ele s-o folosească. Era periculos afară
din turn, dar mi-a fost limpede că dacă Alice
n-avea să se întoarcă în ziua următoare, atunci
trebuia să mă duc eu s-o caut.
Soarele răsări şi urcă pe un cer curat, fără nici
măcar o scamă de nor. Dimineaţa trecu, dar în
afară de corbi şi, din când în când, de câte un
iepure sau cerb, luminişul dintre copaci şi turn
era lipsit de viaţă. Într-un fel, cum se spune în
poveşti, eu eram „prinţul din turn”. Dar asta nu
însemna nimic. Eram singur şi speriat şi nu
vedeam cum avea să mai revină vreodată viaţa la
normal. Oare magistratul Nowell nu se va
întoarce, în cele din urmă, cerându-mi să mă
predau? Dacă refuzam, nu l-ar fi adus iar pe
guvernator şi ar fi luat cu asalt turnul?
Spre după-amiază, mi s-a făcut foame şi am
coborât în camerele de locuit. Focul încă mai
ardea mocnit, aşa că am strâns tăciunii şi m-am
apucat să coc nişte cartofi pentru micul dejun.
I-am mâncat chiar la gura focului, când erau
încă prea fierbinţi ca să-i ţin în palmă mai mult
de o secundă sau două. Mi-am cam ars eu limba,
dar fuseseră delicioşi şi meritase osteneala. Asta
m-a făcut să-mi dau seama cât de puţin
mâncasem de când venisem în Pendle.
Mi-am găsit toiagul de scoruş într-un colţ şi am
stat o vreme ţinându-i pe genunchi. Cumva asta
mă făcea să mă simt mai bine. M-am gândit la
lanţul de argint pe care mi-l oprise Nowell. Îl
voiam înapoi – îmi trebuia pentru munca mea.
Dar cel puţin cuferele mamei erau din nou în
posesia mea. Totuşi încă mai eram îngrijorat şi
temător, dar m-am hotărât ca, la căderea serii,
să plec şi s-o găsesc pe Alice sau pe Vraci. La
adăpostul întunericului, aveam mai multe şanse
să scap neprins – fie de vrăjitoare, fie de
guvernator şi oamenii lui. N-aş fi putut să mă
folosesc de podul mobil – odată ce l-aş fi coborât
şi-aş fi ieşit din turn, n-ar mai fi fost nimeni care
să-l ridice la loc şi oricare dintre vrăjitoare l-ar fi
putut lua lesne în stăpânire. Aşa că trebuia să
ies prin tunel şi să risc o întâlnire cu strigoiul.
Cu această hotărâre, am mai pus câţiva cartofi
pe jar pentru cină, şi m-am urcat iar pe parapet
ca să cercetez fâşia de pământ din jurul turnului.
Am aşteptat şi am vegheat, adunându-mi
curajul, până când soarele a coborât spre
orizont. După vreo jumătate de oră, am zărit o
mişcare printre copaci. Trei oameni au ieşit din
pădure şi s-au îndreptat spre podul mobil. Inima
mi-a tresărit plină de speranţă. Unul era Vraciul,
uşor de recunoscut după toiagul şi pelerina lui.
Ducea în spate doi saci şi păşea dinadins ca să-l
văd, un mers pe care întotdeauna i-l
recunoşteam de la distanţă.
Persoana din stânga lui era Alice – nu era nicio
îndoială –, dar la început n-am recunoscut şi
celălalt însoţitor, care căra ceva pe un umăr. Era
un bărbat mătăhălos şi, când se mai apropie, am
simţit că era ceva cunoscut şi-n mersul lui;
modul în care îşi mişca umerii când păşea. Apoi,
deodată, l-am recunoscut.
Era fratele meu James!
Nu-l mai văzusem pe James de aproape trei ani
şi se schimbase foarte mult. Când s-a apropiat,
am observat că meseria de fierar îl făcuse
musculos şi era mai lat în umeri. Chelise puţin în
partea din faţă, dar obrajii îi plesneau de
sănătate şi arăta înfloritor. Iar în spate ducea un
uriaş baros de fierar.

Le-am făcut agitat semn cu mâna din turn. Alice

a fost prima care m-a zărit şi mi-a făcut şi ea cu
mâna. Am văzut-o spunându-i ceva lui James,
iar el a rânjit imediat şi a fluturat o mână către
mine. Dar Vraciul a continuat să meargă, cu faţa
posomorâtă. În cele din urmă, toţi trei s-au oprit
în faţa şanţului cu apă, în dreptul podului mobil
ridicat.
— Haide, băiete! Strigă Vraciul, gesticulând
nerăbdător cu toiagul. Nu tândăli. N-avem toată
ziua la dispoziţie! Coboară podul ăla şi lasă-ne să
intrăm!
S-a dovedit mai simplu de spus decât de făcut.
Vestea bună era că uriaşul troliu, care părea să
nu poată fi urnit decât de două persoane, nu
doar de una, avea o roată cu clichet. Asta
însemna că, învârtind de roata troliului şi
desfăcând lanţurile, greutatea podului nu făcea
roata dinţată să se învârtă mai mult de o optime
de tură o dată, clichetul intrând între dinţii roţii
şi împiedicând-o. Altminteri ar fi scăpat de sub
control, rupându-mi braţele sau chiar mai rău.
Coborârea podului mobil a însemnat doar
jumătate din bătălie. După aceea, a trebuit să
deschid imensa uşă de lemn întărită cu fier
ruginit. Dar de îndată ce am tras zăvoarele grele,
a şi început să scârţâie din balamale. Câteva
clipe mai târziu, James o împingea, deschizând-o
larg, îşi lăsa barosul jos şi mă lua în braţe,
strângându-mă atât de tare c-am crezut c-o
să-mi rupă coastele.
— Mă bucur să te văd, Tom! Mă bucur mult. Mă
întrebam dac-am să te mai văd vreodată, zise el,
ţinându-mă la o lungime de braţ de pieptul lui şi
dăruindu-mi un rânjet cât casa.
James îşi spărsese nasul într-un accident urât
de la fermă şi acum îi rămăsese turtit pe faţă,
dându-i o înfăţişare de pungaş. Era o faţă „plină
de caracter”, cum obişnuia tata să glumească, şi
parcă niciodată n-am fost mai fericit să i-o văd.
— O s-aveţi timp de vorbit mai târziu, zise
Vraciul, intrând în turn, cu Alice imediat pe
urmele lui. Dar trebuie să le luăm pe rând,
James. Mai întâi de toate, închideţi uşa aia,
trageţi zăvoarele şi ridicaţi podul. Apoi o să ne
îngăduim să ne odihnim puţin. Ei bine, ce-avem
aici…?
Se opri ca s-arunce o privire la dâra de sânge ce
ducea în camera proviziilor şi îşi ridică
sprâncenele.
 — E sângele vrăjitoarelor Mouldheel. Surorile
mamei erau în două dintre cufere, am zis eu.
Sunt nişte lamii sălbatice…

Vraciul dădu din cap, dar nu păru prea

surprins. Ştiuse tot timpul? Am început eu să
mă întreb.
— Ei bine, ne-a ajuns la urechi zvonul că
vrăjitoarele Mouldheel au fugit prin tuneluri
curând după retragerea Malkinilor, dar n-am
ştiut de ce, zise el. Dar aşa, se explică. Unde sunt
lamiile acum?
— Colo jos, am zis eu, făcând un semn cu
degetul mare.
James închisese marea uşă de lemn şi pusese la
loc zăvoarele.
— Mecanismul pentru pod e colo sus, Tom?
Întrebă el, făcând un semn spre vârful turnului.
— Prin chepeng şi la stânga, am răspuns eu şi,
aruncându-mi un zâmbet grăbit, James o luă la
fugă pe scări, urcând câte două trepte odată.
— Eşti bine, Tom? Mă întrebă Alice. L-am dat pe
mâini bune pe Jack şi-apoi am venit aici cât de
repede am putut.
— Mi-e mai bine, acum că sunteţi voi trei aici,
dar am trecut prin câteva momente de groază, ca
să spun aşa. Cum se simte Jack?
— Deocamdată, e în regulă. El şi Ellie cu Mary
sunt pe mâini bune. L-am mai ajutat şi eu niţel.
I-am pregătit şi alt leac, da. Nu şi-a revenit cu
mintea, dar respiră mult mai uşor şi acum are
culoare în obraji. Trupeşte, pare mult mai
refăcut.
— Unde e? La Downham?
— Nu, Tom. Era prea departe ca să-l duc până
acolo şi voiam să mă întorc aici şi să văd dacă te
pot ajuta. Jack e la Vântoasele, la o mătuşă de-a
mea…
M-am uitat la Alice cu spaimă şi uluire.
Vântoasele era satul clanului Deane.
— O Deane! Mi-ai lăsat familia cu o Deane?
M-am întors căutându-l cu privirea pe magistrul
meu, dar el doar a ridicat din umeri.
— Mătuşa Agnes nu-i ca restul clanului, zise
Alice. Nu e în întregime rea. Întotdeauna ne-am
înţeles bine, noi două. Al doilea nume al ei e
Sowerbutts şi odinioară a locuit în Sidefaţi, dar
când bărbatul ei a murit, s-a întors la
Vântoasele. Se întreţine singură. Casa ei e la
marginea satului şi niciunul dintre ceilalţi n-o să
ştie că familia ta e acolo. Ai încredere în mine,
Tom. A fost cel mai bun lucru pe care l-am putut
face.
Nu eram prea bucuros, dar când Alice încheie de
vorbit, s-a auzit un zgomot de troliu şi podul a
început să se ridice. Am aşteptat în tăcere până
când James a coborât din nou scările.

— Avem o grămadă să ne spunem unii altora,

aşa că hai să ne aşezăm undeva, zise Vraciul.
Uite-aicea, lângă foc, pare un loc la fel de bun ca
oricare altul…
— N-aş zice nu dacă mi-ai da şi mie un cartof
din spuză, Tom, spuse Alice. N-am mai mirosit
ceva aşa de bun de câteva zile!
— Ăia or să fie gata curând şi-o să mai fac vreo
câţiva…
— Am mai gustat din mâncarea gătită de tine şi
altădată, aşa că nu sunt sigur că-i o idee bună,
zise Vraciul sec, făcând gluma lui obişnuită.
Dar, în ciuda zeflemelii sale, ştiam că i-ar plăcea
un cartof copt, chiar dacă şi-ar frige niţel
degetele. Aşa că m-am dus în camera de provizii
şi m-am întors cu braţele pline de cartofi, pe care
am început să-i împing în jar cu un băţ.
— În vreme ce tu te vârai în buclucuri serioase,
eu făceam treabă, zise Vraciul. Am talentul meu
de a descoperi cum stau lucrurile şi întotdeauna
există unul sau doi oameni care nu se tem să
vorbească şi să spună adevărul.
Se pare că de la ultimul Halloween,
împuterniciţi din clanul Deane au început să se
mute, încet-încet, prin Downham ca să-şi
sădească răul şi să-i terorizeze pe oamenii
cumsecade. Cei mai mulţi dintre săteni au fost
prea îngroziţi să-l prevină pe Părintele Stocks
care, în afară de furturile din cimitir, habar
n-avea că lucrurile se înrăutăţiseră în asemenea
hal. Frica este un lucru teribil. Cine i-ar putea
învinovăţi, când copiii lor sunt ameninţaţi? Când
oile dispar chiar de sub ochii lor şi când
mijloacele lor de trai sunt în pericol? Pe la
sfârşitul verii, întregul sat ar fi aparţinut acelui
clan de vrăjitoare. După cum ştii, băiete, mie îmi
place să lucrez singur – în afară de ucenicul meu,
fireşte – dar aici nu e cazul.
Am încercat să aţâţ oamenii din sat să treacă la
arme, dar mi-am bătut gura de pomană. După
cum ştii, cei mai mulţi oameni se tem de
îndeletnicirea noastră, iar sătenii erau prea
speriaţi şi să-mi deschidă uşa. Între timp, însă, a
sosit fratele tău James şi, după ce a stat mai
întâi de vorbă ca de la om la om cu Matt Finley,
fierarul din Downham, a reuşit să-i facă să
priceapă uriaşa primejdie în care sunt şi ei şi
familiile lor. În cele din urmă, câţiva dintre
oamenii din sat s-au strâns să ne sprijine. Te
scutesc de amănunte, dar îţi spun că am curăţat
locul de-alde Deane, din rădăcini, şi că n-or să se
mai întoarcă multă vreme pe-acolo, asta dacă se
vor mai întoarce vreodată!
Am aruncat o privire spre Alice, dar nu dădea
niciun semn c-ar fi afectat-o această discuţie
despre clanul Deane.
— Ocupat cu toate acestea, continuă magistrul
meu, am găsit biletul tău foarte târziu, băiete.
Prea târziu ca să mai pot face ceva. Am pornit
spre Read şi ne-am întâlnit cu Alice, care ne
aştepta la marginea domeniului. Împreună am
venit aici, la Codrul Corbilor. Bietul Părinte
Stocks, zise el, clătinând trist din cap. Mi-a fost
un ucenic bun şi un prieten credincios. Nu
merita să moară cum a murit…
— Îmi pare rău, domnule Gregory, am zis eu.
Dar n-am putut face nimic să-l salvez. Tibb i-a
băut o parte din sânge, dar după aceea l-a ucis
Wurmalde cu cuţitul…
Amintirea Părintelui Stocks zăcând ucis în patul
acela mi-a reînviat în minte cu atâta precizie, că
aproape mi-am pierdut cuvintele.
— Se poartă ca stăpâna casei – îl stăpâneşte şi
pe seniorul Nowell, de altfel. Ea m-a acuzat pe
mine de crimă, şi cum el crede tot ce-i spune ea,
voia să mă trimită la Caster să mă spânzure, de
îndată ce avea să pună stăpânire pe turn. O să
vină după mine din nou. Şi cine-o să mă creadă
pe mine? Am întrebat eu, devenind din ce în ce
mai speriat, cu fiece secundă, la gândul că încă
aş mai putea fi prins şi trimis la Caster.
— Potoleşte-te, băiete. Spânzurătoarea este
ultima ta problemă! Se zvoneşte că seniorul
Nowell şi guvernatorul Barnes au fost amândoi
daţi dispăruţi. Bănuiesc că niciunul nu va fi în
stare să mai urgenteze un proces.
Deodată mi-am amintit ce-mi spusese menajera
când eram închis în cămară, la Conacul Read.
— Wurmalde mi-a spus că Nowell va fi mort
peste câteva zile şi că întregul ţinut va fi atunci în
mâinile ei.
— Prima parte s-ar putea să fie adevărată, zise
Vraciul, dar nu şi a doua. Ţinutul ăsta al nostru
s-ar putea să fie în război, dar mai avem şi noi de
dus o bătălie sau două din lupta noastră. Nu s-a
sfârşit oricum – nu câtă vreme îmi mai bate mie
inima în piept. Probabil că e deja prea târziu să-l
mai salvăm pe magistrat, dar încă mai putem să
ne ocupăm de Wurmalde – cine o mai fi şi ea…
— Este o veche duşmancă a mamei, după cum
ţi-am mai spus şi în bilet, am zis eu. Ea este
capul răutăţilor din spatele a ceea ce vor să facă
vrăjitoarele de Lammas. Ea vrea să distrugă tot
binele pentru care a luptat mama. Vrea să mă
ucidă pe mine, ca să mă împiedice s-ajung un
vraci, şi apoi să cufunde tot Comitatul în
Întuneric. De aceea îşi dorea cuferele de la
mama. Probabil se gândea că ar conţine sursa
puterii mamei. Iar planul ei e să îl reînvie pe
Diavol. Mab refuzase să li se alăture celorlalte
clanuri, dar, cu puţin înainte ca lamiile să le
alunge pe ea şi pe clanul ei din turn, s-a înfuriat
foarte tare şi a spus c-o să se unească şi clanul ei
cu Malkinii şi Deane-ii şi că o s-o ajute pe
Wurmalde.
Vraciul se scărpina gânditor în barbă.
— Se pare că am plătit scump pentru că le-am
alungat din turnul ăsta. Să împiedicăm clanurile
să se unească era principalul nostru ţel, prin
urmare cuferele astea ne-au costat amarnic. Mie
mi se pare că Wurmalde este cheia întregii
poveşti. Odată ce vom rezolva problema cu ea, o
să mai avem o fărâmă de speranţă că planul ei se
va duce de râpă. Clanurile vrăjitoarelor au fost
întotdeauna la cuţite unul cu altul. Dacă ea nu
va mai fi, lucrurile ar putea reveni la normal. Mai
sunt doar trei zile până de Lammas, aşa că nu
prea avem timp de pierdut. Trebuie să dăm
bătălia cu ea. O s-o lovim unde şi când se
aşteaptă mai puţin.
Apoi, că învingem sau nu, ne vom întoarce
atenţia asupra sabatului vrăjitoarelor şi o să
încercăm să oprim ceremonia. James i-a convins
în sfârşit pe sătenii din Downham că viitorul
familiilor lor depinde de ajutorul pe care ni-l dau,
aşa că ne-au făgăduit să ne sprijine. S-au simţit
curajoşi, în momentul acela, proaspăt scăpaţi de
vrăjitoare, dar de atunci au trecut câteva zile şi,
chibzuind mai bine la pericol, s-ar putea să le
mai fi scăzut dorinţa de a participa – deşi sunt
sigur că unii îşi vor ţine făgăduiala. Ei, băiete,
zise Vraciul, uitându-se în jar şi frecându-şi
palmele, unde sunt cartofii ăia copţi? Mi-e o
foame de lup, aşa că aş putea risca totuşi să
mănânc unul!
Ultimii puşi nu erau făcuţi, dar am folosit un băţ
ca să scot din spuză unul pe care mi-l copsesem
pentru mine. L-am ridicat şi l-am aruncat repede
spre magistrul meu. El l-a prins cu îndemânare
şi am încercat să nu zâmbesc prea făţiş când a
început să şi-l treacă dintr-o mână într-alta, ca
să nu-şi frigă degetele.
 Şi în ciuda tuturor lucrurilor rele care se
petrecuseră, mi-am permis să zâmbesc. Eu
primisem deja mai mult de o veste bună. Ellie şi
copilul ei erau în siguranţă, iar Jack, dacă nu
însănătoşit, măcar mai bine. Şi probabil că
n-aveam să mai fiu dus în lanţuri la Caster, până
la urmă.
Dar era ceva ce nu-i spusesem Vraciului. Cum
nu credea în profeţie, n-ar fi făcut decât să-l
supere. Mama spusese în scrisoarea ei că
Întunericul întrupat va păşi curând pe pământ.
Prin asta voia să zică Diavolul. Mama avusese
dreptate şi înainte. Dacă avea dreptate şi de data
asta însemna că noi vom da greş şi nu vom strica
Sabatul de Lammas, iar Diavolul avea să fie
eliberat în lume.
Curând se făcu noapte afară, şi-n timp ce
mâncam, îmbăiaţi în lumina şi căldura focului,
m-am simţit mai bine decât mă simţisem în
ultimele zile. Cel puţin mama îşi presărase
profeţiile sumbre cu vorbe încurajatoare. Nu
puteam înţelege cum voi găsi puterea de a-l
înfrunta pe Diavol, dar trebuia să am încredere
în ceea ce credea ea.
După vreo oră, am hotărât să ne odihnim; după
tot ce se întâmplase şi după bucuria de a-i vedea
din nou pe James, Alice şi Vraci, ştiam că nu voi
fi în stare să dorm, aşa că m-am oferit voluntar
să fac eu de pază. Oricum, era mai bine să fiu
treaz, în caz că cele două lamii ar fi venit
s-adulmece prin jur. Eram convins că James şi
cu mine n-aveam să fim pe lista lor de bucate,
dar nu eram sigur în ceea ce-i privea pe ceilalţi.
La început, am vrut să-i spun lui James că erau
mătuşile lui, dar cu cât m-am gândit mai mult la
asta, cu atât mi s-a părut o idee nefericită. În
ciuda faptului că trecuse mai mult de un an de
când mă pregăteam să devin vraci, şi mie îmi
venea greu să mă obişnuiesc cu ideea că monştrii
aceia erau, într-adevăr, surorile mamei. Până la
urmă m-am hotărât ca, dacă nu se va dovedi
absolut necesar, să nu-i împărtăşesc acest
secret.
Vraciul şi Alice au adormit curând, dar după o
vreme James s-a ridicat, şi-a dus un deget la
buze şi mi-a făcut semn să ne dăm mai la o parte
de foc, în celălalt capăt al încăperii, unde se aflau
cuferele mamei. L-am urmat.
— Nu pot să dorm, Tom, a zis el. Mă întrebam
dacă n-ai vrea să mai stăm de vorbă?
— Bineînţeles că da, James. Mă bucur foarte
tare să te văd. Îmi pare rău numai că lucrurile
sunt cum sunt. Mă tot gândesc că e vina mea,
i-am spus eu lui. Când eşti ucenicul unui vraci
se pare că atragi necazuri. Ellie şi Jack au fost
îngrijoraţi de la bun început că s-ar putea
întâmpla una ca asta…

James clătină din cap.

— Nu-i numai atât, Tom. Pricinile au fost mai
multe. Mult mai multe. Mama a ţinut ca tu să
intri în slujba asta. A vrut-o mai mult ca orice pe
lumea asta. Asta mi-a spus ea, la
înmormântarea tatei. Şi mi-a mai spus ceva. M-a
tras deoparte şi mi-a zis că răul creşte în lume şi
că noi o să avem de luptat împotriva lui. M-a
rugat ca, atunci când o veni vremea, să mă întorc
la fermă şi să-i ajut pe Jack şi pe familia lui. Iar
eu am primit.
— Adică să locuieşti acolo? L-am întrebat.
James încuviinţă.
— De ce nu? N-am cine ştie ce legături în
Ormskirk. Era o fată de care mă îndrăgostisem,
dar n-a ieşit nimic din asta, până la urmă. Ea s-a
măritat cu un fermier de prin părţile locului,
anul trecut, iar eu am suferit o vreme, dar…
trebuie să mergi mai departe. I-aş putea da lui
Jack o mână de ajutor la fermă, când sunt multe
treburi de făcut. M-am gândit că aş putea chiar
să-mi fac o fierărie, lângă hambar.
— Ai avea ceva de lucru, dar nu destul cât să
trăieşti din asta, i-am spus eu. Sunt doi fierari
din Topley care lucrează acolo acum. Toată
lumea se duce la ei.

— Totuşi aş putea încerca să fac şi nişte bere, pe

deasupra. Doar de aceea a fost numită aşa, la
început, ferma tatei.
Asta era foarte adevărat. Odinioară, cu mult
înainte ca mama s-o cumpere pentru tata, se
numise „Ferma Berarului” şi acolo se făcea bere
pentru fermele din partea locului şi pentru satele
din jur.
— Dar nu ştii nimic despre făcutul berii! Am
protestat eu.
— Nu, dar ştiu să recunosc o bere bună, când o
beau! Răspunse James cu un rânjet. Aş putea să
învăţ, nu? Cine ştie câte poţi obţine când îţi pui
mintea să faci ceva! Ce-i, Tom? Nu pari prea
fericit la ideea că mă voi întoarce acasă.
— Nu-i asta, James. Numai că-mi fac griji, atâta
tot. Vrăjitoarele din Pendle ştiu acum unde e
ferma. Orice am face noi aici, nu înseamnă că se
va termina. Nu se va termina niciodată. Pur şi
simplu nu vreau să-mi văd rănit un alt frate.
— Ei bine, asta a vrut mama să fac şi am de
gând s-o fac. Cred că vremea aceea de care
vorbea ea a venit deja; dacă pe-acolo e rost de o
ameninţare care să continue, atunci cred că ar
trebui să stau pe lângă fratele meu şi familia lui.
În orice caz, s-ar putea să treacă ceva timp până
când Jack o să-şi recapete pe de-a-ntregul
puterile. E datoria mea – aşa văd eu lucrurile,
aşa că m-am hotărât.
Am dat din cap şi i-am zâmbit. Ştiam bine ce
înseamnă datoria şi-am înţeles ce voia să spună
fratele meu.
James mi-a făcut semn către cuferele mamei.
— Ce-ai găsit înăuntru? A meritat tot zbuciumul
ăsta? Întrebă el.
 — Cred că da, James. Povestea vieţii mamei e în
cufărul ăsta – dar s-ar putea să mai dureze mult
până să-i dau de cap. Şi ar mai putea fi şi ceva
foarte puternic; ceva pe care să-l putem folosi
pentru a lupta împotriva Întunericului. Sunt o
mulţime de cărţi de-ale ei înăuntru – unele par să
fie jurnale, scrise pe când eram noi copii. Sunt şi
bani, de asemenea. N-ai vrea să arunci o privire?
— O, ba da, te rog, Tom, mi-ar plăcea foarte
mult, zise James cu însufleţire.
Aşa că am ridicat capacul. În timp ce se uita la
obiectele din cufăr cu ochii mari, am luat unul
dintre săculeţii cu bani, i-am desfăcut sfoara de
la gură şi am scos un pumn de guinee.
— E o avere aici, Tom! Exclamă el, gâtuit. Şi
banii ăştia au fost în casă în toţi anii ăştia?
— Trebuie să fi fost. Iar ceilalţi doi săculeţi sunt
plini tot cu bani, am răspuns eu. Ar trebui să-i
împărţim în şapte părţi – sunt banii fiilor mamei,
nu doar ai mei. Cu partea ta ai putea plăti ce
trebuie ca să-ţi construieşti o fierărie şi să-ţi ţii
zilele până-ţi faci un vad.
— E foarte generos din partea ta, Tom, zise
James, arătând neîncrezător şi clătinând din
cap, dar dacă asta ar fi vrut mama, ni i-ar fi
împărţit chiar ea. Nu, faptul că banii sunt în
cufăr, laolaltă cu toate celelalte lucruri care ţi-ar
putea fi de folos ţie, în meseria ta, înseamnă că
s-ar putea să ai nevoie de ei pentru altceva. Ceva
mai important…
 Eu nu mă gândisem la asta. Era câte un motiv
pentru tot ce făcea mama. Trebuia să mă mai
gândesc la asta.
James luă din cufăr cea mai mare dintre cărţile
legate în piele, cea care-mi atrăsese şi mie
privirile când văzusem prima oară interiorul
cufărului. O deschise la o pagină aproape de
început.
— Ce-i asta? Întrebă el, părând nedumerit.
Seamănă cu scrisul mamei, dar nu pot să-mi
dau seama care-i capul şi care-i coada. E într-o
limbă străină…

— E limba mamei, greaca, i-am spus eu.

— Ah, bineînţeles, Tom. Nu m-am gândit. Dar ea
te-a învăţat pe tine limba ei, nu-i aşa? Mă întreb
de ce nu m-a învăţat şi pe mine.
Pentru o clipă păru întristat, dar apoi faţa i se
lumină.
— Bănuiesc că-i din pricina îndeletnicirii de care
voia să te apuci tu, Tom. Ea avea un motiv
întemeiat pentru toate şi întotdeauna potrivea
lucrurile cât să fie cel mai bine pentru toţi. Oare
n-ai putea să-mi citeşti şi mie puţin din carte? Te
superi? Numai câteva cuvinte…
Spunând acestea, mi-a întins mie cartea, încă la
pagina la care o deschisese el, la întâmplare. Am
aruncat o privire rapidă peste ea.
— E jurnalul mamei, James, i-am spus eu,
înainte de a-i citi cu voce tare, traducându-i,
începând din capul paginii:

Ieri am născut un fiu frumos şi sănătos. O să-i

punem numele de James, un nume bun, din
Comitat, şi cel pe care i l-a ales tatăl lui. Dar
numele meu secret pentru el va fi Hefaistos,
după zeul-fierar. Pentru că eu văd în ochii lui
lumina cuptorului unei fierării, cum îl văd şi pe
el, cu un baros în mână. N-am fost niciodată mai
fericită.
Cât aş vrea să rămân o mamă cu copii mici
pentru totdeauna. Cât de trist e că ei trebuie să
crească şi să facă ce trebuie făcut.

M-am oprit din citit şi James s-a uitat la mine

uluit.
— Şi eu m-am făcut fierar! Exclamă el. E
aproape ca şi cum ea mi-ar fi ales meseria asta
de când m-am născut…
— Poate că ţi-a ales-o, James. Tata ţi-a făcut
rost de ucenicie, dar mama ţi-a ales meseria. În
cazul meu cu siguranţă că aşa s-a întâmplat.
Mai era ceva ce n-am mai vrut să-i spun. Dar,
probabil, cu trecerea timpului, James avea să-şi
dea seama şi singur. Era modul cum deschisese
cartea exact la pagina care făcea referire la
naşterea şi numele lui. Era aproape de parcă
mama întinsese mâna din depărtare şi-l făcuse
să aleagă tocmai pagina aceea. Aceasta era
cartea care-mi atrăsese şi mie atenţia; cartea din
care căzuse scrisoarea, spunându-mi ce trebuia
să ştiu despre conţinutul celorlalte două cufere.
Dacă aşa stăteau lucrurile, am început să-mi
dau seama cât de puternică era, într-adevăr,
mama. Le împiedicase pe vrăjitoare să deschidă
cuferele, iar acum acestea erau în mâinile
noastre şi apărate de surorile ei, lamiile. La acest
gând, m-am simţit mai încrezător. Pericolele care
ne aşteptau erau mari, dar cu o mamă ca a mea
în spatele meu şi cu magistrul meu alături de
mine, poate că lucrurile aveau să iasă bine, în
cele din urmă.
CAPITOLUL 19
AGNES SOWEBUTTS
Dimineaţa, Alice ne-a pregătit un gustos mic
dejun, descurcându-se minunat cu proviziile pe
care le-a găsit. Eu am ajutat-o să spele oalele şi
cratiţele, să cureţe cartofii, morcovii şi napii. Am
fiert şi o bucată de slănină, după care Alice a
mirosit-o cu grijă, ca să fie sigură că nu fusese
otrăvită.
— Mănâncă pe săturate, băiete, mi-a spus
Vraciul când m-am apucat de mâncat din tocana
aburindă. Este ultima masă adevărată pe care o
s-o mâncăm pentru ceva timp. După asta, o să
postim şi-o să ne pregătim să dăm piept cu
Întunericul!

Magistrul meu nu făcuse încă planul pe ziua

aceea, dar eu eram mult mai îngrijorat de ceva
care mă ţinuse treaz aproape toată noaptea.
— Sunt îngrijorat pentru ai mei, i-am spus eu.
N-am putea merge până la Vântoasele şi să-i
aducem înapoi, aici? S-ar putea să fie în cuferele
mamei ceva ce-am putea folosi ca să-l vindecăm
pe Jack…
Vraciul încuviinţă, gânditor.
— Da, pare o idee bună. E mai bine să-i scoatem
din teritoriul vrăjitoarelor Deane. O să fie
periculos, dar cu fata călăuză, sunt sigur că o să
vă descurcaţi voi.
— Ar fi bine, Tom, încuviinţă şi Alice. Dar nu-ţi
face griji, oricum sunt în siguranţă – o să-i
aducem înapoi aici teferi şi nevătămaţi în cel
mult două ore. Şi sunt sigură că o să găsim în
cufăr ceva care să-l ajute pe fratele tău.
— Şi cât vă ocupaţi voi cu asta, zise Vraciul,
James şi cu mine vom face o altă vizită prin
Downham. Nu prea mai e timp şi mi se pare că ar
fi mai înţelept să strângem vreo câţiva oameni
din sat şi să-i aducem aici, la adăpost în turn.
Aşa o să fim mai bine plasaţi să lovim când va fi
nevoie. Iar în drumul nostru spre sat, vom fi cu
ochii-n patru la Wurmalde şi tânăra Mab.
Cea dintâi e nevoie să fie pusă-n lanţuri şi oprită
de-a mai face rele. Cea de-a doua trebuie potolită
puţin şi poate o să asculte doar de vorbă bună.
***
După micul dejun, am luat o cămaşă curată din
sacul meu şi mi-am dat-o jos pe cea pătată de
sânge, bucuros să pot scăpa, în sfârşit, de
amintirile pe care mi le evoca despre moartea
bietului Părinte Stocks. În mai puţin de o oră
eram pe drum. Cum nu mai era nimeni care să
ridice podul mobil în urma noastră, a trebuit să
folosim tunelul. Vraciul o luă înainte, cu un
felinar; Alice rămase la coadă, luminând treptele
din spatele nostru cu un al doilea felinar. În timp
ce coboram, totul era pustiu şi cufundat în
linişte, iar eu am observat că trupurile vrăjitoarei
şi al tovarăşului ei bărbat fuseseră luate din casa
scărilor. Dar odată ce-am intrat prin chepengul
de jos, am simţit o prezenţă. Felinarele nu ne
arătară pe nimeni şi singurul lucru care se auzea
era ecoul paşilor noştri. Dar sala circulară era
mare şi erau o mulţime de umbre negre în
spatele stâlpilor; când am coborât şi ultima
treaptă, am simţit cum mi se zburleşte părul de
pe ceafă.

— Ce avem aici? Întrebă Vraciul, arătând către

pilonul cel mai îndepărtat.
Se îndreptă către acolo, cu toiagul pregătit şi
felinarul ridicat. Eu veneam pe lângă el, cu
toiagul în mâna mea stângă şi cu Alice şi James
imediat în urma mea.
La picioarele pilonului era o căldare cu apă şi
ceva picura în ea continuu. Încă un pas înainte şi
am văzut că în căldare era sânge şi că se umplea
sub ochii noştri.
 Uitându-ne în sus, am văzut că erau nişte
lanţuri, care atârnau de tavanul cufundat în
întuneric, la mare înălţime; lanţuri care, fără
îndoială, fuseseră folosite să lege prizonierii în
timp ce erau torturaţi sau lăsaţi să moară de
foame. Acum, aceste lanţuri fuseseră din nou
puse în funcţiune. Prinse de ele, la mici intervale,
erau animale mici: şobolani, nevăstuici, iepuri,
vidre şi una sau două veveriţe. Unele erau legate
de cozi, altele de câte-un picior, dar toate
atârnau cu capul în jos. Fuseseră omorâte şi
sângele lor picura în căldare. Îmi aduceau
aminte de panoplia unui vânător: animale
moarte, bătute în cuie de scânduri, deopotrivă ca
avertisment şi ca etalare a cantităţii de moarte
semănată.
— E o privelişte tristă, zise Vraciul, clătinând
din cap. Dar trebuie să fim recunoscători pentru
micile victime. Ar fi putut atârna oameni aici…
— De ce-au făcut lamiile aşa ceva? La ce le
foloseşte? Am întrebat eu.
Vraciul clătină din cap.
— Când o să aflu, băiete, o să scriu în caietul
meu de însemnări. Asta-i o noutate şi pentru
mine. N-am mai întâlnit niciodată un astfel de
exemplar de lamie înaripată, aşadar am multe de
învăţat. Ar putea fi doar un mod de a aduna
sânge de la mai multe animale mici, ca să
însumeze o cantitate suficientă pentru o masă
mai copioasă. Sau ar putea fi ceva ce are sens
doar pentru o lamia sălbatică. An după an creşte
volumul cunoştinţelor păstrate de noi, dar noi
trebuie să gândim înainte, băiete, şi nu să
aşteptăm mereu răspunsuri de-a gata. Probabil
într-o bună zi o să prinzi, în sfârşit, prilejul să
citeşti caietele de însemnări ale mamei tale şi-ai
să afli răspunsul acolo. În orice caz, hai să
mergem mai departe. N-avem timp de pierdut.
Când termină de vorbit, se auzi un uşor râcâit
de undeva de deasupra. Mi-am ridicat privirile
speriat şi am auzit un clic, când Vraciul şi-a
eliberat lama din ascunzătoarea toiagului său. În
timp ce priveam, o formă întunecată a coborât pe
pilon spre arcul de lumină împrăştiat de
felinarele noastre. Era una dintre lamiile
sălbatice.

Creatura cobora cu capul în jos. Aripile îi erau

strânse pe spate şi trupul îi era în umbră. Numai
capul îi era clar luminat. Vraciul îşi îndreptă
lama spre lamie, iar James făcu un pas înainte şi
îşi ridică uriaşul baros, gata să lovească. Lamia
răspunse prin a-şi căsca larg botul, şuierând, şi
arătându-ne colţii ei albi, ascuţiţi ca briciul.
Mi-am lăsat toiagul jos şi i-am bătut uşor pe
spinare pe Vraci şi pe James.
— O să fie în regulă. Pe mine n-o să mă
rănească, am zis eu, făcând un pas printre ei şi
apropiindu-mă de lamie.
Mama spusese că monştrii aceştia aveau să mă
apere, fie şi cu preţul vieţii lor, şi am simţit că şi
James era în siguranţă. Pentru Vraci şi pentru
Alice îmi făceam eu griji. Nu voiam să-i atace pe
vreunul dintre ei. Nici nu voiam să ucidă cineva
lamia, apărându-se.
— Ai grijă, Tom, se milogi Alice din spate. Nu-mi
place cum arată. O creatură periculoasă şi urâtă.
Nu te încrede în ea, te rog…
— Da, fata are dreptate. Fii cu băgare de seamă,
băiete. Nu te apropia prea tare, mă preveni
Vraciul.
În pofida avertismentelor, am mai făcut un pas
spre ea. Erau semne de zgârieturi pe pilonul de
piatră făcute de ghearele ascuţite ale creaturii.
Ochii ei se uitau drept într-ai mei.
— E în regulă, i-am spus eu lamiei,
păstrându-mi vocea calmă. Oamenii ăştia sunt
prietenii mei. Te rog să nu le faci rău. Doar să-i
păzeşti, cum mă păzeşti şi pe mine,
îngăduindu-le să vină şi să plece nestingheriţi,
când vor ei.
Apoi i-am zâmbit.
Pentru câteva clipe nu veni niciun răspuns, dar
apoi ochii ei cruzi se deschiseră puţin şi buzele i
se întredeschiseră. Era mai mult o strâmbătură
decât un zâmbet. Apoi, de sub trupul ei, se ridică
spre mine unul dintre membrele superioare,
unghiile ajungându-i la mai puţin de o palmă de
faţa mea. Am crezut că vrea să mă atingă dar,
chiar foarte clar, lamia îşi plecă fruntea, în semn
de încuviinţare, şi, încă păstrându-şi ochii
pironiţi într-ai mei, se căţără cu spatele înainte
pe pilon, pierzându-se în întuneric.
L-am auzit pe James scoţând un mare oftat de
uşurare în spatele meu.
— N-aş vrea să am îndeletnicirea voastră pentru
nimic în lume! Exclamă el.

— Nu te învinovăţesc pentru asta, James, zise

Vraciul, dar cineva trebuie s-o facă. Oricum, hai
să ne grăbim…
Alice o luă acum înainte, ţinând felinarul sus, şi
trecurăm în culoarul dintre celule. Pe ambele
părţi erau morţii care nu-şi găsiseră pacea. Le
puteam simţi durerea, le auzeam glasurile
imploratoare. James, nefiind un al şaptelea fiu al
unui al şaptelea fiu, era scutit de asta, dar eu
abia aşteptam să intrăm odată în tunel şi să las
toată aceea suferinţă în urmă. Cu toate acestea,
înainte să ajungem la uşa de lemn care dădea în
tunelul dinspre afară, Vraciul îşi puse o mână pe
umărul meu şi ne oprirăm.
— Asta-i cumplit, băiete, zise el încetişor. Sunt
spirite care se chinuiesc aici. Mai multe prinse
într-un singur loc decât am întâlnit eu în toată
viaţa mea. Nu pot să le las pur şi simplu aşa…
— Spirite? Ce spirite? Întrebă James,
uitându-se în jur neliniştit.
— Spiritele celor care au murit aici, i-am spus
eu. Nu fac nimic rău, dar suferă şi au nevoie să
fie eliberate.
— Da, zise Vraciul, şi e datoria mea să mă ocup
de ele acum. Mă tem că o să-mi ia ceva timp.
Uite, James, ia-o tu înainte spre Downham. N-ai
nevoie de mine. De fapt, s-ar putea să-ţi vină mai
uşor să-i strângi pe săteni dacă nu sunt şi eu de
faţă. Rămâi acolo peste noapte şi adu cu tine cât
poţi de mulţi, mâine. Nu încerca să foloseşti
tunelul ăsta – nu cred că pentru curajul sătenilor
va fi bine să treacă prin temniţele acestea. Vino
direct la turn şi o să coborâm noi podul mobil. Şi
încă ceva – eu nu le-aş pomeni de moartea
sărmanului Părinte Stocks deocamdată. O să fie
o adevărată lovitură pentru sat, o să-i
descurajeze. Cât despre voi doi – se uită la Alice
şi la mine, pe rând –, duceţi-vă în Vântoasele şi
aduceţi-l pe Jack, Ellie şi pe copil înapoi aici, la
loc sigur. Sper să ne vedem peste câteva ore, cel
mult.
Părea să fie cea mai bună variantă, aşa că i-am
lăsat un felinar Vraciului care se pregătea pentru
îndelungata sarcină de a trimite sufletele
tulburate ale morţilor din Turnul Malkin spre
lumină. Am pornit mai departe prin tunel, cu
Alice în frunte şi James venind imediat după
mine.
Curând am ajuns la marginea lacului, iar Alice a
păşit înainte cu grijă, ţinând felinarul sus. O
duhoare de putreziciune mi-a asaltat deodată
nările. M-am simţit neliniştit. Apa era agitată,
prima oară când o văzusem, dar de data asta era
nemişcată, reflectând înapoi lumina felinarului,
capul şi umerii lui Alice ca o oglindă. Apoi am
văzut şi de ce.
Strigoiul nu mai păzea tunelul. Mai multe bucăţi
din el pluteau pe apă. Capul se afla spre peretele
îndepărtat. Un braţ uriaş era lângă malul
apropiat, degetele groase, lipsite de sânge, stând
pe poteca nămoloasă, de parcă ar fi încercat să se
prindă de mal ca să iasă din lac.
Alice îmi făcu semn să mă uit jos, pe potecă.
Erau urme de paşi – dar nu erau de om. Fuseseră
făcute de una dintre lamiile sălbatice.
— A eliberat drumul pentru tine, Tom, zise Alice.
Şi dacă nu mă înşel foarte tare, n-o să fie,
deopotrivă, nici vreo vrăjitoare de care să ne
facem griji.
Alice avea probabil dreptate, dar în timp ce
ocoleam lacul, senzaţia mea de nelinişte se
întoarse. Strigoiul era nimicit, fără îndoială, dar
aveam ciudatul sentiment că sunt urmărit.
Am trecut repede pe lângă lac, păşind peste
degetele umflate, şi ne-am continuat drumul
până când am ajuns în încăperea de pământ.
După ce-am stat acolo

Vreo câteva clipe, ciulind urechea după

eventualele pericole, ne-am îndreptat către
ultima parte a tunelului, care ne-a silit să
mergem în patru labe. Am înaintat cu greu, dar
în cele din urmă ne-am târât până la raftul cu
oseminte şi în cavou. Când m-am ridicat în
picioare, Alice îşi scutura praful de pe rochie.
Ţinea felinarul mai departe de ea şi am aruncat o
privire spre cătuşele de fier goale din colţ. Maggie
Moarta plecase, probabil eliberată de familia ei,
când fugiseră pe acolo.
Am stins felinarul şi Alice îl lăsă înăuntru, chiar
lângă uşa cavoului, pentru urgenţe viitoare.
Afară, ne-am luat un scurt bun-rămas de la
James, care se îndreptă spre nord, către
Downham. Câteva clipe mai târziu, eu şi Alice ne
croiam drum printre copaci spre Vântoasele, în
timp ce un vânt năprasnic culca puieţii la
pământ şi în aer se simţea puternic apropierea
unei ploi de vară.
O vreme, am mers în tăcere. Cerul se
întunecase, începuse să plouă şi eu deveneam
din ce în ce mai neliniştit. Cu toate că, în general
aveam încredere în judecata lui Alice, cu cât mă
gândeam mai mult, cu atât mi se părea culmea
nebuniei să-mi fi lăsat familia cu una dintre
vrăjitoarele clanului Deane.

— Mătuşa asta a ta… eşti sigură că e de

încredere? Am întrebat. Trebuie să fi trecut mulţi
ani de când n-ai mai văzut-o. Poate că s-a
schimbat mult de atunci. Poate că a căzut sub
influenţa celorlalţi din familie?
 — N-ai de ce să-ţi faci griji pentru asta, Tom, îţi
dau cuvântul meu. Agnes Sowerbutts n-a
practicat niciodată vrăjitoria până la moartea
soţului ei. Iar acum e ceea ce oamenii numesc
„cunoscătoare”. Îi ajută pe oameni şi se ţine la
distanţă de restul clanului Deane.
M-am simţit ceva mai bine să aflu asta. Se părea
că Agnes era ceea ce numea Vraciul „benignă” şi
îşi folosea puterile ca să-i ajute pe ceilalţi. Când
am ajuns să zărim casa ei, lucrurile mi s-au
părut şi mai promiţătoare. Era o căsuţă
ţărănească izolată, cu un singur etaj, la
picioarele unei pante, pe marginea unui
drumeag îngust; spre sud-vest, la cel puţin o
milă depărtare, fumul coşurilor din sat se ridica
printre copaci.
— Aşteaptă aici, Tom, propuse Alice. Întâi o să
mă duc eu până acolo, să văd dacă totu-i în
regulă.
Am privit-o pe Alice coborând dealul. Între timp,
norii negri se lăsaseră mai mult şi ploaia bătea
cu putere – aşa că mi-am tras gluga pelerinei pe
cap. Uşa colibei se deschise mai înainte ca Alice
să ajungă la ea şi vorbi din prag cu cineva care
nu se arătă în pridvor. Apoi se întoarse şi-mi făcu
semn să vin şi eu. Când am ajuns la uşă, Alice
deja intrase, dar o voce mi-a strigat din casă:
— Intră, nu sta în ploaie, şi închide uşa!
Am făcut cum mi s-a spus. Era o voce de femeie,
puţin răguşită, dar deopotrivă cu un amestec de
bunăvoinţă şi autoritate. După câţiva paşi am
intrat într-un salon înghesuit, cu un foc mic
arzând în vatră şi un ibric gata să dea în fiert pe
plită. Mai erau şi un balansoar, şi o masă pe care
se afla o singură lumânare, neaprinsă – dar care,
am observat cu interes şi cu oarecare uşurare,
era făcută din ceară de albine şi nu din ceară
neagră, preferată de majoritatea vrăjitoarelor
rele.
Camera era veselă – cumva cu mai multă
lumină decât ar fi putut primi doar de la micuţa
fereastră din faţă. Avea o mulţime de dulapuri de
vase şi rânduri peste rânduri de rafturi de lemn,
încărcate cu tot felul de borcane şi recipiente cu
forme ciudate. Fiecare avea câte o etichetă pe
care erau scrise câteva cuvinte în latină. Fără
îndoială, mă aflam în casa unei tămăduitoare.

Alice îşi ştergea părul cu un prosop. Agnes

Sowerbutts, stând lângă ea, nu-i venea nepoatei
sale decât până la umăr, dar era pe cât de înaltă,
pe-atât de lată, şi avea un zâmbet călduros prin
care îmi ura bun venit la ea în casă.
— Mă bucur să te cunosc, Tommy, zise ea,
întinzându-mi un alt prosop. Şterge-te bine ca să
nu răceşti. Alice mi-a povestit despre tine.
Am dat din cap, i-am mulţumit pentru prosop şi
m-am silit să-i zâmbesc, din politeţe. Nu prea-mi
plăcea să fiu numit „Tommy”, dar nu părea deloc
un motiv serios să mă plâng. Mi-am şters faţa,
îngrijorat că nu vedeam niciun semn de Jack,
Ellie şi Mary.
— Unde sunt ai mei? Am întrebat. Sunt bine?
Agnes se apropie de mine şi mă bătu liniştitor pe
braţ:
— Ai tăi sunt în siguranţă, în camera cealaltă,
Tommy. Dorm liniştiţi. Vrei să-i vezi?
Am încuviinţat dând din cap, iar ea a deschis o
uşă, făcându-mi loc să intru într-o cameră cu un
mare pat dublu. Acolo erau trei corpuri întinse
pe spate, culcate pe deasupra aşternuturilor –
Jack, Ellie şi, între ei, fetiţa. Ochii lor erau
închişi şi, pentru o clipă, un fior de gheaţă îmi
străbătu şira spinării şi m-am temut de ce era
mai rău. Nici măcar nu-i auzeam respirând.
— Nu trebuie să-ţi faci griji, Tom, zise Alice,
intrând în cameră în urma mea. Agnes le-a dat o
poţiune puternică. I-a cufundat pe toţi trei
într-un somn adânc, ca să-şi recapete forţele.
— N-am fost în stare să-ţi vindec fratele, mă
întristează s-o spun, zise Agnes, clătinând din
cap. Dar e mai în putere acum şi ar trebui să
poată să meargă, când s-o trezi. Pentru mintea
lui nu pot să fac totuşi nimic. E pur şi simplu
întunecată. Nu ştie nimic de el, bietul Jack.
— O să fie bine, Tom, zise Alice, venind până la
mine şi Strângându-mi mâna, ca să mă
liniştească. De îndată ce-o să fim înapoi, o să mă
uit prin cufărul mamei tale. Cu siguranţă trebuie
să fie în el ceva care să-l facă bine.
 Alice era plină de intenţii bune, dar n-a izbutit
să mă facă să mă simt mult mai bine. Am început
să mă întreb dacă fratele meu avea să-şi mai
revină vreodată pe deplin. Ne-am întors în salon
şi Agnes ne-a făcut o băutură fierbinte,
întăritoare, din ierburi. Avea gust amar, dar m-a
asigurat că ne va face bine şi ne va aduna
puterile pentru orice ne-ar mai fi aşteptat. Mi-a
spus că familia mea ar trebui să se trezească
până într-o oră şi că ar trebui să se simtă destul
de în puteri cât să se întoarcă până la Turnul
Malkin.
— Ceva noutăţi ai să ne spui? Întrebă Alice,
sorbind din băutura ei.
— Rudele nu-mi spun mie cine ştie ce, zise
Agnes. Ele nu mă sâcâie pe mine, eu nu le sâcâi
pe ele, dar pot să văd şi singură ce se întâmplă. A
fost mare forfotă în ultimele zile. Se pregătesc
pentru Lammas. Ieri au venit în vizită mai multe
Malkin decât aş fi văzut într-o lună numai de
duminici. Şi clanul Mouldheel a trecut pe aici –
un lucru pe care n-aş fi crezut c-o să-l văd în
viaţa mea.
Alice izbucni deodată în râs, cu o uşoară ironie
în glas.
— Pariez că nu s-au plimbat toate pe sub
geamul tău, aşa că de unde ştii toate astea?
Agnes se împurpură la faţă. La început, am
crezut că s-a supărat, dar curând mi-am dat
seama că era stânjenită.
 — O femeie bătrână ca mine are nevoie de ceva
emoţii, nu-i aşa? Nu-i mare plăcere să te uiţi pe
fereastra mea, la pajiştile cu oi care behăie şi la
copacii legănaţi de vânt. Ce fac eu e aproape la fel
de plăcut ca bârfa. Mă scuteşte de-a mă simţi
prea singură.
Alice zâmbi spre mine şi-mi strânse mâna cu
afecţiune.
— Mătuşii mele Agnes îi place să folosească
oglinda, ca să poată vedea ce se mai întâmplă în
lume. Vrei s-o faci şi pentru noi, mătuşă? Îşi
întoarse zâmbetul către bătrână. E important,
zău. Trebuie să vedem ce clocesc alde Mouldheel.
Şi cel mai bine ar fi s-o vedem pe Mab Mouldheel.
Poţi s-o găseşti pentru noi?
Pentru o clipă, Agnes nu răspunse, dar apoi
dădu o dată scurt din cap şi se duse în capătul
celălalt al camerei. Acolo scotoci printr-un scrin
şi scoase o oglindă. Nu era foarte mare, vreo
doisprezece inchi înălţime pe vreo şase lăţime,
dar avea ramă de alamă şi era fixată pe un
suport greu. Aşeză oglinda pe masă şi puse
lumânarea în stânga ei. Apoi apropie un scaun şi
se aşeză cu faţa la oglindă.
— Trage draperiile, Alice! Porunci Agnes,
întinzând mâna după lumânare.
Alice făcu ce i se ceruse şi draperiile grele
cufundară odaia în întuneric. În clipa în care
mâna lui Agnes atinse lumânarea, aceasta se
aprinse. Aveam încredere în judecata lui Alice,
dar deodată am început să suspectez că Agnes
era puţin mai mult decât o simplă tămăduitoare.
O tămăduitoare nu folosea oglinzile şi
lumânările. Vraciul n-avea să fie mulţumit, dar,
pe de altă parte, Alice făcea adesea lucruri cu
care el nu era de acord. Am sperat doar că Agnes,
ca şi Alice, îşi folosea puterile mai degrabă
pentru a face bine, decât în slujba Întunericului.
Pentru un moment am păstrat cu toţii tăcerea şi
puteam auzi doar ploaia răpăind puternic în
fereastră. Apoi, când Agnes începu să murmure
cu glas foarte scăzut, Alice şi cu mine venirăm în
spatele ei, ca să ne putem uita peste umerii ei în
oglindă, care se înceţoşă aproape numaidecât.
Alice mă prinse cu mâna dreaptă de mâna
stângă.
— Se pricepe la oglinzi, Agnes, îmi şopti ea la
ureche. Le lasă şi pe alde Mouldheel de căruţă!
O serie de imagini alunecară peste oglindă:
interiorul unei colibe talmeş-balmeş; o bătrână
stând cocoşată într-un jilţ, mângâind o pisică
neagră de pe genunchi; ceea ce păreau a fi
ruinele unei capele. Apoi oglinda se făcu neagră
şi Agnes începu să se legene dintr-o parte
într-alta, cuvintele curgându-i de pe buze din ce
în ce mai repede, pe frunte apărându-i broboane
de sudoare.
Oglinda se lumină puţin, dar tot ce puteam
vedea acum erau nişte nori gonind nebuneşte şi
ceea ce păreau nişte crengi răvăşite de vânt. Era
ciudat. Cum făcea? Unde era cealaltă oglindă?
Părea că ne uităm la cer de la nivelul solului.
Apoi apărură două femei. Erau deformate şi
uriaşe. Parcă era vederea unei furnici care se
uita în sus la nişte uriaşi. Una dintre siluete era
desculţă; cealaltă purta o rochie lungă. Chiar
înainte ca imaginea să se limpezească şi să le pot
vedea chipurile, am ştiut cine erau.
Mab vorbea aprins cu Wurmalde, care îşi ţinea o
mână pe umărul ei. Mab se opri din vorbit şi
amândouă zâmbiră şi dădură din cap. Deodată,
imaginea începu să se schimbe. Era de parcă
norii negri treceau pe deasupra din partea
stângă a tabloului şi mi-am dat seama că
punctul nostru de observaţie fusese acoperit de
poalele fustei lui Wurmalde. Apoi am zărit unul
din pantofii ascuţiţi ai vrăjitoarei, şi apoi, imediat
lângă el, un picior desculţ, cu trei degete şi cu
gheare ascuţite, nemiloase. Îl ascunsese din nou
pe Tibb sub fustele ei.
Imaginea se şterse şi oglinda se întunecă, dar
văzuserăm destul. Se părea că vrăjitoarele
Mouldheel se pregăteau să se alăture celorlalte
două clanuri. Agnes suflă în lumânare şi se
ridică, greoi, în picioare. După ce a tras
draperiile, s-a întors şi a clătinat din cap.
— Bestia aia micuţă şi drăcească îmi dă fiori,
zise ea. Lumea ar fi mai frumoasă fără ea.
— Şi fără Wurmalde, de asemenea, zise Alice.
— Cum ai făcut asta? Am întrebat-o eu pe
Agnes. Credeam că trebuie să fie două oglinzi…
— Depinde cât de puternică este vrăjitoarea,
răspunse Alice, în locul mătuşii ei. Merge la fel de
bine şi cu apa. Poate fi un lac sau, dacă e foarte
liniştită, chiar şi o baltă. Mătuşa Agnes e foarte
deşteaptă şi pricepută: Wurmalde şi Mab stăteau
la marginea unei băltoace mari, aşa că s-a folosit
de ea.
La aceste cuvinte, un fior m-a străbătut pe şira
spinării, iar cu ochii minţii am văzut lacul
întunecat de sub pământ, cu bucăţile strigoiului
plutind nemişcate, cu suprafaţa netedă ca
oglinda. Şi mi-am amintit senzaţia mea de
nelinişte.
— Am simţit un fior când am trecut pe lângă
lacul de sub pământ, am spus eu. De parcă aş fi
fost urmărit. Ar fi putut cineva să-l folosească
drept oglindă ca să ne vadă trecând pe acolo?
Agnes dădu din cap, gânditoare.
— Se prea poate, Tommy. Şi dac-a fost aşa,
atunci ele ştiu că aţi plecat din adăpostul
turnului şi-or să vă pândească la întoarcere.
— Atunci hai s-o luăm pe partea cealaltă, am
propus eu. Vraciul este încă în Turnul Malkin,
aşa că ar putea coborî el podul mobil pentru noi.
Vrăjitoarele n-or să se aştepte la asta.
— Am putea încerca, zise Alice cu îndoială. Dar
ne-ar putea aştepta şi-n Codrul Corbilor, iar noi
va trebui să strigăm după Vraci, ca să ne lase
înăuntru. Totuşi, am avea o şansă mai mare pe
calea asta. Mai ales dacă ocolim şi ne apropiem
dinspre nord.
— Mai e totuşi o problemă, am zis eu. Vraciul o
să fie ocupat câteva ore bune cu morţii din
temniţă. Aşa că s-ar putea să nu ne audă. Va
trebui să mai aşteptăm până să ne întoarcem. Să
aşteptăm până după căderea nopţii…
— Sunteţi mai mult decât bine-veniţi să staţi
aici până atunci, zise Agnes. Ce-aţi zice de nişte
supă, să vă mai încălzească măruntaiele? Ai tăi
vor fi flămânzi când se vor trezi. O să fac nişte
supă pentru noi toţi.
În timp ce Agnes pregătea de mâncare, se auzi
un scâncet slab din odaia de alături. Micuţa
Mary se trezise. Aproape imediat am auzit-o pe
Ellie liniştind-o, aşa că am bătut uşor la uşă şi
am intrat. Ellie o mângâia pe fetiţa ei, iar Jack
şedea pe marginea patului, lângă uşă, cu capul
în palme. Nici măcar nu şi-a ridicat privirile când
am intrat.
— Te simţi mai bine, Ellie? Am întrebat eu. Şi
Jack ce mai face?
Ellie îmi dărui un zâmbet firav.
— Mult mai bine, mulţumesc, şi Jack pare mai
în putere. N-a vorbit încă, dar uită-te la el – e
destul de în puteri să stea în capul oaselor. Asta-i
o mare îmbunătăţire.
Jack rămăsese în aceeaşi poziţie şi nu-mi dădea
atenţie, dar am încercat să mă arăt vesel, pentru
că nu voiam s-o îngrijorez pe Ellie.
 — Asta-i o veste minunată, i-am spus eu.
Oricum, o să vă luăm înapoi la Turnul Malkin,
pentru mai multă siguranţă.
La cuvintele mele, îngrijorarea îi flutură pe chip.
— Nu-i chiar aşa de rău, i-am spus eu,
încercând să fiu convingător. E în mâinile
noastre, acum, şi e foarte sigur.
— Nădăjduiam să nu mai văd niciodată locul ăla
de groază, zise ea.

— N-o să fie chiar aşa de rău, de data asta, Ellie.

O să fiţi în siguranţă acolo până o să vă ducem
înapoi acasă, la fermă. Înainte să-ţi dai seama,
totul va fi din nou normal.
— Mi-ar plăcea să te cred, Tom, dar adevărul e
că n-am mari speranţe. Tot ce-am vrut vreodată
a fost să fiu o nevastă bună pentru Jack şi să am
familia mea pe care s-o iubesc. Dar ceea ce s-a
întâmplat a distrus totul. Nu văd cum lucrurile
se vor mai întoarce vreodată la cum au fost.
Trebuie doar să mă prefac curajoasă de dragul
bietei micuţe Mary.
În clipa aceea, Jack se ridică în picioare şi veni
şovăind spre mine, cu o expresie năucă pe faţă.
— E grozav să te văd iar pe picioare, Jack! Am
zis eu, întinzându-mi braţele să-l salut.
Jack cel dinainte m-ar fi prins într-o îmbrăţişare
de urs şi aproape că mi-ar fi rupt coastele în
bucuria lui, dar fratele meu era departe de a-şi fi
revenit. Se opri la vreo trei paşi distanţă şi gura i
se deschise şi i se închise de vreo câteva ori, apoi
clătină din cap, buimăcit. Părea destul de sigur
pe picioare, dar graiul îi pierise. Speram însă că
Alice va găsi ceva în cufărul mamei care să-l
ajute.
***
Curând după asfinţit, i-am mulţumit lui Agnes
Sowerbutts de găzduire şi am pornit la drum.
Ploaia se domolise, devenind o bură uşoară.
Mergeam cu Alice în frunte, călăuzind grupul,
dar nu prea iute. În cele din urmă, ploaia se opri
de tot, dar cerul rămase acoperit de nori grei şi
era foarte întuneric, ceea ce măcar făcea mai
dificil pentru oricine care ar fi stat la pândă să ne
zărească. Mica Mary era agitată şi se tot agăţa de
mama ei, care trebuia să se oprească mereu, s-o
liniştească. Jack mergea doar cu pas de
plimbare, de parcă ar fi avut tot timpul din lume,
dar n-avea direcţie şi se tot ciocnea de lucruri, iar
la un moment dat se împiedică de un buştean,
făcând destul zgomot cât să atragă atenţia
tuturor vrăjitoarelor din Pendle.
Planul nostru era s-o ţinem spre est, ocolind
Codrul Corbilor mult prin dreapta. Prima parte a
drumului a mers bine, dar când am cotit ca să ne
apropiem de turn drept dinspre nord, am început
să devin tot mai neliniştit. Simţeam ceva prin
preajmă, în întuneric. La început, am sperat că
era doar imaginaţia mea care-mi juca feste, dar
cum vântul mânase norii şi îi destrămase în fâşii,
cerul începuse să se lumineze din ce în ce mai
tare. Apoi luna găsi o spărtură între nori şi toată
zona fu îmbăiată într-o palidă lumină argintie.
Când am privit peste umăr înapoi, am văzut
într-adevăr nişte siluete în depărtare, înainte ca
un nor mare să ne arunce iarăşi în întuneric.
— Sunt în spatele nostru, Alice, şi se apropie,
i-am spus eu cu glas scăzut, ca să nu-i alarmez
pe ceilalţi.
— Vrăjitoare! Multe! Confirmă Alice. Şi câţiva
dintre oamenii lor, de asemenea.
Am intrat printre copacii din Codrul Corbilor şi
ne-am îndreptat către un pârâu cu ape repezi,
apropiindu-ne de el cu fiecare pas. Puteam auzi
clipocitul şi susurul apei trecând peste bolovani.
— Am fi mai în siguranţă dacă l-am putea
traversa! Am exclamat eu.
Din fericire, malul era jos şi am sprijinit-o pe
Ellie, care se grăbi să-l treacă, ţinând-o în braţe
pe Mary. Apa abia de ne-ajungea până la
genunchi, dar pietrele erau foarte alunecoase
sub tălpi. Pentru Jack fu cel mai greu şi căzu de
două ori, a doua oară destul de aproape de malul
celălalt, dar ieşi târâş pe malul noroios fără să se
plângă. Ajunseserăm cu toţii pe malul celălalt şi
eram uşurat că pericolul imediat trecuse.
Vrăjitoarele n-ar fi putut în veci să-l traverseze.
Dar în clipa aceea luna ieşi din nou puţin din
nori şi am văzut ceva ce mă umplu de disperare.
La vreo douăzeci de yarzi în dreapta noastră era
un stăvilar de vrăjitoare, o scândură grea de
lemn suspendată peste apă. Prevăzută cu sfori
care treceau peste nişte scripeţi, ca să poată fi
manevrată de pe ambele maluri ale pârâului,
scândura era fixată între doi stâlpi crestaţi care o
potriveau în poziţia cea bună când era coborâtă.
Câştigaserăm puţin timp, dar nu destul.
Urmăritorilor noştri le-ar fi luat doar câteva clipe
să coboare stăvilarul şi să oprească apa să mai
curgă. După ce-ar fi trecut dincolo, ne-ar fi prins
mai înainte de a ajunge noi la turn.
— E o cale să-i oprim, Tom! Strigă Alice. Nu-i
totul pierdut. Vino după mine!
Alergă spre stăvilarul vrăjitoarelor. Lumina de-o
clipă a lunii învălui scena şi Alice îmi făcu semn
către apa de sub scândură. Am văzut ceva ce
părea o linie groasă, întunecată, tăind albia
drept, de la un mal la altul.
— E un jgheab, Tom, îmi strigă Alice. Oamenii
clanului au dat pietrele la o parte şi au săpat un
şanţ în albia pârâului. Apoi l-au căptuşit cu
lemn. El prinde bine scândura, ca să nu mai
treacă apa pe dedesubt. Dacă am putea pune
nişte pietre înapoi, în şanţ, n-ar mai fi în stare să
închidă stăvilarul.
Merita să încercăm şi am urmat-o pe Alice,
coborând malul până în apă. În teorie era uşor.
Tot ce trebuia să facem era să găsim câteva pietre
şi să le punem în şanţ. În practică era foarte
greu. Era întuneric şi prima oară când mi-am
afundat mâinile până dincolo de coate în apa
rece, degetele mele n-au putut să se prindă de
nimic. Prima piatră pe care am găsit-o era adânc
înfiptă în albie şi nu se clintea. A doua era mai
mică, totuşi prea grea ca s-o ridic şi degetele îmi
tot alunecau, neputând s-o apuc.
La a treia încercare am găsit o piatră doar un pic
mai mare decât pumnul meu. Alice era înaintea
mea şi deja pusese două pietre în şanţ, aproape
de malul nostru.
— Acolo, Tom! Pune-o cât mai aproape de ale
mele. Nu-i nevoie de prea multe…
Deja puteam auzi gâfâiturile şi plescăitul rapid
al unor tălpi pe pământul ud. După încă o
sforţare, am găsit o altă piatră – asta era de două
ori cât pumnul meu – şi-am aruncat-o spre şanţ,
sprijinindu-mi umărul de capătul de jos al
stăvilarului ridicat pentru a putea ochi prin
întuneric. Dar urmăritorii noştri erau foarte
aproape, acum. Când luna ieşi din nou, am zărit
silueta mătăhăloasă a unui bărbat întinzându-se
după mâner.
Mai găsisem o piatră şi izbutisem s-o arunc
drept în şanţ, când am auzit roata învârtindu-se:
scândura începu să huruie coborând. Voiam să
mai caut încă o piatră, dar Alice m-a prins de
braţ.
— Vino, Tom. O să fie de ajuns! N-or să fie în
stare să-l mai închidă bine şi apa o să curgă mai
departe…
Atunci am urmat-o pe Alice înapoi pe mal; am
alergat spre locul unde ne aşteptau Jack, Ellie şi
Mary şi i-am condus către copaci. Oare făcusem
destul? Alice avea dreptate?
Ellie era sleită de oboseală şi se târa cu pas de
melc, încă ţinându-şi strâns fiica în braţe.
Trebuia să ne mişcăm mai repede. Mult mai
repede.
— Dă-mi-o mie pe Mary, stărui Alice, întinzând
braţele după copil.
Pentru o clipă, am crezut că Ellie n-o să vrea,
dar dădu din cap, mulţumindu-i, şi îi lăsă
copilul. Cu huruitul scândurii devenind mai slab
în spatele nostru, am continuat să mergem până
am ajuns la luminiş. Turnul era drept în faţa
noastră. Eram aproape salvaţi.
Când am ajuns la distanţa de unde ne-ar fi
putut auzi Vraciul din turn, speranţele mele
prinseră aripi. Am auzit un scrâşnet dinăuntru
şi, în timp ce priveam, luna ieşi din nou. Cu un
zornăit de lanţuri, podul mobil începu să
coboare. Îngrijorat de întârzierea noastră,
Vraciul probabil se uita de pe parapet şi văzuse
că ne apropiam.
Dar când am ajuns chiar pe marginea şanţului
cu apă, am auzit un strigăt răguşit din spatele
nostru. Am aruncat o privire spre copaci şi toate
speranţele mele s-au dus la fund mai repede
decât ultima piatră pe care o aruncasem în şanţ.
Mai multe siluete întunecate veneau în fuga
mare peste pajişte, spre noi. Vrăjitoarele
trecuseră totuşi pârâul.
— Ar fi trebuit să punem mai multe pietre, am
zis eu cu amărăciune.
— Nu, Tom, am făcut destul, zise Alice
dându-i-o pe Mary înapoi lui Ellie. Nu sunt
vrăjitoare, dar sunt aproape la fel de răi. Oamenii
clanului, ăştia sunt.
Erau pe puţin şase, alergând spre noi – oameni
furioşi cu ochi sălbatici, agitându-şi cuţitele
lungi, cu lamele sclipind argintiu în lumina lunii.
Dar acum podul mobil era jos şi am urcat pe el,
mergând cu spatele, Alice şi cu mine luând
poziţie de apărare chiar pe marginea lui,
ţinându-i pe ceilalţi între noi şi marea uşă
întărită cu fier. Vraciul probabil cobora acum
scările, cât de repede era în stare. Dar duşmanii
noştri erau aproape lângă noi.
L-am putut auzi pe magistrul meu trăgând
zăvoarele, dar mai aveam oare timp? Ellie scoase
un ţipăt în spatele meu şi atunci am auzit marea
uşă scârţâind din balamale. Mi-am ridicat
toiagul să mă apăr, sperând să parez lama care
se abătea asupra gâtului meu. Dar altcineva era
acum lângă mine. Era Vraciul şi, cu coada
ochiului, am văzut toiagul lui săgetând spre
duşmanul meu. Omul ţipă şi căzu pe-o parte în
şanţul cu apă, cu un pleoscăit grozav.
— Treceţi înăuntru! Strigă Vraciul. Treceţi
înăuntru, toţi!
El rămase pe loc, când alţi doi atacatori se
năpustiră asupra noastră, umăr la umăr. Eu nu
voiam să-l las să-i înfrunte pe amândoi singur,
dar m-a împins cu atâta forţă spre uşă, că m-am
împiedicat şi-am fost gata să cad. Tocmai atunci
luna se ascunse după un nor şi am fost din nou
înghiţiţi de întuneric. Fără să mă gândesc, m-am
supus, ajungând la uşă imediat după Alice. A
izbucnit încă un strigăt de durere şi m-am uitat
repede înapoi. Cineva păru să cadă şi se auzi
încă un pleoscăit.

Să fi fost Vraciul? Oare îl îmbrânciseră în apă?

Apoi o siluetă întunecată veni în fugă spre uşă,
dar chiar înainte să ridic toiagul ca să mă apăr,
am văzut că era magistrul meu.
Se împiedică de prag, înjură, îşi aruncă toiagul
şi puse umărul să împingă uşa. Eu şi Alice îl
ajutarăm şi tocmai izbutiserăm s-o închidem,
când ceva greu se izbi de ea. Vraciul trânti
zăvoarele la loc. Duşmanii noştri ajunseseră prea
târziu.
— Sus pe scări şi ridicaţi podul! Ordonă Vraciul.
Amândoi! Nu dormiţi!
Am dat fuga cu Alice pe scări şi împreună am
început să învârtim troliul. Jos, la baza turnului,
puteam auzi strigăte furioase şi zăngănituri
metalice – duşmanii noştri băteau zadarnic cu
pumnii în uşă. Era o muncă grea, dar,
ajutându-ne de umeri ca să împingem în roată,
am continuat să învârtim troliul şi, încetul cu
încetul, podul mobil fu ridicat. Cu puţin înainte
de a fi lipit de uşă, bubuiturile de afară încetară
şi am auzit pleoscăiturile îndepărtate, când
duşmanii noştri se aruncară în şanţul de
apărare. N-aveau de ales decât să sară ori să fie
striviţi între masivul pod de lemn şi uşa uriaşă.

După acestea, am fost în siguranţă. În

siguranţă, cel puţin pentru o vreme. Vraciul,
Alice şi cu mine am discutat despre ce se
întâmplase, în vreme ce Ellie încerca să le
găsească lui Mary şi lui Jack un loc unde să stea
mai bine. Eram cu toţii frânţi de osteneală şi, în
mai puţin de o oră ne culcaserăm, dormind încă
o dată pe podea, înveliţi cu pături murdare.
Eram epuizat şi curând am alunecat într-un
somn fără vise, dar m-am trezit în timpul nopţii,
auzind pe cineva plângând pe înfundate lângă
mine. Părea să fie Ellie.
— Eşti bine, Ellie? Am zis eu încetişor prin
întuneric.
Aproape imediat plânsul a încetat, dar nu mi-a
răspuns. După asta mi-a luat mult până
s-adorm la loc. Am început să mă întreb ce avea
să mai aducă ziua de mâine. Nu mai aveam timp.
Peste două zile avea să fie Lammasul.
Pierduserăm o zi ca să-l aducem pe Jack înapoi,
în turn, aşa că eram sigur că Vraciul avea să
declare că prioritatea zilei de mâine era să ne
ocupăm de Wurmalde. Dacă n-o găseam şi nu le
opream pe vrăjitoare, atunci Întunericul întrupat
avea să meargă printre noi şi nu doar Ellie avea
să mai plângă noaptea, în somn.
CAPITOLUL 20
SFÂRȘITUL UNUI DUȘMAN
Când ne-am trezit, Vraciul mi-a îngăduit numai
să beau apă şi să ronţăi un pic de brânză uscată.
Avusesem dreptate. Urma să plecăm să ne
ocupăm de Wurmalde, o dată pentru totdeauna.
Ea nu ne putea adulmeca, dar probabil că Tibb
avea să ne simtă. În cazul ăsta, urma să picăm
direct în cursă, dar trebuia să ne asumăm riscul.
Chiar şi-nainte de a ajunge la Conacul Read am
fi fost în pericol. De bună seamă că vrăjitoarele
supravegheau turnul stând la marginea
luminişului, iar la primul zgomot al podului
mobil coborând aveau să atace: încă o dată
trebuia s-o luăm prin tunel. Dar, fireşte, puteau
folosi şi o oglindă ca să privească în lacul de sub
pământ şi, prin urmare, să afle că am părăsit
turnul. Puteau chiar să stea la pândă în desişul
din cimitirul abandonat, gata să ne atace prin
surprindere. Totuşi, în pofida acestor riscuri,
Vraciul era hotărât s-o lovească pe Wurmalde, pe
care o considera capul răutăţilor în ameninţarea
ce apăsa asupra Comitatului.
Scoase piatra de tocilă din sacul lui, se auzi un
clic, când lama ieşi din lăcaşul secret aflat în
vârful toiagului său, şi se apucă s-o ascută.
— Ei bine, băiete, făcu el morocănos, avem o
treabă de făcut. Trebuie s-o legăm pe Wurmalde
şi s-o punem într-un loc de unde să nu mai poată
face niciun rău. Iar dacă ni se împotriveşte
cineva…
Se opri, verificând ascuţişul lamei cu degetul, şi,
când se uită la mine, ochii lui erau ca oţelul,
nemiloşi. Apoi îşi întoarse privirea spre Alice.
— Tu stai aici, fato, să îl îngrijeşti pe Jack.
Socotesc că eşti destul de puternică să coborî
podul mobil când o să vină James cu sătenii, ce
zici?
— Dacă Tom a putut, o să pot şi eu, spuse ea cu
un zâmbet obraznic, şi între timp o să văd dacă
nu găsesc în cufărul ăla ceva care să-l ajute pe
Jack.

Jos, în temniţele de sub turn, aerul se

schimbase, se schimbase în bine. Vraciul îşi
îndeplinise datoria: spiritele morţilor îşi lăsaseră
oasele în urmă şi erau, acum, liniştite.
De cele două lamii n-am zărit niciun semn.
Mi-am ţinut lumânarea sus, şi-am văzut că
animalele moarte erau încă prinse de lanţ, dar
din cadavrele lor secătuite nu mai curgea sânge.
Am mers prin tunel cu ochii în patru şi am ajuns
la micul lac, pe care mai pluteau încă bucăţile
din strigoi. Faţa apei era netedă ca oglinda şi din
nou am avut puternica senzaţie că sunt urmărit.
Singurul lucru care se schimbase era duhoarea,
acum mai sufocantă ca oricând. Amândoi, şi
Vraciul şi eu, ne-am acoperit gurile şi nasurile cu
mâinile şi-am încercat să nu respirăm până ce
n-am trecut de apa infectă.
Apoi am ajuns la partea finală a tunelului, pe
unde trebuia să mergem în patru labe – Vraciul
în frunte şi bodogănind cu voce joasă. Ne-a fost
destul de greu, dar în cele din urmă ne-am târât
până în cavou. Când ne-am ridicat în picioare,
Vraciul şi-a scuturat cu năduf praful şi stropii de
nămol de pe pelerină.
— Bătrânelor mele oase nu le-a picat prea bine
efortul ăsta, se plânse el. Ce bine că ieşim la aer
curat.

— Aveau o vrăjitoare moartă încătuşată aici,

i-am spus eu Vraciului, arătându-i către fiarele
şi lanţurile din colţ. Se numea Maggie şi a fost,
odinioară, căpetenia clanului Malkin. Mouldheel
au torturat-o ca să afle intrarea prin tunel. Acum
e din nou liberă…
— Cât de puternică e? Întrebă Vraciul.
— Nu-i ca Mama Malkin, dar e destul de
puternică. Străbate mile întregi de la Râpa
Vrăjitoarelor, vânând.
— Orice s-o întâmpla în următoarele câteva zile,
ne mai aşteaptă ani buni de muncă până ce
Pendle va fi în sfârşit curăţat, zise Vraciul,
clătinând din cap cu lehamite.
Am suflat în lumânare şi am pus-o lângă
felinarul pe care Alice îl lăsase în urma noastră,
la ultima noastră trecere prin cavou.
— Ia felinarul, pentru orice eventualitate, băiete,
porunci Vraciul. S-ar putea să fie nevoie să
căutăm prin pivniţele Conacului Read.
Pe când ne strecurăm, cu băgare de seamă, prin
desişul cimitirului abandonat, norii de ploaie se
adunau deasupra noastră şi un vânt puternic
sufla dinspre apus. N-am făcut nici douăzeci de
paşi şi am văzut că vrăjitoarele într-adevăr ne
pândiseră ca să ne atace prin surprindere. Erau
trei, toate trei moarte. Iarba din jur era mânjită
cu sânge, leşurile năpădite de muşte. Spre
deosebire de Vraci, eu nu m-am apropiat de ele,
dar chiar şi de la distanţă am bănuit că este
opera lamiilor. Se părea că, încă o dată,
neteziseră drumul pentru noi.

După vreo oră, ne apropiam de Conacul Read.

Nu eram prea dornic să pun din nou piciorul în
casa în care Tibb îmi vârâse groaza în oase, iar
Wurmalde mă învinovăţise de crimă, şi în care,
fără îndoială, trupul bietului Părinte Stocks încă
mai zăcea peste aşternutul patului, cu cuţitul
înfipt în piept. Dar trebuia.
Intram în ghearele primejdiei, fără nicio
îndoială. Şi Tibb şi preaputernica Wurmalde
probabil că ne aşteptau; ca să nu mai vorbesc de
servitori şi, posibil, de alte vrăjitoare din clanuri.
Dar, când ne-am apropiat de casă, ne-am dat
foarte clar seama că situaţia era mult mai rea
decât ne aşteptam. Uşa din faţă se deschidea şi
se închidea, în voia vântului.
— Ei bine, băiete, zise Vraciul, de vreme ce
ne-au lăsat-o deschisă, de ce să n-o folosim?
Ne-am îndreptat spre ea şi-am intrat. Eram gata
să închid uşa în urma noastră, când magistrul
meu mi-a pus o mână pe umăr şi-a clătinat din
cap. Am stat pe loc, neclintiţi, şi am tras cu
urechea, încordaţi. În afară de zgomotul uşii şi
de scâncetul vântului de afară, casa era
cufundată în tăcere. Vraciul privi în lungul
scărilor.
— O să lăsăm uşa să se trântească mai departe,
îmi şopti el la ureche. Cea mai mică schimbare
le-ar putea atrage atenţia celor care mai sunt
pe-aici. E prea linişte şi bănuiesc că servitorii au
şters-o din casă. O să-ncepem să căutăm de la
odăile de la parter.
Salonul era pustiu; părea că nimeni nu mai
călcase prin bucătărie de mai multe zile – erau
vase murdare în spălător şi un iz de mâncare
stricată. În ciuda luminii dimineţii, Conacul
Read era mohorât, cu o mulţime de cotloane
întunecate în care oricine ar fi putut sta la
pândă. Mă tot gândeam la Tibb. Oare monstrul
acela mai adăsta încă pe undeva pe aici?
 Ultima cameră în care am intrat a fost
biblioteca. De îndată ce-am păşit înăuntru, mi-a
mirosit a moarte. Un cadavru zăcea cu faţa în jos
între două corpuri de bibliotecă.
— Aprinde felinarul, porunci Vraciul. Hai să ne
uităm mai îndeaproape…
Era limpede că trupul neînsufleţit era al lui
Nowell. Cămaşa lui era zdrenţuită, sfâşiată
aproape de tot de pe spinare şi năclăită de sânge
uscat, iar o dâră de sânge ducea de la corpul lui
spre uşa din celălalt capăt al încăperii, care era
închisă. Se vedeau, de asemenea, nişte cărţi
împrăştiate în jurul lui. Vraciul aruncă o privire
spre raftul de pe care căzuseră, apoi îngenunche
şi-l rostogoli pe magistratul mort cu faţa în sus.
Ochii lui erau bulbucaţi şi faţa schimonosită de
groază.
— Se pare că l-a ucis Tibb, zise Vraciul,
ridicându-şi din nou privirea la raftul de sus.
Fără îndoială că a fost pe raftul ăla, de unde i-a
căzut în spinare, când a trecut pe sub el.
Creatura ar putea fi încă în casă, adăugă el,
arătându-mi dâra de sânge.
Deschise uşa. Dâra de sânge ducea mai departe
pe nişte scări de piatră în jos, pierzându-se în
întuneric. Magistrul meu coborî, cu toiagul
pregătit, iar eu l-am urmat îndeaproape, ţinând
felinarul ridicat. Ne-am trezit la intrarea într-o
mică pivniţă. De-a lungul peretelui de pe partea
dreaptă erau rânduite stative cu sticle de vin.
Pardoseala de piatră era curată şi uscată, iar
dâra de sânge uscat continua spre colţul cel mai
îndepărtat al pivniţei, unde Tibb stătea culcat cu
faţa în jos.
Era chiar mai mic decât îmi aminteam – când îl
văzusem holbându-se la mine de pe tavan –, cu
puţin mai mare decât un câine obişnuit.
Picioarele îi erau strânse sub blana groasă a
corpului său, plină de sânge închegat. Dar aşa
mic cum era, ştiam că Tibb era incredibil de
puternic. Părintele Stocks nu fusese în stare să
se apere de el, iar Nowell fusese ucis tot de el.
Ambele victime fuseseră încă în floarea vârstei.
Vraciul se apropie de Tibb cu prudenţă şi am
auzit un clic, când din vârful toiagului a ieşit
lama din lăcaşul ei. La acest zgomot, Tibb îşi
deschise braţele, îşi scoase ghearele şi îşi ridică
fruntea, întorcându-şi obrazul stâng în sus, ca
să ne poată privi în faţă. Tocmai capul mă făcea
să mă cutremur de groază. Era complet lipsit de
păr şi neted, iar ochii lui erau reci, ca de peşte
mort, gura căscată dând la iveală dinţii ascuţiţi
ca acele. Pentru o clipă, credeam că va sări la
Vraci, în schimb creatura scoase un geamăt de
agonie.
— Aţi sosit prea târziu, zise Tibb. Stăpâna mea
m-a abandonat, lăsându-mă să mor aici. Am
văzut atât de multe lucruri. Atât de multe. Dar
nu şi propria-mi moarte. Ăsta e cel din urmă
lucru pe care-l vedem cu toţii!
 — Da, zise Vraciul, pregătindu-şi lama. Moartea
ta e în mâinile mele…
Dar Tibb râse cu amărăciune.
— Nu, şuieră el. Eu mor chiar în timp ce vorbeşti
tu. Stăpâna mea nu mi-a spus niciodată cât de
scurtă avea să-mi fie viaţa. Doar nouă săptămâni
cu totul. Asta-i tot ce am avut. Cum poate fi
drept aşa ceva? Nouă săptămâni de la naştere la
bătrâneţe şi moarte. Acum nu mai am putere nici
să-mi salt trupul de pe dalele astea reci ale
podelei. Ţine-ţi puterile pentru tine, bătrâne. O
să ai nevoie. Nici ţie nu ţi-a mai rămas decât
foarte puţin timp. Dar băiatul care stă lângă tine
îţi poate duce mai departe blestemata ta lucrare.
Asta dacă mai trăieşte după luna nouă…
— Unde e Wurmalde acum? Întrebă Vraciul.
— A plecat! A plecat! A plecat într-un loc în care
n-ai s-o mai găseşti niciodată. Nu până ce nu va
fi prea târziu. Curând, stăpâna mea va chema
Diavolul prin portalul Întunericului în această
lume. Pentru două zile, el îi va îndeplini
poruncile. După aceea, o s-o apuce pe calea lui.
Ştii ce poruncă îi pregăteşte ea? Ce preţ trebuie
să plătească Diavolul pentru ceea ce ea îi va
dărui?
Vraciul suspină mâhnit, dar nu se osteni să-i
răspundă. I-am văzut mâna încleştându-i-se pe
toiag. Se pregătea să ucidă monstrul.
— Moartea băiatului acesta este porunca lui.
Băiatul trebuie să moară, fiindcă e fiul mamei
sale. Fiul duşmancei noastre. Odinioară, într-o
ţară îndepărtată, ea era nemuritoare, ca şi
stăpâna mea, şi se folosea de forţele
Întunericului. Dar i-a slăbit voinţa. În pofida
tuturor sfaturilor, s-a îndreptat spre Lumină.
Drept pedeapsă, a fost legată de o stâncă şi
lăsată să moară, lăsată acolo să fie nimicită de
soare, de însuşi simbolul Luminii pe care-şi
dorea s-o slujească ea. Dar, din nefericire, un om
a salvat-o. Un neghiob care-a eliberat-o din
lanţuri…
— Tata n-a fost deloc neghiob! L-am întrerupt
eu. A fost bun şi milos şi n-a putut îndura s-o
vadă suferind. El n-ar fi lăsat pe nimeni să sufere
aşa.
— Mai bine pentru tine, băiete, că şi-a dat deja
sfârşitul. Căci în curând o să-ţi doreşti să nu te fi
născut. Să nu-ţi fi trăit niciodată viaţa ta scurtă
şi zadarnică! Păi tu crezi că doar prin faptul c-a
salvat-o, ea s-a schimbat pentru totdeauna?
Nicidecum! Pentru o vreme s-a frământat,
neştiind încotro s-o apuce, şovăind între
Întuneric şi Lumină. Vechile năravuri se pierd
greu şi, încetul cu încetul, Întunericul a tras-o
înapoi. Astfel i s-a dat o a doua şansă şi i s-a
poruncit să-l ucidă pe salvatorul ei, dar ea s-a
rugat să fie cruţat, apoi s-a răzvrătit şi s-a întors
încă o dată spre Lumină. Cei care servesc
Lumina sunt aspri cu ei înşişi. Ca să îndrepte ce
făcuse, şi-a dat singură o pedeapsă crudă – a
renunţat la nemurirea ei. Dar asta a fost numai
jumătate. A ales să-şi dăruiască tinereţea, cea
mai bună parte din jalnic de scurta ei viaţă,
salvatorului ei. S-a unit cu un muritor, un
marinar oarecare, şi a încuviinţat să-i nască
şapte fii.
— Şapte fii care au iubit-o! Am strigat eu. A fost
fericită. A fost mulţumită…
— Fericită? Mulţumită? Crezi tu că fericirea se
atinge atât de uşor? Închipuie-ţi cum trebuie să
fi fost pentru o făptură, odinioară atât de nobilă,
să devină roaba unui muritor şi a odraslelor lui,
cu duhoarea grajdurilor fermei mereu în nări. Să
împartă patul cu el, în vreme ce carnea lui se
ofilea de înaintarea în vârstă. Să aibă de-a face
cu plicticoasa rutină de zi cu zi. A regretat fapta
ei, dar, în cele din urmă, moartea lui a eliberat-o,
sfârşindu-se pedeapsa pe care şi-o impusese
singură, iar acum s-a întors în ţara ei de baştină.
— Nu, am zis eu, N-a fost deloc aşa! L-a iubit pe
tatăl meu…
— Iubire, a rânjit dispreţuitor Tibb. Iubirea este
o amăgire care-i încătuşează pe muritori de
soarta lor. Iar mama ta a riscat totul într-o astfel
de unire, numai ca să distrugă ceea ce stăpâna
mea preţuieşte atât de mult. Ea vrea să distrugă
Întunericul şi te-a plăsmuit pe tine să-i fii armă.
De aceea n-o să ţi se îngăduie cu niciun chip să
creşti şi să ajungi un om în toată firea. Trebuie să
ţi se pună capăt zilelor.
 — Da, zise Vraciul, ridicându-şi toiagul, iar
acum a sosit timpul să-ţi punem ţie capăt zilelor.
— Fie-ţi milă, imploră Tibb. Mai am nevoie de
încă puţin timp. Lasă-mă să mor în pace…
— Ce milă i-ai arătat tu seniorului Nowell?
Întrebă Vraciul. Eh, cât i-ai dat tu lui, îţi voi da şi
eu ţie…
Mi-am ferit privirile când Vraciul şi-a abătut
braţul în jos. Tibb a scos un ţipăt scurt care s-a
prefăcut într-un guiţat ca de porc. Apoi s-a auzit
un horcăit scurt şi-apoi tăcere. Fără să mă mai
uit la creatură, l-am urmat pe magistrul meu pe
scări în sus şi înapoi în camera de lucru.
— Nowell va trebui să rămână neîngropat o
vreme, zise Vraciul, clătinându-şi trist capul.
Fără îndoială că Părintele Stocks e în continuare
în odaia de sus, şi poate că n-o să aflăm
niciodată ce s-a întâmplat cu guvernatorul
Barnes. În ceea ce o priveşte pe Wurmalde, din
cele spuse de creatură adineauri, ar putea fi
oriunde şi n-avem timp să o căutăm orbeşte. Mai
avem sabatul vrăjitoarelor de care trebuie să ne
ocupăm, aşa că hai să începem prin a ne întoarce
la turn. Probabil că şi James s-a întors cu
oamenii din Downham. Nu putem să le
înfruntăm singuri pe vrăjitoare. Trebuie să
ridicăm o mică armată şi să ne organizăm.
Timpul e scurt.
Vraciul se opri lângă biroul lui Nowell. Nu era
încuiat şi începu să caute prin sertare. În câteva
momente, scoase lanţul meu de argint.
— Poftim, băiete, zise el, aruncându-i spre mine.
Fără îndoială că o să ai nevoie de ăsta destul de
curând.
Am părăsit Conacul Read şi am pornit printr-o
ploaie dezlănţuită spre Turnul Malkin, cu capul
vuind din pricina lucrurilor spuse de Tibb.

Uzi şi murdari de noroi, am străbătut drumul

prin tuneluri fără întâlniri neplăcute; apoi, când
a fost să urcăm în turn pe scara în spirală, m-am
întors către Vraci, simţind nevoia să-mi mai
descarc din povara sufletească.
— Dumneata crezi că spusele lui Tibb sunt
adevărate?
— La care parte te referi, băiete? Mă întrebă el,
ursuz. Creatura aia aparţinea Întunericului şi
asta face îndoielnic tot ce-a spus ea, ca să zic
doar atât. După cum bine ştii, Întunericul
amăgeşte ori de câte ori e în avantajul lui să facă
aşa. Spunea că e pe moarte, dar cum aş fi putut
fi sigur că aşa era? De aceea a trebuit să-l ucid
chiar atunci, pe loc. Poate că ţi s-a părut o
cruzime, dar era de datoria mea. N-aveam de
ales.
— Mă refer la partea despre mama care a fost
odinioară ca Wurmalde – a fost nemuritoare?
Cum surorile mamei sunt lamii, am crezut că şi
ea ar putea fi la fel.
— Fără îndoială că este, băiete. Dar ce înseamnă
de fapt să fii nemuritor? Până şi lumea asta
însăşi se va sfârşi într-o bună zi. Poate că şi
stelele însele se vor stinge. Nu, eu nu cred că
există ceva pe lumea asta care să trăiască veşnic
şi nimeni, dacă are un strop de judecată, nu şi-ar
dori nemurirea. Dar lamiile au viaţă foarte lungă.
În forma lor omenească, pot părea că
îmbătrânesc, dar odată ce se sălbăticesc la loc,
redevin tinere. Pot trăi mai multe vieţi în forma
omenească şi de fiecare dată pornesc
înfăţişându-se ca nişte tinere femei. Într-o bună
zi o să aflăm ce a vrut să spună monstrul ăla.
Poate c-a minţit. Poate că nu. Cum spunea
mama ta, răspunsurile sunt în cuferele alea şi,
într-o zi, dacă totul merge bine, poate o să ai
răgazul să te uiţi prin ele cum trebuie.
— Dar dacă Diavolul vine prin portal? Şi ce-i
acela un portal, de fapt?
— E un soi de poartă invizibilă. Un punct slab
între lumea asta şi bârlogul unor creaturi ca
Diavolul. Folosind magia neagră, vrăjitoarele vor
încerca să-l deschidă şi să-i îngăduie Diavolului
să treacă prin el. Noi va trebui să facem tot ce
suntem în stare ca să-l oprim, zise Vraciul, cu
vocea răsunând în ecou până sus. Va trebui să
dăm buzna la sabatul vrăjitoarelor, de Lammas,
şi să facem să înceteze ritualul. Fireşte, asta-i
mult mai uşor de spus decât de făcut. Dar, chiar
dacă dăm greş, mama ta şi-a luat măsuri de
precauţie. De aceea ţi-a lăsat moştenire odaia
aceea…
— Dar o să am timp să mai ajung acolo, dacă
Diavolul va primi porunca să mă urmărească şi
să mă ucidă? E drum lung până acasă…
— Făpturile care scapă în lume au adesea
nevoie de timp până-şi recapătă minţile şi îşi
adună puterile. Îţi aminteşti cum demonul de la
Priestown, Urgia, a fost buimăcit o vreme? Odată
eliberat în lumea largă, a fost slăbit, la început, şi
puterile i-au crescut încet. Ei bine, bănuiesc că
aşa-numitul Diavol o să aibă aceeaşi problemă.
O să ai ceva timp – cât anume e cu neputinţă să
spun. Dar dacă eu chiar o să-ţi dau porunca, tu
să te duci acasă cât poţi de repede şi să te
adăposteşti în odaia aceea a ta.
— Mai e ceva din cele spuse de Tibb care nu-mi
dă pace, am zis eu. Ceva ce mi-a spus când l-am
văzut prima oară. A zic că mama cânta un cântec
al caprei şi că eu eram în mijlocul lui. Ce-ar
putea însemna asta?
— Păi ar fi trebuit să-ţi dai seama singur, băiete.
În limba mamei tale, cuvântul „tragos” înseamnă
capră. Şi „oide” înseamnă odă sau poveste.
Aşadar, un cântec al caprei este o tragedie. De
aici provine cuvântul. Şi prin aceea că tu eşti în
mijlocul lui, Tibb spune că viaţa ta va fi tragică –
zadarnică şi sortită eşecului. Dar mai bine
priveşti latura luminoasă a poveştii lui şi n-o iei
pe toată drept literă de evanghelie. În fiecare zi
luăm hotărâri care ne schimbă, mai mult sau
mai puţin, viaţa. Eu tot nu pot accepta ideea că
poate fi ceva prestabilit. Nu contează cât de
puternic devine Întunericul, trebuie să credem
că, într-un fel sau altul, o să-l învingem. Uită-te
aici, în sus, băiete! Ce vezi?
— Trepte care duc în partea de sus a turnului…
— Da, băiete, trepte – şi-ncă o mulţime! Dar noi
o să le urcăm, nu? Slăbite cum sunt oasele mele,
o să urcăm toate treptele astea, una câte una,
până când o să ajungem la etajul de deasupra,
unde o să aşteptăm lumina. Ei, despre asta e
vorba şi cu viaţa noastră. Aşa că, hai să mergem!
Hai să sfârşim cu asta!

Spunând acestea, Vraciul o luă înainte, urcând

scara în spirală, iar eu l-am urmat îndeaproape.
În sus, către lumină.
CAPITOLUL 21
ÎNAPOI LA DOWNHAM
Ne aşteptau nişte veşti bune, când ne-am întors
în turn. Alice găsise ceva despre care credea cu
adevărat că l-ar putea tămădui pe Jack.
— O să-l cufunde iarăşi într-un somn adânc,
adânc, îmi explică ea. Dar poţiunea asta vindecă
mai degrabă mintea decât trupul. E scris totul
aici, într-unul dintre caietele mamei tale – cum
s-o amesteci, cât să pui din fiecare plantă. Totul.
Şi toate ierburile de care ai nevoie sunt în cufăr,
fiecare cu etichetă.
— N-am cuvinte să-ţi mulţumesc, zise Ellie,
zâmbindu-i cu căldură lui Alice.
— Nu mie trebuie să-mi mulţumeşti, ci mamei
lui Tom. Ţi-ar lua ani în şir să înveţi tot ce-i
acolo, în cufărul ăla, continuă Alice. Faţă de ce-i
aici, Osoasa Lizzie nu ştia nimic.
Jack dormi până târziu după-amiază şi ne
simţeam încrezători că, nu după multă vreme, va
fi Jack cel dintotdeauna cel care se va trezi. Dar
atunci au sosit şi veştile rele.
S-a întors James. Dar s-a întors singur. Sătenii
din Downham se temeau prea tare ca să ne ajute.

— Am încercat din răsputeri, zise James abătut,

dar n-am izbutit să fac nimic. Curajul i-a părăsit.
Până şi Matt Finley, fierarul, a refuzat să plece
din Downham.
Vraciul clătină trist din cap.
— Ei bine, dacă n-or să vină ei la noi, o să ne
ducem noi la ei. Dar nu trag mare nădejde nici
eu, James. Tu te-ai înţeles bine cu ei, ultima
dată, iar eu am crezut că vei putea s-o faci din
nou. Dar trebuie să mai încercăm. Mâine-noapte
e sabatul de Lammas şi trebuie să-l întrerupem
cu orice preţ. Fără îndoială că Wurmalde o să fie
acolo, cu celelalte vrăjitoare, şi cred că o să fie
cea mai bună ocazie pentru mine s-o găsesc şi
s-o leg.

Astfel, curând după căderea serii, ne-am

pregătit să ne întoarcem în Downham. Pe Jack,
Ellie şi Mary îi lăsam în turn, unde aveau să fie în
siguranţă.
— Ei bine, zise Vraciul uitându-se pe rând la
James, la Alice şi la mine, mi-ar fi plăcut să
existe o cale mai simplă. Dar trebuie s-o facem.
Sper că toţi vom scăpa teferi din ce ne aşteaptă.
Orice s-o întâmpla, un lucru este în favoarea
noastră. Turnul ăsta e acum în mâinile noastre,
iar cuferele şi conţinutul lor sunt în siguranţă.
Aşadar, măcar asta am reuşit.
Magistrul meu avea dreptate. Lamiile păzeau
acum Turnul Malkin. Cu puţin noroc, aveam să
mă întorc curând şi să mă uit prin cuferele
mamei mai pe îndelete. Dar mai întâi – speram că
şi cu ajutorul sătenilor din Downham – trebuia
să înfruntăm clanurile vrăjitoarelor şi să le
întrerupem sabatul mai înainte ca ritualul să fie
îndeplinit.
Am plecat aşadar din turn, folosindu-ne iarăşi
de tuneluri. Mergând spre miazănoapte, vântul
sufla dinspre apus şi se simţea o răceală de
gheaţă în aer. La Downham am petrecut ce mai
rămăsese din noapte în casa Părintelui Stocks,
furând încă vreo câteva ceasuri de somn.
Trezindu-ne înainte de ivirea zorilor pentru a-i
prinde pe oameni înainte de a începe ziua de
muncă, n-am mai pierdut vremea şi am trecut pe
la fiecare casă din Downham, încercând să
ridicăm o armată. Eu am însoţit-o pe Alice, să ne
ocupăm de casele de pe la marginea satului şi de
pe la fermele învecinate, în vreme ce James şi
Vraciul stăruiau pe la cele din mijloc.
Am ajuns la prima casă la ţanc ca să-l vedem pe
stăpânul ei ieşind afară în lumina cenuşie a
zorilor. Era un lucrător la fermă, butucănos şi
îmbufnat, care se freca la ochi să-şi alunge
somnul, pregătindu-se pentru ziua lungă de
muncă dinaintea sa. Chiar înainte de a-i vorbi,
mi-am dat seama că n-o să ne asculte cu prea
mare interes.
— E o întâlnire diseară, în biserică, i-am spus eu
lui. Toţi oamenii din sat sunt poftiţi, ca să
plănuim cum să scăpăm de ameninţarea
vrăjitoarelor. Trebuie să le dăm de cap în noaptea
asta…
Pantofii ascuţiţi ai lui Alice n-au fost de ajutor.
Ochii omului au trecut iute, bănuitori, de la ei la
pelerina şi la toiagul meu. Am văzut că nu-i
plăcea înfăţişarea niciunuia dintre noi.
— Şi cine ne cheamă la întâlnirea asta? Întrebă
el.
Am gândit la repezeală. Puteam să mă folosesc
de numele lui James. Cei mai mulţi dintre săteni
îl cunoşteau de acum, însă tocmai îi respinseseră
rugăminţile. Omul părea deja destul de speriat
şi, dacă îi pomeneam de Vraci, l-aş fi speriat şi
mai tare. Minciuna zbură de pe buzele mele chiar
mai înainte de-a o gândi.
— Părintele Stocks…
Auzind numele, omul dădu din cap a
încuviinţare.
— O să-ncerc să fiu acolo. Totuşi nu pot făgădui
– am multă treabă de făcut azi.
Cu acestea, trânti uşa după el, se răsuci pe
călcâie şi o porni spre deal.
M-am întors către Alice şi-am clătinat din cap.
— Mă simt cu musca pe căciulă c-am minţit.
— N-are niciun rost să gândeşti aşa, zise ea. Ai
făcut ce trebuia, asta-i sigur. Dacă preotul ar mai
fi în viaţă, el chiar ar chema oamenii la întâlnire.
Care-i diferenţa? Îi chemăm noi în locul lui,
asta-i tot.
Am dat din cap fără convingere, dar din clipa
aceea am păstrat modelul şi la fiecare din
următoarele ocazii am rostit numele Părintelui
Stocks. Era greu să-ţi dai seama câţi dintre ei
aveau să vină, dar nu-mi făceam prea mari
speranţe. Adevărul e că vreo câţiva nici măcar nu
ne-au deschis uşa, alţii au îngăimat nişte scuze,
în vreme ce un bătrân s-a înfuriat de-a dreptul:
— Ce căutaţi voi în satul ăsta? Asta-aş vrea să
ştiu, zise el, scuipând spre pantofii lui Alice. Am
fost călăriţi destul de cotoroanţe în trecut, dar
n-o să se mai întâmple! Dispari din faţa mea,
mică vrăjitoare!
Alice nu se pierdu cu firea şi ne-am întors pur şi
simplu şi ne-am văzut de drum. Vraciul şi James
n-avuseseră mai mult succes decât noi. Fratele
meu spuse că totul depindea de fierar. Părea
nehotărât, dar dacă avea să se decidă pentru
acţiune, atunci mulţi dintre ceilalţi aveau să-i
urmeze exemplul. Când i-am povestit Vraciului
despre minciuna mea, n-a făcut niciun
comentariu, doar a dat din cap că a-nţeles.
Restul zilei l-am petrecut într-o aşteptare
încordată. Timpul trecea repede. Oare sătenii
aveau să vină în număr suficient cât să ne dea o
şansă? Şi dacă da, oare puteam să-i convingem
să treacă la fapte? Apoi, pe de altă parte, oare
avea să rămână destul timp cât să dăm fuga pe
Dealul Pendle şi să întrerupem ritualul de
Lammas? În timp ce toate aceste gânduri mi se
învârteau în cap, mi-am amintit deodată şi
altceva: pe 3 august, la numai două zile după
Lammas, era ziua mea.
Mi-am amintit aniversările pe care le petreceam
acasă, la fermă. Când era ziua de naştere a
vreunuia dintre noi, mama întotdeauna făcea o
prăjitură specială. Cât de departe eram de
vremurile acelea fericite! Cum m-aş mai fi putut
măcar gândi la ceea ce avea să urmeze după
pericolul pe care aveam să-l înfruntăm peste
câteva ceasuri, la căderea serii? Mi se părea
zadarnic să mai sper ceva bun de la viaţa asta.
Bucurii dintr-acestea îmi înfrumuseţaseră
scurta perioadă a copilăriei mele, dar acum
timpul acela se sfârşise.

Pe când soarele cobora la asfinţit, noi aşteptam,

răbdători, în biserica strâmtă, cu o singură navă.
Ne serviserăm singur cu lumânări din sacristia
micuţă şi le aşezaserăm pe altar şi în sfeşnicele
de metal de o parte şi de alta a uşii.
Cu mult înainte ca primul sătean să-şi facă
apariţia, tulburat, în biserică şi să se aşeze pe o
bancă din spate, cerul se schimbase la culoare,
căpătând nuanţa cărbunelui din Horshaw. Acest
prim vizitator era un om în vârstă care mergea
şchiopătând – unul care mai bine şi-ar fi odihnit
oasele-i bătrâne la gura focului, decât să se
aventureze până în vârful Dealului Pendle,
pentru a lua parte la o bătălie încărcată de
primejdii. Apoi au venit şi alţii, fie singuri, fie câte
doi, dar chiar şi după aproape o jumătate de oră,
nu se strânseseră mai mult de zece. Fiecare îşi
scosese căciula, la intrare. Doi dintre cei mai
îndrăzneţi îl salutară pe James cu un semn din
cap, dar toţi fără excepţie îşi feriră privirile de
Vraci. Le puteam simţi încordarea
nemaipomenită. Oamenii aveau feţe speriate,
unii tremurând vizibil, în pofida căldurii din aer,
şi păreau gata mai curând să fugă decât să lupte.
Îmi făceau impresia că de cum vor zări o
vrăjitoare, aveau să se împrăştie şi să dea bir cu
fugiţii.
Dar, atunci când totul părea pierdut, se auzi un
murmur de voci de afară, din întuneric, şi un om
mătăhălos, purtând o jiletcă de piele, intră în
biserică în fruntea altor pe puţin două duzini de
săteni. Am ghicit că acela era Matt Finley,
fierarul. Din respect pentru lăcaşul sfânt al
bisericii îşi scoase pălăria şi se aşeză în strana
din faţă, salutându-i din cap, pe rând, pe James
şi pe Vraci. Noi stăteam în picioare, în stânga
micului altar, aproape de perete, dar când toţi
nou-veniţii se aşezară, Vraciul îi făcu semn
fratelui meu, care ieşi în faţă şi se postă spre
navă.
— Vă suntem recunoscători că v-aţi făcut cu
toţii timp şi v-aţi dat osteneala să veniţi să ne
ascultaţi, în seara aceasta, începu James.
Ultimul lucru pe care l-am vrea ar fi să vă puneţi
în primejdie, dar avem nespusă nevoie de
ajutorul vostru şi nu vi l-am cere dacă ar fi cu
putinţă să facem singuri tot ce se cere făcut. Un
pericol cumplit ne ameninţă pe toţi. Mai înainte
de miezul nopţii, vrăjitoarele se vor aduna pe
Dealul Pendle. Vrăjitoare care pun la cale să
aducă un mare făcător de rele în lume. Trebuie
să le oprim.
— Dacă nu mă înşel, vrăjitoarele sunt deja
acolo, pe deal, zise fierarul. Tocmai au aprins un
foc de semnalizare care se poate vedea de la
câteva mile depărtare!
La aceste cuvinte, faţa Vraciului se întunecă de
îngrijorare; clătină din cap şi înaintă lângă
James.
— E multă muncă de făcut în noaptea asta,
băieţi, zise el. Timpul e scurt. Focul ăla de acolo
arată că ele şi-au început deja lucrarea malefică.
Anunţă primejdia ce vă paşte pe voi, pe familiile
voastre şi pe toţi cei care vă sunt dragi.
Vrăjitoarele cred că ele stăpânesc tot ţinutul
acum. Nu se mai mulţumesc să se ascundă prin
râpe neumblate, ci îşi flutură cu obrăznicie
flamura răutăţii chiar din vârful Dealului Pendle!
Dacă nu le oprim, Întunericul va cădea asupra
acestui pământ. Nimeni nu va mai fi în siguranţă
– nici cel puternic, nici cel slab; nici omul în toată
firea, nici copilul. Nu va mai dormi nimeni liniştit
în patul lui. Întreaga lume va deveni un loc al
primejdiei, al ciumei şi al foametei, iar Diavolul
însuşi va păşi ţanţoş pe drumurile şi uliţele
Comitatului, în vreme ce vrăjitoarele vor stăpâni
pământul şi se vor arunca asupra copiilor noştri.
Trebuie să scăpăm pământul de Întuneric!
— Satul nostru a scăpat acum de ele! Izbucni
fierarul. Şi am luptat din greu ca să ajungem
aici. Mai mult de atât: dacă va trebui, o să
luptăm din nou ca să-l păstrăm aşa. Dar de ce
ne-am risca vieţile ca să facem o treabă ce-i de
datoria altora? Unde sunt oamenii din
Vântoasele, Desculţi sau Dumbrava de Aur? De
ce ei nu dau afară mălura ce se află în mijlocul
lor? De ce trebuie s-o facem noi?
— Pentru că oamenii buni care au mai rămas în
satele alea sunt prea puţini, răspunse Vraciul.
Întunericul a muşcat prea adânc pe acolo şi
rănile pe care le-a făcut au copt. Cei care urăsc
Întunericul poate c-ar fi luptat cândva şi-ar fi
câştigat. Dar acum clanurile vrăjitoarelor
domnesc şi cei mai mulţi dintre oamenii buni
şi-au luat lumea în cap – sau au murit în
temniţele de sub Turnul Malkin. Aşa că este
ocazia voastră acum – poate cea din urmă – să
luptaţi cu Întunericul.

Vraciul se opri un moment şi se lăsă o tăcere

apăsătoare. Vedeam că mulţi dintre cei de faţă
chibzuiau cu grijă la ceea ce le spusese.
Şi-atunci o voce mârâi arţăgoasă din spate:
— Unde-i Părintele Stocks? Am crezut că el ne-a
chemat la întâlnire. Eu numai d-aia am venit!
Era lucrătorul fermier de la prima casă pe la
care trecusem eu cu Alice. Primul pe care-l
minţisem. Se ridică un murmur din spatele
bisericii. Părea că şi ceilalţi erau de aceeaşi
părere.
— N-am vrut să vă spunem, ca să nu vi se ducă
şi ultimul strop de curaj, zise Vraciul. Dar acum
trebuie. Un bun prieten al acestui sat a murit în
mâinile vrăjitoarei care este căpetenia ce-a aţâţat
tot necazul acesta. Un prieten care a făcut mai
mult decât oricare dintre voi să vă apere, pe voi şi
pe familiile voastre. Şi vorbesc despre Părintele
Stocks, preotul parohiei voastre. Iar acum eu
vorbesc în numele lui, cerându-vă ajutorul.
Când rosti numele Părintelui Stocks, toate
lumânările din biserică pâlpâiră şi aproape că se
stinseră. Uşa se trânti, deşi nu adia nicio boare
de vânt. Nu era nicio explicaţie pământeană
pentru aceasta. Se auziră exclamaţii dinspre
enoriaşi, iar Finley fierarul îşi luă capul în palme,
ca şi când s-ar fi rugat. M-am înfiorat, dar
momentul a trecut, iar lumânările au ars din nou
liniştit. Vraciul aşteptă câteva secunde, pentru a
se mai şterge din şocul acestei veşti înainte de a
continua.
— De aceea vă rog eu acum. Dacă nu vreţi s-o
faceţi pentru voi înşivă, atunci faceţi-o pentru
bietul Părinte Stocks. Plătiţi-vă datoria pe care o
aveţi faţă de cel care şi-a dat viaţa să lupte cu
Întunericul. Vrăjitoarea care l-a înjunghiat cu
sânge rece pe când zăcea neajutorat se numeşte
Wurmalde, o vrăjitoare care râvneşte până şi la
oasele morţilor voştri dragi. O vrăjitoare care,
dacă i se va lăsa şi-o jumătate de şansă, va bea
sângele copiilor voştri. Aşa că luptaţi pentru ei şi
pentru copiii copiilor voştri! Faceţi-o acum!
Luptaţi cât încă se mai poate, până nu e prea
târziu. Fie luptaţi, fie sfârşiţi ca sărmanii oameni
din satele de la sud de Dealul Pendle.
Matt Finley, fierarul, îşi ridică privirile şi se uită
pătrunzător la Vraci.
— Ce vrei să facem? Întrebă el.
— Vrăjitoarele pot adulmeca apropierea
primejdiei şi vor şti că venim, răspunse Vraciul,
susţinându-i privirea fierarului, aşa că nu-i
nevoie să ne furişăm.
 Odată ce pornim, puteţi face cât zgomot doriţi.
De fapt, cu cât mai mult, cu atât mai bine! Vedeţi
voi, ele nu sunt întotdeauna sigure când e vorba
despre număr. Sunt destui dintre voi ca să facă
ameninţarea să pară serioasă, dar ne-ar prinde
bine să creadă că e chiar mai mare decât în
realitate. Ele nu vor şti câţi suntem şi putem să
ne folosim de asta. Pe lângă arme o să avem
nevoie şi de torţe.
— Cu ce ne vom înfrunta acolo? Cât de multe
sunt? Întrebă Finley. Cei mai mulţi oameni au
familii de întreţinut. Trebuie să ştim care sunt
sorţii să ne întoarcem acasă întregi.
— În privinţa numărului lor, nu pot răspunde
precis, recunoscu Vraciul. Vor fi pe puţin două
sau trei de fiecare dintre noi, dar asta nu-i chiar
o problemă, fiindcă sunt şanse mari ca mulţi
dintre voi să nici n-apuce să dea vreo lovitură.
Planul meu e să le întrerup întâlnirea şi să le
gonesc de pe deal spre apus. În zăpăceala
momentului, o să mă ocup eu de Wurmalde
şi-atunci o să se-aleagă praful de urzelile lor
malefice.
Vă propun să vă împărţiţi în cinci grupuri de
câte şase sau cam aşa; fiecare grup să ocupe câte
un punct pe panta de est. James, aici de faţă, va
urca puţin mai sus şi-şi va aprinde torţa. Atunci,
voi să urcaţi dealul hotărât şi să vă strângeţi
către focul lor de semnalizare. Încă ceva – nu vă
grămădiţi. Fiecare grup trebuie să se împrăştie
puţin – ca să creadă că mai sunt şi alţii, fără
torţe, care vin pe lângă voi. După cum am spus,
pot adulmeca numai ameninţarea, nu şi
amănuntele pericolului.
Aşadar, ăsta-i planul. Dacă aveţi ceva de spus,
spuneţi-o acum. Nu vă sfiiţi să întrebaţi.
Cineva vorbi imediat din spatele adunării: era
bătrânul care intrase cel dintâi în biserică.
— Domnule Gregory, o să fim în pericol să fim
atacaţi de… întrebă el agitat.
Nu-şi sfârşi vorba, iar când Vraciul se uită ţintă
la el, omul pur şi simplu arătă cu mâna în sus şi
mai rosti un singur cuvânt:
— Mături?
Vraciul nu zâmbi, deşi ştiam că în alte
împrejurări ar fi izbucnit în hohote de râs.
— Nu, spuse el. Îmi fac meseria de mai mulţi ani
decât aş putea să spun dintr-odată, fără să-i
număr, dar în tot timpul ăsta pot să jur cu mâna
pe inimă că n-am văzut niciodată o vrăjitoare
zburând pe o mătură. Este o superstiţie larg
răspândită, dar pur şi simplu nu este adevărată.

Acum, e datoria mea să vă informez despre

pericolele care ar putea fi, dacă se întâmplă ce-i
mai rău. Luaţi aminte la cuţitele lor. Vă
înjunghie în inimă de cum s-au uitat o dată la voi
şi cele mai multe au destulă forţă – mult mai
multă decât oamenii obişnuiţi. Aşadar, luaţi
seama la asta. Nu le lăsaţi să se apropie prea
mult de voi. Dacă e nevoie, folosiţi-vă ciomegele
şi bâtele să vă apăraţi.
Oh, şi încă ceva. Nu vă uitaţi în ochii lor. O
vrăjitoare vă poate lua în stăpânire cu o singură
privire. Nu ascultaţi nici ce vă spun. Şi ţineţi
minte, s-ar putea să fie şi câţiva bărbaţi în
clanurile lor cu care să daţi piept. Dacă va fi aşa,
fiţi tot cu ochii în patru. Au învăţat multe de la
femeile cu care s-au încârdăşit. N-or să lupte
cinstit şi pot folosi o mulţime de şmecherii. Dar,
cum am mai spus, cel mai probabil nici n-or să
vină la luptă deschisă. Altceva?
Nimeni nu vorbi, dar Matt Finley clătină din cap
pentru toţi ceilalţi. Arăta la fel de posomorât şi de
resemnat ca şi ceilalţi. Nu voiau să dea piept cu
vrăjitoarele, dar înţelegeau că pentru binele
familiilor de acasă chiar nu aveau altă cale.
— Ei bine, zise Vraciul, nu prea avem vreme de
pierdut. S-au strâns acolo sus pe deal mai
devreme decât m-aşteptam. Dar ce-a fost a fost,
acum hai să fim siguri că nu fac altceva mai rău.
Dumnezeu fie cu voi, cu toţi!
Drept răspuns, câţiva săteni se închinară, alţii
îşi plecară capetele. Vraciul niciodată nu
declarase răspicat dacă el credea sau nu în
Dumnezeu. Şi dacă da, atunci nu credea în
Dumnezeul propovăduit de Biserică. Cu toate
acestea, a fost cel mai potrivit lucru de spus, şi în
câteva clipe grupurile ieşeau din biserică,
ducându-se să-şi ia ce arme aveau pe acasă şi
torţele.
CAPITOLUL 22
BĂTĂLIA DE PE DEALUL PENDLE
Afără din biserică mirosea iarăşi a ploaie şi, în
depărtare, am auzit bubuitul înăbuşit al unui
tunet. Se apropia o furtună.
Am gonit către partea de sud a dealului.
Rămăsese foarte puţin timp şi minutele se
scurgeau către miezul nopţii. Mă tot uitam
neliniştit către culme, unde focul de semnalizare
lumina cerul nopţii deasupra dealului, şi se
întorcea înapoi, reflectat de norii joşi.
Cei care se adunaseră în biserică erau acum cu
noi, dar nu toţi la fel de zeloşi. Când am traversat
pârâul ca să ajungem la Pasul Dealului, locul în
care Vraciul stabilise ultima întâlnire înainte
de-a porni la atac pe deal, „armata” noastră era
împrăştiată pe mai bine de o jumătate de milă
şi-am mai pierdut un timp, şi mai preţios. Dar
chiar şi cei mai puţin zeloşi era valoroşi. Puteau
duce torţele şi ajutau la umflarea numărului de
duşmani văzuţi de vrăjitoare.
Cu toate că eram supărat de întârziere, când
ceata noastră se strânse în vâlcea, m-am simţit
deodată mult mai încrezător. Erau peste treizeci
de oameni pregătiţi să se lupte cu vrăjitoarele de
pe deal. Fratele meu James şi Matt Finley aveau
baroase, ceilalţi erau înarmaţi cu ciomege, câţiva
aveau bâte şi toţi duceau câte o torţă neaprinsă.
Era un răspuns peste aşteptările Vraciului.
 În cele din urmă veni şi momentul atacului şi,
după cum ne înţeleseserăm, sătenii se
răspândiră în grupuri la poalele coastei de est a
Dealului Pendle, gata de-a începe să urce. Când
şi această manevră fu îndeplinită, Vraciul se
întoarse către fratele meu.
— Ei bine, James, ştii ce ai de făcut. Când urci,
ţine-te la distanţă de noi trei – pe noi n-or să fie
în stare să ne adulmece, căci, după cum ştii, Tom
ca şi mine este al şaptelea fiu al unui al şaptelea
fiu, iar adulmecarea de la distanţă nu merge şi în
cazul nostru, iar Alice are sânge de vrăjitoare din
partea ambilor părinţi, aşa că asta ar putea să-i
folosească în acelaşi fel. N-or să ne simtă până ce
n-o să fim cu adevărat aproape, iar atunci va fi
prea târziu. O s-o luăm spre sud-estul dealului
şi-o să urcăm de acolo drept către foc. Cu un
strop de noroc şi folosindu-ne din plin de
confuzie, eu am s-o leg pe Wurmalde şi-am s-o
aduc aici, jos, în timp ce restul or să fugă.
James dădu din cap.
— Cum spui dumneata, domnule Gregory.
Oricum, o să fiu mai în urmă. Aşadar, s-aveţi
noroc, toţi trei! Şi ai grijă, Tom. O să mă gândesc
la tine…
Cu acestea, ne-a făcut semn de bun-rămas şi a
pornit cu pas grăbit pe deal în sus,
depărtându-se de noi în diagonală, cu barosul pe
umăr. M-am simţit îngrijorat şi nu doar pentru
mine. Era o situaţie foarte periculoasă. Vraciul le
spusese sătenilor că vrăjitoarele vor da probabil
bir cu fugiţii de îndată ce vor fi atacate – fusese
silit să spună asta. Dacă le-ar fi înfăţişat toate
posibilităţile, ar fi fost probabil prea speriaţi ca
să ne mai ajute. Era datoria lui să folosească
toate mijloacele posibile ca să oprească sabatul
de Lammas mai înainte ca vreo odraslă a
Întunericului să fie eliberată în Comitat.
Dar lucrurile puteau merge prost. Vrăjitoarele
puteau pur şi simplu să stea pe loc şi să lupte.
N-aveam în faţă doar cetele de câte treisprezece;
toate clanurile se aflau acolo, cu mic cu mare, să
asiste la ceea ce avea să se petreacă. Probabil
erau mai mult de o sută de persoane pe deal;
dacă se ajungea la o bătălie înverşunată, am fi
fost copleşiţi numeric. Îmi făceam griji pentru
Vraci şi pentru Alice. Şi pentru James. Deja
aveam un frate grav rănit. Nu voiam să i se
întâmple ceva rău şi lui James.
— Bun, şi acum, zise Vraciul, hai să ne dăm cât
mai aproape de focul acela. Să fim pregătiţi când
o începe atacul. Şi dacă am vrut de la ceilalţi să
atragă atenţia asupra lor, noi trebuie să facem
mai puţin zgomot decât şoarecii în biserică.
Avem nevoie de elementul de surpriză.
Spunând acestea, o luă înainte spre sud şi apoi
începu, treptat, urcuşul direct spre foc. Eu îl
urmam îndeaproape, sprijinindu-mă bucuros de
toiag, iar Alice venea exact în spatele meu.
Urcuşul era abrupt şi iarba aspră, cu smocuri
mari şi cu hârtoape înşelătoare. Era beznă acum
şi pe-aici era uşor să-ţi suceşti o gleznă. Vraciul
îmi spusese că platoul din vârful dealului era la
fel de prost. Plouase mult în Pendle şi erau
băltoace cu ghiotura. Dar mai era ceva şi-n
avantajul nostru – iarba-neagră.
Creştea din belşug spre culmea dealului şi ne
putea feri de-a fi văzuţi, pe când ne apropiam.
Vraciul îmi puse o mână pe umăr şi mă apăsă, în
semn că trebuia să mă las în genunchi. Am
continuat să-l urmez, de-a buşilea prin
iarba-neagră, pământul ud lipindu-mi-se curând
de genunchii pantalonilor, în vreme ce deasupra
capului cerul devenea roşu, până când am putut
vedea de-a dreptul scânteile uriaşului foc, ce se
înălţau în zbor deasupra noastră, mânate de
vântul ce sufla mai mult dinspre vest.
În cele din urmă, Vraciul se opri şi-mi făcu semn
să mă apropii. M-am târât până când am ajuns
lângă el, Alice aşezându-se în dreapta mea. Eram
în faţa focului şi ceea ce-am văzut mi-a risipit
toate speranţele pe care le mai aveam – nu-mi
mai făceam iluzii că vom distruge puterea
clanurilor reunite ale vrăjitoarelor din Pendle. În
ciuda intenţiei mărturisite a Vraciului la venirea
aici, acum ştiam că pur şi simplu nu era cu
putinţă. Erau prea multe şi ameninţarea pe care
o alcătuiau era prea mare. În dreapta noastră
erau probabil peste două sute de persoane
aşezate în arc de cerc, cu faţa la foc, toate
vrăjitoare sau membre ale clanurilor. Şi erau
înarmate până-n dinţi. Femeile aveau cuţite la
cingătoare, unele agitându-le sălbatic deasupra
capului, astfel că lamele sclipeau în lumina
focului. Bărbaţii aveau bâte lungi, cu cuţite sau
cu cârlige nemiloase la vârf.
Dincolo de foc, cu faţa la adunare, şi cu patru
alte vrăjitoare lângă ea – una dintre ele fiind Mab
Mouldheel – se vedea silueta înaltă şi
ameninţătoare a lui Wurmalde. Le vorbea
clanurilor, mişcându-şi braţele spectaculos ca să
sublinieze ceea ce spunea. Îi auzeam doar vocea,
dusă de vânt, dar era mult prea departe ca să-i
desluşesc cuvintele.
Atmosfera aducea foarte puţin cu ritualurile. De
o parte a grosului adunării, se frigeau oi la
proţap şi puteam vedea chiar şi butoaie cu bere.
Părea că plănuiesc un soi de petrecere.
— O pot vedea pe Mab, dar cine sunt celelalte
trei de lângă Wurmalde? Am întrebat, cu voce
scăzută – deşi erau puţine şanse să mă audă
careva: vântul sufla spre noi, iar vrăjitoarele
ţipau, răspunzându-i lui Wurmalde, unele destul
de tare cât să scoale şi morţii din somn.
Alice îmi răspunse:
— Cea mai din dreapta este Anne Malkin,
căpetenia clanului. Lângă ea e Baba Florence,
care cârmuieşte clanul Deane. A îmbătrânit
mult, da, şi nu-i cine ştie ce ameninţare pentru
noi, în seara asta. Probabil c-au urcat-o în braţe
până aici. A treia este Grimalkin, ucigaşa…
La numele de Grimalkin am simţit cum mi se
zburleşte părul de pe ceafă. Ea era nemiloasa
ucigaşă cu care Wurmalde ne ameninţase c-o va
folosi împotriva lui Jack şi a familiei lui; cea
care-şi marca hotarele ţinutului Pendle cu
semnul ei de avertizare.
Deodată, Wurmalde se opri din vorbit şi, după
câteva momente de tăcere, vrăjitoarele se
repeziră spre butoaiele cu bere şi proţapii cu oile
fripte. Dacă începea petrecerea însemna că
ritualul se îndeplinise deja?
De parcă îmi citea gândurile, Vraciul spuse:
— Nu-mi place deloc ce văd. Mă tem că am sosit
prea târziu…
Curând, clanurile petreceau fără reţinere,
gâlgâind la bere şi înfulecând friptură de oaie, în
vreme ce eu nu puteam decât să mă uit disperat,
pierzându-mi curajul din ce în ce mai mult. Oare
Diavolul trecuse deja prin portal? Şi dacă da,
acum îşi aduna puterile, iar curând avea să vină
după mine.
În timp ce priveam eu aşa, se petrecu ceva care
amuţi petrecăreţii. O vrăjitoare se apropie în fugă
de foc, venind dinspre nord-vest. Probabil fusese
plasată în vârful dealului să facă de pază. N-am
auzit ce a spus, dar vrăjitoarele deveniră deodată
mai puţin gălăgioase; unele se întoarseră cu
spatele la foc şi cu faţa spre nord sau spre est.
Altele chiar părură să privească în direcţia
noastră şi, cu toate că din tot ce citisem
învăţasem că nu ne puteau adulmeca de la
distanţa aceea, am devenit foarte nervos.
Când am privit în jos şi la dreapta mea, am
văzut că torţele se mişcau către vârful dealului.
Vraciul plănuise lucrurile bine. Cu sătenii
răspândiţi în grupuri, iar grupurile, de
asemenea, nu erau foarte aproape unele de
altele, aveai impresia că o armată întreagă urca
Dealul Pendle. Dar aveau să se lase păcălite
vrăjitoarele de aparenţe? Ei, da, în scurt timp,
clanurile se speriaseră definitiv. Santinelele tot
veneau în fugă la focul de pe culme, părăsindu-şi
posturile, ca să raporteze adunării.
După o vreme, clanurile începură să se retragă
în spatele focului, ba vreo câteva chiar se
strecurară către vest, de parcă încercau să se
facă nevăzute în întunericul de dincolo de bătaia
focului. Dar atunci, totul se duse de râpă…

Odată ce sătenii au ajuns în vârf şi s-au

îndreptat pe platou către vrăjitoare, a devenit din
ce în ce mai evident că erau jalnic de puţini la
număr. Le vedeai înaintarea devenind din ce în
ce mai şovăitoare, când dădeau cu ochii de
hoarda înarmată ce-i aştepta. Vrăjitoarele
începură să batjocorească şi să ţipe, agitându-şi
armele, şi întorcându-se hotărâte spre săteni.
Părea că totul era pierdut. Mă întrebam ce-o să
facă Vraciul acum. Situaţia era disperată, dar nu
l-am putut vedea rămânând ascuns, deoparte, la
adăpost, în timp ce sătenii erau măcelăriţi. Într-o
clipă ne-a condus, pe mine şi pe Alice, înainte, să
ne alăturăm luptei.
Între timp, sătenii se opriseră, stând într-o linie
firavă, nesigură. Păreau gata să se întoarcă şi să
fugă în orice clipă. Dar atunci am auzit un om
strigând ceva ce păreau a fi ordine şi, spre
uluirea mea, cineva ieşi din linie şi alergă drept
spre vrăjitoarele în aşteptare. Era un bărbat
masiv, agitând un baros uriaş. La început, am
crezut că e Matt Finley, fierarul din Downsmith,
dar apoi l-am recunoscut, dincolo de orice
îndoială. Era James! Fugea cât putea el,
împroşcând apa de fiecare dată când ghetele
atingeau pământul plin de apă; stropii sclipeau
în portocaliu şi roşu, în lumina focului, astfel
încât părea că aleargă prin foc – şi ghetele înseşi,
când una, când cealaltă, aruncau flăcări în
întuneric.
Atunci, în loc să rămână în linie, sătenii porniră
iute după el, la mică distanţă, mulţi alergând
mâncând pământul. Parcă din întâmplare sau
poate dintr-un instinct de bătălie amorţit, cu
puţin înainte de a ajunge la duşmanii lor, se
grupară cât să închipuie un ţăruş al cărui vârf se
înfipse până în inima grupului vrăjitoarelor,
aproape despicându-l în două, înainte de a fi
opriţi în loc de numărul lor covârşitor. James era
vârful acestui ţăruş şi acum îi puteam vedea
barosul ridicându-se şi căzând, şi auzeam ţipete
şi strigăte, când vrăjitoarele răspundeau cu
atacuri. Bătălia se stârnise.
M-am temut pentru James. Cât putea oare
supravieţui asaltat de atâţia duşmani? Dar
înainte de a-mi înrădăcina această temere,
Vraciul mă bătu pe umăr.
— Perfect, băiete! Vino cu mine. Asta e şansa
noastră. Dar tu rămâi aici, fato, îi porunci el lui
Alice. Dacă lucrurile ies prost, tu, din toată
lumea asta, eşti ultima care-ar vrea să pice în
mâinile lor!
Spunând acestea, Vraciul se ridică şi începu să
alerge către partea cealaltă a focului. L-am
urmat îndeaproape, iar Alice, nesocotindu-i
avertismentul, era lângă umărul meu drept. Şi
atunci am avut o fărâmă de noroc. Grimalkin,
ucigaşă, se dusese să între în luptă şi mai
rămăseseră doar patru vrăjitoare în spatele
focului – numai Wurmalde, Mab, Baba Florence
şi Anne Malkin.
Ne apropiam de ele rapid, când în sfârşit văzură
şi ele ameninţarea. Eram aproape, atât de
aproape. În câteva clipe, Vraciul avea să-şi
arunce lanţul asupra lui Wurmalde şi s-o care în
josul dealului, iar eu aveam să ţin în loc
eventualii urmăritorii. Dar n-a fost să fie.
Wurmalde a strigat o poruncă şi câteva din
vrăjitoarele cele mai apropiate de foc întoarseră
spatele bătăliei şi dădură fuga, blocându-ne
calea spre vânatul nostru.
Vraciul nu ezită nicio clipă. Atacând mai departe
cu toată forţa, o răsturnă pe prima vrăjitoare cu
o lovitură laterală dată cu toiagul lui. Următorul
adversar era o matahală de bărbat care învârtea
o măciucă enormă, dar de data asta Vraciul îşi
folosi vârful toiagului. Lama fulgeră şi omul căzu
la pământ. Apoi Vraciul fu silit să se oprească,
fiindcă vrăjitoarele şi ajutoarele lor se năpustiră
spre noi din toate părţile. Am început să-mi agit
toiagul disperat, dar speranţa mă părăsea cu
repeziciune. Erau pur şi simplu prea multe.
Două vrăjitoare îmi ieşiră în faţă: una îmi prinse
vârful toiagului şi-l ţinu strâns, cu faţa
schimonosindu-se de durere la atingerea
lemnului de scoruş; a doua, cu o expresie clară
de cruzime, îşi ridică jungherul şi am văzut lama
lungă şi zimţată coborând spre pieptul meu.
Mi-am ridicat braţul drept ca să încerc să parez
lovitura, deşi ştiam că era deja prea târziu.
Dar lama nu mai ajunse la ţintă. Am zărit cu
coada ochiului o umbră neagră deasupra mea şi
am simţit deodată un curent de aer, ceva trecând
atât de aproape de creştetul meu că aproape mi-l
atinse, iar vrăjitoarea cu jungherul ţipă când fu
ridicată de la pământ şi azvârlită departe de
mine. Căzu în mijlocul focului, aruncând în sus o
jerbă de scântei.
M-am uitat în sus şi am văzut aripi desfăcute – o
altă lamia alunecând spre mine cu moarte în
ochii ei feroce; în clipa aceea, un fulger izbucni
drept deasupra noastră, astfel încât aripile
acelea deveniră străvezii şi am putut vedea
reţeaua venelor din ele. Gheare ascuţite
sfârtecară şi se înfipseră în cea de-a doua
vrăjitoare, smulgându-i mâna de pe toiagul meu.
Apoi aripile nu se mai văzură – bătură din ce în
ce mai repede, devenind o ceaţă, în timp ce
ghearele ascuţite o ridicau, o sfâşiau şi-o
azvârleau departe.

Atunci adversarii noştri au început să alerge. Nu

spre noi. Părăseau lupta, ţinându-şi braţele
deasupra capului să scape de urgia care picase
asupra lor venind din întuneric. În faţă, l-am
zărit pe Vraci. Alerga din răsputeri către
marginea dinspre sud-vest a platoului. O vâna pe
Wurmalde. Am privit în jur, căutând-o pe Alice,
dar n-am putut vedea nici urmă de ea.
Vrăjitoarele se răspândeau în toate direcţiile şi
strigătele de durere şi de groază umpluseră
văzduhul.
Aşa că m-am luat după Vraci. La urma urmelor,
Wurmalde era capul răutăţilor, cea care adunase
clanurile la un loc. Vraciul ar fi putut avea nevoie
de ajutorul meu. Încă mai aveam toiagul şi
lanţul. Dacă nu-i reuşea lui, aş mai fi putut s-o
leg eu pe vrăjitoare.
În timp ce fugeam, se deschiseră porţile cerului
şi începu potopul, ploaia venind dezlănţuită
dinspre apus. Curând, am încetinit: panta era
foarte abruptă şi alunecoasă de la ploaie. Îmi tot
pierdeam echilibrul şi cădeam. Mai mult mă
rostogoleam grămadă la vale, prin întuneric, dar
la un moment dat, în depărtare, am zărit două
mici pete de lumină. Nici când fulgera nu vedeam
vreo urmă de Wurmalde; Vraciul se îndepărta
din ce în ce mai mult, în ciuda eforturilor mele de
a mă ţine după el. Dar după ceea ce mi se păru o
coborâre fără de sfârşit, disperată şi grea, panta
deveni mai puţin abruptă şi, la lumina unui
fulger puternic, am văzut vrăjitoarea ceva mai în
faţă de Vraci.
Mult dincolo de ea, aşteptând pe un drumeag
îngust, se afla trăsura ei neagră. Petele de
lumină zărite mai devreme erau cele două
felinare de o parte şi de alta a vizitiului care se
foia pe capră, uitându-se în susul dealului spre
noi.
Acum, că terenul se mai îndreptase puţin, viteza
urmăririi crescu dramatic. Vraciul era încă mult
în faţa mea, pelerina umflându-se în spatele lui,
în alergare. Picioarele păreau că-i zboară peste
iarbă, iar eu mă străduiam din răsputeri să mă
ţin după el. Cu fiecare pas, se apropia de
vrăjitoarea care alerga disperată către trăsură.
Cobden aruncă o privire scurtă spre stăpâna lui,
dar nu făcu nicio încercare să coboare şi s-o
ajute cumva. Îşi înălţă privirile spre norii grei
care clocoteau deasupra capului, cu biciul
ridicat, gata să mâne caii.
Când Wurmalde se apucă de mânerul portierei
şi o deschise larg, aproape că pică la pământ, dar
în clipa următoare era înăuntru. Vraciul
ajunsese şi el la trăsură şi chiar întinsese mâna
după mâner, ridicându-şi toiagul, dar tocmai
atunci Cobden plesni din bici în aer, făcând
perechea lui de cai să salte înainte. Biciul plesni
din nou, sfichiul muşcând crud din spinările
animalelor; nechezând de durere şi spaimă, îşi
iuţiră paşii, în timp ce Vraciul se opri, învins.
— A scăpat! Zise el, scuturând din cap cu năduf,
când am ajuns în dreptul lui. Atât de aproape!
Mai-mai că o înhăţaserăm! Acum e din nou liberă
să-şi urzească blestemăţiile!
Dar Vraciul se înşela. Fulgeră iarăşi drept
deasupra noastră şi din lumina aceea se
desprinse o siluetă întunecată. Se lăsă din zbor
asupra vizitiului şi păru să-l lovească pe Cobden
din spate. El îşi ridică un braţ să se apere, dar
deja îşi pierduse echilibrul. Căzu în faţă, peste
cai, apoi alunecă printre ei. Copitele îl
frământară puţin, apoi roţile trecură peste el. Am
auzit începutul unui ţipăt, care a fost însă
acoperit de explozia tunetului.
Fără vizitiu, caii ţâşniră înainte, trăgând trăsura
lui Wurmalde din ce în ce mai repede pe drumul
în pantă. Luminată de un alt fulger orbitor,
silueta neagră plonjă din nou şi ateriză greoaie
pe acoperişul trăsurii, iar în bezna ce urmă, i-am
auzit ghearele începând să sfâşie acoperişul,
înainte ca bubuitul tunetului să acopere încă o
dată totul. Văzusem trăsura în lumina lunii şi
ştiam că e construită din lemn greu şi trainic.
Dar acum, din nou luminată de fulger, părea că
se sparge şi se fărâmă ca o coajă de ou. Câteva
clipe mai târziu, lamia se înălţă iarăşi în aer, dar
de data aceasta zborul îi era mult mai greoi. Se
învârti în spirală, câştigând încet înălţime, în
timp ce, purtată de caii îngroziţi, trăsura
fărâmată continua să coboare dealul, smucită
violent dintr-o parte într-alta, gata să se
răstoarne în orice clipă.
Fusesem aproape de tunul de optsprezece –
tunul Comitatului care trăsese asupra Turnului
Malkin cu bubuituri formidabile –, dar acela
fusese un mizilic faţă de cum se dezlănţuiau
forţele naturii acum. Explozie după explozie
umplea văzduhul, în timp ce fulgerele bifurcate
sfâşiau cerul deasupra dealului. Parcă era tunul
lui Dumnezeu, salvă după salvă prăvălindu-şi
mânia asupra vrăjitoarelor din Pendle.
Mi-am ridicat privirile şi am văzut-o pe lamia
purtând-o în gheare pe Wurmalde, aripile ei de
insectă fluturând cu disperare în timp ce, lovită
de rafalele de vânt, se căznea din nou să se
înalţe. Apoi porni înapoi spre deal.
— Stânca Sângelui! Urlă Vraciul, abia
auzindu-se peste tumultul elementelor.
Pentru moment n-am înţeles ce voia să zică, dar
apoi lamia îi dădu drumul din gheare lui
Wurmalde şi i-am auzit ţipătul în timp ce cădea
prin aerul învâltorat. N-am auzit-o izbindu-se de
stâncă, fiindcă zgomotul a fost înghiţit de tunet,
dar am priceput ce s-a întâmplat. M-am
cutremurat gândindu-mă la ce vom găsi, dar
l-am urmat pe Vraci către pietroiul sacrificiilor.
— Stai aici, băiete, porunci el, mergând mai
departe să cerceteze.
N-a fost nevoie să-mi spună şi-a doua oară
şi-am aşteptat acolo, tremurând, până ce s-a
întors la mine.
— Cam atâta a fost cu nemurirea! Zise el
încruntat. N-o să ne mai dea bătăi de cap. S-a
terminat, în sfârşit.
Dar nu se terminase şi m-am temut de ce era
mai rău. Abia când ne-am întâlnit cu vreo câţiva
dintre cei care coborau dealul, adevărul a fost
confirmat. Era şi Alice printre ei, dar şchiopăta
rău.
— Ce-ai păţit? Am întrebat-o eu.
— Nimic de care să-ţi faci griji, Tom. Doar mi-am
sucit glezna fugind pe pantă, asta-i tot…
Atunci mi-am dat seama că nu se vedea James
şi, chiar mai înainte de a deschide gura, am ştiut
după faţa ei că s-a petrecut ceva cumplit.
— James? Am întrebat, îngrozit la gândul că i se
întâmplase ceva fratelui meu.
Alice clătină din cap.
— Nu, Tom, James e teafăr. N-are decât vreo
câteva julituri şi vânătăi. Ajută la coborârea
câtorva răniţi de pe deal. E vorba de tine, Tom.
Tu eşti într-o mare primejdie. Am încercat s-o
prind pe Mab, am izbutit, dar mi-a scăpat. Însă
nu până ce nu mi s-a lăudat că ele au câştigat, că
deja îndepliniseră ritualul pe Stânca Sângelui, la
asfinţit. Am crezut-o, Tom. Aşa că era deja prea
târziu când am urcat dealul.
Chipul lui Alice se schimonosi de durere.
— Scaraoţchi a intrat prin portal. Este deja în
lume, iar tu eşti cel după care o să vină. Fugi,
Tom! Fugi… te rog. Înapoi la fermă! Înapoi în
odaia mamei tale, înainte să fie prea târziu!
Vraciul încuviinţă.
— Fata are dreptate. Asta-i tot ce poţi face
acum. Nu există niciun adăpost destul de sigur
pentru tine aici. Iar cele două lamii n-or să aibă
nicio şansă, cât de mică, împotriva a ceea ce o să
urmeze. Nu ştiu cât timp mai ai – o să-i ia ceva
timp Diavolului să se înveţe cu lumea asta şi
să-şi recapete puterile. Şi exact cât mai durează
până vine după tine, nu mi-ar plăcea să ghicesc.
Poftim, zise el. Ia toiagul meu. Foloseşte lama
dacă trebuie! Foloseşte-o împotriva oricui sau a
orice îţi stă în cale! O să te urmăm şi noi cât de
curând putem. De îndată ce vom pune puţin
lucrurile în ordine pe aici. Şi, odată ce intri în
camera mamei tale, rămâi acolo până trece
primejdia.
— Cum o să ştiu când a trecut? Am întrebat eu.
 — Încrede-te în instinctele tale, băiete, şi ai să
ştii când a trecut. În orice caz, nu-ţi aminteşti ce
ne-a spus creatura aia demonică? Creaturile
Întunericului mint adesea, dar bănuiesc că Tibb
chiar spunea adevărul despre limitele puterii pe
care o au vrăjitoarele asupra Diavolului. Pentru
numai două zile, va fi în slujba clanurilor, supus
voinţei lor. Supravieţuieşte tu atâta, căci fără
îndoială că o să aibă el o blestemăţie de-a lui de
îndeplinit într-a treia zi şi o să te lase în pace.
Acum pleacă înainte să fie prea târziu!
Aşadar am făcut schimb de toiege şi, fără nicio
privire înapoi, am luat-o la fugă. Se dovedise că
mama avusese dreptate. Întunericul întrupat
mergea acum pe pământ. Eram speriat şi
disperat, dar mi-am ţinut paşii în frâu, pentru că
era cale lungă până la ferma lui Jack.
CAPITOLUL 23
LUNA DE SÂNGE
M-am îndreptat spre vest, încercând să mă
îndepărtez cât mai mult de deal. Vrăjitoarele
fugiseră din vârful lui şi se putea întâmpla să mă
întâlnesc cu una sau mai multe în oricare loc.
Abia aşteptam să las în urmă şi ţinutul Pendle.
Furtuna se potolise şi se dusese către răsărit;
acum fulgerele erau mai îndepărtate, pauzele
dintre ele şi tunete creşteau treptat. Întunericul
mi-era deopotrivă prieten şi duşman: prieten
pentru că mă ajuta să mă strecor, în taină, prin
teritoriul vrăjitoarelor; duşman pentru că din el
se putea ivi, în orice secundă, Cel Rău, Diavolul
însuşi.
O pădure neagră apăruse în calea mea şi m-am
oprit, ascultând cu atenţie, înainte de a pătrunde
printre copaci. Vântul nu mai bătea deloc şi totul
era neclintit. Nici măcar o frunză nu tremura.
Totul era tăcut. Dar asta nu-mi plăcea.
Instinctele mele mă preveneau că o primejdie
pândea în pădurea aceea. M-am întors şi m-am
hotărât să fac un ocol pe la marginea pădurii, ca
să nu mă întâlnesc cu primejdia dinaintea mea.
Dar asta nu mi-a folosit. Orice era acolo s-a luat
după mine.
O formă întunecată a ieşit de după trunchiul
unui stejar secular şi s-a postat în calea mea.
Tremurând, am ridicat toiagul Vraciului şi am
apăsat butonul secret, astfel încât, cu un clic,
lama a ţâşnit din ascunzătoare.
Era foarte întuneric pe sub copaci, dar silueta
care mă aştepta şi luciul palid al obrazului ei – şi
mai ales tălpile desculţe – îmi erau cunoscute.
Chiar înainte de a-mi vorbi, am ştiut că era Mab
Mouldheel.
— Am venit să-mi iau rămas-bun, zise ea blând.
Ai fi putut să fii al meu, Tom, şi atunci nimic din
toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Ai fi fost în
siguranţă cu mine şi n-ai mai fi fugit să scapi cu
viaţă ca acum. Împreună am fi putut să le
învingem pe-alde Malkin o dată pentru
totdeauna. Acum e prea târziu. Curând vei muri.
Mai ai câteva ore, cel mult. Atât ţi-a mai rămas
acum.
— Tu nu vezi totul! I-am spus eu furios. Aşa că
dă-te la o parte din calea mea, altminteri…
Am ridicat toiagul către ea, dar Mab doar a
izbucnit în râs.
— Am văzut unde te duci acum. N-a fost prea
greu să văd asta. Crezi că odaia mamei tale te va
salva, nu-i aşa? Ei bine, nu fii prea sigur de asta!
Nimic nu-l opreşte pe Scaraoţchi. Se va face voia
lui, atât pe pământ cât şi în iad. Lumea i-a
aparţinut tot lui în zilele de demult, iar acum este
a lui din nou şi o să facă ce vrea cu ea. Stăpânul
lumii, ăsta-i el, şi nimic nu-i stă în cale.
— Cum ai putut s-o faci? Am întrebat-o eu
supărat. Cum ai putut lua parte la această
nebunie? Tu cu gura ta mi-ai spus că Cel Rău nu
poate fi controlat. O să vă controleze el pe voi şi o
să ameninţe întreaga lume. Ceea ce-aţi făcut voi
este o nesăbuinţă. Şi nu pot pricepe de ce ai
făcut-o şi tu!
— De ce? De ce? Strigă Mab. Chiar nu ştii de ce?
Am ţinut la tine, Tom. Am ţinut de-adevăratelea.
Te-am iubit!

Am înmărmurit când am auzit-o rostind

cuvântul „iubire”. Pentru câteva clipe, amândoi
am păstrat tăcerea. Dar apoi torentul de vorbe al
lui Mab a continuat:
— Am avut încredere în tine. Iar tu m-ai trădat.
Dar acum am terminat-o cu tine pentru
totdeauna şi nu-mi pasă ce-o să ţi se întâmple.
Chiar dacă scapi de Scaraoţchi, eşti sortit ca
oricum să nu ajungi acasă. O să fii mort cu mult
înainte de asta. Malkinii nu vor să rişte nimic. Te
vor mort cu înverşunare şi, ca să fie de două ori
mai siguri, au trimis-o pe Grimalkin după tine. E
pe urmele tale chiar acum şi nu prea departe.
Dacă ai noroc, te va ucide repede şi nu vei suferi
prea mult. Cel mai bine e să faci cale întoarsă, să
te duci spre ea şi să pui punct acum, pentru că
dacă îi dai bătăi de cap, atunci şi ea o să-ţi
plătească pe măsură. O să te ucidă încet şi
chinuitor!
Am tras adânc aer în piept şi am clătinat energic
din cap.
— Bine-ar fi să ai dreptate, Mab, am zis eu. Dacă
supravieţuiesc, o să-ţi pară rău. Într-o zi, o să mă
întorc la Pendle după tine. Special pentru tine. Şi
o să-ţi petreci restul vieţii într-un puţ, mâncând
viermi!
Am alergat direct spre ea şi Mab se feri într-o
parte, iar eu am trecut în viteză pe lângă ea. De
acum nu-mi mai drămuiam puterile. Fugeam de
mâncam pământul prin noapte. Fugeam să scap
cu viaţă, închipuindu-mi-o pe Grimalkin
apropiindu-se de mine cu fiecare pas pe care-l
făceam.

Din când în când eram silit să mă odihnesc.

Fuga îmi turna plumb topit pe gât şi trebuia să
mă opresc, din loc în loc, să-mi ostoiesc setea pe
la izvoare. Nu-mi puteam îngădui să fac un
popas mai lung, fiindcă şi Grimalkin venea în
fugă, desigur. Mi se spusese că era puternică şi
neobosită. Nici faptul că ştiam bine Comitatul nu
mă ajuta prea mult. Nu câştigam nimic dacă o
luam pe scurtături. Grimalkin era şi ea din
Comitat – şi era o ucigaşă abilă, în stare să-mi ia
urma pe orice potecă mai puţin umblată aş fi
apucat.
Curând aveam o nouă problemă. Lucrurile
începuseră să mi se pară foarte rele. De când
devenisem ucenicul Vraciului, fusesem adesea
speriat şi, de cele mai multe ori, din motive
întemeiate. Şi acum aveam două motive foarte
temeinice: că eram urmărit de Grimalkin şi că
eram ameninţat de răul pe care îl chemaseră
Wurmalde şi cele trei clanuri. Dar era mai mult
de atât. Nu pot să descriu senzaţia decât ca pe o
presimţire rea, neliniştitoare. Senzaţia pe care de
obicei o ai în coşmaruri: o groază cumplită, o
frică mortală. În clipa asta, lumea era aşa cum
fusese ea dintotdeauna, iar în clipa următoare,
se schimbase definitiv.
Era de parcă intrase ceva în lumea mea pe când
alergam spre ferma lui Jack – ceva deocamdată
nevăzut – şi ştiam că nimic nu va mai fi la fel
vreodată.
Acesta a fost cel dintâi semn că lucrurile erau
foarte rele. A doua era în legătură cu timpul.
Noapte sau zi, întotdeauna ştiam ce oră e. Cu
aproximaţie de un minut sau două, puteam
lesne să spun cât e ceasul după poziţia soarelui
sau a stelelor. Chiar dacă nu se vedeau pe cer,
întotdeauna ştiam pur şi simplu ce oră era. Dar
în timp ce fugeam, ce-mi spunea mintea nu se
potrivea cu ce-mi vedeau ochii. Ar fi trebuit să se
lumineze de ziuă, dar soarele încă nu se arăta.
Când m-am uitat în zare, spre răsărit, n-am
văzut nici măcar o părere de lumină. Acum nici
nori nu mai erau – vântul îi destrămase în fâşii şi
îi mânase către est. Dar când mi-am ridicat
privirile, nu mai erau nici stele pe cer. Nicio stea.
Asta chiar nu era cu putinţă. Cel puţin, nu era
cu putinţă în lumea care fusese odată.
În schimb, era ceva la mică înălţime pe cer: luna
– pe care n-ar fi trebuit s-o văd. Faza finală a
lunii în descreştere era o seceră foarte subţire, cu
coamele orientate de la stânga la dreapta. Dar
asta o văzusem ieri, înainte de furtuna care
lovise Pendle. Acum luna ar fi trebuit să fie
complet întunecată. Invizibilă. Cu toate acestea
era o lună plină, foarte joasă la orizont, către
răsărit. O lună care nu strălucea cu lumina ei
argintie obişnuită. Luna era roşie ca sângele.
În plus, nu se simţea nicio adiere de vânt. Nicio
frunză nu se clintea. Totul era încremenit şi mut.
Era de parcă lumea întreagă îşi ţinea răsuflarea,
iar eu eram singura fiinţă vie, respirând şi
mişcând pe faţa pământului. Scoteam aburi
când expiram în aerul îngheţat, iar sub picioarele
mele, iarba era albită de brumă. Brumă în
august!
Astfel, fugeam către casa lui Jack, singurul
sunet fiind cel al ghetelor mele bătând ritmic
tam-tam-ul pe pământul bocnă.

Mi se părea că fug de-o veşnicie, dar în cele din

urmă am zărit Dealul Spânzuraţilor înaintea
mea. Dincolo de el era ferma. Curând alergam
printre copacii care îi acopereau creasta. Eram
atât de aproape acum, atât de aproape de
adăpostul pe care mi-l pregătise mama. Dar luna
era roşie, atât de roşie, scăldând totul în lumina
ei lugubră, nefastă. Şi spânzuraţii erau acolo.
Spectrele. Sufletele celor care fuseseră
spânzuraţi acolo demult, în timpul războiului
civil care spintecase ţinutul în două, împărţind
Comitatul, rupând familiile în două tabere
vrăjmaşe, ridicându-l pe frate împotriva fratelui.
Mai văzusem spectre şi înainte. Vraciul mă
făcuse să le înfrunt de când părăsisem ferma, în
primele mele minute de ucenicie. Când eram
mic, le auzeam din dormitorul meu. Erau o
realitate; speriau câinii fermei, alungându-i de
pe păşunile de la poalele dealului. Dar nici
atunci când le înfruntasem cu Vraciul nu
păruseră atât de vii, atât de reale. Acum
spânzuraţii gemeau şi se sufocau, răsucindu-se
încet în sfori, atârnaţi de crengile care trosneau.
Iar ochii lor păreau să se uite la mine, acuzator –
ochi care păreau să spună că, într-un fel, era
vina mea, că eu eram vinovat pentru faptul că ei
erau spânzuraţi acolo.
Dar nu erau decât spectre, mi-am spus eu,
amintindu-mi unul dintre primele lucruri pe care
mă învăţase Vraciul. Nu erau spirite – suflete cu
simţire, rămase încă pe pământ, legate de locul
morţii lor. Erau doar nişte fragmente, nişte
amintiri care continuau să apară şi după ce
sufletele morţilor trecuseră mai departe – cu
speranţă către o lume mai bună. Totuşi se uitau
ţintă la mine, iar privirea lor mă înfiora până-n
măduva oaselor. Şi-atunci am auzit deodată un
zgomot alarmant: cineva urca dealul în fugă spre
mine, picioarele bufnind pe pământul dur,
îngheţat!
Grimalkin, vrăjitoarea ucigaşă, era în spatele
meu şi se apropia să mă omoare.
CAPITOLUL 24
DISPERARE
Vrăjitoarea mă urmărea prin pădurea
întunecată, apropiindu-se din ce în ce mai mult,
cu fiece secundă.
Alergam cât puteam de repede, înnebunit să
scap, croindu-mi drum disperat printre crengile
care mă biciuiau peste faţă şi mărăcinii care mi
se agăţau de picioarele obosite. De două ori
m-am ferit într-o parte, în timp ce degete reci ca
de mort îmi treceau peste frunte. Degetele
spectrelor. Degetele spânzuraţilor.
Spectrele erau mai mult nişte năluci – imagini
fără consistenţă. Dar frica le dădea tărie şi
materialitate, iar eu eram îngrozit: îngrozit de
ucigaşă, îngrozit de moartea care mă vâna prin
pădure. Iar groaza mea hrănea Întunericul.
Eram obosit şi puterile începuseră să mă lase,
dar am continuat să alerg, din ce în ce mai greu,
spre culmea Dealului Spânzuraţilor. Odată
ce-am ajuns acolo, o rază de speranţă a pâlpâit
în inima mea. La vale avea să fie mai uşor.
Dincolo de copaci era gardul care hotărnicea la
nord păşunea fermei. Dacă săream gardul acela,
nu mai aveam decât vreo jumătate de milă până
la curtea fermei şi la uşa din spate a casei. Apoi,
de urcat scările. De învârtit cheia în uşa de la
odaia mamei. De intrat înăuntru. De încuiat în
urma mea. Asta trebuia să fac şi eram salvat!
Însă mai aveam timp pentru a face măcar unul
dintre lucrurile acestea?
Grimalkin m-ar fi putut trage înapoi când aş fi
sărit gardul. M-ar fi putut prinde când aş fi
străbătut păşunea. Sau curtea. Apoi ar fi trebuit
să stau pe loc până descuiam uşa. Îmi
închipuiam degetele tremurânde încercând să
vâre cheia în broască, în timp ce ea ar fi urcat în
fugă scările după mine.
Dar aveam să ajung măcar până la gard? Ea se
apropiase mai mult acum. Mult mai mult. Îi
puteam auzi picioarele tropăind pe pantă în jos,
spre mine. Mai bine te întorci şi lupţi, a zis o voce
în capul meu. Mai bine o înfrunţi acum, decât să
fii lovit din spate. Dar ce şanse aş fi avut
împotriva unei ucigaşe puternice şi cu
experienţă? Ce speranţă împotriva forţei şi vitezei
unei vrăjitoare al cărei talent era uciderea?
În mâna dreaptă strângeam toiagul Vraciului;
pe mâna stângă aveam lanţul meu de argint,
înfăşurat la încheietură, gata pentru aruncare.
Am fugit mai departe, luna sângerie
fulgerându-şi lumina sinistră prin frunzişul
copacilor din stânga mea. Aproape că ajunsesem
la marginea Pădurii Spânzuraţilor, dar
vrăjitoarea ucigaşă era chiar în spatele meu. Îi
puteam auzi tropotul picioarelor şi gâfâitul
ritmic.
Când să trec de ultimul copac, cu gardul fermei
chiar în faţa mea, vrăjitoarea se repezi la mine
din partea dreaptă, cu câte un pumnal în fiecare
mână, sclipind în lumina roşie a lunii. M-am
împleticit, cârmind la stânga, am zvâcnit din
încheietura mâinii şi-am aruncat lanţul spre ea.
Dar toată practica mea se dovedi zadarnică.
Eram sleit de puteri, îngrozit şi pe muchia
disperării. Lanţul a căzut, fără să-i facă niciun
rău, în iarbă. Atunci, epuizat, m-am întors în
cele din urmă să înfrunt vrăjitoarea.
Se sfârşise şi o ştiam. Tot ce mai aveam acum
era toiagul Vraciului, dar abia de-am mai găsit în
mine forţa să-l ridic. Inima îmi bătea nebuneşte
în piept, mai mult horcăiam decât respiram, şi
mi se părea că se învârte pământul cu mine.
Acum o vedeam pe Grimalkin pentru prima
oară. Purta o cămaşă scurtă, neagră, înnodată în
talie, dar fusta îi era tăiată în două şi legată
strâns cu sfoară de fiecare coapsă, ca să n-o
împiedice la alergat. Pe tot corpul i se încrucişau
curele înguste de piele de care erau prinse teci,
fiecare cu câte o armă: cuţite de diferite lungimi,
căngi ascuţite, mici unelte tăioase cu urechi în
loc de mânere…
Deodată mi-am amintit ce îmi arătase Vraciul
scrijelit în scoarţa stejarului, de îndată ce
intrasem în Pendle. Nu erau unelte. Erau foarfeci
ascuţite, făcute să taie carnea şi osul! Iar la gâtul
vrăjitoarei era un colier de oase. Pe unele le-am
recunoscut a fi de om – degete de la mâini şi de la
picioare – şi o pereche de falange de degete mari
de la mână îi atârnau de urechi: trofee de la cei
pe care-i spintecase.
Era puternică şi deopotrivă frumoasă, în felul ei,
iar când am privit-o au început să-mi clănţăne
dinţii în gură. Dar buzele ei erau vopsite cu
negru, iar când deschise gura într-o imitaţie de
zâmbet, i-am văzut dinţii, piliţi şi ascuţiţi ca nişte
ace. În clipa aceea mi-am amintit cuvintele lui
Tibb…
Mă uitam în gura morţii.
— Eşti o mare dezamăgire, zise Grimalkin,
sprijinindu-şi spatele de trunchiul ultimului
copac şi lăsându-şi pumnalele în jos,
încrucişând lamele în dreptul genunchilor ei. Am
auzit atât de multe despre tine încât, în pofida
tinereţii tale, mă aşteptam la mai mult din partea
ta. Acuma văd că nu eşti decât un copil şi cu
greu meriţi dibăcia mea. Ce păcat că nu pot
aştepta până ajungi bărbat în toată firea.
— Atunci lasă-mă să plec, te rog, m-am milogit
eu, întrezărind o palidă speranţă în cuvintele ei.
Mi s-a spus că îţi place să întâmpini greutăţi
când ucizi. Atunci, de ce nu aştepţi? Când o să
fiu mai mare, o să ne întâlnim din nou. Atunci
voi fi în stare să mă împotrivesc cum trebuie.
Lasă-mă să trăiesc!
— Eu fac ce trebuie făcut, zise ea, clătinând din
cap, cu o tristeţe sinceră în ochi. Mi-ar fi plăcut
să fie altfel, dar…
Ridică din umeri şi lăsă cuţitul din mâna
dreaptă să cadă şi să se înfigă în pământul moale
de la picioarele ei. Apoi îşi deschise braţul drept
în lături, de parcă-mi oferea o îmbrăţişare.
— Vino aici, copile. Sprijină-ţi capul de pieptul
meu şi închide ochii. Am s-o fac iute. Ai să simţi
doar o scurtă durere – ceva mai mult decât o
sărutare de-a mamei pe gâtul tău – şi apoi lupta
ta cu viaţa asta se va încheia. Ai încredere în
mine. Eu îţi voi da în sfârşit pacea…
Am dat din cap, mi-am plecat fruntea şi m-am
apropiat de ea, cu inima bătându-mi nebuneşte.
Când am făcut al doilea pas spre îmbrăţişarea
care mă aştepta, lacrimile mi-au inundat
deodată obrajii şi-am auzit-o scoţând un suspin
adânc. Dar la capătul pasului aceluia, mi-am
trecut fulgerător toiagul Vraciului din mâna
dreaptă în mâna stângă. Şi cu toată viteza şi
puterea pe care le-am mai putut aduna l-am
înfipt în ea, astfel încât lama i-a străpuns umărul
drept, pironind-o de trunchiul copacului.
N-a scos niciun sunet. Durerea trebuie să fi fost
cumplită, dar singura ei reacţie a fost o uşoară
ţuguiere a buzelor. Am dat drumul toiagului,
lăsându-l încă zbârnâind în lemn, şi m-am întors
să fug. Lama pătrunsese adânc în copac, iar
toiagul era din scoruş. Avea să fie greu şi dureros
pentru ea să se elibereze. Acum aveam o şansă
să ajung în siguranţa din odaia mamei.

N-am făcut decât doi paşi când ceva m-a făcut

să mă întorc şi să mă uit înapoi, spre vrăjitoare.
Întinsese mâna dreaptă şi-şi luase pumnalul din
stânga, iar acum, cu o incredibilă viteză şi forţă,
aruncă pumnalul drept spre capul meu.
L-am privit venind rostogolindu-se spre mine,
lama reflectând lumina sângerie a lunii. Venea
dându-se peste cap. Aş fi putut încerca să mă
aplec sau chiar să fac un pas într-o parte, dar
niciuna dintre aceste mişcări nu m-ar fi salvat de
viteza şi forţa acelui pumnal.
Ceea ce am făcut n-a fost gândit. N-am avut
timp să gândesc. N-am luat nicio hotărâre. O altă
parte din mine a acţionat. Eu doar m-am
concentrat, cu toată fiinţa mea, asupra acelei
lame care se învârtea, până ce timpul a părut că
încetineşte.
Am întins mâna şi l-am prins din zbor, degetele
închizându-se singure pe mânerul de lemn. Apoi
l-am aruncat departe de mine, în iarbă. Câteva
clipe mai târziu săream gardul şi alergam peste
pajişte, către fermă.

Curtea fermei era încremenită şi mută. Dar asta

nu mă îngrijoră, căci ştiam că animalele erau în
grija vecinului nostru, domnul Wilkinson. Numai
că mă simţeam foarte neliniştit. Un gând
înspăimântător îşi făcu deodată loc în mintea
mea.
Dacă Diavolul era deja aici? Dacă mă aştepta
deja în întunericul casei? Stând la pândă
într-una din odăile de la parter, gata să mă
urmărească pe scară şi să se năpustească
asupra mea când voi încerca să descui uşa de la
odaia mamei?
Dând deoparte gândul acesta, am fugit pe lângă
temelia hambarului ars şi-am străbătut curtea,
către casă. Am aruncat o privire spre zid, care ar
fi trebuit să fie acoperit cu o puzderie de
trandafiri roşii. Trandafirii mamei. Acum erau
uscaţi, mucegăiţi şi ofiliţi pe tulpinile lor. Şi nu
era nici mama care să mă întâmpine înăuntru.
Nici tata. Acesta fusese căminul meu, dar acum
arăta mai mult ca o casă de coşmar.
La uşa din dos m-am oprit o clipă, ciulind
urechea. Linişte. Atunci am intrat şi-am urcat în
goană scara, sărind câte două trepte o dată,
pân-am ajuns în faţa uşii de la odaia mamei.
Mi-am scos cheile de la gât şi, cu degete
tremurânde, am vârât-o pe cea mai mare dintre
ele în broască. Odată intrat, am încuiat uşa în
urma mea şi m-am sprijinit cu spatele de ea,
respirând adânc. Am privit în jur la odaia goală,
cu duşumeaua la vedere. Aerul era mult mai cald
decât cel de afară. Am simţit căldura unei nopţi
de vară. Eram în siguranţă. Sau nu?
Oare putea chiar şi odaia mamei să mă apere de
Diavolul însuşi? Nici nu începusem bine să mă
întreb şi mi-am amintit din nou ce-mi spusese
mama:
Dacă eşti curajos şi sufletul tău este curat şi
bun, camera asta este o redută, o fortăreaţă
împotriva Întunericului…
Ei bine, fusesem cât de curajos izbutisem în
împrejurările date. Îmi fusese frică, e adevărat,
dar cui nu i-ar fi fost? Nu asta, ci partea despre
curăţenia şi bunătatea sufletului meu mă
îngrijora acum. Simţeam că mă schimbasem în
rău. Încetul cu încetul, nevoia de supravieţuire
mă făcuse să trădez felul în care fusesem
crescut. Tata mă învăţase că trebuie să-mi ţin
cuvântul dat, dar nicio clipă nu mă gândisem să
mi-l ţin în târgul încheiat cu Mab. Poate c-o
făcusem dintr-un motiv întemeiat, cu toate
acestea o înşelasem. Iar cel mai ciudat era că
Mab, o vrăjitoare care aparţinea Întunericului, se
ţinuse mereu de cuvânt.
Apoi fusese Grimalkin. Ea avea un cod al
onoarei, dar eu o învinsesem printr-un şiretlic;
amăgind-o cu viclenie. Oare de aceea lacrimile
îmi şiroiseră din ochi când mă prefăceam că fac
pasul spre îmbrăţişarea ei ucigătoare? Lacrimile
acelea mă luaseră complet pe nepregătite. O
emoţie se stârnise în mine şi n-am avut niciun fel
de control asupra ei. Lacrimile acelea îi
abătuseră probabil atenţia lui Grimalkin:
bănuise că plâng de frică.
Oare fuseseră, de fapt, lacrimi de ruşine?
Lacrimi fiindcă ştiam că m-am îndepărtat atât de
mult într-un timp atât de scurt de cum mă
învăţase tata să mă port? Dacă sufletul meu nu
mai era curat şi bun, atunci poate că nici odaia
nu avea să mă mai apere, iar minciunile mele nu
făcuseră altceva decât să-mi amâne clipa
nimicirii.
M-am dus până la fereastră şi am aruncat o
privire afară. Mi-am plimbat ochii peste curtea
fermei, iar în lumina lunii de sânge am zărit
temeliile înnegrite ale hambarului, cocinele
porcilor goale şi grajdurile pustii ale vitelor, apoi
păşunea de la nord, care se desfăşura până la
poalele Dealului Spânzuraţilor. Nimic nu se
mişca.
M-am întors în mijlocul odăii, devenind din ce în
ce mai neliniştit. Aveam să-l văd pe Diavol
apropiindu-se? Şi dacă da, ce formă avea să ia?
Ori se va întrupa pur şi simplu din aer? Îndată ce
gândul înfricoşător îşi făcu loc în mintea mea,
am auzit nişte zgomote înspăimântătoare venind
de afară – puternice bubuituri şi izbituri, bufnete
în pereţi – şi toată casa începu să tremure de-a
dreptul. Era Diavolul? Încerca oare să între cu
forţa în casă? S-o zdrobească sub pietre?
Cu siguranţă suna de parcă izbea cineva în
pereţi. Apoi, bufnituri ritmice şi puternice se
auziră de deasupra. Ceva greu lovea în acoperiş
şi i-am auzit ţiglele căzând în curte. Mai erau şi
nişte îngrozitoare mugete şi pufneli ca ale unui
taur furios. Dar când am dat iar fuga la fereastră,
nu era nimic de văzut. Absolut nimic.
La fel de brusc cum porniseră, zgomotele
încetară şi, în liniştea profundă care se lăsă, casa
însăşi părea că-şi ţine răsuflarea. Apoi a urmat o
serie de zgomote, dar de sub casă, de jos, din
bucătărie. Pahare şi farfurii aruncate şi sparte.
Zăngănitul tacâmurilor pe dalele de piatră ale
podelei. Cineva trântea vesela de podea, golind
sertarele de ustensilele de bucătărie. Câteva
clipe mai târziu înceta şi asta, dar în scurta
linişte de după se strecură un nou zgomot – al
unui balansoar. Puteam să-l aud limpede,
scârţâind când şinele sale de lemn apăsau ritmic
pe dalele pardoselii.
Pentru o clipă, mi-a stat inima în loc. Auzisem
zgomotul ăsta de atâtea ori în copilărie:
obişnuitul legănat al mamei în balansoarul ei. Se
întorsese! Mama venise înapoi să mă salveze şi
de acum totul avea să fie din nou în ordine!
Ar fi trebuit să am mai multă încredere, să-mi fi
dat seama că ea nu m-ar fi lăsat să înfrunt
grozăvia asta singur. Am întins mâna după
cheie, hotărât să descui uşa şi să cobor. Dar
mi-am amintit în ultima fracţiune de secundă că
balansoarul mamei fusese făcut fărâme de
vrăjitoarele care prădaseră casa. Şi vesela fusese
deja spartă, şi cuţitele şi furculiţele împrăştiate
pe podea. Erau doar zgomote, reînviate ca să mă
ademenească să ies din adăpostul oferit de odaie.
Legănatul acela sinistru se stinse şi încetă.
Următorul zgomot fu mult mai aproape. Ceva
urca scările. Nu era bufnetul unor ghete
butucănoase. Suna mai mult ca paşii unui
animal foarte mare. I-am putut auzi respiraţia
gâfâită, zgomotul de labe grele pe treptele de
lemn şi apoi un răget lung, furios.
Peste alte câteva clipe, nişte gheare râcâiau la
baza uşii. La început erau cercetătoare şi nu
foarte hotărâte, ca un câine de-ai fermei atras de
mirosul îmbietor de mâncare gătită, dar
amintindu-şi de locul lui în gospodărie şi
încercând să între în bucătărie fără să facă prea
multe stricăciuni. Dar apoi râcâitul deveni mai
rapid şi înnebunit, de parcă lemnul era rupt
aşchii-aşchii.
Apoi am avut senzaţia unei creaturi imense, cu
mult mai mare decât un câine. O subită duhoare
de moarte şi putreziciune mi-a asaltat nările şi,
cuprins de panică, m-am tras înapoi de lângă
uşă, tocmai în clipa în care ceva s-a izbit greu de
ea. Uşa începu să geamă şi să se curbeze de
parcă o apăsa o imensă greutate. Pentru o clipă,
am crezut că se va sparge sau se va deschide de
perete, dar apoi apăsarea încetă şi tot ce-am mai
putut auzi a fost respiraţia gâfâită.
După o vreme, chiar şi aceasta s-a stins şi am
început să am mai multă încredere în odaie şi în
ceea ce făcuse mama ca să mă apere. Încetul cu
încetul, mi s-a părut că eram în siguranţă şi nici
măcar Diavolul în persoană nu mă putea atinge
aici. În cele din urmă, frica mea dispăru, fiind
înlocuită de oboseală.
Eram gata să cad din picioare epuizat şi abia
de-mi mai ţineam ochii deschişi, aşa că m-am
întins pe jos, direct pe scândurile goale ale
duşumelei. În ciuda faptului că era un culcuş
tare, am fost furat aproape imediat de un somn
foarte, foarte adânc. Cât am dormit aşa mi-e cu
neputinţă să spun, dar când m-am trezit, nimic
nu se schimbase. M-am dus până la fereastră şi
am privit aceeaşi scenă mohorâtă. Nimic nu se
mişcase. Era o privelişte de coşmar a timpului
încremenit. Dar apoi mi-am dat seama că m-am
înşelat. Exista o singură schimbare. Pământul
era încă şi mai albit, stratul de brumă mai gros şi
mai uniform. Oare luna sângerie avea să mai
apună vreodată? Oare avea să mai strălucească
vreodată soarele?
În odaie era încă acea căldură blândă a unei
nopţi de vară din Comitat, dar treptat, sub ochii
mei, flori de gheaţă începură să se formeze pe
partea cealaltă a geamului, până ce acesta
deveni alb şi opac.
M-am apropiat şi mi-am lipit palma de el. Aerul
din jurul meu era înmiresmat, dar răceala
geamului mi-a ars pielea instantaneu. Am suflat
din răsputeri pe geam, până se formă un mic
cerculeţ transparent, îngăduindu-mi să văd un
fragment din aceeaşi scenă exterioară lugubră.
Oare eram prizonier într-un soi de iad
pământesc? Oare sosirea Celui Rău făcuse mai
mult rău decât se aşteptase Vraciul, creând un
domeniu al îngheţului veşnic, peste care el avea
să domnească de-a pururi? Oare voi mai putea
părăsi vreodată în siguranţă odaia mamei?
Mă simţeam descurajat şi slăbit, iar gura mi-era
uscată ca iasca, fiindcă nu-mi luasem niciun
strop de apă la mine! Ce neghiob fusesem! Ar fi
trebuit să mă gândesc la asta şi să mă pregătesc
mai bine. Ca să stau în odaia mamei pentru o
vreme mai îndelungată, aş fi avut nevoie de apă
şi provizii. Lucrurile se petrecuseră totuşi atât de
repede. Din momentul în care intrasem în Pendle
cu Vraciul, o dusesem doar din ameninţare în
ameninţare, din pericol în pericol. Ce şansă
avusesem?
Pentru o vreme, am măsurat odaia în lung şi-n
lat. Înainte şi-napoi, de la un perete la altul. Nu
aveam nimic altceva de făcut. Înainte şi înapoi,
ghetele mele bătând pasul egal pe duşumea. În
timp ce mă plimbam astfel, a început să mă
doară foarte tare capul. De obicei nu sufăr de
dureri de cap, dar asta de acum era cu adevărat
copleşitoare. Parcă o imensă greutate mă apăsa
în creştet şi pulsa la fiecare bătaie înnebunită a
inimii mele.
Cât o puteam duce aşa? Chiar dacă timpul
trecea cu adevărat, nimic de acum nu era
comparabil cu ce mai simţisem vreodată. Şi,
deodată, un gând întunecat m-a străfulgerat…
Mama protejase odaia şi Cel Rău nu putea intra.
Dar asta nu oprea ceea ce putea face el în afara
odăii. Schimbase lumea – sau cel puţin
schimbase lumea pe care o puteam vedea eu pe
fereastră. Tot ce era dincolo de această odaie –
ferma, casa, copacii, oamenii şi animalele – se
afla în ghearele sale. Oare voi mai putea să
părăsesc vreodată odaia aceasta? Poate că lumea
se va întoarce pur şi simplu la normal odată ce
voi ieşi.
Gânduri întunecate începură să-mi treacă
repede prin minte, în pofida eforturilor mele de a
le ţine la distanţă. Ce rost aveau toate acestea?
Ne năşteam, trăiam vreo câţiva ani,
îmbătrâneam şi muream. Ce sens avea totul?
Toţi oamenii din Comitat şi din lumea largă,
trăindu-şi scurtele lor vieţi înainte de a se duce
în mormânt. Ce scop aveau toate acestea? Tatăl
meu murise. Muncise din greu toată viaţa lui,
dar călătoria vieţii sale avusese o singură
destinaţie: mormântul. Către acolo ne îndreptam
cu toţii. Către o groapă. În pământ, să fim
mâncaţi de viermi. Bietul Billy Bradley fusese
ucenicul Vraciului înaintea mea. Un duh rău îi
mâncase degetele şi băiatul murise din pricina
şocului şi a pierderii de sânge. Şi unde era el
acum? Într-o groapă. Nici măcar într-un cimitir.
Era îngropat în afara cimitirului, pentru că
Biserica îl socotise cu nimic mai breaz decât o
vrăjitoare malefică. Asta avea să fie şi soarta
mea. O groapă în pământ nesfinţit.
Iar bietul Părinte Stocks nici măcar nu fusese
îngropat. Încă mai zăcea mort în pat, la Conacul
Read, cu trupul putrezindu-i pe cearşafuri. Toată
viaţa lui se străduise să facă bine, întocmai ca
tata. Mai bine aş pune punct acum, am gândit
eu. Mai bine aş ieşi din odaia mamei. Odată ce aş
muri, s-ar termina cu toate. N-aş mai avea nimic
de care să-mi fac griji. Nu tu suferinţă, nu tu
durere de cap.
Orice era mai bine decât să rămân prizonier în
această odaie până când aveam să mor de sete
sau de foame. Mai bine ieşeam afară acum şi
sfârşeam cu asta…
Chiar mă îndreptasem către uşă şi întinsesem
mâna spre cheie, când am simţit deodată o
răceală; un avertisment: ceva care nu aparţinea
acestei lumi era pe aproape. În colţul camerei cel
mai îndepărtat de uşă şi de fereastră, o coloană
tremurătoare de lumină începu să se ivească.
M-am dat înapoi. Să fi fost o stafie sau vreo altă
creatură de-a Întunericului? Am văzut apărând
mai întâi ghetele, apoi o sutană neagră. Era un
preot! Capul se formă repede, faţa uitându-se
spre mine, şovăielnică. Era stafia Părintelui
Stocks!
Sau nu era? M-am cutremurat din nou.
Întâlnisem lucruri care-şi puteau schimba
forma. Dacă acesta era Diavolul care
împrumutase înfăţişarea Părintelui Stocks
pentru a mă trage pe sfoară? M-am luptat din
greu să-mi potolesc respiraţia. Mama spusese că
nimic rău n-avea să între aici. Trebuia să cred
asta. Era tot ce-mi mai rămăsese. Aşadar,
indiferent cine era vedenia, trebuia să fie bună,
nu rea.
— Îmi pare rău, Părinte! Am strigat eu. Îmi pare
rău că nu m-am întors la timp să te salvez. Am
făcut tot ce-am putut şi m-am întors înainte de
căderea nopţii, dar era deja prea târziu…
Părintele Stocks dădu din cap cu tristeţe.
— Ai făcut tot ce-ai putut, Tom. Tot ce-ţi stătea
în puteri. Dar acum m-am rătăcit şi mi-e frică.
Am mers printr-o ceaţă cenuşie o vreme care mi
s-a părut o veşnicie. O dată am crezut că văd un
licăr de lumină înainte, dar s-a stins şi a
dispărut. Şi tot aud voci, Tom. Glasurile unor
copii care mă strigă pe nume. Oh, Tom! Cred că
sunt glasurile copiilor pe care nu i-am avut
niciodată, copiii mei nenăscuţi, strigând după
mine. Ar fi trebuit să fiu un părinte adevărat,
Tom. Nu un preot. Iar acum e prea târziu.
— Dar de ce eşti aici, Părinte? De ce ai venit să
mă vizitezi? Eşti aici să mă ajuţi?
Stafia clătină din cap şi păru buimăcită.
— Pur şi simplu mă aflu aici, Tom, atâta tot. Şi
n-am ales eu să vin. Probabil că m-a trimis
cineva. Dar de ce – nu ştiu.
— Ai dus o viaţă curată, Părinte, i-am spus eu,
făcând un pas mai aproape şi începând să simt
că-mi pare rău pentru el. Ai fost un model pentru
o mulţime de oameni şi ai luptat împotriva
Întunericului. Ce ai fi putut face mai mult? Aşa
că du-te înapoi. Du-te şi ai grijă de dumneata şi
uită-mă pe mine! Lasă-mă – Întoarce-te şi caută
Lumina.
— Nu pot, Tom. Nu ştiu cum. Am încercat să mă
rog, dar acum mintea mea e plină de întuneric şi
de disperare. Am încercat să mă lupt cu
Întunericul, dar n-am făcut-o prea bine. Ar fi
trebuit să văd de mult cine era Wurmalde. M-am
lăsat orbit de seducţia şi de farmecul ei. Nowell a
suferit aceeaşi soartă. Dar eu ar fi trebuit să-mi
dau seama. Am dat greş ca preot, iar toată
pregătirea mea ca vraci n-a folosit la nimic. Viaţa
mea a fost risipită degeaba. Totul a fost în zadar!
Zbuciumul bietului Părinte Stocks m-a făcut să
uit de spaimele mele. Suferea şi eu trebuia să-l
ajut. Mi-am amintit cum rezolva de obicei Vraciul
problema sufletelor tulburate care nu se puteau
desprinde să-şi vadă de drum. Dacă vorbindu-le
îndelung nu obţinea niciun rezultat, atunci le
cerea să se gândească la propriile lor vieţi. Să se
concentreze asupra vreunei amintiri fericite. O
amintire care, de obicei, le elibera de lanţurile
care le ţinea legate de lumea asta.
— Ascultă-mă, Părinte. Ai fost deopotrivă un
vraci şi un preot. Acum adu-ţi aminte ce te-a
învăţat domnul Gregory. Tot ce trebuie să faci
este să te gândeşti la o amintire fericită şi să te
concentrezi asupra ei. Aşa că, ia gândeşte-te!
Gândeşte-te cu grijă. Concentrează-te! Care a
fost cel mai fericit moment al dumitale pe acest
pământ?

Chipul îndurerat al preotului mort tremură şi

aproape că se şterse, dar reveni mai puternic
conturat şi păru foarte gânditor.
— Într-o dimineaţă, m-am trezit şi m-am uitat în
jur. Stăteam întins într-un pat, iar soarele
strălucea pe fereastră şi fluturi de noapte grei de
polen dansau în mănunchiul gros al razelor de
soare, sclipind ca o mie de îngeri. Dar pentru
moment n-am putut să-mi aduc aminte de
nimic. Nu ştiam cine sunt. Nu ştiam unde mă
aflu. Nu-mi aminteam nici măcar cum mă
cheamă. N-aveam nici griji, nici treburi. Eram
doar un grăunte de conştiinţă. Era de parcă
scăpasem de povara vieţii, mă eliberasem de tot
ce fusesem şi făcusem până atunci. Eram nimeni
şi în acelaşi timp eram toată lumea. Şi eram
fericit şi mulţumit.
— Şi exact asta eşti şi acum, i-am spus eu,
prinzând ideea pe care tocmai o exprimase. Eşti
nimeni şi eşti toată lumea. Şi ai găsit deja
Lumina…
Gura Părintelui Stocks se deschise de uluire,
apoi un zâmbet începu să se ivească şi să se
răspândească treptat pe toată faţa lui, un zâmbet
de bucurie, luminat de înţelegere. Stafia lui pieri
şi am zâmbit şi eu – primul meu zâmbet după
multă vreme. Tocmai trimisesem pentru întâia
oară un suflet către Lumină.
Şi, că tot vorbeam despre lumină, odaia mamei
se umplu dintr-odată de ea! Când Părintele
Stocks se topi, un mănunchi orbitor de lumină
pătrunse pe fereastră, şi era plin de polenul
fluturilor de noapte, întocmai cum îl descrisese
preotul mort.
Am tras adânc aer în piept. Mi se părea că
fusesem foarte deprimat. Cel Rău nu fusese în
stare să pătrundă în odaie, dar ajunsese cumva
în mintea mea şi de aceea fusesem gata să
disper, să deschid uşa şi să ies afară, la el. Exact
la ţanc apăruse stafia Părintelui Stocks şi
uitasem de propria mea durere. Încercarea mea
luase sfârşit acum. Ştiam, din instinct, că era în
regulă dacă părăseam odaia.
Am mers până la fereastră. Luna sângerie
dispăruse. Coşmarul se încheiase. Deodată mi se
întoarse şi simţul trecerii timpului. Două zile
trebuie să fi trecut de la sosirea Celui Rău prin
portal, aşa că azi trebuia să fie a treia zi din
august. Era ziua mea. Aveam paisprezece ani.
Cerul era albastru, iarba verde şi nu se vedea pe
nicăieri vreun semn de brumă. Totul fusese o
înscenare, o iluzie ca să mă scoată afară din
odaie, spre pieirea mea.

Atunci am văzut două persoane coborând, umăr

la umăr, panta Dealului Spânzuraţilor şi venind
către fermă. Una dintre ele şchiopăta şi, chiar de
la distanţă, le-am recunoscut: erau Vraciul şi
Alice. Magistrul meu ducea doi saci şi două
toiege. Dar atunci am văzut că se schimbase
totuşi ceva pe dealul din spatele lor.
O umbră întunecată, verticală, ca o cicatrice,
împărţea acum pădurea în două.
CAPITOLUL 25
NOUA ORDINE
AM descuiat uşa, am ieşit din casă şi m-am uitat
în jur la dezastru. Hornul şemineului se
prăbuşise pe acoperiş şi cele mai multe ferestre
fuseseră sparte. Ţiglele erau împrăştiate prin
toată curtea, stâlpii gardului fuseseră scoşi din
pământ, iar tulpinile trandafirilor mamei
fuseseră smulse de pe zid – Diavolul făcuse asta
probabil de ciudă că nu era în stare să pătrundă
în odaia ei.
Dar distrugerile nu se opreau aici. M-am uitat în
sus, spre Dealul Spânzuraţilor şi mi-am dat
seama ce era cicatricea neagră. O potecă largă
fusese croită prin pădure, iar copacii culcaţi la
pământ. Se pare că Diavolul îi doborâse când
coborâse să atace casa. Îi doborâse la fel de uşor
cum taie coasa o brazdă de iarbă. Ce putere şi ce
forţă dovedea! Dar chiar şi aşa, odaia mamei
rezistase atacului.
Însă acum se terminase. Aerul era tihnit şi
păsărelele ciripeau. Am traversat curtea şi am
luat-o spre Dealul Spânzuraţilor, ieşindu-le în
întâmpinare Vraciului şi lui Alice la poarta
deschisă dinspre păşunea de la nord. Alice se
avântă şchiopătând şi îşi petrecu braţele pe după
gâtul meu, îmbrăţişându-mă strâns.
— Oh, Tom! Atât mă bucur că te văd. Abia
îndrăzneam să sper că ai rămas în viaţă…
— Îmi pare rău că n-am putut face mai mult,
băiete, zise Vraciul. Ai fost pe cont propriu din
clipa în care ai luat-o la fugă spre fermă şi nimeni
nu putea face nimic să te ajute. Odată ajunşi
aici, ne-am uitat de pe deal, dar era prea
primejdios să ne apropiem mai mult. Când am
sosit noi, Diavolul crease un nor negru pe care-l
aşezase chiar deasupra casei şi a curţii,
ascunzându-le vederii, dar l-am putut auzi
înăuntrul lui, izbind, mugind şi făcându-şi
mendrele. Ne-a fost greu să ne ţinem la distanţă
şi să nu-ţi sărim cu nimic în ajutor, dar mi-am
pus încrederea în mama ta, sperând că i-a făcut
ea ceva odăii care să fie de ajuns ca să te apere.
Şi după câte văd, încrederea aia a fost
întemeiată.
— Dar el e liber prin lume acum, nu-i aşa? Am
întrebat, sperând că Vraciul mă va contrazice.
Spulberându-mi ultima speranţă, Vraciul dădu
posomorât din cap, într-o încuviinţare mută.
— Da, e aici, într-adevăr. Poţi s-o simţi. Ceva s-a
schimbat. E ca prima răcire pe care o simţi în
aerul de toamnă. Un semn prevestitor de iarnă.
O nouă ordine a lucrurilor a început. După cum
a spus odată Părintele Stocks, Diavolul este
Întunericul întrupat, dar Wurmalde şi
vrăjitoarele nu l-au putut stăpâni decât două
zile. L-au trimis după tine, dar acum s-a
terminat, iar el îşi face propriile planuri. Nu mai
este supus voinţei lor de acum şi, din fericire, o
să uite de tine o vreme. Dar acum nimeni din
Comitat nu mai e în afara pericolului. Puterea
Întunericului va creşte, şi încă repede, iar noi toţi
vom avea principala îndatorire să nu-i dăm voie
să se desfăşoare. Îndeletnicirea noastră a fost
primejdioasă şi înainte, dar la ceea ce
ne-aşteaptă de acum încolo nici nu mă pot gândi,
băiete!
Am arătat în sus, către cicatricea care împărţea
Pădurea Spânzuraţilor.

— Mai există pe undeva o distrugere ca asta?

Am întrebat eu.
— Da, băiete, mai există – însă doar în linie
dreaptă de la Pendle până aici. Grânele au fost
culcate la pământ, deopotrivă cu o mulţime de
copaci şi cu una sau două case. Fără îndoială că
s-au pierdut şi vieţi, dar odată ajuns aici,
Diavolul s-a concentrat să încerce să pătrundă
până la tine, iar Comitatul a fost scutit de ceea ce
ar fi putut fi cu mult mai rău.
— Aşadar am dat greş, am zis eu trist. O forţă
care poate face aşa ceva e de departe prea
puternică pentru oricare om ca s-o înfrunte. Cât
de mare e? E un soi de uriaş?
— Potrivit scrierilor vechi, poate lua orice formă
doreşte şi să se facă mai mic sau mai mare, după
poftă, răspunse Vraciul. Dar de cele mai multe
ori arată întocmai ca un om. Cineva care nu-ţi
atrage atenţia prin nimic. Şi nu foloseşte mereu
forţa brută; adesea îşi atinge scopurile prin
viclenie. Cât adevăr stă în asta, numai timpul
ne-o va putea spune. Dar, capul sus, băiete!
Oriunde există voinţă, se găseşte şi-o cale. O să
găsim noi mijloacele de a-l înfrunta, într-o bună
zi. Wurmalde e moartă; fără ea, clanurile
vrăjitoarelor se vor încăiera curând. Şi noi le-am
dat o lovitură puternică Malkinilor. Turnul acela
nu mai e al lor. Cele două lamii par să-l fi făcut
bârlogul lor. Asta înseamnă că, pe de-o parte,
cuierele tale sunt în siguranţă, iar pe de altă
parte, că şi noi am obţinut un loc minunat din
care să lucrăm când ne vom duce iarăşi în
Pendle…
— Ce? Ne ducem iar acolo acum? Am întrebat eu
cu lehamite în glas.
Numai gândul la Pendle mi se părea aproape de
neîndurat.
— Nu, acum mergem înapoi la Chipenden
pentru o binemeritată odihnă. Dar o să ne
întoarcem şi acolo, într-o bună zi. Ori la anul, ori
peste doi ani. Treaba nu e terminată încă. Şi te
mai aşteaptă destulă practică până atunci.
Dac-ai fi nimerit-o pe Grimalkin cu lanţul, n-ar fi
fost nevoie să te foloseşti de toiagul meu, este?
Eram prea obosit să mă mai apăr, aşa că doar
am dat din cap.
— Totuşi ai scăpat cu viaţă, băiete, ceea ce nu-i
prea rău, ţinând cont de împrejurări. Când am
ajuns noi la copacul acela, care era exact la
marginea cărării tăiate de Diavol, ea se eliberase
şi plecase de mult, dar sângele ei mai era încă pe
toiag. Şi-a smuls toiagul şi l-a aruncat pe jos, iar
lanţul nu l-ar fi putut atinge nici dac-ar fi vrut. E
aici, în spate, teafăr şi nevătămat, în sacul tău
deocamdată. Dar cu Grimalkin ţi-ai făcut încă
un duşman personal – un motiv în plus ca să fii
pregătit!
Nu mă speria prea tare Grimalkin. Într-o bună
zi, aveam să dau din nou ochii cu ea – dar când o
să fiu mai mare, iar ea o să aibă mai multă
satisfacţie să mă ucidă. Însă gândul la o creatură
atât de puternică precum Diavolul mă îngrozea.
Mă făcea să mă îngrijorez serios pentru viitor – al
meu şi al întregului Comitat.
— Când am stat în odaia mamei, stafia
Părintelui Stocks mi-a făcut o vizită, i-am spus
eu Vraciului. Am stat de vorbă şi am izbutit să-l
trimit către Lumină.
— Bravo, băiete. O să i se ducă dorul Părintelui
Stocks în Comitat, iar eu am pierdut un prieten.
Faptul că l-ai trimis spre Lumină e ceva de care
poţi să fii mândru. Sunt unele lucruri în
îndeletnicirea asta care-ţi pot aduce multă
satisfacţie, iar redarea liniştii unui suflet
tulburat este unul dintre acestea.
— James şi Jack sunt teferi? Am întrebat eu.
— Da, din câte ştim noi, răspunse Vraciul. Am
mers întâi cu sătenii în Downham, ajutându-i
să-şi care răniţii. Apoi noi ne-am luat bagajele şi
am venit direct aici, iar James s-a dus la Turnul
Malkin. Urma să-i aducă pe Jack şi pe familia lui
aici – asta dacă fratele tău avea să fie destul de
întremat cât să călătorească.
— Atunci n-am putea să rămânem toţi trei aici
vreo câteva zile, până or să sosească ei? Am
întrebat. Am putea să mai curăţăm un pic locul.
Să facem şi pentru ei lucrurile mai uşoare puţin.
— Presupun că ai dreptate, băiete. Atunci, fie! O
să rămânem aici şi-o să aranjăm lucrurile.

Şi asta am făcut. Toţi trei ne-am vârât în mizerie

până la gât, am curăţat dezastrul din camere şi
am adus un geamgiu din sat ca să înlocuiască
ferestrele. Am urcat pe acoperiş şi am făcut ce
m-am priceput cu hornul şemineului, izbutind
să-l dreg destul de bine cât să îngăduie fumului
să iasă în voie. Avea să meargă, până aduceam
un zidar ca să-l repare cum trebuie. După câteva
ceasuri de muncă grea, făcuserăm locul curat şi
ordonat, iar la căderea serii am mâncat o masă
copioasă şi-am avut un bine-venit foc arzând în
cămin.
Bineînţeles, lucrurile n-aveau să revină
niciodată la normal, dar trebuia măcar să facem
cât puteam să le îndreptăm. Şi m-am întrebat
dacă Ellie va fi destul de curajoasă ca să mai
locuiască aici, la fermă. Poate că se va hotărî
să-şi ducă fetiţa în altă parte, unde să fie mai în
siguranţă. La urma urmelor, vrăjitoarele ştiau
de-acum locul; într-o bună zi, ar putea veni aici,
dornice de răzbunare. Ştiam că va depinde în
mare măsură şi de cât de mult îşi va reveni Jack.
Dacă James chiar avea să stea şi să muncească
aici, asta ar avea darul să-i mai ridice puţin
moralul lui Ellie.
 Vraciul moţăia la gura focului, iar eu şi Alice am
ieşit afară şi ne-am aşezat pe trepte, uitându-ne
la stele. O vreme, n-am vorbit. Eu am fost cel
care a rupt tăcerea.
— E ziua mea, astăzi, i-am spus eu lui Alice. Am
paisprezece ani acum…
— Ca mâine o să fii bărbat, zise ea, cu un
zâmbet ironic. Niţel cam pirpiriu totuşi, nu-i
aşa? Trebuie să mai mănânci un pic până atunci.
Ai nevoie de ceva mai mult în burtă decât de
brânza aia veche şi uscată.
I-am zâmbit şi eu, apoi mi-am amintit ce-mi
spusese Tibb după ce sângele Părintelui Stocks îi
picurase din gură pe cămaşa mea:
Văd o fată, curând va fi femeie. Fata cu care-ţi
vei împărţi viaţa. Ea te va iubi, te va trăda şi, în
cele din urmă, va muri pentru tine.
Oare se referise la Mab? Ea mă uluise spunând
că m-a iubit. Eu o trădasem, dar şi ea mă trădase
pe mine, poruncindu-i Diavolului să mă vâneze
şi să mă piardă. Sau se referise la Alice? Dacă da,
profeţia asta era groaznică. Oare era cu putinţă
să se împlinească? Nu-mi plăcea să mă gândesc
la asta şi cu siguranţă nu puteam să-i
împărtăşesc lui Alice, care credea că viitorul
putea fi prezis, temerile mele. Mai bine nu-i
spuneam nimic. Ar fi făcut-o nefericită.
Dar mai era ceva care mă făcea să mă simt un
pic stingherit. La început, am vrut s-o las să
treacă, dar întrebarea îmi tot bâzâia prin cap,
până când am simţit că trebuie s-o rostesc cu
voce tare.
— Când am fost cu Mab şi cu surorile ei, s-a
întâmplat ceva care m-a făcut să mă gândesc la
ce ai făcut şi tu odată. Mab părea să creadă că
m-ar fi putut face al ei, într-un fel – că i-aş fi
putut aparţine. Dar când a încercat, am simţit o
durere în braţul meu stâng, în locul în care ţi-ai
înfipt tu, cândva, unghiile în mine. Ai spus
atunci că m-ai însemnat. Asta mă îngrijorează,
Alice. Noi însemnăm vitele şi oile ca să se ştie ale
cui sunt. Asta mi-ai făcut şi tu mie? Ai folosit
magia neagră ca să mă stăpâneşti în vreun fel?

Alice nu răspunse o vreme îndelungată. Iar când

vorbi, îmi puse o întrebare:
— Înainte să ai durerea aia, chiar înainte, ce
făcea Mab?
— Mă săruta…
— Şi de ce ai lăsat-o să facă asta? Mă întrebă
Alice, cu răutate.
— Nu prea aveam de ales, am răspuns eu.
Toiagul îmi căzuse din mână şi nu mă puteam
mişca.
— Bună treabă că te-am însemnat atunci.
Altminteri ai fi fost al ei cu totul. I-ai fi dat cheile
fără să clipeşti, asta ai fi făcut.
— Adică n-a putut să mă mai ia în stăpânire,
fiindcă mă luaseşi tu înainte?
Alice dădu din cap.
 — Nu-i chiar aşa de rău cum o faci tu să pară. Ar
trebui să-mi fii recunoscător. Ceea ce am făcut
înseamnă că nicio vrăjitoare nu te va putea
niciodată stăpâni astfel. Este semnătura mea,
vezi tu? Semnul meu. Le avertizează să stea
deoparte. În afară de asta, nu înseamnă mare
lucru, totuşi. Nu şi dacă nu vrei tu să însemne.
Nu trebuie să stai lângă mine. Poţi să pleci, dacă
vrei. Vrei să pleci?
Am clătinat din cap.
— Sunt fericit să stau aici, lângă tine.
— Şi eu sunt fericită să stau aici, lângă tine.
Aşadar, amândoi suntem fericiţi. Ce poate fi rău
în asta?
— Nimic. Dar să nu-i spui vreodată Vraciului,
altminteri te trimite iar departe.
N-am mai vorbit o vreme, dar Alice a întins
braţul şi m-a luat de mână. Mâna ei stângă o
ţinea pe a mea. Nu-mi venea să cred cât de bine
era să stau acolo, ţinându-mă de mână cu ea în
felul ăla. Era chiar mai bine decât data trecută,
pe drumul spre mătuşa ei de la Staumin.
— Ce foloseşti? Am întrebat. Seducţia sau
farmecul?
— Amândouă, zise ea, zâmbindu-mi poznaş.

Încă o dată, am scris majoritatea acestor lucruri

din amintire, folosindu-mi caietul de notiţe doar
când a fost nevoie.
Sunt din nou la Chipenden, cu Alice şi cu
Vraciul, şi este din nou toamnă. Frunzele încep
să cadă şi nopţile se lungesc.
La fermă, lucrurile merg bine. Jack e în stare să
vorbească acum şi, cu toate că încă nu e pe
deplin cum a fost, se întremează constant şi ne
aşteptăm să-şi revină complet. James s-a ţinut
de cuvânt şi locuieşte şi el la fermă, de
asemenea. A construit o fierărie lângă noul
hambar şi afacerea a început să se pună pe
roate. Nu doar atât – chiar are intenţia să meargă
mai departe şi să se apuce de făcut şi vândut
bere, aşa că ferma o să-şi reînvie numele
original.
Ştiu că Ellie nu este pe deplin fericită, totuşi. Se
teme că vrăjitoarele i-ar putea face o altă vizită,
dar se simte ceva mai bine acum, de când şi Jack
şi fratele lui sunt prin preajmă.
Sosirea Diavolului înseamnă că totul se
schimbă şi devine mai periculos. În vreo două
rânduri, când vorbeam despre asta, mi s-a părut
că văd trecând iute pe faţa Vraciului o umbră de
spaimă. Lucrurile cu siguranţă vor fi mai
întunecate.
Veştile din sud nu sunt bune. Se pare că
războiul merge prost şi e nevoie de noi recruţi
care să-i înlocuiască pe cei care-au căzut în
bătălie. O ceată de recrutare, făcută din soldaţi,
bate-n lung şi-n lat Comitatul, silind băieţii să
între în armată în pofida voinţei lor. Vraciul îşi
face griji că asta mi s-ar putea întâmpla şi mie.
Spune că, de obicei, îl trimite pe fiecare ucenic al
lui să lucreze cu un alt vraci, pentru vreo şase
luni – în felul ăsta, ucenicii au prilejul să vadă şi
un alt magistru lucrând şi să câştige experienţă.
Prin urmare, la primul semn de necazuri, se
gândeşte să mă trimită la vraciul Arkwright, care
lucrează dincolo de Caster. Nu crede că ceata de
recrutare va ajunge atât de departe în nord.
Necazul e că Alice nu va putea să meargă cu
mine. Dar eu o să fac cum mi se spune. El este
Vraciul, iar eu sunt numai ucenicul. Şi tot ce
face el e ca să fie cel mai bine.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
GRESEALA VRACIULUI
Cronicile Wardstone 05

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.
 CAPITOLUL 01
ȘILINGUL REGELUI
Cu toiagul în mână, am intrat în bucătărie să-mi
iau şi sacul. Urma să se întunece în mai puţin de
o oră, dar aş fi avut timp destul să cobor în sat şi
să aduc provizii pentru o săptămână. Nu mai
aveam decât câteva ouă şi o bucată mică de
brânză din Comitat.
În urmă cu două zile, Vraciul plecase în sud, să
se ocupe de un duh. Era a doua oară într-o lună
când, spre supărarea mea, magistrul meu pleca
de acasă cu treburi de-ale vracilor fără să mă ia
şi pe mine. De fiecare dată îmi spusese că erau
lucruri simple, nimic ce nu mai văzusem înainte,
în ucenicia mea, şi că mi-ar fi prins mai bine să
stau acasă, să lucrez la latină şi să-mi văd de
învăţat. N-am protestat, dar nu eram deloc
mulţumit. Cum să vă spun, mă gândeam că
avea, de fapt, un alt motiv să mă lase acasă –
încerca să mă protejeze.
Pe la sfârşitul verii, vrăjitoarele din Pendle îl
invocaseră pe Cel Rău, Întunericul întrupat,
Diavolul însuşi, în lumea noastră. Timp de două
zile, fusese la voia lor şi i se poruncise să mă
nimicească. Îmi găsisem adăpost în camera
special pregătită pentru mine de mama şi asta
mă salvase. Cel Rău îşi înfăptuia acum propriile
fărădelegi, dar nu aveam nicio siguranţă că nu va
veni din nou să mă vâneze. Încercam să nu mă
gândesc la asta. Un lucru era clar: cu Diavolul
liber prin lume, Comitatul devenise un loc mult
mai periculos – mai ales pentru cei care luptau
împotriva Întunericului. Dar asta nu însemna că
mă puteam ascunde la nesfârşit. Eram doar un
ucenic, deocamdată, însă într-o bună zi aveam
să fiu vraci şi să-mi asum aceleaşi riscuri ca
magistrul meu, John Gregory. Şi-mi doream ca şi
el să vadă lucrurile în felul ăsta.
Am intrat în camera de alături, unde Alice
trudea de zor, copiind o carte din biblioteca
Vraciului. Alice se trăgea dintr-o familie din
Pendle şi făcuse doi ani de pregătire într-ale
magiei negre cu mătuşa ei, Osoasa Lizzie, o
vrăjitoare rea, în prezent, ferecată bine într-un
puţ din grădina Vraciului. Alice mă vârâse într-o
grămadă de necazuri, dar în cele din urmă
devenise prietena mea, iar acum locuia
împreună cu noi, făcând copii după cărţile
magistrului meu ca să-şi câştige existenţa.
De teamă ca nu cumva să citească şi altceva
decât ar fi trebuit, Vraciul nu-i îngăduia
niciodată să intre în bibliotecă, dându-i pe mână
numai o carte o dată. Dar vă pot spune că-i
aprecia munca de scrib. Preţuia mult cărţile, un
tezaur de informaţii strânse de generaţii întregi
de vraci, aşa că fiecare tom în dublu exemplar îl
făcea să se simtă ceva mai sigur în privinţa
supravieţuirii acestor cunoştinţe.
Alice şedea la masă, cu tocul în mână şi cu două
cărţi deschise înaintea sa. Scria cu atenţie
într-una, copiind întocmai ce vedea în cealaltă.
Se uită la mine şi zâmbi – niciodată nu mi se
păruse mai drăguţă. Flacăra lumânării îi scotea
în evidenţă părul negru, des, şi pomeţii ridicaţi ai
obrajilor. Însă când îşi dădu seama că aveam
pelerina pe umeri, zâmbetul i se şterse
numaidecât de pe buze şi lăsă jos tocul.
— Mă duc în sat după provizii.
— Nu-i nevoie să faci tu asta, Tom, protestă ea,
cu o neascunsă îngrijorare pe chip şi în glas. Mă
duc eu, tu rămâi să-ţi vezi de învăţat.

O spusese mânată de bune intenţii, dar a

trebuit să-mi muşc buzele ca să nu-i dau un
răspuns usturător. Alice se purta întocmai ca
Vraciul – sufocant de protector.
— Nu, Alice, i-am spus eu, hotărât. Am stat
închis în casă săptămâni întregi, simt nevoia
unei plimbări ca să-mi limpezesc mintea. O să
mă întorc înainte să se întunece.
— Atunci, lasă-mă cel puţin să vin cu tine, Tom.
Merit şi eu o scurtă pauză, nu? M-am săturat să
văd doar cărţile astea prăfuite, zău aşa. Se pare
că nu am nimic altceva de făcut, zilele astea,
decât să scriu!
M-am încruntat. Alice nu era sinceră şi asta mă
scotea din fire.
— De fapt, n-ai niciun chef de plimbare, nu-i
aşa? E o seară rece, umedă şi mizerabilă. Eşti
exact ca Vraciul, Alice. Credeţi că nu sunt în
siguranţă afară, de unul singur. Că n-am să pot
să mă descurc…
— Nu spun că nu poţi să te descurci, Tom.
Numai că Diavolul umblă liber prin lume acum…
— Dacă vine după mine, n-o să prea pot face
mare lucru. Şi asta nu se va schimba cu nimic
nici dacă vei fi tu lângă mine. Nici măcar Vraciul
n-ar fi în stare să mă ajute.
— Dar nu-i vorba numai de Cel Rău, Tom,
Comitatul e un loc mult mai primejdios acum.
Nu numai că Întunericul este mai puternic, dar
pe toate drumurile sunt tâlhari şi dezertori. Prea
mulţi oameni flămânzi. Unii dintre ei ţi-ar lua
gâtul chiar şi pentru doar o jumătate din ce duci
în sac!
Toată ţara era în război, dar noi, cei dinspre sud,
unde avuseseră loc nişte bătălii şi înfrângeri
crunte, o duceam cel mai prost. Aşadar, acum, în
plus faţă de zeciuiala pe care fermierii trebuiau
s-o plătească Bisericii, jumătate din recolta ce le
rămânea era rechiziţionată pentru nevoile
armatei. Apăruseră astfel lipsurile, preţul
alimentelor crescuse, iar oamenii cei mai
sărmani erau pe cale de a muri de foame. Dar, cu
toate că în ceea ce spusese Alice era mult adevăr,
n-aveam de gând să-mi schimb hotărârea.
— Nu, Alice, o să fie bine şi dacă mă duc de unul
singur. Nu-ţi face griji, mă întorc repede!
Înainte de a mai apuca să spună ceva, i-am
întors spatele şi am ieşit grăbit. Curând, lăsasem
în urmă grădina şi coboram de-a lungul
drumeagului îngust ce ducea în sat. Noaptea se
lăsa mai repede acum şi vremea de toamnă se
făcuse rece şi umedă, dar tot era plăcut să fiu
dincolo de graniţele casei şi ale grădinii. Peste
puţin timp, bine cunoscutul acoperiş cu plăci de
ardezie de la Chipenden abia se mai zărea, iar eu
lungeam pasul pe drumul principal, pietruit, ce
cobora abrupt.
Satul era mult mai liniştit decât în vară, înainte
ca lucrurile să se înrăutăţească. Pe-atunci,
forfotea de femei care se luptau cu greutatea
coşurilor pline de cumpărături; acum, foarte
puţini oameni mai umblau pe-afară, iar când am
intrat în prăvălia măcelarului, am descoperit că
eram singurul client.
— Comanda domnului Gregory, ca de obicei,
i-am spus.
Măcelarul era un bărbat roşcovan la faţă, cu
barbă arămie. Într-o vreme, era sufletul
prăvăliei, spunând glume ca să-şi înveselească
muşteriii; acum, chipul îi era înnegurat şi părea
că-şi pierduse bună parte din pofta de viaţă.
— Îmi pare rău, băiete, dar azi n-am prea multe
pentru tine. Doi pui şi câteva felii de şuncă –
asta-i tot ce-am putut face. Mi-a fost destul de
greu să vi le opresc şi pe-astea. Poate-ar fi bine
să mai vii şi mâine, dar mult înainte de prânz.
Am dat din cap, am pus pachetele în sac,
spunându-i să treacă totul în contul nostru de
cumpărături, apoi i-am mulţumit şi m-am
îndreptat spre vânzătorul de legume. Aici am
nimerit ceva mai bine. Avea şi cartofi, şi morcovi,
deşi într-o cantitate care nu ne-ar fi ajuns
nicicum o săptămână. Cât despre fructe,
vânzătorul nu a putut să-mi dea decât trei mere.
Şi de la el am primit acelaşi sfat – să mai încerc şi
a doua zi, când s-ar fi putut să am norocul de a-l
găsi mai bine aprovizionat.
La brutar, am reuşit să cumpăr două pâini şi am
părăsit prăvălia cu sacul atârnându-mi anemic
pe-un umăr. Abia în clipa aceea mi-am dat
seama că mă urmărea cineva de pe partea
cealaltă a străzii. Era un copil slăbănog, un
băieţel de cel mult patru ani, mărunţel la trup şi
cu ochi mari şi flămânzi. Mi s-a făcut milă, aşa că
m-am dus la el, am vârât adânc mâna în sac şi
i-am întins un măr. Aproape că mi l-a smuls şi,
fără niciun cuvânt de mulţumire, s-a întors şi-a
zbughit-o într-o casă.
Am ridicat din umeri şi m-am amuzat în sinea
mea. Avea mai mare nevoie de mărul acela decât
mine. Am început să urc dealul înapoi,
nerăbdător să fiu din nou în căldura şi confortul
din casa Vraciului, dar, când am ajuns la
marginea satului şi caldarâmul a fost înlocuit de
noroiul drumului desfundat, starea mea de spirit
s-a schimbat. Ceva nu mi se părea în ordine. Nu
simţeam frigul muşcător, care mă prevenea de
apropierea vreunei creaturi a Întunericului, dar
ceva mă neliniştea. Instinctul mă avertiza în
legătură cu o primejdie.
Mă tot uitam în urmă, simţind că mă urmăreşte
cineva. Să fi fost Cel Rău? Să fi avut oare
dreptate Vraciul şi Alice? Am grăbit paşii până
ce-am ajuns aproape să alerg. Nori negri goneau
pe deasupra capului meu şi până să se întunece
nu mai era decât vreo jumătate de oră.
„Încetează!” m-am dojenit în sinea mea. „Nu-i
nimeni, doar îţi închipui tu ce-i mai rău.”
După un scurt urcuş pe deal, aveam să ajung la
marginea dinspre apus a grădinii şi, peste alte
câteva minute, m-aş fi aflat în siguranţă, în casa
magistrului meu. Dar a trebuit să mă opresc. La
capătul drumului, între copaci, mă aştepta
cineva.
Am mai făcut câţiva paşi şovăielnici şi mi-am
dat seama că patru namile de bărbaţi şi un
băietan priveau fix în direcţia mea. Oare ce
voiau? Am simţit brusc primejdia. De ce dădeau
târcoale nişte străini atât de aproape de casa
Vraciului? Să fi fost tâlhari?
Când m-am apropiat, m-am mai liniştit –
oamenii au rămas la adăpostul copacilor golaşi,
fără să iasă în drum, să-mi taie calea. M-am
întrebat dacă să mă întorc şi să-i salut, dar pe
urmă mi-am zis că e mai bine să-mi văd de ale
mele şi să nu le dau prilej să intre în vorbă. Când
am trecut de ei, am scos un suspin de uşurare,
dar apoi am auzit ceva pe potecă, în spatele meu.
O monedă rostogolindu-se pe piatră.
M-am întrebat dacă nu cumva aveam vreun
buzunar găurit şi-mi căzuse din mărunţiş, dar,
de îndată ce m-am întors să mă uit, unul dintre
bărbaţi a ieşit din pâlcul de copaci şi a
îngenuncheat pe potecă, luând ceva de jos. Şi-a
ridicat apoi privirea spre mine, cu un zâmbet
prietenos pe faţă.
— E-a ta, băiete? Întrebă el, întinzându-mi o
monedă.
Adevărul e că nu eram sigur, dar chiar mi se
păruse că scăpasem ceva pe drum. Prin urmare,
mi-am lăsat jos sacul şi toiagul şi am vârât mâna
stângă în buzunarul pantalonilor, cu gând să-mi
scot mărunţişul şi să-l număr. Deodată am
simţit însă cum o monedă îmi este apăsată ferm
în palma dreaptă, iar când m-am uitat, surprins,
am descoperit un şiling de argint. Cum ştiam că
nu avusesem vreunul, am clătinat din cap.
— Nu-i a mea, am zis, cu un zâmbet.
— Ei bine, acum este, băiete. Tocmai ai primit-o
de la mine. Nu-i aşa, prieteni?
Tovarăşii lui ieşiră dintre copaci, iar mie-mi
stătu inima în loc. Toţi purtau uniforme de
armată şi raniţe pe umeri. Erau şi înarmaţi, pe
deasupra – chiar şi băiatul. Trei dintre ei aveau
câte-un ciomag gros, iar unul, cu trese de
caporal, învârtea în mână un cuţit.
Speriat, am aruncat o privire către cel care-mi
dăduse moneda. Stătea în picioare, acum, ca să-l
pot vedea mai bine. Faţa îi era înăsprită de soare
şi vânt, ochii, înguşti şi răi, iar pe frunte şi pe
obrazul drept avea mai multe cicatrice – era
limpede că avusese parte de multe necazuri. Şi el
purta nişte trese pe braţul stâng, dar de sergent,
şi un cuţit mare la cingătoare. Mă aflam în faţa
unei cete de arcănire. Războiul mergea prost, iar
oameni ca ei băteau Comitatul în lung şi-n lat,
silind bărbaţii şi băieţii să intre în armată în
pofida voinţei lor, ca să-i înlocuiască pe cei ucişi
pe câmpul de luptă.
— Tocmai ai acceptat şilingul regelui! Îmi zise
omul, râzând într-un mod neplăcut, batjocoritor.
— Dar nu l-am acceptat, am protestat eu.
Dumneata ai spus că e al meu şi tocmai îmi
verificam mărunţişul, când…
— N-are rost să te mai dezvinovăţeşti, băiete.
Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat, nu-i aşa,
prieteni?
— Fără nicio îndoială, încuviinţă caporalul, în
timp ce se adunau cu toţii în jurul meu,
tăindu-mi orice posibilitate de fugă.
— De ce e îmbrăcat ca un preot? Zise băiatul,
care era cu cel mult un an mai mare ca mine.
Sergentul izbucni într-un râs gros, ca un behăit,
şi-mi ridică toiagul.
— Nu e preot, tinere Toddy! Nu poţi să recunoşti
ucenicul unui vraci? Ăştia îţi iau banii câştigaţi
cu trudă ca să le ţină pe aşa-zisele vrăjitoare
departe. Asta învârt ei. Şi se găsesc destui
oameni săraci cu duhul care să-i plătească
pentru asta!
Îi întinse lui Toddy toiagul meu.
— Ţine ăsta! Porunci el. De-acum n-o să mai
aibă nevoie de el; o să ne folosească măcar ca
lemn de foc, dacă nu pentru altceva!
Apoi îmi ridică sacul de jos şi se uită înăuntru.
— E destulă mâncare aici ca să ne umplem
burdihanele în seara asta, prieteni! Exclamă el,
luminându-se la faţă. Uite ce-nseamnă să aveţi
încredere în sergentul vostru cel isteţ! Ei, am
avut dreptate, prieteni? N-am zis eu: prindeţi-l
mai degrabă când urcă dealul înapoi, decât când
îl coboară? A meritat să aşteptăm!
În clipa aceea, eram înconjurat şi nu vedeam
nicio portiţă de scăpare, dar ştiam că ieşisem eu
cu bine şi din situaţii mai primejdioase – uneori
chiar din încolţirea celor care practicau magia
neagră. M-am hotărât, aşadar, să nu-mi forţez
norocul şi să aştept până când se va ivi prilejul
să fug. Am aşteptat, răbdător, până ce caporalul
a scos o bucată de sfoară din raniţă şi mi-a legat
strâns mâinile la spate. După asta, m-a întors cu
faţa spre vest şi mi-a dat un ghiont puternic în
spinare, ca să mă pun în mişcare. Am pornit cu
toţii voiniceşte, Toddy cărând sacul meu cu
provizii.
Am mers aşa aproape un ceas, mai întâi spre
vest, apoi spre nord. Am bănuit că nu ştiau o cale
mai directă de a trece peste dealuri, dar nici nu
m-am grăbit să-i îndrum eu. Fără îndoială că se
îndreptau spre Capul Sunderland – urma,
probabil, să fiu îmbarcat pe o corabie care să mă
ducă departe, pe ţărmurile din sud, unde luptau
armatele. Cu cât avea, deci, să dureze mai mult
călătoria noastră, cu atât îmi creşteau şansele de
scăpare.
Şi trebuia să scap, altminteri zilele mele ca
ucenic al Vraciului s-ar fi sfârşit.
CAPITOLUL 02
ADEVRUL DESPRE LUCRURI
Când s-a făcut prea Întuneric ca să mai vedem
pe unde mergem, ne-am oprit într-un luminiş,
aproape în mijlocul pădurii. Eram pregătit s-o
şterg printre copaci de îndată ce prindeam
ocazia, dar soldaţii m-au silit să mă aşez, iar
unul dintre ei a fost pus să mă păzească până ce
adunau ceilalţi lemne pentru foc.
În mod normal, aş fi sperat că Vraciul avea să
încerce să mă salveze. Chiar şi pe Întuneric era
un bun vânător, mai mult decât priceput să ia
urma unor astfel de oameni. Dar până se
întorcea el de la legarea duhului, eu aveam să fiu
de mult la bordul unei corăbii, şi-atunci ar fi fost
cu neputinţă să mă mai ajute cineva. Singura
mea speranţă stătea, astfel, în Alice. Şi ea m-ar fi
putut găsi, eram sigur, dar ce-ar fi putut face o
fată împotriva a cinci soldaţi înarmaţi?
Curând, aceştia aprinseră un foc, toiagul meu
fiind aruncat, ca din întâmplare, peste celelalte
vreascuri. Era primul meu toiag, dăruit de
magistrul meu, şi m-a durut foarte tare pierderea
lui, de parcă însăşi ucenicia mea la Vraci ar fi
pierit în flăcări.
Servindu-se fără ruşine din sacul meu, soldaţii
puseră la fript amândoi puii şi tăiară pâinea felii,
pentru a le prăji în flăcări. Spre uimirea mea,
când mâncarea a fost gata, m-au dezlegat şi
mi-au dat şi mie o porţie, chiar mai mult decât
puteam duce. Se dovedi însă că n-o făceau din
mărinimie.
— Înfulecă, băiete, îmi porunci sergentul. Vrem
să fii zdravăn şi în putere când o să te predăm
mai departe. Eşti al zecelea pe care l-am ridicat
în ultimele două săptămâni şi, probabil, şi cel
mai răsărit dintre toţi. Un flăcău verde, zdravăn
şi sănătos ca tine ne va aduce o răsplată pe
măsură!
— Nu pare prea vesel! Rânji caporalul. Oare
nu-şi dă seama că ăsta e cel mai bun lucru care i
se putea întâmpla? Or să facă om din tine,
flăcăule, negreşit!

— Nu mai face figura asta plouată, băiete, se

maimuţări sergentul, dându-se în spectacol în
faţa oamenilor săi. S-ar putea totuşi să nu te
ducă pe front. E lipsă şi de marinari. Ştii să
înoţi?
Am negat din cap.
 — Ei bine, asta nu te împiedică totuşi să fii mus.
Odată căzut peste bord, în mare, nu rezişti prea
mult, nimeni n-o face. Ori îngheţi şi mori de frig,
ori îţi mănâncă rechinii picioarele!
După ce-am terminat de mâncat, mi-au legat
din nou mâinile şi s-au pus pe taclale. În timp ce
vorbeau, m-am întins pe spate şi-am închis
ochii, prefăcându-mă că dorm, ca să le pot
asculta nestingherit vorbele. Se părea că se cam
saturaseră să tot ia oameni cu arcanul în
armată, căci discutau despre dezertare.
— Ăsta-i ultimul, zău, l-am auzit pe sergent
spunând cu glas scăzut. Ne luăm banii, apoi ne
pierdem urma în nordul Comitatului şi ne găsim
nişte îndeletniciri mai bănoase. Trebuie să fie şi
slujbe mai bune decât asta!
„Ghinionul meu”, mi-am spus în gând. Era
ultima lor acţiune, înainte de a se lăsa de
meserie, iar eu eram cel din urmă pe care aveau
de gând să-l înroleze cu forţa.
— Nu ştiu ce să zic, se auzi o voce plângăreaţă.
Nu prea mai e de muncă pe nicăieri, de-aia m-a
trimis bătrânu’ meu să mă fac soldat.
Ăsta era băiatul, Toddy. Pentru un moment, se
lăsă o tăcere grea. Puteam să jur că sergentului
nu-i prea plăcea să fie contrazis.
— Păi, Toddy, răspunse el, cu un început de
mânie în glas, depinde cine caută de muncă, un
băiat sau un bărbat în toată firea. Şi mai depinde
şi de ce fel de muncă e vorba. Totuşi, eu ştiu o
slujbă numai bună pentru tine. Trebuie să fie şi
acolo unde mergem noi un vraci care să-şi caute
un nou ucenic. Cred că ţi s-ar potrivi de minune
slujba asta!
Toddy clătină din cap.
— Nu mi-ar plăcea. Mi-e frică de vrăjitoare…
— Poveşti de adormit copiii! Nu există vrăjitoare.
Nu, zău aşa, Toddy, spune-mi şi mie, când ai
văzut tu o vrăjitoare?
— A fost una, bătrână, în satul nostru, cândva,
răspunse băiatul. Avea o pisică neagră şi
mormăia tot timpul vorbe de neînţeles. Avea
chiar şi un neg pe bărbie!
— Pisica sau vrăjitoarea? Îl luă în râs sergentul.
— Vrăjitoarea.
— O vrăjitoare cu un neg pe bărbie! Ei, flăcăi,
nu-i aşa că asta ne-a făcut să tremurăm până-n
vârful cizmelor? Behăi sergentul, sarcastic. E
musai, Toddy, să te băgăm ucenic la un vraci;
aşa, când o să-ţi termini ucenicia, o să fii în stare
s-o pui la punct pe vrăjitoarea asta!
— Nu, răspunse Toddy. N-aş fi în stare. Oricum,
e moartă deja. Au legat-o oamenii de mâini şi de
picioare şi au aruncat-o în iaz, ca să vadă dacă
pluteşte…
Bărbaţii izbucniră în hohote nestăvilite de râs,
dar eu nu vedeam ce era aşa de amuzant. În mod
clar, fusese vorba despre ceea ce Vraciul numea
„acuzată pe nedrept” – o biată femeie care nu
merita un astfel de tratament. Cei care se duceau
la fund erau socotiţi nevinovaţi, dar adesea
sfârşeau din pricina spaimei sau a pneumoniei,
asta dacă nu se înecau de la bun început.
— Ei, Toddy? Şi a plutit? Se interesă sergentul.
— A plutit, dar cu faţa în jos. Au pescuit-o ca s-o
ardă pe rug, dar era deja moartă, aşa că i-au ars,
în schimb, pisica.
Urmă un alt val de hohote crude, chiar mai
puternic decât primul, dar discuţia începu să
dea semne de oboseală şi, treptat, se stinse de
tot. Trebuie că am aţipit şi eu, fiindcă mi-am dat
seama dintr-odată că se făcuse groaznic de frig.
Cu numai un ceas mai devreme, un vânt
îngheţat şi umed, de toamnă, şuiera printre
copaci, îndoind lăstarii şi făcând crengile bătrâne
să trosnească şi să geamă. Acum, totul era
neclintit, iar pământul se acoperise cu un strat
de chiciură ce scânteia în lumina lunii.
Focul arsese până când nu mai rămăsese din el
decât un pumn de tăciuni aprinşi. Erau destule
vreascuri îngrămădite alături, dar, în ciuda
gerului muşcător, nimeni nu se ostenise să-l
întreţină. Cei cinci soldaţi se uitau pur şi simplu
la jarul pe cale să se stingă, ca hipnotizaţi.
Deodată, am simţit ceva apropiindu-se de
luminiş. Soldaţii au băgat şi ei de seamă şi au
sărit în picioare, toţi ca unul, încercând să
străpungă Întunericul cu privirea. Dintre copaci
s-a ivit umbra unei siluete, care se îndrepta către
noi fără niciun zgomot, de părea că nici nu calcă
pe pământ, ci mai degrabă pluteşte. Pe măsură
ce se apropia, am simţit frica urcându-mi ca un
nod dureros în gât şi m-am ridicat şi eu,
tulburat.
Corpul îmi înţepenise deja de frig, dar nu era un
frig obişnuit. Eu sunt cel de-ai şaptelea fiu al
unui al şaptelea fiu şi pot uneori vedea, auzi sau
simţi lucruri pe care oamenii obişnuiţi nu le pot
percepe. Văd stafii şi spirite; aud morţii vorbind;
simt un frig aparte când se apropie vreo creatură
de-a Întunericului. Asta simţeam şi acum, dar
mai puternic decât oricând înainte, şi eram
speriat. Atât de speriat, c-am început să tremur
din cap până-n picioare. Să fi fost oare Cel Rău,
să fi venit, în cele din urmă, după mine?
Ceva legat de capul siluetei care se apropia mă
tulbura profund. Deşi nu se simţea nicio adiere
de vânt, părul ei părea totuşi să fluture,
zvârcolindu-se într-un fel imposibil. Oare să fi
fost Diavolul?
Silueta ajunse mai aproape. Intră, în sfârşit, în
poiană, astfel încât lumina lunii căzu din plin
asupra ei…
Dar nu era Cel Rău. Aveam în faţă o puternică şi
malefică vrăjitoare. Ochii îi erau ca tăciunii
aprinşi, iar faţa – schimonosită de ură şi de
răutate. Totuşi, capul ei mă înspăimânta cel mai
tare. În loc de păr, avea un ghem de şerpi negri,
ce se zvârcoleau şi se încolăceau, fluturându-şi
limbile despicate, gata să-şi împlânte colţii şi
să-şi scuipe veninul.
În clipa aceea, din dreapta mea răsună un
geamăt animalic de groază. Era sergentul. În
pofida cuvintelor sale curajoase de mai devreme,
chipul îi era acum răvăşit de spaimă, ochii
holbaţi stăteau gata să-i iasă din orbite, iar gura
i se căscase larg, de parc-ar fi vrut să strige. În
loc de strigăt însă, mai gemu o dată, adânc, din
rărunchi, şi o zbughi printre copaci, alergând
spre nord cât îl ţineau picioarele. Oamenii săi se
repeziră după el, iar Toddy reuşi cu greu să-i
prindă din urmă. Le-am putut auzi tropăiturile
înnebunite stingându-se treptat, până ce au
încetat cu totul.
În tăcerea ce se lăsă, rămăsesem singur să
înfrunt vrăjitoarea. N-aveam nici sare, nici fier,
nici toiag, iar mâinile îmi erau în continuare
legate la spate, dar am tras adânc aer în piept şi
am încercat să-mi stăpânesc panica. Ăsta era
primul pas când aveai de-a face cu Întunericul.
Dar nu trebuia să-mi fac griji, căci, brusc,
vrăjitoarea îmi zâmbi şi ochii ei încetară să mai
arunce văpăi. Frigul din oasele mele pieri. Şerpii
de pe capul ei se opriră din zvârcolit,
transformându-se într-o coamă de păr negru.
Schimonoselile obrazului se destinseră, lăsând
la iveală trăsăturile unei fete nemaipomenit de
drăguţe, iar când am privit în jos, am văzut
pantofii aceia cu vârf ascuţit pe care-i cunoşteam
atât de bine. Era Alice – şi-mi zâmbea!
 Eu n-am reuşit să-i răspund în acelaşi mod. Tot
ce puteam face era să mă holbez la ea, îngrozit.
— Capul sus, Tom. I-am speriat atât de tare, că
n-or să ne mai urmărească. Eşti în afara oricărei
primejdii acum.

— Ce-ai făcut, Alice? Am îngăimat eu cu greu,

clătinând din cap. Am simţit Răul. Arătai
întocmai ca o vrăjitoare. Trebuie să fi folosit
magia neagră ca să te preschimbi aşa!
— N-am făcut nimic rău, Tom, zise ea, Întinzând
mâna ca să mă dezlege. Ceilalţi s-au speriat, iar
frica lor ţi s-a transmis şi ţie, atâta tot. Doar o
şmecherie cu lumina, zău…
Înfricoşat, m-am dat înapoi, să nu m-atingă.
— Lumina lunii arată adevărul despre lucruri,
ştii asta, Alice. E unul dintre lucrurile pe care
chiar tu mi le-ai spus, prima oară când ne-am
întâlnit. Deci, e cum am văzut adineauri? Aşa
eşti tu, de fapt? Am văzut adevărul?
— Nu, Tom, nu fi prost. Sunt doar eu, Alice.
Suntem prieteni, nu-i aşa? Nu mă cunoşti
suficient cât să nu te îndoieşti de mine? Ţi-am
salvat viaţa, din nou. Te-am mai salvat eu şi de
Întuneric, da, da, te-am salvat. Nu-i drept să mă
învinovăţeşti aşa, nu când tocmai te-am ajutat
din nou. Unde-ai fi acum, dacă n-aş fi fost eu? Îţi
spun tot eu – pe drum spre război. Şi poate nu
te-ai mai fi întors niciodată.
— Dacă Vraciul ar fi văzut asta… am clătinat eu
din cap.
Ar fi fost sfârşitul lui Alice, de bună seamă.
Sfârşitul perioadei petrecute alături de noi.
Magistrul meu putea s-o închidă într-un puţ
pentru tot restul zilelor ei. La drept vorbind, asta
le făcea tuturor vrăjitoarelor care foloseau magia
neagră.
— Haide, Tom! Hai să plecăm de-aici şi să ne
întoarcem la Chipenden. A început să-mi intre
frigul în oase.
Cu aceste cuvinte, mi-a tăiat legăturile de la
mâini şi am pornit înapoi, spre casa Vraciului.
Mi-am luat sacul cu ce mai rămăsese din provizii
şi am mers în tăcere. Tot nu eram împăcat cu
ceea ce văzusem.

În dimineaţa următoare, la masă, eu încă mă

mai frământam în legătură cu ce făcuse Alice.
Duhul domestic al Vraciului ne pregătise micul
dejun. Acest duh era de cele mai multe ori
invizibil, dar, când şi când, se arăta sub forma
unui motan portocaliu. În dimineaţa asta, gătise
mâncarea mea preferată – ouă cu şuncă –, dar
era cel mai nereuşit mic dejun pe care-l pusese
vreodată pe masă. Uneori, duhul gătea prost –
când îl supăra câte ceva. Părea să ştie ce se
întâmplă şi fără să i se spună. M-am întrebat
dacă mâncarea din dimineaţa asta avea vreo
legătură cu ceea ce mă îngrijora şi pe mine: Alice.
— Noaptea trecută, când ai intrat în luminiş,
m-ai speriat, Alice. M-ai speriat rău. Am crezut
că am în faţă o vrăjitoare rea… una cum nu mai
întâlnisem niciodată înainte. Exact aşa arătai.
Aveai şerpi pe cap în loc de păr, iar faţa îţi era
schimonosită de ură.
— Nu mă mai cicăli, Tom, lasă-mă să-mi iau în
tihnă micul dejun.
— Te cicălesc? Păi, chiar trebuie să fii cicălită!
Ce-ai făcut? Haide, spune-mi!
— Nimic! N-am făcut nimic. Lasă-mă în pace. Te
rog, Tom. Mă doare când te iei de mine aşa.
— Pe mine mă doare când sunt minţit, Alice. Ai
făcut ceva şi vreau să ştiu exact ce anume.
M-am oprit puţin, clocotind de mânie, dar
cuvintele mi-au ieşit de pe limbă înainte să le pot
opri:
— Dacă nu-mi spui adevărul, Alice, atunci… n-o
să mai am niciodată încredere în tine!
— Bine, o să-ţi spun adevărul! Strigă ea, cu
lacrimile jucându-i în ochi. Ce altceva puteam
face, Tom? Unde-ai fi fost tu acum, dacă n-aş fi
venit să te scap? Nu-i vina mea că te-am speriat.
Ei erau ţinta, nu tu.
— Ce-ai folosit, Alice? Magie neagră? Ceva ce
te-a învăţat Osoasa Lizzie?
— Nimic special. E ca seducţia, dar pe dos, atâta
tot. Se numeşte îngrozire. Bagă frica în oameni
şi-i îmboldeşte să fugă, cu spaima în suflet, ca să
scape cu viaţă. Mai toate vrăjitoarele ştiu s-o
facă. Şi a mers, Tom. Ce-ar putea fi rău în asta?
Eşti liber şi, în plus, nimeni n-a fost rănit, este?
Seducţia era un mijloc pe care o vrăjitoare îl
folosea pentru a părea mai tânără şi mai
frumoasă decât era de fapt, creându-şi astfel o
aură ce o ajuta să supună un om voinţei sale.
Era magie neagră; vrăjitoarea Wurmalde se
folosise de metoda asta vara trecută, când
încercase să unească toate clanurile din Pendle.
Ea era moartă acum, dar morţi erau şi oamenii
care fuseseră înrobiţi de puterea seducţiei sale şi
îşi dăduseră seama prea târziu de ameninţare.
Dacă îngrozirea era o altă versiune a aceleiaşi
magii negre, mă îngrijora faptul că Alice folosise
o astfel de putere. Mă îngrijora profund.
— Dacă Vraciul ar şti, te-ar goni de-aici, Alice,
am avertizat-o. N-ar înţelege niciodată. Pentru el,
nimic nu justifică vreodată folosirea puterii
Întunericului.
— Atunci nu-i spune ce s-a întâmplat, Tom. Nu
vrei să fiu izgonită, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu. Dar nici să mint nu-mi
place.
— Atunci, spune-i doar că am provocat o
diversiune şi că tu ai fugit, în zăpăceala
momentului. Ceea ce nu-i prea departe de
adevăr, nu-i aşa?
Am dat din cap, dar eram departe de-a fi
împăcat.
Vraciul s-a întors spre seară şi, în pofida
sentimentului de vinovăţie că-i ascundeam
adevărul, i-am repetat întocmai ce mă învăţase
Alice.
— Am făcut doar un mare tărăboi, de la
distanţă, adăugă Alice. S-au luat după mine, dar
am scăpat repede de ei în Întuneric.
— Cum, nu lăsaseră pe nimeni să-l păzească pe
băiat? Se minună magistrul meu.
— Îi legaseră mâinile şi picioarele, ca să nu
poată fugi. Eu am făcut un ocol, m-am întors şi
i-am tăiat sforile.
— Şi ei unde s-au dus? Întrebă Vraciul,
scărpinându-se în barbă, îngrijorat. Sunteţi
siguri că nu v-au urmărit?
— Ziceau ceva de o retragere în nord, am
răspuns eu repede. Din discuţiile lor, părea că li
se făcuse lehamite de slujba lor şi plănuiau să
dezerteze.
Vraciul oftă.
— S-ar putea să fie adevărat, băiete, dar nu ne
putem permite să ne asumăm riscul ca oamenii
ăia să vină să te caute. Şi, în primul rând, de
ce-ai coborât în sat de unul singur? Nu mai ai
niciun pic din mintea cu care te-ai născut?
Faţa mi s-a aprins de mânie.
— Mă săturasem să tot fiu cocoloşit. Pot să-mi
port şi singur de grijă!
— Poţi, zici? Totuşi, n-ai opus cine ştie ce
rezistenţă în faţa soldaţilor ălora, nu-i aşa? Îmi
replică magistrul meu, cu severitate. Nu, băiete,
eu cred că e timpul să-ţi faci bagajele şi să pleci
la Bill Arkwright pentru vreo şase luni. De altfel,
bătrânele mele ciolane mă dor prea tare ca să te
mai pot instrui cum se cuvine într-ale luptei. O fi
el aspru, dar nu o dată mi-a şlefuit câte-un
ucenic cum se cuvine. Exact de asta ai şi tu
nevoie! Iar în cazul în care ceata aia de recrutare
se întoarce după tine, ar fi cu-atât mai bine să te
afli departe.
— Dar n-ar putea trece de duhul domestic, nu-i
aşa? Am protestat eu.
Pe lângă treburile din bucătărie, duhul mai
apăra şi grădina de Întuneric şi de orice alt soi de
nepoftit.
— Da, dar n-ai să stai totdeauna aici, la
adăpost, nu-i aşa, băiete? Zise Vraciul, cu
fermitate. Nu, cel mai bine e să te trimitem
de-aici.
Am bombănit în sinea mea, dar n-am mai zis
nimic. Deja magistrul meu plănuia de mai multe
săptămâni să mă încredinţeze lui Arkwright,
vraciul care lucra în partea Comitatului de la
nord de Caster. Era un aranjament la care
magistrul meu recurgea adesea pentru ucenicii
lui. Credea că o scurtă, dar intensă perioadă de
pregătire cu un alt vraci era bine-venită, că aşa
aveam prilejul să cunoaştem diversele
dedesubturi ale îndeletnicirii noastre. Primejdia
apărută odată cu soldaţii de recrutare pur şi
simplu îi grăbise hotărârea.
În mai puţin de o oră, întocmise scrisoarea. Alice
stătea posacă în faţa focului. Nu voia să fim
despărţiţi, dar nici eu, nici ea nu puteam face
nimic în această privinţă.
Colac peste pupăză, magistrul meu o trimise pe
Alice, nu pe mine, să pună scrisoarea la poştă,
moment în care am început să mă întreb dacă nu
era într-adevăr mai bine pentru mine să plec în
nord. Cel puţin, Bill Arkwright ar fi putut avea
încredere în faptul că eram şi eu în stare să fac
ceva de unul singur.
CAPITOLUL 03
UN RĂSPUNS ÎNTÂRZIAT
Timp de aproape două săptămâni am tot
aşteptat răspunsul lui Arkwright. De ceva vreme,
spre marea mea supărare, pe lângă aducerea
proviziilor, Alice primise şi sarcina să coboare în
fiecare seară în sat, ca să vadă dacă nu ajunsese
– în schimb, eu trebuia să stau în casă. În sfârşit,
sosi şi scrisoarea.
Când Alice intră în bucătărie, Vraciul îşi
încălzea mâinile la foc. De cum îi întinse plicul,
citi cuvintele mâzgălite deasupra:

Pentru domnul Gregory, la Chipenden

— Aş recunoaşte scrisul ăsta oriunde. Era şi

timpul să-l văd! Comentă magistrul meu, cu o
puternică iritare în glas. Ei bine, fato, îţi
mulţumesc. Acum, vezi-ţi de treabă!
Îmbufnându-se, Alice se supuse. Ştia că va afla
oricum destul de curând ce răspunsese
Arkwright.
Vraciul deschise scrisoarea şi începu să
citească, în vreme ce eu aşteptam lângă el,
arzând de nerăbdare.
Când termină, mi-o întinse şi mie, cu un oftat
mâhnit.
— Poţi să te uiţi şi tu, băiete. Te priveşte
îndeaproape…
Am început să citesc, simţind, cu fiecare cuvânt,
cum îmi piere curajul.

Dragă domnule Gregory,

Sănătatea mea a fost tare şubredă în ultima

vreme, iar îndatoririle, grele. Cu toate că n-ar fi
momentul potrivit pentru mine să mă împovărez
cu un ucenic, nu ți-aș putea refuza rugămintea,
fiindcă mi-ai fost un magistru bun şi mi-ai dat o
pregătire sănătoasă, care mi-a prins bine.
La ora 10 dimineaţa, în cea de-a optsprezecea zi
a lunii octombrie, adu băiatul la primul pod
peste canalul din nordul Caster-ului. O să aştept
acolo.

Slujitorul tău credincios,

Bill Arkwright

— Nu-i nevoie să citeşti printre rânduri ca să-ţi

dai seama că nu e deloc încântat să mă
primească, am zis eu.
Vraciul dădu din cap.
— Mda, asta-i foarte clar. Dar Arkwright a fost
întotdeauna mai morocănos şi din cale-afară de
grijuliu cu sănătatea sa. Lucrurile nu sunt,
probabil, nici pe jumătate atât de serioase cum le
înfăţişează el. Ca ucenic, mi-aduc aminte că era
mai greoi, ce-i drept, dar şi-a încheiat totuşi
perioada de ucenicie, ceea ce nu pot spune
despre cei mai mulţi dintre flăcăii pe care am
avut nenorocul să-i pregătesc!
Asta era cam adevărat. Eu eram cel de-ai
treisprezecelea ucenic al Vraciului. Mulţi dintre
băieţii dinaintea mea nu izbutiseră să-şi încheie
ucenicia – unii dăduseră bir cu fugiţii, alţii
muriseră. Arkwright supravieţuise şi-şi
îndeplinise îndeletnicirea de vraci, cu succes, ani
de-a rândul. Aşadar, în pofida aparentei sale
lipse de entuziasm, probabil avea să mă înveţe o
grămadă de lucruri.
— Ţine cont că a progresat mult de când a
început să lucreze singur. Ai auzit vreodată de
Spintecătorul din Coniston, băiete?
Spintecătorii erau un soi periculos de duhuri.
Ultimul ucenic al Vraciului, Billy Bradley, fusese
ucis de un astfel de duh – îi retezase din
încheieturi câteva degete, iar Billy murise din
pricina şocului şi a hemoragiei.
— Există o notiţă despre el în Bestiarul din
biblioteca ta, i-am răspuns eu.
 — Ştiu, băiete. Ei bine, a ucis peste treizeci de
oameni. Arkwright a fost cel care i-a dat până la
urmă de cap. Să-l întrebi despre asta când o să ai
ocazia. Fără îndoială că e mândru de ceea ce a
făcut, cum se şi cuvine să fie. Nu-i spune ce ştii,
lasă-l pe el să-ţi depene întreaga poveste. Ar
putea să-ţi fie de folos, ca să porniţi cu dreptul în
relaţia voastră! În orice caz, continuă Vraciul,
clătinând din cap, scrisoarea asta abia de-a
ajuns la timp. Ar fi bine să ne ducem la culcare
devreme, în seara asta, va trebui să pornim de
cum se luminează de ziuă.
Magistrul meu avea dreptate. Întâlnirea cu
Arkwright era stabilită peste două zile şi o zi ne
lua numai drumul până la Caster, peste dealuri.
Dar nu eram prea fericit că trebuia să plec atât
de curând. Probabil că Vraciul îmi observă mutra
lungă, căci zise:
— Capul sus, băiete, Arkwright nu-i chiar aşa
de rău…
Imediat însă, expresia i se schimbă, căci înţelese
ce mă frământa.
— Acum văd eu care-i problema. Fata, nu-i aşa?
Am încuviinţat, fără vorbe. N-ar fi fost loc şi
pentru Alice în casa lui Arkwright, aşa că urma
să fim despărţiţi vreo şase luni. În pofida
cocoloşelii de care suferisem în ultima vreme,
avea să-mi lipsească. Foarte mult.
— N-ar putea să vină şi Alice cu noi, măcar până
la pod? Am întrebat.
 Mă aşteptam ca Vraciul să refuze. La urma
urmelor, în ciuda faptului că Alice ne salvase
amândurora vieţile, şi asta nu o dată, tot pe
jumătate Dean, pe jumătate Malkin era, adică se
trăgea dintr-un clan de vrăjitoare cu tradiţie.
Magistrul meu nu avea pe deplin încredere în ea
şi rareori o implica în treburile noastre. Încă mai
credea că, într-o bună zi, ar putea să cadă sub
influenţa Întunericului. Mă bucuram că nu
aflase cât de convingătoare fusese, mai deunăzi,
în postura de vrăjitoare.

Dar, spre surprinderea mea, el dădu din cap,

încuviinţând.
— Nu văd de ce n-ar veni. Hai, du-te şi spune-i
imediat!
Temându-mă că s-ar putea răzgândi, am
zbughit-o din bucătărie şi am început s-o caut pe
Alice. Mă aşteptam să fie în odaia de alături,
copiind una dintre cărţile din biblioteca
Vraciului. Dar nu era acolo. Spre mirarea mea,
am găsit-o afară, aşezată pe treptele de la uşa din
spate, cu ochii aţintiţi la grădină şi cu o expresie
de îngrijorare pe faţă.
— Ai să îngheţi aici, Alice, am zis eu,
zâmbindu-i. De ce nu intri în casă? Am ceva să-ţi
spun…
— Nu-s veşti bune, nu-i aşa? Arkwright e de
acord să te primească la el, nu? Întrebă ea.
Am dat din cap. Amândoi speraserăm că
întârzierea răspunsului lui Arkwright însemna
că o să-i refuze Vraciului rugămintea.
— Pornim la drum mâine, dis-de-dimineaţă, am
anunţat-o eu, dar vestea bună e că o să vii şi tu
cu noi, să mă conduci până la Caster…
— Pentru mine, toate astea nu sunt decât o
mulţime de veşti rele împachetate frumos. Nu
ştiu de ce se zbuciumă atâta Moş Gregory, doar
ceata aia de soldaţi n-o să se mai întoarcă, nu-i
aşa?
— Probabil, am consimţit eu. Dar voia oricum să
mă trimită la Caster, odată şi-odată, iar acum i
se pare un prilej la fel de nimerit ca oricare altul.
N-aş putea să zic nu…
Cu toate că nu i-am spus-o, după părerea mea,
un alt motiv pentru care Vraciul mă trimitea în
ucenicie la Arkwright era să mă ţină o vreme
departe de ea. Îl surprinsesem de câteva ori, în
ultimul timp, urmărindu-ne şi continua să mă
prevină să nu mă apropii prea mult de ea.
— Cred că nu, zise Alice, cu tristeţe. Dar ai
să-mi scrii, Tom, nu-i aşa? Să-mi scrii în fiecare
săptămână. În felul ăsta o să treacă timpul mai
repede. N-o să fie prea plăcut pentru mine să
stau atâta vreme singură în casă cu Moş
Gregory, este?
Am dat din cap, dar nu ştiam cât de des aveam
să izbutesc să-i scriu. Poştalionul era scump, iar
ca să trimit scrisori, îmi trebuiau bani. Vraciul
nu-mi dădea de obicei bani pe mână, dacă nu
erau pentru ceva anume, aşa c-ar fi trebuit să-i
cer, şi nu ştiam cum va reacţiona. Am hotărât să
aştept până dimineaţa, la micul dejun, să văd
mai întâi în ce ape se scaldă.

— Asta a fost una dintre cele mai gustoase mese

pe care le-am luat vreodată! Am exclamat eu,
ştergând şi ultima picătură de gălbenuş de pe
farfurie cu o ditamai bucata de pâine.
Şunca fusese prăjită fără cusur.
Vraciul zâmbi şi dădu din cap, încuviinţând.
— Ai dreptate, zise el. Felicitările noastre
bucătarului!
Drept răspuns, de sub masa mare de lemn se
auzi un tors slab, ca de pisică, semn că duhul
domestic ne mulţumea pentru laude.
— Aş putea să împrumut nişte bani pentru
şederea mea la domnul Arkwright? Am întrebat
eu. N-aş avea nevoie de prea mulţi…
— Să împrumuţi? Făcu Vraciul, ridicând din
sprâncene. Împrumutul lasă de înţeles că ai de
gând să dai înapoi. N-ai mai folosit cuvântul ăsta
până acum, când ţi-am mai dat bani.
— Sunt bani în cuferele mamei, am zis eu. Ţi
i-aş putea da înapoi cu prima ocazie când mai
trecem prin Pendle.
Mama se întorsese pe meleagurile sale de
baştină, în Grecia, ca să lupte împotriva puterii
Întunericului, în creştere pe acele meleaguri. Dar
îmi lăsase trei cufere. Pe lângă poţiuni şi cărţi,
într-unul dintre ele găsisem şi trei saci mari cu
bani, care acum erau puşi la păstrare, în
siguranţă, în Turnul Malkin, sub paza celor două
lamia sălbatice, surorile mamei. În forma lor
domestică, vrăjitoarele lamia aveau înfăţişarea
unor femei oarecare, cu excepţia unei fâşii de
solzi galbeni şi verzi de-a lungul şirei spinării.
Însă aceste două surori erau în starea lor
sălbatică pură, cu aripi ca de insectă şi gheare
ascuţite. Erau puternice şi periculoase şi le
puteau ţine la respect pe vrăjitoarele din Pendle.
Nu ştiam sigur când aveam să ne întoarcem
acolo, dar eram sigur că o vom face, într-o bună
zi.
— Da, ai putea, zise Vraciul, drept răspuns la
sugestia mea. Dar ai vreun motiv special pentru
care îţi trebuie bani acum?
— Păi, aş vrea să-i scriu lui Alice săptămânal…
— Scrisorile sunt scumpe, băiete, şi sunt sigur
că mama ta n-ar vrea să iroseşti banii pe care ţi
i-a lăsat. O dată pe lună va fi mai mult decât
suficient. Şi dacă tot îi scrii fetei, poţi să-mi
trimiţi şi mie câteva rânduri. Ţine-mă la curent
cu tot ce se petrece şi pune ambele scrisori în
acelaşi plic, ca să scuteşti o cheltuială.
Cu coada ochiului, am văzut cum Alice strângea
nemulţumită din buze. Ştiam amândoi că nu
banii îl interesau, în primul rând. Voia să poată
citi ce-i scriam eu lui Alice şi să facă acelaşi lucru
cu scrisoarea ei, când avea să-mi răspundă. Dar
ce-aş fi putut spune?
O scrisoare pe lună era mai bine decât nimic,
aşa că trebuia să mă mulţumesc şi cu atât.
După micul dejun, Vraciul m-a luat în cămăruţa
unde-şi ţinea ghetele, sutanele şi toiegele.
— E timpul să-ţi dau un toiag în locul celui
vechi, băiete, zise el. Uite, încearcă-l pe ăsta şi
vezi dacă-ţi este pe plac.
Îmi întinse unul făcut din lemn de
scoruş-de-munte, care avea să-mi fie de folos
împotriva vrăjitoarelor. L-am ridicat şi l-am ţinut
în echilibru. Era perfect. Apoi, am mai observat
ceva. Spre vârf, avea o mică adâncitură – exact
cât să mi se potrivească degetul arătător
înăuntru.
— Cred că ştii pentru ce el exclamă Vraciul. Ar fi
bine să-l încerci, să vezi dacă mai funcţionează
cum trebuie.
Mi-am lipit degetul în adâncitură şi am apăsat.
Cu un clic puternic, o lamă ascuţită sări din
capătul celălalt. Toiagul meu de dinainte nu avea
o lamă cu arc – deşi o dată îl împrumutasem
pe-al Vraciului. Dar acum aveam un asemenea
toiag numai al meu!
— Mulţumesc, i-am spus eu, zâmbindu-i. O să
am grijă de el!
— Păi, să ai, mai multă decât de ultimul! Să
sperăm că nu va trebui să-l foloseşti, băiete, dar
e mai bine să fii sigur pe tine decât neajutorat.
L-am aprobat, apoi am apăsat eu vârful lamei în
podea, vârând-o la loc, în lăcaşul ei.

În mai puţin de o oră, Vraciul încuiase casa şi

porniserăm la drum. Magistrul meu şi cu mine
ne duceam, fiecare, toiegele, dar, ca de obicei, eu
căram ambii saci de călătorie. Eram bine
înfofoliţi contra frigului – noi doi, în pelerine, iar
Alice, în haina ei groasă, de lână neagră, cu gluga
trasă pe cap, ca să-şi apere urechile de ger. Eu
îmi pusesem chiar şi cojocul de blană de oaie –
deşi, ca să spun drept, nu era o dimineaţă prea
aspră. Aerul era îngheţat, dar soarele strălucea
pe cer şi mersul peste dealuri spre nord, către
Caster, era chiar plăcut.
Când am început să urcăm, Alice şi cu mine am
luat-o puţin mai în faţă, ca să putem vorbi
nestingheriţi.
— Putea fi mai rău, i-am zis eu. Dacă domnul
Gregory ar fi plănuit să se ducă la casa lui de
iarnă, ar fi trebuit să-l însoţeşti, şi aşa am fi fost
unul într-un capăt şi altul în celălalt al
Comitatului.
De obicei, Vraciul îşi petrecea iernile la
Anglezarke, departe, în sud, dar acum ţinuse
să-mi spună că, anul acesta, avea să rămână în
casa mai confortabilă de la Chipenden. Eu
ascultasem, dar nu făcusem niciun fel de
comentariu. Am bănuit că proceda aşa din
pricină că Meg Skelton, iubirea vieţii lui, nu mai
era la Anglezarke, iar casa îi deştepta prea multe
amintiri dureroase. Meg şi sora ei, Marcia, erau
două vrăjitoare lamia, iar Vraciul fusese silit să le
trimită înapoi în Grecia, chiar dacă treaba asta îi
sfâşiase inima.
— Nu-mi spui nimic nou, zise Alice, cu
amărăciune. Tot o să fim prea departe să ne
vizităm, nu-i aşa? Şi-atunci, ce importanţă mai
are? Anglezarke sau Chipenden – tot aia e, în cele
din urmă.
— Nici pentru mine nu-i mai roz situaţia, Alice.
Crezi că eu vreau să-mi petrec următoarele şase
luni cu Arkwright? Ar fi trebuit să-i citeşti
scrisoarea. Spune că e bolnav, nici măcar nu mă
vrea la el. Mă primeşte, dar bodogănind şi doar
ca un favor pentru Vraci.
— Şi tu chiar crezi că mie-mi face plăcere să
rămân la Chipenden cu Moşu’ Gregory? El tot
n-are încredere în mine, probabil nici n-o să aibă
vreodată. N-o să mă lase niciodată să uit ce-a
fost şi să îngrop definitiv trecutul, nu-i aşa?
— Asta nu-i drept, Alice – ţi-a oferit o casă. Iar
dacă ar afla ce-ai făcut acum vreo două nopţi, ai
pierde-o pentru totdeauna, ca să nu mai spun că
probabil ai sfârşi într-un puţ.
— M-am săturat să-ţi tot explic de ce am
făcut-o! Nu mai fi aşa de nerecunoscător! N-am
intrat în cârdăşie cu Întunericul şi n-am să intru
niciodată – de-asta poţi să fii sigur. O dată m-am
folosit şi eu de ce m-a învăţat Lizzie, şi doar
pentru că nu aveam încotro. Am făcut-o pentru
tine, Tom, ca să te scap de primejdie. Ar fi chiar
frumos dac-ai putea aprecia asta, se răsti ea,
aruncând o privire în spate, ca să se asigure că
magistrul meu era departe.
Am tăcut amândoi, după asta, şi nici măcar
dimineaţa aceea strălucitoare nu ne-a mai
readus buna dispoziţie. Ziua trecea şi noi ne
croiam mai departe drum spre nord. Se împlinise
aproape luna de la echinocţiul de toamnă, iar
ceasurile zilei se tot scurtaseră, pe măsură ce
iama se apropia. Când începu să se însereze, mai
aveam încă de coborât ultimele pante de la est de
Caster, aşa că am hotărât să facem popasul de
noapte într-o vale adăpostită. Vraciul şi cu mine
am adunat lemne şi am aprins un foc, timp în
care Alice a prins şi a jupuit doi iepuri. Curând,
sfârâiau deasupra flăcărilor, iar mie îmi lăsa
gura apă.
— Cum e la miazănoapte, dincolo de Caster?
L-am întrebat pe Vraci.
Şedeam cu picioarele încrucişate lângă foc, în
vreme ce Alice întorcea proţapul. Mă oferisem s-o
ajut, dar nici nu voise să audă. Îi era foame şi
voia ca iepurii să fie fripţi cum trebuie.
— Păi, răspunse magistrul meu, unii spun că
acolo ar fi cele mai frumoase privelişti din tot
Comitatul, iar eu nu-i contrazic. Sunt munţi, şi
lacuri, şi marea la miazăzi. În capătul dinspre
miazănoapte al Comitatului e Lacul Coniston şi,
mai la est de acesta, Balta Mare…
 — Acolo locuieşte domnul Arkwright? L-am
întrerupt eu.
— Nu, băiete, nu chiar atât de departe. Există
un canal lung ce se îndreaptă spre nord, de la
Priestown, trecând prin Caster, şi până în
Kendal. Casa lui e pe malul vestic al acestuia,
într-o veche moară de apă, de mult scoasă din
uz, dar care lui îi slujeşte de minune.
— Şi Întunericul? Am întrebat eu. E ceva prin
partea aceea a Comitatului cu care să nu mai fi
dat piept până acum?
— Eşti destul de necopt, băiete! Zise Vraciul sec.
Mai sunt o mulţime de lucruri cu care încă n-ai
dat piept, şi nu e nevoie să te duci la nord de
Caster ca să le întâlneşti! Din pricina lacurilor şi
a canalului, primejdia vine mai ales dinspre ape
prin părţile acelea. Arkwright este foarte priceput
la vrăjitoarele de apă şi la celelalte creaturi
care-şi fac bârlogul prin smârcuri şi bălţi. Dar o
să-l las pe el să-ţi vorbească despre ele. Va fi de
datoria lui să te instruiască, o vreme, în acest
sens.
Alice continua să învârtă proţapul, în vreme ce
noi rămaserăm tăcuţi, uitându-ne la flăcări. Ea
fu cea care rupse tăcerea şi din vocea ei răzbătu
îngrijorarea:
— Nu mă bucur că Tom o să fie singur acolo. Cel
Rău e definitiv în lume, de-acum. Dac-o să vină
să-l caute pe Tom, iar noi n-o să-i fim prin
preajmă, să-l ajutăm?
 — Trebuie să privim partea bună a lucrurilor,
fato, răspunse Vraciul. Să nu uităm că Diavolul a
mai bântuit prin lumea asta de multe ori şi
înainte. Nu e prima oară când se află aici.
— Asta-i adevărat, încuviinţă Alice, dar, în afară
de prima, de obicei n-au fost decât vizite scurte,
la vreun sabat sau când a fost chemat de vreo
vrăjitoare. Sunt o sumedenie de poveşti din
astea, da, dar majoritatea spun că Necuratu’ n-a
stat niciodată mai mult de câteva minute, în cel
mai rău caz. Doar cât să facă un târg sau să
îndeplinească o dorinţă, în schimbul unui suflet.
Dar de data asta e altfel. E aici cu gând să
rămână şi are destul timp să facă tot ce-şi pune
în cap.
— E drept, fato, dar Cel Rău va fi, fără îndoială,
destul de ocupat cu înfăptuirea propriilor
nelegiuiri. Crezi că a vrut el să fie legat de voinţa
sabatului? Acum e liber să facă doar ce-i place,
nu ce-l pun vrăjitoarele. O să bage zâzanie în
familii, o să-i învrăjbească pe bărbat împotriva
nevestei şi pe fiu împotriva tatălui; o să le
sădească oamenilor în inimi lăcomia şi trădarea;
o să golească bisericile de credincioşi; o să facă
grânele să putrezească în hambare şi vitele să
slăbească şi să moară. O să aţâţe sălbăticia
războiului şi o să-i facă pe soldaţi să uite că sunt
oameni. Pe scurt, o să crească povara nefericirii
omeneşti şi o să facă dragostea şi prietenia să se
usuce precum lanul lovit de fulger. Da, e rău
pentru toată lumea, dar, pentru moment, Tom e
probabil la fel de în siguranţă ca oricare altul
care are îndeletnicirea noastră şi luptă împotriva
Întunericului.
— Ce puteri are? Am întrebat, simţindu-mă
tulburat de toată discuţia asta despre Diavol.
Poţi să-mi spui mai multe? De ce ar trebui să mă
tem, în primul rând, dac-ar veni să mă caute?
Vraciul mă privi stăruitor şi încruntat şi, pentru
o clipă, am crezut că n-o să-mi răspundă, însă
apoi oftă şi începu să-mi enumere puterile Celui
Rău.
— După cum ştii, se spune că poate lua orice
formă, indiferent de mărime. Poate recurge la
înşelăciune ca să obţină ce doreşte, apărând din
senin şi privind peste umărul tău fără să-ţi dai
seama. Alteori, lasă şi un fel de carte de vizită,
aşa-numita pecete a Diavolului – o serie de urme
de copite despicate, arse în pământ. De ce face
asta, nimeni nu ştie, probabil doar ca să vâre
frica în oameni. Unii cred că adevărata sa
înfăţişare este atât de înspăimântătoare, că şi o
singură privire dacă-i arunci te-ar putea ucide de
groază. Dar asta ar putea fi doar o poveste de
speriat copiii ca să-şi spună rugăciunea.
— Păi, şi pe mine mă sperie numai gândul la
asta! Am zis eu, Uitându-mă peste umăr în
Întunericul din vale.
— Totuşi, cea mai mare putere a Diavolului,
continuă magistrul meu, este aceea de a
schimba mersul firesc al timpului. Îl poate iuţi,
astfel încât, pentru oricine se află în apropierea
sa, o săptămână trece în mai puţin de un ceas,
dar poate face şi ca un minut să-ţi pară o
veşnicie. Unii spun că poate încremeni timpul
de-a dreptul, dar despre asta sunt mai puţine
relatări…
Vraciul îmi observă probabil chipul îngrijorat.
Aruncă o privire piezişă spre Alice, care se uita la
el cu ochii aproape ieşiţi din orbite.
— Uite, nu-i nevoie să ne speriem singuri fără
rost, zise el. Cu toţii suntem în primejdie acum.
Iar Bill Arkwright o să fie în stare să-l apere pe
Tom la fel de bine ca şi mine.
Alice nu păru nici pe departe liniştită de
îmbărbătarea Vraciului, dar curând împărţi
mâncarea şi eram prea ocupat să înghit ca să-mi
mai fac şi alte griji.
— E o noapte frumoasă, zise Vraciul, uitându-se
la cer.
Am dat din cap, încuviinţând, încă înghiţind cu
lăcomie bucăţi gustoase de iepure. Bolta era
spuzită de stele, iar Calea Laptelui părea o
perdea strălucitoare de argint trasă peste ceruri.

Spre dimineaţă însă, vremea se schimbă şi o

haină de ceaţă îmbrăcă panta dealului. Nu era
rău, pentru că mai aveam până treceam de
Caster. În castelul străvechi le judecaseră pe
vrăjitoare, înainte să le spânzure pe o colină de la
marginea oraşului. Unii preoţi socoteau că un
vraci şi ucenicul său erau duşmanii Bisericii, aşa
că nu era un loc în care să vrem să zăbovim prea
mult.
Am trecut de oraş pe la est şi am mers întins
până la primul pod din capătul nordic, unde am
ajuns cu puţin înainte de ora zece. Ceaţa atârna
mai deasă încă deasupra apei şi totul era tăcut.
Canalul era mai lat decât îmi închipuisem.
Dac-ar fi fost posibil să-l traversăm cu piciorul,
ne-ar fi luat cam douăzeci de paşi mari de la un
mal la altul. Apa, totuşi, era nemişcată şi
mâloasă, sugerând adâncimea. Nu se simţea
nicio adiere de vânt; în suprafaţa apei se
răsfrângea arcul podului, închizând ovalul, iar
când am privit în jos, mi-am putut vedea faţa
zgâindu-se în sus, la mine.
Un drum de edec se întindea de-a lungul
fiecărui mal, mărginit pe fiecare parte de un gard
neîngrijit de mărăcini. Câţiva copaci stingheri,
despuiaţi de frunze, îşi răsfirau crengile
noduroase deasupra drumeagurilor; dincolo de
ei, câmpurile dispăreau rapid în ceaţă.
Nu se vedea nici urmă de Arkwright. Am
aşteptat răbdători aproape o oră, simţind cum
frigul începe să ne intre în oase, dar tot nu s-a
arătat.
— S-a întâmplat ceva, zise Vraciul, în cele din
urmă. Arkwright o fi având cusururile sale, dar
întârzierea nu s-a numărat niciodată printre ele.
Nu-mi place treaba asta! Dacă nu-i aici,
înseamnă că l-a împiedicat ceva să ajungă. Ceva
mai presus de puterea lui.
CAPITOLUL 04
MOARA
Vraciul tocmai hotărâse că ar trebui să ne
grăbim spre nord, către Kendal, când am auzit
nişte zgomote înăbuşite apropiindu-se. Am
desluşit tropotul aşezat al unor copite şi fâşâitul
apei; apoi, ivindu-se încet din ceaţă, am văzut doi
cai uriaşi de pe la noi, din Comitat, înhămaţi
unul în spatele celuilalt. Erau mânaţi pe drumul
de edec de către un bărbat îmbrăcat într-o tunică
de piele şi trăgeau după ei un şlep lung şi îngust.
Când şlepul trecu pe sub pod, l-am văzut pe om
ridicând privirea spre noi. Zărindu-ne, a oprit,
încet, caii, i-a priponit pe drumul de edec şi a
urcat către pod cu paşi hotărâţi, fără grabă,
legănându-şi umerii ca un om sigur pe sine. Nu
era prea înalt, dar era solid, avea mâini puternice
şi, în ciuda frigului, sub vesta lungă de piele,
cămaşa îi era descheiată la primii doi nasturi,
lăsând la vedere un smoc de păr negru.
Cei mai mulţi oameni ar fi trecut pe partea
cealaltă a drumului, evitând să se apropie prea
mult de un vraci, însă el zâmbea larg şi, spre
surprinderea mea, a venit drept la magistrul
meu, întinzându-i mâna.
— Bănuiesc că sunteţi domnul Gregory, zise
străinul, radios. Eu sunt Matthew Gilbert. Bill
Arkwright m-a rugat să-l iau pe băiat…
Îşi strânseră mâinile, magistrul meu
întorcându-i zâmbetul.
— Mă bucur să te cunosc, domnule Gilbert,
răspunse Vraciul, dar ce-i cu Bill, nu s-a simţit
destul de bine cât să poată veni el însuşi?
— Nu, nu-i de-asta, cu toate că a cam zăcut în
ultima vreme, explică domnul Gilbert. Numai că
a fost găsit un cadavru în apă – fără strop de
sânge, ca şi celelalte. E al treilea în două luni, iar
Bill a plecat în nord, să vadă despre ce-i vorba. În
ultima vreme, Întunericul pare să-şi scoată
hidosu-i cap din ce în ce mai des, iar Bill are
multă treabă.
Vraciul dădu din cap gânditor, dar nu comentă.
În loc de asta, îşi puse mâna pe umărul meu.
— Ei bine, el e Tom Ward. Se aştepta să facă
drumul pe jos, aşa că fără îndoială o să fie
încântat să meargă cu barca.
Domnul Gilbert îmi zâmbi şi-mi strânse mâna.
— Foarte bucuros să te cunosc, tinere Tom. Vă
las, atunci, să vă spuneţi la revedere în tihnă şi
te aştept jos, zise el, făcându-mi semn cu capul
spre şlep, după care începu să coboare.
— Ei bine, băiete, nu uita să ne scrii. Poţi să ne
trimiţi o scrisoare după prima săptămână, ca să
ne spui cum te-ai acomodat, îmi zise Vraciul,
întinzându-mi câteva monede mici de argint. Şi
aici ai ceva pentru Bill Arkwright, ca să-l ajute cu
cheltuielile pentru tine, continuă el, punându-mi
o guinee în mână. Nu cred c-o să ai probleme. Să
munceşti pentru Arkwright cum ai munci pentru
mine şi totul ar trebui să fie bine. Pentru o
vreme, o să ai alt magistru, cu un alt stil de
lucru, şi va fi de datoria ta să te adaptezi la el – şi
nu invers. Să-ţi ţii carnetul de însemnări la zi şi
să scrii tot ce te învaţă, chiar dacă ţi se pare
diferit de ce te-am învăţat eu. Întotdeauna e bine
să priveşti lucrurile şi din altă perspectivă, iar
Arkwright e, în prezent, specialist în creaturile
care vin din apă. Aşadar, ascultă cu atenţie şi fii
cu băgare de seamă. Comitatul este un loc
periculos, în zilele noastre. Cu toţii trebuie să fim
cu ochii în patru!
Cu acestea, Vraciul a înclinat scurt din cap
către mine şi a făcut stânga-mprejur. Abia când
a ieşit el de pe pod s-a apropiat şi Alice. Şi-a
petrecut braţele în jurul meu şi m-a îmbrăţişat
strâns.
— Oh, Tom, Tom! O să-mi lipseşti.
— Şi tu o să-mi lipseşti mie, am răspuns,
simţind că mi se pune un nod în gât.
Alice se trase înapoi şi mă ţinu la un braţ
distanţă.
— Ai grijă de tine, te rog. N-aş suporta să ţi se
întâmple ceva…
— N-o să mi se întâmple nimic, am zis eu,
încercând s-o liniştesc. Şi pot să-mi port de grijă
şi singur, ar fi trebuit să ştii asta până acum.
— Ascultă, zise ea, aruncând iute o privire peste
umăr, dacă vreodată eşti la ananghie sau trebuie
să-mi spui ceva ce nu suferă amânare, foloseşte
o oglindă!
Cuvintele ei m-au uluit şi m-au făcut să dau
îndărăt. Vrăjitoarele foloseau oglinzile ca să
comunice; o văzusem o dată şi pe Alice folosind
una. Vraciul ar fi fost îngrozit dac-ar fi ştiut.
Practici din acestea aparţineau Întunericului, iar
magistrul nu ne-ar fi îngăduit cu niciun chip să
comunicăm astfel.
— N-ai de ce să te uiţi la mine aşa, Tom, stărui
Alice. Tot ce trebuie să faci este să pui amândouă
mâinile pe o oglindă şi să te gândeşti la mine cât
de profund poţi tu. Dacă nu-ţi iese din prima,
mai încearcă.
— Nu, Alice, nu fac eu aşa ceva, i-am răspuns
furios. Asta-i o treabă de-a Întunericului, iar eu
sunt aici să lupt împotriva lui, nu să-i îngroş
rândurile…
— Nu-i chiar aşa de simplu, Tom. Uneori,
trebuie să luptăm împotriva Întunericului cu
propriile-i arme. Ţine minte asta, indiferent ce-ar
zice Moş Gregory. Şi fii cu băgare de seamă. N-aş
putea spune că te afli în cea mai norocită parte a
Comitatului. Am fost odată aici, cu Osoasa
Lizzie, locuiam la marginea mlaştinii, nu departe
de moara lui Arkwright. Ai grijă, te rog!
Am dat din cap, apoi, neputând să mă controlez,
m-am aplecat şi am sărutat-o pe obrazul stâng.
Ea s-a tras înapoi şi am văzut cum îi dau
lacrimile. Despărţirea era grea pentru amândoi.
S-a întors repede şi a dispărut în fugă de pe pod.
Câteva clipe mai târziu, se pierduse complet în
ceaţă.
Am coborât abătut spre drumul de edec.
Matthew Gilbert mă aştepta pe şlep; mi-a făcut
semn către băncuţa de lemn de la prora. M-am
aşezat şi m-am uitat în jur. În spatele meu erau
două tambuchiuri uriaşe de lemn, deschise şi cu
capacele atârnând în balamale. Mă aflam pe un
şlep care avea, fără îndoială, o destinaţie precisă
şi o încărcătură în cală.
Peste alte câteva momente, ne îndreptam spre
nord. Mă tot uitam înapoi, spre pod, nădăjduind,
în pofida raţiunii, că Alice îşi va face apariţia şi o
voi mai putea zări o dată. N-a făcut-o, însă, şi
m-a durut inima s-o las astfel în urmă.

Din când în când, ne petreceam cu câte un şlep

ce se îndrepta în direcţie opusă. De fiecare dată,
domnul Gilbert îi făcea vesel cu mâna celuilalt
barcagiu. Ambarcaţiunile acestea aveau diverse
mărimi, dar toate erau lungi şi înguste, cu unul
sau mai multe tambuchiuri. Însă, în vreme ce
unele erau bine întreţinute, vopsite în culori vii şi
strălucitoare, altele erau negricioase şi
posomorâte, cu urme de cărbuni pe punţi,
lăsându-te să ghiceşti ce duceau în cale.
Pe la ora unu, domnul Gilbert opri caii, le scoase
harnaşamentul şi îi priponi la marginea unei
pajişti neîngrijite ce se-ntindea de-a lungul
canalului. În timp ce animalele se apucară să
pască, el aprinse repede un foc şi începu să
pregătească prânzul. L-am întrebat dacă-i
puteam ajuta cumva, dar a clătinat din cap.
— Oaspeţii nu muncesc, zise el. În locul tău,
m-aş odihni cât mai pot. Bill Arkwright îşi
trudeşte ucenicii fără milă. Nu mă înţelege greşit,
e un om bun… priceput în ceea ce face… şi a
făcut multe pentru Comitat. Foarte dârz. Odată
ce-a adulmecat urma vânatului, nu mai renunţă,
orice-ar fi.
Curăţă câţiva cartofi şi morcovi şi îi puse la fiert
într-un ceaun, deasupra focului. Ne-am aşezat
apoi la pupa, lăsându-ne picioarele să atârne
deasupra apei şi mâncând cu mâna din două
blide de lemn. Ceaunul nu stătuse destul pe foc,
aşa încât atât cartofii, cât şi morcovii erau cam
nefierţi, dar cum îmi era o foame de-aş fi putut
mânca şi caii barcagiului, le-am mestecat bine şi
le-am înghiţit. Mâncam în tăcere, dar, după o
vreme, din politeţe, am încercat să intru în vorbă
cu barcagiul.
— Dumneata îl cunoşti de multă vreme pe
domnul Arkwright? L-am întrebat.
— De zece ani, poate chiar mai mult, răspunse
domnul Gilbert. Bill stătea la moară cu părinţii
lui, dar au murit amândoi, cu ani în urmă. De
când a ajuns vraciul ţinutului, a devenit şi un
foarte bun client al meu. Cumpără multă sare, în
fiecare lună. Cinci butoaie mari umplu pentru el.
Tot eu îi aduc şi proviziile: lumânări, mâncare –
ştii tu. Vin, mai ales. Îi cam place să tragă la
măsea lui Bill al nostru. Dar nu vinul vostru
obişnuit, de soc sau de păpădie – ăsta nu-i de el.
Are el un vin preferat, roşu – e adus de corăbii la
Capul Sunderland, apoi cărat pe uscat până la
Kendal, de unde îl încarc pe şlepul meu, o dată
pe lună. Bill mă plăteşte bine.
Mă nedumerea marea cantitate de sare. Vracii o
amestecau cu pilitură de fier şi căptuşeau cu
acest amestec puţurile folosite pentru legarea
duhurilor rele. O mai utilizau şi ca armă
împotriva creaturilor Întunericului. Dar noi
consumam destul de puţină, cumpăram doar
săculeţe mici de la băcanul din sat. El de ce-o fi
avut nevoie de cinci butoaie pe lună?
— Asta e încărcătura dumitale, sare şi vin? Am
întrebat.
— În clipa asta, cala e goală, răspunse el,
clătinând din cap. Tocmai i-am dus o
încărcătură de plăci de ardezie unui constructor
din Caster şi acum mă întorc la carieră, să mai
iau una. Cărăm tot felul de lucruri, cu slujba
asta a noastră. Eu transport orice, mai puţin
cărbune – se găseşte pe toate drumurile şi e atât
de ieftin, că nu merită nici să mai încui
tambuchiurile contra hoţilor. Iar praful ăla negru
intră în toate, aşa că eu las cărbunele în seama
cărăuşilor care nu se ocupă decât cu asta.
 — Aşadar, moara domnului Arkwright… e chiar
pe canal?

— Destul de aproape, răspunse domnul Gilbert.

N-ai s-o poţi vedea de pe şlep – e ascunsă printre
copaci şi tufe –, dar de pe mal poţi arunca o
piatră până la marginea grădinii fără prea mare
efort. E un loc izolat, însă, fără îndoială, o să te
obişnuieşti repede cu asta.
Am rămas din nou tăcuţi, dar apoi mi-am adus
aminte de ceva care mă mirase în timpul
călătoriei.
— Sunt multe poduri peste canal. De ce e nevoie
de atâtea?
— Ai dreptate, ce pot să zic, zise domnul Gilbert,
aprobând din cap. Când a fost săpat canalul, o
mulţime de ferme au fost tăiate pe din două.
Fermierii au fost plătiţi pentru pământ, dar li s-a
asigurat şi trecerea spre terenurile care le-au
rămas de partea cealaltă a canalului. Bine, ar
mai fi şi un alt motiv. Caii şi atelajele şlepurilor
circulă mai mult pe stânga. Aşadar, când vrei să
te întorci, poţi să schimbi caii pe partea cealaltă.
Oricum, e timpul s-o cam luăm şi noi din loc. Ar
fi bine să ajungi la moară înainte de a se însera.
Domnul Gilbert înhămă caii la şlep şi, curând,
ne îndreptam din nou, încet, spre nord. În zori,
se lăsase ceaţa, dar în loc să se risipească odată
cu urcarea soarelui pe cer, se prefăcu într-o
pâclă atât de deasă, că nu mai vedeai nici la doi
paşi. Puteam întrezări crupa celui mai apropiat
cal, dar pe tovarăşul lui şi pe domnul Gilbert nu-i
vedeam. Până şi sunetul scos de copitele cailor
era înăbuşit. Din când în când treceam pe sub
un pod, dar, în afară de acestea, nu era nimic de
văzut şi mă plictisisem stând de pomană.
Cu vreo oră înainte de apus, domnul Gilbert opri
caii şi veni spre mine.
— Am ajuns! Strigă el, vesel, arătând undeva în
ceaţă. Casa lui Bill Arkwright e drept în partea
aia…
Luându-mi sacul şi toiagul, am urcat până la
drumul de edec. Pe malul canalului era un stâlp
mare, de care domnul Gilbert îşi priponise caii.
În partea de sus a acestuia se vedea ceva ce
semăna cu schela unei spânzurători, de care era
atârnat un clopot mare.
— Trag clopotul când aduc provizii, îmi explică
domnul Gilbert, făcând semn din cap către stâlp.
Cinci dangăte clare, ca să-i spun că sunt eu, cu
marfa, şi nu cineva care are nevoie de vraci – se
obişnuieşte să se tragă clopotul de trei ori, în
cazul din urmă. Dup-aia, Bill vine şi ia ce i-am
adus. Uneori, dacă e multă marfă, îl ajut şi eu
până la marginea grădinii. Mai mult de-atât nu-i
înţelept pentru nimeni să se apropie.
Am înţeles. În privinţa asta, lucrurile stăteau
întocmai ca la magistrul meu. Oamenii care
aveau nevoie de ajutor trăgeau clopotul la
răscruce şi, de obicei, eram trimis eu să aflu ce
voiau.
Tot ce puteam vedea dincolo de stâlp era un zid
cenuşiu de ceaţă, dar undeva în spatele lui am
descifrat gâlgâitul unui pârâu. În locul acesta,
canalul era mai sus decât câmpurile
înconjurătoare. De la drumul de edec, un
povârniş abrupt şi înverzit cobora în ceaţă.
— Sunt doar vreo nouăzeci de paşi până la
marginea grădinii, zise domnul Gilbert. După ce
cobori panta asta, o să dai de un pârâu. Ţine-te
după el. Trece drept pe sub casă – odinioară,
punea în mişcare roata morii. Şi, oricum, noroc!
O să ne mai vedem, probabil, data viitoare când
mai vin cu sarea – sau cu butoaiele de vin,
adăugă el, făcându-mi cu ochiul.
Cu acestea, dezlegă caii şi dispăru în ceaţă. Am
auzit din nou zgomotul înfundat al copitelor, iar
şlepul îşi continuă drumul spre nord. Am rămas
pe loc până când zgomotul copitelor s-a stins.
Atunci, în afară de bolboroselile apei de la
picioarele mele, am fost învăluit într-o tăcere
vătuită. M-am cutremurat. Niciodată nu mă mai
simţisem atât de singur.
Am coborât cu atenţie povârnişul abrupt şi
m-am trezit lângă un pârâu cu ape repezi. Apa
venea năvalnic spre mine şi-apoi se năpustea
într-un tunel întunecat de la baza canalului, fără
îndoială pentru a ieşi pe partea cealaltă. Acum
vedeam ceva mai bine, deşi tot numai până la
vreo zece paşi distanţă. Am luat-o în susul
pârâului, urmând poteca noroioasă, către casă,
pe care mă aşteptam s-o văd apărând din ceaţă
dintr-un moment într-altul.
Tot ce am putut însă vedea au fost copacii –
sălcii plângătoare –, pe ambele maluri, cu
ramurile atârnând până jos, la apă. Crengile lor
au început să mă stânjenească la mers, trebuind
să mă tot aplec pe sub ele. În cele din urmă, am
ajuns la marginea grădinii lui Arkwright, un
hăţiş aparent de nepătruns de copaci desfrunziţi,
tufe şi lăstari. Totuşi, mai era o barieră de trecut.
Grădina era înconjurată de un gard de fier
ruginit – nişte ţepe ascuţite, de aproape doi metri
înălţime, fixate cu trei rânduri orizontale de
drugi. Cum aveam să intru? Să sar gardul nu-mi
prea venea, căci nu voiam să rămân înfipt acolo.
Aşadar, am luat-o la stânga, pe lângă grilaj,
sperând să găsesc altă cale de intrare. Începeam
să mă cam supăr pe Matthew Gilbert. Îmi
spusese să urmez pârâul, dar nu catadicsise
să-mi explice şi peste ce aveam să dau, nici cum
să ajung propriu-zis la casă.
Am continuat să merg pe lângă gard vreo câteva
minute, până când pământul a început să
mustească de apă sub tălpile mele. Nu vedeam
decât smocuri de iarbă de mlaştină şi bălţi şi, ca
să calc pe un pământ ceva mai solid, eram silit să
mă apropii aşa de mult de gard, că ajungeam să-l
şterg cu umărul drept. În cele din urmă, am
descoperit o deschizătură îngustă.
 Am intrat în grădină, dar numai ca să dau peste
un şanţ plin cu o apă nămoloasă. Îmi era cu
neputinţă să-mi dau seama cât de adâncă ar fi
putut să fie. Mai avea şi cel puţin doi metri lăţime
– adică-mi era imposibil să sar peste şanţ, chiar
dacă mi-aş fi luat avânt. M-am uitat în stânga
şi-n dreapta, dar n-am găsit nicio cale să-l
ocolesc. Atunci, am încercat adâncimea apei cu
toiagul şi, spre surprinderea mea, am descoperit
că nu-mi trecea de genunchi. Părea să fi fost un
şanţ de apărare, dar cu siguranţă era prea puţin
adânc pentru asta. Şi-atunci, la ce folosea?
Nedumerit, am lipăit până pe partea cealaltă,
făcându-mi fleaşcă pantalonii. Dincolo de şanţ
mă aşteptau alte mărăcinişuri, dar am zărit şi o
cărare îngustă, care, după câteva clipe, se
deschidea într-o câmpie întinsă, cu iarbă înaltă,
pe care se înălţau cele mai mari sălcii pe care le
văzusem vreodată. Apăreau din ceaţă ca nişte
uriaşi cu degete lungi, subţiri şi ude, care mă
trăgeau de haine şi mi se încurcau în păr.
În cele din urmă, am auzit din nou bolborositul
pârâului, iar peste o clipă, dădeam cu ochii de
moara lui Arkwright. Era mai mare decât casa de
la Chipenden a Vraciului, dar mărimea era
singurul lucru impresionant. Altfel, era din lemn,
dărăpănată şi strâmbă, acoperişul şi pereţii
întâlnindu-se în unghiuri ciudate; primul era
verde de mâzgă, iar din burlane ieşeau smocuri
de iarbă şi lăstari. Pe alocuri, clădirea părea
putredă şi şubredă, de parcă întreaga
construcţie îşi aştepta resemnată sorocul –
inevitabila prăbuşire, la prima furtună a iernii.
În faţa casei, pârâul se năpustea în uriaşa roată
de lemn, care însă nu se învârtea, ci rămânea
nemişcată, în pofida eforturilor furibunde ale
torentului; acesta curgea mai departe, printr-un
tunel întunecat aflat sub clădire. Cercetând
roata morii mai îndeaproape, am văzut că era
putredă şi ruptă şi că, probabil, nu se mai
mişcase de mulţi ani.
Prima uşă la care am ajuns era ferecată cu
scânduri bătute în cuie, ca şi cele trei ferestre de
lângă ea. Am mers mai departe, spre pârâu, până
când am ajuns la un portic strâmt, care
adăpostea o uşă masivă, uriaşă. Asta părea
intrarea principală, aşa că am bătut de trei ori.
Îmi spuneam că Arkwright trebuia să se fi întors
până acum. Cum nu veni nimeni să-mi
răspundă, am bătut din nou, de data asta mai
tare. În cele din urmă, am încercat clanţa, dar
am descoperit că uşa era încuiată.
Şi-acum, ce trebuia să fac? Să mă aşez pe scări,
în frig şi-n umezeală? Fusese o vreme mizerabilă
toată ziua, iar curând avea să se şi întunece. Nu
aveam nicio siguranţă că Arkwright se va
întoarce până atunci. Cercetarea cazului
cadavrului găsit în apă putea să-i ia zile întregi.
Mai era însă o cale de a rezolva problema. Aveam
o cheie specială, făcută de Andrew, fratele
lăcătuş al Vraciului. Cu toate că descuia cele mai
multe încuietori şi nu mă aşteptam ca uşa din
faţa mea să opună prea mare rezistenţă, nu-mi
surâdea totuşi ideea s-o folosesc. Nu mi se părea
corect să intru în casa cuiva fără permisiunea
stăpânului acesteia, aşa că m-am hotărât să mai
aştept puţin, să văd dacă nu cumva apare totuşi
Arkwright. Dar, curând, frigul şi umezeala mi-au
pătruns până-n măduva oaselor şi m-au silit să
mă răzgândesc. La urma urmelor, aveam să
locuiesc aici şase luni, iar el ştia că vin.
Cheia s-a răsucit cu uşurinţă în broască, iar uşa
a gemut puternic în balamale, deschizându-se
încet. În moară era Întuneric, iar aerul jilav,
mirosind a mucegai şi a vin acru. Am făcut un
pas înăuntru, aşteptând să mi se obişnuiască
ochii cu Întunericul, apoi m-am uitat în jur. În
capătul celălalt al încăperii era o masă mare, în
mijlocul căreia se afla un singur sfeşnic de
alamă. Mi-am lăsat toiagul jos şi am proptit uşa
cu sacul, în aşa fel încât să rămână deschisă ca
să intre puţină lumină. Scoţând cutia cu iască
din buzunar, în câteva clipe am aprins
lumânarea. Atunci, am observat pe masă o foaie
de hârtie, pusă la vedere, sprijinită de sfeşnic. De
la prima privire mi-am dat seama că era un bilet
pentru mine, aşa că l-am luat şi am început să
citesc.

Dragă tinere Ward,

 Se pare că ţi-ai folosit spiritul de iniţiativă,
altminteri ţi-ai fi petrecut noaptea afară, în
Întuneric, o experienţă nici pe departe plăcută.
Aici o să descoperi că lucrurile stau cu totul altfel
decât la Chipenden.
Cu toate că am aceeaşi îndeletnicire ca şi
domnul Gregory, stilul meu de lucru este altul.
Casa magistrului tău este un refugiu, purificat
pe dinăuntru; pe aici umblă morţii care nu și-au
găsit tihna, iar dorinţa mea este să se plimbe în
voie. N-or să-ți facă niciun rău, aşa cp lasă-i în
pace. Nu lua niciun fel de măsuri.
Ai mâncare în cămară şi lemne pentru foc lângă
uşă, aşa că mănâncă pe săturate şi odihneşte-te
bine. Ar fi mai înţelept dacă ţi-ai petrece noaptea
în bucătărie şi ai aştepta acolo întoarcerea mea.
Nu te aventura să cobori în demisolul casei, nici
nu încerca să intri în camera cea mai de sus,
care este încuiată.
Urmează sfaturile mele întocmai, spre binele tău
şi al meu.
Bill Arkwright
CAPITOLUL 05
UN ȚIPĂT SFÂȘIETOR
Am găsit foarte ciudate explicaţiile lui Arkwright
despre morţi. De ce le îngăduia să-i tulbure
liniştea casei? Era doar de datoria lui să le redea
pacea, trimiţându-i spre lumină. Vraciul, cel
puţin, aşa ar fi făcut. Dar magistrul meu mă
prevenise că s-ar putea ca Arkwright să facă
lucrurile altfel şi că va fi obligaţia mea să mă
adaptez la metodele lui.
M-am uitat în jur, fiind acum în stare să văd
cum trebuie camera. Nu era câtuşi de puţin
primitoare – de altfel, nici nu puteai s-o numeşti
cameră de zi. Ferestrele erau bătute în scânduri,
aşa că nu era de mirare că era întunecoasă. Fără
îndoială că, pe vremea când funcţiona moara,
încăperea în care mă aflam fusese folosită ca
magazie. Nu exista cămin sau sobă şi, în afară de
masă, singurele piese de mobilier erau două
scaune de lemn cu spetează dreaptă, unul
într-un colţ, celălalt în colţul opus al odăii. Erau,
în schimb, mai multe lăzi cu sticle de vin
îngrămădite lângă un perete, alături de un lung
şir de sticle goale. Praful şi pânzele de păianjen
drapau pereţii şi tavanul şi, cu toate că uşa de la
intrare dădea direct în cameră, era limpede că
Arkwright o folosea doar ca odaie de legătură
pentru a ajunge în celelalte părţi ale casei.
Mi-am dat la o parte sacul din uşă, am închis-o
şi am încuiat-o. Apoi am luat lumânarea de pe
masă şi m-am dus la bucătărie. Fereastra de
deasupra spălătorului de vase nu era închisă cu
scânduri, aşa că puteam vedea că afară ceaţa era
încă foarte deasă şi începuse să se însereze. Pe
pervaz era cel mai mare cuţit pe care-l văzusem
vreodată. Cu siguranţă nu era folosit la
pregătitul mâncării! Totuşi, bucătăria era mai
curată decât mă aşteptam, fără niciun fir de praf,
cu farfurii, pahare şi tigăi puse ordonat în
dulapurile de vase şi cu o masă micuţă şi trei
scaune de lemn în mijloc. Cămara era ticsită cu
brânză, şuncă şi slănină. Am găsit şi o jumătate
de pâine.
În chip de cămin, am descoperit o sobă mare, cu
plită, mai mult lată decât înaltă, cu două uşiţe şi
un horn de fier care se curba deasupra ei, ca apoi
să dispară în tavan. Uşiţa din stânga se
deschidea către un lăcaş în care trona o tigaie;
cea din dreapta, către un compartiment plin de
lemne şi paie, gata pregătite pentru foc. Fără
îndoială, acesta era singurul mijloc de a încălzi şi
de a găti într-o clădire de lemn ca asta.
Fără să mai pierd o clipă, m-am folosit de cutia
cu iască pentru a aprinde focul în sobă.
Bucătăria s-a încălzit repede şi m-am apucat
să-mi frig trei felii generoase de slănină. Pâinea
era uscată şi cam veche, dar prăjită nu era rea.
N-am găsit niciun pic de unt, dar mâncarea îmi
alunecă oricum pe gât foarte uşor, aşa că, în
scurt timp, m-am simţit mult mai bine.
Mi s-a făcut somn, prin urmare m-am hotărât să
mă duc la etaj să caut odăile de dormit, sperând
să-mi dau seama care-mi fusese menită. Am luat
şi lumânarea cu mine, ceea ce s-a dovedit a fi o
decizie inspirată, căci scările nici că puteau fi
mai întunecoase de atât. La primul etaj erau
patru uşi. Prima ducea către o cameră ticsită de
cutii goale, cearşafuri murdare, pături şi diverse
alte lucruri de aruncat, care miroseau neplăcut a
putregai şi descompunere. Pereţii aveau pete
mari de igrasie; pe alocuri, maldărele de
cearşafuri erau acoperite cu un strat gros de
mucegai. Următoarele două uşi dădeau, fiecare,
în câte un dormitor. În primul, cearşafurile boţite
lăsau de înţeles că în patul acela dormise cineva;
patul dintr-al doilea avea salteaua neacoperită.
Acesta să-mi fi fost destinat oare? Dacă da,
deja-mi doream să mă întorc la Chipenden. În
afară de pat, în odaia posomorâtă şi neprimitoare
nu mai exista nicio altă piesă de mobilier, iar
aerul era îngheţat şi umed.
A patra cameră avea un pat dublu, mare.
Aşternuturile zăceau aruncate grămadă la
picioarele lui, iar cearşafurile erau şi aici
mototolite. Ceva mi se părea în neregulă cu odaia
aceea şi am simţit cum începe să mi se
zbârlească părul de pe ceafă. M-am înfiorat, am
ridicat lumânarea mai sus şi m-am apropiat de
pat. Părea să fie ud; când mi-am trecut uşor
degetele peste el, chiar l-am simţit îmbibat cu
apă. N-ar fi putut fi mai ud nici dac-ar fi aruncat
cineva câteva găleţi de apă peste el. Cum se
putuse uda atât de tare? M-am întors repede şi
am ieşit, închizând hotărât uşa după mine.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai puţin
îmi plăcea etajul ăsta. Mai era unul deasupra,
dar cum Arkwright mă prevenise să mă ţin
deoparte, m-am hotărât să-i urmez sfatul şi să
dorm pe jos, în bucătărie.
Cel puţin n-aveam să mai simt umezeala, iar
dogoarea sobei avea să-mi ţină de cald până
dimineaţă.
Imediat după miezul nopţii însă m-a trezit ceva.
Bucătăria era aproape cufundată în beznă, doar
o lumină slabă mai răzbea dinspre sobă.
Oare ce mă tulburase? Să se fi întors Arkwright
acasă? Dar părul de pe ceafă mi se zbârlea din
nou şi mă trecu un fior. Fiind cel de-ai şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu, eu văd şi aud lucruri
pe care oamenii obişnuiţi nu le percep. Arkwright
îmi vorbise în scrisoare despre sufletele
neîmpăcate ale morţilor, care umblau prin casă.
Dacă aşa era, foarte probabil că aveam să iau
curând notă de prezenţa lor.
Exact în clipa aceea, de undeva de dedesubt se
auzi un huruit zdravăn, care făcu să vibreze
pereţii morii. Ce să fi fost asta? Zgomotul părea
chiar să devină din ce în ce mai puternic.
Eram nedumerit şi curios, dar m-am hotărât să
nu mă ridic. Arkwright îmi spusese să nu fac
nimic. Nu era treaba mea. Dar, chiar şi-aşa,
zgomotul era înspăimântător şi supărător şi
n-am mai putut să adorm la loc, oricât m-am
străduit. În cele din urmă, mi-am dat seama ce
auzeam – roata morii! Roata morii se învârtea!
Sau, cel puţin, aşa mi se părea mie.
Apoi a izbucnit un ţipăt ascuţit şi huruitul s-a
oprit la fel de brusc cum începuse. Era un ţipăt
atât de sfâşietor şi plin de o asemenea suferinţă,
că n-am putut să nu-mi acopăr urechile.
Bineînţeles că asta nu mi-a folosit la nimic.
Sunetul se auzea în continuare în capul meu –
rămăşiţe din ceva ce avusese loc cu mulţi ani
înainte, în această moară. Ascultam strigătul
cuiva care suferea cumplit.
În cele din urmă, ţipătul s-a stins şi totul a
redevenit tăcut şi liniştit. Ceea ce auzisem ar fi
fost destul să-i facă pe cei mai mulţi oameni să
părăsească îngroziţi casa. Eu eram însă ucenicul
unui vraci şi lucruri de genul acesta făceau parte
din îndeletnicirea mea, dar tot mă simţeam
speriat – mai bine zis, tremuram din toate
încheieturile. Arkwright spusese că nu aveam să
păţesc nimic, dar aici chiar se întâmpla ceva
ciudat. Ceva mai mult decât o simplă bântuire.
Cu toate acestea, treptat mi-am potolit
tulburarea şi, curând, m-a luat din nou somnul.

Am dormit bine, chiar prea bine. Când m-am

trezit, soarele răsărise de mult şi am descoperit
că mai era cineva în bucătărie.
— Ei, băiete! Tună un glas gros. Eşti uşor de
luat pe nepregătite. Nu se face să dormi prea
adânc, prin părţile astea. Nicăieri nu eşti în
siguranţă!
M-am ridicat repede, ca să mă împiedic,
stângaci, în propriile-mi picioare. În faţa mea era
un vraci, cu toiagul în mâna stângă şi un sac în
mâna dreaptă. Şi ce mai sac! Am fi încăput în el
şi eu, şi magistrul meu cu totul. Apoi am
observat vârful toiagului. Şi toiagul magistrului
meu, şi noul meu toiag aveau lame retractabile,
dar a acestuia era la vedere – un cuţit periculos,
cu lama de cel puţin douăsprezece degete
lungime şi şase ghimpi ascuţiţi orientaţi în jos,
câte trei de fiecare parte.
— Domnul Arkwright? Am îngăimat. Eu sunt
Tom Ward…
— Da, eu sunt Bill Arkwright; am ghicit şi cine
trebuie să fii tu. Mă bucur să te cunosc, tinere
Ward. Magistrul tău are numai vorbe bune
despre tine.
Mă holbam la el, încercând să-mi alung somnul.
Nu era chiar aşa de înalt ca magistrul meu, dar
era mai solid, avea genul acela de constituţie
vânoasă care sugerează forţa. Faţa îi era
uscăţivă, avea ochi mari şi verzi şi o ţeastă
surprinzător de cheală, din care nu răsărea
niciun fir de păr – era ras aproape ca un călugăr.
Pe obrazul stâng se vedea o cicatrice roşie, care
părea să fie de la o rană recentă.
Am mai văzut, de asemenea, că avea buzele
pătate în purpuriu. Vraciul nu bea, dar o dată,
când fusese bolnav, delirând de febră, băuse o
sticlă întreagă de vin roşu. După aceea, buzele
lui avuseseră aceeaşi culoare purpurie.
Arkwright îşi sprijini toiagul de perete, lângă
uşă, după care îşi puse sacul jos – când atinse
podeaua bucătăriei, se auzi un clinchet de sticlă.
Apoi îmi întinse mâna. I-am strâns-o.
— Domnul Gregory are o părere foarte bună şi
despre dumneata, i-am spus eu, vârând mâna în
buzunar şi scoţând guineea. Îţi trimite asta, ca
să te ajute cu cheltuielile făcute pentru mine…
Arkwright a luat moneda, a dus-o la gură şi a
muşcat-o tare. A cercetat-o îndeaproape, apoi a
zâmbit şi a dat din cap în semn de mulţumire. O
studiase ca să fie sigur că era o guinee adevărată,
făcută din aur, şi nu vreun fals, lucru care m-a
deranjat. Credea oare că magistrul meu ar fi
putut încerca să-l tragă pe sfoară? Sau mă
bănuia pe mine?
— Hai să avem încredere unul în celălalt o
vreme, tinere Ward, îmi zise el, şi să vedem ce se
întâmplă. Hai să ne acordăm un răgaz suficient
ca să avem şansa de a ne face o părere corectă
unul despre celălalt.
— Magistrul meu mi-a spus că o să mă înveţi o
mulţime de lucruri despre ţinutul de la nord de
Caster, am continuat eu, străduindu-mă să nu-i
arăt că mă enervasem după întâmplarea cu
guineea. Despre lucrurile care vin din apă…
— Da, o să te învăţ şi despre asta, dar mai ales o
să te călesc bine. Eşti puternic, tinere Ward?
— Destul de puternic pentru vârsta mea, am zis
eu, deşi cam fără convingere.
— Eşti sigur de asta, nu-i aşa? Zise Arkwright,
măsurându-mă din cap până-n picioare. Eu cred
însă că o să ai nevoie de ceva mai mulţi muşchi
pe tine ca să supravieţuieşti în meseria asta! Te
pricepi la skandemberg?
— N-am mai încercat niciodată…
— Ei bine, poţi s-o faci acum. O să capăt astfel o
idee despre ce trebuie făcut în privinţa ta.
Vino-ncoace şi aşază-te! Porunci el, luând-o
înainte spre masă.
Fusesem mezinul familiei, până în urmă cu trei
ani, şi ratasem întrecerile frăţeşti, dar îmi
aminteam skandembergul dintre fraţii mei Jack
şi James la masa din bucătărie, de-acasă, de la
fermă. Pe atunci, Jack câştiga întotdeauna,
pentru că era mai în vârstă, mai înalt şi mai
puternic. Eu aveam să fiu la fel de dezavantajat
ca James în faţa lui Arkwright.
M-am aşezat cu faţa la el şi ne-am apropiat
braţele stângi, încleştându-ne palmele. Ţinând
cotul pe masă, braţul meu era mai scurt decât al
lui. Am făcut tot ce-am putut, dar el a împins
puternic şi constant şi, în ciuda tuturor
eforturilor mele de a-i rezista, mi-a dat braţul pe
spate până mi l-a lipit de masă.
— Asta-i tot ce poţi face? Ce-ai zice dacă-ţi dăm
puţin ajutor?
Spunând acestea, s-a dus până unde-şi lăsase
sacul, şi-a scos caietul de însemnări din el şi s-a
întors la mine.
— Uite, pune-ţi ăsta sub cot…
Caietul lui de însemnări mi-a mai ridicat cotul
de la nivelul mesei, astfel încât braţul meu avea
acum aproape aceeaşi lungime cu al lui. Aşadar,
când am simţit prima presiune constantă, mi-am
adunat toate puterile ca să mă opun cât de rapid
am putut. Spre satisfacţia mea, am izbutit să-i
împing un pic braţul înapoi şi am zărit surpriza
în ochii lui, dar a contraatacat imediat, cu o forţă
care mi-a culcat braţul pe masă în câteva
secunde. Cu un mârâit, mi-a dat drumul la
mână şi s-a ridicat, în vreme ce eu îmi frecam
muşchii îndureraţi.
— A fost ceva mai bine, zise el, dar ai nevoie să-ţi
întăreşti muşchii ăia, dacă vrei să
supravieţuieşti. Ţi-e foame, tinere Ward?
Am dat din cap.
— Prea bine, atunci, o să pregătesc ceva pentru
micul dejun, după care o să încercăm să ne
cunoaştem mai bine.
Îşi deschise sacul şi scoase două sticle goale de
vin şi restul proviziilor: brânză, ouă, slănină,
carne de porc şi doi peşti mari.
— Ăştia au fost prinşi în dimineaţa asta!
Exclamă el. Nici c-ar putea fi mai proaspeţi. O să
mâncăm unul acum, iar pe celălalt, la micul
dejun de mâine. Ai gătit vreodată peşte?
Am dat din cap în semn că nu.
— Păi nu, că voi vă permiteţi luxul să ţineţi
duhul ăla domesticit, care face toate corvezile în
locul vostru, comentă Arkwright, clătinând şi el
din cap, dezaprobator. Ei bine, aici noi trebuie să
muncim pentru noi, aşa că mai bine te uiţi la
mine cum îl pregătesc pe ăsta, pentru că mâine o
să faci şi tu la fel cu celălalt. Nu te superi c-o să
ai de lucru şi la bucătărie, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu, i-am răspuns.
Speram doar să fiu în stare să o scot la capăt.
Magistrul meu nu avea o părere prea bună
despre priceperea mea la gătit.
— Atunci e-n regulă. Când o să terminăm de
mâncat, îţi arăt împrejurimile. O să vedem dacă
eşti atât de curajos cum te laudă magistrul tău.
CAPITOLUL 06
ÎNVĂȚĂTURILE APEI
Peştele era bun, iar în timpul mesei, Arkwright
păru dornic să vorbească.
— Primul lucru pe care trebuie să-l ţii minte
despre teritoriul pe care-l apăr eu este că e plin
de apă. Iar apa este foarte udă, şi asta poate fi o
problemă…
Am crezut că vrea să facă o glumă, aşa că am
zâmbit, dar el m-a privit cu asprime.
— Nu-i de râs, tinere Ward. În realitate, nu-i
deloc de râs. Prin „udă” vreau să spun că îmbibă
tot, pătrunde în pământ, în corp, ba chiar şi în
suflet. Se infiltrează în întregul ţinut şi stă la
baza tuturor problemelor de care ne lovim. Este
un mediu la care vrăjitoarele s-au adaptat şi în
care Întunericul prosperă. Noi suntem fiinţe de
uscat, nu de apă. Aşadar, e foarte greu să te
confrunţi cu astfel de creaturi.
 Am dat din cap.
— „Se infiltrează” înseamnă acelaşi lucru ca
„îmbibă”?
— Întocmai, tinere Ward. Apa ajunge peste tot şi
în toate. Şi pe-aici e multă. Pentru început, avem
Golful Morecambe, care seamănă cu o
muşcătură zdravănă făcută de mare în coasta
Comitatului. Vaduri periculoase, precum râurile
adânci, străbat nisipurile mişcătoare ale golfului.
Oamenii le traversează când refluxul le-o
îngăduie, dar apele se umflă repede şi, uneori,
sunt ascunse şi de o ceaţă deasă. În fiecare an,
marea îşi ia tributul de trăsuri, cai şi călători.
Dispar fără urmă… Apoi, ar mai fi lacurile, în
nord. Înşelător de liniştite, în unele zile, dar
foarte adânci. Şi din lacuri ies creaturi
periculoase.
— Domnul Gregory mi-a spus că dumneata l-ai
prins pe Spintecătorul din Coniston. Că ucisese
peste treizeci de oameni înainte să faci dumneata
malurile lacului sigure.
Arkwright s-a luminat la faţă.
— Da, tinere Ward. La început, ce se întâmpla
era un mister care-i zăpăcise pe localnici, îmi
explică el. Pândea pescari singuratici şi-i trăgea
din barcă în apă. Lumea presupunea că oamenii
se înecaseră, dar dacă era aşa, de ce nu le erau
corpurile aduse la mal? În cele din urmă,
numărul victimelor a crescut prea mult şi atunci
m-au chemat pe mine. N-a fost treabă uşoară.
Bănuiam că e un spintecător, dar unde să-şi fi
avut bârlogul? Şi, odată golite de sânge, ce se
întâmpla cu cadavrele? Ei bine, tinere Ward, îţi
trebuie şi răbdare, şi stăruinţă în îndeletnicirea
noastră. Până la urmă, i-am dat de urmă. Îşi
avea bârlogul într-o peşteră, chiar sub malul
lacului. Îşi târa victimele până la o poliţă de
stâncă şi se hrănea în tihnă. Atunci, eu am săpat
un tunel ca să ajung la peşteră de pe malul de
deasupra. Priveliştea dinăuntru era ca desprinsă
dintr-un coşmar. Bârlogul era plin de oase şi de
cadavre – carne putrezită colcăind de viermi,
laolaltă cu cadavre proaspete. N-o să uit
niciodată duhoarea aceea. L-am aşteptat pe
spintecător trei zile şi trei nopţi, până când a
sosit, în sfârşit, cu o nouă victimă. Era prea
târziu să-l mai salvez pe pescar, dar pe
spintecător l-am dat gata cu sare şi pilitură de
fier.
— Când ne-am întâlnit cu domnul Gilbert la
canal, a zis că te-ai dus în nord ca să cercetezi ce
s-a întâmplat cu un cadavru găsit în apă, dar
care fusese golit de sânge, ca şi alte două găsite
mai înainte. Au fost şi acelea victimele unui
spintecător? Încă mai e vreunul în libertate?
Arkwright se uită pe fereastră, adâncit deodată
în gânduri, şi răspunse cu mare întârziere.
— Nu, de data asta a fost o vrăjitoare de apă.
S-au cam înmulţit, în ultima vreme. Dar era deja
departe, când am ajuns eu. O să lovească din
nou, fără îndoială, şi nu putem decât să sperăm
că o să-şi aleagă viitoarea victimă de undeva de
mai aproape de casă, ca să am şi eu timp s-o
vânez. Dar nu numai de spintecători şi de
vrăjitoare trebuie să ne păzim. Mai sunt şi
trombele…
Făcu o pauză, apoi mă întrebă:
— Ai auzit vreodată de trombe?
Am clătinat energic din cap.
— E o creatură foarte rar întâlnită, care trăieşte
în crăpături, fie sub apă, fie în apropierea ei. În
loc de o limbă obişnuită, din bot îi iese un tub
osos, subţire şi ascuţit la vârf, cu care creatura
poate suge sângele victimelor sale.
— Sună groaznic, am zis eu.
— Oh, chiar este, răspunse Arkwright. Se
întâmplă însă ca demonica făptură să cadă,
câteodată, şi ea victimă. E folosită, când şi când,
de vrăjitoarele de apă în ritualurile lor. După ce
tromba a băut tot sângele victimei sale – una pe
care i-o aleg vrăjitoarele –, sugând din ea încet,
timp de câteva zile la rând, până ce aceasta îşi dă
şi ultima suflare, vrăjitoarele o mănâncă de vie.
Puterea magiei sângelui astfel dobândită e de trei
ori mai mare decât în cazul în care vrăjitoarea
bea direct de la victimă.
Arkwright se ridică deodată în picioare şi se
duse până la spălătorul de vase, ca să ia cuţitul
uriaş de pe pervazul ferestrei. Îl aduse la masă.
— Am ucis o dată o trombă cu ăsta! Zise el,
aşezându-i înaintea mea. Lama asta are mult
argint în aliajul ei, la fel ca şi lama toiagului meu.
Am luat-o prin surprindere şi i-am retezat
mâinile şi picioarele! O armă foarte folositoare,
cuţitul ăsta! Şi am mai prins, tot aşa, una tânără
lângă canalul ăsta, în urmă cu vreo cinci ani.
Două în cinci ani lasă de înţeles că şi numărul lor
a crescut.
Între timp, terminaserăm micul dejun, aşa că
Arkwright îşi trase la o parte scaunul de la masă
şi se bătu mulţumit pe burtă.
— Ţi-a plăcut peştele, tinere Ward?
Am încuviinţat.
— Da, mulţumesc, a fost foarte gustos.
— Piciorul unei vrăjitoare de apă e şi mai gustos,
zise el. Poate o să ajungi să încerci şi tu unul,
până să ţi se împlinească termenul de şase luni.
Am rămas cu gura căscată şi m-am uitat la el,
înlemnit. Mânca vrăjitoare?
Dar Arkwright izbucni în râs.
— Stai liniştit, tinere Ward, ăsta e umorul meu.
Chiar de-ar fi perfect fript, tot nu m-aş atinge de
piciorul unei vrăjitoare, nici împuns cu prăjina
de împins şlepul. Ia seama însă, câinii mei n-ar fi
totuşi atât de reţinuţi – aşa cum o să afli, într-o
bună zi!
M-am întrebat unde-şi ţinea câinii, căci eu nu-i
văzusem şi nici nu-i auzisem.
— Vrăjitoarele de apă sunt, de fapt, problema
cea mai mare prin părţile astea, continuă
Arkwright. Spre deosebire de celelalte vrăjitoare,
ele pot trece peste o apă, mai ales peste una
stătătoare. Pot rămâne sub apă cu orele, fără să
respire; se afundă în mâlul albiei sau în cel de pe
mal, aşteptând să se ivească vreo victimă
neatentă. Ai vrea să vezi una, tinere Ward?
În vară, Vraciul şi cu mine merseserăm la
Pendle şi luptaserăm cu trei clanuri principale de
vrăjitoare de-acolo. Fusese o luptă grea şi
avuseserăm noroc să rămânem în viaţă, aşa că
mi se cam luase de vrăjitoare, pentru o vreme.
Probabil lucrul acesta mi s-a putut citi pe faţă,
pentru că, deşi am încuviinţat cu un semn din
cap, Arkwright zâmbi ironic.
— Nu pari prea entuziasmat, tinere Ward. Nu-ţi
face griji, n-o să te muşte. O ţin la loc sigur, cum
o să-ţi dai seama imediat! O să te conduc să-ţi
prezint moara şi o să-ţi arăt şi vrăjitoarea, dar
mai întâi hai să terminăm de aranjat camera în
care o să dormi. Vino cu mine!
Ieşi din bucătărie şi l-am urmat la etaj, până în
dormitorul cu un pat de o singură persoană, cel
cu salteaua neacoperită. Am crezut că avea
să-mi confirme că aia va fi camera mea, în
schimb el a tras salteaua de pe pat.
— Hai să ducem asta jos! Mi-a zis el grăbit şi am
cărat-o împreună până în bucătărie.
După asta, a urcat din nou, întorcându-se
repede cu o boccea de cearşafuri şi pături.
— Sunt cam umede, zise, dar în bucătărie or să
se usuce curând şi apoi o să le putem duce
înapoi, în camera ta. Bun, acum eu am puţină
treabă sus, dar mă întorc în mai puţin de o oră.
Până atunci, de ce nu-ţi notezi tu prima lecţie
despre vrăjitoarele de apă şi trombe? Ţi-ai luat la
tine caietul de însemnări, nu?
Am dat din cap.
— Ei bine, du-te şi adu-l! Îmi comandă el.
Simţindu-i nerăbdarea, am scotocit prin sac şi
m-am aşezat la masă, cu caietul, tocul şi o mică
sticluţă cu cerneală în faţă, în timp ce Arkwright
a urcat la etaj.

Am trecut pe hârtie tot ce mi-am putut aminti

din prima mea lecţie şi apoi am început să mă
întreb ce-o fi făcând Arkwright sus atâta vreme.
La un moment dat, mi s-a părut că-l aud stând
de vorbă cu cineva. Dar, într-adevăr, în mai
puţin de o oră a coborât şi, trecând pe lângă
mine, i-am simţit damful de vin. Apoi, cu un
felinar într-o mână şi strângând bine toiagul în
cealaltă, m-a condus în încăperea în care
intrasem prima oară.
În afară de sfeşnicul pe care îl dusesem eu în
bucătărie, încăperea arăta absolut la fel: un
scaun într-un colţ şi altul în colţul opus, lăzi şi
sticle goale de vin, masa solitară şi cele trei
ferestre bătute în scânduri. Dar în lumina
felinarului am descoperit ceva ce nu observasem
înainte.
 În partea stângă a uşii de la intrare era un
chepeng. Arkwright mi-a întins toiagul, s-a
aplecat şi, cu mâna liberă, a apucat de belciugul
de fier şi l-a deschis. Nişte trepte de lemn se
cufundau în Întuneric şi, de jos, se auzea
zgomotul pârâului curgând năvalnic prin albia
lui pietruită.
— Ei bine, tinere Ward, zise Arkwright, de obicei
este destul de sigur, dar fiindcă şase zile am fost
departe de casă, s-ar fi putut întâmpla orice în
răstimpul ăsta. Stai pe lângă mine – pentru orice
eventualitate.
Cu acestea, începu să coboare, iar eu l-am
urmat în bezna adâncă de sub casă, ducându-i
toiagul, mult mai greu decât cele cu care eram eu
obişnuit. Un iz pătrunzător de lemn ud şi putred
mi-a asaltat nările şi m-am trezit nu într-o
pivniţă cu podea de piatră, ci în noroiul de pe
malul pârâului. În stânga noastră se vedea arcul
uriaş al roţii nemişcate a morii.
— Mi s-a părut că am auzit roata învârtindu-se,
azi-noapte, am murmurat eu.
Eram sigur că, de fapt, nu se învârtise, ci fusese
o iluzie din ansamblul celor stârnite de ciudata
bântuire, un ecou al evenimentelor ce se
petrecuseră în trecut. Dar eram curios şi, într-un
fel, speram ca Arkwright să-mi poată spune ce se
petrecea.
În loc de asta, s-a uitat fioros la mine şi i-am
văzut faţa aprinzându-i-se de mânie.
 — Ţi se pare c-ar mai putea să se mişte? Urlă el.
Am clătinat uluit din cap şi am făcut un pas
înapoi.
Arkwright înjură în barbă, îmi întoarse spatele
şi continuă să înainteze, cu capul plecat, pe sub
moară.
Curând, am ajuns la un puţ pătrat, iar
Arkwright s-a oprit, cu vârful uriaşelor sale ghete
depăşindu-i marginea. Mi-a făcut semn să mă
apropii şi am venit lângă el, dar am avut grijă ca
vârful ghetelor mele să rămână pe pământ. Puţul
era închis cu treisprezece drugi de fier, aşadar
nu puteai să cazi în el. Asta nu însemna totuşi că
erai în deplină siguranţă. O vrăjitoare putea să
scoată mâna printre drugi şi să te înhațe de
gleznă. Unele erau foarte rapide şi puternice şi se
puteau mişca mai iute de cât ţi-ar fi luat să
clipeşti o dată din ochi. Nu voiam să risc.
— O vrăjitoare de apă se poate ascunde în
pământ, tinere Ward, aşadar, va trebui s-o
împiedicăm să facă asta. Cu toate că nu-i poţi
vedea decât capacul zăbrelit, ai în faţă chiar o
cuşcă, de forma unui cub, cu celelalte cinci feţe
îngropate în pământ.
Nu era prima oară când vedeam aşa ceva.
Vraciul folosea acest tip de cuşcă pentru a ţine
închise vrăjitoarele lamia, care aveau şi ele
obiceiul să se ascundă în pământ.
Arkwright ridică felinarul deasupra puţului.
— Uită-te jos şi spune-mi ce vezi.
 Vedeam apa reflectând lumina, iar într-o parte a
puțului, o poliţă îngustă şi înnămolită. Pe ea
parcă era ceva, dar nu puteam desluşi ce anume.
Părea să fie pe jumătate îngropată în mâl.
— Nu văd bine, am recunoscut eu.
Arkwright oftă nerăbdător şi întinse mâna după
toiag.
— Ei bine, ai nevoie de un ochi format. În
lumină slabă, ai putea călca pe o creatură ca
asta fără să-ţi dai seama. Şi-ar înfige dinţii în
corpul tău şi te-ar târî în apă, la pieire, în câteva
secunde. Poate că asta o să te ajute…
Luă toiagul de la mine şi îl coborî încet, cu lama
înainte, printre doi drugi, chiar deasupra poliţei,
apoi împunse brusc. Imediat izbucni un ţipăt de
durere şi am zărit pentru o clipă un păr lung şi
încâlcit şi nişte ochi plini de ură, iar ceva se
aruncă de pe marginea poliţei în apă,
împroşcând-o în toate părţile.
— Acuma o să rămână acolo, la fund, o oră
întreagă sau poate chiar mai mult. Dar în mod
sigur am trezit-o, nu-i aşa? Zise el, cu un zâmbet
crud.
Nu mi-a plăcut c-o rănise pe vrăjitoare doar ca
s-o pot vedea eu mai bine. Mi s-a părut complet
fără rost – ceva ce magistrul meu n-ar fi făcut, în
niciun caz.
— Ţine minte, nu e întotdeauna atât de înceată.
Ştiind că voi lipsi mai multe zile, i-am pus o doză
în plus de sare. Pune prea multă în apă şi s-a zis
cu ea, aşadar trebuie să-ţi faci socotelile cu
atenţie. Aşa o ţinem supusă. La fel procedăm şi
cu trombele – şi cu orice iese din apă chioară.
De-aia am un şanţ cu apă de jur împrejurul
grădinii. N-o fi el prea adânc, dar concentraţia de
sare este foarte mare, ca să oprească orice
creatură să intre sau să iasă. Vrăjitoarea asta ar
fi moartă în câteva secunde dac-ar izbuti să iasă
din puţul ăsta şi-ar încerca să traverseze şanţul.
Tot el opreşte şi grozăviile din mlaştină să
pătrundă în grădină… în orice caz, tinere Ward,
eu nu sunt la fel de milos ca domnul Gregory. El
ţine vrăjitoarele în puţuri pentru că nu-i vine să
le omoare, în vreme ce eu o fac doar ca să le
pedepsesc. După o vreme, le scot şi le ucid.
Acum, hai să vedem dacă putem vedea ceva din
tromba aia pe care am prins-o, cum ţi-am spus,
lângă canal…
Mă conduse către un alt puţ, aproape de două
ori mai mare ca primul. Partea de sus era
acoperită, la fel ca şi la celălalt, cu drugi de fier,
dar mult mai mulţi şi mai apropiaţi. N-am mai
văzut nicio poliţă nămoloasă, doar apă murdară
dintr-un capăt în celălalt. Mi-am dat seama însă
că e foarte adânc. Arkwright s-a uitat încruntat
la apă şi a clătinat din cap.
— Se pare că stă la pândă undeva la fund. E
încă ascultătoare după doza mare de sare pe care
am pus-o în apă. Cu trombele, cel mai bine e să
le laşi în pace, să doarmă. O să mai ai destule
ocazii s-o vezi în astea şase luni pe care-o să le
petreci aici. Bun, acum, să vedem grădina…
— Are vreun nume? Am întrebat eu, făcând
semn spre puţul vrăjitoarei, când am trecut pe
lângă el.
Arkwright se opri brusc, se uită la mine şi
clătină din cap. Pe faţă i se perindară fulgerător
mai multe expresii, niciuna de bine. În mod
limpede, spusesem o mare tâmpenie.
— E doar o vrăjitoare oarecare, zise el, pe un ton
sarcastic. Oricum şi-o zice ea, nu ştiu şi nici
nu-mi pasă! Nu mai pune întrebări prosteşti!
M-am înfuriat brusc şi am simţit cum îmi iau foc
obrajii.
— Poate fi de folos să ştii numele unei vrăjitoare!
I-am răspuns eu tăios. Domnul Gregory ţine un
registru cu numele tuturor vrăjitoarelor de care a
auzit sau pe care le-a întâlnit personal.
Arkwright îşi apropie faţa de-a mea aşa de mult,
că răsuflarea lui acră mă izbi din plin.
— Acum nu eşti la Chipenden, băiete. În
prezent, eu sunt magistrul tău şi ai să faci
lucrurile ca mine. Iar dacă-mi mai vorbeşti o dată
pe tonul de adineauri, te bat de te zvânt! M-ai
înţeles?
Mi-am muşcat buzele ca să mă abţin de la a-i
răspunde, apoi am dat din cap şi mi-am plecat
privirea în pământ. Oare de ce vorbise astfel gura
fără mine? Păi, în primul rând pentru că mi se
păruse că nu avea dreptate. Şi-n al doilea rând,
pentru că nu-mi plăcuse tonul vocii cu care el
îmi vorbise mie. Dar n-ar fi trebuit să-mi dau pe
faţă mânia. La urma urmelor, magistrul meu îmi
spusese că Arkwright face lucrurile altfel şi că eu
eram cel care trebuia să se adapteze metodelor
sale.
— Urmează-mă, tinere Ward, zise Arkwright, cu
vocea acum îmblânzită, o să-ţi arăt grădina.
În loc să se îndrepte spre treptele de lemn ce
dădeau în camera din faţă, Arkwright se întoarse
către roata morii. La început, am crezut că o să
se chinuie să treacă pe lângă ea cumva, dar apoi
l-am văzut descuind o uşă îngustă aflată în
stânga acesteia. Am ieşit în grădină şi am văzut
că, deşi se ridicase puţin, ceaţa încă se mai târa
în depărtare, dincolo de copaci. Am dat un ocol
complet şanţului de apă; din când în când,
Arkwright se oprea să-mi mai arate câte ceva.
— Aia e Mlaştina Mănăstirii, zise el, împungând
cu degetul spre sud-vest. Iar dincolo de ea e
Dealul Călugărului. Să nu încerci niciodată să
treci mlaştina singur – cel puţin, până nu înveţi
bine pe unde s-o iei sau nu înainte de a fi studiat
o hartă. Dincolo de mlaştină, mai bine spus către
vest, e un mal înalt de pământ care protejează
zona de fluxul din golf.
Eu mă uitam în jur, atent la tot ce-mi spunea.
— Acum, continuă el, aş vrea să mai faci
cunoştinţă cu cineva…
 Spunând acestea, îşi duse două degete la gură şi
scoase un fluierat lung şi pătrunzător. Îl repetă
şi, aproape imediat, dinspre mlaştină am auzit
ceva venind în fugă spre noi. Doi câini-lupi mari
îşi făcură apariţia, amândoi sărind cu uşurinţă
peste şanţul cu apă. Eram obişnuit cu dulăii de
la fermă, dar animalele acestea aveau o
înfăţişare sălbatică şi păreau să vină drept la
mine. Erau mai mult lupi decât câini şi, dac-aş fi
fost singur, sunt convins că m-ar fi pus la
pământ în câteva secunde. Unul era de un
cenuşiu-murdar, cu dungi negre; tovarăşul lui
era negru ca tăciunele, cu doar un smoc cenuşiu
în vârful cozii. Aveau boturile larg căscate şi colţii
gata să muşte.
Dar, la comanda lui Arkwright – Jos! —, se
opriră imediat, se aşezară pe labele din spate şi
se uitară în ochii stăpânului lor, gâfâind, cu
limbile atârnându-le afară din bot.
— Căţeaua e aia neagră, zise Arkwright. O
cheamă Gheară. Nu te întoarce cu spatele la ea –
e periculoasă. Iar ăsta e Colţ, adăugă el, arătând
către cenuşiu. E mai cumsecade din fire, dar
amândoi sunt câini de pază, nu animale de
companie răsfăţate. Mă ascultă pentru că-i
hrănesc bine şi îmi ştiu de frică. Primesc
afecţiune doar unul de la celălalt. De altfel, sunt
o pereche. De nedespărţit.
— Am crescut la o fermă. Aveam şi noi câini de
pază, i-am spus eu.
 — Serios? Atunci înţelegi ce vreau să spun. Nu-i
loc pentru sentimente cu un câine de pază.
Poartă-te corect cu ei, hrăneşte-i bine, dar, drept
răsplată, pune-i să-şi câştige pâinea. Mă tem că
între câinii de fermă şi ăştia doi sunt prea puţine
asemănări. Noaptea, de obicei, îi ţin în lanţ, pe
lângă casă, i-am învăţat să latre dacă se apropie
ceva. Ziua, vânează iepuri dincolo de marginile
mlaştinii şi sunt atenţi la orice ar putea
ameninţa casa. Dar când plec cu vreo treabă, mă
însoţesc. Odată ce-au adulmecat vreo urmă, nu
se lasă până nu descoperă prada. Vânează
orice-i pun eu să vâneze. Şi, dacă e nevoie, la
comanda mea chiar omoară. Cum am mai spus,
muncesc din greu şi sunt hrăniţi bine. Când ucid
o vrăjitoare, primesc şi ei un premiu, pe lângă
mâncarea obişnuită – inima acesteia. După cum
ţi-a spus deja magistrul tău, asta o împiedică să
se întoarcă în lumea noastră într-un alt trup şi,
de asemenea, să se folosească de trupul mort ca
să-şi scurme drum spre lumină. De-asta nu
păstrez vrăjitoare moarte. Nu mai irosesc nici
timp, nici spaţiu.
Exista o pornire brutală în Arkwright – cu
siguranţă nu era omul pe care să-l superi. Când
ne-am întors şi am pornit către casă, câinii
ţinându-se după noi ca umbrele, am ridicat din
întâmplare privirea şi am zărit ceva ce m-a
surprins. Două fuioare distincte de fum se
ridicau deasupra acoperişului morii. Unul
trebuie să fi fost de la soba din bucătărie. Dar al
doilea foc unde era? M-am întrebat dacă nu
cumva venea de la odaia încuiată în care-mi
fusese interzis accesul. Oare să fi fost acolo ceva
sau cineva despre care Arkwright nu voia să ştiu
şi eu? Apoi mi-am adus aminte de morţii care
nu-şi găsiseră tihna şi cărora le îngăduia să
umble prin casă. Ştiam de-acum că era iute de
mânie şi eram aproape sigur că nu voia să-mi
bag nasul, dar eram şi foarte curios.
— Domnule Arkwright, am început eu, politicos,
pot să te întreb ceva?
— De-asta te afli aici, tinere Ward…
— E în legătură cu ceva ce ai scris în biletul pe
care mi l-ai lăsat. De ce le îngădui morţilor să-ţi
bântuie casa?
Din nou pe chipul lui a fulgerat mânia.
— Morţii de aici sunt din familie. Familia mea,
tinere Ward. Şi nu vreau să discut lucrul ăsta
nici cu tine, nici cu altcineva, aşa că va trebui
să-ţi înăbuşi curiozitatea. Când te întorci la
domnul Gregory, Întreabă-l pe el. Ştie ceva
despre asta şi cu siguranţă c-o să-ţi spună şi ţie.
Dar, până atunci, nu mai vreau să aud niciun
cuvânt despre treaba asta. Înţelegi? E ceva
despre care pur şi simplu nu vreau să vorbesc.
Am dat din cap şi l-am urmat până în casă. M-oi
fi aflat eu aici ca să pun întrebări, însă primirea
răspunsurilor era o cu totul altă problemă!
CAPITOLUL 07
 DAU DIN PICIOARE CA BROASCA
De îndată ce s-a întunecat, am mâncat ceva,
apoi Arkwright m-a ajutat să duc salteaua şi
aşternuturile înapoi în camera mea. Cearşafurile
erau în regulă, dar salteaua era încă umedă, deşi
nici prin cap nu-mi trecea să mă plâng.
Eram obosit şi m-am culcat în mica mea odaie
goală, sperând să dorm bine, dar peste vreo oră
am fost trezit de aceleaşi zgomote tulburătoare
pe care le auzisem şi cu o noapte înainte –
huruitul greoi al roţii de moară şi ţipătul
sfâşietor care-mi făcea părul măciucă. Dar, de
data asta, de îndată ce ecourile s-au stins, am
auzit două perechi de paşi urcând scara dinspre
bucătărie.
Eram convins că Arkwright era încă în pat, aşa
că am dedus că trebuiau să fie stafiile care
bântuiau moara. Sunetele de paşi au ajuns la
primul etaj şi au trecut prin faţa uşii
dormitorului meu. Am auzit uşa camerei
alăturate deschizându-se şi apoi închizându-se
la loc, iar cineva s-a aşezat pe uriaşul pat dublu –
cel cu aşternuturile mustind de apă. Arcurile au
scârţâit ca şi cum cineva s-ar fi întors pe partea
cealaltă, încercând să se aşeze cât mai comod,
după care s-a lăsat o linişte deplină.
Liniştea s-a menţinut o bună bucată de timp, iar
eu tocmai începusem să scap de încordare şi
dădeam să aţipesc, când de dincolo de perete
s-au auzit nişte voci:
 — Tot nu-mi găsesc locul, se plânse un glas de
bărbat. Oh, ce n-aş da să mai dorm într-un pat
uscat, măcar o dată!
— Vai, îmi pare rău, Abe, răspunse o voce de
femeie. Nespus de rău. N-am vrut să-ţi creez
neplăceri. E de la apa din pârâul morii. Apa în
care m-am înecat. Nu mai pot scăpa de ea, oricât
aş încerca. Mă dor şi oasele rupte, dar rănile de
la apă mă dor cel mai tare. De ce nu pleci şi mă
laşi pe mine cu ale mele? Nu poate să iasă nimic
bun din faptul că stăm împreună aşa.
— Să te părăsesc? Cum te-aş putea părăsi
vreodată, draga mea? Ce înseamnă o neplăcere
ca asta, când ne avem unul pe celălalt?
La acestea, femeia începu să plângă, umplând
toată casa cu jalea şi durerea ei. Peste alte câteva
clipe, s-au auzit nişte cizme grele coborând scara
de la etajul de deasupra. Aceşti paşi nu
aparţineau însă vreunei stafii. Crezusem că
Arkwright se dusese la culcare, dar probabil că
fusese la etaj, în camera aceea de sus de tot.
Străbătu palierul şi l-am auzit oprindu-se la uşa
de vizavi de a mea, deschizând-o şi spunând:
— Vă rog să veniţi sus. De ce nu urcaţi în
camera mea, unde v-ar fi cald şi bine? Hai să
stăm de vorbă. Să-mi povestiţi ceva din zilele
când eram cu toţii fericiţi, împreună.
A urmat o lungă tăcere, apoi l-am auzit urcând
din nou scările. Nu le-am auzit şi pe stafii
urmându-i, dar, după o vreme, de deasupra s-a
auzit un murmur de glasuri, de parcă Arkwright
ar fi pornit deodată o conversaţie cu cineva.
N-am putut desluşi ce spuneau, dar, la un
moment dat, Arkwright a râs cu o veselie forţată.
După o vreme, m-a furat somnul şi, când m-am
trezit, lumina cenuşie a zorilor îmi inundase deja
odaia.

Mă trezisem înaintea noului meu magistru şi am

reuşit să pregătesc peştele cât să fie mulţumit.
Am mâncat în tăcere. Nu mă simţeam în largul
meu cu el şi chiar simţeam lipsa clipelor
petrecute cu Vraciul şi cu Alice. John Gregory
poate că era, uneori, cam sever, dar îmi plăcea.
Când mă mai lua gura pe dinainte, mă punea la
punct, ferm, e drept, dar cu siguranţă nu m-ar fi
ameninţat niciodată cu bătaia.
Nu aşteptam cu prea mare tragere de inimă
noile lecţii, dar m-aş fi simţit şi mai lipsit de zel
dac-aş fi bănuit ce avea să urmeze.
— Ştii să înoţi, tinere Ward? Mă întrebă
Arkwright, ridicându-se de la masă.
Am clătinat din cap în semn că nu. Nu fusese
nevoie să învăţ. Singurele ape de pe lângă ferma
noastră erau câteva pâraie puţin adânci şi nişte
bălţi, iar cel mai apropiat râu era traversat de un
pod solid. Cât despre magistrul meu, John
Gregory, nu-mi pomenise niciodată despre asta.
Din câte aflasem, nici el nu ştia să înoate.
— Ei bine, trebuie să rezolvăm problema asta
cât mai repede cu putinţă. Urmează-mă! Şi nu te
osteni să-ţi mai iei şi toiagul, nu vom avea nevoie
decât de al meu. De asemenea, n-or să-ţi
trebuiască nici haina, nici pelerina!
L-am urmat pe Arkwright prin grădină şi de-a
lungul pârâului, spre canal. Odată ajuns pe mal,
se opri şi-mi arătă apa de jos.
— Pare cam rece, nu-i aşa?
Am aprobat din cap. Mă lua cu frig numai
Uitându-mă la ea.
— Ei bine, acum suntem abia în octombrie, o să
fie mult mai rece până la sfârşitul iernii, dar
uneori n-avem de ales şi trebuie să ne aruncăm
în ea. Dacă ştii să înoţi, poţi scăpa cu viaţă în
părţile astea ale Comitatului. Şi ce şanse ai avea
împotriva unei vrăjitoare de apă, dacă n-ai şti să
înoţi? Aşadar, sări degrabă, tinere Ward, şi hai să
începem! Prima parte e cea mai grea şi cu cât
treci mai repede de ea, cu atât mai bine!
M-am uitat în jos, la apa mâloasă a canalului.
Nu-mi venea să cred că mă punea să sar în ea.
Am şovăit şi m-am întors cu faţa la el, gata să
protestez, dar Arkwright a oftat şi şi-a întors
toiagul, ţinându-i de lama ucigătoare. Apoi, spre
totala mea uluire, s-a aplecat şi m-a împins cu
putere în piept. Mi-am pierdut echilibrul şi m-am
prăbuşit în canal cu un pleosc! Zgomotos. Şocul
apei reci m-a făcut să deschid gura şi să trag aer
în piept, dar cum aveam capul sub apă, aceasta
mi-a năvălit pe nas şi pe gură, blocându-mi
respiraţia.
Pentru o clipă, n-am ştiut încotro era suprafaţa.
Înţelegând foarte clar că apa era mai adâncă
decât măsuram eu în înălţime, am început să mă
agit. Din fericire, mi-am scos curând capul
deasupra apei şi am putut zări cerul. L-am auzit
pe Arkwright strigându-mi ceva, dar, înainte să
apuc să trag o dată aer în piept, m-am dus din
nou la fund. Mă zbăteam, îngrozit că eram gata
să mă înec, dădeam din mâini şi din picioare în
toate direcţiile, încercând să mă prind de ceva –
de orice care să mă scoată de-acolo şi să mă ducă
înapoi pe mal, în siguranţă.
De ce nu mă ajuta Arkwright? Nu vedea oare că
mă înec? Chiar atunci am simţit că mă împunge
ceva în piept, aşa că am întins mâna şi m-am
apucat zdravăn. Ţinându-mă cu îndârjire, am
simţit că sunt scos din apă. În clipa următoare,
cineva şi-a vârât degetele în părul meu şi m-a
tras la suprafaţă.
Mă aflam lângă mal, şi m-am uitat în sus, la
Arkwright, care rânjea. Am încercat să vorbesc,
să-i spun pe şleau ce gândeam în momentul ăla.
Ce tâmpenie mai era şi asta? Încercase să mă
înece! Dar încă mă sufocam şi gâfâiam să-mi
recapăt suflul, iar din gură-mi ieşea numai apă,
în loc de vorbe.
— Ascultă, tinere Ward, când cineva vrea să se
ducă la fund, cel mai simplu mijloc este să ia în
braţe un pietroi, ca greutatea acestuia să-l
poarte repede în adânc. Tu n-ai să te duci la
fund, fiindcă ţi-e mai uşor să pluteşti decât să te
scufunzi. Corpul tău pluteşte de la sine. Tot ce
trebuie să faci este să-ţi ţii capul sus, ca să poţi
respira şi să înveţi câteva mişcări. Ai văzut cum
dă o broască din picioare? Mă întrebă el.
M-am holbat la el, nedumerit. Abia atunci am
fost în stare să-mi umplu cum trebuie plămânii
cu aer. Era aşa de bine să pot respira, că nimic
altceva nu mai conta.
— O să te trag prin apă cu toiagul meu, tinere
Ward, iar tu o să dai din picioare ca broasca. De
braţe o să ne ocupăm mâine…
Am vrut să las toiagul şi să mă caţăr pe mal,
dar, mai înainte de-a apuca să fac vreo mişcare
sau să protestez, Arkwright începu să meargă
spre sud, de-a lungul malului, trăgând după el
toiagul cu mâna stângă, aşa că am fost silit să-l
urmez.
— Dă din picioare! Îmi porunci el.
I-am îndeplinit ordinul. Frigul îmi intrase
până-n măduva oaselor, aşa că trebuia să mă
mişc, ca să nu îngheţ. După câteva sute de metri,
schimbă direcţia.
— Dă-i, dă-i, dă-i! Haide, tinere Ward, poţi mai
mult de-atât! Mai tare! Închipuie-ţi că te
urmăreşte o vrăjitoare de apă!
După vreun sfert de ceas, m-a scos din apă.
Eram înţepenit de frig şi murat tot, iar din ghete
îmi ţâşnea apă murdară. Arkwright se uită în jos,
la ele, şi clătină din cap.
— Fireşte, înotatul ar fi mult mai simplu fără
ghetele astea grele, dar s-ar putea să nu ai timp
să ţi le scoţi. Oricum, hai să ne întoarcem la
moară, ca să te usuci.
Mi-am petrecut restul dimineţii înfofolit într-o
pătură, la gura sobei, ca să-mi încălzesc corpul.
Arkwright m-a lăsat singur şi a petrecut multă
vreme în odaia de sus. Nu-mi plăcea deloc
metoda pe care o folosise ca să mă înveţe să înot
şi, de bună seamă, îmi pierise tot cheful pentru
următoarea lecţie.
După-amiaza târziu, m-a dus în grădină, de
data asta spunându-mi să-mi iau şi toiagul. S-a
oprit într-un luminiş şi s-a întors deodată să mă
înfrunte.
M-am uitat la el, amuţit. Îşi ţinea toiagul ridicat
la patruzeci şi cinci de grade, ca şi cum ar fi vrut
să mă împungă cu el sau să se apere. Dar apoi îl
suci iarăşi cu lama spre el şi cu mânerul spre
mine.
— Întoarce-ţi şi tu toiagul cum am făcut eu! Îmi
porunci. Fără îndoială că lama ta va rămâne în
lăcaşul ei, dar n-am vrea să se întâmple ceva
neprevăzut, nu-i aşa? Acuma, hai, încearcă să
mă loveşti! Hai să vedem din ce eşti plămădit!
L-am atacat de câteva ori, fără prea mare tragere
de inimă, dar el mi-a parat fiecare lovitură.
— Asta-i tot ce poţi? Vreau să văd ce ştii să faci
ca să-mi dau seama cum să te ajut să-ţi
îmbunătăţeşti tehnica. Hai, încearcă. Nu-ţi face
griji, n-o să mă răneşti. Domnul Gregory spunea
că eşti bun. Hai să vedem ce poţi face…
Aşa că m-am străduit. Chiar m-am străduit. Am
lovit stânga-dreapta cât am putut de repede,
până când mi s-a tăiat răsuflarea, şi la sfârşit am
încercat să-l împung – o manevră specială, pe
care o învăţasem de la magistrul meu: fandezi cu
toiagul într-o mână, dar îl treci rapid în cealaltă.
Era o figură care-mi salvase viaţa când mă
luptasem cu Grimalkin, vrăjitoarea asasină.
Eram sigur c-o să trec de garda lui Arkwright,
dar când am dat să-l împung, mi-a culcat toiagul
într-o parte cu uşurinţă.
Părea însă mulţumit că, în sfârşit, încercasem
tot ce ştiam şi a început să-mi arate cum să-mi
aşez piciorul ca să-mi fie mai uşor la fandări. Am
continuat aşa până s-a întunecat aproape de tot
şi atunci a dat semnalul de oprire.
— Ei bine, tinere Ward, ăsta a fost doar
începutul. Să dormi bine în noaptea asta, pentru
că mâine va fi mai greu. O să începi lucrând cu
lupii. Apoi o să ai parte de a doua lecţie de înot la
canal, urmată de alt exerciţiu de luptă. Data
viitoare o să încerc eu să te lovesc pe tine! Să
sperăm că te poţi apăra, altminteri o să te alegi
cu o vânătaie sănătoasă pentru fiecare tentativă
de apărare ratată.
Am intrat în casă pentru o binemeritată cină.
Fusese o zi grea, ca să spun doar atât, dar
trebuia să recunosc un lucru. Or fi fost metodele
lui Arkwright dure, dar el era un profesor bun.
Simţeam că învăţasem deja multe.
CAPITOLUL 08
NEVASTA PESCARULUI
S-a întâmplat ca, a doua zi, să nu mai am parte
de nicio lecţie. Nici nu ne terminaserăm bine
micul dejun, când în depărtare s-a auzit
dangătul unui clopot. A bătut de trei ori.
— Sună a necazuri, observă Arkwright. Ia-ţi
toiagul, tinere Ward. Hai să mergem să vedem
despre ce-i vorba…
M-a condus prin grădină, peste şanţul cu apă,
spre canal. Un bărbat trecut de vârsta mijlocie
aştepta lângă clopot, strângând la piept o bucată
de hârtie.
— Deci te-ai hotărât… îi zise Arkwright când
ajunserăm mai aproape de el.

Omul dădu din cap. Era înalt şi slab, cu smocuri

de păr cenuşiu, încărunţit, la tâmple. Arăta de
parcă prima pală de vânt mai sănătoasă l-ar fi
putut lua pe sus. Ţinea hârtia astfel ca Arkwright
s-o poată vedea. Pe foaie erau trecute
nouăsprezece nume într-o parte şi trei în
cealaltă.
— Am votat ieri, zise el, cu un scâncet tânguitor
în glas. Aproape toţi au zis da. Nu vrem s-o ştim
locuind lângă noi. Nu-i cinstit. Nu-i cinstit
deloc…
 — V-am mai spus şi data trecută, îl repezi
Arkwright, nervos. Nici măcar nu suntem siguri
că ea este. Au copii?
Slăbănogul clătină din cap.
— N-au, dar câinii tăi or să ştie dacă ea e, nu-i
aşa? Or să fie în stare s-o descopere?
— Probabil, dar nu-i întotdeauna atât de
simplu. În orice caz, o să vin să rezolv problema –
într-un fel sau altul.
Omul a dat din cap şi a pornit repede de-a
lungul canalului.
Când a dispărut din vedere, Arkwright a oftat.
— Nu-i una dintre misiunile după care mă dau
în vânt, asta de-acu’. Un grup de oameni de bine
– zise el, apăsând cu sarcasm pe „de bine” –,
dintr-un sat mai dinspre nord, crede că un
localnic pescar trăieşte cu o kelpie. Se frământă
de aproape un an, încercând să ajungă la o
concluzie. Acum vor să mă ocup eu de ea.
— O kelpie? Asta ce-i? Am întrebat eu.
— O kelpie este o creatură care-şi poate
schimba forma; mai e cunoscută şi ca
„femeia-focă”, tinere Ward. De obicei, îşi petrece
viaţa în mare, dar uneori se îndrăgosteşte de
câte-un pescar – probabil zărindu-l când e în
larg, cu barca, sau când îşi cârpeşte năvoadele.
Cu cât i se aprind mai tare călcâiele după el, cu
atât înfăţişarea ei devine mai omenească.
Preschimbarea durează o zi, cel mult – şi
transformarea în femeie e perfectă –, timp în care
se arată ca o femeie foarte frumoasă. Pescarul,
de obicei, se înamorează până peste urechi de
cum dă cu ochii de ea şi o ia de nevastă. Nu pot
avea copii, dar, în afară de asta, căsătoria lor e
fericită. Eu nu văd niciun rău în treaba asta, dar
dacă există vreo plângere, trebuie să iau măsuri.
Face parte din îndeletnicirea mea. Trebuie să-i
ajut pe oameni să se simtă în siguranţă. Asta
înseamnă că va trebui să folosesc lupii. Uneori, o
kelpie trăieşte printre oameni ani de-a rândul,
fără să atragă asupra ei nici umbră de îndoială.
De cele mai multe ori, nevestele sunt cele care îi
stârnesc pe bărbaţi să se plângă de vreo kelpie.
Devin geloase. Vezi tu, pe lângă faptul că e
deosebit de frumoasă, o kelpie aproape că nu
îmbătrâneşte.
— Şi pescarul… dacă nevasta lui e o kelpie, el
are cunoştinţă de asta? Am întrebat eu.
— După o vreme, unii îşi dau seama. Dar nu se
plâng…
Spunând acestea, Arkwright ridică din umeri şi
slobozi un fluierat prelung şi ascuţit. Aproape
numaidecât îi răspunse un lătrat îndepărtat şi
câinii veniră în goană, cu boturile căscate
ameninţător. Curând, Arkwright ne conducea
către miazănoapte, pe malul canalului, cu
Gheară şi Colţ escortându-l, gâfâind cu limbile
scoase, şi cu mine la câţiva paşi în urmă. Nu
după mult timp, l-am ajuns pe săteanul
mesager, dar Arkwright n-a schiţat nici măcar
un salut.
Nu-mi plăcea deloc misiunea asta şi, oricât de
nemilos ar fi putut părea, nici Arkwright nu era
prea bucuros, într-un fel, kelpia îmi amintea de
lamia – şi acestea îşi puteau schimba, în timp,
înfăţişarea, luând chip omenesc. M-am gândit la
Meg, vrăjitoarea lamia pe care magistrul meu o
iubise odinioară. Cum s-ar fi simţit dac-ar fi
pornit cineva cu câinii după ea? Probabil la fel
cum avea să se simtă şi pescarul când avea să
vadă că veniserăm după nevasta lui. Se părea că
şi mama mea era o lamia, la fel ca surorile ei, şi
ştiam cum s-ar fi simţit tata dacă ar fi fost vânată
astfel. Toată povestea asta mă făcea să mă simt
foarte prost. Dacă nevasta pescarului nu făcea
rău nimănui, de ce trebuia vânată?

Am părăsit canalul, luând-o spre apus, către

ţărm, iar peste puţin timp, o fâşie întinsă şi
netedă de nisip a apărut în faţa ochilor noştri.
Ziua era geroasă – nicio picătură de căldură în
razele soarelui, deşi scânteia orbitor pe marea
din depărtare. Făcând un ocol mare ca să mă
feresc de câini, am venit lângă Arkwright. Eram
curios şi trebuia să-i pun câteva întrebări.
— Kelpiile au vreo putere? Am început eu.
Folosesc magia neagră?
El clătină din cap, evitând să se uite la mine.
— Singura lor putere adevărată este aceea de
a-şi schimba înfăţişarea, răspunse el,
posomorât. Odată ce-au luat formă omenească,
dacă sunt ameninţate, se pot preface înapoi în
câteva minute.
— O kelpie aparţine Întunericului? Am stăruit
eu.
— Nu de la bun început, răspunse el. Sunt
aidoma oamenilor, în privinţa asta – pot merge fie
pe o cale, fie pe cealaltă.
Curând intram într-un cătun cu doar vreo şapte
case, unde se simţea în aer miasma slabă a
peştelui stricat. Se vedeau plase de pescuit şi
vreo două bărci mici, dar nici urmă de locuitori.
Nici măcar perdele mişcate pe la vreo fereastră.
Probabil îl văzuseră pe Arkwright venind şi se
ferecaseră dinadins în case.
După ce-am ieşit din cătun, am văzut o colibă
singuratică şi, pe o movilă în spatele ei, un om
cârpindu-şi plasa de pescuit. În faţa colibei, la
marginea fâşiei de nisip, o frânghie de rufe se
întindea de la un cârlig de metal bătut în perete,
lângă uşa de la intrare, până la un stâlp de lemn.
Rufele fluturau numai pe jumătate din frânghie.
O femeie ieşi din colibă cu braţele pline de haine
ude, pe care începu să le atârne la uscat.
— Ei bine, hai să vedem cum stă treaba, mârâi
Arkwright, fluierând încetişor.
Imediat, cei doi câini ţâşniră înainte.
— Nicio grijă, tinere Ward, continuă el, sunt
bine dresaţi. Dacă e femeie-femeie, nici n-or să se
atingă de ea!
 Deodată, o luă la fugă spre colibă, iar în clipa
aceea, pescarul îşi ridică privirile din plasa lui şi
se ridică. Avea părul alb şi părea destul de
bătrân. Atunci am văzut că vraciul nu fugea
către femeie – ţinta lui era pescarul. Femeia era
însă a câinilor. Când ne văzu, se întoarse, scăpă
rufele pe jos, îşi suflecă fustele deasupra
genunchilor şi o zbughi către mare.
Fără voia mea, am început şi eu să alerg,
luându-mă după câini şi prada lor. Deci era
într-adevăr o kelpie? Dacă nu, de ce fugea?
Probabil vecinii erau răzbunători şi se aştepta la
necazuri din partea lor. Sau poate că-i era pur şi
simplu frică de câini – unii oameni se tem. Iar
Colţ şi Gheară ar fi speriat pe oricine. Însă faptul
că o luase la fugă drept spre mare îmi tăiase
curajul.
Părea tânără – cu mult mai tânără decât
pescarul, destul cât să-i fie fiică. Acum ne
apropiaserăm de ea, în ciuda faptului că alerga
de-i sfârâiau călcâiele, cu părul fluturându-i în
urmă. Părea că n-are nicio şansă de a-i întrece pe
Colţ şi pe Gheară. Marea era încă destul de
departe. Dar atunci am observat canalul –
se-ntindea drept în faţa noastră. Era ca un râu
care traversa plaja, iar fluxul pătrundea năvalnic
prin albia lui, dinspre vest. Apa învolburată
părea deja adâncă. Gheară era chiar la călcâiele
femeii acum, cu botul căscat larg, când ea făcu
deodată un efort şi mări viteza, aproape
lăsându-l pe câine pe loc.
Apoi începu să-şi smulgă din fugă hainele de pe
ea şi se aruncă drept în apă. Am ajuns şi eu la
marginea canalului şi m-am uitat în jos, la
torent. Nu era nici urmă de ea. Se înecase?
Prefera să moară astfel decât să fie sfâşiată de
câini?
Animalele urlau, gonind pe lângă mal, dar fără
să intre în apă. Apoi, o faţă şi doi umeri se iviră
pentru o fracţiune de secundă deasupra apei.
Femeia s-a uitat înapoi, spre mine, şi atunci am
ştiut…
Nu mai era o faţă omenească. Ochii îi erau
bulbucaţi, pielea lucioasă. Fusese într-adevăr o
kelpie, iar acum se afla în siguranţă, în apa în
care se născuse. Dar mă mira purtarea lupilor.
De ce n-o urmăriseră şi în canal?
Kelpia înota acum cu putere în josul acestuia,
împotriva fluxului, îndreptându-se spre largul
mării. I-am urmărit, câteva momente, capul care
juca deasupra valurilor, până când a dispărut
din vedere. Atunci m-am întors, mergând agale
către colibă, cu lupii după mine, abătuţi şi
pleoştiţi. În depărtare, l-am putut vedea pe
Arkwright, care-l ţinea strâns în braţe pe bărbat.
Îl oprise să sară în ajutorul nevestei sale.
Când m-am apropiat, Arkwright i-a dat drumul
omului, care a început să dea nebuneşte din
mâini. Ajuns lângă el, mi s-a părut mai bătrân ca
înainte.
 — Ce rău am făcut? Ce rău? Se tânguia
pescarul, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe
obraji. Viaţa mea s-a sfârşit acum. Doar pentru
ea trăiam. Aproape douăzeci de ani am fost
împreună… şi voi le-aţi pus capăt, aşa… Şi de
ce? Din cauza clevetelilor câtorva invidioşi,
aşa-numiţi vecini? Ce soi de oameni sunteţi voi?
Ea era blândă, şi bună, şi n-ar fi făcut rău
nimănui!
Arkwright clătină din cap, dar nu-i răspunse. Îi
întoarse spatele şi am pornit împreună către
cătun, dincolo de care se adunau nori negri şi
grei de ploaie. Când ne-am apropiat, uşile au
început să se deschidă şi perdelele să se mişte la
ferestre. Cu toate acestea, o singură persoană a
ieşit în drum – omul costeliv care trăsese
clopotul, chemându-ne la această misiune
nefericită. Se apropie şi-i întinse lui Arkwright
un pumn de monede. Părea că sătenii făcuseră
colectă ca să-i plătească magistrului meu. Plata
era surprinzător de promptă, dacă mă gândesc
că John Gregory rareori primea banii imediat
ce-şi încheia misiunea. Adesea trebuia să aştepte
luni de-a rândul – uneori chiar şi până după
următoarea recoltă.
Am crezut, pentru o clipă, că Arkwright n-o să ia
banii. Chiar şi atunci când i-am văzut în mâna
lui, părea mai curând gata să-i arunce omului în
faţă decât să-i vâre în buzunar. Însă i-a luat şi,
fără niciun cuvânt, şi-a văzut de drum.
 — Dar ea n-o să se întoarcă, acum că noi am
plecat? L-am întrebat, în timp ce ne îndreptam
spre canal.
— Nu se întorc niciodată, tinere Ward, răspunse
Arkwright, întunecat la faţă. Nimeni nu ştie de
ce, dar o să petreacă ani buni în mare de acum
încolo. Poate o să rămână acolo pentru tot restul
zilelor ei. Cel puţin dacă nu pune ochii pe alt om.
Sau poate că va sta singură, în larg…
— De ce n-au urmărit-o câinii în apă? L-am mai
întrebat eu.
Arkwright dădu din umeri.
— Dac-ar fi prins-o de la bun început, ar fi
moartă acum, nu te îndoi de asta. Dar în
elementul ei e foarte puternică, se poate apăra de
minune. Lăsată în pace, nu face niciun rău, iar
eu nu-mi pun niciodată câinii să rişte degeaba.
Altfel stau lucrurile cu o vrăjitoare de apă, când
mă aştept ca lupii mei să-şi pună viaţa la bătaie.
Dar pentru o femeie-focă, de ce s-ar osteni? Nu
reprezintă o ameninţare pentru nimeni. Acum a
plecat, iar sătenii se vor simţi mai în siguranţă în
paturile lor, la noapte. Aşadar, noi ne-am făcut
datoria.
Mie mi se păruse o cruzime şi mă simţeam foarte
prost că trebuise să iau parte la ceea ce mi se
păruse o intervenţie complet inutilă. Pescarul şi
kelpia trăiseră împreună aproape douăzeci de
ani, iar acum omul avea în faţă doar
singurătatea şi o bătrâneţe amară. Mi-am jurat
în sinea mea, în clipa aceea, că, atunci când voi
deveni vraci, vor fi misiuni pe care nu le voi
îndeplini.
CAPITOLUL 09
TROSC-PLEOSC
Am ajuns înapoi la moară pe la începutul
după-amiezii, exact când a început şi ploaia.
Sperasem că o să mâncăm, dar Arkwright mi-a
spus să-mi iau carnetul de însemnări şi să mă
aşez la masa din bucătărie. Părea că avea să-mi
predea o lecţie.
L-am aşteptat o bună bucată de vreme. În cele
din urmă, a apărut din prima cameră ţinând
strâns un felinar aprins şi o sticlă de vin roşu, pe
jumătate golită. Băuse oare deja atâta vin? Era
mai întunecat decât un nor de furtună şi nu
părea nici pe departe dispus să-mi ţină vreo
lecţie.
— Scrie ce te-am învăţat în dimineaţa asta, îmi
zise, aşezând felinarul în mijlocul mesei.
L-am privit cu mirare. Era cam Întuneric în
bucătărie, dar mai puteam încă să lucrez la
lumina zilei. Apoi a luat o înghiţitură zdravănă de
vin din sticlă, privind pe fereastra mohorâtă din
bucătărie ploaia torenţială ce făcea să se reverse
o cascadă de apă de pe acoperiş.
Cât am scris la masă, în conul larg de lumină
galbenă, Arkwright a stat cu ochii pironiţi pe
fereastră, luând, din când în când, câte-o duşcă
din sticla lui. Până am terminat eu de notat tot ce
aflasem despre kelpii, aproape că o golise.
— Gata, tinere Ward? Întrebă el, când lăsai
tocul jos.
Am dat din cap în semn că da şi i-am zâmbit,
dar nu mi-a răspuns în acelaşi fel. În schimb, a
scurs şi ultima picătură de vin din sticlă şi a
reintrat în priză.
— În cazul ăsta, cred că e timpul pentru
trosc-pleosc! Ia-ţi toiagul şi vino cu mine!
Am rămas cu gura căscată şi m-am uitat la el,
uluit. Eram foarte tulburat. Nu-mi plăcuse
sclipirea aspră, crudă, din ochii lui. Îşi înşfăcă
toiagul şi felinarul şi porni hotărât, legănându-şi
umerii agresiv, aşa că mi-am luat şi eu toiagul şi
m-am grăbit să-l ajung din urmă.
M-a condus prin bucătărie şi de-a lungul
culoarului până la uşa din capăt. Aceasta era
prevăzută cu doi drugi grei, cu care putea fi
baricadată, dar amândoi erau acum daţi la o
parte.
— Ai mai intrat vreodată aici, tinere Ward?
Am negat din cap, iar Arkwright deschise uşa şi
coborî vreo două trepte în Întuneric. L-am urmat,
iar el a atârnat felinarul de un cârlig din mijlocul
tavanului.
Primul lucru ce mi-a sărit în ochi a fost acela că
încăperea nu avea ferestre. Avea cam trei metri
pe trei şi era situată ceva mai jos decât restul
casei, cu dale de piatră în loc de duşumea.
— Ce-i aia „trosc-pleosc”? Am întrebat, crispat.
 — Aşa numesc eu exerciţiile practice. Te-ai
antrenat în aruncarea lanţului în grădina
domnului Gregory şi ţi-ai pus toiagul în acţiune
împotriva unui trunchi uscat de copac. Ieri, am
făcut împreună un pas înainte, când ai încercat
să mă loveşti şi ai dat greş. Dar acum e timpul să
trecem la ceva mai dureros. O să fac tot ce pot ca
să te lovesc cu toiagul. Fără îndoială c-o să te
alegi cu vreo câteva vânătăi, dar o să deprinzi,
deopotrivă, şi tehnici folositoare de luptă. Vino,
tinere Ward! Hai să vedem din ce aluat eşti făcut!
Spunând acestea, îşi repezi toiagul spre mine,
ţintindu-mi capul. M-am dat un pas înapoi, chiar
la ţanc, fiindcă măciulia grea a trecut la doar
câţiva centimetri de nasul meu. S-a năpustit din
nou asupra mea şi m-am văzut silit să dau
înapoi.
Vraciul mă punea adesea să exersez,
antrenamentul fizic fiindu-mi necesar în lupta
împotriva Întunericului. Pregătit şi supravegheat
de magistrul meu, repetam mişcările până
cădeam lat de oboseală. Dar truda asta îmi
prinsese bine, în cele din urmă. În mai multe
situaţii periculoase, îmi salvase pielea. Însă nu
luptasem niciodată împotriva lui, nu ne
încrucişaserăm niciodată toiegele. Iar Arkwright
băuse din nou, ceea ce se părea că-l făcea şi mai
iute la mânie.
Atacă rapid, a doua oară, lovind cu toată
puterea. Am izbutit să-i parez lovitura la timp,
contactul făcându-mi însă braţul să se
zdruncine din umăr. Mă roteam la stânga,
contrar acelor ceasornicului, retrăgându-mă cu
prudenţă, întrebându-mă dacă chiar avea de
gând să mă bată sau doar mă silea să exersez.
Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. A fandat la
dreapta, apoi şi-a repezit toiagul într-un arc
scurt de cerc şi m-a nimerit în umărul stâng.
Şocul izbiturii a fost atât de cumplit, că am
scăpat imediat toiagul din mână.
— Ridică-ţi toiagul, tinere Ward! Nici n-am
început să luptăm bine…
Mâna stângă îmi tremura în clipa în care mi-am
apucat toiagul. Umărul îmi zvâcnea dureros şi
aveam furnicături în tot braţul.
— … că tu eşti deja în încurcătură. Dac-ai fi
făcut exerciţii şi te-ai fi pregătit pentru această
situaţie, acum ai fi putut să lupţi cu mâna
dreaptă!
Mi-am ridicat toiagul în apărare, apucându-l cu
amândouă mâinile, ca să nu mai tremure. Trei
lovituri rapide, una după alta, date cu sete – trei
trosnete crâncene de lemn pe lemn. Abia de-am
reuşit să le blochez. Dacă le-aş fi ratat, m-ar fi
nimerit în cap sau pe corp. Arkwright respira mai
repede acum, faţa îi era roşie de furie, ochii
bulbucaţi, gata să-i iasă din orbite, şi venele de
pe tâmple umflate. Arăta de parcă ar fi vrut să
mă omoare – se năpusti cu ferocitate asupra
mea, o dată, încă o dată, şi încă o dată, până ce
am pierdut socoteala loviturilor parate. Şi, cu
toate acestea, eu încă nu-l atinsesem niciodată şi
începusem să clocotesc de mânie. Ce fel de om
mai era ăsta? Aşa înţelegea un vraci să-şi
antreneze ucenicul?
Îmi era superior ca forţă. El era bărbat, iar eu,
doar un puşti. Dar poate că aveam şi eu, totuşi,
un avantaj asupra lui: viteza…
Tot ce trebuia să fac era să-mi încerc norocul.
Nici nu-mi prinsese bine contur gândul acesta în
minte, că mi s-a şi ivit prilejul. Arkwright şi-a
repezit toiagul spre mine, dar m-am ferit. Şi-a
pierdut puţin echilibrul – probabil de la vinul
băut – şi s-a întins cât era de lung, iar eu l-am
izbit cu putere în umăr, ca răsplată pe măsură
pentru lovitura pe care mi-o dăduse mai
devreme.
Dar Arkwright nu şi-a scăpat toiagul, ci s-a
întors şi m-a atacat mai îndârjit ca niciodată. O
lovitură m-a nimerit în umărul drept, apoi alta în
acelaşi braţ, şi toiagul meu a fost cel care s-a
rostogolit pe dalele de piatră. Următorul lucru de
care-mi aduc aminte a fost că şi-a repezit toiagul
spre capul meu. Am încercat să fac un pas
înapoi, dar m-a trosnit fulgerător în frunte şi am
căzut în genunchi.
— Ridică-te, mi-a zis, uitându-se în jos, la mine.
Nu te-am lovit chiar atât de tare. Doar o mică
atenţionare, ca să-ţi arăt ce s-ar fi putut
întâmpla într-o luptă adevărată. Lovitura asta
din urmă ar fi putut să însemne sfârşitul zilelor
tale. Viaţa e dură, tinere Ward, şi sunt puzderie
de vrăjmaşi colo, afară, cărora le-ar plăcea la
nebunie să te vadă la doi metri sub pământ.
Datoria mea e să te antrenez bine. Datoria mea e
să mă asigur că ai pregătirea necesară ca să-i
opreşti! Chiar dacă te va costa câteva cucuie,
asta el E-un preţ care merită plătit!
M-am simţit nespus de uşurat când, în cele din
urmă, a declarat lecţia încheiată. Ploaia încetase
şi s-a dus să verifice canalul în partea de sud,
luându-şi câinii cu el. Mi-a spus să repet
substantivele şi verbele latineşti cât lipsea. Mie
mi se părea că nu voia să mă aibă pe cap şi ar fi
fost foarte bucuros dacă m-aş fi întors la Vraci.
Ascultător, am lucrat la verbele mele o vreme,
dar îmi era greu să mă concentrez. Atunci, am
auzit un zgomot, undeva sus. Să fi venit de la
primul etaj ori de la cel de deasupra…? Am
ascultat cu atenţie, la baza scării. După vreo
câteva momente, s-a auzit din nou. Nu erau nici
paşi, nici bufnituri şi nici pocnituri – nu-mi prea
puteam da seama, de fapt, ce fel de zgomot era.
Un soi de scrâşnet. Era cineva sus? Sau o fi fost
una dintre stafiile pe care le mai auzisem şi-n
nopţile dinainte? Stafia cuiva din familia lui
Arkwright?
Ştiam că nu e înţelept să mă duc la etaj – noului
meu magistru cu siguranţă nu i-ar fost pe plac,
dar mă plictisisem şi eram curios şi, pe
deasupra, furios pe Arkwright pentru lovitura pe
care mi-o dăduse în cap. O numise el „o mică
atenţionare”, dar fusese mai mult decât atât. Şi,
în plus, mă săturasem de el şi de secretele lui.
Cum era plecat, ceea ce nu ştia n-avea cum să-l
supere, aşa că am început să urc încet scările,
treaptă după treaptă, încercând să fac cât mai
puţin zgomot cu putinţă. Ajuns pe palierul de la
primul etaj, exact vizavi de dormitorul cu pat
dublu, m-am oprit puţin şi am ascultat cu
atenţie. Mi s-a părut că aud un foşnet slab
dinăuntru. Am deschis încet uşa şi am intrat în
odaie, dar s-a dovedit a fi goală. Aşternuturile
erau în continuare răvăşite în jurul patului. Am
atins iar, uşor, cearşafurile cu degetele. Salteaua
era la fel – mustea de apă. Doar că astăzi,
cearşafurile păreau trase ceva mai jos.
M-am înfiorat, am părăsit în goană încăperea şi
am aruncat o privire şi-n celelalte trei. Nimic nu
părea schimbat. Stăteam în pragul odăii mele,
când am auzit din nou zgomotul acela. Venea de
la etajul de deasupra.
Prin urmare, de-acum arzând de curiozitate, am
urcat repede scara. Pe următorul palier nu era
decât o uşă. Am apăsat pe clanţă şi am
descoperit că era încuiată. Ar fi trebuit să fac
stânga-mprejur şi să cobor scările chiar atunci.
La urma urmelor, Arkwright mă prevenise
stăruitor să mă ţin departe de odaia asta. Dar
eram atât de pornit din pricina felului în care se
purtase cu mine – şi asta, şi pentru că refuza
deseori să-mi răspundă la întrebări –, încât,
cedând impulsului de moment şi un pic supărat,
mi-am scos cheia specială din buzunar şi am
descuiat uşa.
Odată intrat, am fost surprins de mărimea odăii.
Era imensă, cum am văzut în lumina celor două
lumânări groase. Podeaua era cât toată
suprafaţa casei. Al doilea lucru pe care l-am
observat a fost aerul, cald şi uscat. Era şi aici o
sobă, de două ori mai mare decât cea de jos, din
bucătărie, care duduia de căldură. Lângă ea se
afla un coş mare de cărbuni, din care ieşeau un
vătrai şi o pereche de cleşti.
Doi pereţi erau acoperiţi de rafturi cu cărţi –
aşadar, Arkwright chiar avea o bibliotecă a lui.
Duşumeaua era dintr-un lemn întunecat, foarte
bine lustruit, iar în faţa celor trei scaune din
jurul sobei se afla un covoraş dintr-o piele de
miel. În clipa aceea am observat ceva în colţul cel
mai îndepărtat al odăii…
La prima vedere, am crezut că lumânările erau
aşezate pe două măsuţe ovale. Dar m-am înşelat.
De fapt, erau două sicrie, unul lângă altul,
fiecare aşezat pe o capră de lemn. Am înaintat
către ele, simţind cum părul de pe ceafă începea
să mi se ridice. Odaia devenise treptat foarte
rece, sau aşa mi se părea, semn că morţii care
nu-şi găsiseră pacea se apropiau. M-am uitat la
sicrie şi am citit plăcuţele de alamă. Pe cea dintâi
scria:

Abraham Arkwright

Spre deosebire de sicriul acesta, curat şi lustruit

de părea aproape nou, lemnul celui de-ai doilea
era putred şi acoperit cu mucegai; spre uimirea
mea, chiar puteam vedea cum ieşeau aburi din el
în aerul din odaie. Plăcuţa de alamă era coclită şi
doar cu mare greutate am izbutit să desluşesc ce
era gravat pe ea:

Amelia Arkwright

Imediat sub plăcuţă, am descoperit un cerculeţ

subţire de aur, aşezat pe lemn. Părea să fie o
verighetă. De bună seamă, a Ameliei.
Am auzit două zgomote în spatele meu: un
clinchet de metal pe metal, apoi uşiţa de la sobă
deschizându-se.
M-am răsucit imediat şi am văzut uşiţa dată de
perete şi vătraiul răscolind tăciunii aprinşi. Ăsta
era zgomotul pe care-l auzisem din bucătărie.
Scrâşnetul şi râcâitul vătraiului aţâţând jarul!
Înfricoşat, m-am întors imediat, cu gândul să
părăsesc imediat odaia şi să cobor în fugă
scările. Ce soi de stafie mai era şi asta? Duhurile
puteau mişca obiectele, puteau arunca bolovani
şi stânci, puteau sparge farfurii şi azvârli cu
tigăile printr-o bucătărie. Dar nu stafiile. Cu
siguranţă, nu stafiile. Toată puterea lor se
mărginea, de obicei, la speriatul oamenilor,
foarte rar ajungând să-i ducă pe cei mai slabi de
înger în pragul nebuniei. Stafiile nu puteau să-ţi
facă rău fizic. Uneori te mai trăgeau te păr;
stafiile sugrumătoare îşi înfigeau mâinile în gâtul
tău şi începeau să strângă. Dar acesta era un
spirit cu totul altfel decât cele despre care
învăţasem eu sau pe care le mai întâlnisem.
Ridicase vătraiul greu din coşul cu cărbuni,
deschisese uşiţa sobei şi începuse să aţâţe focul!
Ceea ce a urmat a fost şi mai rău. În capul
scării, în hol, mă aştepta Arkwright, cu o sticlă
de vin pe jumătate golită în mână şi cu faţa
prevestind furtună.
— Am ascultat aici vreo câteva clipe şi nu mi-a
venit să-mi cred urechilor. N-ai fost doar până la
tine-n odaie, nu-i aşa, tinere Ward? Te-ai
amestecat în treburile altora. Ţi-ai vârât nasul
unde nu-ţi fierbe oala!
— Am auzit un zgomot, sus, am bălmăjit eu,
oprindu-mă pe ultima treaptă.
Îmi tăia calea.
— Se aud multe zgomote acolo, după cum bine
ştii, făcute de morţii care nu şi-au găsit liniştea.
De familia mea. Iar asta e treaba mea, adăugă el,
periculos de calm, şi nu te priveşte pe tine
absolut deloc. Aşteaptă puţin!
Cu sticla în continuare în mână, mă împinse cât
colo şi urcă în fugă treptele, câte două o dată.
L-am auzit mergând pe coridorul de la primul
etaj şi intrând într-una dintre cele trei odăi. Apoi
a urcat şi următorul rând de trepte, după care
l-am auzit răcnind de mânie. Uitasem să încui
uşa la ieşire. Era furios că intrasem în odaia lui
personală. Nu voise să văd şi eu sicriele…
Arkwright a coborât în goană scara şi-a venit
drept la mine. Pentru o clipă, am crezut că avea
să-mi dea în cap cu sticla, dar m-a pălit cu mâna
liberă peste urechea dreaptă. Încercând să mă
feresc, mi-am pierdut echilibrul, am alunecat şi
m-am prăbuşit cât eram de lung pe podeaua
bucătăriei. Mi-am ridicat privirea, cu capul
vâjâindu-mi şi horcăind după aer. Mă simţeam
paralizat şi ameţit: căderea îmi tăiase răsuflarea.
Arkwright ridică un picior şi-am crezut că avea
să-mi tragă şi un şut, însă se lăsă pe vine,
pironindu-şi ochii furioşi într-ai mei.
— Ei bine, şuieră el, trimiţându-mi un damf
acru de vin drept în nări, asta să-ţi fie învăţare de
minte. Plec din nou cu lupii să controlez
mlaştina. Între timp, fă bine şi vezi-ţi de învăţat.
Dacă se mai întâmplă o dată, n-ai să apuci să ştii
de la ce ţi s-a tras!

După ce a plecat, m-am plimbat în sus şi-n jos

prin bucătărie, spumegând de mânie şi profund
umilit. Niciun ucenic nu trebuise vreodată să
îndure ce îndurasem eu.
Nu mi-a luat mult să hotărăsc ce aveam de
făcut. Pregătirea mea cu Arkwright luase sfârşit.
Aveam să mă întorc la Chipenden. Fără îndoială
că Vraciul n-avea să fie deloc mulţumit să mă
vadă înapoi atât de curând, dar nu puteam decât
să nădăjduiesc că va crede tot ce-i voi povesti că
mi se întâmplase şi că-mi va ţine partea.
Fără să mai stau pe gânduri, mi-am luat sacul şi
toiagul, am traversat camera din faţă spre uşa
boltită şi am ieşit în grădină. Am şovăit. Şi dacă
lupii aveau să-mi simtă mirosul?
Am ascultat cu atenţie, dar tot ce-am putut auzi
a fost tânguirea vântului prin ierburile mlaştinii.
Câteva clipe mai târziu, treceam pleoscăind prin
şanţul cu apă sărată, bucuros să le întorc spatele
lui Arkwright şi morii aceleia mustind de apă.
Curând, aveam să fiu din nou alături de Alice şi
de Vraci.
CAPITOLUL 10
SCRISOAREA VRACIULUI
Când am ajuns la drumul de edec, am luat-o pe
marginea canalului, către sud. La început, am
mers repede, temându-mă că Arkwright ar putea
să vină după mine şi să încerce să mă târască
înapoi la moară. După o vreme, am scăpat şi de
spaima asta, căci el ar fi fost fericit să nu mă mai
aibă pe cap. Fără îndoială că asta încercase să
facă de la bun început - să mă gonească.
Am mers aşa cam o oră, încă fierbând în sinea
mea, dar, în cele din urmă, furia şi durerea de
cap mi s-au risipit. Soarele cobora către orizont,
dar aerul era îngheţat şi înţepător, cerul curat şi
nu se vedea niciun fuior de ceaţă pe nicăieri. Am
început să mai prind inimă.
Curând, aveam s-o revăd pe Alice; aveam să fiu
înapoi, pregătindu-mă cu Vraciul, şi toate
acestea urmau să mi se pară doar un vis urât.
Trebuia să găsesc un loc unde să-mi petrec
noaptea – se părea că avea să se lase ger şi să
cadă chiciură spre dimineaţă. Când porneam la
drum, Vraciul şi cu mine ne petreceam de obicei
nopţile în vreun hambar sau într-un şopron de
vite, dar cum pe-aici erau o mulţime de poduri,
de la moara lui Arkwright până la Caster, m-am
gândit să mă înfăşor în pelerină şi să mă bag sub
primul care avea să-mi iasă în cale.
Lumina zilei scăzuse cu repeziciune, când în
sfârşit am întâlnit unul. Un mârâit gros undeva
în dreapta mea m-a făcut să mă opresc însă
brusc. Sub gardul de mărăcini ce mărginea
drumul de edec stătea gata să atace un câine
mare, negru. O singură privire şi-am ştiut că era
unul dintre lupii lui Arkwright – mai precis,
Gheară, căţeaua feroce. Oare o trimisese el să mă
vâneze? Şi-acum, ce-ar fi trebuit să fac? Să dau
înapoi sau să trec pe lângă ea şi să-mi văd de
drum?
Precaut, am făcut un pas înainte. A rămas
nemişcată, dar continua să mă urmărească
atent. Încă un pas şi am ajuns în dreptul ei. Am
auzit un mârâit de avertizare. Privind cu grijă
peste umăr, am mai făcut un pas, apoi încă unul.
Peste câteva clipe, mă îndepărtam în grabă, dar
am putut s-o aud sărind pe drumul de edec şi
pornind în paralel cu mine. Atunci mi-am
amintit ce-mi spusese Arkwright: Nu te întoarce
cu spatele la ea – e periculoasă.
Acum, Gheară era chiar în spatele meu! Am
aruncat o privire înapoi şi-am văzut că păstra
distanţa. Dar de ce se ţinea după mine? M-am
hotărât să nu-mi mai petrec noaptea sub podul
acela, ci sub următorul. Până când ajungeam la
acesta, câinele probabil s-ar fi săturat de mers şi
s-ar fi dus acasă. Când am ajuns la arcul podului
însă, spre disperarea mea, un alt câine-lup şi-a
făcut apariţia şi a venit către mine, cu un mârâit
gros şi ameninţător. Era Colţ.
În clipa aceea, m-am speriat de-a binelea. Un
câine uriaş în faţa mea, altul în spate… încet şi
cu gesturi măsurate, mi-am aşezat sacul pe
pământ şi mi-am pregătit toiagul. O mişcare
bruscă şi m-ar fi atacat. Nu eram prea convins că
aveam să mă descurc cu amândoi, dar ce altceva
puteam face? Mi-am vârât degetul mare în
adâncitura secretă din toiagul meu şi, cu un clic,
lama a ieşit la lumină.
În clipa aceea, din Întunericul de sub pod, am
auzit pe cineva spunând:

— Eu n-aş face asta, dac-aş fi în locul tău, tinere

Ward! Ţi-ar sfâşia gâtul cât ai clipi!
 Arkwright a înaintat, ieşindu-mi în cale. Chiar şi
în lumina aceea săracă, tot i-am putut vedea
rânjetul dispreţuitor de pe faţă.
— Te duceai înapoi la Chipenden, nu-i aşa,
băiete? Ai rezistat numai trei zile! Niciun băiat
n-a mai fugit până acum după atât de scurt timp!
Credeam că ai mai multă vână în tine. Cu
siguranţă nu eşti ucenicul despre care mi-a
vorbit domnul Gregory…
Am tăcut, pentru că, orice aş fi zis, probabil i-aş
fi declanşat mânia. Sau poate că aş fi avut parte
de un alt atac – de data asta, al câinilor. Am
vârât, aşadar, lama toiagului la loc şi am aşteptat
să văd ce mai urma. Oare voia să mă ducă
înapoi, cu de-a sila, la moară?
Fluieră, iar câinii se aşezară cuminţi la
picioarele lui. Clătinând din cap, veni spre mine,
băgă mâna în buzunarul interior al pelerinei şi
scoase un plic.
— Scrisoarea asta e de la magistrul tău pentru
mine, zise el. Citeşte-o şi alege: fie te întorci
înapoi la Chipenden, fie continui să te pregăteşti
cu mine, aici!
Acestea fiind zise, îmi întinse scrisoarea şi porni
spre nord, pe drumul de edec. L-am petrecut cu
privirea până când şi el, şi câinii lui mi-au pierit
din vedere, apoi am scos scrisoarea din plic. Era,
într-adevăr, scrisul Vraciului. Abia de-am putut
să desluşesc ceva, pentru că, între timp, se
întunecase de-a binelea. Chiar şi aşa, am citit-o
de două ori.

Lui Bill Arkwright

Îţi cer să-l pregăteşti tu pe ucenicul meu, Tom

Ward, şi să începeţi cât mai curând cu putinţă.
Este foarte urgent. După cum ţi-am scris data
trecută, Cel Rău a fost eliberat în lume, iar
primejdia Întunericului a crescut pentru noi toţi.
Dar, cu toate că l-am ferit pe băiat cu grijă din
calea lui, mă tem că, foarte curând, Cel Rău va
încerca iar să-l nimicească. Trebuie, probabil, că
sunt neghiob, căci, după cât de aspru te-ai
purtat cu ucenicii mei dinainte, n-aş fi crezut
să-ţi mai încredinţez, vreodată altul. Dar ar
trebuie s-o fac. Ameninţarea asupra fui Tom
Ward devine pe zi ce trece mai mare. Chiar dacă
n-o să fie atacat direct de Cel Rău, mă tem că
acesta îşi va trimite alţi slujitori după el. În orice
caz, băiatul trebuie călit şi învăţat cum să lupte
şi cum să vâneze, fiindcă are urgentă nevoie de
abilităţile astea. Dacă supravieţuieşte, cred că se
va dovedi un puternic adversar al Întunericului,
înzestrat aşa cum nu s-a mai văzut altcineva în
lumea noastră, de multe decenii încoace.
Aşadar, cu speranţa că nu fac o mare greşeală, îl
dau pe mâna ta pentru o perioadă de şase luni.
Fac ce trebuie făcut. În ceea ce te priveşte, Bill
Arkwright, îţi dau acelaşi sfat ca pe vremea când
mi-ai fost ucenic. Să lupţi cu Întunericul este de
datoria ta. Dar mai merită oare lupta, dacă are
drept urmare faptul că însuşi sufletul tău se
ofileşte şi moare? Ai multe să-i spui băiatului.
Învaţă-l bine, cum te-am învăţat şi eu pe tine.
Dar, învăţându-l pe el, nădăjduiesc că o să poţi
învăţa şi tu, la rândul tău, câte ceva. Lasă sticla,
o dată pentru totdeauna. Dă uitării amărăciunea
şi redevino cel ce eşti menit să fi!

John Gregory

Am pus scrisoarea înapoi în plic şi apoi în

buzunarul pantalonilor, după care am intrat în
bezna de sub pod şi, înfăşurându-mă în pelerină,
m-am întins pe pământul rece şi tare. A mai
trecut mult până am adormit, căci aveam o
mulţime de lucruri la care să mă gândesc.
Vraciul încercase să-şi ascundă temerile de
mine – dar fără prea mare succes. Era convins că
Necuratul se va întoarce să mă nimicească, de
aceea mă cocoloşise atât. Mă trimisese la
Arkwright ca să învăţ să lupt şi să mă călesc, dar
însemna asta oare să fiu bătut şi umplut de
vânătăi de un beţivan? Chiar şi Vraciul avea
reţineri. Se pare că Arkwright se purtase urât şi
cu alţi ucenici de-ai lui, însă, în pofida
experienţelor trecute, el tot mă trimisese la acest
magistru crud, ceea ce nu putea să însemne
decât că era important. Şi-atunci, mi-am amintit
ceva ce-mi spusese Alice după ce ne
confruntaserăm cu Mama Malkin şi eu o
împiedicasem s-o ardă pe vrăjitoare: Fii mai
puţin milos, altminteri n-ai să trăieşti mult! Să
faci doar ce-ţi spune Moşul Gregory n-o să fie de
ajuns. O să mori, ca şi ceilalţi!
Mulţi dintre ucenicii magistrului meu fuseseră
ucişi în timp ce se pregăteau pentru meseria lor.
Îndeletnicirea noastră era destul de periculoasă,
mai ales acum, când Diavolul îşi făcuse apariţia.
Dar mai puţin milos însemna oare că trebuia să
fiu la fel de crud ca Arkwright? Să-mi las şi eu
sufletul să mi se ofilească şi să moară?
Multă vreme argumentele mi s-au succedat,
unul după altul, în minte, dar în cele din urmă
am căzut într-un somn adânc, fără vise şi, în
pofida frigului, am dormit buştean până la prima
rază de lumină a zorilor cenuşii. Era o altă
dimineaţă ceţoasă, dar acum îmi simţeam
mintea limpede şi activă. Când mă trezisem,
descoperisem că ajunsesem la o hotărâre: aveam
să mă întorc la Arkwright şi să-mi continui
pregătirea.
În primul rând, pentru că aveam încredere în
magistrul meu. Simţeam că era important să fiu
aici. Dacă mă întorceam la Chipenden, aş fi ratat
pregătirea pe care aş fi căpătat-o aici. Iar dac-aş
fi ratat-o, eu aş fi fost cel care avea de pierdut.
Ştiam că va fi greu şi cu siguranţă nu mă
simţeam încântat la gândul că urma să petrec
şase luni cu Arkwright.
 Când am ajuns la moară, uşa din faţă era
descuiată, iar mirosul de mâncare te învăluia
dinainte să intri în bucătărie. Arkwright prăjea
ouă cu şuncă.
— Ţi-e foame, tinere Ward? Întrebă el, fără să se
întoarcă.
— Mi-e o foame de lup!
— Trebuie că eşti ud şi îngheţat. Asta păţeşti
când petreci noaptea în umezeala şi bezna de
sub un pod, în loc să dormi la căldură. Dar să nu
mai vorbim despre asta. Te-ai întors, asta
contează acum.
Cinci minute mai târziu, şedeam la masă,
înghiţind un foarte gustos mic dejun. Arkwright
părea mult mai vorbăreţ decât cu o zi în urmă.
— Dormi adânc, zise el. Prea adânc. Şi asta mă
îngrijorează…
M-am uitat la el, nedumerit. Ce voia să spună
oare?
— Noaptea trecută, am trimis căţeaua înapoi, să
te păzească, în cazul în care ar fi ieşit ceva din
apă. Ai citit scrisoarea magistrului tău. Cel Rău
putea să trimită oricând ceva după tine, aşa că
nu-mi permiteam să risc. Când m-am întors, cu
puţin înainte de a se crăpa de ziuă, erai cufundat
încă într-un somn foarte adânc. Nici n-ai bănuit
că sunt acolo. Nu-i bine, tinere Ward. Chiar şi
când dormi trebuie să simţi primejdia. Trebuie să
facem ceva în privinţa asta…
 De îndată ce am terminat micul dejun,
Arkwright s-a ridicat în picioare.
— Iar curiozitatea asta a ta îţi va scurta zilele.
Aşadar, ca să te scutesc să-ţi mai vâri nasul în
treburile altora, o să-ţi spun despre ce-i vorba şi
o să-ţi explic cum stau lucrurile în casa asta,
după care nu mai vreau să aduci vreodată vorba
despre asta. M-ai înţeles?
— Da, am zis eu, împingându-mi scaunul şi
ridicându-mă, la rândul meu.
— Bine, tinere Ward, atunci urmează-mă…
Arkwright mă conduse direct în camera cu patul
pentru două persoane – cel îmbibat de apă.
— Aici sunt două stafii care bântuie moara, zise
el, cu tristeţe. Spiritele tatălui şi mamei mele,
Abe şi Amelia. De cele mai multe ori, noaptea,
dorm împreună în patul ăsta. Ea a murit în apă,
de aceea e aşa de ud… Vezi tu, s-au iubit atât de
mult, încât chiar şi după moarte refuză să se
despartă. Tata repara acoperişul când s-a
întâmplat cumplitul accident. A căzut şi a murit.
Mama a fost aşa de distrusă că l-a pierdut, încât
s-a sinucis. Pur şi simplu n-ar fi putut trăi fără
el, aşa că s-a aruncat sub roata morii. A avut
parte de o moarte dureroasă, oribilă. Roata a
târât-o sub apă şi i-a zdrobit toate oscioarele.
Pentru că şi-a luat zilele, nu poate trece dincolo,
în lumea spiritelor, iar bietul tata stă cu ea. E
puternică, în pofida celor suferite, mai puternică
decât orice altă stafie am întâlnit vreodată. Ţine
focul aprins, încercând continuu să-şi
încălzească oasele reci şi ude. Dar se simte mai
bine când sunt eu prin preajmă. Amândoi se
simt mai bine.
Am deschis gura să spun ceva, dar cuvintele au
refuzat să-mi iasă de pe buze. Era o poveste
zguduitoare. Oare de-asta era Arkwright atât de
crud?
— Aşa, tinere Ward. Hai, mai sunt şi altele de
văzut. Urmează-mă…
— Am văzut destule, mulţumesc, am răspuns
eu. Îmi pare sincer rău pentru mama şi tatăl tău.
Ai dreptate, nu-i treaba mea…
— Dacă tot am început, atunci o să mergem
până la capăt. O să vezi totul!!!
M-a condus pe următorul şir de trepte, sus, în
camera lui. În sobă mai erau câţiva tăciuni, dar
aerul era cald. Vătraiul şi cleştii erau în coşul de
cărbuni. Am trecut pe lângă cele trei scaune şi
ne-am dus direct la sicriele din colţ.
— Spiritele părinţilor mei sunt legate de oasele
lor, îmi spuse el, aşa că nu pot să se mişte prea
mult dincolo de hotarele morii. Am săpat şi i-am
scos pe amândoi, aducându-i aici, să le fie mai
bine. Mai bine aşa, decât să bântuie prin
cimitirul bătut de vânturi de la marginea
mlaştinii. Nu vor să facă râu nimănui. Uneori
stăm toţi trei aici şi vorbim. Atunci sunt cei mai
fericiţi…
— Nu se poate face nimic? Am întrebat eu.
 Arkwright se întoarse spre mine, cu faţa lividă
de mânie.
— Crezi că n-am încercat? De-asta m-am şi
făcut vraci, în primul rând. Am crezut că
pregătirea mea îmi va da cunoaşterea necesară
pentru a-i elibera. Dar totul a fost în zadar. În
cele din urmă, a venit şi domnul Gregory, ca să
vadă dacă nu poate da o mână de ajutor. A făcut
tot ce-a putut, dar în zadar. Aşadar, te-ai lămurit
acum, da?
Am dat din cap şi mi-am plecat ochii în podea,
căci nu mă simţeam în stare să-i înfrunt privirea.
— Uite, zise el, cu glasul mult îmblânzit, şi eu
mă lupt cu un demon – „Demonul Beţiei”, ca să-i
spun pe nume. Mă face mai aspru şi mai crud
decât aş fi în lipsa lui, dar în prezent pur şi
simplu nu rezist fără el. Îmi alungă durerile – îmi
îngăduie să uit ce am pierdut. Fără îndoială că
am lăsat lucrurile să-mi cam scape de sub
control, dar mai am încă multe să te învăţ, tinere
Ward. Ai citit scrisoarea magistrului tău – e de
datoria mea să te călesc şi să te pregătesc ca să
poţi înfrunta ameninţarea tot mai mare a Celui
Rău. Am şi dovada că puterile Întunericului
cresc mai repede ca niciodată. Din clipa în care
am auzit că vii, sarcina mea a devenit mai grea.
Niciodată n-am văzut atâta freamăt printre
vrăjitoarele de apă. Chiar e posibil să fie
îndreptate asupra ta. De aceea trebuie să fii
pregătit. M-ai înţeles?
 Am dat din nou din cap.
— Noi doi am pornit cu stângul. Am pregătit trei
ucenici pentru domnul Gregory, dar niciunul
dintre ei n-a avut atâta lipsă de obraz să ajungă
atât de departe. Acum ştii cum stau lucrurile,
prin urmare, mă aştept să stai departe de odaia
asta. Am cuvântul tău în privinţa asta, tinere
Ward?
— Da, bineînţeles. Chiar îmi pare foarte rău,
i-am spus.
— Bine, atunci, cu asta ne-am lămurit.
De-acum o putem lua de la capăt. Pentru restul
zilei, o să faci lecţii în casă, ca să recuperăm
după-amiaza de ieri, dar mâine o să trecem iarăşi
la exerciţii fizice.
Arkwright trebuie să fi văzut deznădejdea
întipărită pe faţa mea. Cu siguranţă nu mă
încânta deloc ideea unei alte lupte cu toiegele.
— Nu-ţi face griji, tinere Ward. O să le dăm răgaz
vreo câteva zile vânătăilor tale, să se mai vindece
înainte de a lupta din nou.

Săptămâna care a urmat a fost grea, dar, din

fericire, n-am mai luptat, iar vânătăile mele au
început să pălească, încetul cu încetul.
Am petrecut mare parte a timpului lucrând cu
câinii. Eram foarte crispat aflându-mă atât de
aproape de ei, însă erau bine dresaţi şi
ascultători, aşa că mă simţeam în siguranţă câtă
vreme Arkwright era de faţă. Spre est, în
mlaştină erau nişte păduri şi ne antrenam
folosind câinii să gonească vrăjitoarele de-acolo.
Cel mai înspăimântător era când trebuia să joc
eu rolul vrăjitoarei, ascunzându-mă sub
pământ.
Arkwright striga:
— Şo pe ucenic!
Câinii mă încolţeau din spate şi mă mânau
drept spre locul unde mă aştepta el, cu lama
ghimpată a toiagului pregătită. Asta îmi amintea
de adunatul oilor, dar când, în sfârşit, mi-a venit
şi mie rândul să-l vânez, jocul a început să-mi
placă.
Mai puţin plăcute erau lecţiile de înot. Înainte de
a intra a doua oară în apă, am fost pus să imit
lovitul apei, stând în echilibru, cu burta în jos, pe
un scaun, cu braţele şi picioarele întinse.
Arkwright m-a învăţat să trag aer în piept când
deschideam braţele larg şi le aduceam în spate,
cu palmele lipite, ca nişte vâsle, apoi să expir,
când îmi întindeam din nou braţele înainte; în
acelaşi timp, dădeam din picioare, cât de tare
puteam, ca broasca. Curând, am început să mă
mişc bine, dar mi-a venit mult mai greu să fac
aceleaşi mişcări în apă.
În prima zi am înghiţit atâta apă murdară, că mi
s-a făcut rău. După aceea, Arkwright a intrat în
apă odată cu mine şi, cu el alături, încrederea
mi-a crescut considerabil, astfel că, în scurt
timp, am izbutit să înot câţiva metri fără ajutor.
Pe ansamblu, lucrurile se îmbunătăţiseră mult,
iar Arkwright părea să facă eforturi să nu mai
bea. Se ducea după sticlă numai la sfârşitul
mesei de seară, iar ăsta era un semnal pentru
mine să plec la culcare.
Pe la sfârşitul săptămânii, puteam face cinci
lăţimi de canal, întorcându-mă repede la capăt
când loveam malul cu picioarele. Puteam, de
asemenea, să „înot câineşte”; nu părea la fel de
eficient precum celălalt stil, dar îmi permitea să
„stau” pe apă, fără să mă duc la fund – lucru de
mare ajutor pentru cineva atât de speriat ca
mine când venea vorba de înotat!
— Ei bine, tinere Ward, mi-a spus Arkwright,
începi să faci progrese. Mâine vom exersa iarăşi
vânătoarea cu câinii. Va fi puţin diferită, de data
asta. E timpul să înveţi să te descurci prin
mlaştină.
CAPITOLUL 11
DEGETUL VRĂJITOAREI
După micul dejun, noul meu magistru m-a pus
să strâng masa şi să spăl vasele, iar el a dispărut
în odaia lui pentru vreo oră. Când a coborât, a
adus cu el o hartă mică, desenată de mână, pe
care a întins-o pe masă.
— O să repetăm exerciţiul cu vânătoarea, cum
îţi spuneam, dar de data asta terenul va fi mult
mai dificil. Vrăjitoarele de apă adoră mlaştinile
şi, uneori, trebuie să intrăm şi noi în ele, ca să le
gonim! Aici sunt canalul şi moara, zise el,
arătând cu degetul pe hartă, iar aici e mlaştina
de la sud-vest. Cea mai înşelătoare zonă, care
te-ar putea înghiţi cât ai clipi, este balta, deci stai
departe de ea. I se spune „Balta Mică”. Nu e cine
ştie ce întindere de apă, dar o înconjoară un
smârc periculos pe ceva distantă – mai ales spre
sud şi spre est. În rest, s-ar putea dovedi dificil,
dar ai scăpa, probabil, cu viaţă. Ei bine, prin
mlaştină sunt o mulţime de poteci, dintre care
trei sunt marcate şi pe harta asta. Depinde de
tine să afli care este cea mai bună. Una dintre ele
ţi-ar putea îngădui chiar să scapi de urmărirea
câinilor…
Văzându-mă uluit, Arkwright zâmbi larg,
arătându-şi dinţii.
— Ăsta e punctul spre care te vei îndrepta,
continuă el, arătându-mi iarăşi pe hartă. Sunt
ruinele unei mici mănăstiri de pe Dealul
Călugărului. N-a mai rămas prea mult din ea,
doar câteva ziduri şi ceva din fundaţii. Dacă
ajungi acolo înainte să te prindă câinii, ai
câştigat. Asta înseamnă că nu va mai trebui să
repeţi figura şi mâine! Şi, ţine minte, e spre
binele tău. Să te obişnuieşti cu împrejurimile
unei mlaştini ca asta e una dintre părţile
importante ale pregătirii tale. Ei bine, ai două
minute să studiezi harta asta, după care pornim.
Am studiat încruntat câteva momente harta lui
Arkwright. Cea mai dinspre nord potecă era cea
mai directă, dar câinilor le-ar fi luat cel mai scurt
timp să mă prindă. Trecea pe lângă Balta Mică şi
marginile ei noroioase şi înşelătoare, dar m-am
gândit că merita să-mi încerc norocul. Aşadar,
odată ce mi-am ales traseul, am ieşit în grădină,
gata să trec la treabă şi să scap şi de asta.

Arkwright stătea pe treptele de la intrare, cu

câinii la picioare.
— Ei bine, tinere Ward, ştii ce faci?
Am zâmbit şi am dat din cap.
— Putem s-o lăsăm pe mâine, dacă vrei, se oferi
el, văd că a început să se lase iarăşi ceaţa.
Am aruncat o privire dincolo de grădină. Ceaţa
urca dinspre vest, purtată deasupra mlaştinii în
fuioare care se împleteau apoi într-o perdea
deasă. Dar încă aveam încredere că alesesem
poteca bună. Şi tare-aş fi vrut să termin odată cu
misiunea asta.
— Nu, am s-o fac acum. Cât avans îmi dai? Am
întrebat, zâmbind.
După atâta vânătoare şi înot, trebuie să fi fost în
formă, mă gândeam eu. Ar fi fost frumos să
câştig; mă întrebam dacă era cu putinţă.
— Cinci minute! Mârâi Arkwright. Şi-am început
deja numărătoarea…
M-am răsucit pe călcâie şi-am luat-o la fugă
către şanţul cu apă sărată.
— Hei! A strigat Arkwright. N-o să ai nevoie de
toiag!
Fără să mă uit înapoi, l-am aruncat şi am sărit,
împroşcând apa, peste şanţ. I-arăt eu lui! Câinii
ăia or fi fost ei rapizi şi fioroşi, dar, cu un avans
de cinci minute, n-aveau să mă prindă niciodată!
Câteva secunde mai târziu, alergam mâncând
pământul de-a lungul potecii alese de mine,
ceaţa înconjurându-mă complet. Nu fugeam însă
decât de vreo două minute când am auzit câinii
lătrând. Arkwright nu se ţinuse de cuvânt! Le
dăduse drumul mai devreme! Făcea tot ce-i
stătea în puteri să-mi dea pregătirea de care
aveam nevoie, dar, cu toate acestea, îi plăcea să
câştige numai el, de fiecare dată. Supărat, am
mărit şi mai mult viteza, zburând pur şi simplu
de-a lungul potecii.
Dar vizibilitatea s-a redus curând la câţiva paşi
şi am fost silit să încetinesc. Bizuindu-se pe
miros, câinii n-aveau să întâmpine însă aceeaşi
problemă. Încet-încet, în minte mi se înfiripa
convingerea că oricum nu i-aş fi întrecut. De ce
nu acceptasem oare propunerea lui Arkwright de
a aştepta până a doua zi? În timp ce fugeam, am
simţit cum începe să-mi pleoscăie pământul sub
picioare şi mi-am dat seama că ajunsesem la cea
mai periculoasă parte a călătoriei mele – cel mai
apropiat punct de baltă.
Încă mai puteam auzi lătratul înfundat al
câinilor în spatele meu. Ceaţa deforma sunetele,
aşa că era greu de spus cât de aproape erau de
fapt. Între timp, încetinisem la o alergare uşoară
– mult prea uşoară pentru ce aveam nevoie.
 Atunci am auzit un strigăt ciudat, îndurerat,
venind de undeva din faţă. Ce fusese asta? O
pasăre? Dacă da, era una pe care n-o mai
auzisem niciodată înainte. Peste alte câteva
momente, strigătul s-a repetat şi, nu ştiu din ce
cauză, mi-a tăiat tot curajul. Avea în el ceva de-a
dreptul nenatural. Dar am continuat să înaintez,
conştient că în urma mea veneau câinii, din ce în
ce mai aproape.
După vreo alte trei sau patru minute, am zărit o
siluetă pe potecă, în faţa mea. Încet, m-am oprit,
uitând pe moment de câini.
Ce era asta? M-am zgâit prin ceaţă şi am
desluşit o femeie care mergea înaintea mea.
Părul negru, lucios îi curgea pe umeri şi purta un
şal verde şi o cămaşă lungă, maronie, care
mătura pământul. Am pornit din nou, cu paşi
mari. După ce treceam de ea, puteam s-o iau din
nou la fugă. Poate prezenţa ei avea să-i facă pe
câini să-mi piardă urma.
Nu voiam s-o sperii pe biata femeie, apărându-i
brusc în spate şi luând-o pe nepregătite, aşa că,
odată ajuns la vreo zece paşi de ea, am strigat, cu
o voce prietenoasă:
— Hei! Vă supăraţi dacă trec înainte? Ştiu că
poteca e foarte îngustă, dar dacă vă opriţi puţin,
o să mă pot strecura…
Mă aşteptam ca femeia să facă un pas în lături
sau să se uite înapoi, să vadă cine-i vorbise, dar
ea s-a oprit pur şi simplu pe potecă, rămânând
cu spatele la mine. Câinii se auzeau acum foarte
aproape. Trebuia să o depăşesc neapărat,
altminteri m-ar fi prins, iar Arkwright ar fi
câştigat.
În clipa aceea am simţit frigul subit –
avertismentul că o făptură de-a Întunericului se
afla prin preajmă. Dar era mult prea târziu…
Când nu mai aveam decât doi paşi până la ea,
femeia s-a răsucit deodată să se uite la mine şi
mi-a sărit inima din piept în faţa coşmarului cu
care mă confruntam. Gura deschisă lăsa la
vedere două şiruri de dinţi galben-verzui, dar, în
loc de caninii obişnuiţi, ea avea patru colţi
imenşi. Am icnit când m-a învăluit răsuflarea ei
puturoasă. Avea ochiul stâng închis, dar cel
drept îi era deschis – o crăpătură verticală,
aidoma ochiului rece al unui şarpe sau al unei
şopârle –, iar nasul îi era ca un cioc, un os coroiat
şi ascuţit, dar fără niciun pic de carne pe el, nici
măcar piele. Mâinile îi păreau omeneşti, mai
puţin unghiile, care erau nişte gheare ascuţite,
încovoiate.
Părul îi lucea pentru că era ud fleaşcă şi ceea ce
luasem drept şal era de fapt o cămaşă plină de
mătasea-broaştei, în vreme ce fusta îi era
zdrenţuită şi îmbâcsită de noroiul maroniu din
mlaştină. Picioarele, vizibile acum de sub tiv,
desculţe şi mânjite cu noroi, nu erau de om –
degetele erau unite cu o pieliţă şi se terminau cu
câte o gheară ascuţită.
 Chiar când voiam să mă întorc pe unde
venisem, ea şi-a atins deodată cu două degete
pleoapa de sus a ochiului stâng, care s-a deschis
brusc foarte mult.
Ochiul era roşu – şi nu vorbesc doar de iris!
Întregul glob părea plin cu sânge. Am împietrit,
în ambele sensuri ale cuvântului: îngrozit peste
măsură şi incapabil să mă mişc, de parcă mă
prefăcusem în stană de piatră. Am început să
năduşesc de frică, în vreme ce ochiul acela parcă
se făcea tot mai mare şi mai strălucitor.
Nici nu mai respiram – simţeam că mi se
astupaseră şi pieptul, şi gâtlejul şi că mă sufoc –
, dar nici nu-mi puteam dezlipi ochii de la
vrăjitoare. Oare dac-aş fi izbutit să-mi smulg
privirea, atunci puterea ei asupra mea ar fi
încetat? Mi-am încordat fiecare muşchi din corp,
dar degeaba. Nu mă puteam mişca şi pace.
Şi-a repezit mâna stângă spre faţa mea, ca un
şarpe, şi şi-a înfipt gheara degetului arătător în
urechea mea stângă. Am simţit un junghi ascuţit
când s-a răsucit şi mi-a străpuns-o.
A făcut un pas în lături de potecă, spre
mlaştină, târându-mă după ea. Încă doi, şi
picioarele au început să mi se afunde în mâl. Am
dat din mâini către ea, dar eram atât de năuc de
durere, că nu puteam să fac altceva decât s-o
urmez, pas cu pas, tot mai adânc în mlaştină.
Cât aş fi vrut să-mi fi luat toiagul! Ştiam însă că
nici el nu m-ar fi ajutat, pentru că mă aflam sub
vraja ochiului plin de sânge, incapabil să mă
mişc cum voiam. Ce era oare fiinţa asta? Un soi
de vrăjitoare de apă? Am încercat să strig după
ajutor, dar tot ce mi-a ieşit de pe buze a fost un
geamăt animalic de groază şi durere.
În clipa următoare, dinspre potecă s-a auzit un
mârâit şi ceva negru s-a aruncat asupra celei
care mă ţinea captiv. Am zărit ca-ntr-o
străfulgerare colţii dezveliţi ai lui Gheară, apoi
degetul vrăjitoarei a fost smuls din urechea mea
şi am căzut pe spate. Pentru o clipă, mlaştina s-a
închis deasupra capului meu. Din instinct, am
închis gura şi mi-am ţinut respiraţia, dar, chiar
şi aşa, mâlul subţire mi-a pătruns în nas şi am
simţit că mă duc la fund. Faptul că ştiam să înot
mă ajuta prea puţin. Dădeam disperat şi din
mâini, şi din picioare, încercând să-mi ţin capul
la suprafaţă, când am simţit nişte mâini
înşfăcându-mă de umeri şi trăgându-mă afară.
În câteva clipe, zăceam întins pe spate pe
potecă, iar Arkwright stătea în genunchi lângă
mine, privindu-mă cu o expresie ce părea de
îngrijorare, apoi şi-a vârât degetele în gură şi a
fluierat pătrunzător, iar câinii au venit înapoi,
puţind a mlaştină şi scoţând aburi. Gheară
scâncea de durere, dar avea ceva în bot.
— Dă-l aici! Porunci Arkwright. Lasă-l jos,
lasă-l, fetiţo, acum!
Cu un mârâit, Gheară lăsă să-i cadă ceva din
bot drept în mâna lui întinsă.
 — Bravo, bravo! Ce fetiţă cuminte şi deşteaptă!
În sfârşit, după atâţia ani! Trâmbiţă Arkwright,
triumfător. Acum o s-o găsim! N-o să ne mai
scape, de data asta…
M-am uitat la ce ţinea în palmă şi nu mi-a venit
să-mi cred ochilor.
Era un deget. Un deget arătător lung, acoperit
de o piele de culoare verde. În loc de unghie, avea
o gheară încovoiată. Câinele îi retezase
vrăjitoarei degetul.
CAPITOLUL 12
MORWENA
Odată întorşi la moară, Arkwright a dat fuga
după doctorul ţinutului, să-mi îngrijească
urechea rănită. În pofida faptului că nu-i plăcea
să primească străini în casă, socotea probabil
rana destul de serioasă pentru a face o excepţie.
Adevărul e că eu nu credeam c-ar fi fost chiar aşa
de grav, nu durea prea tare. Mă îngrijora doar
posibilitatea de a mi se infecta rana.
Arkwright urmări cu un ochi critic cum doctorul
îmi pansă urechea. Acesta era un bărbat înalt,
bine clădit şi plesnind de sănătate, dar la fel de
speriat ca majoritatea oamenilor în prezenţa
unui vraci, aşa încât n-a pus nicio întrebare
despre cum mă rănisem.
— Am curăţat-o cât de bine am putut, dar tot
mai există riscul unei infecţii, mă avertiză el,
privind neliniştit în jos, la câini, care mârâiră
ameninţător. Totuşi, eşti tânăr, iar tinereţea are
putere de vindecare. O să-ţi rămână o cicatrice
mică.
Odată ce termină cu mine, doctorul începu să se
ocupe de căţeaua rănită, care scâncea de durere,
în timp ce Arkwright o ţinea la podea. Rănile ei
nu erau mortale, dar avea găuri adânci în piept şi
în şale, unde fusese sfâşiată de gheare. Doctorul
i le curăţă, apoi le mânji din belşug cu alifie.
Când şi-a luat geanta să plece, îi spuse lui
Arkwright:
— O să mai trec poimâine, ca să văd cum o mai
duc pacienţii.
— N-aş vrea să-ţi pierzi timpul, doctore, mârâi
Arkwright, întinzându-i o monedă pentru
osteneală. Băiatul e puternic şi sunt convins c-o
să se facă bine. Cât despre căţea, va fi ca nouă în
câteva zile. Dar, dacă o să mai fie totuşi nevoie, o
să te caut eu.
Cu aceste cuvinte, doctorul fu condus dincolo
de şanţul cu apă.
— Gheară ţi-a salvat viaţa, îmi zise Arkwright
când se întoarse. Dar n-a făcut-o de dragul tău.
Va trebui să munceşti mult cu câinii ăştia. Să
vedem dacă te lasă să le dai de mâncare. Însă
acum trebuie să stăm de vorbă. Cum s-a
întâmplat? Cum de-a reuşit vrăjitoarea să se
apropie atât de mult de tine?
— Mergea înaintea mea pe potecă. Eu fugeam
cât puteam de repede, încercând să rămân în
faţa câinilor, şi-am vrut să trec pe lângă ea. Când
s-a întors, era deja prea târziu. M-a prins cu
gheara de ureche până să apuc să fac vreo
mişcare…
— Nu sunt mulţi cei care au rămas în viaţă după
ce au fost prinşi în gheare de vrăjitoare, tinere
Ward, aşa că te poţi socoti norocos. Uneori îşi
înfig degetul în gura victimei, scoţându-i prin
obraz, zise el, arătând către cicatricea de pe
obrazul lui stâng. Da, ăsta-i semnul pe care mi
l-a făcut mie – şi eu am avut norocul să scap.
Aceeaşi vrăjitoare mi l-a făcut! S-a întâmplat
acum vreo şapte săptămâni. Am rămas cu otrava
în mine şi am zăcut la pat trei săptămâni, de-am
fost la un pas de moarte. Uneori, îşi prind victima
de mână – de regulă, stânga. Alteori, îşi înfig
gheara pe sub maxilar şi o scot prin gură, peste
dinţi. Dac-ar fi făcut şi acum aşa, te-ar fi ţinut
mai zdravăn. Dar, agăţându-te de ureche, n-a
putut să tragă prea tare, fiindcă s-ar fi rupt. Însă,
dacă te-ar fi prins de falcă, te-ar fi târât în
mlaştină cu mult înainte să apuce căţeaua să-i
reteze degetul.
— Cine e? Am întrebat.
Mi se părea că Arkwright o cunoştea foarte bine.
— Un vechi duşman de-ai meu, tinere Ward. O
vrăjitoare pe care o vânez de multă vreme – cea
mai bătrână şi mai periculoasă dintre toate
vrăjitoarele de apă.
— De unde vine?
— E foarte bătrână, începu el să-mi
povestească. Unii spun c-ar avea peste o mie de
ani. Nu ştiu dacă asta e vârsta ei reală, însă ştiu
că bântuie pe aici, ca şi prin alte ţinuturi, de
foarte multă vreme. Circulă poveşti despre ea
vechi de mai multe secole. Mlaştinile şi şesurile
cu ferigi sunt preferatele ei, dar nu-i displac nici
lacurile sau canalele. Eu nu le cinstesc pe
vrăjitoarele de apă cu un nume, fiindcă nu sunt
ca vrăjitoarele de uscat. Cele mai multe şi-au
pierdut putinţa de a vorbi şi nu sunt decât cu o
treaptă mai sus faţă de animale. Însă aceasta e
deosebită – are chiar două nume. Morwena este
cel adevărat, iar Ochi-de-sânge e porecla pe care
i-au dat oamenii de prin Comitat. E vicleană.
Foarte vicleană. Uneori, iese după câte-o pradă
uşoară, cum ar fi copiii mici, dar poate târî cu
uşurinţă în apă şi un om în toată firea,
sugându-i sângele în timp ce-l îneacă. Cu toate
acestea, după cum ai aflat-o pe pielea ta, ochiul
stâng e arma sa cea mai periculoasă. O singură
privire cu ochiul acela şi prada e paralizată.
— Şi-atunci, cum ne vom putea apropia de ea?
Am întrebat eu. O singură privire de ne aruncă
şi-o să fim pironiţi în loc.
Arkwright clătină din cap.
— Nu-i totul chiar aşa de lipsit de speranţe cum
pare, tinere Ward. Unii, ca şi tine, au fost destul
de aproape, dar au rămas în viaţă să spună
ce-au păţit. Vezi tu, se pare că vrăjitoarea îşi
păstrează puterile pentru clipele când are mai
multă nevoie de ea. Ochiul ei stâng e adesea
închis, iar pleoapele sunt zăvorâte laolaltă cu o
aşchie ascuţită de os, ceea ce are şi un
dezavantaj – nu poate fixa decât o singură
persoană o dată.
— Pari să ştii foarte multe despre ea, am zis eu.
— O vânez de zece ani, dar niciodată n-a venit
până aici, atât de aproape de casa mea. Niciodată
până acum nu s-a aventurat pe potecile dinspre
Mlaştina Mănăstirii. Şi-atunci, ce-a mânat-o
acum încoace? Asta e întrebarea pe care trebuie
să ne-o punem. Pe tine te aştepta pe poteca din
mlaştină, aşadar, aed că avertismentul
domnului Gregory s-ar putea să fie întemeiat.
— Vrei să spui…
— Da, băiete, e foarte posibil ca Diavolul s-o fi
trimis să te ucidă. Şi asta o s-o coste foarte
scump, pentru că acum am degetul ei şi o să
putem să-i luăm urma. După atâţia ani irosiţi, în
sfârşit, acum am s-o prind!
— Câinii or să-i poată lua urma peste apă? L-am
întrebat eu, uluit.
Arkwright clătină din cap şi îmi dărui un rânjet
cât casa de mare.
— Sunt ei buni, dar nici chiar aşa, tinere Ward!
Dacă iese vreo creatură din apă şi o ia pe uscat,
fie şi peste o mlaştină adâncă, îi pot lua urma,
însă nu şi prin apă. Nu, altfel o să-i găsim
bârlogul Morwenei, dar numai când vom fi cu
toţii refăcuţi şi în putere. Să mai treacă vreo
câteva zile, ca să vi se vindece rănile, ţie şi lui
Gheară.
Am încuviinţat cu un semn din cap, pentru că,
între timp, urechea începuse să-mi zvâcnească.
— Până atunci, zise Arkwright, am o carte
despre ea şi-ţi sugerez să stai pe lângă sobă şi s-o
citeşti cât te refaci, ca să ştii exact cu cine avem
de-a face.
Zicând acestea, urcă la etaj şi veni înapoi în
câteva momente cu o carte legată în piele, pe care
mi-o întinse. Titlul, am văzut pe cotor, era
Morwena.
Mă lăsă singur şi plecă, luându-şi câinii cu el,
aşa că am deschis cartea. Primul lucru pe care
l-am observat a fost că era scrisă de mâna lui
Arkwright. Chiar el era autorul! Am început să
citesc.

Există multe legende şi relatări care descriu

cum a apărut pe lume Morwena. Unii o consideră
progenitura altei vrăjitoare. Alţii cred că a fost
cumva zămislită din pământ moale, ca icrele
depuse în mâl şi mâzgă, clocite în adâncurile
Pământului-mamă, în cele mai adânci prăpăstii
ale pântecului său. Prima teorie mi se pare mai
aproape de adevăr, dar, dacă-i pe-aşa, cine a fost
mama ei? Nici în legendele şi basmele populare,
nici în numeroasele poveşti îndoielnice pe care
le-am cules nu este pomenit vreodată numele
său.
 Însă toate cad de acord asupra unui singur
lucru – identitatea tatălui Morwenei. Acesta este
Cel Rău, cunoscut şi ca „Diavolul”, „Necuratul”,
„Părintele minciunilor” sau „Stăpânul
Întunericului”.

Aici am făcut o pauză, surprins de cele citite.

Tatăl îşi trimisese propria fiică să mă ucidă! Abia
în clipa aceea mi-am dat seama ce norocos
fusesem să scap cu viaţă după întâlnirea din
mlaştină. De n-ar fi fost Gheară, acum aş fi fost
mort. Am citit mai departe, sărind peste pasajele
prea dificile sau neclare. Curând, am înţeles că,
deşi Arkwright îmi spusese câte ceva despre
Morwena, mai erau multe de aflat.

Morwena este, de departe, cea mai faimoasă

dintre toate vrăjitoarele de apă, iar crimele ei,
prea numeroase ca să fie trecute pe hârtie. Se
hrăneşte cu sânge – aceasta este sursa puterii
magiei sale întunecate.
Cu mult timp în urmă, în numele ei se făceau
sacrificii omeneşti, de fiecare dată când luna era
în creştere, sângele fiind atunci mai capabil să-i
întărească forţele. Pruncii nou-născuţi îi
satisfăceau pe deplin setea de sânge, dar când
nu puteau fi găsiţi, erau bine primiţi şi adulţii, de
toate vârstele. Cei tineri erau aruncaţi în Lacul
Sângelui; ceilalţi, folosiţi pe post de ofrandă, erau
ţinuţi în lanţuri, într-o încăpere de sub pământ,
până la momentul potrivit.
Când era foarte însetată, Morwena bea, uneori,
şi sânge de animale mari – vite şi cai. Dacă era
disperată, se mulţumea şi cu animale mici: raţe,
găini, şobolani, ba chiar şi şoareci.
Morwena părăseşte rareori apa şi se spune că
nu poate trăi mai mult de o oră pe uscat, unde,
de asemenea, slăbiciunea ei este mare.

Asta era iarăşi ceva demn de ţinut minte. Dar

cum s-o fi ademenit afară din mediul ei? Dacă o
atacam amândoi odată, unul ar fi rămas neatins
de vraja ochiului ei de sânge. Asta ar putea fi
cheia înfrângerii ei.

În dimineaţa următoare, urechea nu mă mai

durea aşa tare şi, cât am pregătit eu micul dejun,
Arkwright a colindat cu câinii pe potecile
mlaştinii. A stat mai bine de un ceas.
— Nu e nici urmă de vrăjitoare pe nicăieri! Zise
el, când se întoarse. Ei bine, după ce mâncăm, o
să ne vedem de lecţii, dar în după-amiaza asta va
trebui să ieşi până la canal. Aştept un transport
de sare. Cinci butoaie. Nu sunt foarte mari, dar
sunt grele şi va trebui să le aduci pe fiecare în
cârcă, ferindu-le de umezeală. O să folosim o
parte la gătit, aşa că ai grijă cum o aduci, că nu
vreau să mi-o strici.
Astfel, cam la vreo oră după prânz, am pornit
agale spre canal, să-l aştept pe domnul Gilbert.
Nu eram singur. Arkwright o trimisese pe Gheară
cu mine, în eventualitatea în care Morwena ar fi
stat la pândă prin vreo baltă.
Eram la moară de mai bine de o săptămână, aşa
că asta era ocazia cea mai potrivită să le dau de
ştire Vraciului şi lui Alice de cum o mai duceam.
Mi-am luat, aşadar, tocul, cerneala, un plic şi
nişte hârtie şi, cât l-am aşteptat pe barcagiu, am
scris două scrisori scurte. Prima a fost pentru
Alice:

Dragă Alice,

Mi-e tare dor de tine şi de traiul de la

Chipenden.
Să fii ucenicul lui Arkwright nu-i uşor. E un om
dur, uneori chiar crud, dar, dincolo de asta, îşi
cunoaşte foarte bine meseria şi are multe să mă
înveţe despre creaturile care ies din apă. De
curând, ne-am confruntat cu o vrăjitoare de apă,
pe care o numeşte Morwena. În scurt timp, o să
mergem să-i găsim bârlogul şi s-o nimicim
pentru totdeauna.
Nădăjduiesc să te revăd curând.

Cu drag,
Tom

După aceea, am început să-i scriu Vraciului:

Dragă domnule Gregory,

Sper că eşti bine, sănătos. Trebuie să

mărturisesc că n-am pornit cu dreptul în
ucenicia mea cu domnul Arkwright, dar lucrurile
s-au mai liniştit acum. Cm cunoaşte bine
creaturile care ies din apă, trag nădejde că voi
învăţa multe de la el.
De curând, pe o potecă din mlaştină, aproape de
moară, am fost atacat de o vrăjitoare de apă pe
nume Morwena. Se pare că e un vechi duşman
de-ai lui Arkwright şi că niciodată, până acum,
n-a mai avut îndrăzneala să se apropie atât de
mult de casa lui. Probabil că ai auzit de ea.
Arkwright spune că este chiar fiica diavolului şi
crede că a fost trimisă după mine de către tatăl
ei.
Curând vom pleca s-o vânăm. Abia aştept să
lucrăm din nou împreună, în primăvară.

Ucenicul dumitale,
Tom Ward

Când am terminat de scris, am pus amândouă

scrisorile într-un plic, după care am trecut
destinatarul: Domnului Gregory, din Chipenden.

Apoi, m-am aşezat pe malul canalului, să-l

aştept pe Matthew Gilbert. Gheară stătea în
stânga mea, uitându-se când la mine, când la
apă. Era o zi rece şi senină, iar canalul nu părea
nici pe departe ameninţător; cu toate astea, mă
simţeam mai în siguranţă ştiind-o lângă mine.
Peste vreun ceas, şlepul a apărut pe canal,
dinspre sud. După ce l-a legat de mal, domnul
Gilbert a deshămat caii şi i-a priponit să pască
nişte iarbă.
— Ei bine, m-ai scutit de a mai trage clopotul!
Strigă el vesel, când mă văzu.
L-am ajutat să scoată butoaiele cu sare din cală
şi să le aducă pe mal.
— Aş mai avea un răgaz de vreo cinci minute
până să plec din nou la drum, zise el,
aşezându-se la pupa şlepului, cu picioarele pe
drumul de edec. Cum merge ucenicia la
Arkwright? Se pare că ai fost deja rănit, mai zise,
arătând spre urechea mea.
Am rânjit şi m-am aşezat lângă el.
— Da, a fost un început cu scântei, aşa cum
mi-ai prezis dumneata. Atât de aprig, că era cât
pe ce să mă întorc la domnul Gregory. Dar acum
ne înţelegem mai bine. Am început să mă
obişnuiesc şi cu câinii, i-am zis eu, făcând semn
spre Gheară.
— Cu nişte câini ca ăştia durează până te
obişnuieşti, fără îndoială, încuviinţă domnul
Gilbert. La fel şi cu stăpânul lor. Nu doar un
băiat s-a întors la Chipenden cu coada între
picioare, aşa că n-ai fi fost tu primul. Dacă te
hotărăşti vreodată să pleci, eu trec pe-aici, în
drum spre sud, în fiecare miercuri, cu un
transport de sare care mă duce, în cele din urmă,
până la capătul canalului, în Priestown. În ceea
ce priveşte viteza, călătoria cu şlepul nu-i mult
mai rapidă decât mersul pe jos, dar te-ar scuti de
oboseală şi te-ar scoate din Caster pe cea mai
dreaptă cale. Ţi-aş putea ţine şi companie pe
drum, plus că am un fiu şi o fiică, tot cam de
vârsta ta, care fac cu rândul să mă ajute cu
şlepul, din când în când.
I-am mulţumit pentru propunere şi apoi i-am
dat plicul şi o monedă, ca să plătească
poştalionul. Mi-a făgăduit c-o să-l trimită de la
Priestown. Când a înhămat caii, am ridicat şi eu
un butoi. Deşi era destul de mic, era greu. Mă
căzneam să-l aşez sub braţ.
— Pe umăr, e cel mai bine aşa! Mi-a strigat vesel
domnul Gilbert.
Sfatul lui s-a dovedit bun. Odată aşezat cum
trebuie, butoiul s-a dovedit uşor de cărat. Astfel,
cu Gheară ţinându-se scai de mine, am făcut
cinci drumuri până la casă, în mai puţin de o
jumătate de oră.

După asta, Arkwright mi-a predat o altă lecţie.

— Deschide-ţi caietul de însemnări, tinere
Ward…
L-am deschis imediat şi mi-am ridicat privirea,
aşteptând curios ce-avea să zică.
— Titlul este „Morwena”, mi-a spus el. Vreau să
scrii tot ce ţi-am spus eu şi tot ce-ai citit până
acum despre vrăjitoare, lucrurile astea îţi vor
prinde bine. Vremea să plecăm la vânătoare o să
vină curând. Avem degetul ei, care ne va folosi de
minune.
— Cum ne va folosi? L-am întrebat.
— O să afli curând, aşa că ţine-ţi curiozitatea în
frâu. Rănile câinelui par să nu se fi infectat şi văd
că, deocamdată, nici ţie nu ţi-a căzut urechea.
Presupunând că nu se va schimba nimic până
mâine, o s-o luăm peste plajă, către Cartmel.
Dacă aflăm ce trebuie – ei bine, s-ar putea să nu
ne întoarcem la moară o bună bucată de vreme.
Nu până ce nu vom termina cu Morwena o dată
pentru totdeauna!
CAPITOLUL 13
SIHASTRUL DIN CARTMEL
În ziua următoare, curând după venirea zorilor,
cu amândoi câinii după noi, am pornit spre
Cartmel: cea mai rapidă cale era peste nisipurile
din Golful Morecambe. Se anunţa o altă zi senină
şi mă bucuram că aveam să fiu departe de
moară, o vreme. Abia aşteptam să văd partea
Comitatului de la nord de golf, cu munţii şi
lacurile sale pitoreşti.
Dac-aş fi fost cu Vraciul, aş fi cărat amândoi
sacii, dar se pare că Arkwright şi-l ducea
întotdeauna singur pe-al lui. N-am avut prea
mult de mers până la Malul Poruncii, punctul de
pornire în călătoria noastră peste plajă. Aici am
găsit două trăsuri şi trei călăreţi, precum şi mulţi
drumeţi. Plaja netedă părea să ne invite s-o
străbatem, iar marea strălucea la mare distanţă;
întrebându-mă ce aşteptau cu toţii, am îndrăznit
să-l descos pe Arkwright.
— Acum poate că par sigure, dar nisipurile
golfului sunt de fapt foarte înşelătoare, îmi
răspunse el. În faţa fiecărei trăsuri va merge o
călăuză – adică un om care ştie terenul, fluxul şi
refluxul la fel de bine ca liniile din palmă. Vom
avea de trecut două braţe de râu – cel de-ai
doilea, mai ales, Kent, poate fi foarte periculos
după ce plouă mult. Se poate preface în nisip
mişcător. Acum aşteptăm ca refluxul să ajungă
la nivelul la care trăsurile astea două vor putea
trece fără probleme. Niciodată să nu străbaţi
plaja golfului fără o călăuză, tinere Ward. Am
trăit aici cea mai mare parte din viaţă, dar nici eu
nu m-aş încumeta s-o fac. Poate că ai învăţat să
înoţi de curând, dar nici măcar un om în toată
firea, cu ani buni de experienţă, n-ar supravieţui.
Apa năvăleşte pe albiile râurilor atât de repede,
că eşti târât şi înecat cât ai clipi!
Un bărbat înalt, cu o pălărie cu boruri largi se
apropie de noi; era desculţ şi ţinea într-o mână
un toiag.
— El e domnul Jennings, călăuza, mi-l prezentă
Arkwright. Face de pază peste nisipurile astea de
mai bine de douăzeci de ani.
— O zi minunată! Strigă domnul Jennings de la
distanţă. Cine e băiatul pe care-l ai cu tine, Bill?
— Bună ziua şi ţie, Sam. El e Tom Ward,
ucenicul meu pentru următoarele şase luni.
Faţa arsă de soare şi bătută de vremuri a
călăuzei se încreţi într-un zâmbet, în timp ce-mi
strângea mâna.
Avea înfăţişarea unuia căruia îi place munca pe
care-o face.
— Fără îndoială, Bill, l-ai prevenit despre
pericolele ce pândesc în nisipurile astea, nu?
— I-am spus foarte clar. Să sperăm că m-a şi
ascultat.
— Da, să sperăm. Nu toată lumea o face. Ar
trebui să plecăm peste vreo jumătate de oră.
Cu acestea, se duse la grupul celorlalţi. Când, în
cele din urmă, am pornit, Sam jennings mergea
cu paşi mari în faţa trăsurilor, iar călătorii
pedeştri încheiau coloana. Nisipurile netede erau
încă ude şi brăzdate de o reţea complicată de
şănţuleţe, săpată de reflux. Înainte, abia de
suflase o adiere de vânt, dar acum o briză
puternică ne lovea drept în faţă dinspre
nord-vest, în vreme ce, în depărtare, soarele se
reflecta orbitor în mare.
Trăsurile înaintau greu; le-am prins din urmă
când am ajuns la prima albie de râu. Sam intră
în apă, să cerceteze vadul, afundându-se până la
genunchi. Făcu vreo două sute de paşi către est
prin apă, apoi fluieră şi îşi agită toiagul, arătând
pe unde trebuia să trecem. Apoi veni înapoi,
către primul vizitiu.
— Asta e locul de unde vom călători şi noi cu
trăsura! Zise Arkwright.
O luă la fugă deodată şi sări în spatele unei
trăsuri. Urmându-i exemplul, am înţeles curând
şi de ce. În timp ce traversam râul, apa ajunse
până sub burţile cailor. Scăpaserăm, astfel, fără
să ne udăm zdravăn. Câinii, pe de altă parte, nu
păreau supăraţi că se udă şi înotară cu putere,
ajungând pe malul celălalt înaintea cailor.
Am coborât şi noi şi am mai mers o vreme, până
am ajuns la albia râului Kent, care se dovedi a fi
cam de aceeaşi adâncime.
— Nu mi-ar plăcea să fiu aici când vine fluxul!
Am zis eu.
— Cred şi eu că nu, tinere Ward. Primăvara, apa
fluxului e destul de adâncă să te acopere de trei
ori cât eşti, dacă nu mai mult. Vezi locul ăla?
Arkwright îmi arăta undeva dincolo de mal. Am
zărit câteva pante împădurite, cu nişte creste
violet răsărind deasupra.
— Munţii ăia sunt în spatele Cartmelului – acolo
mergem noi. Nu mai avem mult.
Traversarea plajei însemnase vreo nouă mile,
dar Arkwright mi-a spus că nu era totdeauna
atât. Cursul râului Kent se muta din loc în loc,
aşa că distanţele până la vadurile sigure variau.
Era, într-adevăr, un loc periculos, dar traseul era
mult mai scurt decât dac-am fi urmat arcul
golfului.
 Am ajuns într-un loc numit Malul Kentului,
unde, după ce i-am plătit şi mulţumit călăuzei,
am părăsit întinderea de nisip şi am început să
urcăm spre Cartmel, ceea ce ne-a luat aproape o
oră. Am trecut pe lângă o mare casă de
rugăciune, vreo două taverne şi aproape treizeci
de case. Locul îmi aducea aminte de Chipenden,
cu copiii flămânzi zgâindu-se din praguri şi cu
ogoarele din jur despuiate de grâne. Efectele
războiului se făceau simţite peste tot şi, fără
îndoială, curând aveau să muşte şi mai adânc.
Crezusem că urma să petrecem noaptea în
Cartmel, dar se părea că aveam treabă ceva mai
departe.
— Mergem să-i facem o vizită lui Judd Atkins,
un sihastru ce-şi are sălaşul sus, în munţii ăştia,
îmi zise Arkwright, fără să se uite la mine, cu
privirile aţintite asupra pantei abrupte din faţa
noastră.
Ştiam că un sihastru era, de obicei, un om sfânt
căruia îi plăcea să trăiască singur, departe de
lume, aşa că nu mă aşteptam să fie prea încântat
să ne vadă. Oare el era cel care ar fi putut,
folosindu-se cumva de degetul retezat al
vrăjitoarei, să ne spună unde se afla Morwena?
Tocmai voiam să întreb, dar când am trecut de
ultima colibă, o femeie bătrână ieşi din
Întunericul unei uşi şi îşi târşâi picioarele spre
noi, pe poteca noroioasă.
— Domnule Arkwright! Domnule Arkwright!
Slavă Domnului că aţi venit, în sfârşit! Exclamă
ea, apucându-l de mânecă şi ţinându-i strâns.
— Lasă-mă-n pace, maică! O repezi Arkwright,
iritat. Nu vezi că mă grăbesc – am treburi urgente
de care trebuie să mă ocup!
Pentru o clipă, am crezut că o va împinge în
lături şi va trece mai departe, dar el doar se uită
fioros în ochii ei şi venele începură să i se umfle
pe la tâmple.
— Dar suntem toţi speriaţi de moarte, zise
bătrâna. Nimeni nu mai e în siguranţă. Ei îşi iau
ce vor, noapte şi zi. O să murim curând de foame,
dacă nu face nimeni nimic să-i oprească.
Ajută-ne, te rog, domnule Arkwright…
— Ce tot îndrugi acolo? Cine îşi ia ce vrea?
— O ceată de arcănire – cu toate că par mai
curând o bandă de hoţi oarecare. Nu se
mulţumesc doar să ne târască flăcăii la război, ci
jefuiesc şi tot ce ne-a mai rămas. Şi-au făcut
bârlog la ferma Saltcombe. Tot satul e înnebunit
de frică…
Să fi fost aceeaşi ceată care mă capturase pe
mine? Spuseseră ceva despre o retragere în nord,
dar fugiseră când îi speriase Alice. Îmi părea că
tot ei erau. Eu unul cu siguranţă nu voiam să-i
mai întâlnesc şi a doua oară.
— Asta-i o treabă pentru conetabil, nu pentru
mine, zise Arkwright, încruntându-se.
— Acum trei săptămâni, l-au bătut de l-au lăsat
mai mult mort decât viu. De-abia s-a mai sculat
din pat şi clar n-o să mai mişte un deget, acum.
Şi-a încasat porţia şi îşi apără pielea. Aşa că
ajută-ne, te rog. Mâncarea e oricum puţină, iar
dacă ăştia o ţin tot aşa şi după ce-o veni iarna
de-a binelea, o să murim de foame, fără nicio
îndoială. Iau tot ce le pică în mână…
Arkwright clătină din cap şi se smulse din
strânsoarea femeii.
— Poate când mai trec pe aici, o să văd. Dar
acum sunt mult prea ocupat. Am treburi
importante, care nu suferă amânare!
Îşi continuă apoi urcuşul, în urma câinilor, iar
bătrâna îşi târşâi tristă picioarele înapoi în coliba
ei. Îmi era milă de ea şi de satul ei, dar mi s-a
părut ciudat, totuşi, că-i cerea ajutorul lui
Arkwright. La urma urmelor, nu era o treabă
pentru vraci. Chiar credea că magistrul meu ar fi
putut să se pună cu o trupă înarmată? Cineva ar
fi trebuit să-l anunţe pe Înaltul Chestor din
Caster – fără îndoială că acesta ar fi trimis un alt
conetabil. Dar, pe de altă parte, m-am întrebat
eu, ce făceau bărbaţii din sat? Oare chiar nu se
puteau aduna şi lua măsuri singuri?

După vreo oră de urcat pe munţi, am văzut un

fuior de fum în faţa noastră. Părea să vină dintr-o
gaură în pământ; aşa mi-am dat seama că
platforma stâncoasă pe care treceam noi era, de
fapt, acoperişul unei sihăstrii. După ce-am
coborât nişte trepte foarte roase, am ajuns la
intrarea unei peşteri destul de mari.
Arkwright îi puse pe câini să stea jos şi să
aştepte, apoi o luă înainte prin Întunericul din
grotă. Înăuntru mirosea atât de puternic a fum,
încât mi-au dat lacrimile, dar tot am desluşit
silueta cuiva ghemuit lângă un foc, care-şi ţinea
capul în palme.
— Şi ce zici că mai faci, bătrâne? Strigă
Arkwright. Încă te mai căieşti pentru păcatele
tale?
Sihastrul nu-i răspunse, dar, fără să-şi piardă
cumpătul, Arkwright se aşeză în stânga lui.
— Uite, ştiu că-ţi place să fii singur, aşa că hai
să terminăm repede şi te lăsăm în pace. Aruncă o
privire la asta şi spune-mi unde-aş putea s-o
găsesc…
Deschise sacul, scoase o cârpă mototolită şi o
întinse pe pământ, între sihastru şi foc.
Când ochii mi s-au obişnuit cu lumina slabă,
am putut vedea că Judd Atkins avea o barbă albă
şi o claie de păr cărunt. Pentru aproape un
minut, nu s-a mişcat. De fapt, părea că nici nu
respiră, dar în cele din urmă s-a aplecat şi a
ridicat degetul vrăjitoarei. Şi l-a dus foarte
aproape de ochi, apoi l-a întors în palmă de vreo
câteva ori, ca năuc.
— Poţi s-o faci? Întrebă Arkwright.
— Cade ploaia din nori? Întrebă sihastrul, cu
glasul doar puţin mai clar decât cârâitul unui
corb. Urlă câinii la lună? Am căutat izvoare ani
de-a rândul, iar când m-am hotărât să găsesc
vreunul, niciodată n-am dat greş, până acum. De
ce-ar fi altfel de data asta?
— Bunule sihastru! Exclamă Arkwright, cu
vocea plină de însufleţire.

— Da, am s-o fac pentru tine, William, continuă

sihastrul. Dar trebuie să plăteşti un preţ.
— Un preţ? Ce preţ? Se minună Arkwright. N-ai
nevoie de prea multe, bătrâne. Asta-i viaţa pe
care ţi-ai ales-o. Şi-atunci, ce-ai putea vrea de la
mine?
— Nu cer nimic pentru mine, răspunse
sihastrul, vocea devenindu-i cu fiecare cuvânt
mai puternică, alţii sunt la ananghie. Jos, în sat,
oamenii flămânzi trăiesc cu frica în suflete.
Eliberează-i, şi-o să ai ce-ţi doreşti…
Arkwright scuipă în foc şi i-am văzut falca
încleştându-se.
— Te referi la grupul ăla de la ferma Saltcombe?
Ceata de arcănire? Vrei să mă duc eu să le vin de
hac?
— Trăim vremuri de fărădelege. Când lucrurile
se surpă, cineva trebuie să le pună la loc. Uneori,
un fierar trebuie să repare o uşă sau un tâmplar
să potcovească un cal. Cine altcineva mai e
pe-aici, William? Cine, în afară de tine?
— Câţi sunt? Întrebă Arkwright, în cele din
urmă. Şi ce ştii despre ei?
— Sunt cinci, cu toţii. Un sergent, un caporal şi
trei soldaţi. Iau din sat ce vor ei, fără să
plătească.
— O ceată de soldaţi lua recruţi cu arcanul, pe
lângă Chipenden, am spus eu, încruntându-mă.
M-au prins şi pe mine, dar am avut norocul să
scap. Erau tot cinci, de aceea mi se pare c-ar fi
aceiaşi. Nu vreau să mai dau ochii cu ei a doua
oară. Unul dintre ei e doar un băiat, nu mult mai
în vârstă ca mine, dar sergentul este un mare
ticălos. Sunt înarmaţi cu bâte şi săbii. Nu cred
că-i vei putea dovedi, domnule Arkwright.
Arkwright se uită urât la mine, apoi dădu din
cap:
— Sorţii îmi sunt nefavorabili, se plânse el,
întorcându-se iarăşi către sihastru. Noi suntem
numai trei şi jumătate – eu, doi câini şi un băiat
cu răni încă proaspete. Am meseria mea. Nu
sunt eu conetabilul…
— Odată ai fost soldat, William. Şi toată lumea
ştie că-ţi mai place încă să crapi ţeste, mai ales
după ce-ai tras o duşcă. Sunt sigur că treaba
asta o să-ţi facă plăcere.
Arkwright se ridică şi se uită în jos, la sihastru,
cu faţa vânătă de mânie.
— Ai grijă să nu ţi-o sparg şi pe-a ta, bătrâne.
Mă întorc până se întunecă. Până atunci, fă ce ai
de făcut. Am pierdut deja o groază de timp! Ai o
hartă a Ţinutului Lacurilor?
Judd Atkins clătină din cap şi atunci Arkwright
scotoci prin sacul lui, de unde scoase o hartă
împăturită cu grijă. O puse în faţa bătrânului.
— Ia-o pe asta! Se răsti el. Bârlogul ei e în zona
asta, undeva destul de aproape de unul dintre
lacurile aflate mai la sud, sunt sigur.
Şi zicând acestea, ieşi din peşteră, luând-o către
est, cu paşi mari şi furioşi.
CAPITOLUL 14
UN OM MORT!
Nu merseserăm prea mult de la peştera
sihastrului, când Arkwright se opri, se aşeză pe
un tăpşan cu iarbă şi îşi deschise sacul. Scoase o
sticlă de vin roşu, îi smulse dopul cu dinţii şi
începu să bea.
Am stat lângă el, abătut, o vreme,
întrebându-mă dacă era asta cea mai bună
pregătire pentru o confruntare cu nişte tâlhari
periculoşi, dar mi-am adus aminte că sihastrul
făcuse o observaţie importantă – Arkwright era
întotdeauna mult mai agresiv după ce bea.
Probabil că gândurile mi se citeau pe faţă, pentru
că noul meu magistru se încruntă şi îmi făcu
semn, mânios, să mă aşez.
— Uşurează-ţi picioarele de povară, tinere Ward.
Şi, pe lângă asta, şterge-ţi şi jalea de pe faţă!
Exclamă el.
Simţind că dispoziţia i se schimbase în rău,
m-am supus imediat. Soarele cobora deja la
orizont şi m-am întrebat dacă avea de gând să
aştepte până se înnopta ca să lupte cu ceata de
soldaţi. Mie aşa mi se părea cel mai înţelept. Ori
asta, ori să-i atacăm când se crăpa de ziuă şi
i-am fi găsit încă ameţiţi de somn. Dar Arkwright
era un om nerăbdător care, probabil dinadins,
alegea întotdeauna calea mai grea.
Presimţirea mi s-a confirmat. Curând, termină
vinul şi pornirăm la drum. După vreo zece
minute, m-am dat pe lângă el. Eram curios şi
voiam să ştiu dacă avea vreun plan.
— Domnule Arkwright… am început eu,
tatonând terenul.
— Gura! Lătră el. Vorbeşte când eşti întrebat!
M-am retras. Eram supărat şi jignit. Avusesem
impresia că începusem să mă înţeleg mai bine cu
Arkwright, dar se pare că, de fapt, nu se
schimbaseră prea multe. Şi Vraciul îmi mai
închidea uneori gura, spunând că voi putea
întreba mai târziu, dar niciodată n-o făcuse atât
de violent şi de grosolan. Fără îndoială, purtarea
urâtă a noului meu magistru putea fi pusă pe
seama vinului.
Curând, am ajuns pe o creastă, iar Arkwright
s-a oprit, ducându-şi mâna streaşină la ochi ca
să şi-i apere de soarele de la apus. Jos se vedea o
casă, de pe al cărei horn un fum cafeniu se ridica
aproape vertical, aşezată chiar în capătul unei
văi înguste. Era limpede că fusese cândva o
fermă de munte, unde se creşteau oi, dar acum
nu se mai vedea nici urmă de vreun animal.
— Ei bine, iat-o! Zise el. Ferma Saltcombe. Hai
să coborâm şi să terminăm cu povestea asta…
 O luă cu paşi hotărâţi în josul pantei, fără să
facă vreun efort de a se feri vederii. Odată ajuns
în vale, se duse direct la uşa din faţă, pe care mă
aşteptam s-o văd din clipă în clipă
deschizându-se şi ceata năvălind, atacându-ne.
Când nu mai avea nici douăzeci de paşi, se opri
şi se întoarse spre mine, făcându-mi semn din
cap către câini.
— Ţine-i bine de zgardă şi nu-i lăsa să-ţi scape,
îmi porunci. Când strig eu „Acum!”, le dai
drumul, dar nu mai înainte. Ai priceput?
Am dat din cap fără convingere şi am apucat
strâns câinii de zgardă, căci voiau deja să se
repeadă înainte. Dacă se hotărau cumva să fugă,
n-aş fi putut să-i împiedic.
— Şi dacă nu merge ceva cum trebuie? Am
întrebat.
Erau cinci soldaţi în casă – probabil încă
înarmaţi cu bâte şi săbii. Mi-am amintit ce
spusese bătrâna despre conetabilul parohiei,
că-l bătuseră de-l lăsaseră mai mult mort decât
viu.
— Tinere Ward, răspunse el batjocoritor, dacă
există un singur lucru pe care nu-l pot suferi,
acela e pesimismul. Fii convins că poţi face ceva,
astfel jumătate de bătălie e câştigată chiar
înainte de-a o începe. O să-i vin de hac cetei
ăsteia şi o să mă întorc la adevărata mea
misiune. Uite, ai grijă de ăsta pentru mine, mai
zise el şi lăsă sacul la picioarele mele.
 Apoi îşi întoarse toiagul cu vârful ucigaş în jos,
dând de înţeles că nu voia să le aplice soldaţilor
vreo lovitură iremediabilă.
După aceea, se duse direct la uşa din faţă şi, cu
o lovitură puternică dată cu cizma lui grea, o
dădu brusc de perete. Intră numaidecât,
agitându-şi toiagul, şi am auzit înjurături,
urmate de strigăte de durere şi de mânie. Apoi, o
namilă de om într-o uniformă zdrenţuită, cu
sângele curgându-i şiroaie din frunte, ieşi în fugă
pe uşă, venind drept spre mine, scuipându-şi
dinţii. Cei doi câini mârâiră în acelaşi timp, iar el
se opri şi se holbă la mine o fracţiune de
secundă. L-am recunoscut pe sergentul cu
cicatrice pe obraz şi am citit pe faţa lui că-şi
aduce aminte de mine şi apoi că se înfurie.
Pentru o clipă, am crezut că vrea să mă atace, în
ciuda câinilor, în schimb, o luă la dreapta, pe
pantă în sus.
L-am auzit pe Arkwright strigând:
— Acum!
Înainte să pot reacţiona, câinii s-au eliberat din
strânsoarea mea şi au ţâşnit pe uşa deschisă,
lătrând furioşi.
De cum intrară Colţ şi Gheară în casă, ceilalţi
patru soldaţi se precipitară afară. Trei o zbughiră
pe uşă şi o luară după sergent, pe coastă, iar cel
de-ai patrulea sări pe fereastra din faţă şi se
repezi drept spre mine, agitând un cuţit. Era
caporalul. Câinii nu mă mai puteau ajuta acum,
aşa că mi-am ridicat toiagul şi l-am ţinut în
diagonală faţă de corp, într-o poziţie de apărare.
În timp ce se apropia, un zâmbet lipsit de veselie
îi încreţi faţa. Se opri, aplecându-se să mă
înfrunte, ţinând cuţitul în mâna dreaptă, mult
depărtată de corp.
— Mare greşeală ai făcut dezertând, băiete. O
să-ţi spintec burta şi o să-mi fac jartele din
maţele tale!
S-a năpustit la mine, cu arma îndreptată spre
burta mea. M-am mişcat mai repede decât m-aş
fi aşteptat, pregătirea cu Arkwright
Spunându-şi, se pare, cuvântul. Prima mea
lovitură l-a nimerit în încheietură, aruncându-i
cât colo cuţitul din mână. A gemut de durere
când l-am izbit a doua oară – o lovitură în cap
care l-a doborât în genunchi. L-aş mai fi putut
lovi o dată, dar n-am făcut-o. S-a ridicat şi, cu o
înjurătură, a pornit după tovarăşii săi. Fugeau
cu toţii spre creasta dealului de parcă Diavolul
însuşi era pe urmele lor.
Am luat-o şi eu către casă, gândindu-mă că
lupta se terminase, dar am rămas în prag, cu
gura căscată, văzând cum Arkwright, mugind de
mânie, se apucase să sfărâme totul în bucăţi:
mobilier, veselă şi geamurile rămase întregi.
Când termină, îi fluieră pe Colţ şi pe Gheară,
chemându-i lângă el, şi puse foc la casă. În timp
ce urcam panta, părăsind valea, un fuior gros de
fum negru întunecă apusul soarelui.
 — Acu’ n-a mai rămas nimic după care să se
întoarcă! Observă Arkwright cu un rânjet.
Chiar atunci, de pe creastă, cineva strigă în jos,
către noi:
— Eşti un om mort, vraciule! Eşti un om mort! O
să aflăm noi unde stai. Sunteţi terminaţi – şi tu,
şi băiatul! V-aţi făcut-o cu mâna voastră. Noi îl
slujim pe rege. O să atârnaţi în ştreang, fiţi
siguri!
— Nu face mutra asta aşa de îngrijorată, tinere
Ward, zise Arkwright, zâmbind ironic. Numai
gura e de ei. Dacă ar fi avut curaj vreunul, ar fi
fost aici, jos, la luptă, şi nu în vârful dealului,
ţipând de frică.

— Dar n-or să raporteze ce li s-a întâmplat şi-or

să trimită mai mulţi soldaţi după noi? Am lovit
unul dintre soldaţii regelui, le-am distrus toate
bunurile…
— Războiul merge prost, aşa că mă îndoiesc
foarte tare că vor avea soldaţi de ajuns ca să-i
pună pe urmele unora ca noi. Pe de altă parte,
sunt convins că ăştia sunt dezertori. Lor ar
trebui să le fie frică de spânzurătoare, nu nouă.
Cu siguranţă nu se poartă ca o ceată de
recrutare autentică. Să-l baţi pe conetabilul
parohiei parcă nu făcea parte din slujbă, când
eram eu în armată!
Cu acestea, Arkwright se întoarse hotărât şi
porni spre peşteră.
 — Când ai fost dumneata soldat? L-am întrebat.
— Demult. După ce mi-am încheiat ucenicia la
domnul Gregory, m-am întors la moară şi am
încercat să-i eliberez pe mama şi pe tata. Văzând
că nu pot s-o fac, am fost atât de înciudat, că
m-am lăsat de meserie, pentru o vreme. Armata
m-a pregătit ca tunar, dar cum ţara era în timp
de pace, nu aveam în cine să trag, aşa că mi-am
răscumpărat milităria şi m-am întors la vechea
mea meserie. E ciudat cum au evoluat lucrurile.
Dar îţi mai spun un lucru – n-aş fi fugit niciodată
dintr-o bătălie, cum au făcut-o iepurii ăştia
fricoşi.
— Ai fost tunar? Adică ai tras cu unul dintre
tunurile alea mari?
— Un tun de optsprezece, da, tinere Ward. Cel
mai mare tun din Comitat. Am fost tunar-şef, şi
sergent, pe deasupra. Adevărat până-n cele mai
mici detalii, aşa era tunul meu!
— L-am văzut, i-am spus eu. În vară, soldaţii
l-au adus din Colne şi l-au folosit ca să
străpungă Turnul Malkin.
— Cât timp le-a luat? Se interesă Arkwright.
— Au tras cam de la prânz până la apusul
soarelui şi apoi au sfârşit treaba în mai puţin de
un ceas, în dimineaţa următoare.
— Aşa? Nu-i de mirare că războiul din sud
merge atât de prost. Am văzut turnul ăla şi cred
că eu i-aş fi putut străpunge zidurile în mai puţin
de două ore. Totul depinde de tehnică şi de
pregătire, tinere Ward! Zâmbi el.
Era ciudat cât de vesel şi de vorbăreţ devenise
deodată. Parcă prinsese aripi, ca şi cum bătaia
cu dezertorii îi ridicase moralul.

Înapoi la sihăstrie însă, mânia lui Arkwright

dădu din nou în clocot când descoperi că
sihastrul nu fusese în stare să descopere
bârlogul Morwenei.
— Eu mi-am îndeplinit partea mea din învoială –
acum e rândul tău! Zbieră el.
— Ai răbdare, William, zise Judd Atkins, calm.
Pot creşte grânele iarna? Bineînţeles că nu,
pentru că toate lucrurile au timpul lor. Am spus
că nu l-am descoperit încă. Nu că n-aş fi în stare
s-o fac, până la urmă. Şi m-am apropiat destul
de mult ca să-ţi spun că ai dreptate. Bârlogul ei
se află undeva în Ţinutul Lacurilor din sud. Dar e
greu să găseşti o vrăjitoare. Fără îndoială, îşi
foloseşte puterile ca să-şi ascundă lăcaşul. E
cumva o vrăjitoare deosebit de puternică?
Arkwright aprobă din cap.
— Nu se află alta mai puternică. Adevăratul ei
nume e Morwena, dar unii îi spun
Ochi-de-sânge. De bună seamă c-ai auzit şi tu de
ea.
— Da, am auzit, răspunse sihastrul. Ambele
nume îmi sunt cunoscute. Dar cine n-a auzit?
Orice mamă din Comitat tremură la auzul lor,
căci zeci de copii au dispărut din cauza acestei
vrăjitoare în ultimii douăzeci de ani. O să fac tot
ce pot să te ajut, dar acum sunt obosit. Treburile
astea nu pot fi grăbite. O să încerc din nou
mâine, când lucrurile vor fi mai potrivite. Cum e
vremea?
— S-a făcut mai cald şi a început să bureze,
mormăi Arkwright, nici pe departe împăcat.
— Doar nu vrei să călătoreşti pe-o astfel de
vreme, nu? De ce nu rămâneţi aici, peste noapte?
Aţi mâncat?
— Nu, de azi-dimineaţă. Eu n-am probleme, dar
tânărul Ward, aici de faţă, e mereu flămând.
— Atunci o să încălzesc nişte ciorbă pentru toţi
trei.
Înainte de a mânca, Arkwright m-a dus afară, pe
coasta întunecată a muntelui, şi ne-am antrenat
din nou în lupta cu toiegele. Părea hotărât să se
îngrijească de pregătirea mea indiferent de loc şi
de moment. O ploaie măruntă ne izbea în faţă, în
timp ce încercam să ne ţinem echilibrul pe iarba
alunecoasă. De data asta, nu m-a mai lovit, ci s-a
mulţumit să mă silească să dau înapoi şi să-mi
încerce îndemânarea într-ale apărării.
— Ei bine, tinere Ward, destul pentru azi, zise el,
în cele din urmă. Chiar cred că încep să
desluşesc un licăr de progres. Am văzut cum i-ai
ţinut piept caporalului, mai devreme. Ai luptat
bine, băiete. Ar trebui să fii mândru de tine.
Ţine-o tot aşa şi, în şase luni, o să fii în stare să-ţi
porţi singur de grijă.
 Cuvintele lui m-au însufleţit şi, întorcându-ne
spre peşteră, am început să mă gândesc cu
nerăbdare la ciorbă. Dar s-a dovedit o mare
dezamăgire. Zeama era amară şi, de la prima
înghiţitură, am făcut o mutră lungă. Mă
întrebam ce-o fi pus sihastrul în ea.

Văzându-mă, Arkwright doar a zâmbit.

— Mănâncă, tinere Ward! E cea mai bună ciorbă
de ierburi de care poţi avea parte la nord de
Caster. Judd e vegetarian. Câinii vor mânca mai
bine decât noi, în seara asta.
Sihastrul nu dădu niciun semn că s-ar fi simţit
jignit de vorbele lui Arkwright, dar, din respect,
mi-am golit blidul şi apoi i-am mulţumit. Nu ştiu
ce-o fi fost în zeama aceea, dar am tras apoi cel
mai bun somn de când plecasem de la
Chipenden.
CAPITOLUL 15
DANSUL DEGETULUI
Dimineaţă, n-am avut parte de mic dejun.
Curând după ce se lumină de ziuă, Judd Atkins
deschise harta lacurilor şi o întinse pe pământ,
lângă foc.
— Aşa! Zise el, după ce o studie o vreme cu
atenţie. Am dormit bine astă-noapte şi sunt mult
mai încrezător azi. Ar trebui s-o pot găsi acum.
Spunând acestea, scoase două obiecte din
buzunar. Unul era un crâmpei de sfoară subţire,
celălalt, degetul retezat al vrăjitoarei. Legă apoi
un capăt al sforii de deget. Sihastrul văzu că-l
urmăresc atent şi zâmbi.
— Înainte de a mă retrage din lumea plină de
păcate, am fost căutător de apă, Thomas. De
obicei, foloseam o ramură de mesteacăn. Multe
dintre izvoarele din nordul Comitatului au fost
găsite de mine. Din când în când, descopeream şi
persoane dispărute. Legam un petic de haină sau
o şuviţă de păr cu o sfoară şi le treceam pe
deasupra unei hărţi până când simţeam o
zvâcnire în mână. Din nefericire, mulţi dintre cei
pe care îi găseam astfel erau deja morţi, dar,
chiar şi-aşa, familiile lor îmi erau recunoscătoare
pentru trupurile neînsufleţite pe care le puteau
îngropa în pământ sfinţit. Acum, hai să vedem
dacă pot găsi şi o vrăjitoare de apă, pe nume
Morwena…
Se apropie şi Arkwright şi ne-am uitat amândoi
cum sihastrul începe o căutare metodică.
Mişcând degetul vrăjitoarei încet, de la vest la
est, apoi de la est la vest, căuta pe fâşii drepte,
spre nord, pe toată lăţimea hărţii. După mai
puţin de un minut, mâna îi tresări deodată. Se
opri, respiră adânc, îşi duse mâna mai la dreapta
şi o aduse înapoi, foarte încet şi în linie dreaptă.
Braţul îi tresări din nou, de data asta zvâcnind în
sus cu putere, aşa încât degetul vrăjitoarei
începu să danseze la capătul sforii.
— Pune semn aici, William! Ceru sihastrul, iar
Arkwright îl ocoli, îngenunche şi desenă o cruce
mică în locul indicat.
Sihastrul continuă să cerceteze harta. Curând,
mâna îi zvâcnea din nou. Peste alte câteva clipe,
degetul retezat dansa iar la capătul sforii, când
bătrânul descoperi şi cea de-a treia locaţie. De
fiecare dată, Arkwright marca locul cu foarte
mare atenţie. Sihastrul continuă pe toată harta,
dar nu mai găsi altceva.
Toate cele trei cruci erau la vest de Lacul
Coniston: cea dintâi pe malul dinspre nord-vest,
a doua marca un mic ochi de apă numit Tăul
Caprei, iar a treia, mai spre nord, Lacul
Cumpenei.
— Aşadar, toate trei sunt sălaşe ale vrăjitoarei,
bătrâne, sau pur şi simplu nu eşti sigur? Întrebă
Arkwright, nerăbdător.
— E nevoie să fiu sigur ca să am dreptate?
Întotdeauna trebuie să lăsăm loc şi pentru
îndoială, William. Ar putea foarte bine să fie
vorba despre toate trei. Sunt sigur că petrece un
timp în fiecare, explică sihastrul. S-ar putea să
mai fie chiar şi altele, mai la nord decât mi-ai
cerut tu să caut. Cel mai puternic răspuns l-am
primit însă pe malul Lacului Coniston, dar am
simţit, de asemenea, că bântuie prin toată partea
de vest a acestui lac. Cunoşti bine locurile?
— Am fost chemat nu o dată pentru câte o
treabă acolo, dar nu cunosc capătul cel mai
nordic al lacului, de la marginea Comitatului.
Oamenii din Coniston sunt foarte ursuzi,
înrădăcinaţi într-ale lor, şi nu privesc cu ochi
buni străinii. Mai degrabă ar suferi în tăcere
decât să aducă un vraci din sud.
Am avut atâta minte cât s-o ţin pentru mine, dar
n-am putut să nu mă gândesc că asta era o
exagerare din partea cuiva atât de puţin
prietenos ca Arkwright, care abia de înghiţea un
ucenic în casa lui.

Tocmai când ne pregăteam să plecăm, vremea

se schimbă brusc şi, vântul se pomi dinspre vest,
aducând o ploaie dezlănţuită pe coasta dealului,
care răpăia pe acoperişul grotei şi îşi făcea loc
prin gura ei, uneori sfârâind la marginea focului.
— Bătrân nătâng ce eşti, îl necăji Arkwright pe
sihastru, de ce Dumnezeu ai ales o grotă cu
intrarea spre locul de unde suflă vântul mai
avan?
— Frigul şi umezeala fac bine la suflet. Tu de ce
stai într-o casă la marginea unei mlaştini, când
ai putea trăi mult mai sănătos aici, în bătaia
vânturilor? I-o întoarse Judd Atkins.
Pe faţa lui Arkwright fulgeră mânia, dar nu
spuse nimic. Trăia acolo pentru că aceea fusese
casa părinţilor săi, iar acum, când spiritul
mamei sale era captiv, n-o mai putea părăsi.
Sihastrul probabil nu avea habar de asta,
altminteri cu siguranţă n-ar fi spus ceva atât de
crud.
Din pricina vremii neîmblânzite, Arkwright
hotărî să mai rămânem o noapte şi să pornim
spre Coniston la prima geană de lumină. Când
Judd puse lemne pe foc, Arkwright mă luă la
pescuit, deşi ploua cu găleata. Am crezut că va
folosi vreo undiţă sau vreo plasă, dar el avea o
metodă pe care o numea „gâdilat”.
— N-ai să suferi niciodată de foame dacă poţi să
faci asta! Mi-a spus.
Ei bine, metoda consta în a te întinde pe burtă,
pe malul râului, cu mâinile în apa rece. Trebuia
să gâdili burta unui păstrăv, astfel ca el să se dea
înapoi în palma ta şi-atunci să-l arunci peste
cap, în iarbă. Îmi arătă cum se face, dar trebuia
multă răbdare şi mie unuia nu mi-a poposit în
palmă niciun păstrăv. Arkwright a prins totuşi
doi, pe care, în scurt timp, îi fripsese excelent.
Sihastrul s-a mulţumit cu încă o înghiţitură din
fiertura sa, ceea ce-a însemnat că mie şi lui
Arkwright ne-a revenit câte un peşte de fiecare.
Erau delicioşi şi, curând, m-am simţit mult mai
bine.
Dar apoi am avut iar parte de o luptă cu toiegele.
M-a dezarmat cu uşurinţă şi m-am ales cu o
vânătaie pe braţ, iar Arkwright a continuat până
când n-am mai putut mişca, frânt de oboseală.
Prin urmare, am mai petrecut o noapte în grota
aceea, dar, cu siguranţă, somnul a fost mult mai
odihnitor decât la moară.

Spre zori, ploaia s-a oprit, iar noi am pornit

neîntârziat spre lacurile de la nord.
Vraciul avusese dreptate în privinţa peisajului
din partea asta a Comitatului. Când am ajuns la
Coniston şi am luat-o de-a lungul malului său
vestic, străjuit de copaci, totul în jurul nostru era
o încântare. Pantele dinspre est erau împădurite
cu foioase şi conifere, cele din urmă fiind
îndeajuns de verzi cât să învioreze mohorâta zi de
toamnă târzie. Norii se ridicaseră, aşa că aveam o
privelişte spectaculoasă a munţilor de la nord,
iar zăpada căzută pe culmi le contura vârfurile
cu un alb strălucitor pe fundalul cerului
plumburiu.
Arkwright părea puţin mai binedispus, aşa că,
plictisit de îndelungata tăcere – nu scosese un
cuvânt de când părăsiserăm grota sihastrului –,
am riscat o întrebare:
— Muntele din faţă este cumva Bătrânul din
Coniston?
— Întocmai, tinere Ward, ar trebui să ştii asta
după ce, ieri, am studiat harta aceea.
Impresionant, nu? Cu mult mai înalt decât
dealurile din spatele casei domnului Gregory. Îţi
bucură ochii, dar, uneori, locuri de aceeaşi
importanţă nu ies la fel de mult în evidenţă. Vezi
malul ăla de colo? Zise el, arătând către partea
cealaltă a lacului, dinspre răsărit.
Am făcut un semn de încuviinţare.
— Ei bine, ăla e locul unde l-am ucis pe
Spintecătorul din Coniston. Chiar sub malul de
colo. Probabil cel mai bun lucru pe care l-am
făcut de când mi-am încheiat ucenicia cu
domnul Gregory. Dar dacă aş putea s-o prind
sau s-o ucid pe Morwena, de bună seamă că
isprava asta ar întrece-o pe cea de-atunci.
Ceva ce aducea a rânjet îi încreţi faţa, ba chiar
începu să fluiere încet, în vreme ce câinii săreau
pe lângă noi, clămpănind în gol, entuziasmaţi.
Am intrat în satul Coniston pe la miazăzi. Am
văzut câţiva localnici, dar păreau neprietenoşi;
unii chiar au preferat să traverseze pe partea
cealaltă a drumului decât să treacă pe lângă noi.
Era de aşteptat. Cei mai mulţi oameni erau foarte
tulburaţi la gândul de a se afla aproape de un
vraci, şi asta chiar şi la Chipenden, unde domnul
Gregory se stabilise deja de patru ani.
Magistrului meu îi plăcea să păstreze distanţa şi
evita să meargă pe mijlocul drumului, iar când
mă duceam după provizii, nu toată lumea era la
fel de prietenoasă ca negustorii, care se bucurau
să ne aibă muşterii statornici.
Ajungând la un fir de apă curgătoare – trecut pe
hartă cu numele de Izvorul Bisericii –, am
început să urcăm o potecă abruptă ce ducea spre
vest, lăsând în urmă îngrămădirea de case cu
hornurile lor fumegânde. Înaintea noastră se
ridicau uluitoarele piscuri ale Bătrânului, dar
tocmai când începuseră să mă doară picioarele
de la urcuş, Arkwright ne conduse într-o curte
mică, din faţa unei taverne de la marginea
drumului. Plăcuţa de lemn de la intrare anunţa:
HANUL
IZVORULUI
Doi bătrâni stăteau în prag, fiecare cu câte o
halbă de bere în faţă. Se dădură în lături ca arşi,
făcându-ne loc, spaima de pe feţele lor nefiind
stârnită doar de vederea celor doi câini-lupi
fioroşi. Recunoscuseră, după haine şi toiege, cu
ce ne îndeletniceam.
Taverna era pustie, dar mesele erau curate şi un
foc primitor ardea puternic în cămin. Arkwright
merse până la tejgheaua de lemn şi bătu cu
putere în ea. Am auzit pe cineva urcând scările şi
un bărbat rotofei, cu faţa veselă şi prietenoasă,
încins cu un şorţ curat, apăru pe uşa deschisă
din dreapta noastră.
L-am văzut aruncând iute o privire îngrijorată
spre câini şi apoi măsurându-l cu privirea pe
Arkwright din cap până-n picioare. Imediat însă,
zâmbetul lui nedumerit de la început se prefăcu
în expresia de întâmpinare a unei gazde cu
experienţă, puse pe treabă.
— Bună ziua la dumneavoastră, domnii mei,
zise el. Cu ce vă pot fi de folos? O cameră, o masă
ori numai două stacane din cea mai bună bere pe
care o am?
— O să luăm două camere, hangiule, şi o masă
de seară – stufat, dacă aveţi. Până atunci, o să ne
aşezăm acolo, în colţ, lângă foc, şi o să începem
cu un carcalete.
 Hangiul făcu o plecăciune şi se îndepărtă grăbit.
Eu m-am aşezat pe scaunul din faţa lui
Arkwright, întrebându-mă ce se petrecea. În
foarte rarele ocazii în care domnul Gregory şi cu
mine stăteam la vreun han, împărţeam aceeaşi
cameră – el dormea în pat, iar eu pe podea.
Arkwright, în schimb, comandase câte o odaie
pentru fiecare.
— Ce-i ăla un carcalete? Am întrebat eu.
— Ceva care te înveseleşte într-o seară rece şi
umedă de toamnă. Un amestec de vin fiert cu
mirodenii şi crupe fierte-n lapte, exact ce trebuie
ca să ne crească pofta de stufat.

M-am cam îngrijorat, la început, când mi-a zis

de vin. Lupta cu soldaţii îmi arătase cât de
violent şi de nestăpânit putea deveni Arkwright
după ce bea şi mă temeam de el când era astfel.
Sperasem că o lăsase mai moale cu băutul în
ultima vreme, dar se pare că episodul cu soldaţii
îl aţâţase.
Am făcut un efort să privesc partea bună a
lucrurilor, căci dormitul la un han era cu
siguranţă mai îmbietor decât o noapte petrecută
lângă un gard viu sau într-un hambar bătut de
vânt – cu toate că ştiam că John Gregory avea,
adesea, motive foarte întemeiate să procedeze
astfel. În primul rând, s-ar fi aşteptat de la noi să
ajunăm înainte de a înfrunta Întunericul, iar în
al doilea, nu-i plăcea să ştie lumea de treburile
lui. S-ar fi apropiat, probabil, de unul dintre cele
trei presupuse bârloguri ale Morwenei fără să
treacă prin sat. Într-o aşezare micuţă ca asta,
veştile se răspândeau iute ca focul. Cum
hotărâserăm să ne petrecem noaptea acolo, tot
Conistonul avea să ştie curând că un vraci şi
ucenicul lui se aflau la han. Iar, uneori,
vrăjitoarele aveau şi prieteni printre localnici –
aflasem asta în Pendle. Chiar şi o vrăjitoare de
apă malefică precum Morwena ar fi putut avea
iscoade.
Pentru o vreme, m-am luptat cu mine însumi,
neştiind ce să aleg: să nu-i spun nimic lui
Arkwright şi să suport urmările ori să-i vorbesc
de temerile mele şi să risc să mă bată sau, cel
puţin, să mă ocărască zdravăn. Simţul datoriei a
câştigat, în cele din urmă.
— Domnule Arkwright, am început eu,
păstrându-mi vocea scăzută, ca să nu ne audă
hangiul, dacă s-ar fi întors tocmai atunci, crezi
că e înţelept din partea noastră să stăm aici, în
văzul tuturor? Morwena ar putea să aibă prieteni
în zonă.
Arkwright zâmbi strâmb.
— Nu mai fi aşa de speriat, tinere Ward. Vezi
vreo iscoadă prin preajmă? Ţine minte, când eşti
cu mine, faci lucrurile în felul meu – iar eu am
nevoie de puţină odihnă şi de întăritoare înainte
să mă înfrunt cu Morwena. Socoteşte-te norocos
că o să ai burta plină şi un pat moale la noapte,
domnul Gregory nu-şi tratează niciodată ucenicii
atât de bine.
Probabil că avea dreptate. Nu era nimeni în jur
şi amândoi meritam o masă bună şi odihnă după
cele două nopţi petrecute în peştera sihastrului.
Eram sigur că domnul Gregory ar fi stăruit să
ajunăm înainte de a da piept cu Morwena, dar
m-am hotărât să nu-l mai contrazic pe Arkwright
– mai ales că, foarte curând, avea să se îmbete
iarăşi. M-am aşezat mai bine în scaun, încetând
să-mi mai fac griji şi bucurându-mă de porţia
mea de carcalete.

Dar, curând, taverna a început să se

aglomereze, iar când ne-a sosit într-un sfârşit
mâncarea, aburindă, un grup de fermieri golea
halbă după halbă, iar cele mai multe mese erau
ocupate de oameni veseli, prietenoşi, care
glumeau, râdeau şi-şi umpleau burdihanele. Ni
s-au aruncat câteva priviri bănuitoare şi mi-am
dat seama că unii vorbeau despre noi. Câţiva
clienţi chiar s-au întors din prag, la vederea
noastră. Poate că erau doar tulburaţi de venirea
noastră sau poate la mijloc era ceva mult mai
sinistru.

Apoi, lucrurile au început s-o ia razna.

Arkwright i-a cerut hangiului o halbă din cea mai
tare bere a casei. A băut-o în câteva secunde,
apoi a mai cerut încă una, şi încă una. Cu fiecare
înghiţitură, glasul îi era tot mai spart şi cuvintele
mai dezlânate. Când se ridică să se ducă la
tejghea după a şaptea halbă, se împiedică de
masa cuiva, vărsând băuturile şi alegându-se cu
nişte priviri mânioase. Am rămas la locul meu,
încercând să nu-i atrag atenţia asupra mea, dar
Arkwright părea să nu aibă treabă cu mine. La
tejghea, povestea cui voia să-l asculte cum îl
învinsese el pe Spintecătorul din Coniston.
După o vreme, se întoarse clătinându-se la
masa noastră, cu a opta halbă în mână. O bău
repede, apoi râgâi zgomotos, atrăgându-şi iar
priviri piezişe de la cei din jur.
— Domnule Arkwright, am îndrăznit eu, nu
credeţi c-ar trebui să mergem la culcare acum?
Mâine avem o zi grea şi s-a făcut târziu…
— Iar începe, răspunse Arkwright tare, astfel că
îşi găsi curând audienţa dorită. Când o să înveţe
oare ucenicul meu că eu sunt cel care dă
ordinele, nu viceversa? O să mă duc la culcare
când o să-mi fie somn, tinere Ward, şi nu mai
devreme, mârâi el.
Umilit, mi-am plecat fruntea. Ce era să mai zic?
După mine, noul meu magistru făcea o mare
greşeală îmbătându-se atât de rău chiar înainte
s-o înfruntăm pe Morwena, dar, cum spusese
chiar el, eu eram doar un ucenic şi trebuia să-i
ascult ordinele.
— Întâmplător, băiatul totuşi are dreptate, zise
hangiul, venind să ne cureţe masa. Nu-mi place
să gonesc clienţii cu bani, dar ai cam întrecut
măsura, Bill, şi o să cam ai nevoie să ai capul
limpede, dacă într-adevăr te duci s-o vânezi pe
Morwena.
Am înlemnit. N-aş fi crezut că magistrul meu îi
dezvăluise şi hangiului ce planuri aveam – oare
cui îi mai spusese, cât stătuse la tejghea?
Arkwright izbi cu pumnul în masă.
— Îmi spui tu mie că nu fac faţă după cât am
băut? Răcni el.
Deodată, în încăpere se făcu linişte, căci toată
lumea se întorsese să se uite la noi.
— Nu, Bill, zise hangiul, împăciuitor, şi era clar
că ştia cum să-i ia pe beţivi. Ce-ai zice să te
întorci mâine-seară, după ce vei sfârşi cu
Morwena, şi să bei atunci cât doreşti – din partea
casei.
Când rosti numele Morwenei, un val de şuşoteli
se pomi printre ceilalţi clienţi.
— Bine, s-a făcut, se învoi Arkwright, spre
marea mea uşurare. Tinere Ward, o să ne ducem
la culcare devreme.
Am luat-o înainte, cu câinii, spre odăile noastre,
iar el se împletici în urma noastră pe scări, dar
când am intrat în odaia mea, a intrat şi el după
mine şi a închis uşa, lăsând câinii afară.
— Ce părere ai de odaia ta? Bolborosi el.
M-am uitat în jur. Patul părea îmbietor şi totul,
inclusiv perdelele, părea curat şi bine îngrijit.
Lumânarea de la capul patului era din ceară
curată, de albine, nu din aceea puturoasă, de
seu.
— Pare confortabilă, am zis.
Chiar atunci am observat o oglindă mare pe
măsuţa de toaletă din stânga mea.
— Să acopăr asta cu un cearşaf? L-am întrebat.
— Nu-i nevoie. Acum n-avem de-a face cu
vrăjitoarele tale din Pendle, zise Arkwright,
clătinând din cap. Nu, nu, nu, sughiţă el, de data
asta-i altfel. Foarte diferit, ţine minte ce-ţi spun.
O vrăjitoare de apă nu poate folosi o oglindă ca
să-i iscodească pe oameni. Nici măcar Morwena
nu poate face asta. Oricum, tinere Ward, fii
recunoscător. Domnul Gregory nu mi-a închiriat
niciodată vreo odaie atât de confortabilă – în toţi
cei cinci ani cât i-am fost ucenic. Dar nu te face
prea comod, nu te lăfăi ca un gândăcel într-un
covoraş din faţa sobei. Hai să ne bucurăm de
vreo două ceasuri de odihnă, iar când orologiul
bisericii va bate miezul nopţii, vom pleca la
vânătoare. La vânătoare! S-o iei la stânga, cum
ieşi pe uşă, şi să cobori scările. Te aştept la uşa
de la intrare. Ia-o încet şi totul va merge ca uns!
Arkwright se împletici apoi afară din odaie,
trăgând uşa după el, dar l-am putut auzi
cântând „Am plecat la vânătoare”, în vreme ce
bâjbâia, beat, să-şi descuie uşa de la cameră.
Atunci, fără să mă mai dezbrac, m-am întins pe
pat. Oi fi dormind eu buştean, dar mă pricepeam
să apreciez timpul, chiar şi în somn, şi dacă-mi
puneam în cap să mă trezesc, aveam s-o fac
chiar înainte să înceapă clopotele să bată ora cu
pricina.
CAPITOLUL 16
DÂRE DE SÂNGE
Eram obosit după lungul drum pe jos până la
Coniston, aşa că am dormit adânc vreo două ore,
dar m-am trezit brusc, cu puţin înainte să
înceapă să bată clopotele bisericii. Din instinct
mi-am dat seama că e miezul nopţii, dar am
numărat totuşi bătăile, ca să fiu sigur.
Cu toate acestea, când am ajuns la uşa de la
intrare, Arkwright nu era acolo. M-am uitat în
jur, apoi am pornit spre camera lui. M-am oprit
puţin pe hol şi am ascultat: l-am auzit sforăind.
Am bătut uşor în uşă, dar, cum nu mi-a
răspuns, am deschis-o încet. Gheară şi Colţ au
scos amândoi odată câte un mârâit gros când am
intrat în odaie, dar când m-au văzut, au început
să dea din coadă.
Arkwright era întins pe pat, complet îmbrăcat.
Dormea cu gura larg deschisă şi sforăia
zgomotos.
— Domnule Arkwright, i-am zis eu la ureche,
domnule Arkwright, e timpul să vă sculaţi…
L-am strigat pe nume de mai multe ori, dar în
zadar, în cele din urmă, l-am zgâlţâit de umăr şi
a sărit deodată în picioare, cu ochii holbaţi şi faţa
schimonosită de mânie. Pentru o clipă, am
crezut c-o să mă pocnească, aşa că am început
să turui:
— Mi-ai cerut să ne întâlnim afară, la miezul
nopţii, dar e trecut bine de miezul nopţii…
Am văzut cum i se aprinde în ochi licărul
lucidităţii; şi-a coborât picioarele peste marginea
patului şi s-a ridicat anevoie.
Pe măsuţa de la capul patului erau două
felinare. Le-a aprins pe amândouă, mi-a întins
mie unul, apoi a ieşit clătinându-se din odaie şi a
coborât scara, ţinându-se de cap şi gemând
înfundat. A luat-o prin curtea din spate către
panta de dincolo de ea, scăldată în lumina lunii.
Am aruncat o privire către han: ferestrele de la
etaj erau întunecate, dar la parter una încă mai
arunca un mănunchi de raze afară. Dinăuntru
se auzeau nişte glasuri răguşite şi cineva lălăind
aiurea.
Norii se împrăştiaseră şi aerul era îngheţat şi
tăios. Cei doi câini ne urmau îndeaproape, cu
ochii sclipind însufleţiţi. Am urcat pieptiş pe
panta sudică a muntelui Bătrânul, până când
zăpada a început să ne scrâşnească sub tălpi. Nu
era foarte groasă, dar prinsese o pojghiţă de
gheaţă.
Când am ajuns la Tăul Caprei, Arkwright s-a
oprit. Micul iezer îşi primise numele pe merit:
numai caprele de munte s-ar fi putut simţi ca
acasă pe malurile sale povârnite şi pe steiurile de
piatră suspendate, inaccesibile omului. Malul pe
care ne aflam era presărat cu stânci mari, făcând
dificil accesul. Dar Arkwright nu se oprise să
admire priveliştea. Spre uimirea mea, se aplecă
brusc şi începu să vomite violent, dând afară
jeturi de bere amestecată cu stufat. M-am întors
cu spatele la el şi m-am îndepărtat câţiva paşi,
simţind că mi se întoarce stomacul pe dos. A
continuat aşa o vreme, dar apoi s-a oprit din icnit
şi l-am auzit trăgând adânc aer în piept.
— Te simţi bine, tinere Ward? Întrebă el,
apropiindu-se de mine cu paşi nesiguri.
Am încuviinţat, dând din cap. Încă mai gâfâia şi
pe frunte avea broboane de sudoare.
— Stufatul ăla trebuie să fi fost stricat. Las’ c-o
să-i spun eu vreo două hangiului dimineaţă,
nicio grijă!
Arkwright trase aer în piept şi îşi şterse fruntea
şi gura cu dosul palmei.
— Nu mă simt prea bine. Cred că am nevoie de
un pic de odihnă, zise el.
Am găsit, în apropiere, un bolovan pe care să
stea şi ne-am aşezat împreună, într-o tăcere
neîntreruptă decât de gemetele sale şi de
scâncetele la unison ale câinilor.
După vreo zece minute, l-am întrebat dacă nu se
simţea mai bine. A dat din cap în semn că da şi a
încercat să se ridice, dar i s-au înmuiat picioarele
şi a căzut înapoi, ca un sac.
— Să mă duc singur, domnule Arkwright? I-am
propus. Nu cred că ţi-ai revenit destul cât să
cauţi vrăjitoare pe aici, ca să nu mai spun că mai
avem şi de mers înapoi la Coniston.
— Nu, băiete, nu poţi să te duci singur. Orice-ar
spune domnul Gregory, aici e vorba de Morwena,
totuşi. Mai stai cinci minute şi-o să fiu ca nou.
Peste alte cinci minute, îşi voma şi ultimele
rămăşiţe din stomac; în mod clar, n-avea să fie în
stare să pornească după Morwena în noaptea
aceea.
— Domnule Arkwright, am insistat eu, cred c-ar
fi mai bine să rămâi aici, cât arunc eu o privire
prin preajmă… sau putem să ne întoarcem la
han şi s-o căutăm pe Morwena mâine-noapte.
— Trebuie s-o facem acum, mă întrerupse
Arkwright. Vreau să mă întorc la moară cât mai
repede cu putinţă. Altfel, aş lipsi prea mult.
— Ei bine, atunci lasă-mă să caut eu în jurul
lacului, am stăruit eu. O să iau un câine cu mine
– voi fi în siguranţă aşa.
A primit, dar fără tragere de inimă.
— Bine. Ai câştigat. Nu mă simt în stare să
ajung până la Coniston în noaptea asta. Te
întorci pe unde am venit, spre nord-vestul
lacului, şi cauţi acolo. Ţine-ţi felinarul acoperit,
ca să nu atragi atenţia cui nu trebuie. Dacă o vezi
pe Morwena – sau pe oricine altcineva ţi se pare
că se poartă ciudat –, nu risca nimic. Ţine-te la
distanţă. Ai grijă la ochiul de sânge şi încearcă
doar să afli unde anume se ascunde, dar nimic în
plus. Numai uită-te şi Întoarce-te să-mi spui
ce-ai aflat. Dacă o să mă simt mai bine, o să
arunc şi eu o privire pe-aici; apoi, mai târziu,
vom putea căuta împreună pe lângă Lacul
Cumpenei. Şi ia căţeaua cu tine, îmi porunci el,
aşa o să ai mai multe şanse să scapi, dacă dai de
bucluc. Crezi că mai ştii să te întorci la Coniston
de aici?
Am dat din cap. Harta îmi rămăsese bine
întipărită în memorie.
— Bine. Noroc şi ne întâlnim aici.
Fără să mai aştepte vreun răspuns, se aplecă şi
şopti ceva la urechea lui Gheară, bătând-o
uşurel cu palma pe spinare de trei ori. După ce
am tras închizătorile de lemn pe lângă sticla
felinarului, am luat-o către Lacul Coniston, cu
Gheară venind ascultătoare pe lângă mine. Nu
făcusem decât câţiva paşi, când l-am auzit pe
Arkwright icnind şi gemând din nou. Eram sigur
că nu fusese nimic în neregulă cu stufatul. Berea
trebuie să fi fost foarte tare, iar el o dăduse pe gât
mult prea repede.
Aşadar, cu Gheară alături, m-am îndreptat spre
Lacul Coniston pe direcţia în care se afla luna,
care tocmai apăruse deasupra copacilor.
În timp ce coboram panta către sat, pe acelaşi
drum pe care veniserăm, un strigăt straniu se
auzi de undeva din faţă. Am aşteptat, încordat şi
neliniştit, simţind primejdia. Era ceva cunoscut
în strigătul acela. Putea foarte bine să fie un soi
de avertisment sau de semnal. Dar apoi
chemarea ciudată s-a repetat, chiar aproape
deasupra capului meu şi mi-am amintit deodată
unde o mai auzisem – în mlaştină, cu puţin
înainte s-o întâlnesc pe Morwena şi să mă
târască în noroi. În aceeaşi clipă, am zărit ceva
zburând înapoi spre Tăul Caprei.
Fără îndoială, era un soi de pasăre; m-am
hotărât să-l întreb despre asta pe Arkwright cu
prima ocazie. Putea fi legată de Morwena. Unele
vrăjitoare foloseau fie magia de sânge, fie magia
de oase, dar erau şi câteva care foloseau vietăţile
casei – animale care deveneau ochii şi urechile
lor şi le ascultau întru totul poruncile. Poate că
pasărea aceea ciudată era iscoada Morwenei?
În cele din urmă, am ajuns în sat şi am
străbătut repede străzile pustii, cu Gheară pe
urmele mele. Numai câteva lumini mai pâlpâiau
în ferestre. Odată ce-am trecut şi de ultima casă,
am ocolit lacul pe malul nordic, ţinându-mă la
adăpostul copacilor, de unde aveam o vedere
bună asupra malului şi a apei ce lucea argintie în
lumina lunii.
Timpul trecea greu şi, cu toate că şi eu, şi
Gheară am căutat mult şi bine, n-am văzut şi
n-am auzit nimic demn de atenţie. Începusem să
mă gândesc la Alice, întrebându-mă ce făcea şi
dacă îi era la fel de dor de mine cât îmi era mie de
ea. M-am gândit şi la magistrul meu, John
Gregory. Oare se afla în siguranţă, în patul lui, la
Chipenden, sau, ca şi mine, bântuia prin noapte,
cu treburi de-ale vracilor?
 În cele din urmă, m-am hotărât să mă întorc la
Tăul Caprei şi la domnul Arkwright – nu era nici
urmă de Morwena pe-aici.
Urcuşul mi se păru mai greu, de data asta, şi cu
toate că poteca se înălţa treptat, se învârtea
cumva în jurul Bătrânului. Curând, călcam din
nou pe zăpada îngheţată, luând-o după urmele
pe care le lăsaserăm la venire. În cele din urmă,
am ajuns în locul unde-i lăsasem pe Arkwright.
Încercam să mă mişc fără să fac zgomot, ca să nu
atrag atenţia cuiva care-ar fi putut pândi dintre
stânci, dar deodată, spre disperarea mea,
Gheară începu să urle şi apoi ţâşni ca o săgeată
înainte.
Mi-a luat ceva timp până am ajuns-o din urmă
şi a trebuit să mă ajut de toiag, să nu alunec pe
zăpadă. Când m-am apropiat, am tras
închizătorile felinarului, ca să văd mai bine.
Mi-a stat inima-n loc. Se părea că Arkwright şi
Colţ o găsiseră pe Morwena – sau, mai curând, că
ea-i găsise pe ei. Trupul lui Colţ zăcea nemişcat
pe zăpada mânjită de sânge. Avea gâtul
spintecat. Erau nişte urme în jurul lui – nişte
tălpi cu gheare şi cu degetele unite, dar ale cuiva
care mergea în două picioare. O altă dâră lată de
sânge ducea spre apă. În timp ce Gheară
chelălăia cu jale lângă perechea sa, eu mi-am
strâns mai bine în mână toiagul, năucit de ce
aveam în faţa ochilor, şi am luat-o după dâra de
sânge.
 La lumina felinarului, am văzut toiagul lui
Arkwright pe marginea lacului şi o cizmă de-a lui
jumătate în apă, jumătate afară. Era sfâşiată şi
arăta de parcă îi fusese smulsă din picior.
La început, n-am avut nicio îndoială despre ce
se întâmplase: Morwena îl ucisese pe Colţ şi apoi
îl prinsese pe Arkwright şi-l târâse în apă. Dar
apoi am observat mai în spate şi alte urme de
tălpi cu degetele unite. Multe. Nu fusese doar o
vrăjitoare de apă aici. Dacă Arkwright o întâlnise
pe Morwena, aceasta nu fusese singură. Să-l fi
atacat oare din apă, în vreme ce vrăjitoarele
celelalte veniseră pe la spatele lui Arkwright,
tăindu-i orice cale de scăpare?
Inima mi s-a zvârcolit în piept de frică. Putea fi
chiar acum ascunsă sub apă, urmărindu-mă. Ar
putea fi chiar mai multe vrăjitoare, aşteptând
doar prilejul să atace. În orice clipă puteau ţâşni
de sub oglinda lacului şi-atunci aş fi avut şi eu
aceeaşi soartă.
Gheară începu să urle de durere, ecoul
întorcându-se din stânca de alături. Cuprins de
panică, am luat-o la fugă cât de repede am putut.
Cu fiecare pas mă simţeam tot mai în siguranţă,
iar urletele câinelui deveneau din ce în ce mai
slabe. La un moment dat, m-am temut că ar
putea suferi aceeaşi soartă ca şi tovarăşul ei, aşa
că m-am oprit şi am fluierat după ea. Am
încercat de trei ori, fără niciun rezultat, şi atunci
am pornit grăbit spre han.
 Mahmur cum era, Arkwright nu avusese prea
multe şanse să se apere. O fi fost el un vraci cu
experienţă, dar făcuse o mare greşeală bând atât
de mult. O greşeală care-l costase viaţa.
Am ajuns la adăpostul hanului şi m-am încuiat
în odaia mea, neştiind ce altceva să fac. De
îndată ce avea să se lumineze de ziuă, voiam să
pornesc spre Chipenden şi să-i povestesc
Vraciului ce se întâmplase. N-aş fi putut spune,
cu mâna pe inimă, că-mi plăcuse prea mult
Arkwright, dar eram mâhnit şi zdruncinat de
felul în care murise. Fusese un vraci priceput şi
m-ar fi învăţat o mulţime de lucruri folositoare –
poate chiar vitale. Deşi era violent şi-i plăcea să
bea, fusese un duşman de temut al
Întunericului, iar Comitatul avea să fie mai
nesigur după moartea lui.
Dar eu oare nu eram în primejdie chiar acum?
Uşile puteau fi sparte. Dacă hangiul jucase un
rol în toată afacerea asta, vrăjitoarele de apă
ştiau probabil cine şi unde eram. Ar fi putut
apărea chiar Morwena sau ar fi putut trimite alte
vrăjitoare de apă să mă târască până la lac.
Mi-am amintit atunci că Alice îmi propusese să
folosim oglinda ca să comunicăm. Vraciului nu
i-ar fi plăcut deloc treaba asta, dar eram
disperat. Trebuia să le spun numaidecât ce se
întâmplase. Poate că Vraciul avea să vină în
nord, să mă ajute. Poate chiar avea să-mi dea
întâlnire la jumătatea drumului.
 Stând pe marginea patului, m-am aplecat şi
mi-am lipit palmele de sticla rece a oglinzii, apoi
am început să mă gândesc la Alice, aşa cum mă
instruise ea. Am încercat să-mi aduc în minte
faţa ei şi m-am gândit la discuţiile pe care le
avuseserăm, la timpurile fericite petrecute
împreună în casa Vraciului de la Chipenden.
M-am concentrat din răsputeri, dar nu s-a
întâmplat nimic.
După o vreme, m-am întins pe pat şi am închis
ochii, dar continuam să am în minte imaginea de
groază cu trupul lui Colţ neînsufleţit, sângele de
pe zăpadă şi cizma lui Arkwright părăsită în apă.
M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am luat capul
în mâini. Oare Alice mă simţea şi folosea ce o
învăţase mătuşa ei, Osoasa Lizzie? O fi descântat
chiar acum în faţa oglinzii, acolo, în casa din
Chipenden?
Cum ar fi putut să funcţioneze vraja, când ne
despărţea o asemenea distanţă? Şi dacă o
prindea magistrul meu? Ar fi înţeles oare că era o
situaţie urgentă? Poate c-ar fi gonit-o – poate că
asta avea să fie exact scuza pe care o căuta.
După vreo zece minute, mi-am lipit din nou
mâinile de oglindă. De data asta, m-am gândit la
momentul în care o condusesem pe Alice la
mătuşa ei din Staumin. Mi-am amintit de iepurii
gustoşi pe care-i prinsese şi-i fripsese chiar ea,
apoi cum mă luase de mână. Mâna ei o ţinuse
pe-a mea, iar eu mă simţisem un pic vinovat,
ştiind că Vraciului nu i-ar fi plăcut una ca asta,
dar fusesem cu adevărat fericit.
Numaidecât oglinda începu să se lumineze,
sticla se încălzi sub palmele mele şi, deodată, în
faţă-mi apăru chipul lui Alice. Mi-am lăsat
mâinile jos şi m-am uitat drept în ochii ei.
Gura i se deschise şi începu să vorbească, dar
oglinda rămase mută. Ştiam că vrăjitoarele
folosesc oglinzi ca să se iscodească una pe alta şi
pe viitoarele lor victime, dar oare comunicau
citindu-şi de pe buze? Nu-mi dădeam seama ce
zicea şi am clătinat neajutorat din cap. Văzând
asta, Alice se aplecă şi oglinda începu să se
înceţoşeze. Rapid, scrise pe sticlă:

!Eires iș ălfuS

Ce însemna asta? Pentru o clipă, am rămas

nedumerit, dar apoi am izbutit să descifrez
mesajul. Oglinda îi întorsese cuvintele invers.
Era o indicaţie, „Suflă şi scrie!”. Îmi arăta cum
să-i comunic.
Atunci m-am aplecat şi eu, am suflat peste
oglindă, aburind-o, şi am scris repede:

Arkwright ucis de vrăjitoarea

de apă numită Morwena. AJUTOR!

Alice făcu ochii mari, suflă şi ea şi scrise din

nou:
?itșe ednU

De data asta, mi-a fost mai uşor. Unde eşti? Am

şters oglinda cu palma, apoi am aburit-o din nou
şi i-am scris:

Coniston. Pe drum, înapoi.

Spune-i Vraciului.
Ne întâlnim la moara lui Arkwright.

După vreo câteva secunde, am şters din nou

oglinda, ca să-i văd faţa. Ea dădu din cap şi-mi
zâmbi scurt, dar arăta foarte îngrijorată. În timp
ce-o priveam, chipul ei începu să dispară, până
când mi-am văzut iarăşi doar propria reflexie.
M-am întins din nou pe pat şi am aşteptat zorile.
Cu cât mai repede părăseam locul ăsta, cu atât
mai bine.
CAPITOLUL 17
URMĂRIREA
La prima geană de lumină, m-am pregătit de
plecare. Odăile şi micul dejun fuseseră plătite
dinainte pe trei zile, dar nu voiam să-mi mai arăt
faţa în sala de jos. Aveau să mi se pună întrebări
despre dispariţia magistrului meu, ca să nu mai
spun că poate hangiul şi clienţii lui erau în
cârdăşie cu Morwena. Nu puteam risca, aşa că,
luându-mi sacul şi toiagul, m-am furişat afară pe
uşa din spate şi, curând, mă îndreptam spre
sud.
Cea mai uşoară şi cea mai directă cale era pe
lângă malul de vest al Lacului Coniston. M-am
ţinut la distanţă de apă, gândindu-mă că
Morwena sau celelalte vrăjitoare ar fi putut să
mă urmărească. Dar abia după-amiază, târziu,
după ce deja trecusem de capătul sudic al
lacului şi mă îndepărtasem binişor, am început
să bănuiesc că eram într-adevăr urmărit.
Auzeam nişte zgomote slabe, dar neliniştitoare
în spatele meu: câte un fojgăit prin tufişuri şi,
uneori, un trosnet îndepărtat de ramură ruptă.
La început, mi-a fost greu să fiu sigur, pentru că,
dacă mă opream, totul încremenea. De îndată ce
porneam însă, zgomotele reîncepeau şi, treptat,
pe următoarele opt mile, părură că se
apropiaseră de mine. Între timp, mă
convinsesem că eram pândit. Lumina zilei se
împuţina şi nu-mi plăcea deloc ideea să fiu vânat
pe Întuneric, aşadar, cu inima bătându-mi tare
în piept, mi-am pus sacul jos, mi-am pregătit
toiagul şi m-am întors către urmăritorul meu.
Am aşteptat încordat, cu muşchii ţepeni şi cu
toate simţurile în alertă, dar din desişul din
spatele meu nu se ivi nicio vrăjitoare, ci Gheară.
Scânci şi veni să se aşeze la picioarele mele, cu
capul aproape lipit de gheata mea stângă.
Uşurat, am oftat şi m-am aplecat s-o mângâi pe
cap. Mi-am dat seama că eram de-a dreptul
încântat s-o revăd. Se întâmplaseră multe din
vremea când îmi era frică să mă întorc cu spatele
la ea. Dacă eram urmărit de vrăjitoare, acum
aveam un aliat formidabil.

— Bravo, fetiţo! I-am zis încetişor.

Apoi m-am întors şi mi-am continuat drumul
cât de repede am putut, cu Gheară după mine.
Instinctele îmi spuneau că eram încă în
primejdie. Cu cât ajungeam mai curând la
moară, cu atât mai bine, dar trebuia să iau o
hotărâre în privinţa drumului. Aş fi putut s-o iau
pe cel mai lung, spre est, urmând arcul larg al
golfului, dar asta le-ar fi permis urmăritoarelor
mele să mă ajungă sau chiar să-mi taie calea. O
altă variantă ar fi fost să traversez plaja cu
nisipuri periculoase, dar ar fi însemnat să aştept
refluxul şi călăuza şi aş fi pierdut timp preţios,
probabil îngăduindu-i Morwenei să mă prindă
din urmă. Îmi era greu să mă decid, dar, în cele
din urmă, am ales să traversez nisipurile.
Eram sleit de oboseală, dar m-am silit să
continui să înaintez prin noapte. Având grijă să
merg mai mult prin văi, am ocolit pe la vest
munţii unde stătuserăm cu sihastrul, dar
curând am fost obligat să urc din nou. Într-un
târziu, am început să cobor către golf. Marea
îndepărtată sclipea sub razele lunii. Refluxul
părea să se fi încheiat de mult, dar oare
traversarea era sigură?
Ar fi trebuit să aştept până-n zori şi apoi să
încerc să găsesc călăuza. Nu ştiam unde locuia,
dar speram să fie undeva pe partea aceasta a
golfului, nu în capătul celălalt. M-am oprit, în
cele din urmă, la marginea unei pante muntoase
nu foarte înalte, Uitându-mă la întinderea de
nisip ce se desfăşura până departe. La est, pe
linia orizontului, se zărea o slabă lumină
purpurie care anunţa răsăritul, dar mai era o oră
şi mai bine până atunci.
Gheară se lungi pe iarba albită de promoroacă,
lângă mine, dar părea alertată. Îşi ţinea urechile
lipite de cap şi mârâia continuu, înfundat, din
gât. În cele din urmă, se linişti şi nu mai scoase
niciun sunet. Moţăiam, dar de fiecare dată când
aţipeam, mă trezeam tresărind, gata să înfrunt
pericolul. Lungul drum făcut pe jos mă storsese
de vlagă şi, fără să-mi dau seama, în cele din
urmă am căzut într-un somn greu, fără vise.
Dormeam probabil de vreo jumătate de oră,
când un mârâit mai puternic al lui Gheară şi
colţii ei trăgându-mă de pantaloni m-au trezit.
Cerul era mult mai luminos şi o briză puternică
sufla dinspre golf. Puteam simţi apropierea ploii.
Mi s-a părut că surprind o mişcare cu coada
ochiului. M-am uitat în sus, pe deal. La început,
n-am văzut nimic, dar imediat părul mi s-a
ridicat pe ceafă şi am simţit primejdia. Am
continuat să privesc atent şi, după vreun minut,
am desluşit în sfârşit o siluetă ce cobora panta
spre mine, ţinându-se la adăpostul copacilor.
Gheară mârâi din nou. Să fi fost Morwena?

M-am ridicat în picioare, strângând bine toiagul

în mână. Peste alte câteva clipe, am fost sigur că
o vrăjitoare de apă se apropia de noi. Era ceva
aparte în felul cum mergea, o ciudată rostogolire
a trupului, probabil din pricina ghearelor şi a
degetelor unite de la picioare. Aveam de-a face cu
o creatură făcută pentru apă şi noroi, nu pentru
o pantă acoperită cu iarbă alunecoasă. Dar o fi
fost Morwena sau altă vrăjitoare, mai puţin
periculoasă? Se apropiase de-acum, dar tot
nu-mi dădeam seama.
Oare trebuia s-o înfrunt? Aveam la mine şi
toiagul, şi lanţul de argint. Teoretic, oricare
dintre ele mi-ar fi fost de ajuns ca să înving o
vrăjitoare de apă obişnuită. Dar ele se puteau
mişca într-adevăr foarte repede. Dacă o lăsam să
se apropie prea mult, m-ar fi înhăţat cu degetul
ei ca un cârlig. Eram bun la aruncarea lanţului
de argint, dar stâlpul de exerciţii din grădina
Vraciului nu se compara cu o vrăjitoare în carne
şi oase. O înfruntasem deja pe Grimalkin,
vrăjitoarea asasină, şi o ratasem – probabil de
frică, de teamă şi de oboseală. Dar şi acum eram
foarte obosit, iar frica începuse să prindă
rădăcini în mintea mea.
Dacă dădeam greş cu lanţul, trebuia s-o ţin la
distanţă cu toiagul, dar n-aş fi avut parte decât
de o singura ocazie de atac. În clipa în care o
ratam, m-ar fi prins descoperit. Oare Gheară
m-ar fi ajutat? Câinele era cu siguranţă curajos
şi credincios. Mi-am amintit însă ce se
întâmplase cu tovarăşul ei, Colţ.
Dacă lăsam o vrăjitoare în libertate, ar fi
însemnat să nu-mi fac datoria. Dacă prindea pe
altcineva, poate chiar un copil, din pricină că eu
nu acţionasem? Nu, trebuia s-o înfrunt.
Vrăjitoarea se apropiase acum la mai puţin de
cincisprezece paşi, când m-am răzgândit. Faţa
nu-i mai era în umbră şi am putut vedea că avea
ochiul stâng închis. Puteam zări chiar aşchia de
os care-i ţinea lipite pleoapele. Era Morwena!
Odată ce-şi va deschide ochiul de sânge, aveam
să fiu paralizat, împietrit, neajutorat…
Gheară mârâi un avertisment, dar era prea
târziu. Vrăjitoarea îşi duse mâna la ochiul stâng
şi scoase aşchia de os. Ochiul plin de sânge se
deschise larg şi se aţinti asupra mea. Eram
pierdut. Am simţit cum puterile îmi părăsesc
trupul şi voinţa de a mă mişca mi-a dispărut din
minte. Tot ce mai puteam vedea era ochiul acela
roşu, devenind tot mai strălucitor şi mai mare.
Deodată, am auzit un mârâit şi am simţit o
lovitură puternică în spinare, care m-a doborât
pur şi simplu din picioare. Am aterizat cu faţa în
ţărână, lovindu-mă la frunte. Pentru o clipă, am
rămas uluit, dar apoi am simţit răsuflarea caldă
a lui Gheară, care a început să mă lingă pe faţă.
M-am ridicat şi-am mângâiat-o cu mâna
dreaptă, dându-mi seama că mă pot mişca din
nou. Am înţeles imediat: câinele nu fusese sub
influenţa vrăjitoarei. Ochiul Morwenei putea
hipnotiza doar o singură victimă o dată. Gheară
mă doborâse la pământ, rupând astfel vraja.
M-am ridicat repede în genunchi, dar mi-am
ţinut privirile în jos. Am auzit lipăitul tălpilor
vrăjitoarei, care alerga cu toată viteza în josul
pantei, spre mine. „Nu te uita la vrăjitoare!” îmi
spuneam în gând, cu privirile în continuare
aţintite în pământ. „Uită-te unde vrei, dar nu la
ochiul ăla injectat!”
M-am ridicat fulgerător şi am rupt-o la fugă spre
ţărm, cu Gheară urmându-mă îndeaproape. În
mâna stângă încă mai ţineam strâns lanţul de
argint, dar cum aş fi putut spera să-l folosesc,
când o singură privire spre vrăjmaşa mea m-ar fi
ţintuit pe loc? Îmi tremurau picioarele – cu
siguranţă nu alergam destul de repede cât să
scap de ea. Aş fi vrut să mă uit peste umăr, să
văd cât de aproape era, dar nu îndrăzneam de
frica ochiului hipnotizator. Mă aşteptam să simt
din clipă în clipă gheara vrăjitoarei agăţându-mă
de ceafă sau străpungându-mi gâtul.
— Gheară! Am strigat, sărind jos, pe nisip.
În timp ce câinele gâfâia alături de mine, mă
simţeam mai uşurat cu fiecare pas pe care-l
făceam. Deocamdată, scăpaserăm de vrăjitoare.
Ştiam că Morwena n-ar fi putut suporta sarea
depusă de flux pe nisip. Tălpile ei desculţe şi cu
degete unite nu puteau călca pe aşa ceva. Dar
cât puteam sta aici, pe plajă? Ne-ar fi urmărit şi
ne-ar fi aşteptat probabil până când am fi
încercat să părăsim din nou nisipurile. Şi
ce-aveam să ne facem când venea fluxul?
Chiar dac-aş fi izbutit s-o păcălesc şi să ies de pe
plajă, ştiam că m-ar fi urmărit până la moară. Eu
eram deja frânt de oboseală, dar ştiam că o
vrăjitoare puternică, aşa cum era ea, nu obosea
niciodată. Să risc să ocolesc golful, cu ea în spate
şi, probabil, şi cu alte vrăjitoare la pândă pe
undeva de-a lungul drumului, cu siguranţă ar fi
fost o greşeală din partea mea.
Măcar de-ar fi fost călăuza aici, ca să mă treacă
de plajă. Dar nu se vedea pe nicăieri. Marea
părea foarte departe, însă nu aveam cum să
apreciez dacă era sau nu sigur să traversez
acum. Arkwright îmi povestise cât de periculoase
erau fluxurile. Cei care mergeau pe jos se înecau;
trăsurile, pasagerii şi caii erau măturaţi de ape şi
nu mai apăreau niciodată.
Dacă n-ar fi fost Gheară, aş fi stat acolo în
cumpănă ore în şir, dar ea a ţâşnit deodată de
lângă mine, îndreptându-se către mare, apoi s-a
întors şi a lătrat. M-am uitat ca nătângul la ea;
s-a întors alergând la mine, apoi a luat-o iar la
fugă, în aceeaşi direcţie, de parc-ar fi vrut s-o
urmez. Eu încă mai şovăiam, dar când a venit a
treia oară înapoi, m-a apucat de pantaloni şi m-a
smucit violent, aproape dându-mă peste cap,
apoi a mârâit şi a zbughit-o din nou.
De data asta, m-am luat după ea. Avea totuşi o
noimă, mi-am spus eu. Probabil că traversase
nisipurile astea de multe ori, cu stăpânul ei, şi
cunoştea drumul. Ar fi trebuit să mă încred în
instinctele ei şi s-o urmez. Poate că, dacă făcuse
drumul de curând, avea să mă ducă în locul
unde aştepta călăuza.
Mergeam întins, Îndreptându-mă către sud-est.
Cerul se lumina cu repeziciune. Dac-aş fi putut
traversa nisipurile şi aş fi ajuns în siguranţă la
moară, şanţul cu apă sărată avea să le ţină
departe pe Morwena şi pe suratele sale. Şi nu
numai atât. Vrăjitoarea ar fi fost obligată să o ia
pe drumul cel mai lung, ocolind golful, ca să
ajungă la moara lui Arkwright, ceea ce ar fi
însemnat pe puţin o zi. Până atunci, cu puţin
noroc, aveau să apară Vraciul şi Alice. Magistrul
meu avea să ştie cum să procedeze ca s-o
învingă.
Când Gheară şi cu mine ajunserăm la albia
râului Kent, începu să plouă şi se lăsă o ceaţă
deasă. Părea să fie multă apă jos, în albie, dar
mi-era cu neputinţă să spun cât de adâncă era,
fără s-o fi încercat cu toiagul. Dar Gheară părea
să ştie ce face şi o luase spre nord, paralel cu
malul. Am mers de-a lungul albiei până când am
ajuns la un cot, unde Gheară s-a oprit, a lătrat,
s-a aruncat în apă şi a înotat drept peste râu. Nu
erau decât vreo cincisprezece sau şaisprezece
paşi până la malul celălalt. Ţinându-mi sacul
sus, încercam apa cu toiagul înainte de a păşi, cu
mare băgare de seamă. Era rece, dar în locul cel
mai adânc abia îmi ajungea până la şold şi,
curând, trecusem dincolo.
Ceva mai încrezător, am început să alerg în
urma lui Gheară. Se pornise vântul şi ploaia se
înteţise, bătând din stânga noastră. Marea era
undeva în partea dreaptă. Îi puteam auzi valurile
spărgându-se în depărtare, însă de văzut,
vedeam tot mai greu cu fiecare minut, până abia
am ajuns să mai desluşesc ceva la vreo câteva
zeci de metri distanţă.
Am continuat să merg, dar ceaţa a devenit tot
mai deasă şi am început să mă simt din ce în ce
mai izolat. Cât mai aveam oare până la celălalt
râu? Mă mângâiam cu gândul că, odată ce-l voi
trece şi pe acela, nu mai aveam decât cel mult o
jumătate de oră până la Malul Poruncii, unde aş
fi fost în siguranţă. Am mers şi am tot mers, până
ce am pierdut noţiunea timpului. La început,
vântul bătuse din stânga, dar acum părea să-şi fi
schimbat direcţia, mânând ploaia drept în
spatele meu. Sau noi ne schimbaserăm direcţia?
N-aş fi putut spune. Oriîncotro m-aş fi uitat, nu
vedeam decât un zid de ceaţă cenuşie, dar eram
sigur că zgomotul valurilor devenise mai
puternic. Nu cumva ne îndreptam chiar spre
mare?
Ne rătăciserăm? Mi-era frică de vrăjitoare, dar,
în disperarea mea de a scăpa, nu-mi pusesem
totuşi prea multă încredere în Gheară? Chiar
dac-ar fi putut să mă călăuzească până la
celălalt capăt al golfului, pe ce mă bazasem
gândindu-mă c-ar fi putut şti cum e cu fluxul şi
refluxul? Mi se părea că fluxul începuse deja, dar
acum era prea târziu să mă mai întorc. Marea ar
fi inundat rapid ambele braţe de râu, apa ar fi
fost prea adâncă pentru a o traversa cu piciorul,
iar curentul cu siguranţă m-ar fi luat pe sus.
Când aproape că-mi pierdusem şi ultima
speranţă, m-am uitat în jos, la nisipul de sub
tălpi, şi am văzut ceva ce mi-a redat încrederea în
Gheară. Erau nişte urme – copite de cal şi două
linii paralele, făcute de curând de roţile unei
trăsuri. N-o văzusem pornind la drum, dar se
părea că o prindeam din urmă. Mergeam după
călăuză! Gheară mă condusese, totuşi, în
direcţia bună!
Dar când am ajuns la următoarea albie de râu,
m-a cuprins din nou disperarea. Apa părea
adâncă şi curentul foarte puternic. Fluxul
începuse şi creştea cu repeziciune.
Din nou, Gheară merse o vreme de-a lungul
malului, de data asta spre dreapta, ceea ce mă
îngrijora, fiindcă ştiam că mă ducea mai aproape
de mare. Curând, se aruncă în apă şi trecu pe
malul celălalt. Am coborât malul ca şi mai
devreme şi am intrat în râu. Aveam mai puţin de
mers, de data asta – poate numai vreo zece paşi –
, dar după ce făcusem vreo trei, apa îmi ajunsese
până la brâu. Alţi doi paşi şi îmi ajunse până la
piept, curentul năvalnic începând să mă tragă
după el. M-am luptat să rezist, dar picioarele mi
se afundau în nisipul moale de pe fundul albiei,
în timp ce mă străduiam să-mi ţin sacul
deasupra capului.
Tocmai când apa îmi ajunsese până la gât şi
credeam că voi fi luat de curent, am dat de
pământ mai tare. Alţi câţiva paşi şi am ieşit din
apă, apoi am urcat pe mal, la loc sigur. Dar
chinurile mele nu se terminaseră încă. Fluxul
năvălise peste întinderile de nisip. Ceaţa se
ridicase şi puteam vedea ţărmul, dar mi se părea
la mare distanţă. Primul val îmi trecu de vârfurile
ghetelor; al doilea, de glezne. Curând, Gheară
înota, iar mie apa îmi venea din nou până la
brâu. Dac-ar fi trebuit să înot, mi-aş fi pierdut şi
toiagul, şi sacul în care aveam lanţul de argint.
M-am forţat să merg cât puteam de repede şi, în
cele din urmă, ca prin miracol, am ajuns la
marginea golfului, am urcat pe malul înalt şi
m-am prăbuşit la pământ, căznindu-mă să-mi
recapăt suflul, tremurând din toate încheieturile
de oboseală şi de spaimă.
Am auzit-o pe Gheară scoţând un mârâit de
avertizare şi, când mi-am ridicat privirile, am
văzut un om rezemat într-un toiag aplecându-se
peste mine. Pentru o secundă, am crezut că era
un vraci, dar apoi mi-am dat seama că era Sam
Jennings, călăuza.
— Eşti nebun, băiete! Mârâi el. Ce te-a apucat
să traversezi atât de târziu şi fără călăuză? Am
adus o trăsură până aici cu mult înainte de ivirea
zorilor, dar unul dintre cai a început să
şchiopăteze şi abia de-am ajuns noi înşine la
timp.
— Îmi pare rău, am zis, ridicându-mă anevoie,
dar eram urmărit. N-am avut de ales.
— Îţi pare rău? Nu-ţi răci gura de pomană
cerându-mi mie iertare. Gândeşte-te la familia
care ar fi rămas să te plângă, la durerea bietei
tale mame când şi-ar fi pierdut un fiu. Cine te-a
urmărit?
N-am răspuns. Deja îi spusesem prea multe.
Mă măsură din cap până-n picioare, aruncând o
privire îngrijorată spre toiagul meu.
— Chiar dacă Diavolul însuşi ţi-ar fi suflat în
ceafă, ai făcut un lucru necugetat, băiete. Bill
mi-a spus cu gura lui că te-a prevenit despre
primejdiile de aici. El a traversat nisipurile cu
mine de nici nu mai ştiu câte ori. De ce nu l-ai
ascultat?
N-am spus nimic.
— În orice caz, să sperăm că ţi-ai învăţat lecţia,
continuă el. Uite, casa mea nu e prea departe.
Vino şi usucă-ţi hainele, iar nevastă-mea o să-ţi
dea ceva fierbinte de mâncare, ca să-ţi mai
încălzeşti oasele.
— Mulţumesc mult, i-am răspuns, dar trebuie
să ajung la moară.
— Atunci du-te, băiete. Dar mai gândeşte-te la
ce ţi-am spus. Mult prea mulţi s-au înecat
printre nisipurile astea. Nu le îngroşa rândul!
Am plecat, tremurând în hainele mele reci şi
ude. Dar câştigasem o zi avans faţă de vrăjitoare
şi, cu puţin noroc, Vraciul şi Alice aveau să mi se
alăture curând. Nu-i spusesem călăuzei că
Arkwright murise, pentru că aş fi dat prea multe
amănunte din ceea ce era treaba vracilor. Mi se
părea, însă, că lui Arkwright avea să i se simtă
lipsa. Cu toate cusururile sale, făcuse treabă
bună, apărându-i pe localnicii din nordul
Comitatului, iar oamenii ştiau asta şi-l respectau
aproape ca pe unul de-ai lor.
Eu tocmai avusesem o întâlnire periculoasă cu
marea, dar ţinuturile mlăştinoase din nordul
Comitatului nu mă dăduseră gata încă. Tot din
dorinţa de a mai câştiga timp, în loc să mă duc
direct spre canal şi să merg de-a lungul lui până
la moară, am încercat să ajung mai de-a dreptul,
dinspre nord. Am ocolit Balta Mică,
Îndreptându-mă către poteca unde o întâlnisem
prima oară pe Morwena. Credeam că sunt destul
de departe de smârc, dar m-am înşelat. Într-o
clipă pleoscăiam prin mlaştină, fericit, pentru ca
în clipa următoare piciorul drept să mi se afunde
în mâl.
Cu cât mă zbăteam mai mult, cu atât mă
afundam mai tare, iar noroiul moale mi-a ajuns
rapid până la genunchi. Am început să intru în
panică, dar am tras aer adânc în piept, să mă
calmez. Piciorul stâng nu mi se afundase atât de
mult, fiind aşezat, probabil, pe teren solid.
Aşadar, sprijinindu-mă cu toată greutatea pe
toiag, încet, foarte încet, am izbutit să-mi ridic
piciorul drept. Gheata mi s-a eliberat zgomotos
din noroi şi aproape că am căzut în partea
cealaltă.
După aceea, am fost mult mai atent unde pun
piciorul. Întâmplarea asta m-a făcut să-mi dau
seama cât de periculoasă putea fi mlaştina. În
cele din urmă, am ajuns la potecă şi de acolo am
lungit pasul, cu mai mult curaj, către moară.
CAPITOLUL 18
DOUĂ MESAJE
Abia când m-am apropiat mi-am adus aminte de
ceata de arcănire şi cum ne ameninţase unul
dintre soldaţi că o să ne omoare. Arkwright
râsese atunci de vorbele lui, dar eu nu gândeam
la fel.
Nu le-ar fi luat prea mult să afle unde locuia
vraciul. Dacă descoperiseră deja unde se afla
moara? Ne-ar fi putut pândi şi ataca, fie din
grădină, fie din clădire.
Dar, după ce am traversat cu grijă şanţul cu apă
şi am verificat toată moara, inclusiv odaia cu
sicriele, mi-am dat seama că temerile mele
fuseseră neîntemeiate. Nici urmă de vreun soldat
sau de vreo vrăjitoare. Apoi, în pofida epuizării
mele, am dus cele cinci butoaie cu sare în
grădină şi le-am deşertat în şanţ, asigurându-mă
că se duce destulă şi în partea dinspre mlaştină.
Trebuia să păstrez concentraţia care s-o ţină
departe pe Morwena. Gheară m-a urmat cât am
trebăluit astfel, dar apoi a lătrat de două ori, mi-a
dat roată de trei ori şi a zbughit-o în depărtare –
fără îndoială, la vânătoare de iepuri.
Eram îngrijorat şi pentru puţurile cu apă de sub
moară, unde erau tromba şi vrăjitoarea. Trebuia
să mă gândesc şi la ele. Oare mai era nevoie de
sare ca să rămână acolo, supuse? Dacă puneam
prea multă, le-aş fi putut omorî, aşa că am
hotărât să risc şi să le las în pace, deocamdată.
Întors în bucătărie, am aprins focul în sobă şi
mi-am pus hainele la uscat, apoi mi-am îngăduit
un binemeritat pui de somn, înainte de a-mi
pregăti ceva cald de mâncare. După asta, m-am
hotărât să mă duc sus, în mansardă şi să caut
prin biblioteca lui Arkwright cartea despre
Morwena. N-o citisem pe toată şi trebuia să aflu
cât mai multe despre vrăjitoare. Orice amănunt
ar fi putut face diferenţa între moarte şi viaţă. Mă
nelinişteau stafiile şi puterea lor de a mişca
obiectele, dar, la urma urmelor, erau spiritele
tatălui şi mamei lui Arkwright, mai curând
nefericite şi captive decât răuvoitoare.
Sicriele stăteau, ca şi până atunci, unul lângă
altul, iar cele trei scaune erau aşezate în jurul
sobei. Am aruncat o privire la cenuşa din vatră şi
m-am înfiorat de răceala aerului din odaie. Am
clătinat trist din cap: cele două stafii n-aveau să
se mai bucure de-acum înainte de tovărăşia
fiului lor.
Mi-am îndreptat apoi atenţia spre cărţile lui
Arkwright. Biblioteca sa era doar o zecime
dintr-a Vraciului de la Chipenden, cum era şi de
aşteptat. Magistrul meu nu numai că era mai în
vârstă şi avusese mai mult timp să facă rost de
cărţi şi să şi scrie, dar mai şi moştenise bună
parte din ele de la generaţiile întregi de vraci
dinaintea lui.
Rafturile lui Arkwright conţineau multe titluri
de interes local, precum: Flora şi fauna din
nordul Comitatului, Arta împletirii coşurilor sau
Potecile şi drumurile lăturalnice din Ţinutul
Lacurilor. Apoi, mai erau caietele de însemnări,
datând din vremea uceniciei sale până aproape
în prezent, legate în piele; ofereau, fără îndoială,
o relatare amănunţită a cunoştinţelor şi
abilităţilor dobândite de Arkwright în
îndeletnicirea noastră. Mai era, de asemenea, şi
un Bestiar, mult mai mic decât al domnului
Gregory, dar probabil la fel de interesant. Iar
lângă el stătea cartea despre Morwena.
M-am hotărât s-o iau cu mine şi s-o citesc la
căldura sobei. Nu făcusem decât un pas spre uşă
când m-a scuturat deodată un fior de gheată –
un avertisment că morţii care nu-şi găsiseră
liniştea erau prin preajmă.
 O coloană de lumină începu să se contureze
între mine şi uşă. Am rămas surprins, căci
stafiile nu se arătau de obicei în timpul zilei. Să fi
fost mama, tatăl sau chiar stafia lui Arkwright?
Spiritele care întârzie pe pământ sunt de obicei
legate de oase sau de locul morţii lor, dar, deşi
foarte rar, se mai întâmpla şi ca o stafie să fie
silită să bântuie. Speram doar să nu fie
Arkwright. Unele spirite sunt posesive şi după
moarte şi nu pot suferi intruşii. Vor să locuiască
în continuare în casa în care au stat în timpul
vieţii. Altele nici măcar nu sunt pe deplin
conştiente că au murit. Nu puteam să nu mă
gândesc că avea să fie furios găsindu-mă la el în
cameră şi citind una dintre cărţile lui. Pentru o
indiscreţie asemănătoare, cândva mă alesesem
cu vânătăi şi răni. Dar acum?
Însă nu era Arkwright. Mi-a vorbit o voce de
femeie. Era stafia Ameliei, mama sa.
— Fiul meu, William al meu, e încă în viaţă.
Ajută-l, te rog, până nu e prea târziu.
— Îmi pare rău, doamnă Arkwright. Îmi pare
sincer rău. Aş vrea să-l ajut, dar nu pot. Trebuie
să mă credeţi, fiul dumneavoastră chiar este
mort, am zis eu, încercând să-mi păstrez vocea
cât mai blândă şi mai calmă cu putinţă, aşa cum
mă sfătuise Vraciul să fac atunci când mă aflam
faţă în faţă cu spiritele tulburate.
— Nu! Nu-i adevărat. Ascultă-mă! E încătuşat în
măruntaiele pământului, trăgând să moară.
 — De unde ştiţi asta, am întrebat-o blând, când
dumneavoastră sunteţi un spirit legat de locul
ăsta?
Femeia începu să plângă încet şi lumina păli.
Dar, tocmai când am crezut că se stinsese de tot,
pâlpâi şi se aprinse din nou, iar Amelia strigă din
nou, cu o voce puternică, tremurătoare:
— Am auzit-o în urletul unui câine pe moarte;
am desluşit-o în şoaptele trestiilor din mlaştină;
am adulmecat-o în picurul apei de pe roata
stricată a morii. Toate acestea mi-au vorbit, iar
acum e rândul meu să o spun. Salvează-l, până
nu e prea târziu. Numai tu poţi s-o faci! Numai tu
poţi înfrunta puterea Celui Rău!
Într-o clipă, coloana de lumină şi-a schimbat
forma, transformându-se într-o femeie. Purta o
rochie de vară albastră şi ducea un coş plin cu
flori de primăvară. Îmi zâmbi, iar parfumul
florilor umplu deodată încăperea. Îmi surâdea
călduros, dar ochii ei înotau în lacrimi.
Brusc, dispăru. M-am cutremurat şi m-am
întors la bucătărie, gândindu-mă la ce-mi
spusese. Să fi avut dreptate spiritul mamei lui
Arkwright? Oare să mai fi fost el în viaţă? Nu mi
se părea de crezut. Văzusem doar dâra de sânge,
ducea drept către marginea lacului, unde îşi
pierduse şi toiagul, şi o cizmă. Vrăjitoarele îl
târâseră în apă şi-l ciopârţiseră acolo, cu
siguranţă – la urma urmelor, fusese duşmanul
lor atâta amar de vreme şi le ucisese nenumărate
surate.
În ceea ce privea biata stafie, probabil era
confuză. Se mai întâmplă, uneori, cu spiritele
care sunt legate de pământ. Mintea li se
zdruncină. Memoria li se toceşte şi li se
prăfuieşte. Cu un tremur lăuntric, m-am gândit
la ce mă aştepta. Nu socoteam că Morwena şi
celelalte vrăjitoare aveau să ajungă mai devreme
de zorii zilei următoare şi nădăjduiam că şanţul
cu apă sărată le va ţine la distanţă – dar pentru
cât timp? Cu puţin noroc, Alice şi Vraciul ar
putea ajunge înaintea lor. Împreună, am fi putut
s-o nimicim definitiv pe Morwena, căci eu, unul,
nu mă simţeam în stare s-o fac de unul singur.
Apoi, aveam să ne întoarcem la Chipenden şi să
lăsăm în urmă locul ăsta plin de izvoare, lacuri şi
smârcuri. Speram ca Vraciul să nu se fi supărat
prea tare pe Alice pentru că folosise oglinda.
Oare avea să priceapă că fuseserăm siliţi să
procedăm astfel?
Tocmai luasem cartea şi începusem să citesc,
când am auzit sunetul unui clopot îndepărtat.
Am ascultat cu atenţie: după câteva clipe, bătaia
s-a repetat. Când a bătut pentru a cincea şi
ultima oară, am ştiut că era domnul Gilbert, jos,
la canal; adusese provizii.
Probabil că de multe ori trăsese clopotul
degeaba când Arkwright era plecat de-acasă cu
treburi. Dacă rămâneam la moară, probabil avea
să-şi continue drumul şi să-şi mai încerce
norocul şi la întoarcere. Dar barcagiul n-avea de
unde să ştie că Arkwright murise şi, cum mi se
păruse că ţinea sincer la vraci, am socotit de
datoria mea să ies şi să-i dau vestea cea rea. La
urma urmelor, n-ar fi trebuit să fiu în pericol.
Morwena era probabil încă departe, ca să nu mai
spun că mi-ar fi prins bine să văd un chip
prietenos. În concluzie, luându-mi doar toiagul,
am ieşit. Era o după-amiază senină, iar soarele
strălucea cu putere. Domnul Gilbert se îndrepta
spre sud, iar şlepul se afla pe malul celălalt al
canalului. Părea lăsat mult în apă, ceea ce dădea
de înţeles că avea cala încărcată. Cineva se
îngrijea de cai, o fată cam de vârsta mea, cu
părul auriu strălucind în soare – fără îndoială,
fiica domnului Gilbert. Barcagiul mă salută,
făcându-mi cu mâna de pe drumul de edec, şi-mi
arătă către cel mai apropiat pod, aflat la vreo
sută de metri mai la nord. L-am trecut şi m-am
întors spre şlep.
Când m-am apropiat, am văzut că domnul
Gilbert ţinea în mână o scrisoare. Văzându-mă,
ridică întrebător din sprâncene.
— Ce s-a întâmplat? Mă întrebă. Parcă ţi s-au
înecat corăbiile, Tom. Bill îţi face viaţa grea, nu-i
aşa?
Cum nu vedeam vreo metodă mai simplă de a-i
spune ce se întâmplase în afară de cea directă,
i-am zis:
— Am veşti rele pentru dumneata. Domnul
Arkwright e mort. A fost ucis de vrăjitoarele de
apă din nordul golfului. S-ar putea ca ele să fie
acum pe urmele mele, aşa că ai grijă de
dumneata, pe apă. Cine ştie unde şi când ar
putea apărea?
Domnul Gilbert rămase ca trăsnit.
— Într-adevăr, cine ştie? Ce nenorocire! O să-i
simţim lipsa lui Bill. Mă tem pentru Comitat,
acum, că el s-a dus.
Am dat din cap. Avea dreptate. Nu era nimeni
care să-l înlocuiască. Vracii buni erau puţini la
număr. Ţinutul de la nord de Caster avea să
devină mult mai primejdios de-acum înainte.
Întunericul obţinuse o victorie importantă.
Cu un oftat plin de părere de rău, îmi întinse
scrisoarea pe care-o avea în mână.
— E de la domnul Gregory, zise el, liniştit. Mi-a
dat-o azi-dimineaţă, la Caster.
Era pentru mine, iar adresa de pe plic era scrisă
de mâna magistrului meu. Dacă Vraciul şi Alice
ajunseseră la Caster atât de curând, asta
însemna că porniseră la drum aproape imediat şi
merseseră toată noaptea, cum făcusem şi eu.
M-am simţit uşurat la acest gând. Dar de ce nu
venise Vraciul până la moară? S-ar fi putut urca
în şlep – cu toate că ambarcaţiunea era acum pe
malul celălalt al canalului, ceea ce însemna că
venea dinspre nord, şi nu de la Caster. Mi-am dat
seama însă că barcagiul folosise probabil podul
pe care-l traversasem mai devreme ca să-şi mute
caii pe partea aceea şi să se îndrepte către sud.
Am desfăcut plicul şi am început să citesc:

Roagă-l pe domnul Arkwright să te învoiească de

la pregătirea cu el pentru vreo câteva zile.
Domnul Gilbert o să te aducă, în siguranţă, la
Caster, unde te voi aştepta eu. E o problemă
foarte urgentă. Chiar în mijlocul oraşului,
aproape de canal, am găsit ceva nemaipomenit
de folositor în lupta noastră împotriva
Întunericului. Te priveşte în mod direct.

Magistrul tău,
John Gregory

Vraciul părea să nu ştie nimic despre moartea

lui Bill, aşadar, ori Alice nu-i spusese, ori, din
cine ştie ce motiv, se prefăcea că nu aflase. Şi
tocmai pentru că nu venise direct la moară, ca să
o înfrunte pe Morwena, am înţeles că
descoperirea din Caster trebuia să fie una cu
totul deosebită.
— Urcă-te la bord, zise domnul Gilbert, dar mai
întâi hai să-ţi fac cunoştinţă cu cineva. Fiul meu
avea multă treabă de făcut acasă, însă am luat-o
cu mine pe fiica mea. Vino aici, fată, şi fă
cunoştinţă cu tânărul Tom! O chemă el.
Fata îşi ridică puţin capul şi, fără a se osteni
măcar să se întoarcă, ne făcu un semn cu mâna,
dar nu se chinui să-i dea ascultare tatălui său,
ocupându-se mai departe de cai.
— Foarte sfioasă, fata mea, zise domnul Gilbert.
Dar hai să-i dăm drumul. Fără îndoială c-o să-şi
adune ea curajul să-ţi vorbească, mai târziu.
Am şovăit. S-o las pe Gheară la moară ar fi fost,
probabil, în regulă – îşi putea purta de grijă şi
singură, de-acum. Şi nu mă deranja deloc să-mi
las şi sacul acolo, însă nu şi cel mai valoros lucru
pe care-l conţinea – lanţul meu de argint. Cine
ştie peste ce aveam să dau în Caster? Era o armă
puternică împotriva Întunericului – mai ales
împotriva vrăjitoarelor – şi chiar nu voiam să plec
fără el.
— Trebuie să mă întorc la moară să iau ceva,
i-am spus domnului Gilbert.
El se încruntă şi clătină din cap.
— Nu prea avem timp. Magistrul tău ne
aşteaptă, trebuie să ajungem la Caster înainte să
se întunece.
— De ce nu porneşti dumneata la drum, iar eu o
să te prind din urmă?
Am văzut clar că nu-i plăcea propunerea, dar
era cea mai potrivită, în situaţia aceea. Când
trăgeau un şlep încărcat, caii mergeau de obicei
cu pas domol, aşa că aş fi fost în stare să-i prind
din urmă, iar restul călătoriei l-aş fi făcut pe
ambarcaţiune.

I-am zâmbit, politicos, şi am luat-o la fugă.

Curând, traversam podul şi alergam de-a lungul
canalului către casă.
Când am intrat în bucătărie, am trăit cea mai
mare surpriză a vieţii mele. Alice şedea pe un
scaun, lângă sobă, iar Gheară era la picioarele ei,
cu botul sprijinit confortabil pe pantofii săi
ascuţiţi.
Alice îmi zâmbi şi o mângâie pe Gheară pe cap.
— O să aibă pui, draga de ea, zise ea. Doi, cred.
I-am zâmbit şi eu, uşurat şi bucuros s-o revăd.
— Dacă-i pe-aşa, tatăl lor e mort, i-am spus eu,
iar zâmbetul mi-a pierit de pe buze. Morwena l-a
ucis, ca şi pe stăpânul lui. A fost rău, Alice.
Foarte rău. Nici nu ştii ce bucuros sunt să te văd.
Dar cum de nu eşti în Caster, cu Vraciul?
— Caster? Nu ştiu nimic despre asta. Moşul
Gregory a plecat la Pendle, acum mai bine de o
săptămână. Se ducea la Turnul Malkin, aşa mi-a
spus, voia să arunce o privire în cuferele mamei
tale, să vadă dacă nu găseşte vreo informaţie
despre Cel Rău. Când am stat de vorbă cu tine,
în oglindă, încă nu se întorsese, aşa că i-am lăsat
un bilet şi am venit singură. Ştiam că ai nevoie
urgentă de ajutor.
Nedumerit, i-am dat lui Alice scrisoarea de la
Vraci. A citit-o repede şi a ridicat privirea, dând
din cap.
— Acum înţeleg, zise ea. Se pare că Moşul
Gregory a găsit ceva important şi s-a dus de la
Pendle direct la Caster. Încă n-a aflat ce s-a
întâmplat cu Arkwright, se pare, dacă a trimis
mesaj la moară să te cheme, nu-i aşa?
— A fost cât pe ce să nu ne întâlnim, Alice.
Domnul Gilbert mă aşteaptă chiar acum pe şlep,
m-am întors doar ca să-mi iau lanţul de argint.
— Oh, Tom! Zise Alice, ridicându-se şi venind
către mine, îngrijorată. Ce-ai păţit la ureche?
Arată foarte rău! Am luat ceva la mine, ar trebui
să ajute…
Întinse mâna după săculeţul ei cu ierburi.
— Nu, Alice, nu-i timp de asta! În plus, doctorul
a spus c-o să se vindece. Morwena mi-a străpuns
urechea cu gheara şi m-a târât în mlaştină.
Gheară m-a salvat. Aş fi mort, dacă nu era ea.
Mi-am desfăcut sacul şi mi-am scos lanţul, pe
care mi l-am legat la brâu, sub pelerină.
— De ce n-ai venit pe canal de la Caster la
moară? E cel mai scurt drum.
— Ba nu, nu e, zise ea. Nu şi dacă ştii
împrejurimile. Ţi-am mai spus, cunosc bine locul
acesta. În anul dinainte să te întâlnesc pe tine,
Osoasa Lizzie m-a adus aici şi am stat la
marginea mlaştinii până s-a întors Arkwright
dintr-una din călătoriile sale în nord şi a trebuit
să ne mutăm. În orice caz, cunosc locurile astea
ca-n palmă.
— Nu cred că domnul Gilbert o să se supere
dacă vii cu mine, dar probabil a plecat deja, aşa
că va trebui să-l prindem din urmă.
Când Gheară ne însoţi în grădină, Alice clătină
din cap.
 — Nu-i o idee bună să meargă şi ea la Caster,
oraşul nu e un loc potrivit pentru câini. I-ar fi
mai bine aici, unde poate trăi liberă.
Am fost de acord cu ea, dar Gheară nici n-a
băgat-o în seamă pe Alice când i-a poruncit să
stea, ci a venit după noi până la poteca de lângă
pârâu.
— Spune-i tu, Tom. Poate că de tine o să asculte.
La urma urmelor, e câinele tău acum!
Câinele meu? Nu mă gândisem la asta. Nu-mi
puteam închipui că Vraciul ar fi acceptat un
câine la Chipenden. Cu toate acestea, am
îngenuncheat lângă Gheară şi am mângâiat-o pe
cap.
— Stai, fetiţo, stai! I-am poruncit. O să ne
întoarcem repede.
Gheară scânci şi-şi dădu ochii peste cap. Nu
demult, eram îngrozit de ea, iar acum mă întrista
s-o părăsesc, însă n-o minţeam. Aveam să ne
întoarcem la moară, ca să ne ocupăm de
Morwena.
Spre surprinderea mea, Gheară mă ascultă şi
rămase în urmă, pe potecă. Am alergat împreună
cu Alice până la canal. Şlepul ne aştepta.
— Cine-i fata? Întrebă Alice, când ne îndreptam
spre pod.
— Fiica domnului Gilbert. E foarte sfioasă.
— N-am mai văzut o fată sfioasă cu un păr de
culoarea aia, zise Alice, cu un început de acreală
în voce.
 Adevărul e că eu nu mai văzusem în viaţa mea o
fată cu un păr de culoarea aceea, mult mai
strălucitor decât al lui Ellie, nevasta lui Jack,
despre care crezusem întotdeauna că are un păr
nespus de frumos. Dar, în vreme ce al lui Ellie
avea culoarea paielor la trei zile după seceriş, al
fiicei domnului Gilbert părea chiar de aur,
spectaculos de-a dreptul acum, când strălucea
în soare.
Fata încă mai îngrijea de cai, probabil se simţea
mai în largul ei făcând asta decât vorbind cu
străinii. Aşa sunt unii oameni. Tata îmi povestise
că, odată, avusese un muncitor la fermă care nu
ţi-ar fi spus nici cât e ceasul, dar care vorbea tot
timpul cu animalele.
— Şi cine este tânăra domnişoară? Întrebă
domnul Gilbert, când am ajuns la şlep.
— Ea e Alice, am prezentat-o eu. Stă cu noi, la
Chipenden, şi copiază cărţile domnului Gregory.
E vreo problemă dacă vine şi ea cu noi?
— Foarte bucuros s-o servesc, zâmbi domnul
Gilbert, aruncând o privire în jos, la pantofii ei cu
vârf ascuţit.
Câteva clipe mai târziu, eram amândoi în şlep,
dar fiica barcagiului n-a urcat lângă noi. Sarcina
ei era să mâne caii pe drumul de edec, în timp ce
tatăl ei se odihnea în şlep.
Trecuse de jumătatea după-amiezii acum, dar
era plăcut să luneci domol spre Caster într-o zi
însorită. Cu toate acestea, gândul că voi pune
din nou piciorul în oraşul acela mă umplea de
presimţiri rele. Întotdeauna îl ocoliserăm, din
pricina primejdiei de a fi arestaţi şi întemniţaţi în
castel. Mă întrebam ce era acel lucru foarte
important pe care îl găsise magistrul meu.
CAPITOLUL 19
FIICA BARCAGIULUI
Călătoria spre sud a fost lipsită de întâmplări
neprevăzute. Singura ciudăţenie a fost că nimeni
n-a scos o vorbă. Aveam o mulţime de lucruri
să-i povestesc lui Alice, dar nu le-am dat glas în
prezenţa barcagiului. Pur şi simplu nu voiam să
vorbesc despre treburi de-ale vracilor în faţa lui
şi ştiam că magistrul meu mi-ar fi dat dreptate.
Astfel de amănunte era mai bine să le ţinem doar
pentru noi.
Ştiam deja că domnul Gilbert era un om tăcut
din fire şi nu mă aşteptam să facă acum
conversaţie cu noi, dar când turlele bisericii din
oraş au apărut în zare, a devenit deodată foarte
vorbăreţ.
— Mai ai fraţi, Tom? Mă întrebă.
— Am şase, i-am răspuns eu. Cel mai mare,
Jack, încă mai locuieşte la ferma familiei
noastre, se ocupă de ea împreună cu James,
fratele care a venit imediat după el, fierar de
meserie.
— Şi ceilalţi?
— Sunt răspândiţi prin Comitat, fiecare
văzându-şi de meseria lui.
 — Toţi sunt mai mari ca tine?
— Toţi şase, am zis eu, cu un zâmbet.
— Fireşte c-aşa e – ce prost sunt! Doar eşti al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Ultimul care
primeşte o slujbă şi singurul potrivit prin naştere
pentru meseria lui Bill Arkwright. Nu ţi-e dor de
ei, Tom? Nu-ţi lipseşte familia ta?
O clipă nu i-am răspuns nimic, gâtuit de emoţie.
Alice mi-a pus o mână pe braţ, să mă liniştească.
Nu numai dorul de fraţii mei mă tulburase astfel,
ci şi faptul că tata murise cu un an înainte, iar
mama se întorsese în ţara ei, ca să lupte
împotriva Întunericului. Deodată m-am simţit
foarte singur.
— Îţi înţeleg tristeţea, Tom, zise domnul Gilbert.
Familia e foarte importantă, pierderea ei nu se
poate niciodată înlocui. E bine să ai o familie
alături de tine, să munciţi împreună, cum fac eu.
Am o fiică devotată, care mă ajută oricând am
nevoie de ea.
Deodată, m-am înfiorat. Cu câteva clipe mai
devreme, soarele era încă sus, deasupra
copacilor, dar acum se întuneca rapid şi se lăsa o
ceaţă deasă. Dintr-odată am intrat în oraş şi
formele colţuroase ale clădirilor se înălţară, una
după alta, pe malul celălalt al canalului, ca nişte
uriaşi ameninţători, deşi totul era cufundat în
linişte, tulburată doar de tropotul înfundat al
copitelor cailor noştri. Canalul era mult mai lat
aici, cu o mulţime de intrânduri pe malul
îndepărtat, unde erau trase şlepurile. Dar nu se
vedeau prea multe semne de viaţă.
Am simţit cum şlepul se opreşte, iar domnul
Gilbert s-a ridicat şi s-a uitat în jos, la mine şi la
Alice. Chipul îi era în Întuneric şi nu-i puteam
desluşi expresia, dar mi s-a părut cumva
ameninţătoare.
Am aruncat o privire înainte, pe drum, şi am
întrezărit silueta fiicei sale, aparent îmbrăţişând
calul din frunte. Nu părea să mişte, aşadar nu îl
mângâia. Părea mai degrabă că-i şoptea ceva la
ureche.
— Fiica asta a mea, oftă domnul Gilbert, aşa-i
plac caii graşi! Nu se mai satură de ei. Fată! Fată!
Strigă el. Nu-i timp de asta acum, trebuie să mai
aştepţi!
Aproape numaidecât caii începură să tragă din
nou în ham, şlepul alunecă mai departe, iar
domnul Gilbert se aşeză la loc la prova.
— Nu-mi place asta, Tom, îmi şopti Alice la
ureche. Simt că nu e bine. Nu e bine deloc!
Nici nu termină bine de vorbit că auzirăm un
fâlfâit de aripi undeva în Întunericul de deasupra
noastră, urmat de un straniu ţipăt de jale.
— Ce soi de pasăre e asta? Am întrebat-o pe
Alice. Am mai auzit un ţipăt ca ăsta şi acum vreo
câteva zile.
— E o pasăre-de-leş, Tom, nu ţi-a pomenit
Moşul Gregory de ele?
— Nu, am recunoscut eu.
 — Ei bine, eu cred c-ar trebui să ştii, având în
vedere că eşti vraci. Sunt păsări de noapte; unii
oameni cred că vrăjitoarele se pot preschimba în
astfel de păsări, dar astea-s numai prostii.
Vrăjitoarele se folosesc, totuşi, de ele. În
schimbul câtorva picături de sânge,
păsările-de-leş devin ochii şi urechile lor.
— Ei bine, am auzit una când o căutam pe
Morwena. Crezi că era în slujba ei? Dacă-i
pe-aşa, atunci vrăjitoarea poate fi pe-aproape.
Probabil s-a mişcat mai repede decât am socotit
eu. Poate că înoată pe sub apă şi dă târcoale
chiar acum şlepului.
Canalul se îngusta, clădirile întinzându-se
acum pe ambele maluri, de parcă încercau să
astupe fâşia palidă de cer de deasupra noastră.
Erau magazii uriaşe, în care probabil ziua
forfoteau oamenii, dar care acum erau pustii şi
cufundate în tăcere. Felinarele rare aruncau
petice de lumină pâlpâitoare pe apă, dar între ele
erau mari porţiuni de Întuneric, care mă
umpleau de presimţiri rele. Am fost de acord cu
Alice. N-aş fi putut spune precis de ce, dar
lucrurile chiar nu mi se păreau în regulă.
În faţa noastră, am zărit un arc întunecat de
piatră. La început, am crezut că era un pod, dar
apoi mi-am dat seama că era intrarea într-un
depozit uriaş, iar canalul trecea drept prin el.
Când am intrat sub arc, caii au început să
încetinească şi am reuşit să văd că depozitul era
plin cu stive înalte de plăci de ardezie, probabil
aduse pe şlepuri din carierele de la nord. Pe
cheiul de lemn de pe margini se întindea un şir
lung de stâlpi de amarare şi cinci piloni uriaşi de
susţinere a acoperişului cărora nu le vedeam
partea de sus, înghiţită de Întuneric. De fiecare
dintre aceşti piloni atârna un felinar, astfel încât
canalul şi malul apropiat erau îmbăiate într-o
lumină galbenă, dar dincolo de ei se întindea
ameninţător, cufundat în beznă, restul
depozitului.
Domnul Gilbert se aplecă spre cel mai apropiat
tambuchi şi îl deschise încet. Până în clipa aceea,
nu observasem că era închis, dar mi-am amintit
că-mi spusese odată că era vital să procedezi aşa
când cala era încărcată cu marfă. Spre mirarea
mea, cala era scăldată într-o lumină galbenă;
când m-am uitat în jos, am văzut doi oameni
stând pe o stivă de plăci de ardezie, fiecare cu
câte un felinar în mână. Dar lângă ei era ceva
care m-a făcut să tremur din tot trupul şi m-a
aruncat în culmea groazei şi a disperării:
cadavrul unui bărbat, cu ochii goi aţintiţi în sus.
Gâtul îi fusese tăiat în acelaşi mod în care
Morwena îl ucisese pe Colţ. Dar nu atât cumplita
moarte de care avusese parte m-a speriat, cât
identitatea lui.
Mortul era domnul Gilbert.
M-am uitat peste chepeng la creatura care
împrumutase înfăţişarea barcagiului.
 — Dacă ăla e domnul Gilbert, am început eu,
atunci tu trebuie să fii…
— Poţi să-mi spui cum vrei, Tom, am mai multe
nume, răspunse el. Dar niciunul nu reflectă
adevărata mea natură. Am fost greşit reprezentat
de vrăjmaşii mei. Deosebirea dintre Cel Rău şi
Cel Bun e doar o superstiţie. Aş putea fi cu
uşurinţă celălalt. Dacă m-ai cunoaşte mai bine…
La aceste cuvinte, am simţit cum mi se scurge
toată vlaga din corp. Am încercat să întind mâna
după toiag, dar a refuzat să mă asculte. Apoi, în
timp ce totul se întuneca, am zărit cu coada
ochiului faţa înspăimântată a lui Alice şi am
auzit-o scoţând o exclamaţie de groază, ceea ce
m-a făcut să îngheţ până-n măduva oaselor.
Alice era puternică. Alice era curajoasă. O astfel
de reacţie din partea ei m-a făcut să cred că totul
se terminase, pentru noi. Acesta era sfârşitul.

Trezirea a fost ca o revenire la suprafaţă din

adâncurile unui întunecat ocean fără fund. Mai
întâi am auzit sunete – nechezatul îndepărtat al
unui cal îngrozit şi râsul puternic şi răguşit al
unui om în apropiere. Când mi-am amintit cele
petrecute, am simţit cum mă pierd cu firea,
neajutorat, şi m-am străduit să mă ridic.
În cele din urmă, când am priceput cum stau
lucrurile, m-am resemnat. Nu mă mai aflam pe
şlep, ci eram legat strâns de unul dintre pilonii ce
sprijineau acoperişul, pe cheiul de lemn.
 Printr-un simplu act de voinţă, Diavolul mă
făcuse să-mi pierd cunoştinţa. Mai rău încă,
simţurile speciale pe care învăţaserăm noi să ne
bizuim ne lăsaseră de izbelişte. Alice nu izbutise
s-o simtă pe Morwena. Puterile mele de al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu se dovediseră
şi ele nefolositoare. Până şi timpul părea că
trecuse într-un cu totul alt mod decât ar fi fost
normal. Într-o clipă, soarele strălucea şi oraşul
se înălţa la orizont, pentru ca în clipa următoare
să fie aproape noapte şi să ne aflăm chiar în
inima zidurilor sale de piatră. Cum ar fi putut
spera cineva să învingă o asemenea putere?
Şlepul era încă tras la chei şi cei doi bărbaţi,
fiecare cu câte un cuţit lung vârât la cingătoarea
de piele, se aşezaseră pe margine, legănându-şi
ghetele imense, cu bombeuri metalice, deasupra
apei. Dar caii nu mai erau înhămaţi. Unul dintre
ei zăcea într-o rână, ceva mai departe, cu
picioarele din faţă prăvălite în apă. Celălalt era
lângă el, de asemenea doborât la pământ, iar fata
îl ţinea de gât. Mi s-a părut că voia să-l ajute să
se ridice. Oare le era rău?
Dar ceva se schimbase în înfăţişarea fetei: dacă
înainte părul ei fusese auriu, acum era negru.
Cum ar fi putut să se întâmple una ca asta?
Mintea îmi era încă înceţoşată, altminteri mi-aş fi
dat mai repede seama ce se întâmpla de fapt.
Abia când a lăsat calul, s-a întors şi a venit spre
mine, lipăind pe chei cu picioarele ei desculţe, a
început să mi se facă lumină în minte.
Îşi ţinea palmele căuş, întinse în faţă în mod
ciudat, în timp ce mergea. De ce făcea asta? Şi
păşea ciudat de încet şi cu grijă. Când s-a
apropiat, am observat că era murdară de sânge
la gură. Băuse sângele sărmanelor animale! Asta
făcea şi când o văzusem prima oară stând pe
lângă cal, de aceea oprise şlepul în timpul
drumului!
Era Morwena! Probabil purtase o perucă. Ori
asta, ori, cu vreo vrajă de-a ei, făcuse cumva
să-mi pară de aur. Nu-i de mirare că se ţinuse
departe de noi. Acum îi puteam vedea bine nasul
lipsit de carne şi faţa hâdă. Ochiul stâng îi era
închis.
O umbră m-a acoperit în clipa aceea şi m-am
făcut cât am putut de mic, lipindu-mă de pilon.
Am simţit cum Cel Rău se apropie de mine din
spate. Deşi n-a venit până în faţa mea, să-l pot
vedea, vocea lui, însă, era ca o gheară de gheaţă
ce-mi strivea pieptul, iar inima începu să-mi bată
nebuneşte şi abia de mai puteam respira.
— Trebuie să te părăsesc acum, Tom. Nu eşti
singura mea ţintă. Mai am şi alte treburi
importante de rezolvat. Însă Morwena, fiica mea,
o să aibă grijă de tine. Eşti în mâinile ei.
Cu aceste cuvinte, plecă. Dar de ce? Ce putea fi
atât de important încât să-l facă să plece în altă
parte, când eu eram aici, complet lipsit de
apărare? Trebuie să fi avut mare încredere în
puterile Morwenei. Când ecoul paşilor săi se
stinse, fiica Diavolului se apropie de mine, cu o
expresie crudă pe chip.
Am auzit bătăile unor aripi imense şi o pasăre
urâtă se lăsă din zbor şi ateriză pe umărul ei
stâng. Atunci, Morwena îşi ridică mâinile făcute
căuş, iar pasărea îşi cufundă ciocul o dată, apoi
încă o dată, bând ceea ce îi era oferit – sângele
calului muribund. După ce-şi potoli setea,
pasărea-de-leş scoase un ţipăt ascuţit, fâlfâi din
aripi şi îşi luă zborul, făcându-se nevăzută.
Morwena îngenunche atunci pe cheiul de lemn,
punându-şi mâinile înroşite de sânge atât de
aproape de mine, încât m-ar fi putut atinge, dacă
ar fi vrut. Am încercat să-mi stăpânesc
respiraţia, dar inima îmi bubuia mai-mai să-mi
spargă pieptul. Mă privi îndelung cu ochiul
drept, de reptilă, în timp ce-şi lingea ca o şopârlă
sângele de pe buze. Abia când şi le curăţă de tot
vorbi: – Eşti aşa de cuminte şi de tăcut! De altfel,
curajul n-are niciun rost acum. Absolut
niciunul. Te afli aici ca să mori, şi nu vei mai
păcăli soarta şi a doua oară!
Apoi îşi dezveli caninii aceia înfiorători, de un
galben-verzui, iar halena ei mă lovi drept în faţă,
încât cu greu m-am abţinut să nu vomit. Glasul
îi era aspru şi şuierător; îşi începea fiecare frază
cu un pufnet şi un sfârâit asemănător celui scos
de un lichid turnat pe cărbuni încinşi şi o sfârşea
cu gâlgâitul unui smârc ce-şi înghiţea victima,
sorbind-o în măruntaiele sale mocirloase. Îşi
apropie mai mult capul de-ai meu, dar nu-mi fixa
cu privirea ochii, cât mai ales gâtul.
Pentru o clipă am crezut să avea să-şi împlânte
colţii în mine, să-mi sfârtece gâtlejul. M-am făcut
mic, iar la mişcarea aceasta involuntară, ea
zâmbi şi îşi ridică ochiul drept, pentru a-mi
întâlni privirea.
— Am băut deja sânge pe săturate, aşa că te mai
las puţin. Trage adânc aer în piept şi priveşte ce e
pe cale să ţi se dezvăluie.
Începusem să tremur şi mă luptam să-mi
controlez frica, pentru că aceasta este
întotdeauna cel mai mare duşman al unui vraci
când se confruntă cu Întunericul. Morwena
părea să aibă chef de vorbă. În cazul acesta, aş fi
putut obţine de la ea informaţii care să se
dovedească folositoare. Lucrurile păreau fără
speranţă, dar mă mai aflasem în situaţii grele şi
altă dată, când şansele mele de supravieţuire
erau aproape inexistente. Aşa cum obişnuia să
spună tata, „Unde-i viaţă, e şi speranţă” – iar în
adâncul fiinţei mele credeam în adevărul acestei
zicale.
— Ce ai de gând să faci? Am întrebat-o.
— Să-i stârpesc pe duşmanii tatălui meu. Tu şi
John Gregory veţi muri în noaptea asta.
— Magistrul meu? E şi el aici?
M-am întrebat dacă nu era cumva prizonier în
celălalt compartiment al calei.
 Însă ea clătină din cap.
— E pe drum, chiar acum, în timp ce vorbim.
Tata i-a trimis o scrisoare ca să-l ademenească în
locul ăsta – la fel cum a ticluit-o şi pe cea pentru
tine. John Gregory crede că e o chemare de
ajutor din partea ta, iar acum se grăbeşte
încoace, să-şi afle sfârşitul.
— Unde-i Alice?
— În cală, la loc sigur, şuieră Morwena, şi lama
încovoiată a osului care-i ţinea loc de nas se
apropie la doar câţiva centimetri de faţa mea. Dar
pe tine vreau să te am sub ochi. Tu eşti momeala
care-l va atrage pe magistrul tău la moarte.
Cuvântul acesta din urmă răsună ca un orăcăit
macabru de broască peste o baltă cu apă stătută.
Vrăjitoarea scoase apoi repede o batistă de pe
mânecă şi-mi puse căluş. După aceea, îşi ridică
fruntea şi adulmecă, pufnind de două ori.
— Peste puţin timp o să fie aici! Zise ea, făcând
semn din cap către cei doi bărbaţi.
Aceştia se retraseră în umbră să-l aştepte. Am
bănuit că li se va alătura şi ea, dar, spre mirarea
şi deznădejdea mea, se apropie de marginea
canalului, se cufundă în apă şi dispăru.
Vraciul era puternic şi priceput în mânuirea
toiagului. Dacă nu avea să fie luat prin
surprindere, avea să le ţină piept celor doi
oameni înarmaţi. Dar dacă vrăjitoarea ataca din
apă în timp ce lupta cu ei, se schimba situaţia.
Magistrul meu era în mare pericol.
 CAPITOLUL 20
FĂRĂ ȘOVĂIALĂ
AM stat acolo, neajutorat, ştiind că, din clipă în
clipă, magistrul meu avea să sosească; dacă
Morwenei i-ar fi ieşit socotelile, el urma să moară
primul. Dar lucrurile nu erau chiar lipsite de
orice speranţă, căci, din motive importante, doar
de el ştiute, Cel Rău ne părăsise acum. Magistrul
meu n-avea să se lase prea uşor ucis. Dar cum
l-aş fi putut ajuta?
M-am zbătut să mă eliberez din frânghia groasă
care mă ţinea legat de pilon, dar era atât de
strânsă, că, oricât de tare m-am sucit şi m-am
învârtit, abia de s-a clintit. Am auzit un zgomot
slab în depărtare. Să fi fost unul dintre oamenii
care stăteau la pândă? Sau Vraciul?
În clipa următoare, n-am mai avut nicio
îndoială. Vraciul venea de-a lungul cheiului spre
mine, ducându-şi toiagul şi sacul, ecoul paşilor
lui răsunând până departe. Bănuiesc că ne-am
văzut unul pe celălalt exact în aceeaşi clipă,
pentru că, de îndată ce ochii mei i-au întâlnit
pe-ai lui, s-a oprit. S-a uitat la mine lung, apoi a
continuat să se apropie, mai încet. Ştiam că
trebuie să-şi fi dat seama că era o capcană.
Altfel, de ce aş fi fost legat acolo, la vedere?
Aşadar, ar fi putut fie să se retragă şi să scape,
fie să înainteze şi să spere că va putea să iasă
învingător din cursa care i se pregătise. Ştiam că
nu m-ar fi abandonat, aşa că nu avea de ales.
 După alţi douăzeci de paşi, se opri din nou,
exact la picioarele unuia dintre pilonii imenşi
care sprijineau acoperişul depozitului. Se uita cu
atenţie la cei doi cai. Razele felinarului îi cădeau
chiar pe faţă şi, la lumina acestuia, am putut
vedea că, deşi părea bătrân şi slab, ochii îi
sclipeau sălbatic şi toate simţurile sale erau, în
mod clar, alertate, cercetând cotloanele
depozitului să-şi dea seama de unde venea
primejdia.
O luă iarăşi către mine. Aş fi putut să-i fac semn
din cap spre apă, prevenindu-l despre
ameninţarea Morwenei. Dar, dac-aş fi făcut-o,
i-aş fi distras atenţia de la cealaltă ameninţare,
din bezna de lângă el.
Deodată, la mai puţin de douăzeci de paşi de
mine, se opri din nou şi, de data asta, îşi lăsă
sacul jos şi îşi ridică hotărât toiagul, ţinându-i cu
ambele mâini, la patruzeci şi cinci de grade. Am
mai auzit declicul special când lama a ţâşnit din
lăcaşul ei, apoi totul s-a petrecut foarte repede.
Cei doi bandiţi au năvălit din Întuneric, de
undeva din stânga mea, cuţitele lor lungi lucind
în lumina felinarului. Întorcându-se cu spatele la
apă, Vraciul s-a răsucit să-i întâmpine. Pentru o
clipă, adversarii lui părură să ezite. Probabil
văzuseră lama necruţătoare din vârful toiagului
său. Ori asta, ori hotărârea de neclintit din ochii
săi. Dar apoi ridicară cuţitele deasupra capului,
gata să-l doboare, iar Vraciul lovi. Cu mânerul
gros al toiagului, îl izbi nemilos pe unul dintre
atacatori în tâmplă. Acesta se prăbuşi fără să
zică nici pâs, cuţitul zburându-i din mână cât
colo, în timp ce Vraciul îndrepta deja vârful
toiagului către al doilea atacator. Când lama îi
străpunse umărul drept, şi acesta scăpă cuţitul,
apoi căzu în genunchi, scoţând un scâncet slab
şi piţigăiat de durere.
Vraciul îşi îndreptă toiagul către duşmanul
căzut şi, pentru o clipă, păru gata să-l împlânte
în el, dar clătină din cap şi apoi îi spuse ceva, cu
voce joasă. Omul se clătină pe picioare şi
dispăru, împleticindu-se, în Întuneric,
ţinându-şi strâns umărul rănit. Abia atunci
Vraciul se uită din nou în direcţia mea şi am
putut, în sfârşit, să-i fac semn din cap, cu
disperare, către apele canalului.
Exact la ţanc! Morwena ţâşni cu putere, ca un
somon ce sare până deasupra unei cascade, cu
braţele întinse, gata să-i sfâşie faţa Vraciului,
deşi îşi ţinea ochiul stâng încă închis.
Magistrul meu o întâmpină însă cu aceeaşi
viteză. Se roti, aducându-şi toiagul într-un arc
rapid de la stânga la dreapta. Rată gâtul
Morwenei la doar un fir de păr, iar ea, cu un ţipăt
înfiorător de mânie, se aruncă pe spate în canal,
puţin spus fără pic de graţie, împroşcând cu apă
în toate părţile.
Vraciul înlemni, uitându-se în jos, spre apă.
Apoi, cu mâna dreaptă, îşi ridică gluga,
trăgându-şi-o mult peste faţă. Probabil văzuse
ochiul închis cu aşchia de os şi înţelesese cu cine
are de-a face. Dacă nu-l privea drept în faţă,
Morwena nu putea să-şi folosească ochiul de
sânge împotriva lui. Pe de altă parte, astfel, şi el
lupta „orbeşte”.
Aştepta nemişcat, iar eu urmăream cu nelinişte
cum şi ultima încreţitură a apei se şterge de pe
suprafaţa canalului, care treptat deveni neted ca
oglinda. Deodată, Morwena ţâşni iarăşi, mult
mai repede decât prima dată, şi ateriză cu un
pleoscăit puternic chiar pe marginea cheiului.
Ochiul ei de sânge era deschis acum, iar focul
său demonic era îndreptat către Vraci. Dar, fără
să-şi ridice privirea, acesta împunse cu toiagul
spre picioarele ei, iar vrăjitoarea fu silită să se
retragă.
Numaidecât, însă, îşi repezi spre el braţul stâng,
cu ghearele pregătite să-i sfâşie umărul. În
ultima clipă, Vraciul făcu un pas înapoi. Apoi, pe
când ea, în inerţia mişcării, îşi trăgea braţul
înapoi, Vraciul îşi trecu fulgerător toiagul din
mâna stângă în cea dreaptă şi împunse iar în
direcţia ei, cu putere şi foarte rapid. Era aceeaşi
figură pe care mă pusese şi pe mine s-o repet pe
trunchiul copacului uscat din grădina lui – cea
care îmi salvase viaţa, în vară, când o
înfruntasem pe Grimalkin.
O execută perfect, iar vârful lamei sale o
străpunse pe Morwena deasupra şoldului. Ea
scoase un strigăt de durere, dar, cât ai clipi, se
dădu peste cap şi ateriză înapoi în apă. Vraciul
aşteptă multă vreme, dar ea nu mai atacă.
Abia atunci magistrul meu veni repede lângă
mine, aplecându-se şi dându-mi jos căluşul din
gură.
— Alice e legată în cală! I-am spus eu, dintr-o
suflare. Domnul Gilbert e mort. Şi cea care te-a
atacat din apă e Morwena! Fiica Diavolului în
persoană! Şi s-ar putea să mai fie şi alte
vrăjitoare de apă pe drum încoace!
— Calmează-te, băiete, zise Vraciul. Stai să te
dezleg…
Spunând acestea, îmi tăie legăturile cu lama
toiagului.
Când m-am ridicat, anevoie, în picioare,
frecându-mi încheieturile mâinilor ca să-mi pun
sângele în mişcare, magistrul meu arătă spre
cuţitul unuia dintre atacatori, care zăcea pe chei.
— Elibereaz-o şi pe fată. Stau eu de pază!
Am urcat amândoi pe şlep şi, cu toiagul pregătit,
Vraciul stătu hotărât lângă mine, cât am deschis
eu chepengul. Alice îşi ridică ochii spre mine. Era
legată şi avea căluş la gură – o lăsaseră lângă
trupul neînsufleţit al barcagiului.
— Şi Cel Rău a fost aici. A luat înfăţişarea
domnului Gilbert, i-am spus magistrului meu.
— Ei bine, nu mai putem face nimic pentru
bietul om acum, zise Vraciul, clătinând trist din
cap. Va trebui să-l lăsăm aici, să-l găsească alţii
şi să-l îngroape. Dar dezleag-o pe fată. Trebuie să
plecăm cât mai repede. Vrăjitoarea nu e grav
rănită. Fără îndoială că se pregăteşte să mai
încerce o dată.
O puteam simţi pe Alice tremurând când i-am
tăiat legăturile şi am ajutat-o să iasă din cală.
N-a scos niciun cuvânt, iar ochii îi erau măriţi de
spaimă. După toate aparenţele, faptul că stătuse
atât de aproape de Cel Rău o îngrozise chiar mai
tare decât pe mine.
Când am coborât pe chei, Vraciul o luă spre
nord, apoi ne conduse afară din depozit,
mergând atât de repede, că mai mult alergam ca
să ţin pasul cu el.
— Nu ne întoarcem la Chipenden? L-am
întrebat.
— Nu, nu ne întoarcem, băiete. N-o să avem
timp să ajungem până acolo dacă Morwena
porneşte după noi. Mergem întâi la casa bietului
Bill Arkwright. E cel mai apropiat refugiu. Dar,
deocamdată, cu cât ne vom îndepărta mai repede
de malul ăsta al canalului, cu atât mai bine, zise
el, cercetând îngrijorat suprafaţa apei.
— Ştiu eu o cale mai scurtă până la moară, se
oferi Alice să ne îndrume. Am locuit cândva în
apropiere, cu Osoasa Lizzie. Trebuie să trecem pe
partea cealaltă a canalului şi apoi s-o ţinem tot
spre vest.
— Atunci, hai, condu-ne, fato, zise Vraciul.
Prin urmare, am traversat primul pod, am
părăsit drumul de edec şi ne-am îndreptat spre
nord, pe nişte străduţe pavate înguste şi
întunecate. Caster, cu castelul şi temniţele lui,
nu era un loc potrivit pentru cei cu îndeletnicirea
noastră; din fericire, erau prea puţini oameni
prin preajmă care să ne vadă trecând. În cele din
urmă, cu mare uşurare, am ieşit din oraş şi am
urmat-o pe Alice peste câmpuri, călăuzindu-ne
doar după lumina stelelor şi a jumătăţii palide de
lună. În cele din urmă, ocolind pe la marginea
Mlaştinii Mănăstirii, am ajuns la moară şi am
trecut şanţul de apărare cu apă sărată.
— Cât a trecut de când ai pus sare ultima oară?
M-a întrebat Vraciul. Erau primele cuvinte pe
care le rostea vreunul dintre noi de când
părăsiserăm Casterul.
— Abia ce-am pus ieri.
Intrând în grădina cu sălcii, auzirăm un mârâit
ameninţător şi Gheară ne sări în cale. M-am
aplecat şi am mângâiat-o pe cap, după care a
venit cu noi, lipită de piciorul meu.
— Câinele ăsta mi-a salvat viaţa, am spus.
Nici Vraciul, nici Alice nu comentară în vreun
fel, iar când ajunserăm la uşă, Gheară îşi văzu de
drum pe lângă casă, spre roata morii. Era mai
bine s-o ştiu pe-aproape, ne putea preveni dacă
se apropia vreo vrăjitoare.
Curând, eram în bucătăria morii, unde, fără să
mai pierd vremea, am umplut soba cu lemne şi
am aprins focul. Vraciul şi Alice se aşezaseră şi
mă priveau. Magistrul meu era adâncit în
gânduri. Alice încă mai arăta îngrozită.
— Vreţi să pregătesc ceva de mâncare? I-am
întrebat eu.
Magistrul meu clătină hotărât din cap.
— Mai bine nu, băiete. În orice clipă s-ar putea
să ne înfruntăm cu Întunericul şi trebuie să fim
rapizi. Dar poate fata ar dori să mănânce totuşi
ceva.
Alice clătină din cap chiar mai energic decât
Vraciul.
— Nu mi-e foame, zise ea sec.
— Ei bine, în cazul ăsta, ar trebui să încercăm
să facem putină lumină în cele ce s-au
întâmplat. Am mirosit de la bun început că-i ceva
necurat la mijloc, afirmă Vraciul. De cum m-am
întors la Chipenden, am citit atât biletul lui Alice,
cât şi scrisoarea ta de mai devreme. Dar tocmai
când voiam să pornesc spre moară, a sunat
clopotul de la răscruce. Era fierarul din sat –
cineva îi vârâse o scrisoare sub uşă, cu numele
meu pe ea. Pe plic scria că-i urgent. Era scrisul
tău, băiete, dar cumva mai tremurat şi mai
răzleţit ca de obicei, de parcă ai fi scris în mare
grabă. Spunea că eşti în mare necaz şi că ai
nevoie de ajutor. Pentru ce anume, nu preciza;
dădea numai adresa magaziei aceleia din Caster.
Vraciul făcu o scurtă pauză.
— Acuma, ştiam că n-ai cum să fii în două locuri
odată, continuă el, dar cum Casterul era în drum
spre moară, m-am dus mai întâi acolo. Eram
pregătit să găsesc necazuri şi aşa s-a şi
întâmplat. Dar mai e un lucru care mă
nedumereşte. Cum de-a aflat fata că eşti în
primejdie? Cum i-ai dat de ştire?
Vraciul s-a uitat pătrunzător la mine şi-am
înţeles că nu mai puteam să-i ascund adevărul,
aşa că am tras adânc aer în piept.
— Am folosit o oglindă, am zis eu, plecându-mi
capul, căci nu eram în stare să-i susţin privirea.
— Ce-ai spus, băiete? Întrebă Vraciul, pe un ton
scăzut, care anunţa că avea să se-nfurie. Am
auzit bine? O oglindă? O oglindă…?
— Era singurul mijloc prin care te puteam
anunţa! Am izbucnit eu. Eram disperat. Domnul
Arkwright murise, ucis de Morwena, şi ştiam că
eu voi fi următorul, că va veni după mine. Aveam
nevoie de dumneata. Nu puteam s-o înfrunt
singur…
Magistrul meu mă întrerupse scurt:
— Ştiam eu că n-ar fi trebuit niciodată să las o
Deane să stea cu noi! Zise el mânios, fulgerând-o
cu privirea pe Alice. Te-a mânat pe calea cea rea.
Folosirea unei unelte a Întunericului te face
vulnerabil, băiete. De-ndată ce ai folosit oglinda,
Cel Rău a aflat unde erai; orice ai comunicat i-a
fost cunoscut în aceeaşi clipă şi lui.
— N-am ştiut asta, am îngăimat eu.
— Nu? Păi, acuma o ştii. Cât despre tine, fato,
continuă el, ridicându-se şi uitându-se
ameninţător la Alice, eşti neobişnuit de tăcută.
N-ai nimic de spus în apărarea ta?
Drept răspuns, Alice îşi acoperi faţa cu palmele
şi începu să plângă.
— Faptul de-a fi atât de aproape de Diavol a
speriat-o rău, am zis eu. N-am mai văzut-o
niciodată atât de zdruncinată.
— Ei bine, băiete, ştii care-i problema ei, nu-i
aşa?
Am clătinat din cap. Nu înţelegeam ce vrea să
spună.
— Cel Rău este Întunericul întrupat. Diavolul
însuşi, care conduce şi stăpâneşte sufletele celor
ce aparţin Întunericului. Fata asta a fost
pregătită să devină vrăjitoare şi a fost aproape,
mult prea aproape, de a deveni ea însăşi o
creatură a Întunericului. Aşa stând lucrurile, ea
simte puterea Celui Rău şi ştie cât de uşor şi-ar
putea pierde sufletul. E vulnerabilă şi o ştie,
de-asta e atât de speriată.
— Dar… am început eu.
— Nu-ţi bate gura de pomană, băiete! A fost o
noapte lungă şi sunt prea obosit să mai ascult.
După toate câte mi-ai spus, nici nu mai am
putere să mă mai uit la voi, aşa că o să mă duc
sus, să încerc să trag un pui de somn.
V-aş sugera să faceţi la fel. Câinele o să ne
anunţe dacă se apropie ceva.
După ce a urcat, m-am întors spre Alice.
— Ei, haide, are dreptate, am zis eu. Hai să
dormim şi noi puţin.
Nu mi-a răspuns şi mi-am dat seama că deja
căzuse într-un somn adânc. Atunci, m-am
aşezat şi eu mai bine în scaun şi, în câteva clipe,
am adormit, la rândul meu.
Câteva ore mai târziu, m-am trezit tresărind.
Lumina zilei inundase ferestrele şi, când m-am
uitat în jur, am descoperit că Alice se sculase
deja. Dar ceea ce făcea m-a lăsat cu gura
căscată. Avea tocul meu în mână şi scria cu furie
în carnetul meu de însemnări – murmurând
pentru ea, în acelaşi timp.
CAPITOLUL 21
PRIPONIT
— Alice! Ce faci acolo? De ce scrii în caietul
meu? Ea îşi ridică spre mine ochii holbaţi.
— Îmi pare rău, Tom. Ar fi trebuit să-ţi cer voie,
mai întâi, dar nu voiam să te trezesc.
— Dar ce scrii?
— Doar notam câteva chestii învăţate de la
Osoasa Lizzie, ce ne-ar putea ajuta să-l învingem
pe Diavol. O să ai nevoie de tot ajutorul pe care-l
poţi obţine.
Eram îngrozit. Vraciul îi ceruse cândva lui Alice
să-mi spună lucrurile pe care le învăţase, ca
să-mi pot îmbunătăţi cunoştinţele despre
vrăjitoare şi despre puterile întunecate pe care le
înfruntam. Dar asta era altceva. Îmi sugera să
folosim mijloacele Întunericului în luptă şi ştiam
că Vraciului n-avea să-i placă treaba asta.
 — N-ai auzit ce s-a discutat azi-noapte? M-am
răstit eu. Folosirea Întunericului ne face
vulnerabili.
— Dar nu vezi că suntem deja vulnerabili?
I-am întors spatele.
— Uite, Tom, ce a spus Moşul Gregory despre
mine azi-noapte e adevărat. Am fost extrem de
aproape de Întuneric – dar atât cât să nu devin o
vrăjitoare în toată puterea cuvântului. Aşa că,
da, am fost îngrozită să mă aflu atât de aproape
de Cel Rău. N-am cuvinte să-ţi spun cum m-am
simţit. Tu aparţii luminii, Tom, în întregime
luminii, şi n-ai să trăieşti niciodată sentimentul
pe care l-am avut eu. Un amestec de groază şi
disperare. Senzaţia că meritam ce primeam –
dacă mi-ar fi cerut să-l urmez, să fiu sluga lui, aş
fi făcut-o fără să stau pe gânduri.
— Nu înţeleg ce legătură are asta cu restul, am
zis eu.
— Ei bine, n-am fost eu prima care s-a simţit
astfel. Cel Rău a mai fost pe pământ şi înainte,
cândva, demult, iar vrăjitoarele l-au înfruntat.
Aşadar, există şi mijloace prin care poţi să-i ţii
piept. Mijloace prin care să-l ţii la distanţă. Acum
doar încercam să-mi dau seama care sunt
acestea. Lizzie l-a ţinut pe Necuratul departe de
ea, însă nu mi-a destăinuit niciodată cum a
făcut-o; dar secretul ar putea fi strecurat printre
celelalte lucruri pe care mi le-a spus.
— Numai că asta ar însemna să învingi
Întunericul cu propriile-i arme, Alice! Asta-i
marea problemă. Ai auzit ce-a spus Vraciul. E
şi-aşa destul de rău că am folosit o oglindă. Te
rog, nu mai face şi altceva, mai rău.
— Mai rău? Mai rău! Ce ar putea fi mai rău
decât să-l vezi pe Diavol apărând, în clipa asta,
chiar aici, în odaie, şi să nu fi în stare să faci
nimic în privinţa asta? Moşul Gregory nu poate
face nimic împotriva lui. Cred că e speriat. Cred
că, de data asta, se confruntă cu ceva pur şi
simplu prea mare şi prea periculos pentru el.
M-aş mira să nu se întoarcă la Chipenden, unde
se simte mai în siguranţă!
— Nu, Alice! Are motive întemeiate să se simtă
speriat, dar Vraciul nu e un laş. O să se
gândească el la ceva. Dar nu folosi Întunericul,
Alice. Uită tot ce te-a învăţat Osoasa Lizzie. Te
rog, n-o face. Nu poate ieşi nimic bun din asta…
În clipa aceea, am auzit bocănitul unor ghete
coborând scările, iar Alice a smuls repede
paginile pe care le scrisese, le-a mototolit şi şi
le-a îndesat pe mânecă. Apoi, a vârât repede
tocul şi caietul înapoi în sacul meu.
Când Vraciul ajunse în bucătărie, aducând cu el
cartea lui Arkwright, mi-a zâmbit trist.
— Hei, voi doi, zise el. Vă simţiţi mai bine?
Alice aprobă din cap, iar el îi răspunse abia
Plecându-şi fruntea, apoi se aşeză pe scaunul de
lângă sobă.
— Sper c-aţi învăţat amândoi ceva din ce s-a
întâmplat ieri, continuă el. Folosind Întunericul,
nu facem decât să ne slăbim puterile. Acum
înţelegeţi cum vine asta?
Eu am dat din cap, dar n-am îndrăznit să mă uit
la Alice.
— Ei bine, continuă magistrul meu, e timpul să
reluăm discuţia întreruptă şi să hotărâm ce-i de
făcut. Am aflat multe despre fiica Celui Rău.
Relatarea e foarte bine întocmită, nu l-aş fi
crezut în stare pe Bill Arkwright de aşa ceva.
Vreau să începi cu începutul, băiete, şi să-mi
povesteşti tot ce s-a întâmplat, din clipa în care
ai pus prima oară piciorul aici, la moară, până
te-am găsit eu legat şi cu căluş la gură, în
depozit. Din câte văd, aţi fost la cuţite, zise el,
aruncând o privire către urechea mea rănită, aşa
că nu te grăbi. Spune-mi toate amănuntele. S-ar
putea să omiţi ceva important.
Atunci, am început să-i povestesc, fără să trec
nimic sub tăcere. Când am ajuns să-i spun că
Arkwright îmi dăduse scrisoarea de la el şi eu,
după ce-am citit-o, m-am hotărât să mă întorc la
moară, magistrul meu mă întrerupse pentru
prima oară.
— Exact cum m-am temut! Bill Arkwright e
posedat de demoni când bea. Îmi pare rău că ai
avut de suferit, dar am fost mânat de cele mai
bune intenţii. E mai tânăr şi mai puternic decât
mine şi sunt lucruri pe care numai de la el le
puteai învăţa – nu de la mine. Tu trebuie să te
căleşti ca să te lupţi cu Diavolul şi să-l învingi –
s-ar putea să fim nevoiţi să încercăm lucruri la
care nici cu gândul n-am gândit mai înainte.
Auzind acestea, Alice îmi aruncă un zâmbet
discret, dar eu nu i-am dat atenţie şi mi-am
continuat povestirea. I-am vorbit magistrului
meu despre atacul vrăjitoarei de apă, când
fusese cât pe-aci să mă ucidă, despre cum am
traversat nisipurile să ajungem la Cartmel şi
despre întâlnirea cu sihastrul. I-am dat
amănunte despre cum îi gonise Arkwright pe
soldaţii care arcăneau, pentru ca sihastrul să se
învoiască să-şi folosească ştiinţa şi să caute
sălaşele Morwenei. Povestirea mea avea şi părţi
neplăcute – mai ales cea cu câinele mort şi cizma
lui Arkwright şi, fireşte, folosirea oglinzii ca să
comunic cu Alice. Dar, în cele din urmă,
descriindu-i cum traversasem din nou
periculoasele nisipuri şi mă întorsesem la moară,
am ajuns şi la sfârşitul povestirii mele, cu
episodul din depozit.
— Ei bine, băiete, ai avut viaţă grea, dar
lucrurile nu stau chiar atât de rău precum crezi.
Măcar pentru faptul că am sentimentul că Bill
Arkwright mai este în viaţă…
M-am uitat uluit la magistrul meu.
— Închide gura, că intră muştele, băiete, rânji
el. Te întrebi probabil de unde ştiu asta. Ei bine,
ca să fiu sincer, nu sunt total convins, dar am
totuşi câteva motive care mă fac să cred că a
supravieţuit. Primul este doar o presimţire.
Instinct pur. Trebuie să te încrezi întotdeauna în
instinctele tale, băiete, cum ţi-am spus de-atâtea
ori. Iar ale mele îmi spun că Bill e încă în viaţă. Al
doilea este că stafia mamei lui, azi-noapte, mi-a
spus cam aceleaşi lucruri pe care ţi le-a povestit
şi ţie…
— Dar cum ar putea şti ea, l-am întrebat, când e
legată de oasele ei şi nu poate călători mai
departe de grădina morii?
— Amelia nu e o stafie oarecare, băiete. Practic,
ea este ceea ce noi numim, uneori, spectru al
apei, pentru că a murit înecată. Şi nu numai
asta: şi-a luat zilele dintr-un impuls de moment
şi mulţi dintre cei care fac asta regretă
numaidecât, deşi când o fac e deja prea târziu.
Astfel de spirite tulburate pot fi uneori în
legătură cu viii.
Bill şi mama lui au fost foarte apropiaţi, de
aceea spiritul ei simte că i s-a întâmplat cu
adevărat ceva foarte rău şi că are nevoie de
ajutor, fiind încă viu. Ea mi-a spus că e
„Încătuşat în măruntaiele pământului, trăgând
să moară” – exact aceleaşi cuvinte pe care ţi le-a
zis şi ţie… Apoi, înclin să cred că nu e mort şi
pentru că am citit această carte. Sacrificiile
pentru Morwena se aduceau când se apropia
luna plină…
Vraciul deschise cartea şi citi cu voce tare:
— Cei tineri erau aruncaţi în Lacul Sângelui;
celelalte fiinţe destinate ofrandei erau ţinute în
lanţuri, într-o încăpere de sub pământ, până la
momentul potrivit.
— Să zicem că-i adevărat, dar, în cazul acesta,
unde-ar putea fi? Sub pământ, undeva aproape
de lacuri?
— Se prea poate, băiete, dar ştiu o cale să aflăm
– sihastrul acela din munţi, de mai sus de
Cartmel. Dacă a fost în stare s-o găsească pe
Morwena, atunci probabil că-l va putea
descoperi şi pe Arkwright – dacă vrăjitoarea îl
păstrează pe Bill pentru luna plină, avem şase
zile să aflăm unde e. Dar apropierea lunii pline
ne dă de înţeles că avem mai puţin de-atât. În
orice caz, trebuie să mergem din nou în nord. E
de datoria noastră să nimicim vrăjitoarea aceea
de apă mai înainte de a ne ucide ea pe noi.
— Ceea ce nu înţeleg eu, am zis atunci, este de
ce Diavolul ne-a părăsit. Dac-ar fi rămas,
Morwena ar fi câştigat. Cu el alături, am fi fost
neajutoraţi. Nu are nicio noimă.
— Într-adevăr, băiete. Mai mult încă, de ce
Diavolul nu-şi face apariţia chiar în clipa asta, să
te ucidă şi să termine povestea? Ce-l opreşte?
— Nu ştiu, am răspuns. Poate că are lucruri
mult mai importante de care trebuie să se ocupe.
— Fără îndoială că are şi alte treburi de care să
se ocupe, dar tu reprezinţi pentru el una dintre
cele mai mari ameninţări din Comitat. Nu, e
altceva la mijloc. Am descoperit nişte lucruri
interesante când m-am uitat prin cuferele mamei
tale. Motivul pentru care Diavolul nu te-a ucis pe
loc este acela că a fost „priponit”.
— Cum adică? M-am mirat eu.
— Păi, ar trebui să-ţi dai seama şi singur ce
înseamnă asta, băiete, având în vedere că provii
dintr-o familie de fermieri.
— Calul se priponeşte. Îi legi picioarele, am zis
eu.
— Exact, băiete. Îi legi picioarele, ca să nu se
depărteze prea mult. Aşadar, un „pripon” este o
limitare sau o piedică. Puterile Diavolului sunt
îngrădite printr-un mijloc puternic. Dacă te
ucide – dacă o face el însuşi –, atunci va domni în
lumea noastră o sută de ani, după care va fi
iarăşi silit să se întoarcă de unde a venit.
— Tot nu înţeleg, am recunoscut eu. Dacă-i
adevărat, atunci de ce nu vine să mă ucidă
imediat? Nu asta vrea – să conducă lumea într-o
nouă epocă a Întunericului?
— Problema este că, pentru Diavol, o sută de ani
nu înseamnă mare lucru. Timpul nu e acelaşi
pentru el ca pentru noi. Un secol ar putea
însemna doar un pic mai mult decât o clipire din
ochi. Oh, nu, el vrea să domnească mult mai
mult de-atât.
— Atunci, asta înseamnă că sunt în siguranţă?
— Nu, din păcate, în cartea mamei tale se spune
că, dacă-şi pune una dintre odrasle să te ucidă,
atunci poate domni nestingherit peste lume.
Tocmai de aceea a trimis-o pe fiica lui să execute
misiunea în locul său.
— Are multe odrasle? Întrebă Alice.
— Asta nu ştiu sigur, răspunse Vraciul. Dar
dacă Morwena nu-l poate învinge pe Tom – şi, hai
să recunoaştem, a dat deja greş de două ori – şi
dacă Diavolul nu mai are alte odrasle să-l ajute,
atunci mai există o cale prin care poate să te
distrugă – va încerca să te convertească la
Întuneric…
— Niciodată! Am strigat eu.
— Spui tu asta, dar deja ai folosit Întunericul şi
ţi-ai slăbit puterile cu oglinzile alea. Dacă te
poate câştiga de partea lui, domnia sa va dura
până la sfârşitul lumii. Aşadar, asta-i singura
problemă care mă îngrijorează cu adevărat,
băiete. E puternic, da. Foarte puternic. Dar, pe
deasupra, e şi foarte viclean, de aceea nu ne
putem îngădui să ne compromitem cu
Întunericul în niciun fel.
— Cine i-a pus priponul? Am întrebat. Cine are
puterea să-i îngrădească puterea Diavolului în
felul ăsta? Mama mea?
Vraciul ridică din umeri.
— Nu ştiu, băiete. N-am găsit nicio dovadă că ea
ar fi făcut-o… dar, da, şi eu înclin să cred acelaşi
lucru. Numai o mamă şi-ar putea risca aşa viaţa
ca să-şi apere copilul.
— Ce vrei să spui?
— Au existat dintotdeauna lucruri care se opun
Întunericului şi-i îngrădesc puterile. Cine face,
însă, aşa ceva plăteşte, probabil, un preţ
înfricoşător. Treburi din acestea nu se pot
înfăptui fără să se ofere ceva la schimb. M-am
uitat cu atenţie prin cufărul acela, dar n-am
putut găsi nimic care să mă lămurească.
Dacă mama fusese aceea care încercase să mă
apere, am devenit deodată foarte îngrijorat
pentru ea. Ce preţ plătise ca să mă ajute? Oare
avea de suferit acum, în Grecia, din pricina asta?
Alice probabil că mi-a simţit temerile şi a făcut
un pas spre mine, încercând să mă încurajeze.
Dar Vraciul n-avea timp pentru astfel de emoţii.
— Am vorbit şi ne-am odihnit destul, zise el. E
timpul să trecem la treabă. Pornim spre Cartmel.
Dacă nimerim fluxul şi refluxul cum trebuie,
ne-am putea afla în siguranţă, dincolo de golf,
înainte de lăsarea serii.
În mai puţin de o oră, eram pe drum. Îmi era
foarte foame, dar trebuia să mi-o amăgesc cu o
gură de brânză sfărâmicioasă de Comitat,
de-ajuns cât să mă ţin pe picioare. Magistrul
meu i-a oferit şi lui Alice o bucată, dar l-a refuzat.
La indicaţiile Vraciului, îmi lăsasem sacul la
moară, dar încă o dată mi-am legat lanţul de
argint la brâu, sub pelerină.
Când să ieşim din grădină, Gheară s-a repezit
după noi. Vraciul s-a uitat la ea cu îndoială.
— S-o trimit înapoi? L-am întrebat eu.
— Nu, băiete, las-o să vină cu noi, zise el, spre
surprinderea mea. Nu-mi place să am un animal
care să se ţină tot timpul de mine, dar ea e un
câine de vânătoare, ştie să ia o urmă şi s-ar
putea să ne ajute să-i găsim stăpânul.
Astfel, toţi trei, urmaţi de Gheară, am pornit să-l
căutăm pe Bill Arkwright. Simţeam însă că
soarta ne era potrivnică. Trebuia să o înfruntăm
nu numai pe Morwena, dar şi pe celelalte
vrăjitoare, ca să nu mai spun de puterea
Diavolului. Priponit sau nu, n-aveam niciun
motiv să sperăm că n-o să intervină cumva ca să
le netezească vrăjmaşilor noştri calea pentru a
ne distruge.
Dar, pentru mine, alte două pricini de
îngrijorare erau mama şi Alice. Oare chiar mama
îl priponise pe Diavol, ca să mă apere? Iar Alice
se îndrepta într-adevăr vertiginos spre Întuneric?
Ştiam că intenţiile ei erau bune şi că făcea ce
făcea din cele mai bune motive, însă avea să
înrăutăţească oare lucrurile şi mai tare? Vraciul
se temuse dintotdeauna că, într-o bună zi, ea se
va întoarce la Întuneric; dacă aşa avea să se
întâmple, nu voiam să mă târască şi pe mine
după ea.
CAPITOLUL 22
DE-A-NDOASELEA
Am ajuns la Malul Poruncii doar ca să ne vedem
siliţi să aşteptăm câteva ceasuri să treacă fluxul.
Dar, în tovărăşia altor şase călători, a doi vizitii şi
a călăuzei, traversarea golfului s-a petrecut
relativ repede şi în siguranţă.
Am urcat întins până la peştera sihastrului şi
am ajuns cu puţin înainte de lăsarea
Întunericului. Înăuntru, totul era cufundat în
tăcere. Judd Atkins stătea cu picioarele
încrucişate sub el şi cu faţa la foc; avea ochii
închişi şi părea că nici nu respiră. Magistrul meu
a înaintat, aproape în vârful picioarelor, şi s-a
oprit în faţa sihastrului, de partea cealaltă a
focului.
— Îmi pare rău că te deranjez, domnule Atkins,
zise el, politicos, dar ştiu că l-ai cunoscut bine pe
Bill Arkwright şi că te-a vizitat de curând. Ei
bine, eu sunt John Gregory, iar Bill a fost cândva
ucenicul meu. A dispărut şi am avea nevoie de
ajutorul dumitale ca să încercăm să-l găsim. A
fost prins de o vrăjitoare, dar, cu toate acestea,
se prea poate să fie încă în viaţă.
Pe moment, sihastrul nu dădu semne nici că
l-ar fi văzut, nici că l-ar fi auzit pe Vraci. Dormea
profund sau o fi fost în vreun fel de transă?
Magistrul meu scoase o monedă de argint din
buzunar şi i-o întinse.
— O să-ţi plătesc pentru osteneală, fireşte.
Ajunge asta?
Sihastrul deschise ochii, strălucitori şi ageri. Îşi
plimbă repede privirea de la Vraci la Alice şi la
mine, apoi din nou la magistrul meu.
— Ţine-ţi banii, John Gregory. N-am nevoie de
ei. Data viitoare când mai traversezi golful, dă-i
călăuzei. Spune-i că sunt pentru pierderi. Banii
or să ajute familiile celor care s-au înecat
încercând să traverseze singuri.
— Bine, aşa o să fac, zise Vraciul. Aşadar, ne
ajuţi?
— O să fac tot ce pot. La distanţa asta, o să-mi
fie cu neputinţă să-mi dau seama dacă e în viaţă
sau nu, dar dacă a mai rămas ceva din el, o să-l
găsesc. Ai o hartă? Şi vreun lucru de-ai lui Bill?
Magistrul meu scotoci în sac şi scoase o hartă, o
despături cu grijă şi o întinse pe jos, lângă foc.
Era mult mai veche şi mai jerpelită decât a lui
Bill Arkwright, dar reprezenta aproape aceeaşi
arie.
Sihastrul îmi surprinse privirea şi zâmbi.
— Ei bine, Thomas, viu sau mort, un om e mult
mai uşor de găsit decât o vrăjitoare.
Vraciul băgă apoi mâna în buzunar şi scoase un
inel fin de aur.
— Asta i-a aparţinut mamei lui Bill, zise el. A
fost verigheta ei, pe care şi-a scos-o înainte de-a
muri şi i-a lăsat-o lui Bill, cu un bilet în care-i
spunea cât de mult îl iubeşte. Este unul dintre
cele mai dragi lucruri ale lui, dar n-o poartă
decât de două ori pe an: în ziua în care
comemorează moartea mamei sale şi în cea în
care ar fi trebuit să-i aniverseze naşterea.
Mi-am dat seama că era inelul de aur pe care-l
văzusem pe capacul sicriului mamei lui
Arkwright. Vraciul îl luase probabil din camera
lui special în acest scop.
— Dacă l-a purtat vreodată, o să funcţioneze,
răspunse Judd Atkins, ridicându-se.
Legă un capăt de sfoară de inel, apoi îl ţinu
atârnat deasupra hărţii, plimbându-l uniform,
de la dreapta la stânga, la fiecare trecere cu vreo
câţiva centimetri mai sus, spre nord.
Noi îl priveam în tăcere. Era foarte concentrat şi
i-a luat multă vreme. În cele din urmă, ajunse în
dreptul lacurilor. Curând, mâna îi tresăltă. Îşi
lăsă mâna puţin mai jos şi plimbă din nou inelul,
până când ajunse exact în acelaşi loc şi braţul îi
zvâcni iarăşi puternic. Locul era la est de
Coniston, la mai mult de cinci mile, undeva prin
Balta Mare, sora mai mare a lacului.
— E pe insula asta, zise sihastrul, arătând pe
hartă cu degetul arătător.
Vraciul se uită mai de-aproape.
— Insula Belle, citi el. N-am fost niciodată acolo.
Ştii ceva despre ea?
— Am trecut nu o dată pe-acolo, în călătoriile
mele, răspunse sihastrul. S-a petrecut o crimă
cam la o milă mai la sud de insula aia, în urmă
cu vreo câţiva ani. O luptă pentru o femeie.
Victima a fost legată cu pietre şi aruncată în lac.
Eu i-am găsit corpul. Cât despre insulă, rumeni
n-a mai pus piciorul pe ea de atunci. A căpătat
un prost renume.
— Bântuită? Întrebă Vraciul.
Judd negă din cap.
 — Nu, din câte ştiu eu, dar oamenii pur şi
simplu se ţin departe de ea. E acoperită cu
păduri de arbori mari, printre care e ascunsă o
construcţie stranie, fantezistă. Altminteri, insula
e pustie. Cel mai probabil acolo o să-l găsiţi pe
William.
— Cum adică o construcţie stranie? Am întrebat
eu.
— Un soi de clădire mică, ornamentală, deloc
practică, băiete, îmi răspunse Vraciul. Uneori,
astfel de construcţii au formă de turnuri sau de
castele. Sunt făcute ca să le priveşti, nu să
locuieşti în ele. De aici li se trage şi numele… Pe
scurt, e o clădire fantezistă construită de cineva
care nu trebuie să-şi bată capul cu munca
pentru a-şi duce traiul. Cineva care are tot
timpul la dispoziţie şi mai mulţi bani decât
minte.
— Ei bine, acolo e William Arkwright, întări
sihastrul. Dar dacă e viu sau mort, de asta nu
pot fi sigur.
— Cum ajungem până la insulă? Întrebă
Vraciul, împăturindu-şi harta.
— Cu mare greutate, răspunse Judd, clătinând
din cap. Ar fi pe-acolo nişte barcagii care-şi duc
zilele cărându-i pe călători peste lac, dar foarte
puţini se învoiesc să tragă la malul acelei insule.
— N-avem ce face, trebuie să încercăm, zise
Vraciul. Mulţumesc pentru tot ajutorul dumitale,
domnule Atkins, şi fii sigur că-i voi da ceva
călăuzei din golf pentru a-i sprijini pe năpăstuiţi.
— Sunt cu atât mai bucuros că am putut să-ţi
fiu de folos, zise sihastrul. Acum, sunteţi
bineveniţi să rămâneţi aici, peste noapte, însă
n-am prea multe să vă ofer, în afară de o porţie
de fiertură de-a mea.
Pregătindu-ne să înfruntăm Întunericul, Vraciul
şi cu mine am refuzat invitaţia la masă. Spre
surprinderea mea, şi Alice făcu la fel – de obicei
avea o poftă de mâncare sănătoasă şi-i plăcea
să-şi păstreze forţele neştirbite. Cu toate acestea,
n-am zis nimic şi, curând, ne aşezarăm pe jos să
ne culcăm, recunoscători că ne puteam petrece
noaptea lângă focul din grota sihastrului.

M-am trezit cam pe la patru dimineaţa şi-am

descoperit că Alice se uita la mine peste tăciunii
jarului. Vraciul respira rar şi profund, adâncit în
somn. Sihastrul avea exact aceeaşi poziţie ca şi
atunci când sosiserăm – cu ochii închişi şi capul
plecat –, dar era greu să spui dacă dormea sau
nu.
— Dormi buştean, tu, chiar buştean, Tom, zise
Alice, privindu-mă serioasă, cu ochii mari. Mă
uit la tine de aproape o jumătate de oră. Cei mai
mulţi oameni s-ar fi trezit în două minute.
— Pot să mă scol la orice oră îmi pun în cap,
i-am răspuns eu, cu un zâmbet. De obicei, mă
trezesc dacă mă ameninţă ceva. Dar tu nu eşti o
ameninţare, Alice. Voiai să mă trezeşti? De ce?
 Alice ridică din umeri.
— Nu pot să dorm şi aş fi vrut să stăm de vorbă,
atâta tot.
— Te simţi bine? Am întrebat-o îngrijorat. N-ai
mâncat nimic şi nu-ţi stă în fire.
— Mi-e mai bine ca niciodată, îmi răspunse ea,
liniştită.
— Dar trebuie să mănânci!
— Nici tu n-ai înghiţit prea mult, nu? Cu o
îmbucătură din brânza mucegăită a lui Moş
Gregory n-o să pui prea multă carne pe ciolanele
alea slăbănoage ale tale.
— Noi facem asta cu un motiv, Alice. Curând,
vom avea de înfruntat Întunericul şi pentru asta
e bine să ajunezi. Chiar ajută. Dar tu ai nevoie de
hrană. N-ai mâncat nimic de mai bine de-o zi.
— Dă-mi pace, Tom. Nu te priveşte pe tine.
— Ba bineînţeles că mă priveşte. Ţin la tine şi nu
vreau să te văd îmbolnăvindu-te.
— O fac şi eu cu un motiv, un motiv al meu. Nu
doar un vraci şi ucenicul lui se pot abţine de la
mâncare. Pentru trei zile, nici eu n-o să mănânc.
Fac cum m-a învăţat Lizzie. Şi ea făcea la fel,
vreme îndelungată, când voia să-şi adune
puterile. Ar putea fi primul pas pentru a-l ţine pe
Necuratul la distanţă.
— Şi dup-aia, Alice? Ce vei mai face? Ceva ce
ţine de Întuneric, nu-i aşa? Fă-o, numai, şi n-ai
să fii cu nimic mai deosebită de vrăjmaşii cu care
ne vom înfrunta. O vrăjitoare folosindu-se de
puterile unei vrăjitoare! Încetează cât încă mai
poţi! Şi nu mă mai amesteca şi pe mine. Ai auzit
ce-a spus domnul Gregory: Cel Rău nici nu şi-ar
dori altceva decât să mă atragă de partea
Întunericului.
— Nu, Tom, nu-i drept ce spui. Nu sunt
vrăjitoare, şi nici nu voi fi vreodată. Voi folosi
Întunericul, asta-i foarte adevărat, dar nu te voi
conduce şi pe tine spre el. Nu fac decât ce mi-a
spus mama ta să fac!
— Ce? Mama nu ţi-ar fi spus să faci aşa ceva!
— Nici nu ştii cât de tare te înşeli, Tom.
„Foloseşte orice! Foloseşte orice!” mi-a zis ea.
„Tot ce poţi ca să-l aperi.” Nu vezi, Tom? De aceea
sunt acum aici – să folosesc Întunericul
împotriva Întunericului ca să fiu sigură că vei
rămâne în viaţă!
Eram uluit de ceea ce-mi spusese şi nu ştiam ce
să-i răspund. Dar ce ştiam sigur era că Alice nu
era o mincinoasă.
— Când ţi-a spus mama aşa ceva? Am
întrebat-o, calm.
— Când am stat la familia ta, anul trecut –
atunci când am luptat împreună împotriva
Mamei Malkin. Şi de atunci mi-a mai vorbit o
dată, când eram în Pendle, în vară, dintr-o
oglindă…
Am privit-o neîncrezător. Eu nu mai ştiam nimic
de mama de la începutul primăverii, când
plecase în Grecia. Şi, cu toate acestea, ea-i
vorbise lui Alice! Şi folosise o oglindă pentru asta!
— Ce ţi-a zis, Alice? Ce era atât de urgent de a
trebuit să-ţi comunice printr-o oglindă? Am vrut
eu să ştiu.
— Aşa cum ţi-am mai spus. Eram acolo, în
Pendle, când adunarea vrăjitoarelor se pregătea
să deschidă portalul şi să-l sloboadă pe Cel Rău
în lume. Mama ta a zis că o să fii în mare
primejdie şi că venise timpul să mă pregătesc să
te apăr. Eu am făcut de atunci tot ce-am putut ca
să mă pregătesc, dar nu e aşa uşor.
Am aruncat o privire spre Vraci şi mi-am
coborât glasul.
— Dacă Vraciul află ce încerci să faci, o să te
gonească. Fii cu băgare de seamă, Alice, pentru
că asta chiar s-ar putea întâmpla. E deja
îngrijorat din pricina noastră pentru că am
folosit o oglindă. Nu-i da nici cea mai mică
ocazie, te rog…
Alice încuviinţă cu un semn din cap şi, pentru
multă vreme, n-am mai vorbit, ci doar ne-am
uitat la tăciunii aprinşi. După o vreme, am
observat că sihastrul mă privea ţintă. Privirile ni
s-au încrucişat. Nici măcar n-a clipit şi m-am
simţit stânjenit, aşa că l-am întrebat:
— Cum ai învăţat să descoperi lucruri cu
ajutorul obiectelor, domnule Atkins?
— Cum învaţă o pasăre să-şi facă un cuib? Sau
un păianjen să-şi ţeasă pânza? M-am născut cu
darul ăsta, Thomas. Şi tata îl avea, şi tatăl lui,
înaintea sa. Pare să fie moştenire de familie. Dar
nu-mi foloseşte doar pentru a găsi apă sau
oameni dispăruţi, ci poate să-mi spună ceva
despre oameni. Despre locurile din care vin şi
despre familiile lor. Vrei să-ţi arăt?
Nu ştiam ce să zic, căci nu aveam idee la ce să
mă aştept, dar, înainte de a apuca să-i răspund,
sihastrul se ridică şi veni lângă mine, ocolind
jarul, scoţând o bucată de sfoară din buzunar.
Legă de unul dintre capetele ei o bucată mică de
cristal şi o ţinu deasupra mea. Cristalul începu
să se rotească uşor, în direcţia acelor de
ceasornic.
— Vii dintr-o familie bună, Thomas – asta-i
foarte clar. Ai o mamă şi nişte fraţi care te iubesc.
V-aţi despărţit, dar o să fiţi din nou împreună,
foarte curând. Văd o ocazie deosebită în familie.
O adunare de mare importanţă.
— Ar fi frumos, am zis eu. Mama e plecată şi pe
fraţii mei nu i-am mai văzut de mai bine de trei
ani.
Am aruncat o privire spre Vraci, uşurat că
dormea adânc. S-ar fi supărat că sihastrul îmi
prevestea viitorul. Între timp, Judd Atkins se
întorsese de la mine spre Alice. Fata se chirci
când sihastrul ajunse cu sfoara deasupra
capului ei. Cristalul începu să se învârtă, dar în
sens contrar acelor de ceasornic.
— Mă doare s-o spun, fato, zise sihastrul, dar tu
vii dintr-o familie rea, un clan de vrăjitoare…
 — Nu că asta ar mai fi vreun secret pentru
cineva, zise Alice, încruntându-se.
— Mai rău de-atât, continuă sihastrul, o să te
întâlneşti curând cu ai tăi şi cu tatăl tău, care te
iubeşte foarte mult. Ai un loc aparte în inima lui.
Eşti fiica sa preferată.
Alice sări în picioare, cu ochii scăpărându-i de
mânie. Îşi ridică mâna şi, pentru o clipă, am
crezut că o să-l zgârie pe sihastru pe faţă sau o
să-l pălmuiască.
— Tata e mort şi îngropat la doi metri sub
pământ de ani de zile! Se răsti ea. Asta vrei să
spui? Că o să mor şi eu curând? Nu-i prea
plăcut! Nimănui nu i-ar plăcea să i se spună una
ca asta!
Ieşi din peşteră ca o furtună. Când m-am întors
şi am dat să mă duc după ea, Judd Atkins a
făcut un pas şi mi-a pus o mână pe umăr.
— Las-o să plece, Thomas, mi-a zis el, clătinând
trist din cap. Voi doi nu veţi putea fi împreună
niciodată. Ai văzut că sfoara s-a învârtit altfel
pentru fiecare?
Am dat din cap.
— În sensul acelor de ceasornic şi
de-a-ndoaselea. Lumina împotriva Întunericului.
Binele împotriva răului. Eu am văzut ce-am
văzut şi îmi pare rău să-ţi spun că e adevărat. Nu
doar atât – fără să vreau, am auzit o parte din
discuţia voastră. Oricine e pregătit să folosească
Întunericul în felul acesta, indiferent din ce
motiv, nu poate fi de încredere. Poate sta mielul
lângă lup în siguranţă? Sau iepurele lângă
nevăstuică? Ai grijă, altminteri o să te târască
după ea! Las-o să se ducă şi găseşte-ţi o altă
prietenă. Nu Alice.
Am ieşit, totuşi, după ea, însă dispăruse în
bezna nopţii. Am aşteptat la gura grotei până s-a
întors, cam cu un ceas înainte de a se crăpa de
ziuă. N-a spus nimic şi s-a ferit când am vrut să
mă apropii de ea. Mi-am dat seama că plânsese.
CAPITOLUL 23
O STICLĂ DE VRĂJITOARE
Am pornit la drum la prima rază de lumină, în
timp ce sihastrul încă mai dormea. Cerul era
senin, dar aerul era amarnic de rece, în vreme ce
ne îndreptam spre nord, către Balta Mare. În
depărtare, se vedeau piscurile înalte ale
munţilor, împodobite cu cuşme de zăpadă. În
pofida gerului muşcător însă, gheaţa de sub
tălpile noastre începu curând să se topească, iar
pământul să mustească de apă.
După ce am traversat râul Puhoi pe o mică
punte de lemn şi am luat-o spre malul vestic al
lacului, drumul a devenit mai greu, poteca
îngustă şerpuind printr-o pădure deasă de
conifere, cu pante abrupte în stânga noastră.
Puteam trece foarte bine drept trei oiţe rătăcite,
judecând după purtarea lui Gheară. Se tot
învârtea în jurul nostru, apoi ţâşnea înainte, ca
să se întoarcă iar şi să ne mâne din spate. Aşa
învăţase de la Arkwright: avea toate simţurile la
pândă, gata să descopere primejdia, adulmecând
în toate direcţiile după posibile ameninţări la
adresa micii sale turme.
După o vreme, am rămas mai în urmă, ca să
ajung lângă Alice. Nu mai schimbaserăm nicio
vorbă de când ne contraziseserăm, azi-noapte.
— Te simţi bine, Alice? Am întrebat-o.
— Mai bine ca niciodată, uni răspunse ea, cam
înţepată.
— Îmi pare rău că ne-am certat.
— Nu m-am supărat, Tom. Ştiu că încerci doar
să faci cum e mai bine.
— Deci suntem mai departe prieteni?
— Bineînţeles.
Am mai mers o vreme în tăcere unul lângă altul,
până când îmi zise:
— Am un plan, Tom. Un plan să-l ţinem pe Cel
Râu departe de noi.
M-am uitat la ea pătrunzător.
— Sper că asta nu implică Întunericul, Alice,
i-am spus, dar nu mi-a răspuns.
— Vrei să auzi planul meu sau nu?
— Bine, spune.
— Ştii ce-i aia o sticlă de vrăjitoare? M-a întrebat
ea.
— Am auzit de asta, dar nu ştiu exact la ce
foloseşte. Vraciul nu crede în aşa ceva.
O sticlă de vrăjitoare era un talisman împotriva
vrăjitoriei, dar Vraciul considera că e bună doar
pentru cei superstiţioşi şi pentru cei slabi de
înger.
— Ce ştie Moşul Gregory!? Zise Alice cu dispreţ.
Dac-o faci cum trebuie, funcţionează. Osoasa
Lizzie băga mâna în foc pentru ele. Când o
vrăjitoare ce-ţi poartă sâmbetele îşi foloseşte
puterile întunecate împotriva ta, există o cale să
pui o pavăză în calea ei. Mai întâi, îţi trebuie
nişte urină de-a ei. Asta-i partea cea mai grea.
Doar puţină, pe care o pui apoi într-o sticlă.
Adaugi ace îndoite, aşchii de piatră şi cuie de fier,
pui dop şi zgâlţâi bine sticla. După aceea o laşi la
soare trei zile, iar în următoarea noapte cu lună
plină, o îngropi într-o grămadă de bălegar… Cu
asta, ai terminat. Data viitoare când va urina, va
suferi chinurile de pe lume, ca şi cum ar da afară
ace înroşite în foc! Tot ce mai trebuie să faci e să-i
laşi un bilet în care să-i spui ce i-ai făcut. O să
ridice imediat vraja pe care a aruncat-o asupra
ta, dar trebuie să păstrezi sticla ascunsă, pentru
cazul în care va trebui s-o foloseşti din nou!
Am râs forţat.
— Şi asta vrei tu să foloseşti împotriva
Diavolului, Alice? Am întrebat-o eu, ironic. Urină
şi câteva ace îndoite?
— Noi doi ne cunoaştem de multă vreme, Tom,
şi cred că ţi-ai dat seama până acum că nu sunt
proastă. Nici eu, nici mama ta. Ar trebui să-ţi fie
ruşine să râzi aşa, e o răutate din partea ta. Erai
mai amabil la început, când te-am întâlnit.
Atunci n-ai fi râs de mine, indiferent ce ţi-aş fi
spus. Erai prea bun şi prea bine-crescut să faci
una ca asta. Nu te schimba, Tom, te rog! Trebuie
să te înăspreşti, dar nu în felul ăsta. Eu sunt
prietena ta. Nu-ţi răni prietenii, indiferent cât de
speriat ai fi.
La aceste cuvinte, mi s-a pus un nod în gât de
n-am mai fost în stare să zic nimic şi mi s-au
umplut ochii de lacrimi.
— Îmi pare rău, Alice, am izbutit să îngaim, în
cele din urmă. N-am vrut. Ai dreptate. Sunt
speriat, dar n-ar fi trebuit să te iau peste picior.
— E în regulă, Tom, nu-ţi bate capul. Nu m-ai
lăsat să termin, însă. Voiam să zic că m-am
gândit să folosesc ceva asemănător. Dar n-o să
pun urină, ci sânge, aşa că trebuie să facem rost
de nişte sânge special. Nu la sângele lui mă refer
– cum am putea să obţinem aşa ceva? Dar
sângele fiicei lui, Morwena, îi va ţine locul foarte
bine! Odată ce-o să avem nişte sânge de la ea, mă
ocup eu de restul.
Alice scoase apoi din buzunarul hainei un mic
urcior de lut, astupat cu un dop.
— Ăsta se cheamă urcior de sânge, zise ea.
Trebuie să punem nişte sânge de-ai Morwenei în
el şi să-l amestecăm cu puţin de la tine. Atunci
Diavolul va fi silit să stea departe. Ai să fii în
siguranţă, pentru asta bag mâna în foc. Nu ne
trebuie prea mult, sunt de ajuns câteva
picături…
 — Dar asta e magie neagră, Alice! Dacă află
Vraciul, o să te gonească pentru totdeauna sau
chiar o să te închidă într-un puţ din grădina lui.
Şi-apoi, gândeşte-te şi tu! Gândeşte-te la
propriul tău suflet. Dacă nu ai grijă, o să ajungi
sluga Celui Rău!
Înainte să mai pot spune ceva, Vraciul mă strigă
şi-mi făcu semn să vin la el. A trebuit s-o
părăsesc pe Alice şi să fug ca să-l prind din
urmă.
Am mers în continuare pe poteca aflată foarte
aproape de malul lacului, iar Vraciul scruta apa,
cu atenţie, la fiecare pas. Fără îndoială se gândea
la vreo ameninţare din partea Morwenei sau a
celorlalte vrăjitoare de apă.
Ne puteau ataca din apă oricând, dar eu aveam
încredere că Alice sau Gheară aveau să ne
prevină, dac-ar fi fost cazul.
Oare Morwena ne urmărise de când plecaserăm
de la moară, ţinându-se la distanţă şi aşteptând
un prilej să ne atace? Ambele maluri ale lacului
erau împădurite. Ar fi putut să se deplaseze la
adăpostul copacilor deşi, sau chiar pe sub apă.
Soarele de iarnă îmbăia ţinutul într-o lumină
palidă, aşa că se vedea bine în jur; în plus, nu
simţeam nicio primejdie. Dar, odată cu lăsarea
nopţii, lucrurile aveau să stea cu totul altfel.
Cât de mult mă puteam înşela! Primejdia ne
pândea din toate părţile, căci Vraciul se opri
deodată şi-mi făcu semn către un copac din
dreapta noastră, la mai puţin de cincisprezece
paşi distanţă de malul lacului. Inima mi se
strânse de spaimă, când am văzut ce era scrijelit
pe trunchiul lui…

— Pare să fie făcut de curând, zise magistrul

meu. Acum mai este un duşman de care să ne
păzim!
Era semnul lui Grimalkin. În vară, vrăjitoarea
asasină fusese trimisă de clanul Malkin să mă
vâneze, dar izbutisem s-o păcălesc şi scăpasem
în cele din urmă cu viaţă. Dar acum se întorsese.
Oare de ce plecase din Pendle?
— Adică au trimis-o din nou după mine? Am
întrebat eu, cu teamă. Nu e şi ea o fiică de-a
Diavolului, nu-i aşa?
Vraciul oftă.
— Mi-e cu neputinţă să spun, băiete, dar, din
câte ştiu, nu. Totuşi, e sigur că se urzeşte ceva.
Săptămâna trecută, când am fost la Pendle,
m-am ţinut la distanţă de clanurile vrăjitoarelor,
mulţumindu-mă să mă duc numai la Turnul
Malkin. Dar ceva se clocea, asta-i clar. Am trecut
de câteva case arse până-n temelii, iar în
Pădurea Corbilor erau nişte leşuri lăsate să
putrezească – proveneau de la toate cele trei
clanuri de vrăjitoare, Malkin, Deane şi
Mouldheel. Părea să se fi dat o bătălie.
Întunericul s-ar putea să fie în război cu el
însuşi. Dar de ce să fi venit Grimalkin în nord?
S-ar putea să nu fie pe urmele tale, dar e o
coincidenţă prea mare să vă aflaţi amândoi în
acelaşi timp aici. În orice caz, şi-a scrijelit
semnul de avertisment aproape de mal, aşa că
hai să fim cu ochii în patru.

Târziu, după-amiază, am ajuns să zărim Insula

Belle. Când ne-am apropiat, am văzut că era
mult mai aproape de malul lacului decât mă
aşteptasem, capătul cel mai înaintat fiind la nu
mai mult de o sută cincizeci de metri distanţă.
Erau nişte pontoane în apropiere, de unde
barcagiii îşi luau călătorii, dar dacă până pe
malul îndepărtat al lacului ne-ar fi dus şi pentru
un bănuţ, nici cu o monedă de argint n-am putut
să-i înduplecăm să ne închirieze o barcă pentru
scurta călătorie până la insulă.
Întrebaţi de ce, oamenii şovăiau să răspundă.
— Nu-i de umblat pe-acolo, nici noaptea, nici
ziua. Nu şi dacă ţii la pielea ta, ne avertiză al
treilea barcagiu pe care încercam să-l
convingem.
Apoi, sătul probabil de stăruinţele Vraciului,
omul făcu semn către o barcă hârbuită, cu vâsle,
legată printre trestii.
— Femeia care are barca aia s-ar putea să fie
destul de smintită ca să vă ducă.
— Unde o putem găsi? Întrebă Vraciul.
 — La vreun kilometru jumătate de-aici o să daţi
de coliba ei, zise omul, slobozind un hohot de râs
neplăcut şi arătând vag către nord, de-a lungul
malului. Deana Smintita i se spune, dar numele
ei adevărat e Deana Beck! Ea e cea mai potrivită
pentru ce aveţi voi nevoie!
— De ce e smintită? Întrebă Vraciul,
încruntându-se.
Era limpede că-l supăra atitudinea omului.
— Pentru că e o fată bătrână care nu ştie ce-i
mai bine pentru ea! Îi răspunse luntraşul. N-are
o familie care să-şi facă griji pentru ea, înţelegi?
Şi e atât de bătrână, că nu mai pune prea mare
preţ pe viaţă. Altfel, nimeni cu un dram de minte
nu s-ar apropia de insula aia călărită de
cotoroanţe.
— Sunt vrăjitoare pe insulă? Întrebă Vraciul.
— O mai vizitează din când în când. O droaie de
vrăjitoare, dacă priveşti mai îndeaproape, dar
oamenii cuminţi se uită în partea cealaltă. Se
prefac că nu văd. Duceţi-vă şi vorbiţi cu Deana
Smintita!
Barcagiul încă mai râdea când am plecat. În
scurt timp, am ajuns la o colibă mică, acoperită
cu paie, ridicată în coasta unei pante abrupte,
împădurite. Vraciul bătu la uşă, în vreme ce
Gheară se duse până la marginea apei şi se uită
lung spre insulă. După câteva clipe se auziră
nişte zăvoare trase şi uşa se crăpă doar cât să
lase un ochi bănuitor să ne măsoare dinăuntru.
 — Ştergeţi-o! Grohăi o voce răguşită, care nu
părea câtuşi de puţin să aparţină unei femei.
Vagabonzii şi cerşetorii n-au ce căuta aici.
— N-am venit să cerşim, îi explică Vraciul,
răbdător. Mă numesc John Gregory. Am nevoie
de ajutorul dumitale şi pentru asta sunt gata
să-ţi plătesc bine. Mi s-a spus că dumneata eşti
cea mai pricepută.
— Cea mai pricepută, ai? Ia să vedem atunci la
culoare banii voştri…
Vraciul vârî mâna în buzunarul pelerinei,
scoase o monedă de argint şi o întinse prin
crăpătura uşii.
— Ăsta-i doar avansul, o să mai primeşti una
când termini treaba.
— Care treabă? Ce treabă? Zi odată! Mă faci
să-mi pierd vremea de pomană.
— Trebuie să ajung dincolo, pe Insula Belle. Ai
putea să faci asta? Şi să ne aduci înapoi, în
siguranţă?
O palmă noduroasă ieşi încet la lumină şi
Vraciul lăsă moneda să cadă în ea. Imediat,
palma se închise strâns.
— Cu siguranţă că pot face asta, zise vocea,
înmuindu-se niţel, dar călătoria nu va fi lipsită
de primejdii. Mai bine intraţi să vă încălziţi
ciolanele.
Uşa se deschise larg şi ne-am trezit în faţa
Deanei Beck: purta pantaloni de piele, o
cămeşoaie jegoasă şi cizme cu ţinte mari. Fiind
tunsă scurt, pentru o clipă, am crezut că e
bărbat. Însă ochii, ageri, erau blânzi şi feminini,
iar buzele i se arcuiau fără cusur. Obrajii îi erau
brăzdaţi de trecerea timpului, dar trupul îi era
solid şi părea vânjoasă şi rezistentă, mai mult
decât în stare să vâslească şi să ne ducă până pe
insulă.
Odaia în care intrarăm era goală, doar cu o
măsuţă într-un colţ. Podeaua tare, de piatră, era
acoperită cu papură, iar Deana se lăsă pe vine
lângă foc şi ne pofti printr-un semn să facem şi
noi la fel.
— Staţi bine, nu? Ne întrebă ea, când ne
aşezarăm.
— Oasele mele bătrâne ar prefera un scaun,
răspunse Vraciul, sec. Dar, până la urmă,
vagabonzii şi cerşetorii nu pot face mofturi.
Femeia zâmbi şi dădu din cap.
— Ei bine, eu m-am descurcat toată viaţa şi
fără, zise ea, cu vocea mult mai limpede acum,
chiar puţin cântată. Acu’, ia spune-mi, de ce vreţi
să vă duceţi acolo? Ce-l aduce pe un vraci la
Insula Belle? Aţi venit să vă înfruntaţi cu
vrăjitoarele?
— Nu chiar, doar dacă ne stau în cale,
recunoscu Vraciul. Nu de data asta, în orice caz.
Un prieten din breasla mea a dispărut de vreo
câteva zile şi avem motive să credem că e pe
undeva pe-acolo.
— Ce te face să crezi asta?
 — Am întrebat un căutător de apă – pe Judd
Atkins din Cartmel.
— L-am întâlnit şi eu pe omul ăsta, o dată, zise
Deana, dând din cap. A găsit un mort în apă, nu
departe de-aici. Ei bine, dacă Atkins spune că
prietenul dumitale e pe insulă, atunci probabil
că aşa e. Dar cum a ajuns acolo? Asta aş vrea să
ştiu.
Vraciul oftă.
— A fost răpit pe când încerca să se ocupe de o
vrăjitoare de apă. Se prea poate să fi dat o mână
de ajutor şi câţiva oameni de-ai locului – fie din
Coniston, fie dintr-un alt sat.
Am urmărit cu atenţie faţa Deanei Beck, să văd
care va fi reacţia ei. Era şi ea amestecată în
treaba asta? Puteam avea încredere în ea?
— E o viaţă grea, pe-aici, prin munţi, zise ea, în
cele din urmă. Trebuie să faci tot ce poţi ca să
supravieţuieşti. Mulţi se prefac că au orbul
găinii, dar întotdeauna mai sunt şi unii care cad
la înţelegere cu forţele Întunericului ce
hălăduiesc prin ape. Dar fac ce fac doar ca să-şi
apere pielea şi pentru a acoperi nevoile familiilor.
Dacă moare cel care aduce pâinea, cei care
rămân în urmă o duc foarte greu. Uneori ajung
muritori de foame.
— Dar tu, Deana Beck? O întrebă Vraciul,
uitându-se pătrunzător la ea. Tu ai căzut la
înţelegere cu Întunericul?
Deana clătină din cap.
 — Nu, răspunse ea. N-am nicio taină cu el.
Absolut niciuna. N-am avut niciodată o familie,
am trăit toată viaţa de una singură. Nu regret,
totuşi, pentru că acum n-am nicio rudă căreia
să-i port de grijă. Când n-ai în cârcă decât grija
ta, ţi-e mai puţin frică. Eşti mai puternic.
Vrăjitoarele nu mă sperie. Fac ce vreau eu.
— Bine, şi-atunci, când ne poţi duce şi pe noi?
Întrebă iar Vraciul.
— De îndată ce se face noapte. N-am vrea să ne
ducem acolo pe lumină, nu? Ne-ar putea pândi
oricine – poate chiar cei care ţi-au dus prietenul
pe insulă, în primul rând, şi n-am vrea să dăm
nas în nas cu ei.
— Asta-i adevărat, zise Vraciul.
Deana se oferi să ne dea ceva de mâncare, dar
Vraciul refuză şi pentru el, şi pentru noi. Am fost
obligat s-o privesc cum mănâncă dintr-o tocană
de iepure aburindă, în vreme ce mie-mi lăsa gura
apă şi-mi ghiorăiau maţele. Curând se lăsa
noaptea şi noi aveam să înfruntăm orice o fi fost
acolo, pe insulă.
CAPITOLUL 24
CASA STRANIE
Purtând cizme pescăreşti înalte până la coapse,
Deana Beck ne conduse de-a lungul malului,
ţinând câte un felinar în fiecare mână. Nu le
aprinsese, deşi luna nu răsărise încă şi nu
aveam la dispoziţie decât lumina slabă a stelelor.
Întunericul avea să ne ascundă de ochii oricui
ne-ar fi pândit de pe mal sau ne-ar fi urmărit de
pe insulă. Mergeam pe lângă Vraci, cărând
toiagul meu şi sacul lui; Alice venea la vreo doi
paşi în urmă. Gheară continua să patruleze în
jurul nostru, blana ei neagră făcând-o aproape
invizibilă în noapte. Când se apropia, numai
zgomotul paşilor ei îmi spunea unde se află.
După ceva vreme, am ajuns la barca Deanei; ea
intră în apă şi o trase dintre trestii până la
debarcader. Gheară sări prima înăuntru,
făcând-o să se clatine puţin, dar atunci Deana
ţinu cu mâna marginea pontonului, ca s-o
echilibreze, până ne-am urcat şi noi, Vraciul cel
dintâi, Alice la urmă. Înaintea noastră, insula
părea întunecată şi ameninţătoare, copacii
care-o acopereau făcând-o să arate ca spinarea
cocoşată a unui monstru uriaş ce stătea
ghemuit, pândind sosirea prăzii sale.
Deana vâsli spre insulă cu mişcări ample şi
lente, abia lăsând să se audă un clipocit slab.
Aerul era neclintit şi, curând, apăru şi luna,
luminând munţii în depărtare şi argintând
oglinda lacului. Cu toate acestea, copacii erau la
fel de negri şi de sumbri. Înfăţişarea insulei mă
tulbura, trimiţându-mi un fior pe şira spinării.
Traversarea a durat câteva minute şi, curând,
după ce barca a tras pe pietrişul de pe mal,
debarcam la marginea apei, unde un pâlc de tise
bătrâne, răsucite, acoperea vederea lunii.
— Mulţumesc pentru ajutor, Deana, îi spuse
Vraciul bătrânei luntraşe, într-o şoaptă abia
perceptibilă. Dacă nu ne întoarcem într-o oră,
du-te acasă şi vino să ne iei cu puţin înainte să
se lumineze de ziuă.
Deana dădu din cap, apoi ridică un felinar şi i-l
dădu Vraciului. Cum eu deja aveam mâinile
ocupate, pe celălalt i-l întinse lui Alice. Gheară se
repezi numaidecât înainte şi curând am
pierdut-o din ochi, în Întuneric. Lăsând-o pe
Deana la barcă, ne-am luat după câine, printre
copacii sumbri. De la un mal la altul, insula nu
avea mai mult de trei sute de metri şi vreun
kilometru lungime: pe ziuă, am fi putut să
căutăm peste tot, de la un capăt la celălalt, dar
pe Întuneric era cu neputinţă, aşa c-am luat-o
direct spre casa cea stranie unde sihastrul
presupunea că l-am putea găsi pe Bill Arkwright.
Nu era deloc aşa cum îmi imaginasem. La
lumina lunii, am putut desluşi două clădiri
separate, nu una, la vreo cincisprezece paşi una
de alta – două turnuri gemene, urâte, pătrăţoase,
din piatră cenuşie. Aveau acoperişuri plate, fără
creneluri, deşi elementele decorative nu lipseau
cu desăvârşire. În vreme ce, la bază, zidurile erau
din blocuri simple de piatră, cam de la o
jumătate de metru înălţime şi până în vârf, am
văzut o mulţime de garguie: cranii, lilieci, păsări
şi tot soiul de creaturi care parcă fuseseră
copiate din paginile unui bestiar demonic.
Prima clădire nu avea uşi, ci doar o tăietură
îngustă şi înaltă în fiecare perete, pe post de
ferestre. Deci, cum se putea ajunge înăuntru? Şi
dacă nu se putea, atunci care mai era rostul
clădirii? Nu unul estetic, cu siguranţă. Arkwright
nu putea fi acolo, deşi Gheară deja îi dădea
târcoale, amuşinând şi chelălăind, iar când
ne-am îndreptat către al doilea turn, ea a rămas
în urmă.
Atunci am priceput de ce „gemene” nu era cel
mai potrivit termen ca să le descrii. Deşi a doua
construcţie avea despicături identice în loc de
ferestre şi propria panoplie de garguie, mai avea
în plus şi o uşă masivă de lemn. Aceasta era
încuiată cu lacăt, dar Andrew, fratele Vraciului,
ne dăruise amândurora câte o cheie în stare să
dea gata cu uşurinţă o astfel de încuietoare, aşa
că Vraciul o deschise în câteva secunde. Am
aprins ambele felinare înainte de a păşi cu grijă
înăuntru, cu lamele toiegelor pregătite.
Coborând de-a lungul a trei dintre pereţi, vreo
treizeci de trepte ne-au condus sub pământ,
către un bazin cu apă.
La capătul treptelor, Vraciul a luat-o spre
cealaltă parte a turnului, îndepărtându-se de
apă. Eu m-am dus lângă el şi m-am uitat în jos,
să văd ce găsise. Era o cizmă.
— E a lui Bill? Mă întrebă el.
— A lui, am zis eu, lăsându-mi capul în jos.
— Păi şi-atunci el unde poate fi? Întrebă Vraciul,
mai curând gândind cu voce tare decât
aşteptând vreun răspuns de la mine.
Se întoarse spre apă, mergând pe marginea
bazinului, cu felinarul ridicat şi uitându-se cu
atenţie în jos.
I-am urmărit privirea. Apa era surprinzător de
limpede, dar adâncă, şi am putut vedea câteva
trepte care coborau sub apă şi un palier îngust,
iar, la capătul acestora, ceva ce părea a fi gura
unui tunel întunecat.
— Ce-avem noi aici? Murmură Vraciul. Ei bine,
băiete, unde crezi că duce tunelul acesta?
Nu prea existau îndoieli în această privinţă.
— Spre celălalt turn, am răspuns.
— Aşa-i. Şi mă întreb ce e oare acolo… Pe de altă
parte, ce altă temniţă e mai bună decât o clădire
fără uşă? Urmează-mă, băiete…
Am făcut cum mi se spusese, cu Alice după
mine, ca o umbră. Odată ajunşi afară, magistrul
meu se duse la celălalt turn, se opri sub cea mai
apropiată fereastră şi făcu semn spre ea.
— Ridică-te pe umerii mei şi vezi dacă te poţi
căţăra să arunci o privire înăuntru. Foloseşte
felinarul, dar încearcă să-l protejezi cu trupul, ca
să nu atragă atenţia nepoftiţilor. Ar fi bine să
nu-l zărească nimeni de pe mal.
Se ghemui sub fereastră, iar eu m-am suit pe
umerii lui, ţinând felinarul între mine şi zid şi
sprijinindu-mă cu mâna dreaptă de pietre, să nu
mă clatin. Când Vraciul s-a ridicat în picioare,
m-am căznit să-mi ţin echilibrul, apoi am putut
să mă caţăr până la fereastră folosindu-mă de
garguie ca puncte de sprijin pentru mâini şi
tălpi. Cu felinarul a fost mai greu, dar, până la
urmă, am reuşit să ajung în dreptul ferestrei.
M-am aplecat spre zid şi mi-am lipit obrazul de
felinar, Uitându-mă prin crăpătură. Tot ce-am
putut vedea a fost un bazin cu apă, aparent
identic cu cel din primul turn, iar în peretele
îndepărtat, imediat deasupra nivelului
pământului, o spărtură mare. Fundaţia era,
probabil, umedă şi se surpase.
M-am dat jos şi am trecut la celălalt perete.
— Nu sunt sigur că biata mea spinare şi bătrânii
mei genunchi mai pot face multe ridicări din
astea, bombăni Vraciul. Mişcă-te repede, băiete!
Am făcut cum mi s-a poruncit, dar abia când
m-am uitat pe cea de-a patra crăpătură am văzut
pe cineva legat fedeleş şi trântit la baza peretelui
îndepărtat de fereastră, foarte aproape de apă.
Nu i-am putut zări bine faţa, dar semăna cu
Arkwright.
— E cineva acolo, legat, am şoptit, înfierbântat.
Sunt sigur că el e.
— Bine, băiete, zise Vraciul. Acum, verifică
acoperişul. Ar putea fi o cale de acces prin vârful
turnului. Merită să încerci…
M-am mai căţărat încă vreo câţiva metri, apoi
am ajuns sus, m-am apucat strâns de marginea
acoperişului şi m-am târât deasupra. Cercetând
palmă cu palmă toată suprafaţa, am descoperit
că era din piatră solidă. Nu exista nicio intrare.
Aşadar, după ce am aruncat o privire rapidă
printre copaci către oglinda argintie a lacului,
m-am lăsat înapoi peste margine şi, cu ajutorul
Vraciului, am ajuns curând înapoi pe pământ.
Ne-am îndreptat abătuţi spre cealaltă clădire,
am coborât din nou treptele şi ne-am uitat,
îngânduraţi, la bazin. Era o singură cale de a
ajunge la Arkwright – prin tunelul de sub apă.
— Domnul Arkwright m-a învăţat să înot, i-am
spus magistrului meu, încercând să par mai
încrezător în forţele mele decât eram de fapt.
Acum e timpul să mă folosesc de ceea ce am
învăţat…
— E bine dacă poţi înota, băiete, asta-i mai mult
decât pot face eu. Dar cât de bine ştii să înoţi?
— Cam cinci lăţimi de canal…
Vraciul clătină din cap, cu îndoială.
— Prea periculos, Tom, zise Alice. Aici nu e
vorba numai de înotat, trebuie să te scufunzi şi
să mergi prin tunelul acela întunecat. Eu nu ştiu
să înot, altfel aş veni cu tine. În doi am avea mai
multe şanse.
— Fata are dreptate. Poate să ne ajute Deana
sau cineva care să ştie să înoate destul de bine
cât să ajungă dincolo.
— Dar putem avea încredere în ei? Am întrebat
eu. Nu. Las’ c-o fac eu. Măcar să încerc.
Vraciul nu mai zise nimic să mă oprească, dar
mă urmări tăcut, clătinând din cap, în timp
ce-mi scoteam ghetele şi ciorapii, pelerina şi
cămaşa. În cele din urmă, mi-am legat lanţul de
argint la brâu şi m-am pregătit să sar în apă.
— Ţine ăsta, zise magistrul meu, întinzându-mi
un cuţit din sacul lui. Vâră-l la cingătoare. O să
ai nevoie de el ca să-l eliberezi pe Bill. Şi ia şi asta
pentru el, continuă, întinzându-mi o sticlă cu
apă.
— Am eu ceva mai bun… interveni Alice.
Spunând acestea, scoase din buzunarul fustei o
punguţă de piele şi-i desfăcu sfoara subţire de la
gură, dând la iveală o colecţie întreagă de ierburi
uscate. Folosise şi înainte ierburile, cu succes,
ca să lecuiască boli, o dată chiar ajutându-mă şi
pe mine să-mi vindec o arsură la mână. Dar
niciodată nu văzusem o asemenea cantitate şi
varietate de ierburi. Părea că, fără ştirea mea,
Alice adunase leacuri şi-şi dezvoltase
cunoştinţele de tămăduitoare.
Îmi întinse o frunză.
— Pune-i puţin din asta sub limbă. Ar trebui
să-l readucă la viaţă – bineînţeles, asta dacă nu e
prea aproape de moarte.
Pentru o clipă, Vraciul se uită la ea încruntat,
apoi aprobă, dând din cap, aşa că am vârât
frunza în buzunar şi mi-am prins cuţitul şi sticla
de apă la cingătoare.
— Şi ai grijă, băiete, mă preveni magistrul meu.
E o treabă periculoasă. Dacă ai vreo îndoială, nu
risca. Nimeni nu te va învinui pentru asta.
 Mi-am înclinat capul, în semn de mulţumire
pentru vorbele sale, şi am început să cobor
treptele. Apa era atât de rece, că mi s-a tăiat
răsuflarea, dar, odată ce-am intrat până la piept,
m-am simţit mai bine. Aruncând un zâmbet slab
înapoi, spre Alice, am pornit înot,
îndepărtându-mă de trepte, am tras adânc aer în
piept şi am încercat să mă scufund către tunelul
de sub apă.
N-am ajuns prea departe. Apa mi-a opus
rezistenţă şi m-a scos cu forţa înapoi, la
suprafaţă. Ori nu dădeam eu cum trebuie din
mâini şi din picioare, ori pur şi simplu nu aveam
destulă putere. Am tras din nou aer în piept şi
am încercat iarăşi. Peste câteva clipe, scuipam şi
împroşcam apa la suprafaţă, simţindu-mă destul
de prost. În felul ăsta, n-aveam să-l scot
niciodată de-acolo pe Arkwright. Trebuia să
apelăm la Deana, până la urmă.
Am înotat înapoi spre mal, până când am pus
din nou piciorul pe trepte. Atunci mi-am amintit
deodată ceva ce-mi spusese Arkwright: Când un
scufundător vrea să se ducă la fund, cea mai
simplă metodă este să ia o piatră mare în braţe,
pentru ca greutatea ei să-l tragă repede în
adânc…
— Alice, fugi până la malul lacului şi adu-mi
două dintre cele mai grele pietre pe care le poţi
căra! I-am cerut eu.
Şi ea, şi Vraciul se uitară la mine nedumeriţi.
 — O greutate în fiecare mână mă va duce drept
la fund, aşa voi putea trece prin tunel.
Alice se întoarse în mai puţin de cinci minute cu
două pietroaie. Ţinându-le în braţe, am coborât
treptele până când apa mi-a trecut de brâu şi
apoi, trăgând adânc aer în piept, am sărit
înainte.
Apa s-a închis deasupra capului meu şi m-am
scufundat rapid în beznă. Tunelul era chiar în
faţa mea, aşa că am dat drumul pietroaielor şi
am dat din picioare ca broasca, intrând şi
zgâriindu-mi umărul de marginea lui. Încă două
zvâcniri din picioare şi totul a devenit negru ca
smoala. Am început să fiu cuprins de panică. Şi
dacă ne înşelaserăm şi pasajul nu ducea, totuşi,
la celălalt turn?
Am încercat să-mi folosesc braţele aşa cum mă
învăţase Arkwright, dar tunelul era prea strâmt
şi mi-am zdrelit rău coatele. Simţeam cum mă
sufoc şi am dat, cu disperare, din picioare, o dată
şi încă o dată, nevoia de aer apăsându-mi pieptul
din ce în ce mai tare. Am încercat să mă calmez.
La suprafaţă, îmi puteam ţine respiraţia mult
mai multă vreme. Şi atunci, de ce să fie altfel
aici? Câtă vreme nu mă lăsam covârşit de
panică, totul avea să fie în regulă.
Încă două mişcări din picioare şi, spre marea
mea uşurare, am ieşit din tunel şi m-am ridicat
la suprafaţă, apa devenind cumva mai uşoară.
Am simţit ceva în dreapta mea, dar în secunda
următoare capul mi-a ţâşnit la suprafaţă şi am
dat drumul respiraţiei pe care mi-o ţinusem atât,
înghiţind cu nesaţ două guri mari de aer. Mi-am
folosit braţele şi picioarele ca să stau pe apă. Era
Întuneric în turn, dar, Uitându-mă în sus, am
putut vedea cele patru ferestruici înguste. Trei
abia se zăreau, dar printr-a patra bătea luna.
Din fericire, ochii mi s-au obişnuit curând şi am
avut destulă lumină cât să văd ce fac.
Am dat de vreo două ori din braţe şi m-am lovit
cu degetele de la picioare de trepte. Peste alte
câteva clipe, ieşisem din apă, stând în picioare pe
dalele de piatră, cu apa şiroind de pe mine, fără
să fac nicio mişcare, aşteptând ca ochii să mi se
obişnuiască puţin cu Întunericul. Încetul cu
încetul, interiorul turnului mi s-a limpezit. Am
putut vedea ceva ce părea o boccea de zdrenţe
aruncată la picioarele zidului. Trebuia să fie
Arkwright. Am făcut trei paşi în direcţia aceea,
cu băgare de seamă. Apoi mi s-a părut că aud
murmur de voci de undeva de deasupra.
Surprins, mi-am ridicat privirile spre ferestre.
— Tom! Strigă cineva.
Era glasul lui Alice. Mi-am dat seama că se
urcase pe umerii Vraciului şi se căţărase pe
garguie, până la fereastră.
— Eşti teafăr? Mă întrebă ea.
— Da, Alice. Până aici e bine. Cred că l-am găsit.
— Am ceva pentru tine! Îmi strigă Alice. O
lumânare. Încearcă s-o prinzi. Eşti gata?
 În clipa următoare, am văzut lumânarea venind
spre mine. Am făcut repede doi paşi, am întins
mâna după ea, dar am scăpat-o. S-a lovit de
pământ, dar, în ciuda Întunericului, nu mi-a luat
mult până s-o găsesc. Am ridicat-o şi m-am uitat
din nou spre fereastră.
— Îţi arunc cutia ta, cu iasca şi amnarul, strigă
Alice din nou. N-o scăpa, Tom. N-aş vrea să se
spargă.
Nici eu nu voiam asta. Însemna mult pentru
mine, fiindcă fusese darul de adio de la tatăl
meu, când plecasem de-acasă pentru a deveni
ucenicul Vraciului. Era moştenire de familie.
Mai mult am simţit-o decât am văzut-o căzând
spre mine, dar cumva am izbutit s-o prind şi apoi
n-a mai durat decât un minut până să dau foc la
iască şi să aprind lumânarea. Mi-am pus cutia
cu grijă în buzunar şi m-am apropiat de
Arkwright. Acum îi puteam vedea faţa, dar chiar
el să fi fost? Mai respira?
— El el am strigat în cele din urmă spre Alice şi
Vraci. Nu arată prea bine, dar o să încerc să-l
scot prin tunel.
— Bine, mi-a răspuns Alice. Bravo. Ne vedem în
turnul celălalt.
I-am auzit îndepărtându-se, dar chiar atunci
ceva m-a făcut să mă uit în apă. Era limpede şi îi
puteam vedea fundul, ca şi mai înainte. Acum
mi-am dat seama ce zărisem pe când ieşeam din
tunel. Mai era unul, identic. Dar unde ducea?
Spre lac? Gândul acesta mă îngheţă. Mai era o
intrare în turn. O vrăjitoare de apă ar fi putut să
ajungă la mine fără să mai treacă pe lângă Vraci
şi Alice.
Dar mai era ceva. Spre uimirea mea, suprafaţa
apei se lumină deodată şi lăsă să se ivească o
figură. Cineva folosea o oglindă ca să ajungă la
mine. Să fi fost Alice? Să fi scăpat de sub
supravegherea Vraciului ca să facă asta? Fireşte,
nu trebuia neapărat să ai o oglindă la îndemână,
suprafaţa unei bălţi, a unui bazin sau a unui lac
putea folosi în acelaşi scop. Dar nu era Alice şi
am simţit gheara fricii Strângându-mi inima.
Era vrăjitoarea asasină…
În afară de o eşarfă înfăşurată lejer în jurul
gâtului, Grimalkin era îmbrăcată exact ca la
ultima noastră întâlnire – aceeaşi haină scurtă,
neagră, legată în talie, o fustă despicată şi
strânsă pe coapse. Trupul ei subţire era prins cu
multe curele de care erau atârnate o groază de
teci, fiecare conţinând o armă mortală.
Ochii mi se pironiseră mai ales pe una dintre
acestea: foarfecă pe care o folosea ca să-şi
tortureze duşmanii învinşi; o ustensilă foarte
ascuţită, care putea reteza şi osul, şi carnea.
Ultima oară, o păcălisem, rănind-o în timp ce mă
prefăceam că mă dau bătut. Îmi trecusem repede
toiagul dintr-o mână într-alta, întocmai cum mă
învăţase Vraciul. Dar data următoare când
ne-am mai fi întâlnit, n-avea să se mai lase atât
de uşor dusă de nas. Ştia de ce eram în stare.
M-am uitat la colierul de oase de om de la gâtul
ei – oasele celor pe care-i vânase, îi învinsese şi
torturase.
Trăia pentru luptă; era însetată de sânge. Se
zicea că are un cod al onoarei şi că-i plăcea să i se
opună rezistenţă; că niciodată nu încercase să
câştige printr-o viclenie. Dar eu o înşelasem.
Speriat de moarte, mă purtasem într-un fel
pentru care nu putea decât să mă dispreţuiască.
Dar, spre marea mea surprindere, vrăjitoarea
mi-a zâmbit şi s-a aplecat. Gura i s-a deschis şi
suprafaţa lacului a devenit ceţoasă. Folosea o
oglindă şi se pregătea să scrie. Ce? O
ameninţare? Un avertisment?

Ieşi afară repede!

Curând, dușmanii noștri vor intra
în tunelul dinspre lac!

Am citit mesajul, nevenindu-mi să-mi cred

ochilor. De ce mă prevenea? N-ar fi fost mai
bucuroasă să mă vadă prins şi ucis de
vrăjitoare? Ce voia să spună prin „duşmanii
noştri”? Vrăjitoarele de apă? Era o păcăleală? Îmi
plătea cumva înşelătoria de la prima noastră
întâlnire?
Imaginea a pălit şi a dispărut. Eram nedumerit,
dar şi dacă-mi spusese adevărul sau nu, tot
trebuia să-l salvez pe Arkwright.
 Nu aveam timp de pierdut, aşa că mi-am fixat
lumânarea pe dalele din apropiere şi am
îngenuncheat lângă silueta prăbuşită. În dreapta
lui era un urcior pe jumătate plin cu apă. Legat
cum era, cineva probabil că venea din când în
când să se asigure că rămânea în viaţă pentru
Morwena. M-am aplecat mai mult şi i-am simţit
respiraţia slabă. L-am strigat pe nume. A gemut,
dar n-a deschis ochii. Atunci, trăgându-mi
cuţitul de la cingătoare, am început să-i tai
legăturile, mai întâi pe cele de la picioare, apoi de
la mâini.
Când am terminat, am încercat să-i masez puţin
mâinile şi faţa, ca să-l mai înviorez, dar ochii i-au
rămas tot închişi. Apoi, i-am dus la gură sticla cu
apă şi i-am dat puţin să bea. S-a înecat, dar a
izbutit până la urmă să înghită de vreo câteva
ori. Am rupt o bucată din frunza pe care mi-o
dăduse Alice şi i-am vârât-o sub limbă. În cele
din urmă, l-am întins pe spate, străduindu-mă
să-l fac să se simtă mai bine. Abia atunci i-am
observat semnele de la gât. Erau nişte coji de
rană, mari şi galbene, trei la număr; una încă
mai supura. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva.
M-am întrebat dacă nu se hrănise ceva din
venele de la gâtul lui. Poate că vrăjitoarele se
folosiseră de o trombă în ritualurile lor.
Nu mai puteam face nimic pentru el acum, aşa
că, după ce mi-am legat din nou sticla de apă la
cingătoare, m-am aşezat lângă el, cu capul în
palme, încercând să analizez situaţia. Mi-am dat
seama că eram doar la începutul problemelor
mele. Nu mai aveam pietroaie care să mă ajute să
cobor până la gura tunelului. Oare voi reuşi să
mă scufund aşa? Mai devreme, nu fusesem în
stare. Arkwright era un înotător foarte puternic
şi, dacă şi-ar fi revenit, fără îndoială că ar fi
putut să mă tragă după el. Dar arăta mai rău
decât mă aşteptasem. Mult mai rău. Cum aveam
să-l car oare la loc sigur?
Atunci privirea mi-a fost atrasă de surpătura
din peretele îndepărtat, cea pe care o observasem
şi mai înainte, când privisem pe fereastră.
Turnul era construit din blocuri de piatră, ca şi
fundaţia lor. Dacă se desprinsese vreo piatră şi
aş fi putut s-o scot de tot, ar fi fost de ajuns,
probabil, să ne scufunde pe amândoi până la
gura tunelului. Oare puteam să scot vreuna din
zid? Merita să încerc. Luând lumânarea, m-am
dus să cercetez pietrele mai îndeaproape.
Spărtura verticală era mai mare decât mi se
păruse mie: cel puţin trei pietre erau crăpate,
aşadar, punând lumânarea deoparte, am
început să trag de cea mai slăbită, care se afla la
vreo două picioare înălţime de sol.
Smucind-o înainte şi înapoi, am izbutit s-o
desprind şi mai mult şi, curând, am scos-o mai
mult de jumătate din lăcaşul ei. În clipa aceea,
mi-am dat seama că Arkwright începuse să se
mişte. S-a ridicat încet în capul oaselor, mijind
ochii spre lumânare, apoi s-a încruntat şi a scos
ceva din gură. Era bucata de frunză pe care i-o
băgasem sub limbă.
— Alice mi-a dat-o. Asta te-a readus în simţiri…
— Vasăzică, ai înotat prin tunel ca să ajungi la
mine? Mă întrebă el.
Am dat din cap.
— Atunci, ar cam trebui să fim amândoi
recunoscători Cerului că te-am aruncat în canal!
Zise el cu un început de rânjet, recăpătându-şi
treptat puterile.
— Cum te simţi? L-am întrebat.
— Groaznic, dar nu-i timp de pierdut. Cine ştie
ce-o să mai apară din tunelurile alea? Trebuie să
înotăm până dincolo. În mod normal, te-aş fi
lăsat pe tine să te duci înainte, dar mă simt slăbit
ca un pisoi şi mai bine încerc să trec prin tunel
cât încă mai pot. Numără până la zece şi apoi
vino după mine…
Spunând acestea, Arkwright merse, cu paşi
nesiguri, până la marginea bazinului, trase
adânc aer în piept şi se aruncă în apă, făcând un
zgomot teribil, propria greutate ducându-l drept
la gura tunelului.
Uitându-mă în jos, la vârtejul creat de coborârea
lui, l-am privit cum dă o dată puternic din
picioare, avântându-se prin tunel. În secunda
următoare dispăruse din vedere. Chiar şi aşa, în
halul acela de slăbiciune, era un înotător mult
mai puternic decât mine.
 Mi-am luat cuţitul şi mi l-am prins la
cingătoare, apoi mi-am legat din nou lanţul de
argint la brâu. Voiam să-i mai dau vreo zece
secunde ca să iasă din tunel şi apoi să intru şi
eu. M-am gândit la cutia cu iască din buzunar.
Apa n-avea să-i facă bine, dar nu puteam s-o las
în urmă. Am continuat să mă uit în jos, în vreme
ce undele apei s-au topit încet şi suprafaţa
bazinului a devenit netedă ca oglinda,
reflectându-mi propria faţă. M-am pregătit să
intru şi eu în apă, luând în braţe pietroiul
dislocat, dar m-am dat înapoi, îngrozit. Ceva
venea prin celălalt tunel – cel dinspre lac!
CAPITOLUL 25
GRIMALKIN
Silueta înota rapid şi capul unei femei ieşi de
îndată la suprafaţă. Privirile i se încrucişară cu
ale mele, prin apa ce-i curgea şuvoi din păr. Dar
nu era o vrăjitoare de apă – era Grimalkin! Am
făcut iute doi paşi înapoi, dar ea n-a dat niciun
semn c-ar vrea să iasă din apă să mă atace.
— Nu trebuie să te temi de mine, copile. N-am
venit după tine. Caut pe altcineva în noaptea
asta.
— Pe cine? Am întrebat. Pe magistrul meu?
Ea clătină din cap şi zâmbi răutăcios, călcând
apa.
— În noaptea asta o vânez pe fiica Diavolului, pe
Morwena.
M-am uitat lung la ea, nevenindu-mi să-mi cred
urechilor. Oare încerca să mă păcălească? La
urma urmelor, o înşelasem – probabil că în ochii
ei nu eram decât o gânganie oarecare, ceva ce
trebuia strivit prin orice mijloc. Dar poate că
spunea adevărul. Clanurile din Pendle se luptau
adesea între ele, vrăjitoare împotriva
vrăjitoarelor. Poate că tocmai se războia cu alte
vrăjitoare, din alte părţi ale Comitatului?
— Morwena e vrăjmaşa Malkinilor? Am întrebat
eu.
— Ea e fiica Celui Rău, iar el e acum duşmanul
meu de moarte. De asta, trebuie să moară.
— Dar ai fost şi tu sus, pe Dealul Pendle, în
noaptea în care clanurile l-au adus pe Cel Rău
prin portal, am acuzat-o eu. Cum poate fi
duşmanul tău acum?
Grimalkin zâmbi, arătându-şi dinţii ascuţiţi.
— Nu mai ştii ce greu a fost să se unească toate
clanurile pentru treaba asta? Îmi aminti ea.
Clanurile Malkin, Deane şi Mouldheel s-au
înţeles foarte rar. Şi-au fost certuri şi în sânul
fiecărui clan. Unele vrăjitoare s-au temut că,
odată ieşit prin portal în lumea asta, Cel Rău va
fi prea greu de stăpânit. Ceea ce s-a dovedit a fi
adevărat. Ne-a cerut tuturor supunere. Ne-a
poruncit să ascultăm de voinţa sa… La sabatul
de Halloween, Cel Rău s-a înfăţişat în cumplita
sa maiestuozitate celor care i-au făgăduit să îl
slujească. Dar unele nu i s-au supus. Iar eu sunt
printre cele care nu vor îngenunchea în faţa lui.
Acum, clanurile sunt mai învrăjbite ca niciodată.
Nu mai e doar un clan împotriva altuia rival.
Malkin se luptă cu Malkin şi Deane se luptă cu
Deane. Întunericul se războieşte cu sine însuşi.
Se opri puţin, dar reluă aproape imediat:
— Vrăjitoarele intră în tunel chiar în timp ce
stăm noi de vorbă. Ele ştiu că eşti aici. O să mă
întorc şi o să le înfrunt. Dar pleacă repede – s-ar
putea să nu fiu în stare să le ţin în loc chiar pe
toate…
Cu aceste cuvinte, se scufundă din nou în apă şi
reintră în tunelul care ducea spre lac. Că spunea
sau nu adevărul, eu oricum trebuia să plec, şi
asta neîntârziat! Am luat din nou pietroiul în
braţe, am tras aer adânc în piept şi am sărit în
apă. Cu un pleoscăit grozav, am început să mă
scufund. De îndată ce-am dat drumul pietrei din
braţe, am zărit ceva ieşind din celălalt tunel. O
vrăjitoare de apă? Sau Grimalkin?
Înotul prin tunelul întunecat mi s-a părut mult
mai uşor de data asta. Cel puţin acum ştiam că
duce în al doilea turn şi că nu voi da de o
fundătură, rămânând captiv în Întuneric. Apa
începu să se lumineze. Aproape ajunsesem la
capătul tunelului. O dată să mai fi dat din
picioare şi aş fi fost afară. Dar, în clipa aceea,
ceva m-a prins de gleznă.
Am dat din nou din picioare, încercând să mă
eliberez. Strânsoarea s-a oţelit şi am simţit cum
sunt tras înapoi. Plămânii erau pe cale să-mi
plesnească. Să fi fost Grimalkin, se răzbuna
acum? Dacă era o vrăjitoare de apă, aveam să mă
înec, în timp ce ea îmi va bea sângele. Aşa
sfârşeau victimele lor. Slăbite. Incapabile să mai
lupte. Cu apa umplându-le plămânii. Grimalkin
probabil mi-ar fi tăiat pur şi simplu gâtul.
Mi-am scos cuţitul de la cingătoare şi am
încercat să mă calmez. Nu te zbate. Las-o să te
tragă înapoi. Pândeşte ocazia…
Peste umăr, am zărit nişte fălci larg deschise şi
nişte canini gata să muşte. Era o vrăjitoare de
apă! Mi-am repezit cuţitul spre faţa aceea
sălbatică. Apa mi-a îngreunat lovitura,
încetinindu-mi braţul, dar lama a ajuns până la
ea. Am apăsat cât am putut de tare. Pentru o
secundă, nu s-a întâmplat nimic. Apoi, glezna
mi-a fost eliberată. Foarte aproape, am văzut
două siluete încleştate în luptă. Am zărit centuri
de piele, teci şi cuţite împodobind trupul uneia
dintre ele şi am ştiut că era Grimalkin. Imediat,
m-am întors şi am înotat până am ieşit din tunel,
ridicându-mă ca săgeata.
Când am ţâşnit la suprafaţă, am încercat să
strig o avertizare despre vrăjitoare, dar am
început să tuşesc şi să scuip. Vraciul, Alice şi
Arkwright se uitau în jos, la mine, îngrijoraţi.
Gheară mârâia gros, din fundul gâtului.
Magistrul meu îşi ţinea toiagul pregătit, cu lama
îndreptată spre apă. Alice coborî treptele prin
apă şi mă prinse de braţul drept, ajutându-mă să
ies. Peste câteva secunde, eram întins pe dalele
de piatră, ţinând încă strâns cuţitul în mână.
M-am uitat înapoi – în apă se vedea sânge,
ridicându-se în panglici întunecate din tunel.
— O vrăjitoare! Am strigat, în sfârşit. E o
vrăjitoare în tunel! Mai există o cale de acces pe
sub apă în turn! Dinspre lac!
Ne-am uitat împreună în apă, dar nimic n-a
apărut la suprafaţă.
— Eşti rănit, băiete? Mă întrebă Vraciul,
plimbându-şi fulgerător ochii de la apă la mine şi
înapoi.
— Nu e sângele meu, i-am spus eu. E al ei. Dar
s-ar putea să nu fie singură…
M-am îmbrăcat grăbit şi mi-am încălţat ghetele,
apoi am părăsit turnul, Vraciul încuind uşa în
urma noastră.
— Asta ar trebui să le mai ţină în loc un timp,
zise el, vârându-şi din nou cheia în buzunar. Nu
cred că ele au cheia de la lacătul ăsta. Prizonierii
au fost aduşi, fără îndoială, în turnul ăsta de
complicii umani ai vrăjitoarelor şi abia după
aceea strămutaţi, prin tunelul dintre turnuri.
Calea spre lac nu le-ar fi folosit la nimic. Oamenii
n-ar fi rezistat sub apă atât de mult.
— Sunt sigur că ai dreptate, încuviinţă
Arkwright. Dar eram deja afară şi aveam hainele
uscate când m-am trezit în celălalt turn.
Am alergat spre barcă cât de repede am putut,
dar ne întârzia Arkwright, care era foarte slăbit şi
silit să se oprească mereu ca să-şi tragă suflul. În
orice clipă ne aşteptam la un alt atac, iar Gheară
se tot învârtea în jurul nostru, gata să întâmpine
primejdia. În cele din urmă am ajuns la mal,
unde Deana Beck ne aştepta. Părea că e nevoie
să ne împărţim în două grupuri, dar Vraciul nici
n-a vrut să audă. Barca s-a cufundat periculos
de mult în apă, dar am izbutit să traversăm în
siguranţă.
— Sunteţi bine-veniţi să vă petreceţi noaptea în
coliba mea, se oferi Deana.
— Îţi mulţumim de invitaţie, dar ai făcut deja
prea multe pentru noi, zise Vraciul. Nu, o să
pornim la drum şi o să mergem cât de repede
putem.
Barcagiul o numise pe Deana Beck „Deana
Smintita”, cu toate că părea la fel de întreagă la
minte ca orice altă femeie pe care o întâlnisem
vreodată. Prin „smintită”, de fapt, voise să spună
„prea cutezătoare”. Îşi riscase viaţa ca să ne ducă
pe noi cu barca până la Insula Belle. Dacă
vrăjitoarele aveau să afle că Deana ne ajutase,
zilele ei pe lumea asta aveau să fie numărate.

Înaintarea noastră spre sud era destul de

înceată, dar atacul de care ne temeam n-a mai
venit. Nu ştiam câte vrăjitoare intraseră în tunel
dinspre lac, dar eu ori o uciseseră, ori o rănisem
grav pe cea care mă prinsese de gleznă. Probabil
că Grimalkin le spintecase pe celelalte – sau cel
puţin le întârziase, dându-ne astfel o şansă.
Cu puţin înainte de căderea nopţii, ne-am oprit
în pădure. Între timp, ajunseserăm departe de
lac şi nu ne mai pândea primejdia unui atac din
partea vrăjitoarelor de apă.
După ce a ronţăit puţină brânză din rezervele
Vraciului, Arkwright a căzut imediat într-un
somn adânc. Era vlăguit după încercarea prin
care trecuse şi de mersul desculţ. Dar, în pofida
obrajilor lui livizi şi traşi, respira rar şi profund.
Alice îi atinse fruntea cu vârful degetelor.
— Nu-i prea dărâmat, socotind prin ce a trecut.
Gâtul i s-ar putea infecta, totuşi.
Îşi ridică privirile spre Vraci.
— Vrei să văd ce pot să fac?
— Dacă tu crezi că-l poţi ajuta cu ceva, dă-i
bătaie, răspunse el, dar am băgat de seamă că o
urmărea foarte atent.
Ea întinse mâna după sticla de apă, iar
magistrul meu i-o dădu, apoi scoase din punguţa
de piele o bucăţică de frunză – pe care n-am
recunoscut-o –, o umezi cu apă şi i-o lipi lui
Arkwright pe gât, acoperindu-i rănile.
— Lizzie te-a învăţat să foloseşti ierburile de
leac? Întrebă Vraciul.
— Pe unele, răspunse ea. Dar, la fermă, şi mama
lui Tom m-a învăţat o grămadă de lucruri.
Vraciul dădu din cap, aprobator.
Cum apoi au tăcut amândoi, m-am hotărât să-i
spun şi lui despre Grimalkin. Ştiam că n-o să-i
placă ideea că fusese implicată, dar eram curios
la ce concluzie o să ajungă.
— Domnule Gregory, am început eu, mai e ceva
ce s-ar cuveni să-ţi spun. Grimalkin a folosit o
oglindă să mă prevină despre vrăjitoare. Apoi a
venit prin bazin şi a ieşit să-mi vorbească. Ba
chiar s-a luptat cu vreo câteva vrăjitoare şi m-a
ajutat să scap…

Vraciul se uită la mine stupefiat.

— Iar oglinzi? Când a fost asta, băiete?
— Când eram în al doilea turn. I-am văzut
chipul în apă. A spus ceva ciudat – că vrăjitoarele
de apă sunt „duşmanii noştri”.
— Nu mi-ar plăcea să recunosc vreodată că am
ceva în comun cu Întunericul, zise Vraciul,
scărpinându-se în barbă, dar cum se pare că
vrăjitoarele din Pendle sunt în război, probabil că
vrăjmăşia s-a întins şi la vrăjitoarele de apă din
nord. Dar de ce să încerce Grimalkin să te ajute
tocmai pe tine? Asta mă depăşeşte. După ce i-ai
făcut ultima oară când v-aţi întâlnit, m-aş fi
gândit că vrea să te vadă mort! Şi nici nu mi-am
dat seama că ar avea puterea să treacă peste o
apă curgătoare. Asta o face şi mai periculoasă
decât am crezut-o.
— Dar o să ne prindă bine dacă e de partea
noastră. Şi avem nevoie de tot ajutorul pe care-l
putem obţine! Am zis eu.
Vraciul clătină energic din cap.
 — Din moment ce vrăjitoarele sunt la cuţite,
asta nu le poate decât slăbi, iar nouă, netezi
drumul. Dar – am obosit să-ţi tot repet asta – nu
putem fi de aceeaşi parte cu ele. Cel Rău poate
încerca de fapt să te compromită şi, astfel, să te
atragă, încetul cu încetul, spre Întuneric. Atât de
încet, încât nici n-o să-ţi dai seama că s-a
întâmplat!
— Niciodată n-o să slujesc Întunericul! M-am
răstit eu, furios.
— Nu fi atât de sigur, băiete, continuă Vraciul.
Până şi mama ta l-a slujit cândva! Ţine minte
asta. Ţi se poate întâmpla şi ţie.
A trebuit să-mi muşc limba ca să nu-i dau un
răspuns usturător. Tăcerea s-a prelungit.
Vraciul se uita la mine încruntat.
— Ţi-a mâncat pisica limba, băiete? De ce te-ai
supărat aşa? Nu poţi suporta să auzi adevărul?
Am ridicat din umeri.
— Nu-mi vine să cred, te gândeşti că aş putea
sfârşi de partea Întunericului. Credeam că mă
cunoşti mai bine de-atât!
— Îmi fac doar griji pentru tine, băiete. Atâta tot.
Ai putea fi corupt, e şi asta o posibilitate. Am
să-ţi spun ceva, acum, şi aş vrea să nu uiţi. Nu
ţine niciodată vreun secret faţă de mine!
Spune-mi totul, nu contează cât de rău crezi tu
că mi-ar pica. E clar? Totul. Trăim nişte vremuri
periculoase, iar eu sunt singura persoană în care
poţi avea cu adevărat încredere, zise el apăsat,
uitându-se la Alice. Înţelegi ce-ţi spun?
Am văzut că Alice mă privea cu foarte mare
atenţie. Eram sigur că se întreba dacă-i voi
spune Vraciului că se pregătea să folosească un
urcior de sânge ca să-l ţină pe Cel Rău la
distanţă. Dacă Vraciul ar fi aflat asta, ar fi
gonit-o, sau chiar mai rău. Ar fi putut s-o
considere duşmanul nostru. Când le prindea, le
închidea pe vrăjitoare în puţuri, iar Alice fusese o
dată foarte aproape de a împărtăşi aceeaşi
soartă.
Ştiam că de răspunsul meu atârnau multe.
Vraciul era magistrul meu, dar Alice era prietena
mea şi un aliat din ce în ce mai puternic
împotriva Întunericului.
— Ei? Făcu Vraciul.
— Înţeleg, am răspuns eu.
— Asta-i bine, băiete.
Dădu din cap, dar nu comentă, iar discuţia se
stinse. Am stabilit să facem cu rândul de pază, să
fim atenţi la primejdii. Arkwright dormea mai
departe, aşa că am hotărât să înnoptăm chiar în
locul acela.
Dar somnul meu a fost capricios. Ceea ce tocmai
făcusem mă umpluse de spaimă şi de
nesiguranţă. Tata mă învăţase întotdeauna să
fiu cinstit şi să spun adevărul, dar mama, cu
toate că era un duşman al Întunericului, îi
spusese lui Alice să folosească orice ca să mă
apere de Cel Rău. Orice…
 CAPITOLUL 26
INIMAGINABILUL
În ciuda ameninţării Întunericului, aveam
nevoie să ne refacem forţele, aşa că, în zori,
înainte de a pomi din nou la drum spre sud, am
mâncat nişte iepuri pe care i-a prins şi gătit
Alice. Cu toate că Arkwright se simţea mai bine,
mergeam destul de încet şi am mai întârziat şi
din pricină că a trebuit să facem un ocol prin
Cartmel, ca să-i cumpărăm o nouă pereche de
cizme.
Când, în sfârşit, am ajuns la ţărm, a trebuit să
aşteptăm ca refluxul să fie deplin. Vraciul îşi ţinu
cuvântul dat sihastrului şi, pe lângă plata
călăuzei, mai contribui cu trei monede de argint
la colecta pentru sprijinul familiilor celor înecaţi.
Ne-am apropiat de moară după apusul soarelui,
dar, la marginea şanţului cu apă, Gheară ne
avertiză că era ceva în neregulă. Părul i se zbârli
şi începu să mârâie. Apoi Alice adulmecă de trei
ori şi se întoarse către mine, cu spaimă.
— E ceva foarte urât în faţă. Nu-mi place deloc,
Tom!
Arkwright se uită în jos, la şanţul cu apă, şi se
încruntă.
Îngenunche, îşi înmuie degetul arătător în apă
şi îl duse la buze.
— Concentraţia de sare e mare. Nicio creatură
de-a Întunericului n-ar fi putut trece pe aici.
Poate a ieşit ceva dincolo.
 Mi-am amintit de vrăjitoarea de apă şi de
trombă, amândouă captive în puţuri, sub casă.
Oare scăpaseră?
— Am turnat cinci butoaie cu sare în şanţ, i-am
spus eu. Dar n-am pus niciun strop în puţuri.
— Chiar şi aşa, tinere Ward, ar fi trebuit să mai
fie încă destulă cât să le ţină supuse. Dacă a
evadat vreuna, trebuie să fi avut un ajutor serios
din afară! Zise Arkwright.
— Da, încuviinţă Vraciul, şi oricum şanţul n-ar
însemna niciun fel de oprelişte pentru creatura
cea mai puternică a Întunericului, Diavolul
însuşi!
Arkwright dădu din cap şi toţi trei l-am urmat,
unul după altul, trecând şanţul. Ne conduse
către latura casei unde se afla roata morii, cu
Gheară la picior. Deodată, se opri. Un cadavru
zăcea pe pământ, cu faţa în jos. Îl întoarse cu
vârful cizmei.
Omul avea gâtul sfârtecat, dar, cu toate astea,
nu se vedea prea mult sânge. Probabil că trupul
său fusese golit de o vrăjitoare de apă. M-am
uitat la chipul celui mort, pe care rămăsese
întipărită o expresie de groază şi durere. Gura îi
era deschisă, iar din dinţii din faţă mai
rămăseseră doar nişte cioturi sparte. Era unul
dintre soldaţii din trupa de recrutare – sergentul,
cel care dăduse să mă atace, dar îşi schimbase
intenţia la vederea câinilor.
— E unul dintre dezertorii din trupa cu care am
avut eu un conflict în nordul golfului, îi spuse
Arkwright Vraciului. Am crezut că-s doar vorbe
goale, dar văd că şi-au pus ameninţările în
practică. Au zis că mă vor găsi şi mi-o vor plăti.
Ei bine, ăsta de-aici a plătit deja. La locul
nepotrivit, la momentul nepotrivit, toate le-au
fost împotrivă…
Mai făcu vreo câţiva paşi, se opri la uşă şi l-am
auzit slobozind o înjurătură. Când am ajuns
lângă el, am văzut şi de ce. Uşa din faţă fusese
smulsă din ţâţâni. Putea foarte bine să fi fost
opera unei vrăjitoare de apă.
— Trebuie să căutăm în toată casa mai întâi, ca
să vedem dacă mai stă încă la pândă careva
înăuntru. Nu pentru dezertori trebuie să ne
facem griji, ci pentru ce anume i-a ucis, zise
Arkwright.
Aprinse două lumânări şi îi dădu una lui Alice.
Magistrul meu îşi lăsă sacul imediat după uşă,
păşind uşurel în prima cameră, cu toiagul în
mâna dreaptă şi lanţul de argint în stânga.
Ţinând cealaltă lumânare, Arkwright era
neînarmat, la fel ca şi Alice, dar eu aveam toiagul
gata pregătit.
Gheară începu să mârâie în timp ce noi păşeam,
cu băgare de seamă, pe scândurile podelei. Mă
aşteptam ca, în orice clipă, cineva să năvălească
din Întuneric asupra noastră. Nu s-a întâmplat
nimic, dar am văzut ceva care ne-a făcut pe toţi
să ne oprim.
 Pe duşumea era o serie de urme, parcă făcute cu
fierul roşu, nouă la număr, fiecare având forma
unei copite despicate. Începeau din mijlocul
odăii şi se sfârşeau brusc la uşa bucătăriei. Asta
lăsa de înţeles că Diavolul apăruse aici, făcuse
nouă paşi, apoi dispăruse din nou. Aşadar, unde
era acum? Am simţit un fior de gheaţă
trecându-mi prin inimă. Ar fi putut apărea din
nou în orice clipă.
Nu aveam altceva de făcut decât să ne
continuăm drumul şi, fără vreun cuvânt, am
intrat cu nervii întinşi la maximum în bucătărie.
Aici, Arkwright întinse mâna peste spălătorul de
vase, spre pervazul ferestrei, şi înşfăcă uriaşul
cuţit pe care mi-l arătase la prima noastră lecţie.
Uşa care ducea spre scări era larg deschisă. Să fi
fost cineva la etaj, într-unul dintre dormitoare?
După ce-i porunci lui Gheară să rămână în
bucătărie şi să ne păzească spatele, Arkwright
pomi să urce scara, cu Vraciul alături. Am rămas
cu Alice pe palier, în vreme ce ei căutau;
aşteptam încordaţi, ascultându-i tropăind prin
fiecare dormitor. Dar nici aici nu era nimic. Nu
mai rămăsese decât camera mare de sub
acoperiş, unde se afla biblioteca lui Arkwright.
De îndată ce-a intrat, Arkwright scoase un
strigăt de durere. Crezând că fusese rănit sau
atacat, am dat fuga pe scări, să-i sar în ajutor.
Imediat ce am intrat în odaie, mi-a fost clar de ce
strigase. Sicriele mamei şi tatălui său fuseseră
trântite pe jos. Pământul şi oasele erau
îngrămădite pe podea. Şi pe duşumeaua de aici
erau întipărite urme de copite despicate.
Arkwright era copleşit de mâhnire şi de furie,
tremurând din cap până-n picioare. Vraciul
izbuti cu greu să-l calmeze.
— Diavolul a făcut asta, îi spuse magistrul meu.
A făcut-o ca să te zgândăre. Voia ca un nor roşu
de mânie să-ţi întunece judecata. Stăpâneşte-te,
pentru binele nostru, al tuturor. Când o să se
termine totul, o să-i repunem pe părinţii tăi în
drepturi, dar acum trebuie să verificăm puţurile.
Arkwright trase adânc aer în piept şi dădu din
cap. Am lăsat-o pe Gheară în bucătărie şi, în loc
să folosim chepengul, am ieşit din nou în curte şi
ne-am apropiat de uşa de lângă roata morii.
— Tu rămâi afară, băiete, şopti Vraciul. Bill şi cu
mine o să ne ocupăm de treaba asta!
M-am supus, în timp ce Alice, făcându-mi scurt
cu mâna, îi urmă înăuntru. Dar nu dispăruseră
nici de un minut, când am văzut ceva strălucind
în Întuneric, în dreapta mea. Am auzit un şuierat
puternic şi mânios şi doi ochi m-au fixat
ameninţători. Am privit, înfricoşat, la ceva ce
semăna cu piciorul unei insecte enorme, ce ieşea
încet din umbră.
Era cenuşiu, cu multiple articulaţii şi foarte
lung. Piciorul unei creaturi subţiri, dar
monstruoase. Apăru şi al doilea picior, apoi un
cap. Şi ce mai cap! Unul cum nu mai văzusem
nici în cele mai înspăimântătoare coşmaruri ale
mele: cu un bot foarte subţire, cu nasul turtit,
urechile lăsate pe spate, lipite de ţeasta cheală,
alungită, şi cu o pereche de ochi apropiaţi, care
se uitau ţintă la mine. Era tromba!
Am încercat să strig, dar n-am reuşit să-mi
descleştez gura. În vreme ce se apropia de mine,
fără să-şi mute o clipă privirile dintr-ale mele, am
simţit cum mă lasă puterile. Eram ca un iepure
hipnotizat de privirea unei nevăstuici ucigaşe.
Creierul meu părea să nu mai funcţioneze corect
şi întreg trupul mi-era paralizat.
Dac-ar fi stat în două picioare, ar fi fost mai
înaltă decât mine. Pe lângă capul acela îngust,
trupul ei tubular avea două segmente, tari şi
inelate, ca al unui crab sau al unui homar, de
care erau prinse crustacee, ca de fundul unei
bărci. Cele opt picioare, totuşi, erau mai
asemănătoare cu ale unui păianjen, făcând
mişcări delicate şi precise, articulaţiile
trosnindu-i şi pârâindu-i în timp ce se mişcau.
Deodată, tromba sări asupra mea, cu toate cele
opt picioare mişcându-se mai repede ca fulgerul,
şi mă trânti la pământ. Căderea mă lăsase fără
aer, iar acum creatura mă apăsa cu toată
greutatea: picioarele ei iuţi şi subţiri se fixaseră
de braţele şi picioarele mele, ţintuindu-mă,
neajutorat, la pământ. Mi-am ridicat privirea la
botul hidos, fără dinţi, care se deschise la doar
doi centimetri de faţa mea, învăluindu-mă într-o
duhoare de putreziciune şi de pământ umed şi
mucegăit din gropile cu apă stătută de sub casă.
Iar din gura ce se deschidea din ce în ce mai
mare, un tub lung şi alb, ca un os străveziu,
începu să coboare spre mine. Mi-am amintit cum
Arkwright îmi spusese că tromba n-are limbă, în
schimb, îşi foloseşte trompa osoasă ca să-şi
străpungă victima şi să-i sugă sângele.
Ceva mi-a dat capul pe spate şi am simţit o
durere bruscă şi sfâşietoare în gât. Tubul ascuţit
care ieşise din gura trombei îşi schimbă deodată
culoarea, devenind roşu. Îmi sugea sângele şi nu
puteam face nimic să-l opresc. Durerea crescu.
Oare cât avea să mai dureze? Am început să
intru în panică. Ar fi putut să continue să se
hrănească până mi s-ar fi oprit inima.
Atunci am auzit pe cineva fugind şi pe Alice
strigând disperată, apoi o lovitură puternică,
urmată de zgomot făcut de ceva sfărâmat.
Tromba îşi retrase deodată tubul osos din gâtul
meu şi se rostogoli într-o parte, eliberându-mă.
Paralizia îmi trecuse şi m-am căznit să mă ridic
în genunchi, la timp cât să-l văd pe Arkwright
ţinând un pietroi mânjit de sânge, apoi
ridicându-l sus, cu ambele mâini, şi prăvălindu-l
cu sete în ţeasta trombei. Se auzi din nou
zgomotul de oase sfărâmate, tromba
zvârcolindu-se din tot trupul, iar picioarele
zvâcnindu-i spasmodic. Apoi rămase nemişcată,
o baltă de sânge şi de umoare scurgându-se din
capul ei crăpat în două ca un ou. M-am ridicat
anevoie din genunchi, pregătindu-mă să-i
mulţumesc lui Arkwright, dar el mi-o luă înainte.
— O creatură interesantă, tinere Ward, zise el
sec, în vreme ce Alice şi Vraciul mă ajutau să mă
ridic.
Gâfâind de efort, lăsă pietroiul jos, lângă tromba
moartă.
— Foarte rară, cum ţi-am mai spus. Nu-s mulţi
norocoşii care au văzut una de-aproape.
— Oh, Tom, n-ar fi trebuit să te las singur!
Exclamă Alice, strângându-mă de mână. Am
crezut că e încă sub moară.
— Ei bine, nu s-a întâmplat nimic rău, până la
urmă, observă Arkwright. Mulţumeşte-i lui Alice
pentru asta, tinere Ward. A simţit că se petrece
ceva necurat afară. Acum, hai să ne întoarcem
înăuntru şi să verificăm şi celălalt puţ.
Aşa cum mă aşteptam, vrăjitoarea de apă
scăpase – sau, mai curând, fusese eliberată.
Drugii erau îndoiţi şi daţi deoparte şi în
pământul moale se vedeau urmele picioarelor cu
degetele unite ale vrăjitoarei, îndepărtându-se de
groapă. Urme mai mici decât cele lăsate de
trombă.
— Fără îndoială că asta-i opera Celui Rău, zise
Vraciul. Îi place să-şi demonstreze puterea.
— Dar unde e vrăjitoarea acum? Întrebă
Arkwright.
O chemă pe Gheară, iar ea făcu un tur complet
prin grădină, căutând-o, cu cei doi vraci
urmând-o îndeaproape, având armele pregătite.
— Nu mai e aici, Tom, asta-i sigur, îmi spuse
Alice. Altfel, aş fi simţit-o până acum.
— Nu şi dacă Diavolul e pe aproape, am zis eu,
cutremurându-mă. Niciunul dintre noi n-a
simţit-o pe Morwena pe şlep.
Alice încuviinţă din cap, foarte speriată.
— Dar unde s-ar putea ascunde? Am întrebat.
— Probabil a traversat şanţul şi a scăpat în
mlaştină, zise Alice. Poate c-a trecut-o Necuratul
dincolo. Sarea nu-l opreşte şi pe el, nu-i aşa? E
prea puternic, da, pentru stratageme din astea
vechi, ca folosirea sării!
Când căutările s-au dovedit zadarnice, ne-am
întors în bucătărie, unde am aprins focul în
sobă. Ameninţaţi de Întuneric, n-am mâncat
nimic, dar cel puţin ne-am mai încălzit şi am
hotărât să facem cu rândul de strajă. Gheară a
fost pusă să păzească afară, ca să ne prevină
dacă s-ar fi apropiat ceva dinspre mlaştină.
— Eu zic c-ar fi mai bine să lăsăm cadavrul
unde e, până mâine-dimineaţă, propuse
Arkwright.

— Da, o să-l înmormântăm mâine, dacă o să

apucăm, încuviinţă Vraciul. Câţi dezertori erau?
— Cinci, cu totul, am răspuns eu.
— Bănuiesc că vrăjitoarea era deja liberă când
nefericiţii ăia au trecut şanţul şi au intrat în
grădină, adăugă Arkwright. Se prea poate ca
atunci când ea a atacat şi şi-a pus prada la
pământ, ceilalţi să fi fugit.
Nimeni n-a mai scos niciun cuvânt, o vreme.
Alice părea preocupată. Eu am început să mă
simt foarte neliniştit. Fiica Diavolului era
undeva, afară, aşteptând prilejul potrivit. Iar
acum, încă o vrăjitoare de apă era liberă. Dacă
scăpase dincolo de şanţ, ajutată de Diavol, ce i-ar
fi putut împiedica să nu facă drumul înapoi? Cu
siguranţă, lui nu i-ar fi venit prea greu să le
aducă pe capul nostru. Asta lăsând deoparte
faptul că putea să ne facă el însuşi o vizită.
Ceilalţi îşi traseră scaunele mai aproape de sobă
şi se ghemuiră cât de comod putură. Eu m-am
aşezat pe podea, sprijinindu-mi umerii şi capul
de perete. Nu era prea confortabil, dar în pofida
acestui lucru şi a fricii mele de un atac, am
izbutit, până la urmă, să mă las furat de un
somn superficial, zbuciumat. M-am trezit brusc.
Cineva mă zgâlţâia de umăr şi o mână îmi
acoperea gura.
Mi-am ridicat privirile şi am întâlnit ochii
Vraciului, care mă smuci în picioare şi-mi făcu
semn s-o şterg urgent în capătul îndepărtat al
odăii. Lumânările arseseră aproape de tot, iar
bucătăria era cufundată în Întuneric. Alice şi
Arkwright erau deja treji; stăteau lângă mine, cu
ochii aţintiţi spre acelaşi cotlon întunecat, unde
ceva ciudat şi nepământean se întâmpla chiar
sub ochii noştri. O formă începuse să apară,
preschimbându-se încet dintr-un cenuşiu slab
într-un argintiu pâlpâitor. Deveni tot mai
desluşită, până când mi-am dat seama că mă
uitam, fără nicio îndoială, la fiica Diavolului –
i-am văzut faţa cadaverică şi slabă, nasul ascuţit
şi lipsit de carne, ca un plisc, ochii malefici,
pleoapa stângă închisă cu aşchia de os şi ochiul
drept de reptilă, crud.
— Mi-e sete! Strigă ea, dezvelindu-şi caninii
prelungi. Mi-e sete de sângele vostru dulce! Dar o
să vă las în viaţă. O să vă las pe toţi să trăiţi, în
afară de unul singur. Daţi-mi băiatul şi voi,
ceilalţi, sunteţi liberi.
În încăpere era mai degrabă înfăţişarea
vrăjitoarei, şi nu ea, în carne şi oase. Cu toate că,
aparent, stătea la mai puţin de şapte paşi
distanţă, părea să ne vorbească de la o mare
depărtare, ba chiar puteam auzi geamătul
vântului, pe fundal.
— Tata vă va răsplăti regeşte! Strigă ea, cu
glasul ca fâşâitul unei plaje acoperite de pietre la
reflux. Daţi-mi băiatul, şi Amelia îşi va găsi
pacea. Tatăl meu îi ţine sufletul legat,
împiedicându-l să-şi vadă de drum. Dacă-mi daţi
băiatul, o s-o elibereze şi atunci, amândoi, şi ea
şi Abraham, vor fi liberi să aleagă lumina.
Daţi-mi doar băiatul şi se va face. Trimiteţi-l
singur, în mlaştină. Trimiteţi-mi-l acum!
— Du-te înapoi de unde-ai venit, hârcă
spurcată! Strigă Vraciul. N-o să-ţi dăm nimic.
N-o să primeşti decât moarte de la noi. Mă auzi?
Asta-i tot ce te aşteaptă aici!
Arkwright tăcu, dar cred că vorbele Morwenei
trebuie să fi fost ca o lamă răsucită în inima lui.
Îşi dorea pacea sufletelor mamei şi tatălui său
mai presus de orice. Dar, în ciuda felului în care
se purtase cu mine, aveam încredere în el. Servea
lumina şi credeam că va fi destul de puternic să
reziste oricărei ispite pe care fiica Diavolului i-ar
fi fluturat-o înaintea ochilor.
Înfăţişarea Morwenei păru să tremure şi să se
şteargă; îşi atinse pleoapa stângă cu degetul şi
ochiul i se deschise larg. Din fericire, însă, ochiul
blestemat nu avea putere, căci culoarea sa roşie
ca sângele era acum prefăcută în argintiu.
Începu să psalmodieze, vocea atingându-i note
înalte, insuportabile. Avea şi ritm, şi intonaţie, şi
rimă, totul interpretat cu un patos îngrozitor.
Dar ce anume recita acolo? Ce voia să spună?
Îmi suna ca „vechea limbă” – aceea vorbită de cei
dintâi oameni care trăiseră în Comitat.
Am început să-mi simt braţele şi picioarele ca de
plumb şi m-a luat cu fierbinţeală şi cu frig, în
acelaşi timp. Am încercat să mă ridic în picioare,
dar n-am fost în stare. Prea târziu, am înţeles şi
ce făcea fiica Diavolului. Cuvintele acelea vechi
erau un blestem, o lucrare puternică de magie
neagră, care ne secătuia de puteri şi de voinţă.
Cu coada ochiului, am văzut că Vraciul izbutise,
cumva, să se ridice în picioare. Îşi dădu pelerina
în spate şi băgă mâinile adânc în buzunarele
pantalonilor. Apoi azvârli ceva spre năluca
malefică – din mâna dreaptă ceva alb, din mâna
stângă ceva negru. Un amestec de sare şi de
pilitură de fier, de obicei foarte eficient împotriva
creaturilor Întunericului. Oare avea să meargă şi
de data asta, când, fizic, trupul vrăjmaşei
noastre nu era în cameră?
Numaidecât litania se opri şi imaginea dispăru
la fel de brusc ca flacăra unei lumânări stinse
între degete. Am simţit năpădindu-mă un val de
uşurare şi m-am ridicat, nesigur, pe picioare.
Vraciul clătina din cap, îngrijorat.
— A fost cât pe ce, zise Arkwright. Pentru o
clipă, am crezut că s-a zis cu noi.
— Da, n-o să te contrazic, răspunse Vraciul.
Niciodată n-am mai avut de-a face cu o vrăjitoare
atât de puternică. Presupun că puterea îi vine de
la sângele ăla malefic, diavolesc, care-i curge
prin vene. Comitatul va fi un loc cu mult mai bun
dac-am putea s-o nimicim. Dar acum cred că ar
trebui să rămânem cu toţii treji, pentru cât a mai
rămas din noapte. Dacă încearcă din nou şi
numai unul este de veghe, ar putea cumva, chiar
şi de la depărtare, să ne ucidă în somn.
I-am dat ascultare, dar mai întâi am aţâţat din
nou focul şi am lăsat uşiţa sobei deschisă, ca să
vină căldura direct în cameră. Am aprins alte
două lumânări, astfel încât lumina să ţină până
la ziuă. De asemenea, mi-am umplut şi eu
buzunarele cu sare şi pilitură de fier, din sacul
meu, astfel încât să am mai multe arme gata
pregătite împotriva Întunericului. Dar, odată ce
ne-am aşezat, nimeni n-a mai scos un cuvânt.
M-am uitat cu coada ochiului la Alice – îşi ţinea
privirea în podea şi arăta îngrozită. Şi Vraciul, şi
Arkwright păreau posomorâţi şi îndârjiţi, dar
m-am întrebat ce simţeau. La urma urmelor,
ce-ar fi putut face cineva împotriva unei puteri ca
a Diavolului? Cât despre Arkwright, probabil că
se gândea la ce spusese vrăjitoarea – că
întunecata putere a tatălui ei era cea care o
împiedica pe biata sa mamă să treacă spre
lumină.
Ce-ar fi putut să spere că poate face în această
privinţă? Nimic. Absolut nimic. Dacă era
adevărat, spiritele părinţilor săi aveau să rămână
legate de moară până la sfârşitul lumii.

Primul lucru care m-a avertizat asupra

primejdiei a fost tăcerea. Era apăsătoare. Nu
puteam auzi nimic. Absolut nimic. Al doilea a
fost că nu mă puteam mişca. Stăteam pe podea
ca şi mai înainte, sprijinindu-mi capul de perete.
Am încercat să mă întorc şi să mă uit la Alice, dar
corpul a refuzat să mă asculte. Am vrut să
vorbesc ca să le atrag atenţia celorlalţi, dar n-am
putut nici măcar să deschid gura.
Puteam vedea lumânarea pe podea, în colţul
celălalt, la îndemâna Vraciului. Cu câteva clipe
mai devreme pâlpâia, dar acum flacăra era
perfect nemişcată. Ai fi zis că era turnată din
metal; părea mai degrabă să reflecte lumina,
decât s-o răspândească. În stânga mea era soba,
cu uşa deschisă; puteam zări flăcările, dar şi ele
erau încremenite. Apoi mi-am dat seama că nu
respiram. Cuprins de panică, am încercat să trag
aer în piept, dar nu s-a întâmplat nimic. Totuşi,
nu simţeam nicio durere. Plămânii mei nu
sufereau din lipsă de aer. Toate organele mele
păreau neclintite şi mute. Oare mi se opriseră
bătăile inimii? Murisem?
Dar atunci mi-am amintit că mă mai simţisem
aşa şi altă dată – pe şlep, când călătorisem spre
Caster, cu Diavolul în chip de luntraş. Atunci,
modificase timpul, îl făcuse să treacă prea
repede. Acum, procedase pe dos. Ştiam exact ce
se întâmpla – Diavolul oprise timpul.
Am auzit un zgomot într-un colţ din partea cea
mai îndepărtată a camerei: o bufnitură urmată
de un sâsâit şi un şuierat. Zgomotul s-a mai
repetat de două ori.
Deodată, am simţit miros de ars. De lemn ars.
Duşumeaua. Şi iarăşi am văzut că, deşi timpul
se oprise şi totul în cameră părea să fi încremenit
în nemişcare, cineva se mişca. Şi cine altcineva o
putea face, dacă nu Diavolul însuşi?
Nu-l puteam încă zări – era nevăzut –, dar îi
vedeam urmele paşilor înaintând spre mine. De
fiecare dată când unul dintre picioarele sale
nevăzute atingea podeaua, ardea scândura în
forma unei copite despicate, care strălucea mai
întâi roşu ca jarul, apoi se înnegrea, cu un
sfârâit. Oare avea să se facă vizibil? Gândul era
înnebunitor. Grimalkin îmi povestise că, pentru
a inspira teamă şi a sili la supunere, îşi făcuse
apariţia în adevărata lui înfăţişare maiestuoasă
la adunarea clanurilor de vrăjitoare de
Halloween. Potrivit spuselor Vraciului, unii
credeau că adevărata sa înfăţişare era atât de
cumplită, că oricine îl vedea cădea numaidecât
mort, la pământ. Să fi fost asta doar un basm de
speriat copiii sau era adevărat? Asta urma să mi
se întâmple şi mie acum?
Începu să se contureze o formă – nu cenuşie sau
argintie ca de nălucă, ci una aparent solidă. Cu
toate acestea, nu era înfăţişarea îngrozitoare de
care mă temusem. Încă o dată, Diavolul
împrumutase chipul lui Matthew Gilbert,
luntraşul, şi se opri în faţa mea, încălţat cu cizme
şi îmbrăcat cu jiletca de piele întoarsă, exact aşa
cum îl văzusem prima oară; privindu-mă cu
acelaşi zâmbet prietenos, deschis.
— Ei bine, Tom, zise el, aşa cum ţi-am mai spus
şi data trecută când ne-am întâlnit, diferenţa
dintre Cel Rău şi Cel Bun e doar o superstiţie.
Care dintre ei ai vrea să fiu pentru tine? Asta e
alegerea pe care trebuie s-o faci în următoarele
câteva minute. Şi de hotărârea pe care o iei
depind atât viaţa ta, cât şi soarta celor trei
tovarăşi ai tăi.
CAPITOLUL 27
UN TÂRG GREU
— Mişcă-ţi capul, dacă vrei, zise Diavolul, cu un
zâmbet. O să-ţi fie mai uşor. Vei fi în stare să vezi
mai bine, sunt convins că vei dori să nu-ţi scape
nimic. Deci, ce alegi? Îţi voi fi prieten sau
duşman?
Am simţit o ameţeală, inima a început să-mi
bată foarte tare şi am tras cu nesaţ aer în piept.
Mi-am întors capul încet, verificând instinctiv
dacă Alice era bine. Stătea nemişcată şi mută,
dar ochii îi erau larg deschişi de teamă. Oare
putea şi ea să-l vadă pe Diavol? Dacă da, atunci
era încă îngheţată în timp, la fel ca Vraciul şi ca
Arkwright. Se părea că numai Diavolul şi cu
mine puteam să ne mişcăm, dar m-am simţit
foarte slăbit şi ştiam că îmi lipseşte puterea să
mă ridic în picioare. Totuşi, am deschis gura şi
am descoperit că puteam articula. Mi-am întors
privirile la duşmanul meu şi i-am răspuns:
— Tu eşti Întunericul întrupat. Niciodată nu vei
putea fi prietenul meu.
— Nu fi atât de sigur, Tom! Suntem mai
apropiaţi decât gândeşti. Foarte apropiaţi. Crezi
sau nu, ne cunoaştem foarte bine. Hai să luăm,
de pildă, o întrebare pe care fiecare fiinţă umană
şi-o pune, din când în când, în scurta sa viaţă.
Câţiva îşi dau un răspuns rapid şi rar dacă se
mai opresc vreodată asupra ei. Unii sunt
credincioşi. Alţii, sceptici. Unii meditează, cu
disperare, de-a lungul întregii lor vieţi. E o
întrebare simplă, Tom, ai să vezi. Crezi în
Dumnezeu?
Eu credeam în lumină. Cât despre Dumnezeu,
nu eram foarte sigur. Dar tata crezuse şi,
probabil, în adâncul sufletului, şi Vraciul credea,
cu toate că abia dacă vorbea vreodată despre
lucruri din acestea. Cu siguranţă nu credea
într-un bătrân autoritar, cu barbă albă, zeitatea
Bisericii.
— Nu ştiu sigur, am răspuns, cu sinceritate.
— Nu ştii sigur, Tom? Oh, dar e bătător la ochi!
Ar îngădui Dumnezeu să existe atâta rău pe
lume? Continuă Diavolul. Boală, foamete,
sărăcie, război şi moarte – asta-i ce vă aşteaptă
pe voi, bieţii oameni. Oare un asemenea
Dumnezeu ar lăsa războiul să continue?
Bineînţeles că nu – prin urmare, nu poate exista.
Toate bisericile alea, toată adoraţia aceea de
către turme de credincioşi, dar rău îndrumaţi…
Şi pentru ce toate astea? Pentru nimic! Absolut
nimic! Rugăciunile lor se pierd în neant, neauzite
de nimeni. Dar dacă noi conducem, împreună
vom putea schimba totul şi vom face din lume un
loc mai bun pentru toţi. Deci, ce zici? O să mă
ajuţi să fac asta, Tom? O să fii de partea mea?
Am putea înfăptui atât de multe împreună!
— Tu eşti duşmanul meu, am zis atunci.
Niciodată nu vom putea lucra împreună.
Deodată, am început să tremur de frică. Mi-am
amintit de „pripoanele” despre care îmi povestise
Vraciul – limitări ale puterilor Diavolului, despre
care citise în caietele de însemnări ale mamei
mele. Diavolul voia să lucrez cu el, ca să poată
conduce lumea asta până la sfârşitul veacurilor.
Dacă mă omora cu mâna lui, n-avea să
domnească decât un secol. Aşadar, avea s-o facă
acum – să mă ucidă oricum, pentru că îl
refuzam?
— Uneori e foarte greu să cârmuieşti, Tom, zise
Diavolul, făcând un pas mai aproape. Uneori ai
de luat decizii grele, dureroase. De vreme ce
refuzi oferta mea, nu-mi laşi nicio alternativă.
Trebuie să mori, ca să pot instaura o lume nouă,
mai bună pentru toată omenirea. Fiica mea te
aşteaptă în mlaştină. Acolo trebuie să ucizi sau
să fii ucis.
Prin urmare, se hotărâse s-o lase totuşi pe ea să
mă ucidă. În felul acesta, pripoanele aveau să fie
zădărnicite şi puterea lui să crească până când,
în cele din urmă, avea să domnească peste lume.
— Ea împotriva mea? Am protestat eu. Nu!
N-am de gând să ies s-o caut. Las-o să vină ea la
mine.
M-am gândit la ea, cum stătea acolo, afară, în
mlaştină, unde era în deplinătatea forţelor ei; la
acel periculos ochi-de-sânge. Aş fi fost neajutorat
– pironit pe loc în câteva secunde. Apoi sfârtecat,
cu gâtul tăiat, ca luntraşul.
— Nu eşti în măsură să dictezi tu regulile,
băiete. Ieşi acolo, în mlaştină, şi înfrunt-o, dacă
vrei ca tovarăşii tăi să rămână în viaţă. Aş putea
să-i măcelăresc într-o clipă, acum, câtă vreme
sunt lipsiţi de orice putere, înaintea mea…
Se aplecă şi îşi puse mâna uşor pe creştetul
capului lui Alice. Apoi îşi răşchiră degetele.
Mâna, mare oricum, părea să se întindă şi mai
mult, chiar în timp ce-o priveam. Acum, întreg
capul lui Alice era cuprins în acea mână uriaşă.
— Tot ce trebuie să fac este să-mi strâng
pumnul, Tom, atât – capul ei va fi strivit ca o
coajă de ou. S-o fac acum? Ai nevoie să te
convingi cât de uşor îmi e s-o fac?
— Nu! Te rog! Am strigat eu. Nu-i face rău! Nu le
face rău! O să mă duc în mlaştină! Plec chiar
acum!
M-am ridicat, clătinându-mă, mi-am înşfăcat
toiagul şi m-am îndreptat către uşă. Acolo, m-am
oprit o clipă şi m-am uitat înapoi, la duşmanul
meu. Şi dacă îmi scoteam lama din toiag şi îl
atacam? Aş fi avut vreo şansă? Ar fi fost
zadarnic, o ştiam. În clipa în care aş fi dat să mă
reped către el aş fi fost îngheţat în timp din nou,
la fel de neajutorat ca şi Vraciul, Alice şi
Arkwright.
Am dat din cap către ei.
— Dacă supravieţuiesc sau înving…? O să-i laşi
să trăiască?
 Diavolul zâmbi.
— Dacă învingi, vor trăi – cel puţin, pentru o
vreme. Dacă mori, o să-i omor şi pe ei. Aşadar,
luptă pentru vieţile acestora trei şi, deopotrivă,
pentru a ta.
Ştiam că şansele mele de-a o învinge pe fiica
Diavolului în mlaştină erau foarte mici. Cum ar fi
putut toiagul şi lanţul meu să fie de ajuns
împotriva puterilor ei? Şi Alice, şi Vraciul, şi
Arkwright aveau să moara. Dar puteam obţine
ceva înainte ca asta să se întâmple. Un ultim
lucru de cumpărat cu moartea mea. Merita
încercat…
— Un ultim lucru, am zis. Dă-mi asta şi o să mă
duc în mlaştină imediat. Viaţa e scurtă şi toată
lumea trebuie să moară, cândva, dar e un lucru
cumplit să fii chinuit după aceea. Mama şi tatăl
lui Arkwright au suferit destul – chiar dacă
înving sau pierd, vrei să-i eliberezi sufletul
Ameliei, astfel ca amândoi să se poată duce spre
lumină?
— Dacă învingi sau pierzi? Îmi propui un târg
greu, Tom.
— Nu mai greu decât ce mă pui tu să fac. Te
aştepţi să mor. Asta vrei. E corect? Cel puţin,
dă-mi ce-ţi cer, ca măcar toate astea să nu fi fost
degeaba.
El se uită încruntat la mine pentru o clipă, apoi,
faţa i se lumină. Luase o hotărâre.
— Atunci, fie! Îţi voi îndeplini dorinţa.
 Fără să mai privesc înapoi, am ieşit din
bucătărie, am alergat pe hol şi am ieşit în noapte.
În timp ce mergeam mai departe, prin grădină,
am simţit o schimbare. În afara casei, timpul
curgea normal. Dar nu era o noapte potrivită să
te aventurezi în mlaştină.
O ceaţă deasă se aşternuse peste tot: abia de se
vedea la zece paşi. Sus, pe cer, discul lunii abia
de se zărea, aşadar, ceaţa nu era foarte groasă,
dar asta nu-mi era de niciun ajutor în mlaştină,
unde terenul era jos şi neted. Aş fi vrut s-o am pe
Gheară cu mine, dar bănuiam că era şi ea
îngheţată în timp, ca şi ceilalţi.
M-am oprit la marginea şanţului cu apă şi am
tras adânc aer în piept. Odată ce-l treceam,
aveam să fiu în faţa fiicei Diavolului. Ea mă
aştepta acolo; Întunericul şi ceaţa aveau să fie în
avantajul ei. Am înaintat spre mlaştină cu
băgare de seamă. Din păcate, exersasem
vânătoarea cu câini numai o dată, altfel aş fi
cunoscut acum potecile şerpuitoare mult mai
bine.
Bălţi adânci, stătătoare sau smârcuri
înşelătoare se întindeau de-o parte şi de cealaltă
a potecilor. O văzusem cândva pe Morwena
sărind din apă ca un somon. Trebuia să fiu
pregătit pentru un atac asemănător.
Ameninţarea ar fi putut veni de pe oricare parte a
potecii pe care mergeam. Cât despre arme,
aveam toiagul şi, pipăind sub pelerină, degetele
mi s-au strâns pe lanţul de argint. Era liniştitor
să-l simt acolo. În cele din urmă, aveam sarea şi
fierul, dar pe ele le puteam folosi numai ca
ultimă soluţie, când toiagul şi lanţul n-aveau să
mai fie o opţiune şi când ambele mâini mi-ar fi
fost libere.
Deodată, un sunet nepământean răsună cu
ecou peste mlaştină. Era strigătul inconfundabil
al păsării-de-leş, iscoada vrăjitoarei. Avea o
pereche de ochi în plus, care se puteau ridica în
văzduh; pasărea probabil mă căuta acum. Fără
îndoială, Diavolul o anunţase deja pe fiica lui că
veneam. Strigătul păsării venise dinspre apus,
undeva aproape de balta unde Morwena mă
apucase de ureche. Aşadar, am apucat pe cea
mai sudică potecă pe care o puteam alege. Nu
voiam s-o întâlnesc pe vrăjitoare acolo, în
apropiere de apa adâncă.
În pofida pământului alunecos, am început să
merg mai repede, devenind din ce în ce mai
încordat cu fiecare pas. Apoi, deodată, am văzut
ceva înaintea mea. Un cadavru zăcea pe potecă.
Nu voiam să mă întorc, aşa că m-am apropiat cu
băgare de seamă – ar fi putut fi cine ştie ce
capcană. Dar nu, era chiar un bărbat mort, cu
faţa în jos şi capul întors spre stânga. Gâtul îi
fusese spintecat la fel ca al celui găsit lângă
moară. Purta uniformă – încă unul din trupa de
recrutare.
Asta însemna că fiica Diavolului era de-acum
aproape, gata să atace, aşa că am mers mai
departe, grăbit. Nu trecusem de cadavru decât de
două sau trei minute, când am auzit un alt
sunet, venind chiar din faţă. Ce era? De data asta
nu fusese pasărea-de-leş. M-am oprit, scrutând
ceaţa. Tot ce-am putut vedea au fost pâlcurile
mari de stuf şi linia ştearsă a potecii, şerpuind
printre ele. Atunci am pornit din nou, dar mai
încet.
Am auzit sunetul din nou şi m-am oprit imediat
– era un soi de orăcăit urmat de un gâlgâit. Suna
de parcă suferea cineva. De parcă se sufoca.
Făceam câte un pas şi mă opream. Ţineam
toiagul pregătit. La un moment dat, am desluşit
o siluetă pe potecă, înaintea mea. Se târa cineva
spre mine? Încă doi paşi, şi am putut vedea că
nu se mişca. Arăta ca o boccea lungă de zdrenţe.
Să fi fost alt soldat? Apoi, am văzut mai clar.
Pe potecă zăcea pe spate o vrăjitoare, cu o mână
atârnându-i în apă. Gura îi era larg căscată, iar
ochii îi erau sticloşi şi holbaţi, dar se uita în sus,
spre cer, nu la mine; gura lăsa vederii cei patru
canini lungi şi ascuţiţi, de vrăjitoare de apă. Să fi
fost cea care scăpase din puţul de sub moară?
Era rănită… sau moartă?
Am şovăit. Eram foarte aproape de ea, acum. Şi
dacă se prefăcea, numai? Dacă, de fapt, aştepta
doar să mă apropii destul ca să mă înşface?
Atunci, o voce mi-a vorbit din Întuneric; una pe
care o cunoşteam prea bine.
 — Iată, copile, că ne întâlnim din nou!
Mi s-au înmuiat genunchii. Dincolo de cadavru,
cu faţa la mine, era Grimalkin.
Acum avea să se răzbune. Probabil că, mai
devreme, pe insulă, mă salvase doar ca să poată
savura acest moment. Îmi doream să mă înghită
pământul, să dispar deodată. Mă îngrozea
sunetul foarfecilor ei cumplite. Am scos lanţul de
argint de sub pelerină şi l-am pregătit. Data
trecută o ratasem, dar atunci fusesem obosit şi-l
aruncasem din fugă. Mâna stângă îmi tremura
nestăpânit, dar m-am străduit să respir regulat.
Aveam să fiu curajos ca magistrul meu, ca
Vraciul. Chiar dacă muream, puteam s-o fac.
Puteam s-o fac. Mă antrenasem multă vreme şi
din greu pentru acest moment.
Am privit-o în ochi şi m-am pregătit de
aruncare. Ea nu era ca Morwena, cel puţin
puteam s-o privesc. Avea o faţă frumoasă, dar
fermă şi crudă, iar gura îi era puţin
întredeschisă, cu buzele boite cu negru. Şi îi
puteam vedea dinţii de sălbăticiune, pe care şi-i
pilise până deveniseră ascuţiţi ca acele.
— Lasă-ţi lanţul deoparte, copile, zise ea blajin.
N-am venit după tine. În noaptea asta o să
luptăm împreună împotriva duşmanului nostru.
Abia atunci am observat că nu avea nicio armă
în mână – toate cuţitele ei erau în teci. Mi-am
lăsat lanţul jos. O credeam. La urma urmelor,
mă prevenise despre vrăjitoarele de apă din
tunel, apoi mă ajutase să lupt împotriva lor.
Mama îmi spusese întotdeauna să mă încred în
instinctele mele şi simţeam că Grimalkin spunea
adevărul. Mi se părea că alianţa cu ea era în
avantajul nostru. În pofida a ceea ce spunea
Vraciul, dacă Întunericul lupta cu Întunericul,
cu siguranţă că astfel forţele aveau să-i
slăbească.
Grimalkin arătă în jos, către leşul vrăjitoarei
moarte.
— Nu-ţi face griji, copile, zise ea încetişor. N-o să
muşte. Treci peste ea. Grăbeşte-te. N-avem prea
mult timp!
Am trecut peste vrăjitoare şi, după alţi zece paşi,
am ajuns faţă în faţă cu asasina. Ca şi mai
înainte, era ca un arici din cauza mulţimii
armelor pe care le avea, în tecile ei fiind cuţite de
diverse mărimi, ca să nu mai spun de foarfeci.
Dar am observat două schimbări: întâi, că îşi
prinsese părul, lăsându-şi fruntea liberă, şi îl
legase la ceafă cu o eşarfă neagră de mătase; şi a
doua, că era foarte murdară, cu faţa, braţele
goale şi picioarele mânjite de noroi, şi puţea a
mâl de mlaştină.
— Ce cauţi aici, copile? Moartea? Întrebă ea,
deschizându-şi buzele vopsite în negru şi
arătându-şi din nou dinţii ascuţiţi ca acele. Fiica
Diavolului e pe-aproape. În câteva minute va fi
aici.
Am clătinat din cap.
 — N-am de ales. Diavolul m-a silit să vin aici,
altminteri îi ucide pe magistrul meu, pe Alice şi
pe Arkwright. Dacă o ucid pe fiica lui, o să le
cruţe vieţile.
Ea râse încetişor.
— Eşti curajos, zise, dar degeaba. De ce încerci
să te lupţi cu ea aici? Apa este elementul ei. Dacă
vede că eşti pe cale să câştigi, o să fugă şi mai
adânc în mlaştină, unde n-o mai poţi ajunge. În
plus, dă-i numai o şansă, şi o să te târască în
apă. Nu! Nu aşa se face. Trebuie s-o atragem
într-un loc mai înalt, mai uscat. Te-am văzut
fugind şi eşti un bun alergător, aproape la fel de
bun ca şi mine. Dar cât de sigur eşti pe picioarele
tale când alergi pe un astfel de teren? Acuma,
dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să te ţii de
mine pas cu pas.
Fără alte cuvinte, se întoarse şi începu să alerge
pe cărarea care ne ducea spre mijlocul mlaştinii.
Am urmat-o îndeaproape, fugind din ce în ce mai
repede peste pământurile înşelătoare. O dată am
alunecat şi a fost cât pe ce să cad în mâl; în vreo
două rânduri, Grimalkin a început să se
îndepărteze de mine, pierzându-se în ceaţă, şi
doar străduindu-mă din răsputeri am izbutit să
mă ţin după ea.
În cele din urmă, am început să urcăm, ieşind
din mlaştină. În faţa noastră era un mic deal
rotunjit, cu ruinele unei mici abaţii în vârf. Era
Dealul Călugărului. Trei sicomori seculari
creşteau printre dărâmături. În unele locuri,
abia mai stătea piatră pe piatră, dar Grimalkin
mă conduse către un zid scund, unde ne-am
aşezat, sprijinindu-ne spatele de el, astfel încât
să putem vedea, la poalele dealului, mlaştina.
Deasupra capetelor noastre, luna strălucea pe
cerul fără de nori, îmbăind ruinele şi coasta
dealului în argint. Eram mai sus de ceaţă, care
acum se vălurea la picioarele noastre, ascunzând
mlaştina şi poteca. Parcă şedeam pe o insulă ce
se ridica dintr-o mare calmă, alcătuită din nori
alburii. Multă vreme n-am scos niciun cuvânt.
După efortul depus, eu mă mulţumeam doar să-i
îngădui respiraţiei mele să revină la normal.
Vrăjitoarea asasină a fost cea care a vorbit cea
dintâi.
— Lui Alice Deane trebuie să-i mulţumeşti
pentru faptul că nu dai piept singur cu
duşmanul tău.
M-am întors uimit spre Grimalkin.
— Alice?
— Da, prietena ta Alice. S-a temut că Diavolul şi
fiica lui vor să te ucidă şi m-a chemat aici, în
nord, să vin să te ajut. Ne-am tot vorbit, de mai
multe ori, în ultima lună. De obicei, prin oglinzi.
— Alice s-a folosit de oglindă ca să stea de vorbă
cu tine?
— Fireşte, copile. Cum altfel comunică
vrăjitoarele la distanţe mari? La început, am fost
surprinsă, dar ea a stăruit şi, încetul cu încetul,
m-a înduplecat. Cum aş fi putut s-o refuz, când
mama ei a fost o Malkin? Mai ales că, acum,
avem acelaşi interes.

— Adică, pe insulă ai venit ca să mă cauţi pe

mine?
— Pe tine sau pe fiica Diavolului. Dar nu mai
pusesem niciodată piciorul acolo înainte. Te-am
urmărit de pe malul lacului, apoi am văzut
vrăjitoarele pregătindu-se să intre în apă şi ţi-am
dat de ştire. Te supravegheam de mai multe zile.
John Gregory n-ar fi fost fericit de prezenţa mea,
aşa că m-am ţinut la distanţă.
— Diavolul pretinde că trebuie să o-nfrunt
singur. N-o să afle că eşti şi tu aici?
Grimalkin ridică din umeri.
— Probabil c-o să afle. Nu poate vedea chiar
totul, dar când fiică-sa o să mă descopere, atunci
o să ştie şi el.
— Şi n-o să intervină? Ar putea apărea chiar
aici, pe dealul ăsta.
— De posibilitatea asta nu-i nevoie să te temi. Se
va ţine la distanţă. Unde sunt eu, n-ai să-l vezi şi
pe el.
— Poţi să-l faci să rămână la distanţă?
— Da – ca urmare a ceea ce am făcut cu mulţi
ani în urmă.
— Ce anume? Alice a tot încercat să găsească
nişte mijloace ca să-l ţină la distanţă. Tu cum ai
făcut? Ai folosit un urcior de sânge? Sau vreun
pripon?
— Există mai multe căi, dar eu am ales-o pe cea
mai la îndemână pentru o vrăjitoare. I-am născut
un copil…
— Ai un copil cu Diavolul? M-am mirat eu, în
gura mare.
— De ce nu? Asta fac unele vrăjitoare – dacă au
destul curaj. Şi dacă sunt destul de disperate ca
să se elibereze de puterea lui. Dăruieşte-i un
copil şi, mai târziu, după cea dintâi vizită a lui ca
să-şi vadă odrasla, e obligat să te lase în pace. De
obicei, copiii Diavolului şi ai vrăjitoarelor sunt fie
monştri, fie alte vrăjitoare. Mama celei pe care o
vom înfrunta acum a fost vrăjitoarea Grismalda.
Se zice că era foarte frumoasă, dar hălăduia în
peşteri mâloase şi în măruntaiele cele mai
necurate ale pământului şi puţea pe măsură.
Dar gusturile Diavolului sunt ciudate, uneori.
Totuşi, printr-un soi de noroc, trupul meu a
izbutit să-l înşele. Copilul meu nu era nici
monstru, nici vrăjitor. Era perfect uman, un
băietei de-a dreptul frumos. Dar când Diavolul
l-a văzut, s-a mâniat din cale-afară. Mi-a ridicat
copilul, pe fiul lui, şi l-a dat cu capul de o piatră,
împrăştiindu-i creierii. Sângele acelui nevinovat
mi-a cumpărat libertatea, dar a fost un preţ
foarte scump de plătit.
După moartea lui, aproape că mi-am ieşit din
minţi de durere. Dar ţelul pe care mi l-am ales
atunci m-a salvat de-a mă sminti de tot.
Cruzimea cerută unei vrăjitoare asasine m-a
făcut să-mi revin. Timpul a trecut şi amintirile
s-au mai şters, dar ce a făcut Diavolul nu se
poate uita niciodată. Sunt două motive pentru
care lupt alături de tine, în noaptea asta. Primul
este dorinţa mea de răzbunare. Al doilea, că m-a
rugat Alice Deane să te apăr de Morwena. În
noaptea asta o să încercăm s-o ucidem pe fiica
Diavolului.
Pentru câteva momente, am tot rumegat în
minte ceea ce tocmai îmi spusese Grimalkin. Dar
deodată şi-a dus degetul la buze, în semn că
trebuie să facem linişte, şi s-a ridicat.
Aproape imediat, strigătul nepământean al
păsării-de-leş răsună până departe peste
mlaştină. După alte câteva secunde, strigătul
jalnic se repetă, mult mai puternic şi mai
aproape. Am auzit bătaia aripilor unei păsări
mari, ieşind în zbor din ceaţă şi înălţându-se, în
timp ce se apropia. Ne văzuse – acum, fiica
Diavolului avea să ştie exact unde eram.
Grimalkin duse mâna la una din tecile de piele
şi scoase un cuţit cu lamă scurtă. Cu o mişcare
largă şi puternică, îl aruncă spre pasăre. Cuţitul
pomi rostogolindu-se în aer. Creatura se feri…
prea târziu. Lama i se înfipse adânc în piept şi,
cu un ţipăt prelung şi tânguitor, pasărea-de-leş
căzu în marea de ceaţă, dispărând din vedere.
— Rareori dau greş, zise Grimalkin cu un
zâmbet trist, aşezându-se din nou în stânga
mea. Dar am dat greş când am aruncat cuţitul
lung către tine. Sau, mai bine spus, te-aş fi
nimerit, dacă nu l-ai fi prins tu din zbor. Diavolul
se joacă în voie cu timpul, încetinindu-i,
oprindu-l sau grăbindu-l, după cum are
trebuinţă. Dar cred că în noaptea aceea tot asta
ai făcut şi tu. Doar puţin, însă destul cât să
răstoarne situaţia.
Se referea la întâlnirea noastră din vară, când
mă vânase şi mă prinsese la marginea pădurii de
pe Dealul Spânzuraţilor, în timp ce fugeam spre
camera-refugiu pregătită de mama pentru mine.
După ce îi ţintuisem umărul de trunchiul unui
copac cu toiagul Vraciului, m-am întors s-o iau
la fugă, dar ea îşi aruncase cuţitul spre ceafa
mea. M-am întors şi l-am văzut cum vine,
rostogolindu-se prin aer, când cu vârful, când cu
mânerul către mine, şi atunci am întins mâna şi
l-am prins, scăpând cu viaţă. Timpul într-adevăr
parcă încetinise, atunci, dar nu mă gândisem
nicio clipă că eu aş fi făcut asta.
— Ridică-te acum, porunci Grimalkin, cu voce
aspră. A sosit momentul. Primejdia se apropie.
Foarte curând, duşmanii noştri vor fi aici.
— Duşmanii? Am întrebat eu. Nu e doar unul?
— Nu, copile. Fiica Diavolului nu va fi singură.
Şi-a chemat ajutoare. Vrăjitoarele de apă din tot
ţinutul se îndreaptă acum spre deluşorul ăsta.
Au început să se adune încă de la lăsarea
Întunericului. Lupta e gata să înceapă.
 Era timpul să înfruntăm vrăjitoarele. Curând,
într-un fel sau altul, avea să se sfârşească.
CAPITOLUL 28
BĂTĂLIA DIN MLAȘTINĂ
Ne-am ridicat şi am coborât puţin pe coasta
dealului.
— În noaptea aceea, şi tu ai dat greş, zise
Grimalkin. M-ai ratat când ai aruncat lanţul spre
mine. O să-ţi ratezi ţinta şi în noaptea asta?
În vară, când aruncasem cu lanţul spre ea, n-o
nimerisem. Fusese o aruncare dificilă, iar eu
eram îngrozit şi la capătul puterilor. Oare aveam
să fiu mai norocos în noaptea asta, împotriva
fiicei Diavolului?
— O să mă străduiesc să n-o ratez, am răspuns
eu.
— Să sperăm că aşa va fi. Acum, ascultă-mă
bine, o să-ţi explic ce-o să se-ntâmple.
Vrăjitoarele de apă vor ataca, sărind din mlaştina
de jos. Aşadar, foloseşte-ţi toiagul – lanţul
păstrează-l ca rezervă. S-ar putea să fie esenţial.
Trebuie să înfruntăm ochiul de sânge al
Morwenei, dar el nu are efect decât asupra unui
duşman o dată. Dacă vine către mine, atunci
foloseşte-ţi lanţul de argint împotriva ei. Până
atunci, ţine-l pregătit. Pentru celelalte foloseşte
numai toiagul. Ai înţeles?
Am dat din cap afirmativ.
— Bine. Al doilea lucru care va fi în avantajul
nostru este acela că Morwena va şovăi să se
aventureze pe dealul ăsta, unde pământul e
relativ tare sub picioare. Aşa că, din fericire, va
sta mai la coadă.
Am dat din nou din cap că am înţeles, începând
să fiu copleşit de emoţii. Puteam simţi un tremur
în genunchi şi în mâini şi-o zbatere uşoară a
muşchilor în stomac. Am tras adânc aer în piept
şi am făcut un efort să-mi ţin nervii în frâu.
Aveam nevoie de o mână sigură ca să arunc
lanţul de argint.
Primul atac m-a luat complet pe nepregătite. În
afară de lipăitul tălpilor cu degete unite şi
terminate cu gheare, s-a petrecut în linişte şi
înfiorător de rapid. O vrăjitoare de apă a ieşit în
fugă din ceaţă, drept spre Grimalkin, cu ghearele
pregătite, cu apa şiroindu-i din păr şi faţa
schimonosită de ură.
Dar Grimalkin a fost mai iute. Şi-a scos un cuţit
de la cingătoare şi l-a azvârlit drept spre
atacatoarea sa. Am auzit un bufnet slab, când
s-a împlântat în pieptul ei, iar aceasta a căzut pe
spate cu un geamăt şi a alunecat pe pantă,
înapoi, în ceaţă.
Apoi, au atacat în forţă. Parcă am fost silit să mă
lupt din greu numai cu una, într-atât de mare a
fost viteza şi sălbăticia asaltului. Au ţâşnit din
ceaţă – şase sau şapte odată –, ţipând ascuţit în
timp ce alergau, cu ghearele răşchirate, cu feţele
schimonosite de furie, unele agitând cuţite cu
lamă scurtă. Doar când cea mai apropiată a
ajuns la vreo cinci paşi de mine, mi-am adus
aminte şi de lama din lăcaşul toiagului meu de
scoruş. Am găsit scobitura şi am apăsat, auzind
un clic îmbucurător, când lama a ieşit.
Am împuns, am parat şi m-am întors, iarăşi şi
iarăşi, învârtindu-mă pe călcâie ca să le ţin la
distanţă, năduşeala curgându-mi şiroaie pe faţă
şi intrându-mi în ochi, în vreme ce foloseam
toate figurile de luptă pe care le învăţasem de la
Arkwright. Dar, în ciuda tuturor eforturilor mele,
aş fi fost curând covârşit, de n-ar fi intervenit
Grimalkin. Acum am văzut de ce vrăjitoarea
asasină era, în luptă, cea mai temută dintre toate
vrăjitoarele din Pendle.
Fiecare mişcare – făcută cu atâta economie de
efort, că părea mai mult decât riscantă, de-a
dreptul sinucigaşă – era o lovitură mortală.
Fiecare lamă sărea dintr-o teacă de piele ca să-şi
găsească un nou loc de odihnă în carnea unui
duşman. Gheară împotriva ghearei, lamă
împotriva lamei, n-avea rival. Se răsucea şi
spinteca, precum o roată a morţii, doborându-le
pe cele care ne atacaseră, până când şapte
trupuri fără de viaţă rămaseră întinse pe coasta
dealului, lângă noi.
Apoi, trase adânc aer în piept şi stătu absolut
nemişcată, de parcă asculta ceva, înainte de a-şi
pune uşor mâna stângă pe umărul meu şi de a se
apleca spre mine.
— Mai ies şi altele din mlaştină, îmi şopti, cu
gura foarte aproape de urechea mea. Iar cu ele
vine şi fiica Diavolului. Adu-ţi aminte ce ţi-am
spus. Foloseşte-ţi lanţul împotriva ei. Totul
depinde de asta. Rateaz-o, şi suntem amândoi
morţi!
O vrăjitoare, singură, atacă din ceaţă. Grimalkin
aruncă de două ori câte un cuţit şi îşi nimeri
ţinta, înainte ca vrăjitoarea de apă să se
ciocnească de ea, contopindu-se într-un ghem de
membre încleştate, degete ca dalta şi dinţi
ascuţiţi. Niciuna nu scoase vreun sunet în timp
ce se rostogoliră la vale, îndepărtându-se de
mine, prinse îndârjit în lupta lor mută, până la
baza dealului şi mai departe, în ceaţă.
Deodată, m-am trezit singur pe coasta dealului,
ascultându-mi bubuiturile inimii. Trebuia să
cobor şi s-o ajut pe Grimalkin? Dacă se
aruncaseră acum asupra ei şi alte vrăjitoare?
Însă, înainte de a lua o hotărâre, a fost rândul
meu să fiu atacat. O altă vrăjitoare de apă ieşi
din ceaţă. Nu alergă spre mine cu toată viteza,
cum făcuseră celelalte, ci lipăia uşor urcând
dealul, făcând cu grijă pas după pas. Gura i se
căscă larg, dând la iveală patru colţi imenşi,
galben-verzui. Ca înfăţişare, semăna foarte mult
cu Morwena – osul triunghiular ce-i slujea drept
nas mă făcea să cred că aveam în faţă o făptură
mai mult moartă decât vie. Dar, în pofida
faptului că înainta lent, cu băgare de seamă,
n-am uitat de viteza de care era în stare. Ştiam că
va încerca să-şi înfigă o gheară în carnea mea, ca
să mă agaţe ca într-un cârlig, şi mă temeam mai
ales de o lovitură de jos în sus, prin care să
încerce să-mi străpungă falca şi să-şi încleşteze
degetele peste dinţii mei, o strânsoare din care
mi-ar fi fost cu neputinţă să mai scap.
Vrăjitoarea atacă fără veste. Era iute, dar la fel
eram şi eu, repezindu-mi toiagul într-un scurt
arc spre capul ei şi ratându-l obrazul stâng cu
mai puţin de un centimetru. Ea-şi dezveli colţii şi
un mârâit gros de furie i se ridică din gât. Dar am
împuns din nou cu toiagul spre ea şi am silit-o să
se dea un pas înapoi. Acum atacam eu, şi fiecare
lovitură măsurată, calculată, o făcea să mai
coboare un pas-doi pe coasta dealului, din ce în
ce mai aproape de marginea ceţii dense.
Atunci, prea târziu, i-am ghicit intenţia – să mă
atragă în ceaţă şi în mlaştină, unde ar fi fost în
avantaj.
Atacul a fost subit. Nu făcuse decât să se joace
cu mine. Mâna ei dreaptă se repezi spre mine ca
un şarpe: de jos în sus, cu două degete ridicate
spre gâtul meu, cu ghearele întinse. Am încercat
să mă feresc, dar am simţit o lovitură
fulgerătoare şi m-am trezit izbit în faţă. Mi-am
pierdut echilibrul şi m-am rostogolit la vale,
toiagul sărindu-mi din mână cât colo.
Vrăjitoarea se rostogoli odată cu mine, dar apoi,
când ne-am desprins, n-am simţit niciun fel de
durere. Mă ratase, agăţându-mă cu gheara
numai de gulerul hainei de piele de oaie, pe care
după cădere, mi-l smulse de tot.
M-am ridicat în genunchi şi am privit rapid în
jur. Nu ajunsesem chiar la marginea pantei, dar
vrăjitoarea se rostogolise mult mai departe.
Ceaţa era mai rară acum şi mi-am putut zări
toiagul. Nu ajungeam la el, dar din patru paşi
m-aş fi înarmat din nou. Atunci am privit în
dreapta mea şi ceea ce am văzut mi-a îngheţat
sângele în vene. Grimalkin stătea călare peste
cadavrul unei vrăjitoare pe care o ucisese, dar
era pironită, complet nemişcată, holbându-se la
Morwena, care urca panta către ea cu ghearele
pregătite. M-am ridicat şi am băgat mâna în
buzunar după lanţ, încolăcindu-l pe încheietura
mâinii stângi.
Era clar că Grimalkin se afla sub hipnoza
ochiului de sânge. În câteva clipe ar fi fost
moartă. Dacă ratam aruncarea, Morwena ar fi
ucis-o şi apoi şi-ar fi îndreptat atenţia spre mine.
Acesta era momentul adevărului. Oare avea
să-mi fie răsplătită truda atâtor luni de
antrenament în grădina Vraciului? Era mult mai
greu decât aruncarea în jurul unui stâlp de
exerciţiu. Emoţiile şi frica jucau un rol destul de
mare. Folosisem uneori cu succes lanţul
împotriva vrăjitoarelor, dar dădusem şi greş, de
multe ori. Importanţa a tot ce depindea de
aruncarea de acum îmi întuneca mintea cu
îndoieli. Dacă ratam, totul se sfârşea. Şi nu
aveam să mai primesc a doua şansă.
Primul pas era să crezi că poţi s-o faci. Să
gândeşti optimist! Vraciul îmi spusese că
esenţial pentru controlul corpului era să-ţi
controlezi mintea. Şi atunci exact asta am făcut.
Mi-am ridicat braţul stâng, am tras adânc aer în
piept şi mi-am ţinut respiraţia.
M-am concentrat, Uitându-mă fix la ţintă, la
Morwena, care ajunsese acum la aproape un
braţ distanţă de Grimalkin. Timpul păru că
încetineşte. Liniştea deveni absolută. Morwena
nu se mai mişca. Eu nu respiram. Chiar şi inima
părea să mi se fi oprit.
Am zvâcnit din încheietură şi-am azvârlit lanţul
de argint spre vrăjitoare. Desenă o spirală
perfectă în aer, sclipind în lumina lunii. Părea să
fie singurul lucru care se mişca. Se lăsă în jos,
strângându-se în jurul capului şi-al braţelor ei,
silind-o să cadă în genunchi. Zgomotele dădură
iarăşi năvală în urechile mele. Am slobozit aerul
din piept şi am auzit-o şi pe Grimalkin lăsând
să-i scape un mare suspin de uşurare, după care
scoase un cuţit cu lamă lungă de la brâu şi
înaintă hotărâtă spre vrăjmaşa ei.
Concentrându-mă să arunc lanţul de argint
spre Morwena, nu mai dădusem atenţie şi
ameninţării asupra mea. M-am trezit deodată cu
o vrăjitoare de apă lângă mine şi i-am văzut
ghearele ascuţite ridicându-se către falca mea.
Mai rapid decât aş fi crezut vreodată, braţul meu
stâng îi pară lovitura – dar am rămas încleştaţi şi
apoi am căzut amândoi, cu o bufnitură surdă,
rostogolindu-ne departe, în josul dealului.
Într-o clipă, luptam iarăşi ca să scap cu viaţă.
Vrăjitoarele erau puternice, fizic, iar într-o luptă
corp la corp, şi un bărbat în toată firea ar fi fost
pus în mare dificultate. Am luptat, lovind-o cu
pumnii, şi m-am zbătut cât am putut, dar ea m-a
prins strâns şi a început să mă târască spre apă.
Îmi ţinusem făgăduiala faţă de Grimalkin şi
folosisem lanţul împotriva Morwenei. Dar,
făcând asta, pierdusem ocazia să-mi recuperez
toiagul, singurul lucru ce mi-ar fi dat vreo şansă
în lupta cu o vrăjitoare ca aceasta. Ca arme, nu
mai aveam la dispoziţie decât sarea şi fierul, dar
braţele îmi erau imobilizate pe lângă corp.
În clipa următoare, ne rostogoleam în apă. N-am
avut timp decât să închid gura şi să-mi ţin
respiraţia, apoi capul mi-a fost sub apă. M-am
zbătut şi mai tare şi ne-am învârtit, iar faţa mea
a ieşit iar la suprafaţă, pentru vreo două
secunde, îngăduindu-mi să mai respir o dată.
Apoi, apa s-a închis din nou deasupra capului
meu şi am simţit cum sunt tras la fund. Faptul
că acum ştiam să înot nu-mi folosea la nimic.
Vrăjitoarea de apă mă ţinea în strânsoarea ei şi
era prea puternică. Mă scufundam, din ce în ce
mai adânc. M-am străduit să-mi mai ţin
respiraţia, dar simţeam că-mi explodează
plămânii şi că peste ochi mi se lasă un văl negru.
 Nu ştiu cât timp m-am luptat să scap, dar
eforturile mele au devenit din ce în ce mai slabe
şi, în cele din urmă, apa mi-a năvălit în gură şi pe
nas şi eram pe cale să mă înec. Ultimul lucru de
care-mi mai aduc aminte a fost o senzaţie de
resemnare. Făcusem tot ce putusem, dar se
sfârşise totul. Muream. Apoi s-a făcut Întuneric
şi am încetat să mă mai zbat.

Dar lupta mea pe lumea asta nu se sfârşise.

M-am trezit din nou pe coasta dealului, tuşind şi
vomitând, iar cineva mă apăsa şi mă bătea pe
spate. Am crezut că mi se făcuse rău, dar pe nas
şi pe gură îmi ţâşnea apă.
Mi s-a părut că asta a durat multă vreme până
când, treptat, pumnii în spinare au încetat şi am
descoperit că pot respira fără să mă înec, cu
toate că inima îmi bătea atât de repede, încât am
fost convins c-o să-mi plesnească. Apoi, cineva
m-a întors pe spate şi atunci am ajuns să mă uit
la Grimalkin.
— O să trăieşti, copile, zise ea, ridicându-mă în
fund. Dar a fost cât pe ce. Am ajuns la tine
tocmai când vrăjitoarea se pregătea să te târască
în apele cu adevărat adânci.
În clipa aceea, mi-am dat seama că-i datoram
viaţa unei vrăjitoare. Orice-ar fi spus Vraciul,
eram de aceeaşi parte. Prin urmare, i-am
mulţumit. Aşa s-ar fi aşteptat tata să fac.
Apoi, am văzut şirul de cadavre aliniate la
marginea mlaştinii, inclusiv al fiicei Diavolului,
care era încă legată cu lanţul meu de argint.
— Îmi pare rău că nu ţi-am fost de mai mult
ajutor, am zis eu.
Nici nu rostisem bine cuvintele acestea, că m-a
şi apucat un nou acces de tuse.
Grimalkin aşteptă răbdătoare să-mi treacă şi
apoi vorbi.
— Ai făcut destul, copile. Când ai aruncat lanţul
spre Morwena, ne-ai asigurat victoria. Acum,
vino şi ia-ţi-l. Eu nu pot să mă ating de argint.
Grimalkin mă ajută să mă ridic în picioare. Mă
simţeam slăbit şi am început să tremur. Hainele
îmi erau ude şi îngheţasem până-n măduva
oaselor. În timp ce mergeam către şirul de
corpuri neînsufleţite, am văzut ce mai făcuse
Grimalkin şi a fost cât pe ce să mai vomit o dată.
Scosese inima fiecărei vrăjitoare moarte şi le-o
aşezase lângă cap. A observat expresia mea
îngrozită şi mi-a pus o mână pe umăr.
— Trebuia să fac asta, copile, ca să fiu sigură că
niciuna dintre ele nu se mai întoarce pe lumea
asta. Nu te-a învăţat magistrul tău că aşa se
face?
Am confirmat, dând din cap. Vrăjitoarele
puternice ca acestea puteau renaşte sau ar fi
putut avea destulă vlagă cât să mai meargă pe
pământ chiar şi moarte fiind şi să facă nespus de
mult rău. Ca să nu se întâmple una ca asta,
trebuia să le scoţi inima, care apoi trebuia
mâncată.
Grimalkin ridică leşul fiicei Diavolului de păr,
iar eu mi-am luat lanţul înapoi. Era mânjit tot de
sânge. Se auzi un zgomot slab în depărtare, iar
Grimalkin îşi înălţă capul. Zgomotul se repetă –
lătratul unui câine de vânătoare. Venea Gheară.
Dacă Diavolul se ţinuse de cuvânt, timpul curgea
din nou ca de obicei şi la moară.
— Eu nu mai am stomac pentru chestii din
astea, zise Grimalkin, aşa că ai tu grijă să
mănânce câinii inimile – pe toate. O să plec
acum, până să vină ceilalţi. Un ultim lucru – câţi
ani ai, copile?
— Paisprezece. O să fac cincisprezece, în
august. Pe trei ale lunii.
Grimalkin zâmbi.
— Viaţa e grea în Pendle şi, de aceea, copiii sunt
siliţi să crească repede. La sabatul de Noaptea
Walpurgiei care urmează după cea de-a
cincisprezecea aniversare, băiatul unei vrăjitoare
din clan este declarat bărbat. Să vii în Pendle
curând după sărbătoarea asta şi să mă cauţi. Îţi
garantez că vei fi în siguranţă. Vreau să-ţi fac un
dar – îţi va prinde bine.
Era ciudat din partea ei. Noaptea Walpurgiei era
în ultima zi din aprilie. Nu-mi puteam închipui
cum m-aş fi dus eu în vizită la Pendle, ca să
primesc un dar de la Grimalkin. Ştiam că Vraciul
nici n-o să vrea să audă de-aşa ceva!
Acestea fiind zise, vrăjitoarea se întoarse iute pe
călcâie, urcă în fugă dealul, sări peste zidul
scund şi dispăru din vedere.
Peste nici cinci minute, Gheară ajunse la mine.
Am privit-o în timp ce mânca inimile
vrăjitoarelor. Le hăpăia cu aşa o lăcomie, încât,
până să ajungă Vraciul, Arkwright şi Alice,
aproape că le terminase.
Îmi mai amintesc că Alice s-a oferit să spele
sângele de pe lanţul meu de argint, apoi, lumea
s-a întunecat deodată şi Vraciul m-a sprijinit.
Tremurând violent, am fost dus înapoi la moară
pe braţe şi pus în pat. Fie de la faptul că
înghiţisem apă stătută din mlaştină, fie de la
rănile pe care le aveam la gât, provocate probabil
de ghearele vrăjitoarei de apă care mă târâse în
adânc, am făcut imediat febră mare.
CAPITOLUL 29
CUI APARȚIN
Am aflat, mai târziu, că Alice încercase să mă
ajute cu una dintre poţiunile ei, dar că Vraciul îi
interzisese să facă asta. În schimb, doctorul local
vizitase iarăşi moara şi îmi dăduse nişte doctorii
care mă făceau să-mi vomit până şi maţele din
mine. Am zăcut aproape cinci zile, până când am
fost în stare să mă dau jos din pat. Dac-aş fi ştiut
la vreme că lui Alice nu i se îngăduise să mă
trateze, aş fi protestat.
Vraciul îi recunoscuse priceperea la poţiuni, dar
abia după ce m-am făcut bine am aflat de ce o
ţinuse departe de patul meu de suferinţă. A fost o
lovitură drept în inimă. Cea mai rea veste cu
putinţă.
De îndată ce m-am pus pe picioare, am avut o
lungă discuţie în camera de lucru de la etaj.
Sicriele mamei şi tatălui lui Arkwright nu mai
erau acolo – fuseseră îngropate la marginea
cimitirului locului, unde el îi putea vizita.
Diavolul se ţinuse de cuvânt, iar spiritele lor
plecaseră spre lumină. Acum, fiindcă sufletele
neîmpăcate nu mai bântuiau moara, era o
atmosferă nouă, de pace.
Arkwright a fost foarte fericit de ceea ce
făcusem. El a început discuţia, mulţumindu-mi
într-atât, încât începusem să mă simt prost.
Apoi, a fost rândul meu să vorbesc, dar n-am
avut prea multe de împărtăşit grupului, în afară
de a le povesti în amănunt cum se desfăşurase
lupta din mlaştină. Restul îl cunoşteau deja. Iar
Vraciul ştia chiar prea multe. Mult prea multe.
Cu faţa gravă şi împurpurat de mânie, îmi
mărturisi că, deşi corpurile lor fuseseră
îngheţate în timp, minţile lor fuseseră libere şi
putuseră cumva să vadă ce văzusem şi eu şi să
asculte discuţia pe care o purtasem cu Diavolul.
Aflaseră de sarcina care mi se impusese şi de
târgul pe care îl făcusem, atât pentru vieţile lor,
cât şi pentru eliberarea sufletelor părinţilor lui
Arkwright. Era destul de înfricoşător, căci se
temuseră de rezultatele luptei din mlaştină şi îşi
dăduseră seama de iminenta lor moarte. Dar,
înşelat în aşteptări, Diavolul le povestise mai
târziu, cu maliţiozitate, alte lucruri – fapte
destinate să ridice o barieră între Vraci şi mine
şi, chiar mai rău de-atât, să creeze o prăpastie de
netrecut între noi şi Alice.
— Eram deja întristat şi îngrijorat de faptul că ai
folosit oglinda ca să vorbeşti cu fata. Îmi dovedise
prin asta ce influenţă rea avea asupra ta. Mult
mai rea decât mă aşteptasem… se plânse
Vraciul.
Am deschis gura să protestez, dar mi-a făcut
semn, enervat, să tac.
— Dar acum, alta. Fata asta vicleană şi
înşelătoare era în contact cu Grimalkin de mai
bine de o lună.
M-am uitat spre Alice. Pe obraji îi şiroiau
lacrimi. Bănuiam că Vraciul îi spusese deja ce
avea să păţească, drept pedeapsă.
— Şi nu încerca să-mi spui că a fost bine ce-a
făcut, continuă Vraciul. Ştiu că Grimalkin ţi-a
salvat viaţa – că ne-a salvat şi nouă viaţa –,
luptând împreună cu tine în mlaştină, dar este
malefică, băiete. Ea aparţine Întunericului şi nu
putem face compromisuri, altminteri vom ajunge
şi noi tot de teapa lor – şi mai bine murim decât
să ni se întâmple una ca asta. Alice este menită
unui puţ şi, de îndată ce ne vom întoarce la
Chipenden, acolo va şi ajunge!
— Alice nu merită o asemenea pedeapsă! Am
protestat eu. Adu-ţi aminte de câte ori ne-a
ajutat până acum – ţi-a salvat şi dumitale viaţa,
când ai fost rănit grav de duhul acela, lângă
Anglezarke. Ai fi murit, dacă n-ar fi fost Alice.
M-am uitat mânios la el, dar expresia lui rămase
neîmblânzită şi atunci un şuvoi de cuvinte
izbucni din gura mea, mai înainte să-l pot stăvili.
— Dacă faci asta, dacă o arunci pe Alice într-un
puţ, te părăsesc. N-o să mai fiu ucenicul
dumitale! N-aş mai putea să lucrez cu dumneata
după aceea!
O parte din mine credea cu tărie în fiecare
cuvințel rostit; cealaltă rămase îngrozită. Ce-ar fi
zis mama de ameninţarea care tocmai îmi
scăpase de pe buze?
— Cum doreşti, băiete, zise Vraciul cu tristeţe.
Niciun ucenic de-ai meu n-a fost silit să-şi
încheie ucenicia. N-ai fi cel dintâi care ar pleca.
Dar cu siguranţă ai fi cel din urmă. N-o să-mi
mai iau pe altcineva în ucenicie dacă pleci tu.
Am mai încercat o dată.
— Îţi dai seama că Diavolul ți-a spus treburile
astea despre Alice dinadins? Că vrea s-o închizi
într-un puţ? Că asta ar fi în folosul său, pentru
că, fără Alice, noi vom fi mai slabi?

— Nu crezi că m-am gândit deja la toată treaba

asta, băiete? Nu este o hotărâre neîntemeiată şi
n-o fac fără să fi cumpănit bine lucrurile. Şi îmi
amintesc că şi mama ta a crezut în fata asta, aşa
că nu e nevoie să-mi mai aminteşti şi asta. N-are
nimic, toată lumea mai greşeşte. Dar conştiinţa
mea îmi spune ce să fac. Ştiu ce e drept.
— S-ar putea să faci o mare greşeală, l-am
contrazis eu, cu amărăciune, înţelegând că nimic
din ce-i spuneam n-avea să-i schimbe hotărârea.
Cea mai mare greşeală din viaţa dumitale.
Se lăsă o tăcere lungă, în care nu se mai auzi
decât Alice plângând. Apoi vorbi Arkwright.
— Mi se pare că ar mai fi şi o altă cale, începu el,
liniştit. În mod clar există o strânsă legătură
între tânărul Ward şi fată. Şi o să-ţi spun
următorul lucru, domnule Gregory: dacă îţi duci
la îndeplinire ameninţarea, o să pierzi un ucenic.
Probabil pe cel mai bun pe care l-ai avut
vreodată. Şi noi, toţi, o să pierdem pe cineva care
ar putea fi un adversar periculos pentru Diavol.
Pentru că, lipsit de pregătirea şi protecţia
noastră, Tom va fi extrem de vulnerabil şi se
poate să nu mai atingă niciodată deplinătatea
potenţialului său… Şi ar mai fi ceva, foarte
aproape de inima mea. Băiatul a încheiat un târg
cu Diavolul, care a eliberat spiritele mamei şi
tatălui meu din cei peste cincisprezece ani de
suferinţă. Dar dacă Grimalkin nu l-ar fi ajutat,
n-ar fi fost în stare să învingă. Iar dacă Alice n-ar
fi chemat-o, vrăjitoarea asasină n-ar mai fi stat
alături de tânărul Ward. Aşa că până şi eu îi sunt
dator fetei.
Am fost uimit auzindu-l pe Arkwright apărând-o
pe Alice. Nu-l auzisem niciodată vorbind cu atâta
elocvenţă şi pasiune. Deodată, mi-am recăpătat
speranţele.
— Din ceea ce mi s-a spus, fata a primit o
educaţie rea, o pregătire într-ale vrăjitoriei din
care foarte puţine persoane, chiar şi cu firi dintre
cele mai puternice, şi-ar mai fi putut reveni. Că
şi-a revenit şi a progresat atât de mult arată câtă
ambiţie are. Personal, nu cred că avem de-a face
cu o vrăjitoare, aici. Şi cu siguranţă nu cu una
malefică. Dar poate că, la fel ca noi toţi,
înăuntrul ei e deopotrivă bună şi rea, iar tu ştii,
din păcate, prea bine, că lumina şi Întunericul
duc un război continuu în inimile fiecăruia
dintre noi. Eu unul o ştiu – uneori, gândurile
mele au fost mai întunecate decât ale majorităţii
oamenilor. Şi a trebuit să lupt din greu şi multă
vreme ca să pun stavilă băuturii. Aşadar, dă-i
voie lui Alice să plece. N-o să însemne că laşi o
vrăjitoare liberă în lume. O să laşi liberă o fată
care, cred eu, se va dovedi o femeie cu capul bine
înfipt pe umeri; ea va continua să fie de partea
noastră, indiferent de metodele pe care, uneori,
le-ar putea alege.
Făcu o pauză şi continuă:
— Cum am mai spus, există şi o cale de mijloc.
N-o închide într-un puţ. De ce n-o trimiţi, mai
bine, să-şi croiască singură un drum în viaţă?
Exileaz-o şi atât. Fă asta pentru noi toţi. E o cale
de ieşire din încurcătura de-acum.
Urmă o lungă tăcere, apoi Vraciul se uită la
mine.
— Asta ar fi îndeajuns de blând în ochii tăi,
băiete? Ai putea continua? Dacă fac asta vei
rămâne ucenicul meu?
Gândul că n-am s-o mai văd pe Alice era mai
mult decât puteam îndura, dar era mult mai bine
s-o ştiu departe decât osândită să-şi petreacă
restul zilelor într-un puţ. În plus, chiar voiam să
rămân ucenicul Vraciului. Era de datoria mea să
lupt împotriva Întunericului. Ştiam că mama
şi-ar fi dorit să continui.
— Da, am zis încetişor, iar în clipa în care am
rostit cuvântul acesta, Alice se opri din plâns.
Mă simţeam atât de prost, că nu mă puteam
uita la ea.
— Bine, atunci, zise Vraciul. Fato, adună-ţi
lucrurile şi pleacă. Ţine-te departe de băiat şi să
nu te mai apropii niciodată la mai puţin de cinci
kilometri de Chipenden! Dacă te întorci, ştii
precis la ce să te aştepţi.
Alice nu răspunse şi deodată mi-am dat seama
că, de când începuse discuţia, ea nu rostise
niciun cuvânt în apărarea sa. Nu aşa o ştiam eu
pe Alice! Acum, în tăcere, cu o expresie mâhnită
pe faţă, părăsi odaia.
M-am întors spre Vraci.
— Trebuie să-mi iau rămas-bun de la ea, i-am
spus eu. Trebuie să fac asta!
El dădu din cap.
— Dacă-i musai. Dar fii scurt, băiete. Nu
tândăli…

Am aşteptat-o pe Alice la marginea grădinii. Ea

zâmbi trist când se apropie, printre sălciile
plângătoare, Cărându-şi cele câteva lucruşoare
într-o mică boccea. Începuse să plouă; o ploaie
măruntă şi rece, care te pătrunde până în
măduva oaselor.
— Îţi mulţumesc că ai venit să-mi spui la
revedere, Tom, zise ea, luând-o prin şanţul cu
apă.
După ce-l trecu, îmi apucă hotărâtă mâna,
strângându-mi-o cu mâna ei stângă atât de tare,
de-am crezut că-mi rupe şi oasele, deopotrivă cu
inima.
— Nu ştiu ce să zic… am început eu.
Ea îmi făcu semn să tac.
— Nu e nimic de zis. Amândoi am făcut ce am
crezut că e cel mai bine – şi am ştiut
dintotdeauna ce va gândi Moşul Gregory despre
mine dacă voi folosi Întunericul. Merita să-mi
asum riscul ca să te protejez pe tine. Nu regret
nicio clipă – deşi îmi sfâşie inima gândul că n-am
să te mai văd niciodată.
Am mers în tăcere, până am ajuns la malul
canalului. Ea îmi dădu drumul la mână, scoase
ceva din buzunarul hainei şi mi-l întinse. Era
urciorul de sânge.
— Ia-l, Tom. Diavolul nu te poate atinge dacă ai
ăsta la tine. Are sângele Morwenei înăuntru. Te
va apăra, crede-mă!
— Cum ai făcut rost de sângele ei? Nu pricep…
— Nu-ţi aduci aminte? Ţi-am spălat lanţul. Dar,
mai întâi, am pus puţin sânge în urcior. Nu
trebuie prea mult. Mai pune doar câteva picături
din sângele tău şi îşi va face efectul!
Am clătinat din cap.
— Nu, Alice. Nu pot să-l iau…
— O, te rog, Tom, te rog. Ia-l totuşi. Ia-l, de
dragul meu. Nu încerc să te sperii. Dar vei muri
foarte curând fără ăsta. Cine o să te mai
ocrotească, dacă nu sunt eu în preajmă? Moşul
Gregory nu poate s-o facă, asta-i clar. Aşa că ia
sticla asta, ca să pot dormi liniştită, noaptea,
ştiind că eşti în siguranţă.
— Nu pot să-l iau, Alice. Nu pot folosi
Întunericul. Nu mă mai ruga. Ştiu că ai intenţii
bune, dar pur şi simplu nu pot accepta. Nu
acum. Nici altă dată.
Ea îşi plecă privirea spre drum, puse urciorul
înapoi în buzunar şi începu să plângă în tăcere.
I-am privit lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji şi
începând să-i picure din bărbie. O parte din mine
ar fi vrut s-o iau în braţe, dar nu îndrăzneam.
Dac-aş fi făcut-o, n-aş mai fi fost niciodată în
stare s-o las să plece. Trebuia să fiu tare şi s-o ţin
la distanţă.
— Unde te vei duce, Alice? Unde o să stai?
Ea-şi ridică faţa brăzdată de lacrimi spre mine,
lipsită de expresie.
 — Mă voi duce acasă, zise. Înapoi, în Pendle. În
ţinutul căruia îi aparţin. Am fost născută să fiu
vrăjitoare şi asta o să fiu. E singura viaţă pe care
o pot trăi acum…
Apoi Alice îşi puse braţele în jurul gâtului meu şi
mă trase lângă ea, aproape lăsându-mă fără aer,
şi, înainte să pot face vreo mişcare, buzele ei se
lipiseră de ale mele, sărutându-mă apăsat. N-a
durat decât vreo două secunde, după care se
întoarse şi o luă la fugă pe drumul de edec,
îndreptându-se spre sud. Mă durea s-o văd
plecând. Şi ochii mei se umplură de lacrimi şi am
suspinat din adâncul inimii.
Clanurile se vrăjmăşeau acum, unele
susţinându-l pe Diavol, altele luptând împotriva
lui. Dar, din pricina a ceea ce făcuse înainte – ca
şi din pricina sângelui care îi curgea prin vene,
jumătate Deane, jumătate Malkin –, Alice avea
mulţi duşmani în Pendle. Viaţa ei urma să fie în
pericol de îndată ce avea să pună piciorul acolo.
Ce mă durea cel mai tare era că ştiam că nu
voise să plece. Ea nu-şi dorise cu adevărat să
devină o vrăjitoare – eram convins de asta. O
spusese doar aşa, fiindcă era supărată. Înainte
de ultima noastră vizită la Pendle, îi fusese frică
să se întoarcă acolo. Ştiam că şi acum simţea la
fel.
Alice spusese că aparţinea ţinutului Pendle.
Asta nu era adevărat, dar primejdia acum era ca,
sub influenţa forţelor Întunericului de acolo, să
devină, în cele din urmă, o vrăjitoare în toată
puterea cuvântului. Cu timpul, în pofida
optimismului lui Arkwright, ea ar fi putut
aparţine Întunericului.
CAPITOLUL 30
ȘLEPUL NEGRU
După încă o săptămână petrecută la moară,
Vraciul plecă la Chipenden, fără mine. Părea că
nu aveam de ales – trebuia să stau cu Arkwright
şi să-mi închei cele şase luni de pregătire.
Era greu; pe lângă durerea din sufletul meu,
mai erau şi chinurile fizice. Cu mult înainte de
sfârşitul perioadei, eram plin de vânătăi din cap
până-n picioare. Lecţiile noastre de mânuire a
toiagului erau brutale, fără nicio milă. Dar, cu
timpul, mi-am îmbunătăţit abilităţile şi, în ciuda
diferenţei de putere dintre mine şi Arkwright,
treptat, am început să-i răspund cu toată
priceperea dobândită. La ultimele două
antrenamente, viteza mişcărilor mele aproape că
mi-a îngăduit să-l înving, iar când doctorul a
venit în vizită pe la moară, n-a mai avut de
îngrijit doar rănile mele.
Arkwright se schimbase. Acum, că mama şi
tatăl lui se duseseră către lumină, o bună parte
din chinul şi mânia sa lăuntrică se risipise. Bea
mai rar şi îşi ţinea nervii în frâu cu mai mult
succes. Îl preferam în continuare pe Vraci ca
magistru, dar Arkwright mă pregătea bine şi, în
pofida metodelor sale crude, am învăţat să-l
respect. Pe lângă antrenamente, mai mergeam
uneori împreună să ne ocupăm de creaturile
Întunericului – o dată am fost până departe în
nord, dincolo de hotarele Comitatului.
Timpul a trecut: o iarnă geroasă a lăsat locul,
treptat, primăverii şi, în cele din urmă, a venit şi
momentul să mă întorc la Chipenden. Gheară
avea acum doi pui, o căţeluşă şi un căţeluş, pe
care Arkwright îi botezase Carne şi Os. În
dimineaţa în care am plecat, i-am lăsat
luptându-se amândoi în joacă, în grădină, în
vreme ce Gheară îi păzea cu gelozie.
— Ei bine, tinere Ward, la un moment dat mă
gândeam c-ai să iei căţeaua cu tine, la
Chipenden, dar, oricât de mult te-ar iubi, cred că
e mai înnebunită după căţelandrii ăştia doi!
Am zâmbit şi am dat din cap.

— Nu cred că domnul Gregory ar fi prea încântat

dacă i-aş duce-o pe Gheară. Ca să nu mai spun
că duhurile şi câinii probabil nu se împacă deloc!
— Atunci, mai bine rămâne aici şi scapi cu
porţia de şuncă întreagă! Glumi Arkwright. Apoi,
redeveni serios. Ei bine, fără îndoială ne-am
înţeles când mai bine, când mai rău, dar totul se
pare că s-a terminat cât se poate de mulţumitor.
Moara e un loc mai bun după vizita ta şi
nădăjduiesc că ai învăţat lucruri care să-ţi
folosească.
— Aşa e, am încuviinţat. Şi încă mai am cucuiele
care s-o dovedească!
— Deci, dacă te afli vreodată la strâmtoare, ţine
minte că va fi întotdeauna un loc pentru tine aici.
Îţi vei putea încheia ucenicia cu mine, dacă se va
dovedi necesar.
Ştiam ce vrea să spună. Lucrurile s-ar fi putut
să nu mai fie niciodată la fel între mine şi Vraci.
Cu toate că el făcuse ceea ce făcuse ca să fie cât
mai bine, eu tot mai credeam că greşise în
privinţa lui Alice. Faptul că o gonise avea să
rămână întotdeauna o barieră nenumită între
noi.
Aşadar, i-am mulţumit lui Arkwright încă o dată
şi, curând, după ce am trecut cel mai apropiat
pod pe malul celălalt al canalului, mă îndreptam
fără grabă spre Caster, cu toiagul şi sacul în
mână. Cât aşteptasem cândva clipa asta! Dar
lucrurile se schimbaseră de-atunci. La
Chipenden nu avea să mai fie Alice, care să mă
întâmpine şi, în ciuda faptului că era o frumoasă
dimineaţă de primăvară, cu soare strălucitor şi
cântec de păsărele, mă simţeam foarte abătut.
Plănuisem să părăsesc malul canalului cu mult
înainte de Caster, să trec în partea de est faţă de
oraş şi să o iau apoi spre lanţul de dealuri.
Bănuiesc că m-am lăsat furat de gânduri. Cu
siguranţă îmi făceam griji pentru viitor. Dar,
indiferent din ce pricină, n-am observat ce se
întâmpla decât prea târziu. Însă, oricum, ce-aş fi
putut face?
 Un fior brusc mi-a traversat şira spinării şi când
m-am uitat în jur, am văzut că era seară şi se
făcea din ce în ce mai Întuneric, cu fiecare minut.
Mai mult, aerul se răcise brusc. Iar când am
privit înapoi, peste umăr, o ceaţă groasă,
cenuşie, se vălătucea spre mine, de-a lungul
canalului.
Apoi, din ceaţa aceea, s-a apropiat încet un şlep
negru. Nu-l trăgea niciun cal şi înainta fără
niciun zgomot. Când a ajuns mai aproape,
mi-am dat seama că nu era o ambarcaţiune
obişnuită. Văzusem şlepurile care cărau
cărbunele din Horshaw şi care erau negre de
funingine; acesta însă era foarte bine lustruit şi
la prova avea lumânări negre, ce ardeau cu
flăcări puternice, fără să pâlpâie. Mai multe
lumânări decât pe altarul unei biserici într-o zi
de sărbătoare.
Şlepul nu avea nici punte, nici chepenguri, iar
treptele coborau direct în bezna unei cale adânci,
cavernoase. O singură privire şi-am priceput că o
asemenea adâncime era imposibilă, pentru că
majoritatea şlepurilor de pe canal aveau fundul
plat şi nici canalul nu era atât de adânc. Pe lângă
acestea, şi modul în care ciudatul vas luneca pe
apă era anormal şi din nou am avut ciudata
senzaţie că eram într-un vis în care regulile
obişnuite ale vieţii nu mai erau valabile.
Şlepul s-a oprit în dreptul meu şi am privit în
jos, în adâncurile acelei cale imposibile, unde am
văzut că stătea cineva, înconjurat de un pâlc de
lumânări. Cu toate că nu se auzi nicio poruncă,
am ştiut ce trebuia să fac. Prin urmare,
lăsându-mi sacul şi toiagul pe drumul de edec,
am urcat la bord şi am coborât, încet, treptele, ca
în puterea unui coşmar, cu fiorul de teamă
răscolindu-mi rărunchii şi tremurând din toate
mădularele.
Pe fundul acelei cale, Diavolul, sub înfăţişarea
luntraşului, şedea pe un tron de lemn negru,
lustruit, ca şi restul şlepului. Tronul era bogat
sculptat şi ornamentat cu făpturi malefice parcă
scoase din Bestiarul aflat în biblioteca Vraciului
de la Chipenden. Braţul lui stâng se odihnea pe
un fioros dragon stând în două labe, cu ghearele
ridicate ameninţător spre mine, iar cel drept, pe
un şarpe cu limba despicată, al cărui corp sinuos
se prelungea, pe o latură a tronului, până jos, şi
se răsucea de trei ori în jurul piciorului tronului,
ce se termina cu o labă cu gheare.
Îmi zâmbi cu zâmbetul lui Matthew Gilbert, dar
ochii îi erau reci şi veninoşi. Eu o ajutasem pe
Grimalkin să-i ucidă fiica. Mă chemase oare ca
să se răzbune?
— Stai jos, Tom. Aşază-te la picioarele mele, zise
el, făcându-mi semn către spaţiul dinaintea
tronului.
Cum nu aveam de ales, i-am dat ascultare,
aşezându-mă cu picioarele încrucişate pe
scândurile din faţa lui. Mi-am ridicat ochii şi
l-am privit în faţă. Nu mai zâmbea şi m-am simţit
cu desăvârşire neajutorat şi la bunul lui plac. Şi
mai era ceva tulburător, după părerea mea. Nu
simţeam deloc că aş fi pe un şlep, pe canal, ci
simţeam că mă prăbuşesc, căzând în linie
dreaptă, pământul apropiindu-se cu viteză de
mine.
— Îţi simt frica, zise Diavolul. Linişteşte-te. Sunt
aici să te învăţ, nu să te distrug. Căci dacă-ţi
voiam moartea, ar fi fost o mulţime de lume
încântată să-mi facă un serviciu. Mai am şi alţi
copii. Şi sunt mulţi şi cei care mi-au jurat
supunere. N-ai fi putut să nădăjduieşti că poţi
scăpa de toţi… Eu mi-am ţinut cuvântul,
continuă el, le-am îngăduit prietenilor tăi să
trăiască – şi nu eram obligat să mi-l ţin, pentru
că n-ai învins-o pe fiica mea singur, ci cu
ajutorul asasinei aceleia, Grimalkin. Cu toate
acestea, am făcut-o ca un dar pentru tine, Tom,
pentru că într-o zi o să lucrăm împreună, în
pofida refuzului tău din prezent. De fapt, deja
suntem mult mai apropiaţi decât crezi. Însă
tocmai ca să ştii precis cu cine te pui, o să-ţi
dezvălui un secret.
Vezi tu, există un copil de-ai meu a cărui
identitate n-o cunoaşte decât o singură persoană
pe lumea asta. Un copil special de-ai meu, care
într-o bună zi va înfăptui lucruri măreţe pentru
mine. Vorbesc despre preaiubita mea fiică, Alice
Deane…
 Pentru o clipă, pur şi simplu n-am priceput ce
spunea. Eram prea şocat. Cuvintele lui mi se
învârteau în cap ca nişte corbi negri în furtună,
ca apoi să-şi înfigă ciocurile ascuţite drept în
inima mea. Alice era fiica lui? Spusese că Alice
era fiica lui? Că era de aceeaşi teapă ca
Morwena?
Monştri sau vrăjitoare – acestea erau odraslele
Diavolului. Iar dacă vreunul dintre copii se
năştea uman şi neîntinat, el îl ucidea pe loc, aşa
cum făcuse cu al lui Grimalkin. Dar lui Alice îi
îngăduise să trăiască! Să fi fost adevărat?
Nu, mi-am spus eu în gând, încercând să-mi
păstrez stăpânirea de sine. E doar o încercare de
a ne învrăjbi.
Mi-am amintit ce mi-a spus mama, odată,
despre noi trei, Vraciul, Alice şi cu mine:
Steaua lui John Gregory a început să apună. Voi
doi sunteţi viitorul şi speranţa Comitatului. El
are nevoie să-i fiţi amândoi alături.
Cum s-ar fi putut înşela mama într-atât de rău?
Sau probabil că nu se înşelase deloc. Una dintre
poreclele Diavolului era „Părintele Minciunilor”.
Aşa că, foarte posibil să fi minţit şi acum!
— Minţi! I-am strigat eu, în cele din urmă,
simţind cum se risipeşte toată frica mea de el, şi
e înlocuită treptat de indignare şi mânie.
Diavolul clătină încet din cap.
— Nici măcar clanurile din Pendle n-o ştiu, însă,
cu toate acestea, este adevărat. Adevărata mamă
a lui Alice este închisă într-un puţ din grădina lui
John Gregory de la Chipenden. Vorbesc despre
Osoasa Lizzie. Când s-a născut copila ei, a fost
imediat dată în îngrijire unor soţi fără copii, tatăl
– un Deane, mama – o Malkin. Dar când Alice a
mai crescut şi a devenit aptă pentru pregătirea
într-ale magiei negre, părinţii adoptivi au devenit
inutili. În noaptea în care au murit, Lizzie a venit
să-şi ceară copila. Pregătirea ar fi continuat,
dacă nu v-aţi fi amestecat voi, tu şi magistrul
tău.
Osoasa Lizzie – mama lui Alice! Să fi fost cu
putinţă? Mi-am amintit de prima oară când o
văzusem pe Lizzie. Se dădea drept mătuşa lui
Alice şi numaidecât observasem puternica lor
asemănare, de familie. Aveau aceleaşi trăsături,
păr foarte negru, ochi căprui-închis şi, cu toate
că era mai în vârstă, Lizzie era la fel de frumoasă
ca şi Alice. Dar era foarte diferită, în multe alte
privinţe. Gura i se strâmba şi rânjea când
vorbea, şi nu se uita aproape niciodată în ochii
tăi.
— Nu e adevărat! Nu se poate…
— Oh, ba este, Tom. Instinctele magistrului tău
s-au dovedit corecte, ca de obicei. El s-a îndoit
întotdeauna de Alice şi, de data asta, dacă n-ar fi
fost sentimentele tale şi intervenţia lui
Arkwright, ar fi legat-o într-un puţ, lângă al
mamei sale. Însă eu nu fac nimic fără o atentă
chibzuire şi prevedere. Tocmai de aceea am fost
de acord să eliberez sufletul Ameliei. Cât de
recunoscător a fost pentru asta William
Arkwright! Cât de folositor s-a dovedit. Cât de
elocvent! Iar acum Alice e liberă, în sfârşit,
scăpată de sub influenţa şi ochiul atent al lui
John Gregory – liberă să se întoarcă la Pendle,
unde îşi va asuma, în cele din urmă, locul ei
adevărat de conducătoare şi va uni clanurile o
dată pentru totdeauna.
Multă vreme n-am fost în stare să vorbesc,
cuprins fiind de o puternică ameţeală, dată de
senzaţia de prăbuşire în gol. Însă mă fulgeră
deodată un gând care-mi reaprinse speranţa.
— Dacă ea e fiica ta, am zis eu, atunci cum se
face că luptă împotriva Întunericului cu atâta
îndârjire? Cum de a luptat împotriva clanurilor
din Pendle, riscându-şi viaţa ca să le împiedice
să te aducă prin portalul dintre lumi?
— Foarte simplu, Tom. Tot ce-a făcut a făcut
pentru tine. Tu erai tot ce conta pentru ea, aşa că
a devenit ce ai vrut tu şi a renunţat la aproape
toată pregătirea ei într-ale vrăjitoriei. Fireşte, n-a
putut niciodată renunţa pe de-a-ntregul. Doar e
în sângele ei, nu? Familia te face aşa cum eşti. Îţi
dă carne şi oase, apoi îţi plămădeşte sufletul în
credinţele sale. Cu siguranţă ţi s-a mai spus asta
şi înainte, nu-i aşa? Dar lucrurile stau altfel,
acum. Speranţele ei s-au terminat. Vezi tu, până
în noaptea dinainte ca John Gregory s-o
gonească, Alice n-a ştiut cine era de fapt. I-am
ascuns-o, aşteptând momentul potrivit.
În noaptea aceea, a vrut să intre în legătură cu
Grimalkin. A încercat să-i mulţumească pentru
ce făcuse, salvându-te. A folosit apa unei bălţi la
miezul nopţii. Dar chipul meu a fost cel care i-a
apărut în oglinda apei. După aceea, am apărut
chiar lângă ea şi am numit-o fiica mea. Vestea nu
i-a picat prea bine, ca să zic aşa. Groază,
disperare, apoi resemnare – cam astea i-au fost
reacţiile. Mai văzusem asta şi înainte. Fiind cine
este, Alice nu mai are acum nicio speranţă de a
continua prietenia cu tine. Şederea ei la
Chipenden s-a sfârşit, iar ea o ştie. Nu mai poate
fi de partea ta. Cel puţin, dacă nu mă hotărăsc
eu să-mi bag coada şi să fac lucrurile posibile.
Totul se schimbă, în cele din urmă, dar uneori
lucrurile se mişcă în spirală şi se întâmplă să ne
întoarcem în acelaşi punct, dar la un nivel diferit.
M-am uitat la el şi privirile ni s-au încrucişat.
Atunci i-am răspuns, cuvintele izvorând din
mine fără să gândesc:
— În acelaşi punct, dar la un nivel diferit?
Pentru tine nu poate fi decât unul mai jos. Tot
mai jos, în direcţia Întunericului.
— Şi ce-ar fi rău în asta? Eu sunt stăpânul
lumii. Ea îmi aparţine. Ai putea lucra de partea
mea ca să fie mai bine pentru toţi. Iar Alice ar
putea fi cu noi. Noi trei, împreună.
— Nu, am zis eu, chinuindu-mă să mă ridic în
picioare şi întorcându-mă spre scară. Eu slujesc
Luminii.
— Stai pe loc! Porunci el, cu glas autoritar şi plin
de mânie. N-am terminat încă!
Dar, cu toate că picioarele îmi erau ca de plumb
şi senzaţia de prăbuşire mă făcea să-mi ţin cu
greu echilibrul, am izbutit să fac un pas, apoi
încă unul. Când am început să urc, am simţit
forţe nevăzute trăgându-mă înapoi, dar am
continuat să mă împotrivesc şi să urc. În clipa în
care ochii mei au fost în stare să vadă dincolo de
marginile şlepului, am fost cuprins de groază.
Căci, în loc de malul canalului, dincolo de şlep
nu era nimic. Mă holbam la Întunericul absolut,
la nimicnicie. Dar am mai făcut un pas, şi încă
unul, până când lumea aşa cum o ştiam a
strălucit deodată înaintea mea şi am sărit din
şlep pe drumul de edec.
Mi-am luat toiagul şi sacul de jos şi mi-am văzut
de drum, în aceeaşi direcţie ca mai devreme. Nu
m-am uitat înapoi, dar am simţit că şlepul negru
nu mai era acolo. Ceaţa se risipise şi, deasupra
capului meu, cerul strălucea de stele. Am mers şi
am tot mers, fără nimic în minte, prea năucit ca
să mai gândesc.
CAPITOLUL 31
SÂNGELE CUI?
Dimineaţă, devreme, urcam, lăsând Casterul în
vale, îndreptându-mă către sud, spre
Chipenden. Am ajuns la casa Vraciului seara,
târziu. L-am găsit stând pe bancă, în grădina de
la apus, adâncit în gânduri, cu ochii aţintiţi la
dealurile din depărtare.
M-am aşezat lângă el fără niciun cuvânt, căci nu
mă simţeam în stare să-i susţin privirea. Îşi puse
o mână pe umărul meu şi mă bătu uşurel de
două ori, apoi se ridică.
— Mă bucur că te-ai întors, zise el, cu glas
blând. Dar te văd zdruncinat rău. Haide, uită-te
la mine şi descarcă-te. Indiferent despre ce-i
vorba, o să te simţi mai bine dacă-ţi despovărezi
sufletul, băiete. Începe cu începutul…
Şi atunci i-am povestit totul – cum apăruse pe
neaşteptate sinistrul şlep; cum îmi spusese
Diavolul că Alice era fiica lui; cum mă zbătusem
eu să scap. I-am povestit până şi despre cum se
pregătise Alice să folosească Întunericul ca să
mă protejeze, folosind un urcior de sânge. Cum
făcuse rost de sângele Morwenei şi voise să-l
amestece cu al meu ca să-l ţină pe Diavol la
distanţă. Cum folosise mama o oglindă,
spunându-i lui Alice să se ajute de orice mijloace
ca să mă apere.
În cele din urmă, i-am spus cum mă simţeam.
Că speram din tot sufletul că Diavolul minţise şi
că Alice nu era fiica lui.
Când am terminat, magistrul meu a oftat adânc
– şi a trecut mult până să vorbească.
— Mi se învârte capul de la cele ce mi-ai
povestit, băiete. Şi mai ales îmi vine foarte greu
să cred ce-ai spus despre mama ta. Indiferent ce
a fost ea odinioară, după părerea mea, acum este
o puternică slujitoare a Luminii. Poate c-a minţit
fata, născocind treaba asta? Alice ar fi făcut orice
pentru tine şi, fără îndoială, a vrut să te salveze
cu orice preţ. Ştia că ţie n-or să-ţi placă metodele
ei şi poate că de aceea a spus lucrurile astea
despre mama ta, doar ca să te facă să accepţi.
Explicaţia asta o fi având vreo noimă, ce crezi?
Am ridicat din umeri.
— Se poate, am admis eu.
— Atunci, hai să continuăm. Te întreb, acum:
eşti sigur, băiete? Eşti sigur că Alice nu este
exact cine spune Diavolul că este?
— Sunt sigur, am zis eu, încercând să sune
convingător. Nu poate fi adevărat…
— Priveşte în inima ta, băiete. Chiar nu există
nicio îndoială? Nimic care să te îngrijoreze câtuşi
de puţin?
Era ceva care mă frământase şi la care mă
gândisem toată ziua, venind pe drum spre
Chipenden. Vraciul se uita la mine atât de
pătrunzător, încât am tras adânc aer în piept şi
i-am mărturisit.
— Mai e ceva ce nu ţi-am spus niciodată, am zis
eu. Când Alice i-a speriat pe soldaţii ăia şi i-a pus
pe fugă, salvându-mă, a folosit o metodă pe care
ea a numit-o îngrozire. Dar avea şerpi pe cap în
loc de păr şi am simţit o răceală de gheaţă când
s-a apropiat. Arăta ca o vrăjitoare, cea mai
înfricoşătoare vrăjitoare pe care am văzut-o
vreodată. Oare am zărit adevărata faţă a
lucrurilor în lumina lunii din noaptea aceea?
Oare am văzut-o aşa cum este ea de fapt?
Vraciul nu răspunse.
— Şi mai e ceva, am continuat eu. Modul în care
a reacţionat Alice când ai gonit-o. N-a spus
niciun cuvânt în apărarea ei. Iar asta nu-i stă în
fire. Diavolul a susţinut că în noaptea dinainte îi
adusese la cunoştinţă cine era de fapt şi că ea se
resemnase. Şi exact aşa mi s-a părut şi mie că
arăta. Ca şi cum ar fi renunţat şi şi-ar fi pierdut
orice dorinţă de a lupta. Ştia cine era şi nu mai
putea face nimic în privinţa asta.
— S-ar putea să ai dreptate, zise Vraciul. Dar
Diavolul cu siguranţă ar minţi ca să-şi atingă
scopurile. De fapt, un singur lucru mă
îngrijorează cu adevărat, băiete. Ai spus că Alice
a luat puţin din sângele Morwenei. Asta ar fi fost
cu neputinţă. Când să-l fi luat?
— După ce Morwena a murit. Când mi-a spălat
lanţul de argint…
— Am văzut-o când ţi-a spălat lanţul, băiete, dar
n-a pus vreo picătură de sânge în niciun urcior.
Poate că mă înşel, deşi era la doar câţiva paşi
distanţă când l-a spălat, însă ea credea în
urciorul ăla… şi asta mă face să mă gândesc la
un lucru tare neplăcut. Poate că a folosit chiar
sângele ei! Era disperată să te pună sub protecţie
şi dacă ştia că era fiica Diavolului, atunci s-o fi
gândit că şi sângele ei ar fi putut merge la fel de
bine…
Mi-am îngropat faţa în palme, dar Vraciul şi-a
pus o mână pe umărul meu.
— Uită-te la mine, băiete.
M-am uitat în ochii lui şi am văzut tristeţe.
— Niciuna dintre variantele astea nu e dovedită.
S-ar putea să greşesc. Poate că a pus deoparte
nişte sânge de pe lanţul ăla. Şi atunci, îţi spun
aşa: nici eu nu sunt convins. O singură persoană
pe lumea asta mai ştie adevărul, iar aceea este
Osoasa Lizzie – dar şi vrăjitoarele mint. Dacă
Arkwright ar fi aici, în locul meu, ar scoate-o pe
Lizzie din puţul ăla şi ar sili-o să vorbească. Dar
eu nu sunt de acord cu asta. De altfel, oamenii ar
spune orice ca să scape de suferinţă.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Nu, va trebui doar să avem răbdare. Timpul
ne va dezvălui adevărul, în cele din urmă, însă
până atunci trebuie să-mi făgăduieşti că n-o să
iei deloc legătura cu fata. Dacă este într-adevăr
fiica Diavolului, atunci am făcut cea mai mare
greşeală din viaţa mea. Nu numai că am scăpat-o
de puţ din cauza rugăminţilor tale, dar i-am mai
dat şi adăpost în casa mea şi i-am îngăduit să
stea cu noi mult prea multă vreme. A avut la
îndemână tot timpul acesta ca să te corupă. Mult
prea multe ocazii să zădărnicească, pe ascuns,
tot ce încercam eu să te învăţ.
Mai mult, că e sau nu fiica Diavolului, eu tot mai
cred că are o influenţă periculoasă. Ar putea
foarte bine să ajungă la tine fie în persoană, fie
folosind o oglindă. Trebuie să rezişti ispitei
ăsteia, băiete. Nu trebuie să mai iei în niciun fel
legătura cu ea. O să faci asta pentru mine? Îmi
promiţi?
Am dat din cap.
— O să fie greu, am zis eu, dar am s-o fac.
— Bravo, băiete! Ştiu c-o să fie greu, pentru că
voi doi aţi devenit foarte apropiaţi. Prea
apropiaţi, dacă mă întrebi pe mine. Dar
primejdia cea mai mare este ca Diavolul să te
şantajeze şi să te târască spre Întuneric. Asta
s-ar putea întâmpla treptat, puţin câte puţin, iar
tu nici să nu bagi de seamă. Şi cel mai probabil
se va folosi de fată ca să obţină asta.
Se opri puţin şi schimbă tonul.
— Bun, atunci, lucrurile nu sunt chiar atât de
rele. Am şi nişte veşti bune. A sosit o scrisoare
pentru tine, acum două zile.
— O scrisoare? De la cine? De la Jack?
— De ce nu intri în casă, să afli singur? Zise
Vraciul, misterios.
Era bine să fiu iarăşi aici. Mi-am dat seama cât
de dor îmi fusese de viaţa mea de la Chipenden.
Vraciul m-a poftit să mă aşez la masa din
bucătărie, iar el a urcat şi s-a întors cu un plic,
pe care mi l-a întins zâmbind. De la prima privire
pe care i-am aruncat-o, zâmbetul meu a devenit
mai larg decât al lui.
Fiului meu mai mic, Thomas J. Ward

Era de la mama! În sfârşit, aveam veşti de la ea!

L-am deschis nerăbdător şi am început să citesc:

Draga Tom,

Lupta împotriva Întunericului în ţara mea a fost

lungă şi grea şi se apropie acum de punctul
culminant. Cu toate acestea, avem multe de
vorbit, iar eu trebuie să-ți dezvălui i alte lucruri şi
să te rog ceva. Am nevoie de ceva de la tine şi, în
afară de asta, şi de ajutorul tău. Dacă ar fi existat
vreo cale de a ocoli asta, nu ți-aș mai fi cerut ţie.
Dar lucrurile astea trebuie spuse față-n faţă, nu
într-o scrisoare, prin urmare, intenţionez să mă
întorc acasă, într-o scurta vizită, în prima
jumătate a verii.
I-am scris lui Jack să-l anunţ de sosirea mea,
aşa că nădăjduiesc să vă văd pe amândoi la
fermă. Dă-i bătaie cu învăţătura ta, băiete, şi fii
optimist, indiferent cât de negru ţi s-ar părea
viitorul. Puterea ta e mai mare decât îţi dai
seama.

cu dragoste
mama

— Mama se întoarce într-o vizită, în prima

jumătate a verii, i-am spus eu Vraciului,
întinzându-i scrisoarea, emoţionat.
Acum, eram în zece aprilie. Peste vreo două luni
aveam s-o văd din nou. Mă întrebam ce avea
să-mi spună.
Vraciul citi scrisoarea, apoi îşi ridică privirile la
mine, cu faţa gravă, şi începu să se scarpine în
barbă, adâncit în gânduri.
— Zice că vrea s-o ajut. Şi vrea ceva de la mine.
Despre ce crezi că e vorba? L-am întrebat eu, cu
gândurile învălmăşindu-mi-se în cap.
— Va trebui să aşteptăm şi-o să aflăm, băiete. Ar
putea fi orice – e o punte pe care o s-o trecem
doar când vom ajunge la ea. Însă când o să pleci
la fermă, o să vin şi eu cu tine. Sunt lucruri pe
care trebuie să le vorbesc cu mama ta şi, fără
îndoială, şi ea va avea câte ceva să-mi spună.
Dar până atunci, avem treabă. Cât timp a trecut
de când eşti ucenicul meu, băiete?
Am socotit în gând.
— Aproape doi ani…
— Da, doi ani, plus sau minus o săptămână. În
primul te-am învăţat despre duhuri. În al doilea,
am studiat vrăjitoarele, inclusiv cele şase luni de
pregătire dură cu Bill Arkwright în privinţa
vrăjitoarelor care pândesc în apele stătătoare.
Aşadar, acum am ajuns în cel de-ai treilea an de
studii şi vom începe un nou domeniu, care este
„Istoria Întunericului”. Vezi tu, băiete, cei care
nu învaţă lecţiile istoriei sunt sortiţi să facă
aceleaşi greşeli ca şi cei dinaintea lor. O să
analizăm diferitele metode prin care Întunericul
a acţionat asupra oamenilor de-a lungul
secolelor şi până în zilele noastre. Şi n-o să ne
mărginim doar la istoria Comitatului nostru. E o
treabă mult mai grea decât latina şi greaca, aşa
că o să ai de muncă, nu glumă!
Asta suna foarte interesant. Nu-mi venea să
cred că în şase luni aveam să fiu la jumătatea
perioadei mele de ucenicie. Se întâmplaseră
multe lucruri – şi bune, şi rele, şi înfricoşătoare,
şi triste. Iar cu sau fără Alice, pregătirea mea
avea să continue.
După asta, am mâncat – una dintre cele mai
reuşite mese gătite vreodată de către duhul
domestic al Vraciului. A doua zi avea să fie foarte
plină. Cea dintâi dintre multe altele care mă mai
aşteptau.
Încă o dată, am aşternut pe hârtie aceste
evenimente reproducându-le mai mult din
memorie, folosindu-mă de însemnările din jurnal
doar când a fost nevoie.
Au trecut doar trei săptămâni de când m-am
întors la Chipenden şi vremea a început să se
încălzească binişor; ceţurile şi frigul de la moara
lui Arkwright sunt acum doar amintiri.
Ieri, am primit o scrisoare de la fratele meu
Jack. Este la fel de emoţionat ca şi mine de
vestea despre vizita mamei. La fermă, totul e
bine, iar celălalt frate al meu, James, se descurcă
foarte bine ca fierar şi are o mulţime de comenzi.
 Ar trebui să fiu fericit, dar continui să mă
gândesc la Alice, întrebându-mă ce-o mai fi
făcând şi dacă Diavolul chiar a spus adevărul
despre ea. Până acum, ea a încercat de două ori
să ia legătura cu mine, folosind oglinda de la
mine din dormitor. De fiecare dată, exact când
dădeam să mă bag în pat, am observat sticla
începând să se lumineze şi i-am zărit pentru o
clipă faţa.
A fost greu. Îmi doream nespus să aburesc
oglinda şi să-i scriu, să-i spun cât de îngrijorat
eram pentru ea şi s-o întreb dacă era bine. În loc
de asta, m-am aruncat în pat, întorcându-mă cu
faţa la perete şi mi-am ţinut promisiunea faţă de
domnul Gregory.
El este Vraciul, iar eu nu sunt decât ucenicul
lui. Este încă magistrul meu şi în tot ce face se
gândeşte la cum e cel mai bine. Dar mă voi
bucura când mama va fi din nou aici. Abia aştept
s-o văd. Sunt foarte curios să aflu ce vrea să-mi
ceară şi, de asemenea, vreau să ştiu ce crede
despre Alice. Vreau să ştiu adevărul.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
SACRIFICIUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 06

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.
Personajele

Tom

Thomas Ward este al şaptelea fiu al unui al

şaptelea fiu. Aceasta înseamnă că s-a născut cu
anumite haruri, care îl fac perfect pentru rolul de
ucenic al Vraciului. Tom poate să-i vadă şi să-i
audă pe cei morţi şi este duşmanul înnăscut al
Întunericului. Dar asta nu îl împiedică pe Tom să
se teamă, şi va avea nevoie de tot curajul dacă
vrea să reuşească acolo unde alţi douăzeci şi
nouă de ucenici au eşuat.

Vraciul

Vraciul este o figură inconfundabilă. Este înalt

şi are o înfăţişare destul de înspăimântătoare.
Poartă o pelerină lungă cu glugă, şi întotdeauna
are la el un toiag şi un lanţ de argint. La fel ca şi
ucenicul său, Tom, este stângaci şi este al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Timp de mai
bine de şaizeci de ani ei a apărat Comitatul de
toate lucrurile înfricoşătoare.

Alice
 Tom nu-şi poate da prea bine seama dacă Alice e
rea sau bună. Ea îi îngrozeşte pe băieţii din sat,
se înrudeşte cu două dintre cele mai malefice
clanuri ale vrăjitoarelor (Malkin şi Deane) şi de
multe ori a folosit magia neagră. Însă ea a fost
învăţată toate aceste lucruri vrăjitoreşti
împotriva voinţei sale şi l-a salvat pe Tom din
câteva situaţii foarte dificile. Pare să fie o
prietenă loială, dar poate Tom să se încreadă pe
deplin în ea?

Mama

Mama lui Tom a ştiut dintotdeauna că fiul ei va

deveni ucenicul Vraciului. Ea îl numeşte „darul
ei pentru Comitat”. Mamă iubitoare,
tămăduitoare şi moaşă pricepută, ea a fost
întotdeauna puţin diferită. Originea ei grecească
rămâne un mister. De fapt, sunt destule lucruri
misterioase legate de mama…

CAPITOLUL 01
ASASINA MENADĂ
M-am trezit dintr-odată cu senzaţia copleşitoare
că lucrurile nu erau tocmai în regulă. Un fulger a
scânteiat în fereastră, urmat imediat de un
bubuit asurzitor de tunet. Mi se mai întâmplase
să dorm în timpul unor furtuni cumplite în
Comitat, aşa că nu asta mă trezise. Nu, era
sentimentul că mă ameninţa un soi de primejdie.
Am sărit din pat şi deodată oglinda de pe
noptiera mea a devenit mai luminoasă. Am zărit
pentru o clipă imaginea cuiva reflectată în ea,
apoi a dispărut repede. Dar nu înainte să
recunosc chipul. Era Alice.
Deşi se pregătise timp de doi ani să devină
vrăjitoare, Alice era prietena mea. Fusese
alungată de Vraci şi se întorsese la Pendle. Cu
toate că-mi era dor de ea, îmi ţinusem
promisiunea făcută magistrului meu şi
nesocotisem toate încercările ei de a lua legătura
cu mine. Dar de data asta nu o mai puteam
ignora. Scrisese un mesaj pentru mine în oglindă
şi n-am putut să nu-l citesc înainte să dispară:

! Ănidărg nî ădanem ănisasA! EidjemirP

Ce era o asasină menadă? Nu mai auzisem până

acum de aşa ceva. Şi cum putea un asasin, de
orice fel, să ajungă la mine când trebuia să
traverseze grădina Vraciului – o grădină păzită
de puternicul lui duh domestic? Dacă cineva îi
călca hotarele, duhul acela scotea un urlet care
putea să fie auzit la multe mile depărtare, iar
apoi îl sfâşia pe nepoftit în bucăţi.
Şi pe urmă, cum putea Alice să ştie de
primejdie? Era la multe mile depărtare, în
Pendle. Şi totuşi nu aveam de gând să îi ignor
avertizarea. Magistrul meu, John Gregory, era
plecat să se ocupe de o stafie supărătoare şi eu
eram singur în casă. Nu aveam nimic cu care să
mă pot apăra. Toiagul şi sacul meu erau în
bucătărie, prin urmare, trebuia să mă duc să le
iau.
Nu intra în panică, mi-am spus. Nu te grăbi şi fii
calm.
M-am îmbrăcat repede şi mi-am pus ghetele. Pe
când tunetul mai bubuia o dată deasupra
capului meu, am deschis încet uşa odăii mele şi
am păşit cu grijă pe palierul întunecat. Acolo
m-am oprit şi am ascultat. Tăcerea era deplină.
Eram sigur că nimeni nu pătrunsese încă în
casă, aşa că am început să cobor scările în vârful
picioarelor, ferindu-mă de-a face şi cel mai mic
zgomot. M-am strecurat prin coridor şi am intrat
în bucătărie.
Mi-am băgat lanţul de argint în buzunarul
pantalonilor şi, luându-mi toiagul, am deschis
uşa din spate şi am păşit afară. Unde era duhul?
De ce nu apăra casa şi grădina de intrus? Ploaia
îmi cădea pe faţă pe când aşteptam nemişcat,
cercetând cu privirea pajiştea şi copacii de
dincolo de ea, atent la cea mai mică mişcare. Am
stat acolo până ce ochii mi s-au obişnuit cu
întunericul, dar nu vedeam mare lucru. Chiar şi
aşa, m-am îndreptat către copacii din grădina de
apus.
Nu făcusem mai mult de zece paşi, când am
auzit venind din stânga mea un urlet care mi-a
îngheţat sângele în vene, urmat de tropăitul unor
paşi. Cineva traversa în fugă pajiştea, direct
către mine. Mi-am pregătit toiagul, apăsând în
scobitura tainică şi, cu un clinchet, la capătul lui
apăru lama.
Fulgerul spintecă din nou întunericul şi la
lumina lui am văzut ce mă ameninţa. Era o
femeie înaltă şi slabă, care flutura în mâna
stângă un tăiş lung şi ucigător. Părul îi era legat
la spate, faţa ei suptă era schimonosită de ură şi
pictată cu o vopsea întunecată. Purta o rochie
lungă, muiată de ploaie, iar picioarele ei, în loc de
încălţări, erau înfăşurate în fâşii de piele. Deci
asta era o menadă, mi-am spus.
Am luat poziţie de apărare, ţinându-mi toiagul
pe diagonală, aşa cum fusesem învăţat. Inima
îmi bătea cu putere, dar trebuia să-mi păstrez
cumpătul şi să profit de prima ocazie pentru a da
lovitura.
Tăişul ei se arcui deodată în jos, trecând la
câteva degete de umărul meu, şi eu m-am răsucit
în spate, încercând să pun o distanţă între mine
şi vrăjmaşa mea. Aveam nevoie de spaţiu pentru
a-mi învârti toiagul. Iarba era îmbibată de ploaie
şi, când menada se repezi din nou către mine,
mi-a alunecat piciorul şi mi-am pierdut
echilibrul. Am fost cât pe-aci să cad pe spate, dar
am reuşit să mă las pe un genunchi, şi am ridicat
la timp toiagul pentru a para tăişul care altfel
mi-ar fi pătruns adânc în umăr. Am izbit din
nou, lovind-o cu putere pe menadă peste
încheietura mâinii, şi cuţitul îi căzu
învârtindu-se. Fulgerul destrămă iar pentru o
clipă întunericul şi i-am văzut mânia de pe chip
când, lipsită de armă, atacă din nou. Acum urla,
înnebunită de furie – iar în sunetele guturale
aspre am recunoscut cuvinte din greacă. De data
aceasta am păşit într-o parte, ferindu-mă de
mâinile ei întinse către mine, cu unghiile lor
lungi şi ascuţite, şi am lovit-o cu toată puterea la
tâmplă. A căzut în genunchi şi în acea clipă nu
mi-ar fi fost greu să-mi înfig vârful lamei în
pieptul ei.
În schimb, mi-am trecut toiagul în mâna
dreaptă, am băgat mâna stângă în buzunar şi
mi-am înfăşurat lanţul de argint în jurul
încheieturii. Un lanţ de argint e foarte folositor în
faţa unui servitor al Întunericului – dar m-am
întrebat dacă va putea lega şi o asasină menadă.
M-am concentrat şi, în clipa în care s-a ridicat în
picioare, a fost luminată de un fulger strălucitor.
Nici că se putea mai bine! Îmi vedeam perfect
ţinta, şi am dat drumul lanţului cu o zvâcnire din
încheietura pumnului. Lanţul s-a ridicat spre
înalturi într-o spirală desăvârşită, apoi s-a
încolăcit pe trupul ei, trântind-o în iarbă.
Am ocolit-o cu grijă. Lanţul îi prinsese braţele şi
picioarele şi i se strânsese în jurul maxilarelor,
dar ea tot mai putea să vorbească, şi revărsă
către mine un torent de cuvinte din care nu am
înţeles niciunul. Oare erau în greceşte? Aşa
credeam – dar era un dialect ciudat.
Se părea că lanţul îşi făcuse datoria, aşa că, fără
să mai pierd timpul, am apucat-o de piciorul
stâng şi am început să o târăsc prin iarba udă
înspre casă. Vraciul o să vrea să îi pună întrebări
– asta dacă putea înţelege ce spunea ea. Greaca
mea era cel puţin la fel de bună ca a lui, dar
vorbăria ei nu avea nicio noimă pentru mine.
Pe o latură a casei se afla lipită o magazie de
lemn unde ţineam buştenii pentru foc, aşa că
acolo am târât-o din ploaie. Apoi am luat un
felinar de pe poliţa din colţ şi l-am aprins, pentru
a o vedea mai bine pe cea pe care o capturasem.
L-am ridicat deasupra capului şi atunci ea m-a
scuipat, şi picătura rozalie vâscoasă ateriză pe
pantalonii mei. Acum îi puteam simţi mirosul –
un amestec de sudoare stătută şi de vin acrit. Şi
mai era ceva, un iz de carne putrezită. Când a
deschis din nou gura, am văzut între dinţii ei
ceva ce semăna cu fâşii de carne.
Buzele ei erau purpurii, la fel ca şi limba – semn
că băuse vin roşu. Faţa îi era brăzdată de un
desen complicat de spirale şi vârtejuri. Părea un
noroi roşiatic, dar ploaia nu reuşise să i-l
şteargă. Mă scuipă din nou, aşa că m-am dat
înapoi şi am agăţat felinarul de unul din cârligele
din tavan.
Într-un colţ era un scăunel, pe care l-am tras
lângă perete şi m-am aşezat, departe de
scuipatul ei. Mai era cel puţin un ceas până să se
lumineze de ziuă, aşa că m-am lăsat pe spate şi
am închis ochii, ascultând ploaia care răpăia pe
acoperişul magaziei. Eram obosit şi îmi puteam
îngădui să moţăi. Lanţul de argint o legase bine
pe menadă, şi ea nu avea nicio şansă de a se
elibera.
Aţipisem doar de câteva minute când m-a trezit
un zgomot puternic. M-am ridicat deodată în
capul oaselor. Auzeam un vuiet, un şuierat care
se apropia fulgerător. Ceva venea către magazie
şi brusc mi-am dat seama ce era.
Duhul! Se repezea la atac!
Abia am avut timp să mă ridic în picioare, când
felinarul se stinse şi am fost trântit pe spate, iar
impactul loviturii mi-a tăiat răsuflarea. În timp
ce mă chinuiam să-mi recapăt suflul, am auzit
cum buştenii sunt aruncaţi de perete, dar cel
mai puternic sunet era ţipătul menadei.
Zgomotele continuară mult timp în întuneric;
apoi se lăsă tăcerea, şi numai ploaia se mai
auzea, răpăind pe acoperiş. Duhul îşi făcuse
treaba şi plecase.
Mi-era frică să aprind din nou felinarul. Mi-era
frică să mă uit la menadă. Dar am făcut-o până
la urmă. Era moartă şi foarte palidă, căci duhul o
golise de tot sângele. Pe gât şi umeri carnea era
sfâşiată; din rochie rămăseseră doar zdrenţe.
Chipul îi era contorsionat într-o expresie
îngrozită. Nu se mai putea face nimic. Ceea ce se
întâmplase era ceva nemaipomenit. Odată ce era
prizoniera mea, legată de mine, duhul n-ar fi
trebuit nici măcar să o atingă. Şi unde fusese el
atunci când ar fi trebuit să apere grădina?
Zguduit de experienţa prin care trecusem, am
lăsat trupul menadei acolo unde era şi m-am
întors în casă. M-am gândit să încerc să iau
legătura cu Alice cu ajutorul oglinzii. Îi datoram
viaţa şi voiam să îi mulţumesc. Am fost cât pe ce
să cedez, dar îi făcusem o promisiune
magistrului meu, aşa că, după ce m-am luptat o
vreme în sinea mea, m-am spălat, mi-am
schimbat hainele şi am aşteptat întoarcerea
Vraciului.

A revenit chiar înainte de prânz. I-am povestit

tot ce se întâmplase şi apoi am ieşit amândoi
afară să ne uităm la asasina moartă.
— Ei bine, băiete, asta naşte câteva întrebări
serioase, nu-i aşa? Spuse magistrul meu,
scărpinându-se în barbă.
Părea sincer îngrijorat şi nici nu-l puteam
condamna pentru asta. Şi eu mă simţeam foarte
tulburat de tot ceea ce se întâmplase.
— Casa asta a mea de la Chipenden,
întotdeauna am fost convins că era sigură şi
ferită de primejdii, continuă el. Dar ceea ce s-a
petrecut aici mă pune pe gânduri. Strecoară
îndoiala în mintea mea. De acum înainte o să
dorm mai puţin liniştit în propriul meu pat. Oare
cum a reuşit menada asta să străbată grădina
fără să fie simţită de duh? Nimic nu a mai trecut
până acum de el.
Am aprobat din cap.
— Şi mai e ceva, băiete, care mă îngrijorează. De
ce a atacat-o şi a omorât-o mai târziu, după ce tu
o legaseşi cu lanţul tău? Nu e în firea lui să se
poarte aşa.
Am dat iarăşi din cap în semn de încuviinţare.
— Şi aş mai vrea să ştiu ceva – cum de ai ştiut tu
că a intrat în grădină? Tuna puternic şi ploua cu
ropote. Nu aveai cum s-o auzi. De drept, ar fi
trebuit să între în casă şi să te omoare în pat.
Aşadar, ce ţi-a dat de veste? Întrebă Vraciul,
ridicându-şi sprâncenele.
Acum nu mai dădeam din cap, ci rămăsesem cu
privirea aţintită spre picioare, şi simţeam ochii
magistrului meu sfredelindu-mă. Aşa că mi-am
dres glasul şi i-am explicat întocmai cum se
petrecuseră lucrurile.
— Ştiu că ţi-am promis că n-o să folosesc
oglinda pentru a vorbi cu Alice, am încheiat, dar
s-a întâmplat mult prea repede pentru a mai face
ceva. Ea a mai încercat să ia legătura cu mine şi
înainte, dar te-am ascultat întotdeauna şi mi-am
întors privirea – până acum. A fost totuşi un
lucru bun că de data asta i-am citit mesajul, am
adăugat puţin supărat, căci altfel aş fi fost mort
acum!
Vraciul rămase foarte liniştit.
— E drept, avertizarea ei ţi-a salvat viaţa,
recunoscu el. Dar ştii ce cred eu despre folosirea
oglinzii ca să vorbeşti cu vrăjitoarea aia mică.
M-am zbârlit auzindu-i cuvintele. E posibil să fi
observat, pentru că a schimbat vorba.
— Tu ştii ce e o asasină menadă, băiete?
Am clătinat din cap.
— Un singur lucru ştiu – când m-a atacat, era
aproape nebună de furie!
Vraciul încuviinţă din cap.
— Menadele rareori îşi părăsesc ţinutul natal,
Grecia. Ele sunt un trib de femei care trăiesc în
sălbăticia de acolo şi se hrănesc cu roadele
pământului, mâncând orice găsesc, de la fructe
sălbatice de pădure până la animalele care se
rătăcesc în drumul lor. Venerează o zeiţă setoasă
de sânge numită Ordeen, şi îşi trag puterea
dintr-un amestec de vin şi carne crudă,
aprinzându-se şi ajungând singure la o nebunie
ucigătoare, când sunt gata să facă noi victime. În
general se hrănesc cu leşuri, dar nu se dau
înapoi nici de la devorarea celor vii. Menada asta
îşi vopsise chipul pentru a părea mai
sângeroasă, probabil cu vin şi grăsime de om – şi
ceară pentru a le fixa pe cele două. Fără îndoială
omorâse de curând pe cineva. E un lucru bun că
ai reuşit să o trânteşti la pământ şi să o înlănţui,
băiete. Menadele au o putere nemaipomenită. Se
ştie că îşi pot rupe victimele în bucăţi chiar şi cu
mâinile goale! Multe generaţii de menade au trăit
aşa, şi până la urmă au degenerat şi acum cu
greu le mai poţi numi fiinţe umane. Sunt mai
apropiate de fiarele sălbatice, dar tot şi-au mai
păstrat o urmă de viclenie.
— Dar de ce să vină tocmai până aici, în
Comitat?
— Ca să te omoare, băiete – asta e limpede. Dar
de ce să fii tu o ameninţare pentru ele în Grecia,
asta nu-mi pot da seama. Şi totuşi, mama ta e
acolo, luptându-se cu forţele întunecate, aşa că
fără nicio îndoială, atacul acesta are de-a face cu
ea…
Apoi Vraciul m-a ajutat să-mi desfac lanţul de
argint de pe trupul menadei, pe care l-am târât în
grădina de răsărit. Am săpat împreună o groapă
îngustă pentru ea, mai degrabă adâncă decât
lungă şi lată, şi eu am făcut cea mai mare parte
din treabă, ca de obicei. Apoi am băgat-o în puţul
întunecat pe verticală, cu capul în jos. Nu era o
vrăjitoare, dar Vraciul niciodată nu risca în
vreun fel cu servitorii Întunericului – mai ales cu
cei despre care nu ştiam prea multe. Într-o
noapte cu lună plină, moartă sau nu, ea ar putea
încerca să-şi sape cu ghearele drumul către
suprafaţa pământului. Aşa, nu şi-ar da seama că
merge în direcţia opusă.
După ce-am isprăvit, Vraciul m-a trimis în sat,
la pietrar şi fierar. Seara târziu aşezaseră deja
lespezile şi drugii de fier peste mormântul ei. Nu
îi luase mult timp magistrului meu să afle
răspunsurile la celelalte două întrebări ale sale.
Găsise două troace mici de lemn pătate de sânge,
chiar la capătul grădinii. Probabil că fuseseră
pline de sânge înainte ca duhul să bea pe
săturate.
— Bănuiala mea, băiete, e că a fost ceva
amestecat în sânge. Poate că asta l-a adormit pe
duh sau l-a zăpăcit. De aceea n-a simţit-o pe
menadă când a intrat în grădină, iar mai târziu a
omorât-o deşi nu ar fi trebuit s-o facă. Păcat că a
murit. Am fi putut să-i punem întrebări şi să
aflăm de ce a venit şi cine a trimis-o.
— Ar putea fi Necuratul în spatele acestei
întâmplări? Am întrebat. Ar fi putut el s-o trimită
ca să mă omoare?
Necuratul, cunoscut şi ca Cel Rău, sau Diavolul,
era liber în lume din augustul trecut. Fusese
chemat de cele trei clanuri ale vrăjitoarelor din
Pendle – Malkin, Deane şi Mouldheel. Acum
clanurile se războiau între ele – unele vrăjitoare
erau supuse Celui Rău, altele erau vrăjmaşele lui
înverşunate. Eu îl întâlnisem de trei ori de
atunci, dar, deşi fiecare întâlnire mă lăsase
tremurând până în măduva oaselor, ştiam că era
prea puţin probabil ca Diavolul să încerce să mă
omoare cu mâna lui, pentru că fusese priponit.
La fel cum poate un cal să fie priponit, cu
picioarele legate ca să nu se îndepărteze prea
mult, tot aşa şi Cel Rău fusese priponit în trecut
de către cineva, iar puterea îi fusese limitată.
Dacă hotăra să mă omoare cu mâna lui, atunci
urma să stăpânească lumea timp de o sută de
ani doar, o perioadă pe care ar considera-o mult
prea scurtă. Aşadar, conform regulilor
priponitului, nu avea decât o singură
posibilitate: să pună pe unul dintre copiii lui să
mă omoare, sau să încerce să mă atragă de
partea lui. Dacă reuşea să mă convertească la
Întuneric, atunci avea să stăpânească lumea
până la sfârşitul ei. Asta încercase să facă ultima
dată când ne întâlnisem.
Desigur, dacă muream de altă mână – cea a
menadei, de pildă – atunci Diavolul ajungea
încet-încet să ia lumea în stăpânire. Şi atunci,
oare el o trimisese?
Vraciul părea gânditor.
— Necuratul? E posibil, băiete. Trebuie să fim
cu ochii în patru. Ai avut mare noroc să rămâi în
viaţă după atacul menadei.
Am vrut să-i amintesc că fusese mai degrabă
vorba de intervenţia lui Alice decât de noroc, dar
m-am gândit că e mai bine să nu spun nimic.
Fusese o noapte grea şi nu câştigam nimic dacă îl
necăjeam.
În noaptea care a urmat nu mi-am găsit somnul
şi, după o vreme, m-am dat jos din pat, am
aprins lumânarea şi am început să citesc din
nou scrisoarea mamei.

Dragă Tom,

Lupta împotriva Întunericului în ţara mea a fost

lungă şi grea, şi se apropie de un moment de
cumpănă. Oricum, noi doi avem multe de vorbit,
şi am şi alte lucruri să-ți dezvălui, şi să îţi fac o
rugăminte. Am nevoie de ceva de la tine. Şi de
ajutorul tău. Dacă ar exista vreo cale prin care să
ocolesc asta, nu ți-aș cere-o. Dar acestea sunt
cuvinte care trebuie spuse faţă în faţă, nu într-o
scrisoare, i de aceea am de gând să mă întorc
acasă pentru o scurtă vizită în ajunul solstiţiului
de vară.
I-am scris lui Jack ca să-l anunţ de sosirea mea,
aşa că abia aştept să te văd la fermă în ziua
stabilită. Munceşte cu sârguinţă la lecţiile tale,
fiule, şi fii încrezător, oricât de întunecat ar
putea părea viitorul. Puterea ta e mai mare decât
crezi.

cu dragoste,
mama

În mai puţin de o săptămână era solstiţiul, iar

Vraciul şi cu mine o vom porni către sud, să
mergem la ferma fratelui meu Jack şi să o vedem
pe mama. Îmi fusese dor de ea şi abia aşteptam
să o revăd. Dar eram la fel de nerăbdător să aflu
ce dorea de la mine.
CAPITOLUL 02
BESTIARUL VRACIULUI
În dimineaţa următoare, am făcut lecţii, ca de
obicei. Eram în al treilea an de ucenicie la
magistrul meu şi studiam lupta împotriva
Întunericului: în primul an învăţasem despre
duhuri, în al doilea despre vrăjitoare, iar acum
subiectul lecţiilor mele era „Istoria
Întunericului”.
— Haide, băiete, pregăteşte-te să iei notiţe, îmi
ordonă Vraciul, scărpinându-se în barbă.
Mi-am deschis carneţelul, mi-am înmuiat peniţa
tocului în sticluţa cu cerneală şi am aşteptat
să-şi înceapă lecţia. Stătea pe o bancă din
grădina de apus. Era o dimineaţă însorită de
vară şi pe cerul albastru nu se vedea nici urmă
de nor. Chiar în faţa noastră se aflau dealurile
punctate cu oi, în timp ce în jurul nostru
răsunau cântecele păsărelelor şi bâzâitul
adormitor dar plăcut al insectelor.
— Aşa cum ţi-am mai spus, băiete, Întunericul
se manifestă sub forme diferite, în momente
diferite şi locuri diferite, spuse Vraciul, începând
să se plimbe de colo-colo prin faţa băncii mele.
Dar, aşa cum o ştim pe pielea noastră, cel mai
teribil aspect al Întunericului în Comitat – şi în
lumea largă de dincolo de hotarele lui – este
Necuratul.
Auzindu-l numele rostit, mi-am adus aminte de
ultima noastră întâlnire, şi inima mi s-a strâns şi
am simţit un nod în gât. Atunci Necuratul îmi
dezvăluise un secret cumplit – susţinuse că Alice
era fiica lui – fiica Diavolului. Era greu să-mi
închipui asta, dar dacă era adevărat? Alice era
cea mai apropiată prietenă a mea şi îmi salvase
viaţa de mai multe ori. Dacă ceea ce Diavolul îmi
spusese chiar era adevărat, atunci Vraciul
făcuse bine să o alunge: nu mai puteam fi
niciodată împreună – şi totuşi gândul acesta era
aproape de nesuportat.
— Dar deşi Necuratul este cea mai mare grijă a
noastră, continuă Vraciul, există şi alţi locuitori
ai Întunericului care, cu ajutor din partea
vrăjitoarelor, magilor sau a altor fiinţe umane
băgăcioase, pot să treacă prin portaluri în lumea
noastră. Printre ele se numără Vechii Zei precum
Golgoth, cu care cred că îţi aminteşti că am avut
de-a face în Mlaştina Anglezarke.
Am încuviinţat din cap. Fusese o luptă strânsă,
care aproape că mă costase viaţa.
— Trebuie să fim fericiţi că doarme din nou,
spuse magistrul meu, dar alţii sunt perfect treji.
Uită-te la ţinutul natal al mamei tale, Grecia. Aşa
cum ţi-am spus şi ieri, o zeiţă aprigă numită
Ordeen, care este venerată de menade, a
provocat acolo mari vărsări de sânge, încă din
vremurile de demult. Mai mult ca sigur, ea se află
în miezul lucrurilor. Cu ea încearcă să se lupte
mama ta. Nu ştiu prea multe despre Ordeen, dar
se pare că este însoţită de servitorii ei, care
omoară tot ceea ce mişcă pe multe mile împrejur.
Iar menadele, care sunt de obicei răspândite pe
tot teritoriul Greciei, se adună în număr mare
pentru a-i aştepta sosirea. Sunt ca nişte vulturi
gata să se ospăteze cu carnea celor morţi sau pe
moarte. Pentru ele e o sărbătoare a recoltei, un
moment al belşugului, răsplata pe care o primesc
pentru că au venerat-o pe Ordeen şi pe servitorii
ei. Fără îndoială, mama ta va avea multe lucruri
să ne spună – există pagini albe în Bestiarul meu
care trebuie umplute.
Bestiarul Vraciului, una dintre cele mai mari şi
mai interesante cărţi din biblioteca lui, era plin
de tot felul de creaturi cumplite. Dar existau
spaţii goale unde lipseau informaţiile şi pe care el
încerca să le umple ori de câte ori putea.
— Cu toate acestea, ştiu că, spre deosebire de
ceilalţi Vechi Zei, Ordeen nu are nevoie de ajutor
omenesc pentru a trece printr-un portal în lumea
noastră. Până şi Necuratul a avut nevoie de
ajutorul vrăjitoarelor din Pendle. Dar se pare că
ea poate trece prin portalul ei când vrea – şi să se
întoarcă tot când are chef.
— Dar „servitorii” care sosesc odată cu ea prin
portal, ei cum sunt? Am întrebat.
— Sunt locuitori ai Întunericului – demoni şi
elementarii. În general, demonii au înfăţişări de
bărbaţi sau femei, dar puterea lor este uriaşă şi
sunt nemiloşi. Mai există şi vaengirele –
vrăjitoarele lamia zburătoare. Atât de multe i
s-au alăturat, încât prea puţine au mai rămas
prin alte locuri, care trăiesc singure sau în
perechi, ca surorile mamei tale. Închipuie-ţi cum
trebuie să fie atunci când soseşte Ordeen – o
armie de asemenea creaturi care coboară din cer
pentru a rupe şi a sfâşia carnea victimelor lor! E
cumplit şi să te gândeşti doar la asta, băiete!
Cu siguranţă era. Cele două surori ale mamei
erau lamii zburătoare. Luptaseră alături de noi
în bătălia de pe dealul Pendle, făcând prăpăd în
rândul celor trei clanuri de vrăjitoare care erau
împotriva noastră.
— Da, da, Grecia e un loc primejdios. Mama ta
are mulţi duşmani… există şi vrăjitoare lamia
sălbatice, cele care umblă în patru labe. Sunt
multe în Grecia, mai ales în munţi. După ce
lecţia asta a noastră se încheie, îţi sugerez să te
duci în bibliotecă şi să le cauţi în Bestiar. Iar
după ce citeşti tot ceea ce găseşti despre ele,
notează-ţi în carneţel lucrurile aflate.
— Ai pomenit şi de „elementariile” care trăiesc
împreună cu Ordeen. Ce fel sunt ele?
— Sunt elementarii de foc – ceva ce nu avem în
Comitat, băiete. Dar o să-ţi spun într-altă zi tot
ceea ce ştiu despre ele. Căci acum ar fi mai bine
să continuăm cu studiul Graiului Vechi, care
este mult mai greu de învăţat decât latina sau
greaca.
 Vraciul avea dreptate. Restul lecţiei a fost atât
de greu încât m-a luat cu durere de cap. Cu toate
acestea, era foarte important să învăţ Graiul
Vechi: acesta era folosit în mod obişnuit de
Vechii Zei şi de discipolii lor, şi era graiul în care
erau scrise grimoarele, cărţile de magie
întunecată folosite de necromanţi.
M-am simţit uşurat când lecţia s-a încheiat şi
am putut să urc în biblioteca magistrului meu.
Vizitele acolo îmi făceau mare plăcere. Biblioteca
era mândria Vraciului, care o moştenise,
dimpreună cu casa, de la fostul lui magistru,
Henry Horrocks. Unele dintre cărţi aparţinuseră
altor vraci de demult, cu multe generaţii în urmă;
altele fuseseră scrise chiar de către John
Gregory. Erau adevărate cronici ale unor
învăţături de-o viaţă, dobândite prin practicarea
meşteşugului său şi prin lupta împotriva
Întunericului.
Vraciul era întotdeauna îngrijorat că s-ar putea
întâmpla ceva cu biblioteca lui; când Alice
locuise cu noi, sarcina ei fusese să facă mai
multe copii ale unor cărţi, scriindu-le de mână.
Domnul Gregory credea că una dintre
principalele sale datorii era să păstreze biblioteca
pentru viitorii vraci, adăugând, pe cât posibil, la
rezerva ei de învăţăminte şi cunoştinţe.
Pe nenumăratele poliţe se aflau mii de cărţi, dar
eu m-am dus direct la Bestiar. Acesta era o
înşiruire de tot felul de creaturi, de la duhuri şi
demoni la elementarii şi vrăjitoare, alături de
care se găseau relatări personale şi desene în
care Vraciul descria cum avusese de-a face cu
Întunericul. Am răsfoit paginile până când am
ajuns la ”vrăjitoarele lamia”.

Prima Lamia a fost o vrăjitoare puternică,

deosebit de frumoasă. Ea îl iubea pe Zeus,
conducătorul Vechilor Zei, care era deja însurat
cu zeiţa Hera. În mod nechibzuit, Lamia i-a făcut
copii lui Zeus. Când a aflat Hera, furioasă de
gelozie, i-a omorât pe toţi aceşti nefericiţi copii, în
afară de unul. Înnebunită de durere, Lamia a
început să omoare copii oriunde îi găsea, aşa că
pâraiele şi râurile s-au înroşit de sângele lor, iar
aerul tremura de strigătele de jale ale părinţilor
distruşi. În cele din urmă Zeii au pedepsit-o şi
i-au preschimbat trupul, astfel încât de la mijloc
în jos a devenit sinuos şi solzos asemenea unui
şarpe.
Astfel schimbată, Lamia şi-a îndreptat acum
atenţia către bărbaţii tineri. Începu să îi cheme
într-o poiană din pădure, unde doar capul ei
frumos şi umerii rotunzi se vedeau din iarba
înaltă şi verde. Şi după ce îşi ademenea victima
cât mai aproape, îşi încolăcea în jurul ei partea
de jos a trupului, strângând-o până când o lăsa
fără suflare, în vreme ce gura ei, lipită de gâtul
tânărului lipsit de putere, se ospăta cu sângele
lui, până la ultima picătură.
 Mai târziu, Lamia a avut un iubit numit
Chaemog, o făptură asemănătoare unui păianjen
care locuia în cele mai adânci peşteri ale
Pământului. Ea i-a născut trei fete gemene, şi
acestea au fost primele vrăjitoare lamia. La cea
de-a treisprezecea lor aniversare s-au certat cu
mama lor şi, după o luptă teribilă, i-au smuls
membrele şi i-au sfâşiat trupul în bucăţi, şi toate
bucăţile, chiar şi inima, le-au dat unei turme de
mistreţi sălbatici.

Cartea continua cu descrierea diferitelor tipuri

de vrăjitoare lamia – cum arătau, cum se
comportau – şi, lucrul cel mai important pentru
un vraci, cum să te porţi cu ele. Eu ştiam deja
destule lucruri despre vrăjitoarele lamia. Vraciul
trăise mulţi ani cu o vrăjitoare lamia domestică
numită Meg, iar pe sora ei sălbatică, Marcia, o
ţinuse încuiată într-un puţ în pivniţa casei lui
din Anglezarke. Amândouă se întorseseră în
Grecia, dar în perioada în care am stat în
Anglezarke am aflat multe despre ele.
Am continuat să citesc, luând chiar şi notiţe.
Era o recapitulare foarte folositoare. Se vorbea
acolo de lamiile zburătoare, numite vaengire, de
care pomenise mai devreme Vraciul. Gândurile
mi s-au îndreptat atunci către mama. Chiar şi
când eram doar un copil ştiam că era altfel decât
ceilalţi. Avea un accent uşor, care arăta că nu se
născuse în Comitat. Se ferea de lumina directă a
soarelui şi în timpul zilei ţinea de cele mai multe
ori perdelele bucătăriei trase.
În timp, am ajuns să ştiu tot mai multe lucruri
despre mama. Am aflat cum o salvase tata în
Grecia. Şi apoi, mai târziu, mi-a spus că eu eram
deosebit, al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, şi
darul ei pentru Comitat, o armă care să fie
folosită împotriva Întunericului. Dar tot nu
aveam toate piesele puzzle-ului. Ce era de fapt
mama?
Surorile mamei erau vaengire – lamii sălbatice
zburătoare care, aşa cum tocmai îmi explicase
Vraciul, rareori treceau dincolo de portalul lui
Ordeen. Acum se aflau în Turnul Malkin, păzind
cuferele mamei, care conţineau bani, poţiuni şi
cărţi. Eu socoteam că şi mama trebuia să fie o
lamia. Poate că tot vaengiră. Asta mi se părea cel
mai probabil.
Era un alt mister pe care trebuia să îl dezleg –
deşi nu puteam să o întreb de-a dreptul.
Consideram că mama era cea care trebuia să-mi
spună. Şi era posibil să găsesc răspunsul cât de
curând.
Târziu după-amiază, având câteva ore de
petrecut departe de Vraci, m-am dus să mă
plimb pe câmp. Am urcat pe Vârful Parlick, am
stat şi am privit umbrele norilor care alunecau
repede pe deasupra văii de jos şi am ascultat
ţipetele nagâţilor.
Cât de mult îmi lipsea Alice! Petrecusem multe
ceasuri împreună urcând până aici, cu tot
Comitatul întinzându-se la picioarele noastre. Să
mă plimb de unul singur nu era acelaşi lucru.
Eram nerăbdător acum să treacă mai repede
săptămâna pentru ca eu şi Vraciul să o pornim
spre ferma lui Jack. De-abia aşteptam să o văd
pe mama şi să aflu ce voia de la mine.
CAPITOLUL 03
SCHIMBATĂ DE SPIRIDUȘI?
În dimineaţa în care trebuia să o pornim la
drum, am coborât în satul Chipenden după
proviziile săptămânale ale Vraciului de la brutar,
băcan şi măcelar – în definitiv, aveam să fim
plecaţi doar câteva zile. La ultima prăvălie i-am
spus proprietarului, un bărbat solid cu barbă
roşcată, că dacă cineva îl caută pe Vraci pentru
treburile lui şi sună clopotul la copăceii de
nuieluşe, treburile vor mai trebui să aştepte.
Pe când străbăteam satul întorcându-mă către
casă, simţeam desaga mai uşoară decât de
obicei, din cauza puţinătăţii alimentelor. În
sudul Comitatului războiul nu se stinsese încă şi
veştile erau proaste. Forţele noastre se
retrăgeau, şi atâta hrană fusese luată pentru
îndestularea oştilor încât oamenii cei mai săraci
erau pe cale să moară de foame. Am observat că
în Chipenden lucrurile se înrăutăţiseră şi mai
mult. Vedeam şi mai multe chipuri înfometate,
iar câteva case fuseseră părăsite, căci familiile
lor se îndreptaseră către nord, în speranţa unei
vieţi mai bune.

Am pornit-o la drum împreună cu Vraciul, în

pas vioi, şi deşi eu îmi purtam toiagul şi
amândouă desagile noastre, ca de obicei, lucrul
acesta nu mă supăra deloc. De-abia aşteptam să
o văd pe mama. Dar după un timp, în vreme ce
aerul dimineţii începea să se încălzească, Vraciul
încetini pasul. Eu o tot luam înainte şi trebuia
să-l aştept mereu, ca să mă ajungă din urmă.
Începu să se enerveze pe mine.
— Mai domol, băiete! Mai domol! Spuse el pe un
ton nemulţumit. Oasele mele bătrâne se
chinuiesc să ţină pasul. Am plecat la drum cu o
zi mai devreme – mama ta oricum n-o să ajungă
înainte de solstiţiu!
A doua zi, seara târziu, chiar înainte să ajungem
pe coama Dealului Spânzuraţilor, am văzut
fuioare de fum ridicându-se spre cer din direcţia
fermei. Pentru o clipă, inima mi se strânse de
spaimă. Mi-am adus aminte de raidul
vrăjitoarelor din Pendle de anul trecut; dăduseră
foc la hambar, care arsese în întregime, înainte
să scotocească prin casă şi să îi răpească pe
Ellie, Jack şi micuţa Mary. Cine erau oamenii
aceştia care poposiseră pe câmpurile lui Jack?
Ştiam că el n-ar fi îngăduit străini pe
pământurile lui, aşa că m-am întrebat dacă asta
nu avea cumva legătură cu mama.
Dar n-am avut prea mult timp să mă gândesc la
lucrurile astea, pentru că am simţit imediat că ea
era deja acasă. O urmă de fum maroniu se înălţa
din horn către albastrul cerului şi am simţit
căldura prezenţei sale. Cumva, ştiam cu
siguranţă că se întorsese!
— Mama e acolo deja, sunt sigur de asta! I-am
spus Vraciului, cu ochii strălucind de lacrimi.
Îmi fusese atât de dor de ea şi de-abia aşteptam
să o revăd.
— Da, băiete, poate că nu te înşeli. Coboară şi
salut-o. Aveţi multe de vorbit, şi o să vreţi să fiţi
singuri. Eu o să aştept aici sus.
Am zâmbit, am încuviinţat din cap şi am luat-o
la fugă în jos, pe panta împădurită, către noul
hambar. Dar înainte să ajung în curtea fermei,
fratele meu Jack ieşi de după un colţ, tăindu-mi
calea. Ultima dată când îl văzusem pe Jack era
foarte bolnav, după ce fusese cât pe ce să moară
din cauza bătăii primite de la vrăjitoarele care
prădaseră ferma şi furaseră cuferele mamei.
Acum era ars de soare şi părea din nou sănătos
şi puternic, cu sprâncenele mai stufoase ca
niciodată. Mă cuprinse în braţe într-o strânsoare
de urs şi aproape că mă lăsă fără răsuflare.
— Mă bucur să te văd, Tom, exclamă el,
depărtându-mă puţin ca să mă vadă mai bine şi
zâmbindu-mi cu gura până la urechi.
— E grozav să te văd din nou bine şi în putere,
Jack, i-am spus eu.
— Şi asta datorită ţie. Ellie mi-a povestit totul.
M-aş fi aflat acum la şase picioare sub pământ
dacă n-ai fi fost tu.
Împreună cu Alice reuşisem să-l salvez pe Jack
şi pe familia sa din Turnul Malkin.
— Mama s-a întors deja, nu-i aşa? Am întrebat
nerăbdător.
Jack încuviinţă din cap, dar zâmbetul îi dispăru
de pe chip, înlocuit de o anume stânjeneală, o
urmă de nesiguranţă şi o tristeţe în privire.
— Da, s-a întors, Tom, şi de-abia aşteaptă să te
vadă iar, dar trebuie să te avertizez că e
schimbată…
— Schimbată? Cum adică schimbată?
— La început de-abia am recunoscut-o. Are în
ea ceva sălbatic – mai ales în ochi. Şi pare mai
tânără, ca şi cum ar fi scuturat nişte ani de pe
ea. Ştiu că nu e posibil, dar ăsta-i adevărul…
Deşi nu i-am spus nimic lui Jack, ştiam prea
bine că era posibil. Regulile omeneşti de
îmbătrânire nu se aplicau şi vrăjitoarelor lamia.
Aşa cum explica Bestiarul Vraciului, există două
forme pentru o lamia, şi ele se schimbă încet
dintr-una în cealaltă. Probabil că mama revenea
încet la starea sălbatică. Era o posibilitate
tulburătoare, care mă speria. Nu era ceva la care
voiam să mă gândesc prea mult.
— Tom… tu ştii totul despre lucrurile astea
datorită învăţăturilor pe care le primeşti în
ucenicia ta… e posibil să fi fost schimbată de
spiriduşi? Întrebă Jack îngrijorat, şi pe faţa lui se
puteau vedea teama şi îndoiala. Orice se putea
întâmpla cât timp a fost în Grecia. Poate că a fost
capturată de spiriduşi şi înlocuită cu unul dintre
ei?
— Nu, Jack, sigur că nu, l-am liniştit eu. Nu
există spiriduşi, poveştile astea nu-s decât nişte
superstiţii. Aşa că nu-ţi mai bate capul cu asta.
Sunt convins că e vorba doar de vremea caldă
din Grecia care i-a făcut foarte bine. Acum mă
duc s-o văd şi o să vorbim mai târziu. Unde e
James?
— James are treabă. Pe timpurile astea face mai
mulţi bani cu fierăria decât fac eu cu ferma. Dar
sunt convins că o să-şi găsească ceva timp şi
pentru frăţiorul lui mai mic.
Acum James locuia şi el aici şi îl ajuta pe Jack la
treburile fermei, dar meşteşugul lui era de fierar.
Se părea că noua lui afacere se dovedea un
adevărat succes.
— Cine sunt toţi oamenii aceia care s-au instalat
pe pajiştile dinspre miazăzi? Am întrebat,
amintindu-mi de focurile pe care le zărisem pe
când coboram împreună cu Vraciul de pe Dealul
Spânzuraţilor.
Jack se încruntă şi clătină furios din cap.
— Mamei trebuie să-i pui întrebarea asta!
Răspunse el. Dar îţi spun eu că nu au niciun
drept să fie aici. Absolut niciun drept! Vrăjitoare
din Pendle, asta sunt. Şi când te gândeşti că s-au
instalat în câmpul meu după tot ce s-a întâmplat
cinul trecut!
Vrăjitoare? Dacă asta erau, atunci nici nu
puteam să-l condamn pe Jack pentru supărarea
lui. Vrăjitoarele din Pendle i-au făcut lui Jack şi
familiei lui viaţa un calvar anul trecut. Ştiind
lucrurile astea, de ce le îngăduise mama să se
instaleze atât de aproape de fermă?
Am ridicat din umeri către Jack şi am pornit-o
prin curtea fermei. Chiar în spatele hambarului,
cu faţa spre partea din spate a casei, am văzut o
clădire nouă – iar înăuntru pe James, lucrând la
forja lui, cu spatele la mine. Afară, un fermier
ţinea de căpăstru un cal care aştepta să fie
potcovit. Am dat să-l strig pe James, dar m-am
abţinut, de-abia aşteptam să o văd pe mama.
Apropiindu-mă de casă, am fost uimit să văd
tufişul de trandafiri căţărători ai mamei în floare.
Ultima dată când fusesem aici păruse mort –
tulpinile înnegrite şi uscate fuseseră smulse de
pe perete când Diavolul a atacat casa în
încercarea lui de a mă omorî. Acum erau lăstari
verzi care urcau pe zidul de piatră şi câţiva
trandafiri erau înfloriţi, strălucind în soare
într-un roşu aprins.
M-am oprit în faţa uşii din spate şi am ciocănit
uşor. Mă născusem şi crescusem în această
casă, dar acum nu mai era căminul meu şi era
politicos să bat la uşă.
— Intră, fiule, strigă mama, şi la auzul vocii ei
ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am simţit cum
mi se pune un nod în gât.
Ce dor îmi fusese de ea! Am intrat în bucătărie şi
m-am trezit deodată în faţa ei.
Era aşezată pe un scăunaş fără spetează,
amestecând într-un ceaun mare cu tocană de
miel care clocotea pe foc. Ca de obicei, perdelele
erau trase pentru a nu lăsa să pătrundă lumina
soarelui, dar chiar şi în întuneric, atunci când
s-a ridicat în picioare şi a făcut un pas către
mine, am înţeles ce voise să spună Jack,
pomenind de înfăţişarea ei schimbată.
Zâmbetul îi era tot cald, dar chipul era puţin
tras, cu pomeţii mai proeminenţi. Părul negru nu
mai era vârstat cu fire albe şi chiar arăta mai
tânără decât în urmă cu optsprezece luni, când o
văzusem ultima oară. Doar că în ochii ei era ceva
sălbatic, privirea ei era neliniştită, chinuită.
— Ah, fiule… spuse ea şi mă cuprinse în braţe şi
mă strânse la pieptul ei.
Căldura ei mă învălui şi am început să suspin.
Ea mă dădu puţin înapoi, pentru a mă privi mai
bine, şi clătină din cap.
— Aşază-te, fiule, şi adună-te. E bine să fim din
nou împreună, dar avem multe lucruri să ne
spunem şi trebuie să fim cu mintea limpede.
Am încuviinţat din cap şi m-am aşezat lângă
vatră, cu faţa la ea, aşteptând să aud ce are
să-mi spună. Voiam din tot sufletul să o întreb
de Alice şi dacă ar putea fi fiica Diavolului, dar
mai întâi aveam de rezolvat problemele mamei.
Trebuia să fie ceva important, de vreme ce asta o
adusese atâta drum înapoi până în Comitat
pentru întâlnirea noastră.
— Cum îţi mai este, Tom? Şi ce mai face
magistrul tău?
— Bine, mamă. Bine. Suntem amândoi
sănătoşi. Şi tu? Cum a fost în Grecia?
— A fost greu, fiule…
I se tăie răsuflarea şi chipul i se tulbură. Pentru
o clipă m-am gândit că e prea supărată ca să
vorbească, dar apoi trase aer adânc în piept şi
tonul ei deveni detaşat şi precis.
— O să trec direct la subiect. Am fost deja la
Turnul Malkin din Pendle şi am luat pungile cu
bani care se găseau în cuferele pe care ţi le
încredinţasem. Iniţial voisem să fie ale tale, să te
ajute în cauza ta aici în Comitat, dar lucrurile au
luat o întorsătură proastă în ţara mea. Situaţia e
critică… acum am nevoie disperată de banii
aceia ca să finanţez toate acţiunile necesare
pentru evitarea unui dezastru cumplit. Eşti
dispus să mi-i dai înapoi?
— Sigur că da, mamă! Oricum, sunt banii tăi. Fă
ce crezi că e mai bine. Ai de gând să-i foloseşti în
lupta împotriva lui Ordeen?
— Da, fiule. Da. Ţi-a spus magistrul tău cu ce ne
confruntăm în Grecia?
— Nu ştie prea multe despre Ordeen. Spera că o
să umpli tu golurile în cunoştinţele noastre. El
aşteaptă sus pe Dealul Spânzuraţilor, pentru a
ne îngădui să fim ceva timp singuri, dar vrea să
stea de vorbă cu tine mai târziu.
— Sigur, măcar asta pot să fac pentru el – deşi
mă tem că, după ce vom vorbi, lucrurile nu vor fi
prea plăcute între noi doi. Magistrul tău e un om
bun, cu principii înalte; nu va putea să accepte
ceea ce am de gând să fac. Dar vom vedea. Poate
că va înţelege că aşa e cu adevărat cel mai bine.
Ceea ce mă aduce la cel de-ai doilea lucru pe care
vreau să-l discut cu tine. Am nevoie de tine, fiule.
Am nevoie să vii cu mine în Grecia şi să mă ajuţi
să lupt împotriva forţelor întunecate de acolo. Şi
alţii mă vor ajuta, dar tu ai o putere specială care
ar putea să se dovedească într-adevăr
importantă şi să întoarcă lucrurile în favoarea
noastră. Dacă aş putea, aş evita asta, dar nu pot,
aşa că trebuie să te rog. Vrei să vii în ţara mea
natală cu mine?
Eram uluit. Datoria mea era faţă de Comitat, şi
mama dintotdeauna dorise să devin ucenicul
unui vraci. Dar dacă ea avea nevoie de ajutor în
altă parte, cum puteam s-o refuz?
— Sigur că o să vin, mamă. Dar va veni şi
domnul Gregory? Sau o să încetez un timp să-i
mai fiu ucenic?
— Sper din tot sufletul că ne va însoţi în
călătorie, fiule. Dar asta rămâne să o hotărască
el. Eu chiar nu pot prevedea cum o să
reacţioneze.
— Ce planuri ai? Am întrebat. Pentru ce ai
nevoie de bani?
— Toate la timpul lor, îmi spuse mama, şi am
înţeles că acum nu era momentul să mai stărui.
— Mamă, mai am ceva să te întreb, am spus eu.
E vorba de Alice.
Am văzut cum expresia de pe faţa mamei se
schimbă. Până acum fusese severă şi
preocupată. Acum chipul ei se îmblânzi deodată
şi ochii i se umplură de tristeţe. Chiar înainte să
pun întrebarea m-am temut de ce-i mai rău.
— Necuratul mi-a spus că Alice e fiica lui. M-a
minţit, nu-i aşa, mamă? Nu poate fi adevărat,
nu?
Mama s-a uitat la mine şi i-am văzut ochii plini
de lacrimi.
— De data asta nu te-a minţit, fiule. Mă doare
sufletul să o spun, pentru că ştiu cât de mult ţii
la Alice. Dar e adevărat. Ea este una dintre fiicele
Necuratului.
Mi s-a strâns inima.
— Asta nu înseamnă că e condamnată să
aparţină Întunericului, fiule. Există pentru
fiecare dintre noi o şansă de izbăvire. O şansă de
salvare. Şi pentru Alice există această
posibilitate…
— De când ştii asta? Am întrebat-o calm.
Confirmarea ei nu mă şocase. Cred că în
adâncul sufletului ştiusem că acesta era
adevărul.
— Din prima clipă în care am văzut-o, fiule,
când ai adus-o aici la fermă.
— Cum, ai ştiut de-atunci, mamă? Şi totuşi nu
mi-ai spus nimic?
Ea încuviinţă din cap.
— Dar ai spus unele lucruri, lucruri care acum
nu mai au sens – că Alice şi cu mine eram viitorul
şi speranţa comitatului şi că magistrul meu va
avea nevoie de amândoi alături de el. De ce ai
spus toate astea?
Mama s-a ridicat din nou în picioare, şi-a aşezat
mâinile pe umerii mei şi şi-a aţintit privirea în
ochii mei, cu o expresie hotărâtă, dar plină de
blândeţe.
— Ce am spus atunci, gândesc şi acum. Alice
ţine mult la tine, şi această afecţiune a ferit-o
până acum de ghearele Întunericului.
— Alice a luat legătura cu mine chiar acum
câteva zile. M-a avertizat că o asasină menadă se
afla în grădina Vraciului. Dacă nu era ea, acum
aş fi fost mort.
Am văzut panica pe faţa mamei, spaima din
ochii ei.
— O menadă? Ştiam că înţeleseseră că reprezint
o nouă ameninţare… murmură ea,
îndreptându-şi spatele. Dar nu mă aşteptam să
ştie despre tine şi să trimită pe una de-a lor peste
mare, în Comitat. Întunericul îmi umbreşte
putinţa de prevestire. Lucruri pe care altădată
le-aş fi ştiut devin necunoscute, şi asta se
întâmplă în cel mai prost moment posibil…
 Părea cu adevărat îngrijorată.
— Deşi menada a venit din Grecia, mamă, n-am
înţeles niciun cuvânt din ce spunea.
— Există multe dialecte în acea ţară. Oricum,
nebunia ucigătoare care o cuprinsese era prea
mare pentru ca tu să poţi desluşi ceva din
vorbele ei. E foarte greu să vorbeşti cu o menadă,
fiindcă ele sunt creaturi ale simţămintelor mai
degrabă decât ale raţiunii. Ele ascultă doar de
glasul lor interior. Dar să nu le subestimezi
niciodată. Sunt un grup puternic, datorită
numărului lor foarte mare. În orice caz, trebuie
să-i fim recunoscători lui Alice pentru că ţi-a
salvat viaţa. Odată ce acceptă că naşterea ei nu
înseamnă neapărat că este menită să devină o
vrăjitoare rea, Alice se poate dovedi o adversară
redutabilă pentru propriul ei tată. Împreună, voi
doi aţi putea reuşi în final să-l înfrângeţi.
— Împreună? Domnul Gregory nu va accepta
niciodată asta…
— Mă tem că ai putea avea dreptate, fiule. Şi nici
nu va accepta cu uşurinţă ceea ce am de gând să
fac…
Din nou se opri şi nu-mi dezvălui nimic din
intenţiile ei. De ce şovăia să-mi spună?
— Am văzut nişte focuri pe pajiştea dinspre
miazăzi, am spus, Uitându-mă cu atenţie la
chipul mamei. Jack spune că sunt vrăjitoare din
Pendle. Asta nu-i adevărat, nu-i aşa, mamă?
— Ba da, Tom. E adevărat. Avem nevoie de ele,
fiule. Avem nevoie de ajutorul lor.
— Vrăjitoare, mamă? Ai făcut înţelegere cu
vrăjitoarele?
Începeam încet-încet să realizez enormitatea a
ceea ce făcuse mama. Mi-era şi frică să mă
gândesc care va fi reacţia Vraciului.
— Ştiu că o să ţi se pară greu de înţeles din
cauza a ceea ce te-a învăţat magistrul tău, spuse
mama, Punându-mi o mână pe umăr, dar nu
putem învinge fără ele. Asta e situaţia. Şi trebuie
să învingem, chiar trebuie.
Trebuie să o înfrângem pe Ordeen. Nu ne putem
permite să pierdem. Căci dacă pierdem, nu
numai Comitatul, ci şi întreaga lumea se va afla
în primejdie. Acum du-te şi adu-l pe magistrul
tău aici, să vorbesc cu el. Apoi stai deoparte în
vreme ce eu încerc să îl conving.

Am făcut aşa cum mi-a cerut mama – am urcat

pe Dealul Spânzuraţilor şi i-am spus Vraciului că
ea voia să-i vorbească. Nu i-am dezvăluit mai
mult de atât, dar poate că magistrul a citit ceva
pe chipul meu, căci nu părea deloc bucuros pe
când cobora către fermă.
L-am lăsat în bucătărie cu mama şi m-am
îndreptat spre o mică ridicătură de pământ de
unde puteam privi în jos către focurile
vrăjitoarelor din pajiştea de miazăzi. Vântul îmi
aduse pe la nas mirosul mâncării pe care o
pregăteau – tocană de iepure. Oamenii din
Comitat nu prea mai găseau de mâncare şi
vânaseră atâţia iepuri încât numărul lor se
micşorase mult şi acum erau greu de găsit. Dar,
fără îndoială, vizitatoarele noastre din Pendle
aveau metodele lor întunecate…
M-am gândit la întâlnirile mele cu vrăjitoarele şi
m-am înfiorat, îngrozit. Mi-am adus aminte cum
am fost închis într-un puţ, în vreme ce Osoasa
Lizzie îşi ascuţea cuţitele şi se pregătea să-mi taie
oasele din trupul meu viu. Apoi a fost momentul
acela îngrozitor când Mab Mouldheel a stat cu
cuţitul la gâtul micuţei Mary, pregătită să o
omoare dacă nu-i dădeam cheile de la cuferele
mamei.
Vrăjitoarele nocive erau creaturi nemiloase ale
Întunericului care omorau făpturi nevinovate
pentru a le folosi sângele sau oasele în ritualurile
lor magice. Prin urmare, Ordeen trebuie să fie cu
adevărat cumplită dacă mama era gata să
încheie o alianţă cu asemenea făpturi malefice.
Dar puteam s-o învinuiesc? Şi eu fusesem
obligat să fac un compromis şi să lupt alături de
Grimalkin ca s-o înfrâng pe Morwena şi oastea ei
de vrăjitoare de apă.
Gândurile mi-au fost întrerupte de zgomotul
uşii din spate a casei, trântită cu putere, apoi
l-am văzut pe Vraci traversând cu paşi mari
curtea, înnegurat la faţă. Am alergat într-un
suflet la el, dar s-a încruntat şi s-a întors spre
miazănoapte înainte să-l ajung.
 — Urmează-mă, băiete – trebuie să stăm de
vorbă! Îmi spuse tăios peste umăr, pe când se
îndrepta către Dealul Spânzuraţilor.
După ce traversă pajiştea de miazănoapte, se
opri la hotarele fermei lui Jack şi se întoarse cu
faţa la mine.
— E ceva în neregulă? L-am întrebat, acum deja
foarte alarmat.
Eram sigur că discuţia cu mama nu mersese
deloc bine.
— Ceva? Totul, băiete. Chiar totul! Ştii ce cred
eu despre folosirea forţelor Întunericului. Pur şi
simplu nu se face aşa ceva. Nu faci alianţe cu
vrăjitoarele şi alte făpturi de felul lor, sperând că
n-o să fii contaminat şi atras chiar tu către
Întuneric. Şi, mai presus de orice, tu nu poţi să
rişti aşa ceva. Asta este exact ce aşteaptă
Diavolul, aşa cum ţi-am spus de atâtea ori. Aşa
că ai o hotărâre importantă de luat. Chibzuieşte
cu mare grijă…
— La ce să chibzuiesc?
— La ce-ţi cere mama ta. Să mergeţi în Grecia,
să vă uniţi forţele cu vrăjitoarele şi… ei, o s-o las
să-ţi spună singură. Eu nu pot s-o fac – mi-ar
rămâne cuvintele în gât. Acum mă duc direct la
Chipenden. Dacă nu te întorci în trei zile, o să
ştiu că ai urmat dorinţele mamei tale. În acest
caz, ucenicia ta la mine s-a încheiat!
— Te rog! Am strigat, pornind după el peste
hotar. Nu pleca! Nu putem să vorbim despre
asta?
— Să vorbim? Ce mai e de vorbit? Mama ta a
încheiat o alianţă cu vrăjitoarele din Pendle. E
limpede ca bună ziua. Aşa că acum chibzuieşte,
băiete, şi hotărăşte. Eu am făcut-o deja!
Spunând acestea, se întoarse, sări pârleazul şi
începu să urce pe deal fără să arunce nici măcar
o privire înapoi. L-am privit cum dispare printre
copaci, şi tot nu-mi venea să cred ce-mi spusese.
Îmi încheia ucenicia? Cum putea să facă asta
după ce trecusem prin atâtea împreună? Mă
simţeam şocat, jignit şi furios. Nu meritam aşa
ceva.
Am coborât dealul şi am străbătut curtea,
îndreptându-mă iarăşi către bucătărie. Trebuia
să vorbesc cu mama şi să lămuresc lucrurile.
CAPITOLUL 04
HOTĂRÂRI
— Magistrul tău a primit foarte prost vestea,
spuse mama când am intrat în bucătărie. Chiar
mai prost decât mă aşteptam.
— S-a întors la Chipenden, mamă. A spus că
dacă nu vin şi eu acolo în trei zile, atunci
ucenicia mea va lua sfârşit.
Mama oftă.
— Mă temeam de asta. Dar cred că tu te înţelegi
destul de bine cu Bill Arkwright, nu?
— Cine ţi-a spus asta, mamă?
— Oamenii îmi spun mereu tot soiul de lucruri,
fiule. Iar dacă nu-mi spun, le aflu eu singură. Hai
să zicem doar că ştiu ce s-a întâmplat. Aţi
început-o prost, dar pe urmă lucrurile s-au
rezolvat de la sine şi te-a învăţat multe. Dacă
John Gregory n-o să mai vrea să-ţi fie magistru,
continuă mama, atunci va trebui să te
mulţumeşti cu Bill Arkwright. Şi eu am nevoie de
el. Am trimis deja după el. Sper că va accepta să
vină împreună cu noi în Grecia. Ar trebui să
ajungă aici mâine, ca să stăm de vorbă.
— Ce vrei să facă el în Grecia, mamă?
— E un vraci bun, dar în primul rând a fost
soldat în armată. Ne aşteaptă o bătălie
înverşunată şi o să am nevoie de forţa, curajul şi
tacticile militare ale lui Arkwright. I-am spus că e
vital să vină cu noi – va putea să dea o lovitură
mai puternică Întunericului acolo decât a reuşit
s-o facă în şaizeci de ani în serviciul Comitatului.
Va fi plăcut să lucrez din nou cu Bill Arkwright,
m-am gândit. Mă întărise mult în lunile pe care le
petrecusem cu el la nord de Caster; poate că
mi-aş putea continua pregătirea fizică. Dacă nu
m-ar fi învăţat anumite lucruri, probabil că acea
asasină menadă m-ar fi omorât. Pe de altă parte,
o să-mi lipsească mult lucrul cu John Gregory.
El era adevăratul meu magistru şi în acelaşi timp
şi prietenul meu. Mă întrista gândul că n-o să
mai fiu niciodată ucenicul lui. Casa din
Chipenden devenise căminul meu şi, cu toate
calităţile lui, Bill Arkwright nu putea înlocui
asta.
 — Nu poţi să-mi spui mai multe lucruri despre
vrăjmaşa ta, Ordeen, mamă? Ce o face atât de
primejdioasă încât trebuie să o înfrângi în luptă?
Am întrebat. Cu ce ameninţare ne confruntăm,
într-atât de mare încât avem nevoie de ajutor de
la atâţia oameni?
Mama îşi lăsă pentru o clipă capul în jos, ca şi
cum n-ar fi vrut să vorbească, dar apoi ridică
privirea şi se uită direct în ochii mei şi păru să-şi
găsească acolo curajul de a vorbi.
— Ordeen are o sete cumplită de sânge, fiule. Şi
când vizitează lumea noastră, cei care o însoţesc
prin portalul marii ei citadele, Ord – demoni,
elementarii de foc şi vaengire – sunt la fel de
însetaţi. Mii de fiinţe nevinovate sunt măcelărite
– bărbaţi, femei şi chiar copii. Puterea ei creşte
tot mai mult şi fiecare nouă vizită pe care o face
în lumea noastră e mai devastatoare.
— Pare mai cumplită chiar decât Diavolul.
— Nu, fiule, Diavolul este mult mai puternic, dar
el nu-şi arată puterea. Scopul lui e să adune
încet forţă, mărind treptat răul care face lumea
un loc tot mai întunecat şi mai primejdios, în
vreme ce el îşi întinde şi mai mult dominaţia
asupra ei. Planurile lui sunt cu bătaie lungă –
pentru a obţine în cele din urmă o stăpânire
deplină. Spre deosebire de el, Ordeen nu are
planuri pentru viitorul îndepărtat, ci vrea doar să
bea sânge pe săturate şi să insufle groază în
oricine are de-a face cu ea. Multe victime pur şi
simplu mor de frică şi sunt prăzi uşoare pentru
menadele care viermuiesc în urma ei. E o
slujitoare puternică a Întunericului – sigur,
nimic în comparaţie cu Necuratul, dar
deocamdată nu ne putem gândi la o confruntare
cu el. Căci acum trebuie să ne concentrăm
asupra primejdiei imediate care se află în faţa
noastră, şi s-o nimicim pe Ordeen, înainte să-şi
mărească raza portalului.
— Ce vrei să zici, mamă?
— Ordeen vizitează Grecia de mii de ani; se
materializează doar pe câmpia din faţa Meteorei,
unde îşi au sălaşul sute de călugări. Vizitele ei au
loc la fiecare şapte ani, şi fiecare este mai
distrugătoare decât a fost precedenta. Călugării
se folosesc de rugăciuni pentru a-şi apăra
mănăstirea şi încearcă să o ţină pe Ordeen între
hotarele câmpiei. Dar încet-încet forţa ei a
crescut, iar putinţa lor de a o ţine în frâu a
scăzut. Iar acum, că Cel Rău se află liber în lume,
îl poate socoti aliatul ei, şi astfel Întunericul este
mult mai puternic. Sub conducerea Diavolului,
tot mai multe lamii zburătoare s-au alăturat
alaiului ei. De data aceasta, pare sigur că Ordeen
le va folosi pentru a-i omorî pe călugării lipsiţi de
apărare în mănăstirile lor de pe stânci. După
aceea, rugăciunile care ajutaseră să o ţină în
frâu şi să-i stăvilească distrugerile nu vor mai fi.
Iar ea va putea să înainteze şi să devasteze şi alte
ţinuturi.
 — Au reuşit să o oprească doar cu rugăciuni?
Aşadar, rugăciunile chiar au efect, mamă?
— Sigur, dacă cel care le rosteşte o face lipsit de
interes şi cu o inimă curată, Lumina se întăreşte.
De aceea, chiar dacă încep să devină mai slabi
odată cu mărirea puterii Întunericului, călugării
de la Meteora vor fi întotdeauna o mare forţă. De
aceea trebuie să atacăm acum, înainte să fie
copleşiţi cu totul. Doar rugăciunile nu se mai pot
împotrivi lui Ordeen şi Celui Rău dacă se unesc.
— Aşadar, într-acolo ne vom îndrepta – către
citadela ei de lângă Meteora?
— Da – Ordul, citadela ei, întotdeauna se
materializează printr-un portal de foc la sud de
Meteora, lângă un orăşel înconjurat de ziduri de
piatră şi numit Kalambaka. Din şapte în şapte
ani – plus minus o săptămână. De data asta
trebuie să o oprim, odată pentru totdeauna.
Dacă nu reuşim, data viitoare puterea ei va fi atât
de mare încât nimeni nu se va mai afla în
siguranţă. Dar, mai ales, Comitatul va fi în cea
mai mare primejdie. Eu sunt vrăjmaşa
dintotdeauna a lui Ordeen. Dacă nu reuşesc să o
distrug, atunci, drept răzbunare, va şterge
Comitatul de pe faţa pământului. Diavolul îi va
spune că cei şapte fii ai mei – tot ce mi-e mai drag
pe lume – se află în Comitat, şi ea îl va nimici.
Alaiul ei setos de sânge va vâna şi va omorî orice
fiinţă în viaţă. De aceea trebuie să o înfrângem cu
orice preţ.
 La cină, mama s-a aşezat în capul mesei. Am
înfulecat delicioasa ei tocană de miel, şi ea părea
mai veselă, mai puţin tulburată, în ciuda a ceea
ce ne aştepta în Grecia. Îmi aduc bine aminte,
pentru că a fost ultima dată când am stat
împreună – mama, Jack, James, Ellie, micuţa
Mary şi cu mine – la aceeaşi masă.
Vorbisem mai devreme cu Ellie şi James. Fratele
meu păruse destul de mulţumit, dar Ellie era
puţin rezervată, fără îndoială din cauza
vrăjitoarelor care-şi făcuseră tabăra pe pajiştea
de miazăzi. Acum, la cină, simţeam tensiunea în
aer – şi cea mai multă părea să radieze dinspre
Jack.
Jack spuse rugăciunea înainte de masă, şi am
răspuns cu toţii, în afară de mama, „Amin”. Ea
doar a aşteptat răbdătoare, cu ochii în jos, la faţa
de masă.
— E minunat să fiu din nou cu voi toţi, spuse ea
după ce ne-am terminat rugăciunea. E trist că
nu poate fi cu noi şi bietul vostru tată, dar
trebuie să ne aducem aminte de vremurile
fericite.
Tata murise în iarna primului meu an de
ucenicie. Făcuse aprindere la plămâni şi nici
măcar priceperea mamei de vindecătoare nu
reuşise să îl salveze. Ea suferise mult.
— Aş fi vrut să fie aici şi ceilalţi fii ai mei,
continuă mama cu tristeţe, dar acum ei au viaţa
lor, cu problemele lor. Sunt însă mereu în
gândurile noastre şi sunt convinsă că şi noi
suntem în gândurile lor.
Deşi eram cu toţii trişti din cauza absenţei lor,
mama continuă să vorbească veselă, dar
tensiunea din cameră devenea tot mai mare şi
vedeam că Jack şi Ellie erau stânjeniţi. La un
moment dat, prin fereastra deschisă, am auzit
dinspre pajiştea de miazănoapte ceva ce suna ca
un cântec monoton. Erau vrăjitoarele din Pendle.
Mama le ignoră şi continuă să vorbească, dar
biata Ellie se înfioră şi păru gata să izbucnească
în lacrimi. Jack îi puse o mână pe umăr şi se
ridică să închidă fereastra.
James încercă să înveselească atmosfera
povestindu-mi despre planurile pe care le avea
pentru berăria pe care spera să o pună pe
picioare anul următor. Dar cina rămase o masă
încordată şi stânjenitoare. Până la urmă am
terminat de mâncat şi ne-am dus cu toţii la
culcare.
Mă simţeam ciudat să petrec din nou o noapte
în fosta mea odaie. M-am dus şi m-am aşezat pe
scaunul de răchită şi m-am uitat afară pe
fereastră, peste fermă şi fâneţe, dincolo de
pajiştea de miazănoapte, către Dealul
Spânzuraţilor. Luna era strălucitoare, poleind
totul cu o lumină argintie, şi eu am încercat să
mă prefac că mă întorsesem în zilele de dinainte
să devin ucenicul Vraciului. Mi-am sforţat
amintirile şi imaginaţia, şi pentru câteva clipe
am reuşit să mă conving că tata era încă în viaţă
şi mama nu plecase niciodată în Grecia, că ea
continua să dea o mână de ajutor la treburile
fermei şi să fie în acelaşi timp vindecătoarea şi
moaşa locului.
Dar nu puteam să înăbuş adevărul. Ce s-a făcut
nu mai poate fi desfăcut, şi lucrurile nu vor mai fi
niciodată la fel. M-am urcat în pat cu un
sentiment puternic de pierdere şi durere care
mi-a pus un nod în gât. A durat mult până să
reuşesc să adorm.
Bill Arkwright a sosit a doua zi, dimineaţa
târziu. Câinele lui lup uriaş, Gheară, se năpusti
bucuroasă către mine; puii ei, destul de mărişori,
Oase şi Sânge, ţopăiau în urma ei.
Am mângâiat-o, în timp ce puii se învârteau
entuziasmaţi în jurul nostru. Arkwright avea cu
el toiagul lui mare cu lama ascuţită. Mergea
ţanţoş, şi capul lui ras strălucea în soare. Părea
mult mai prietenos decât prima dată când îl
văzusem şi faţa lui se lumină într-un surâs cald.
— Hei, tinere Ward, mă bucur să te văd din nou,
spuse el, dar ceva în expresia mea îi şterse
zâmbetul de pe chip. Citesc pe faţa ta că s-a
întâmplat ceva rău, continuă el, clătinând din
cap. Am dreptate?
— Da, domnule Arkwright. Mama mea a făcut o
înţelegere cu vrăjitoarele din Pendle. A trebuit să
o facă pentru că are nevoie de ajutorul lor ca să
lupte împotriva Întunericului în ţara ei de
baştină. Ea vrea ca eu, dumneata şi domnul
Gregory să o-nsoţim în Grecia pentru a lupta
împotriva lui Ordeen. Magistrul meu s-a înfuriat
când a aflat despre alianţa asta şi s-a întors
supărat nevoie mare la Chipenden. A zis că dacă
nu mă duc după el, nu mai pot să fiu ucenicul
lui. Acum, în sufletul meu se dă o luptă, domnule
Arkwright, căci nu ştiu alături de cine să fiu.
— Nici nu mă mir, tinere Ward. Dar înţeleg
reacţia domnului Gregory. Ceea ce vrea mama ta
e împotriva tuturor lucrurilor în care crede el.
— Aşadar, am avut de ales între ce vrea mama şi
ce vrea domnul Gregory, i-am spus lui
Arkwright. Nu a fost uşor, dar loialitatea mea
trebuie să se îndrepte întotdeauna în primul
rând către mama. Ea mi-a dat viaţă şi eu sunt cel
de-ai şaptelea fiu al ei. Aşa că ea trebuie să
decidă ce e mai bine pentru mine.
— Ai avut o alegere destul de grea de făcut, dar
cred că ai dreptate, tinere Ward. Cât despre
mine, se pare că şi eu am de luat o hotărâre. Am
de gând să ascult cu mintea deschisă tot ce are
mama ta de zis. Trebuie să recunosc că este o
provocare – cu siguranţă ar fi ceva incitant să
călătoresc către un ţinut atât de îndepărtat. Aşa
că deocamdată n-o să spun nici nu şi nici da. O
să aştept să aud mai multe din gura mamei tale.
O înţelegere cu servitoarele Întunericului, zici?
Păi, uneori trebuie să facem compromisuri
pentru a supravieţui. Niciunul dintre noi nu ar
mai fi aici dacă nu era vrăjitoarea asasină,
Grimalkin.
Aici avea dreptate. Grimalkin luptase alături de
mine în mlaştini, şi împreună o învinsesem pe
Morwena şi armata ei de vrăjitoare de apă. Fără
ea, acum aş fi fost mort. Servitoare a
Întunericului sau nu, alianţa cu Grimalkin
meritase. Era limpede că Bill Arkwright nu avea
scrupulele magistrului meu.

Am găsit-o pe mama stând de vorbă cu James în

spatele hambarului. Când ne-a văzut, şi-a luat la
revedere de la fratele meu şi a venit să îl salute pe
musafirul nostru.
— Acesta este Bill Arkwright, mamă, i-am zis. A
venit să asculte ce ai de spus.
— Mă bucur să te cunosc, doamnă Ward, a
salutat-o Arkwright, înclinându-se uşor. Ceea ce
mi-a spus fiul dumitale m-a făcut curios, şi aş
vrea să aflu mai multe.
Mama s-a întors către mine şi mi-a zâmbit cald.
— Aş vrea să vorbesc între patru ochi cu domnul
Arkwright, fiule. Ce-ar fi să faci o plimbare către
pajiştea dinspre miazăzi, unde sunt focurile. E
cineva acolo care ar vrea să stea de vorbă cu tine.
— Cum? Una dintre vrăjitoare? Am întrebat,
nedumerit.
— De ce nu te duci să afli singur?
M-am întrebat de ce nu putea să discute cu
Arkwright în prezenţa mea, dar am încuviinţat
din cap şi i-am lăsat să vorbească.
Focurile erau răspândite pe marele câmp de
lângă pământul vecinului nostru, domnul
Wilkinson – vreo cinci-şase, cu câteva vrăjitoare
în jurul fiecăruia. Cine să vrea să stea de vorbă
cu mine? Mă întrebam eu. Pe când străbăteam
câmpul, am văzut mâncarea fierbând pe foc, şi
din nou am simţit aroma îmbietoare a tocanei de
iepure.
Chiar atunci am auzit paşi în urma mea şi m-am
întors repede, cu gura căscată de uimire. Căci în
faţa mea se afla o fată cam de statura mea. Purta
pantofi cu vârfuri ascuţite şi rochia ei neagră era
legată la mijloc cu o bucată de sfoară.
Alice.
CAPITOLUL 05
ALICE DEANE
— Ţi-am dus dorul, Tom Ward, spuse Alice, cu
ochii plini de lacrimi. N-a fost la fel fără tine.
A venit către mine şi ne-am îmbrăţişat strâns.
Am auzit-o suspinând şi am simţit cum îi
tremurau umerii. Pe când ne desfăceam din
îmbrăţişare, m-am simţit brusc cuprins de un
sentiment de vinovăţie. Deşi acum eram foarte
bucuros să o văd, timp de multe săptămâni
m-am supus dorinţei Vraciului şi am ignorat-o
de fiecare dată când încercase să ia legătura cu
mine.
— Mulţumesc pentru că ai folosit oglinda ca să
mă avertizezi de venirea menadei, Alice. Dacă nu
erai tu m-ar fi omorât.
— Mi-era atât de teamă că n-o să mă asculţi,
Tom. Am mai încercat şi până atunci să iau
legătura cu tine, dar de fiecare dată mi-ai întors
spatele.
— Am făcut doar ce mi-a spus Vraciul să fac.
— Dar nu puteai s-o mai foloseşti o dată după ce
te-am avertizat? Doar ca să-mi spui că eşti bine?
Am fost grozav de îngrijorată. Mama ta mi-a spus
că vii aici, atunci când a luat legătura cu mine
printr-o oglindă şi mi-a cerut să vin să o
întâlnesc. Aşa că am presupus că eşti bine.
M-am simţit puţin ruşinat, dar am încercat să-i
explic:
— Nu pot să folosesc oglinda, Alice. I-am promis
Vraciului că n-o s-o fac.
— Dar acum totul s-a schimbat, nu? Nu trebuie
să-ţi mai baţi capul pentru Moşul Gregory, nu-i
aşa? Fiindcă eu merg în Grecia, cu tine şi mama
ta. În sfârşit o să fim din nou împreună. Şi mă
bucur că a hotărât să nu vină cu noi. N-o să mai
stea cu ochii pe noi, nu?
— Nu vorbi aşa despre Vraci! M-am răstit tăios
la ea. Îşi face griji pentru mine. Griji că o să fiu
întinat şi atras către Întuneric. Că Cel Rău mă va
câştiga de partea lui. De aceea nu vrea să mă
lase să mai am de-a face cu tine, Alice. Încearcă
să mă protejeze. Oricum, am continuat eu, de
unde ştii că nu vine? Ne spionai?
 — Of, Tom, când o să înţelegi că nu sunt prea
multe lucruri pe care să nu le ştiu?
— Aşadar, chiar ne spionai!
— De fapt, nu. Nu aveam nevoie de asta. Nici nu
era greu de înţeles ce se petrecea – l-am văzut cu
toţii plecând supărat înapoi la Chipenden.
Pentru o clipă, în ciuda cuvintelor mele aprinse,
mi-a trecut prin cap că dacă Vraciul rămânea
acasă în Chipenden, atunci chiar nimic nu mă
putea împiedica să fiu împreună cu Alice. Dar pe
urmă am simţit din nou o strângere de inimă, de
vinovăţie, şi am alungat imediat gândul.
— Ascultă, va fi bine în călătoria asta, Tom.
Mama ta gândeşte cu totul altfel decât Moşul
Gregory. Pe ea nu o deranjează să ne vadă
împreună şi continuă să creadă ceea ce a spus şi
anul trecut, că împreună îl putem înfrânge pe
Diavol…
— Pe propriul tău tată, Alice! Am întrerupt-o.
Ţi-am descoperit secretul întunecat. Diavolul
este tatăl tău, nu-i aşa?
Alice făcu ochii mari de uimire şi i se tăie
răsuflarea.
— Cum de ştii asta?
— Mi-a spus-o el însuşi.
Ea păru şocată.
— Ei bine, nu are niciun rost să neg. Dar nu era
secretul meu, Tom. N-am ştiut nimic până când
nu m-a vizitat în seara dinaintea zilei în care Moş
Gregory m-a alungat. Am fost îngrozită când
m-am aflat faţă în faţă cu Scaraoţchi, şi a fost şi
mai rău când mi-a spus că sunt fiica lui! Poţi
să-ţi închipui cum m-am simţit? M-am gândit că
îi aparţin. Că sunt în drum spre Iad. Că o să ard
acolo pe vecie. Mă simţeam atât de lipsită de
voinţă în prezenţa lui că trebuia să fac tot ce-mi
spunea el. Dar cum m-am întors în Pendle,
mama ta a luat legătura cu mine cu ajutorul unei
oglinzi. Mi-a spus că eram mult mai puternică
decât îmi închipuiam. Mi-a dat multă încredere
în mine, asta a făcut. M-am împăcat cu gândul
ăsta, Tom. Aşa că am de gând să lupt împotriva
lui. Ce altceva pot face decât să încerc?
Un vârtej de gânduri şi emoţii îmi umplu
mintea. Mama şi Alice păstraseră legătura în
trecut folosindu-se de oglinzi. Era limpede că şi
acum comunicau. Şi asta mă făcea să nu mă
simt deloc în largul meu.
— Tot nu pot să cred că mama a făcut o alianţă
cu vrăjitoarele! Am spus, arătând spre focurile
din jurul nostru.
— Dar toate vrăjitoarele sunt duşmance de
moarte ale Celui Rău. Douăzeci sau chiar mai
multe dintre ele vin cu noi. Ele ştiu că a fost o
mare greşeală să-l aducă prin portal, căci acum
el încearcă să le facă să se supună poruncilor lui.
Iar, drept răspuns, ele luptă împotriva lui. Dacă
o distrug pe Ordeen, asta va fi o lovitură serioasă
împotriva Necuratului. Din fiecare clan vin
câteva cu noi. Mama ta organizează totul. Este
exact aşa cum vrea ea. Mă bucur că sunt din nou
aici, Tom, departe de Pendle.
Nu mai departe de anul trecut vrăjitoarele din
clanul Malkin îl răpiseră pe Jack şi familia lui,
sânge din sângele mamei; iar acum ea era aici, în
fruntea vrăjitoarelor Malkin şi a altora din
Pendle, făcând o înţelegere cu ele pentru a obţine
victoria. Era greu de înţeles. Şi apoi era Alice – ce
făcuse în Pendle? Oare se apropiase din nou de
Întuneric?
— Cum a fost acolo? Am întrebat. Unde ai stat?
— Cea mai mare parte a timpului cu Agnes
Sowerbutts. Am încercat să mă ţin departe de
ceilalţi, dar n-a fost uşor.
Agnes era mătuşa ei – una din neamul Deane
care locuia în capătul îndepărtat al satului
clanului şi trăia retrasă, ocolind lumea. Se
folosea de o oglindă ca să ştie ce se petrecea în
lumea mare, dar era o vindecătoare şi cu
siguranţă nu o vrăjitoare nocivă. Oricât de rău ar
fi fost Pendle, Alice stătuse în cel mai bun loc
posibil. Dar ce voia să spună cu „ceilalţi”?
— Cu cine te-ai mai văzut?
— Cu Mab Mouldheel şi cele două surori ale ei.
— Ele ce mai voiau?
Mab, deşi nu avea mai mult de cincisprezece
ani, era conducătoarea clanului Mouldheel. Era
una dintre cele mai puternice ghicitoare din
întregul district Pendle, care putea să vadă într-o
oglindă imagini limpezi din viitor. Era şi foarte
rea şi adeseori se folosea de sânge omenesc.
— Ele au ştiut despre călătoria în Grecia şi ce
aveam de gând să facem pentru că Mab a văzut
totul în oglindă. Au vrut să vină şi ele.
— Dar Mab a jucat un rol important în aducerea
Celui Rău prin portal, Alice. De ce ar vrea acum
să o distrugă pe una dintre servitoarele lui?
— Îşi dau seama că au făcut o greşeală şi vor să
îndrepte lucrurile. Nu-ţi aduci aminte cât a
şovăit Mab să se alăture celorlalte două clanuri?
Era îndrăgostită de tine, şi a făcut-o doar pentru
că tu ai trădat-o şi ai alungat-o din Turnul
Malkin.
Asta era foarte adevărat. O păcălisem ca să le
elibereze pe cele două surori ale mamei, lamiile
sălbatice, din cufere. Drept răzbunare, îşi
convinsese clanul să încheie o alianţă cu
clanurile Deane şi Malkin pentru a-l chema pe
Diavol.
— Aşadar, ce s-a întâmplat, Alice? Sunt aici şi
ele? Au de gând să ne însoţească în călătorie?
— Mama ta mi-a spus să iau din nou legătura cu
Mab şi să îi cer să vină. Nu a venit încă, dar o să
ajungă curând.
— În afară de mama, ştie vreo vrăjitoare cine e
tatăl tău?
Alice clătină din cap şi se uită în jur pe furiş.
— Nu am spus nimănui, şopti ea. Tot ce ştiu ele
e că tatăl meu a fost Arthur Deane, şi aşa vreau
să rămână. Dacă ar şti cine sunt eu cu adevărat,
niciuna n-ar mai avea încredere în mine. Apoi
ridică din nou glasul şi mă întrebă: Ţi-e foame,
Tom? Am nişte iepuraşi pe foc. Exact aşa cum îţi
plac ţie.
— Nu, mulţumesc, Alice, i-am răspuns.
Oricât de mult aş fi vrut să fiu cu ea, aveam
nevoie de timp să-mi adun gândurile. Erau o
mulţime de lucruri de înţeles şi acceptat.
Ea păru dezamăgită şi puţin jignită.
— Mama ta ne-a spus să stăm departe de casă,
pentru ca nu cumva să-i supărăm pe Jack şi
Ellie. Nu vor ca vrăjitoarele să se apropie prea
mult, nu? Singurul fel în care putem să ne vedem
noi doi e să vii tu aici.
— N-ai grijă, Alice, o s-o fac. O să vin mâine
seară.
— Promiţi? Mă întrebă ea, cu îndoială.
— Da, promit.
— Atunci o să te aştept cu nerăbdare. Vrei să
mănânci cu mine mâine-seară?
— Sigur. Ne vedem atunci.
— Încă ceva, înainte să te întorci la fermă, Tom.
Grimalkin e aici. Vine şi ea cu noi în Grecia. Vrea
să stea de vorbă cu tine. Uite, acolo e, spuse
Alice, arătând către stejarul cel mare de dincolo
de pajişte. Ar fi mai bine dacă te-ai duce acum la
ea.
Ne-am îmbrăţişat iarăşi înainte să plec – era
plăcut să o strâng din nou în braţe. Apoi a venit
momentul să stau din nou faţă în faţă cu
Grimalkin. M-am uitat către stejar şi inima a
început să-mi bată mai tare. Grimalkin era
vrăjitoarea asasină a clanului Malkin. La un
moment dat mă vânase şi pe mine, gata să mă
ucidă, dar ultima dată când fusesem împreună
luptasem umăr lângă umăr.
Ar fi mai bine să termin odată cu asta, mi-am
spus, şi, după ce i-am zâmbit lui Alice şi am dat
din cap către ea, m-am îndreptat spre colţul
pajiştii. Am găsit o deschizătură în gardul viu
care mărginea pajiştea, aşa că m-am strecurat
prin ea şi am văzut-o pe vrăjitoarea asasină
aşteptând acolo, cu spatele rezemat de bătrânul
stejar.
Braţele îi atârnau pe lângă trup, dar ca de obicei
trupul ei mlădios era acoperit cu cingători şi teci
de piele în care se aflau armele ei mortale:
tăişuri, cârlige şi foarfecile înspăimântătoare cu
care obişnuia să taie carnea şi oasele duşmanilor
ei.
Buzele ei vopsite cu negru se desfăcură într-un
rânjet, scoţându-i la iveală dinţii ascuţiţi, care
fuseseră piliţi pentru a fi cât mai ucigători. Dar
cu toate astea, Grimalkin avea un fel de
frumuseţe sălbatică, graţia şi aura unui prădător
înnăscut.
— Ei bine, copile, ne întâlnim din nou, spuse ea.
Când am vorbit ultima oară, ţi-am promis un dar
care să-ţi însemne vârsta.
În Pendle, îmi spusese ea, un băiat dintr-un
clan de vrăjitoare devine bărbat în sabatul Nopţii
Valpurgiei de după cea de-a paisprezecea
aniversare a sa. Eu împlinisem paisprezece ani
în a treia zi a lui august anul trecut, şi Noaptea
Valpurgiei fusese deja. Grimalkin îmi promisese
ceva special pentru a marca evenimentul, şi îmi
spusese să mă duc în Pendle ca să-mi iau darul.
Nu avusesem cum. Eram convins că Vraciul nu
îmi va îngădui să accept un dar din partea unei
vrăjitoare!
— Eşti gata să-l primeşti acum, copile? Mă
întrebă Grimalkin.
— Depinde ce este, am spus, încercând să-mi
păstrez vocea cât puteam de prietenoasă şi
politicoasă, în pofida a ceea ce simţeam în inima
mea.
Ea aprobă din cap, se desprinse de copac şi se
apropie de mine. Ochii ei se aţintiră într-ai mei şi
m-am simţit deodată agitat şi vulnerabil.
Ea a zâmbit.
— S-ar putea să ajute dacă îţi spun că mama ta
e de acord să fac asta. Dacă nu mă crezi, poţi s-o
întrebi.
Grimalkin nu minţea – ea se conducea după un
cod de onoare foarte strict. Dar era oare mama în
legătură cu toate vrăjitoarele din Pendle? M-am
întrebat. Mi se părea că, încetul cu încetul, toate
lucrurile în care credeam, toate lucrurile pe care
le învăţasem de la magistrul meu deveneau
foarte limpezi. Ceea ce voia mama de la mine
părea să fie în permanenţă în conflict cu
dorinţele Vraciului. Mai aveam de luat o
hotărâre, şi indiferent ce hotăram, unul dintre
cei doi va fi nemulţumit. Dar şi de data asta am
decis că nevoile mamei erau mai importante
pentru mine decât cele ale magistrului meu, aşa
că am încuviinţat scurt din cap către Grimalkin
şi am acceptat să primesc darul.
— Uite, copile. E un tăiş… spuse ea,
întinzându-mi o pungă de piele. Ia-l!
Sub privirea ei atentă, am desfăcut punga şi am
văzut că în ea se afla un pumnal mic, şi mi-am
dat seama că ceea ce crezusem că era o pungă
erau de fapt teaca şi chinga.
— Trebuie să-ţi prinzi chinga pe diagonală peste
umăr şi spate, îmi explică ea. Teaca trebuie să
ţi-o aşezi la ceafă, ca să poţi ajunge la ea peste
umărul drept. Lama este foarte puternică şi
poate face rău chiar şi celor mai de temut
servitori ai Întunericului.
— Poate să-l nimicească şi pe Cel Rău? Am
întrebat.
Grimalkin clătină din cap.
— Nu, copile. Aş fi vrut să poată – atunci aş fi
folosit-o cu mult timp în urmă. Dar am şi un al
doilea dar pentru tine. Vino mai aproape, nu te
muşc!
Am făcut un pas şovăitor înainte. Grimalkin a
scuipat în palma ei dreaptă şi şi-a înmuiat
repede arătătorul stâng în scuipat. Apoi s-a
întins în faţă, a desenat pe fruntea mea un cerc
ud, murmurând ceva în şoaptă. Pentru o clipă
am avut o senzaţie de frig în cap, apoi am simţit o
furnicătură de-a lungul şirei spinării.
— Aşa, gata, copile. Acum e a ta şi o poţi folosi.
— Ce? Am întrebat.
— Al doilea dar al meu este o dorinţă întunecată.
Magistrul tău nu ţi-a vorbit niciodată despre
asemenea lucruri?
Am clătinat din cap; eram convins că ar fi furios
dacă ar afla că am primit aşa un dar de la o
vrăjitoare.
— Ce e?
— Se numeşte „întunecată” pentru că nimeni,
nici măcar cei pricepuţi la citirea în oglinzi, nu
poate spune când şi cum va fi folosită şi ce se va
întâmpla după aceea. Mi-a trebuit mult ca să o
făuresc, ani de adunat o putere pe care acum tu
o poţi dezlănţui cu doar câteva cuvinte. Aşa că
foloseşte-o doar atunci când ai mare nevoie de
ceva şi toate celelalte căi pe care le-ai încercat au
dat greş. Începe cu cuvântul „Doresc” şi spune
limpede ceea ce vrei. Pe urmă repetă-ţi dorinţa
pentru a doua oară. Şi apoi se va împlini.
Numai gândul că aş putea folosi o asemenea
putere întunecată m-a făcut să nu mă simt în
largul meu.
Grimalkin se întoarse, pregătindu-se să plece.
— Nu uita, foloseşte dorinţa întunecată cu mare
grijă. Nu o irosi. Nu o folosi nesocotit.
 Spunând acestea, îşi făcu loc prin şirul de
tufişuri şi se îndreptă către cel mai apropiat foc,
fără să arunce nici o singură privire înapoi.
M-am întors spre casă şi l-am găsit pe Arkwright
legându-şi cu lanţul cei trei câini în hambar.
— Nu-mi place să fac asta, tinere Ward, dar aşa
e mai bine. Gheară îşi apără întotdeauna
teritoriul. Câinii tăi n-ar rezista prea mult dacă o
las să umble liberă.
— Te-ai hotărât? Vii cu noi în Grecia? L-am
întrebat.
— Da, vin. Singurul lucru care mă îngrijorează e
că las nordul Comitatului nepăzit. Fără îndoială,
la întoarcerea mea o să am de-a face cu mai
multe vrăjitoare de apă, dar mama ta m-a
înduplecat. E o femeie foarte convingătoare. Prin
urmare, Comitatul va trebui să se descurce;
deocamdată, treaba noastră cu adevărat
importantă se află dincolo de mare.
— A spus mama când plecăm? Am întrebat,
dându-mi seama că de fapt ea nu-mi spunea
aproape nimic.
— Cel mai târziu în două zile, tinere Ward. O să
mergem până la Capul Sunderland, de unde o să
ne îmbarcăm. Şi nu-ţi face griji pentru bătrânul
tău magistru, domnul Gregory. Îşi schimbă greu
părerile, dar uneori există şi alte căi de a împlini
ceea ce îţi doreşti. Dacă nu se răzgândeşte,
atunci îţi poţi termina ucenicia cu mine. Te voi
primi bucuros încă o dată ca ucenic.
 I-am mulţumit pentru oferta generoasă, dar în
adâncul sufletului mă simţeam foarte dezamăgit.
Oricât de mult l-aş fi plăcut pe Arkwright, el nu
era John Gregory, şi mă durea gândul că n-o
să-mi termin ucenicia cu el ca magistru.

M-am întors către casă şi l-am văzut pe Jack

aducând vacile pentru muls.
— Cine era ăla? După cum arăta, părea un alt
vraci.
— Da, i-am spus. Era Bill Arkwright, din nordul
Comitatului. Mama i-a trimis vorbă să vină.
— Oh, spuse el, deloc mulţumit. Se pare că zilele
astea sunt ultimul care află cine vine în vizită la
propria mea fermă.
Chiar în acea clipă, am auzit, purtat de vântul
dinspre miazăzi, un sunet ciudat, ceva între
cântec şi bocet. Erau vrăjitoarele, probabil
într-un fel de ritual de-ai lor.
— Mama spune că vrăjitoarele alea sunt de
partea noastră, continuă Jack încruntat, făcând
un semn cu capul către pajiştea de miazăzi. Şi
cele din Pendle, cele care nu sunt? Nu vor veni
din nou la fermă după ce voi o să plecaţi? Când
sunt singur, doar cu James şi familia mea? De
asta se teme Ellie. În ultimii doi ani a îndurat
atât de multe, încât e pe punctul de a ceda
nervos.
Îl înţelegeam. Ellie se temuse întotdeauna că
dacă eu ajung ucenicul unui vraci, asta o să-i
pună familia în primejdie, la cheremul forţelor
Întunericului. Şi temerile ei se dovediseră
întemeiate, iar cu un an în urmă îşi pierduse
pruncul nenăscut pe când era prizoniera
vrăjitoarelor Malkin. Nu aveam ce să-i spun lui
Jack pentru a-l linişti, aşa că am rămas tăcut.
CAPITOLUL 06
O PROFEȚIE ÎNGROZITOARE
În seara aceea, la cină, în jurul mesei nu am fost
decât eu, mama şi James. Se părea că pe micuţa
Mary o supărase stomacul, aşa că Jack şi Ellie o
duseseră la culcare mai devreme, dar bănuiam
că fratele meu mai mare nu era deloc încântat de
tot ce se petrecea la fermă, şi se ţinea departe.
Mama era veselă şi ea a fost cea care a menţinut
conversaţia, dar de fapt numai James îi
răspundea mai mult. În cele din urmă se duse şi
el la culcare, lăsându-mă singur cu mama.
— Ce te frământă, fiule? Mă întrebă ea.
— Sunt nedumerit, mamă.
— Nedumerit?
— Da. Păi, uite, să luăm vrăjitoarele… Chiar
avem nevoie de ele? Este limpede că îi tulbură pe
Jack şi pe Ellie, şi dacă nu erau ele mai mult ca
sigur că Vraciul ar fi venit cu noi în Grecia.
— Îmi pare rău, fiule, dar avem nevoie de ele. În
primul rând, sunt nişte luptătoare grozave, mai
ales Grimalkin, şi în bătălia care ne aşteaptă o să
avem nevoie de toate forțele pe care le putem
aduna. Ordul este un loc înspăimântător, şi
vrăjitoarele din Pendle sunt singurele creaturi pe
care le ştiu eu care nu se vor teme prea mult să
între acolo. Toată lumea are rolul său bine
stabilit.
— Şi darurile lui Grimalkin, tăişul şi dorinţa
întunecată? A spus că tu ai fost de acord să mi le
dea. Cum poate fi bine sau sigur să folosim ceva
care vine din Întuneric? Tu m-ai trimis să fiu
ucenicul domnului Gregory şi acum mă faci să
mă ridic împotriva a tot ceea ce m-a învăţat el.
Am văzut cum ochii mamei se umplu de tristeţe.
— Numai tu poţi hotărî dacă vei folosi sau nu
aceste două daruri, fiule. Şi eu fac lucruri pe care
aş prefera să nu le fac. Dar le fac pentru a câştiga
o mare victorie.
Poate că la un moment dat şi tu va trebui să le
faci. Asta e tot ce pot să-ţi spun. Porţi pumnalul?
— Nu, mamă, e în sacul meu.
— Poartă-l, fiule. Pentru mine. O s-o faci?
— Da, mamă. Dacă asta vrei tu, atunci va trebui
să o fac.
Mama mi-a cuprins faţa între palmele ei şi şi-a
aţintit privirea în ochii mei, vrând să înţeleg
adevărul a ceea ce-mi spunea.
— Dacă dăm greş, Comitatul va suferi cumplit.
Apoi va urma restul lumii. Ordeen va fi liberă, şi
susţinută de puterea Diavolului. Avem nevoie de
tot ce putem găsi pentru a opri acest rău. Nu e
momentul acum să ne întrebăm de unde vine
ajutorul. Trebuie să-l apucăm cu amândouă
mâinile, pentru binele suprem. Tot ce-mi doresc
e să îl conving pe magistrul tău să vadă lucrurile
la fel ca mine. Nu, fiule, trebuie să mergem în
Grecia şi să luăm cu noi vrăjitoarele din Pendle.
Nu avem de ales.
Din acea zi, am făcut aşa cum îmi ceruse mama,
am purtat pumnalul sub cămaşă, fixat la ceafă.
Cum puteam să o refuz? Dar simţeam că intru
într-o perioadă a vieţii mele mult mai întunecată
decât fusese cea de ucenic al lui John Gregory.
***
În ziua următoare, cu vreo două ceasuri înainte
de apusul soarelui, m-am îndreptat către
pajiştea dinspre miazăzi pentru a-mi ţine
promisiunea făcută lui Alice.
Am văzut-o, aplecată deasupra unui foc de
lângă şirurile de tufişuri care mărgineau
pajiştea, la ceva distanţă de ceilalţi. Se părea că
stătea mai retrasă, evitând prezenţa celorlalte
vrăjitoare. Asta m-a făcut să mă simt mai bine.
Nu voiam să fie sub influenţa lor.
Iepurii erau pe proţap, şi grăsimea picura din ei
în foc.
— Ţi-e foame, Tom?
— Sunt mort de foame, Alice. Iar iepurii ăştia
miros delicios!
Am mâncat amândoi în tăcere, dar zâmbindu-ne
din când în când. După ce am terminat, i-am
mulţumit lui Alice şi am lăudat-o pentru masă.
Un timp, n-a spus nimic, şi eu am început să nu
mă mai simt în largul meu. Înainte, găsisem
întotdeauna o mulţime de lucruri să ne spunem,
dar acum, pentru că ne împărtăşisem toate
veştile cu o zi în urmă, conversaţia noastră
lâncezea. Simţeam o distanţă stânjenitoare între
noi.
— Ţi-a mâncat pisica limba? Zise în cele din
urmă Alice.
— Păi dacă e aşa, a mâncat-o şi pe-a ta! Am
replicat eu.
Îmi zâmbi tristă.
— Nimic nu mai e la fel ca mai înainte, nu-i aşa,
Tom?
Am ridicat din umeri. Ce spusese ea era perfect
adevărat. Cum mai putea fi ceva ca înainte?
— S-au întâmplat foarte multe, Alice. Totul pare
să se fi schimbat.
— Schimbat?
— Ucenicia mea la domnul Gregory s-a încheiat,
mama a încheiat o alianţă cu unele dintre
vrăjitoarele din Pendle; cât despre tine, cea mai
bună prietenă a mea, se dovedeşte că eşti fiica
duşmanului meu.
— Nu, zise ea, nu spune asta.
— Iartă-mă.
— Ascultă, dacă mergem în Grecia şi biruim,
atunci înseamnă că totul s-a terminat cu bine,
nu-i aşa? Eu o să-ţi dovedesc ţie şi domnului
Gregory că nu sunt deloc asemenea tatălui meu.
Şi poate că atunci când Moşul Gregory va
înţelege în cele din urmă că mama ta a încheiat
înţelegerea cu vrăjitoarele pentru binele
Comitatului, te va primi înapoi şi îţi vei putea
continua studiile.
— E posibil, am spus. Dar nu mă simt bine.
Sunt neliniştit. Sunt multe lucruri de înţeles.
— A fost rău pentru amândoi, Tom. Dar o să
trecem noi şi de asta, nu-i aşa? Întotdeauna am
făcut-o, până acum.
— Sigur că o să trecem, i-am spus, cu afecţiune.
Ne-am despărţit prieteneşte, dar mi se părea
ciudat să o las pe Alice pe pajişte, alături de
vrăjitoare. Era ca şi cum noi doi aparţineam unor
lumi diferite. Simţeam nevoia să-mi mai
dezmorţesc picioarele, aşa că am urmat hotarele
fermei, către miazănoapte. Soarele tocmai cobora
sub linia orizontului, şi când am ajuns la hotarul
dinspre Dealul Spânzuraţilor, am văzut trei
siluete aşteptând în umbră, dincolo de gard.
Când m-am apropiat, le-am recunoscut: erau
Mab şi surorile ei, trei vrăjitoare din clanul
Mouldheel.
Mab stătea rezemată de un copac, cu privirea
aţintită asupra mea. Îmi aduceam aminte de ea
ca o fată destul de drăguţă, dar cea care mă
privea acum era de-a dreptul minunată, cu un
zâmbet orbitor, ochi verzi strălucitori şi părul
auriu.
Noroc că mi-am amintit la timp cele două vrăji
întunecate - farmecul şi seducţia. Prima făcea ca
o vrăjitoare să pară mult mai atrăgătoare decât
era ea în realitate; cea de-a doua înrobea un
bărbat la fel cum o hermină subjugă cu privirea
un iepure, şi astfel putea fi uşor manipulat să
creadă orice îi spunea vrăjitoarea vicleană. Fără
îndoială că Mab folosea aceste două magii
asupra mea, aşa că am rezistat, am tras adânc
aer în piept şi m-am concentrat asupra
elementelor mai puţin atrăgătoare din înfăţişarea
ei – veşmântul maroniu ponosit şi picioarele
goale, murdare.
Când am ridicat din nou privirea, părul ei deja
părea mai degrabă spălăcit decât auriu, iar
zâmbetul i se stingea. Surorile ei, Beth şi Jennet,
stăteau aşezate lângă ea, cu picioarele
încrucişate. Erau gemene şi, cu sau fără farmec
şi seducţie, nu erau nici pe departe la fel de
atrăgătoare ca sora lor mai mare. Aveau nasuri
coroiate, feţe ascuţite şi ochi reci şi pătrunzători.
— N-ar trebui să fiţi aici, Mab, i-am spus,
încruntat. Mama vrea să rămâneţi în pajiştea
dinspre miazăzi până plecăm.
— Nu pari prea prietenos, Tom, spuse Mab,
bosumflată. N-am venit decât să te salutăm. În
definitiv, suntem de aceeaşi parte acum, nu? Şi
n-ai de gând să-mi mulţumeşti pentru că ţi-am
salvat viaţa?
M-am uitat la ea nedumerit. Despre ce vorbea?
— Menada aia te-ar fi omorât dacă nu eram eu,
spuse ea. Am văzut-o în oglindă şi i-am zis lui
Alice să te avertizeze. Ştiam că nu te-ai fi uitat la
mine într-o oglindă. Sper doar că acum putem fi
din nou prieteni, asta-i tot.
Nu fusesem niciodată prieteni, şi mi-am adus
aminte că Mab putea să fie nemiloasă şi
primejdioasă. Când eram în Pendle, nu numai că
o ameninţase pe micuţa Mary, dar avusese de
gând să o omoare pe Alice. Asta mă scârbea când
era vorba să am de-a face cu vrăjitoare nocive.
Cele mai multe foloseau magia cu sânge sau
oase. Se puteau descurca şi cu animale, dar
preferau să folosească oameni.
— Spune-i lui Tom ce-ai mai văzut în oglindă,
Mab! Spuse Beth, ridicându-se în picioare şi
rămânând lângă sora ei mai mare.
— Oh, da, spune-i. Vreau să-i vad faţa când află!
Spuse şi geamăna ei, Jennet, sărind în picioare
de cealaltă parte a lui Mab.
— Nu sunt prea sigură că ar trebui să-i spun,
zise Mab. Asta doar o să-l întristeze pe bietul
Tom. Dar poate că nu atât cât l-ar fi întristat în
trecut – în definitiv, nu mai e atât de apropiat de
Alice. Acum nu mai sunt aşa buni prieteni, nu?
Dar eu aş putea să-ţi fiu prietenă, Tom. Mai
apropiată de tine decât a fost vreodată cineva
până acum. Aş fi…
— Ce-ai văzut în oglindă? Am întrerupt-o.
Mab îmi dovedise deja că putea să se folosească
de o oglindă pentru a citi viitorul. Eram
îngrijorat. Ce văzuse în legătură cu Alice?
 — Am văzut-o pe Alice Deane murind! Spuse
Mab, şi ochii îi sclipiră încântaţi. O vrăjitoare
lamia sălbatică o ţinea în gură. O târa în bârlogul
ei întunecat, apoi îi sugea tot sângele, până când
inima i se oprea.
— Minţi, m-am răstit la ea, simţind cum o
gheară puternică îmi strânge inima şi mă sufocă.
Profeţiile lui Mab se adeveriseră până acum.
Gândul că aşa ceva i se putea întâmpla lui Alice
era de nesuportat.
— N-am de ce să mint, Tom. Ăsta e adevărul –
aşa cum vei descoperi şi tu destul de curând. Am
văzut-o acum două săptămâni. Am folosit sânge
proaspăt – şi era şi sânge tânăr. Rareori mă înşel
când e aşa sângele. O să se întâmple în Grecia, în
călătoria către Ord. Dacă vrei, poţi să-i spui. Nu
va conta câtuşi de puţin.
— Tu nu mergi cu noi în Grecia! M-am răstit la
ea, furios. O să-i spun mamei despre tine. Nu
vreau să te văd lângă mine sau Alice!
— Poţi să-i spui ce vrei, dar ea n-o să mă alunge.
Mama ta are nevoie de mine. Putinţa ei de a citi
viitorul e tot mai slabă, dar a mea e încă mare. E
nevoie de mine ca să descopăr ce gânduri au
menadele. Nu, n-ai să te descotoroseşti de mine
aşa uşor!
Fără niciun cuvânt i-am întors spatele lui Mab
şi surorilor ei şi am pornit-o înapoi către fermă,
spumegând de furie.
Ea strigă în urma mea, cu o voce ascuţită şi
răutăcioasă:
— O să fie o vară proastă pentru tine, Tom Ward!
Or să se întâmple o mulţime de lucruri urâte. Iar
tu o să fii mult mai nefericit decât ai fost vreodată
până acum!
CAPITOLUL 07
ÎNCEPE CĂLĂTORIA
În cele din urmă veni vremea să o pornim către
Capul Sunderland şi să ne începem lunga
călătorie pe mare spre Grecia. Tocmisem cinci
căruţe mari ca să ne ducă, împreună cu uneltele
şi proviziile noastre, până la ţărm – una dintre ele
cu un coviltir din pânză închisă la culoare pentru
a o apăra pe mama de lumina soarelui.
Vrăjitoarele din Pendle o porniseră pe jos în
ajun. Mab şi cele două surori ale ei făceau parte
dintr-un grup de şapte membre ale clanului
Mouldheel. Mai erau şi nouă vrăjitoare Deane şi
unsprezece Malkin, printre care se număra şi
Grimalkin. Alice plecase cu ele. Nici măcar n-am
avut posibilitatea să ne luăm la revedere.
Despărţirea de Jack, Ellie şi James a fost scurtă
şi tristă. Jack a strâns-o în braţe pe mama, şi
când i-a dat drumul avea ochii plini de lacrimi.
Apoi mama a urcat în căruţă, şi am văzut că şi
obrajii ei erau uzi. Am încercat din răsputeri să
alung imaginea aceasta din mintea mea, dar
despărţirea părea finală; era posibil să nu se mai
vadă niciodată.
M-am gândit şi la ultima mea întâlnire cu
Vraciul. Acum plecam către un ţinut străin,
pentru a înfrunta mari primejdii. Era posibil să
nu-l mai văd nici pe el niciodată. Şi m-a năpădit
părerea de rău că nu îmi luasem rămas bun de la
el aşa cum se cuvenea, ca să-i mulţumesc pentru
tot ce mă învăţase şi pentru sfaturile lui.
Ziua a trecut fără niciun incident şi am ajuns la
Capul Sunderland, pe care l-am găsit plin de
agitaţie. Adâncimea canalului nu îngăduia
vaselor mari să se apropie de ţărm, dar în largul
estuarului se afla ancorată o corabie mare, cu
trei vele. Era Celeste, care fusese angajată să ne
ducă peste mare în Grecia. Se părea că era şi
foarte rapidă – unul dintre cele mai iuţi vase
comerciale care operau în porturile Comitatului.
— Acum înţelegi de ce aveam nevoie de bani?
Spuse mama. Nu e deloc ieftin să angajezi
asemenea vase. Şi nici să găseşti un echipaj
dispus să ia ca pasageri nişte vrăjitoare.
Vase mici circulau între ţărm şi corabie, cărând
proviziile noastre. Soarele spre amurg mai
strălucea încă, dar se pornise o briză puternică şi
eu mă uitam agitat la valurile stârnite de vânt.
Am auzit în spate un lătrat de bun venit şi
Gheară s-a repezit din nou veselă la mine
împreună cu cei doi pui ai ei. Bill Arkwright
venea chiar în urma lor.
— Gata pentru călătorie, tinere Ward? Nu e o zi
prea proastă, remarcă el. Dar sunt ceva valuri,
iar mai în larg o să fie mult mai rău. Ei, dar odată
ce te obişnuieşti o să fie în regulă.
Eu n-am spus nimic şi am aruncat o privire
către Alice, care stătea lângă grupul de
vrăjitoare. Se vedea bine că era la fel de agitată ca
şi mine, dar mi-a prins privirea şi mi-a făcut un
semn mic cu mâna. I-am răspuns, şi m-am uitat
la vrăjitoare, care rămăseseră cu ochii aţintiţi la
valurile clocotitoare.
Marea nu reprezenta pentru vrăjitoare o barieră,
precum o apă curgătoare, un râu de pildă, dar
sarea era o ameninţare serioasă. Dacă se
cufundau în mare mureau. Chiar şi stropii de
apă erau periculoşi pentru ele, aşa că purtau cu
toatele mănuşi şi jambiere, iar vrăjitoarele
Mouldheel, care de obicei umblau desculţe, îşi
trăseseră ciorapi de lână. Îşi puseseră şi nişte
glugi de piele, destul de strâmte, cu deschizături
pentru ochi, nas şi gură. Şi totuşi, în ciuda
tuturor acestor obiecte de îmbrăcăminte pe care
le adăugaseră, eram convins că vrăjitoarele îşi
vor petrece tot drumul înghesuite în cala lui
Celeste. Mama mi-a spus că echipajul fusese
avertizat cine aveau să fie pasagerii, însă pe ţărm
vrăjitoarele atrăgeau destul priviri temătoare, şi
cei mai mulţi oameni se ţineau la distanţă de ele.
Pentru transportul nostru erau folosite două
bărci mari cu vâsle, care ne-au dus în grupuri de
câte şase. Mama a plecat prima, condusă de
căpitanul de pe Celeste. Apoi au urmat
vrăjitoarele, iar ţipetele şi urletele lor atunci când
stropii de apă le udau se pierdură încet în
depărtare. Dar Alice nu a plecat cu ele. A venit şi
a rămas lângă mine.
— Te superi dacă merg cu tine, Tom? M-a
întrebat, aproape cu timiditate.
— Sigur că nu, i-am răspuns.
Aşa că am împărţit ultima cursă cu Bill
Arkwright şi cei trei câini. Animalele erau agitate
şi greu de stăpânit, şi a fost nevoie de mai multe
cuvinte aspre din partea stăpânului ei pentru a o
convinge pe Gheară să se liniştească. Barca se
legăna şi sălta pe valuri într-un fel îngrijorător,
dar din fericire traversarea nu dură prea mult.
Urcarea pe scara de frânghie sus pe punte se
dovedi destul de uşoară, iar pentru câini a fost
coborât un coş.
Mama şi căpitanul – un bărbat solid, roşu la faţă
şi cu nişte favoriţi stufoşi – stăteau lângă
arborele mare. Ea îmi făcu semn să mă duc la ei.
— Acesta este căpitanul Baines, spuse ea cu un
zâmbet, cel mai bun navigator al Comitatului.
— Păi, cu siguranţă m-am născut şi am crescut
în Comitat, şi m-am obişnuit cu marea când
eram mai tânăr ca tine, băiete, replică el, dar
dacă e vorba să fiu cel mai bun, fără îndoială că
unii vor avea ceva de spus împotrivă. Ţinutul
ăsta al nostru se poate mândri cu mulţi marinari
destoinici.
— Eşti foarte modest, căpitane, spuse mama. Şi
nu e politicos să contrazici o doamnă!
 — Atunci trebuie să vă cer iertare, spuse
căpitanul, făcând o plecăciune. Într-adevăr, îi
datorez mult mamei tale, spuse el întorcându-se
către mine. Am doi băieţi gemeni – tocmai au
împlinit cinci ani săptămâna trecută. Dacă nu
era mama ta, acum ar fi fost morţi. Poate şi soţia
mea. E cea mai bună moaşă din Comitat.
Era adevărat. Înainte să se întoarcă în Grecia,
mama ajutase o mulţime de femei din Comitat
care întâmpinaseră greutăţi la naştere şi salvase
multe vieţi.
— Ei bine, cu siguranţă aş fi lipsit de politeţe
dacă nu v-aş conduce pe amândoi să-mi vizitaţi
corabia, continuă el. Va fi casa voastră în
următoarele săptămâni, aşa că ar fi bine să
descoperiţi ce vă aşteaptă.
Ne arătă diferitele compartimente ale calei,
inclusiv cambuza şi magazia intendentului, şi
curând am înţeles ce voise să spună căpitanul.
Deşi de pe mal Celeste păruse uriaşă, ea era de
fapt foarte mică faţă de numărul mare de
pasageri. Cabinele echipajului, aflate la prova,
păreau minuscule, dar căpitanul ne spuse că nu
vor dormi cu toţii în acelaşi timp: existau trei
carturi, aşa că în orice moment o treime din
oameni se vor afla la treabă. Vrăjitoarele urmau
să stea la pupa, în partea din spate a lui Celeste,
şi exista o cabină separată pe care eu aveam s-o
împart cu Bill Arkwright. Mai erau două cabine:
prima aparţinea căpitanului, cea de-a doua îi
fusese rezervată mamei.
Cabina ei era mică, dar prevăzută cu toate cele
necesare. În afară de pat, se aflau acolo un
fotoliu şi o masă cu două scaune de lemn cu
spătarul drept. Toată mobila era prinsă de podea
pentru a nu se mişca în timpul furtunilor. Prin
hublou nu intra prea multă lumină, şi căpitanul
aprinse un felinar.
— Sper că vă veţi simţi bine aici, doamnă Ward,
spuse el. Iar acum trebuie să mă întorc la
îndatoririle mele. Într-un ceas ridicăm ancora.
— Sunt convinsă că mă voi simţi foarte bine,
căpitane, spuse mama, mulţumindu-i cu un
zâmbet.
L-am urmat pe căpitanul Baines pe punte şi am
văzut că nivelul apei se ridica repede, vântul se
înteţea şi aerul mirosea a sare şi catran. Curând,
marile vele erau desfăcute, ancora se ridica şi,
scârţâind, gemând din încheieturi,
Scuturându-se şi fluturându-şi pânzele, Celeste
începu să se îndepărteze de Capul Sunderland.
La început nu se legănă prea tare. Era o seară
senină şi soarele încă se mai afla deasupra liniei
orizontului, aşa că erau multe de văzut. Către
miazănoapte, Arkwright îmi arătă Cartmelul şi
Bătrânul din Coniston, muntele pe care fusesem
împreună anul trecut.
— Au fost nişte momente cumplite acolo!
Exclamă Alice.
Şi Arkwright şi eu am încuviinţat din cap. El
fusese cât pe-aci să-şi piardă viaţa, iar Dinte,
tovarăşul lui Gheară, fusese omorât de
vrăjitoarea de apă Morwena.
Călătoria pe o corabie nu era atât de rea pe cât
îmi imaginasem, dar ne aflam încă în Golful
Morecambe, care era la adăpost de vânturile
puternice. În faţă se întindea largul mării şi, pe
când treceam pe lângă estuarul râului Wyre, am
văzut înaintea noastră o dungă de valuri albe de
spumă. Când am ajuns la ea, vasul începu să se
legene şi să salte îngrijorător. Curând şi
stomacul meu începu să salte, şi nu trecură nici
zece minute că îl goleam de conţinut peste
copastie.
— Cât durează până te obişnuieşti cu marea?
L-am întrebat pe Arkwright, care mă privea
rânjind.
— Câteva ore, sau poate câteva zile, răspunse el,
în vreme ce eu gâfâiam cu răsuflarea tăiată. Unii
amărâţi nu se obişnuiesc niciodată. Să sperăm
că tu te numeri printre cei norocoşi, tinere Ward!
— Acum o să cobor în cală, Tom, spuse Alice.
Marinarilor nu le place să vadă femei pe punte,
nici măcar când totul merge bine. Zic că aduce
ghinion. Ar fi mai bine să nu mă mai vadă.
— Nu, rămâi aici, Alice. Mama a închiriat vasul
ăsta, aşa că vor trebui să accepte şi asta!
Dar Alice stărui. Am încercat să mă duc cu ea
sub punte, dar vrăjitoarele nu se împăcau prea
bine cu ruliul vasului. În obscuritatea de jos,
duhoarea de vomă era atât de puternică încât am
fugit repede înapoi la aer curat. În noaptea aceea
am ascultat sfatul lui Arkwright şi am dormit
într-un hamac sub cerul înstelat, în vreme ce ne
îndreptam spre miazăzi de-a lungul coastei.
Către ziuă nu mă obişnuisem de tot cu marea,
dar mă simţeam mult mai bine şi am putut să
stau şi să privesc marinarii care se cocoţau
curajoşi pe catarge şi aranjau velele. Nu ne
dădeau nicio atenţie – ca şi cum nici nu am fi fost
acolo – dar nu mă deranja; ei aveau întotdeauna
câte ceva de făcut, iar când vasul se legăna sau
sălta pe valuri foarte tare, era foarte periculos
pentru cei cocoţaţi sus în vârful catargului.
Arkwright ştia o mulţime de lucruri despre
navigaţie, căci făcuse multe călătorii de-a lungul
coastei în vremurile când fusese soldat. Îmi
spuse numele diferitelor părţi ale navei: că latura
stângă se numeşte babord, iar cea dreaptă
tribord; că prova era partea din faţă a vasului, iar
pupa cea din spate. Tata fusese marinar, aşa că
ştiam deja multe dintre lucrurile pe care mi le
spunea el acum, dar tata mă învăţase şi cum să
mă port, aşa că am ascultat politicos tot ceea ce
avea de zis Arkwright.
— Corăbiile Comitatului primesc întotdeauna
nume de femei, îmi explică el mai departe. Uite,
de pildă Celeste, numele vasului pe care ne
aflăm. Aşa cum fără îndoială ştii din studiile tale
de latină, tinere Ward, înseamnă divină şi,
crede-mă, unele femei aşa şi sunt. Dar într-o
furtună grozavă, o corabie poate fi necruţătoare
dacă nu este mânuită aşa cum trebuie şi tratată
cu respect. Unele valuri pot să fie înalte cât o
catedrală; pot să răstoarne un vas ca ăsta şi să-l
înghită. Multe corăbii se pierd pe mare,
împreună cu echipajele lor. Se întâmplă tot
timpul. Viaţa de marinar e foarte grea – la fel de
grea, în felul ei, cum e cea de vraci.
Ajunsesem acum la gura unui mare râu numit
Mersey, şi acolo am coborât ancora şi am
aşteptat fluxul. Încă nu lăsasem în urmă
Comitatul, după câte se părea. Urma să ne oprim
pentru scurt timp la Liverpool, să mai luăm nişte
provizii.
Spre deosebire de Capul Sunderland, la
Liverpool exista un chei mare de lemn unde
Celeste a putut ancora. Cei mai mulţi dintre noi
am profitat de ocazie pentru a ne dezmorţi
picioarele, dar vrăjitoarele rămaseră în cală.
Când am pus piciorul pe chei, am avut o senzaţie
ciudată – deşi simţeam pământul tare, acesta
părea să se mişte sub picioarele mele.
Am aşteptat până ce docherii ne-au încărcat
proviziile ca să putem pleca tot cu acelaşi flux.
Altfel trebuia să întârziem până către lăsarea
întunericului.
M-am întors pe punte şi am rămas lângă mama,
în timp ce echipajul desfăcea parâmele de
ancorare. Mama stătea în umbra arborelui mare,
cu mâna streaşină la ochi pentru a-i feri de
soare, şi privea în depărtare, de parcă s-ar fi
aşteptat să vadă ceva. I-am urmărit privirea şi cu
colţul ochilor am văzut cum faţa i se luminează
brusc şi începe să zâmbească.
Cineva fugea către noi. Şi, spre marea mea
uimire, am văzut că era magistrul meu! Avea cu
el sacul şi toiagul său, iar pelerina îi flutura,
umflată de vânt. Dar Celeste deja se depărta de
chei, şi distanţa între ea şi uscat se mărea în
fiecare clipă. Vraciul îşi aruncă sacul şi toiagul
către noi. Aterizară pe punte şi eu le-am adunat
repede la un loc, în vreme ce el privea nehotărât
spaţiul dintre chei şi corabie. Atunci mama păşi
înainte şi îi făcu semn să vină.
El se întoarse imediat, alergă puţin înapoi, apoi
o porni în fugă şi îşi luă avânt chiar de pe
marginea cheiului. Inima mi se opri. Părea
imposibil să facă o săritură atât de mare. Dar el
sări. Ghetele lui aterizară chiar pe marginea
punţii, unde se clătină şi începu să cadă pe
spate.
Mama făcu repede un pas înainte şi îl apucă de
încheietura mâinii, îl ajută să-şi recapete
echilibrul, apoi îl trase în faţă, în siguranţă. El
păru să-i cadă în braţe, ca într-o îmbrăţişare, dar
fusese doar mişcarea vasului. Se dădu înapoi şi
făcu o uşoară plecăciune, înainte să se apropie
de mine. Am crezut că vrea să-mi spună ceva,
dar el şi-a ridicat de jos sacul şi toiagul şi s-a
îndreptat către scările care coborau în cală, fără
să-mi arunce o privire.
— Mă bucur că vii cu noi! Am strigat în urma lui.
Nici măcar nu s-a întors.
— E supărat pe mine, mamă? Am întrebat-o.
— Mai degrabă supărat pe el însuşi, răspunse
ea. Dă-i timp. Dar deocamdată mă îndoiesc că o
să vrea să-ţi fie magistru.
— Deocamdată? Vrei să spui că într-o bună zi o
să fiu din nou ucenicul lui?
— E posibil să se întâmple, dar nu e deloc sigur.
Între noi se lăsă tăcerea, şi am auzit strigătele
marinarilor care o scoteau pe Celeste prin gura
estuarului, în largul mării. Corabia începu să se
legene din nou, urmată de pescăruşi care ţipau
ascuţit.
— De ce crezi că s-a răzgândit, mamă?
— John Gregory e un bărbat neînfricat, care
pune întotdeauna datoria deasupra nevoilor şi
dorinţelor personale. Şi asta este exact ce a făcut
şi acum. A înţeles care este datoria lui şi a pus-o
mai presus de propriile-i convingeri. Dar a fost
silit să-şi sacrifice unele principii şi, pentru un
om ca el, asta e foarte greu.
În ciuda a ceea ce a spus mama, nu eram pe
deplin convins că era vorba doar de asta. Vraciul
susţinuse întotdeauna că nu poţi să închei o
alianţă cu servitorii Întunericului. Altceva
trebuie că-l făcuse să se răzgândească – eram
sigur de asta.
 CAPITOLUL 08
DOAMNELE DIN CALĂ
Zilele trecură, în timp ce noi ne continuam
drumul către miazăzi, fără să ne depărtăm prea
mult de ţărm. La un moment dat, sub
ameninţarea unei furtuni, ne-am adăpostit
într-un port, dar în cea mai mare parte a
timpului vremea a fost însorită, cu un vânt
numai bun pentru pânzele noastre. Apoi, pe
când lăsam în urmă ţărmul stâncos al
pământului nostru natal şi ne pregăteam să
pătrundem în Canalul Mânecii, am auzit în
depărtare ceva ce semăna cu un tunet.
— O altă furtună? Am întrebat.
Bill Arkwright scutură din cap şi se încruntă.
— Nu, tinere Ward, alea sunt tunuri. De
optsprezece pfunzi, dacă nu mă înşel. Se dă o
bătălie grozavă undeva aproape de ţărm. Să
sperăm că ne vom putea vedea de drum.
Ţările aflate la est şi sud-est de insula noastră se
aflaseră şi acum ne invadaseră hotarele. Era
ciudat să te afli atât de aproape de câmpul de
luptă şi totuşi să treci pe lângă el, navigând în
largul mării.
După ce ne-am încheiat traversarea Canalului,
am intrat direct într-o furtună în Golful Biscaia.
Tunetele pocneau şi bubuiau deasupra noastră
la fel ca tunurile pe care le auzisem mai devreme,
fulgerele furcate spintecau cerul, iar corabia
noastră sălta şi se rotea pe marea care spumega
furioasă. Nu eram singurul care se temea că
aveam să ne înecăm, dar marinarii erau obişnuiţi
cu asemenea dezlănţuiri, şi am mers mai
departe, ajungând în ape mai liniştite, iar aerul
se mai încălzi.
În cele din urmă, trecând printr-o strâmtoare pe
care mama a numit-o Coloanele lui Hercule, am
intrat în Mediterană, o întinsă mare interioară.
— Cine a fost Hercule? Am întrebat-o pe mama.
A fost un grec?
— Da, fiule, pe numele lui grecesc Heracle – un
erou şi un bărbat cu o mare putere, răspunse ea.
Cel mai puternic om din întreaga lume. Vezi
stânca aia uriaşă dinspre miazănoapte? Se
numeşte Gibraltar, şi este una dintre cele două
coloane. Hercule a ridicat-o şi a aruncat-o acolo!
Am râs. Era caraghios! Cât de mare trebuia să
fie ca să poată face aşa ceva?
— Poţi să râzi, fiule, mă mustră mama, dar
Grecia este un pământ cu multe poveşti ciudate –
iar adevărate sunt mai multe decât ai crede.
— Dar nu şi asta cu aruncarea stâncii!
Mama nu răspunse, zâmbi doar cu un aer
misterios şi îmi întoarse spatele. Dar înainte să
se îndepărteze prea mult, îmi făcu semn să o
urmez, aşa că am coborât împreună în cabina ei.
Nu mă mai invitase acolo până atunci, aşa că
m-am întrebat ce dorea. Probabil că voia să-mi
spună ceva între patru ochi.
Mama intră prima în obscuritatea cabinei,
aprinse un felinar şi îl aşeză în mijlocul mesei,
făcându-mi semn să mă aşez în faţa ei.
— Acum, cred că a venit timpul să-ţi spun ceva
mai multe despre ceea ce ne aşteaptă în Grecia,
spuse mama.
— Mulţumesc, am replicat eu. Chiar mă
îngrijora faptul că nu am aflat mai nimic.
— Ştiu, fiule, dar mă tem că sunt multe lucruri
pe care nici eu nu le ştiu. Mă îngrijorează foarte
tare că Ordeen ar putea să treacă prin portal
înainte să ajungem noi acolo. Aşa cum am spus,
ea vine din şapte în şapte ani, dar nu chiar în
aceeaşi zi.
— Aşadar, nu avem cum să aflăm cu siguranţă
când va veni?
— Nu, dar atunci când se apropie momentul vor
exista anumite semne clare. Mai întâi, păsările şi
animalele sălbatice vor fugi din acea regiune.
Apoi cerul se va face galben şi se vor porni
vârtejuri chiar din locul în care se va deschide
portalul. Întotdeauna a fost aşa. Trei zile şi trei
ceasuri mai târziu, vom fi cu toţii morţi, sau
Ordeen va fi nimicită.
— Chiar avem vreo şansă să reuşim, mamă? Am
întrebat eu.
Era înspăimântător. Atât de multe depindeau de
ceea ce ne pregăteam să facem.
— Da, fiule, avem. Dar va fi o luptă strânsă şi
grea. Când Ordeen apare în câmpia aflată la sud
de Kalambaka, intenţia ei va fi să distrugă acel
oraş, să-i ucidă pe locuitorii lui şi să le bea
sângele. Cei care scapă de servitorii ei vor fi
omorâţi şi devoraţi de menade. Nimeni nu va fi
cruţat.
— Şi oamenii din oraş, mamă? De ce mai stau
acolo dacă asta se întâmplă la fiecare şapte ani?
— Acolo sunt căminele lor, fiule, şi ei sunt
oameni săraci. Peste tot în lume există oameni
care trăiesc lângă vulcani activi sau în regiuni
unde sunt în permanenţă cutremure sau
inundaţii. Nu au ce face. Cel puţin în
Kalambaka, ei ştiu cu aproximaţie cam când o să
vină primejdia, ca să poată fugi de acolo.
Drumurile vor fi pline de cei care se refugiază.
Sigur, unii pleacă mult prea târziu ca să mai
scape; alţii, cei bătrâni şi bolnavi, nici nu pot
călători. Şi de această dată, pentru că puterea lui
Ordeen a crescut atât de mult, mulţumită
Diavolului, nici măcar mănăstirile nu vor fi în
siguranţă. Atacul vine atât de pe pământ cât şi
din aer. Pentru vrăjitoarele lamia zburătoare,
aşa-numitele vaengire, înălţimile Meteorei nu vor
reprezenta deloc un obstacol. Necuratul a tot
trimis din ce în ce mai multe alături de Ordeen,
dar cel puţin surorile mele nu se vor afla printre
ele. Căci el e şi duşmanul lor.
— Şi ce se întâmplă când se deschide portalul?
Am întrebat, foarte curios. Ai văzut vreodată cum
e?
— O dată, fiule. Doar o dată, cu mulţi ani în
urmă, înainte să-l cunosc pe tatăl tău. Dar n-o să
uit cât oi trăi. Mai întâi, un stâlp de foc se înalţă
din pământ către norul întunecat de furtună din
înalturi. De obicei, stâlpul se destramă, şi din el
apare Ordul. Apoi începe o ploaie torenţială, care
răcoreşte pietrele citadelei. Atunci este
momentul în care trebuie să intrăm. Toate
entităţile care trec din Întuneric printr-un portal
au nevoie de ceva timp ca să se obişnuiască şi
să-şi adune puterea, explică mama. Asta s-a
întâmplat şi cu Necuratul în vara trecută, adu-ţi
aminte. Ţi-a dat timp să fugi din Pendle în
siguranţa odăii mele speciale din fermă. Aşa că
trebuie să profităm şi noi aici de acelaşi răstimp.
Înainte ca Ordeen şi servitorii ei să-şi recapete
întreaga putere, trebuie să pătrundem în Ord şi
să îl distrugem atât pe el cât şi pe locuitorii lui.
Este singura noastră speranţă.

Pe măsură ce înaintam în călătoria noastră,

indiferenţa echipajului faţă de neobişnuiţii
pasageri ai corăbiei se transformă în ostilitate
făţişă. Căpitanul ne spuse că marinarii
începuseră să se teamă de vrăjitoarele din Pendle
şi să nu aibă încredere în ele. Unul dintre
marinari a dispărut în timpul cartului de noapte.
Se întâmplase în timpul unei furtuni şi probabil
că fusese luat de valurile care măturaseră
puntea, dar ei bănuiau că vrăjitoarele îi luaseră
bietului om viaţa pentru a-şi satisface nevoia de
sânge. Astfel încât atmosfera devenea din ce în ce
mai încordată şi toată lumea dorea să ajungă cât
mai repede la destinaţie.
Vraciul îşi ţinu făgăduiala şi nu-mi mai dădea
lecţii, de-abia îmi adresa vreun cuvânt. La Alice
nici nu suporta să se uite. Odată, când vorbeam
pe punte, îşi ridică privirea, ţâţâi şi coborî la loc
în cală.
Astfel că Arkwright îşi asumă sarcina de a
continua pregătirea mea, concentrându-se
asupra abilităţilor fizice, aşa cum făcuse şi la
moară. Dar era o experienţă cu totul nouă să te
lupţi cu toiegele pe puntea unui vas care se
legăna şi sălta pe valuri.
Pe când ne apropiam de Grecia şi aerul devenea
tot mai cald, Vraciul începu să doarmă pe punte,
departe de căldura apăsătoare din cală. Şi în cele
din urmă ajunse să-mi vorbească din nou.
Începu cu un salut din cap şi o umbră de
zâmbet, dar curând îmi dădea din nou lecţii, aşa
că acum beneficiam de pregătirea a doi vraci.
— Scoate-ți carnetul de notiţe, băiete, îmi spuse
într-o seară cu un cer limpede şi cu un vânt care
adia uşor.
Tocmai treceam prin Strâmtoarea Otranto,
apropiindu-ne în sfârşit de pământul grecesc.
— Ei bine, continuă el, ţi-am pomenit de
elementariile de foc atunci când eram în Comitat
şi ţi-am promis că într-o bună zi o să-ţi spun mai
multe despre ele. La noi acasă, în Comitat, nu
există, probabil pentru că vremea e atât de
umedă. Chiar şi vara rareori trece mai mult de o
săptămână fără să avem o ploaie torenţială! Dar
în Grecia este uscat şi foarte cald, şi în aceste
condiţii elementariilor de foc le merge foarte bine.
După cum spuneam, sunt foarte periculoase, şi
uneori iau forma unor globuri strălucitoare,
unele transparente, altele opace. Fii foarte atent
şi ţine minte tot ce-ţi spun, pentru că le vom
întâlni cu siguranţă în Grecia; vor veni prin
portal odată cu Ordeen.
Mi-am înmuiat peniţa în călimară şi am început
să scriu cât de repede am putut. Curând, aceste
cunoştinţe aveau să se dovedească foarte
importante.
— De obicei, cele opace sunt mai fierbinţi şi mai
periculoase, continuă Vraciul. Într-un spaţiu
închis, adeseori plutesc aproape de tavan, dar se
pot mişca şi foarte repede şi e aproape imposibil
să te fereşti de ele. Dacă intri în contact cu ele te
poţi alege cu arsuri serioase – adeseori pot aduce
şi o moarte dureroasă. În cazuri extreme, astfel
de elementarii îşi pot transforma într-o clipă
victimele în cenuşă. Şi asta nu-i tot, băiete.
Altele, numite asterii, au forma unor
stele-de-mare, cu cinci braţe învăpăiate dispuse
radial. Aceste elementarii se agaţă de pereţi şi
tavane şi cad pe capetele victimelor lor
neştiutoare. Iar în clipa în care te ating, eşti ca şi
mort. Dar există şi veşti bune. Se ştie bine că
elementariile de foc sunt greu de învins, dar un
tăiş făcut dintr-un aliaj de metal cu un procentaj
corect de argint le poate face să explodeze
înăuntrul lor. Toiagul unui vraci este deosebit de
folositor în aceste cazuri. Dacă nu îl ai, apa poate
slăbi considerabil o elementarie de foc şi să o
împingă la hibernare, până când condiţiile devin
mai uscate. Apa constituie un refugiu bun atunci
când eşti atacat de elementarii.
Vraciul se opri, pentru a-mi da timp să scriu
totul în caietul meu de însemnări, dar în vremea
asta curiozitatea nu-mi dădea pace. De ce îşi
încălcase magistrul meu principiile pentru a ni
se alătura în călătoria spre Grecia? Ştiam că n-o
să vrea să vorbească despre asta, dar trebuia
totuşi să întreb.
— Domnule Gregory, am spus eu, de ce ai venit
până la urmă cu noi? Ce te-a făcut să te
răzgândeşti?
El se uită la mine, furios. Apoi chipul îi deveni
trist şi resemnat.
— Mama ta mi-a scris şi mi-a spus lucruri pe
care aş fi preferat să nu le aud. Lucruri pe care
nu voiam să le cred. După ce scrisoarea ei a sosit
la Chipenden, m-am luptat mult timp cu
conştiinţa mea, şi am tot amânat să iau o
hotărâre, până ce a fost aproape prea târziu.
Voiam să ştiu mai multe, dar, înainte să deschid
gura să mai întreb ceva, se auzi deodată un
strigăt de deasupra noastră, din cuibul corbului.
Ne-am ridicat amândoi în picioare şi ne-am uitat
peste copastie, către tribord. Cum eram destul
de aproape de coasta Greciei, m-am gândit că
marinarul de cart dădea de veste că se zărea
pământul.
Numai că mă înşelam. Marinarii începură să se
caţăre pe catarge, coborând fiecare centimetru
pătrat de velă. Către vest fusese zărit un vas
mare care se îndrepta către noi dinspre soarele
ce stătea să apună. Avea pânze negre şi se
apropia din ce în ce mai mult. Deşi Celeste era o
corabie rapidă, se părea că vasul acela era şi mai
iute. Marinarii erau agitaţi şi se mişcau nervoşi,
dar distanţa dintre noi şi corabia cu pânze negre
continua să se micşoreze.
Căpitanul o privi un timp cu ocheanul lui.
— E o corabie de piraţi, nu avem nicio şansă să
ne menţinem avansul până la căderea nopţii,
spuse el, scărpinându-şi favoriţii. Şi nici nu cred
că avem şanse prea mari dacă se ajunge la o
luptă. Au mult mai multe tunuri ca noi.
Vasul piraţilor era înţesat cu tunuri, pe când noi
aveam doar patru, câte două la fiecare bord.
De-abia rosti căpitanul aceste cuvinte, că am
auzit bubuitura unui tun. O ghiulea lovi apa
chiar lângă proră, ridicând un jet înalt de spumă.
Era limpede că piraţii aveau armamentul cu care
să ne scufunde uşor corabia.
Bill Arkwright clătină din cap şi zâmbi feroce.
— Nu-i chiar atât de rău pe cât pare, căpitane.
Nu răspunde cu foc. Cu siguranţă nu putem
câştiga o luptă care implică un schimb de
ghiulele, dar nu se va ajunge la asta. Ultimul
lucru pe care îl vor ei e să ne scufunde. Or să
vrea corabia asta ca pradă. Fără îndoială, au de
gând să ne taie gâturile şi să ne arunce în apă, ca
hrană pentru peşti, dar când or să ne abordeze
or să aibă parte de o surpriză neplăcută. Se
întoarse către mine cu un zâmbet sinistru.
Coboară în cală, tinere Ward, şi Spune-le
doamnelor de acolo care e situaţia.
Fără să mai pierd vremea, am coborât să le spun
vrăjitoarelor din Pendle ce se petrecea. Grimalkin
stătea pe trepte şi îşi ascuţea unul dintre cuţitele
pe care le folosea la aruncat.
— Am început deja să ne pregătim, copile, îmi
spuse ea. Mab a văzut în oglindă ameninţarea,
cu multe ceasuri în urmă. Ca să fiu sinceră,
aşteptăm cu nerăbdare lupta. Am stat prea
multă vreme închise aici în cală şi surorile mele
sunt însetate de sânge.
Am văzut mai jos câteva dintre celelalte
vrăjitoare, şi ochii le sclipeau cu cruzime în
vreme ce se lingeau pe buze, încântate la gândul
sângelui proaspăt care va fi curând al lor.
Unghiile lor păreau la fel de tăioase ca şi lamele
pe care le ascuţeau – toate, arme pregătite
pentru a sfâşia şi străpunge carnea umană.
M-am întors pe punte şi l-am văzut pe Vraci
lângă Bill Arkwright, amândoi pregătindu-se
pentru lupta care îi aştepta. Arkwright
întotdeauna părea nerăbdător să spargă nişte
căpăţâni. Chiar zâmbea la gândul a ceea ce
urma. Am deschis lama din toiagul meu şi m-am
apropiat de ei. Vraciul a dat aprobator din cap
către mine, iar Arkwright m-a bătut încurajator
pe spate.
Căpitanul şi cei mai mulţi dintre marinari erau
aliniaţi între catarge, strângând în mâini bâte,
dar nu păreau să aibă prea multă tragere de
inimă pentru luptă. Cu siguranţă ne vom bucura
pentru ajutorul vrăjitoarelor din Pendle. Îmi
simţeam gura uscată de teamă şi de emoţie, dar
eram hotărât să lupt cât puteam mai bine. În
acea clipă, o mână hotărâtă mi s-a aşezat pe
umăr. Era mama.
— Nu, fiule, spuse ea, trăgându-mă de lângă
ceilalţi. Tu o să stai departe de lupta asta. Nu
putem risca să fii rănit. Ai lucruri mai importante
de făcut în Grecia.
Am încercat să mă împotrivesc, dar n-am reuşit
să o conving pe mama. Era frustrant că ceilalţi
erau liberi să rişte, iar eu nu. Mă irita că eram
răsfăţat de mama, dar trebuia să o ascult. Aşa că
am rămas lângă ea, furios că nu pot să iau şi eu
parte la lupta care urma. Nu am avut mult de
aşteptat până la începerea atacului. Corabia
piraţilor s-a apropiat mult de a noastră şi apoi
echipajul ei a aruncat ghearele de abordaj peste
apă şi a lipit cele două vase, bordul lor stâng
lovindu-se cu putere şi scârţâit de lemn de
tribordul nostru. Unii dintre piraţi se plimbau pe
puntea corăbiei lor cu paşi făloşi; înarmaţi cu
cuţite, săbii şi bâte mari ghintuite, păreau fioroşi
şi fără milă. Alţii aşteptau sus pe catarg,
uitându-se în jos la noi ca nişte vulturi care
privesc nişte stârvuri.
Dar înainte ca primul dintre piraţi să sară pe
puntea noastră, vrăjitoarele urcară din cală,
conduse de Grimalkin. Cu glugile lor pe cap şi
încărcate de cuţite, arătau ca o forţă redutabilă.
Unele dintre ele salivau, şi firişoarele de salivă
picurau din adâncul glugilor de piele, pe când
anticipau ospăţul de sânge ce va urma. Altele
mârâiau ca nişte câini de vânătoare, şi trupurile
le tremurau de nerăbdare. Păreau crunte şi
ucigătoare, dar nu o egalau pe Grimalkin, care,
cu un cuţit în fiecare mână, le conduse lângă
balustradă pentru a alcătui prima linie de
apărare. Şi Alice stătea acolo, arătând la fel de
hotărâtă ca şi celelalte.
Căpitanul piraţilor, un uriaş care flutura prin
aer un hanger, a fost primul care a sărit pe
puntea lui Celeste. A fost şi primul care a murit.
Grimalkin a tras un pumnal dintr-o teacă prinsă
pe un umăr şi l-a azvârlit direct în gâtul omului.
Amărâtul nici n-a mai avut timp să se arate
surprins înainte ca hangerul să-i cadă din mână
şi trupul lui fără suflare să se prăbuşească pe
punte cu o bufnitură puternică.
 Restul piraţilor au coborât pe nava noastră şi
lupta a început. Vraciul şi Arkwright au fost
rugaţi să nu se implice prea mult în desfăşurarea
luptei; rămaseră să aştepte la pupă, cu armele
pregătite. Nici căpitanul şi nici marinarii lui nu
prea aveau ce căuta acolo, şi erau fără îndoială
uşuraţi că nu era nevoie de serviciile lor.
Prea puţin din luptă avu loc pe puntea noastră.
După o scurtă încăierare cu vrăjitoarele, piraţii
care se mai ţineau pe picioare se retraseră repede
pe propria lor navă. Văzând cu ce aveau de-a face
şi după ce fuseseră martori la moartea
căpitanului lor, fără îndoială ar fi preferat să se
retragă la distanţă de noi şi să ne spulbere cu
tunurile, dar acum ghearele de abordaj nu îi mai
ajutau deloc. Înainte să le poată desface pentru a
separa cele două corăbii, vrăjitoarele porniră în
ofensivă. Ţipând ascuţit, urlând însetate de
sânge, urcară pe puntea navei piraţilor şi
măcelul începu. Iar Alice se duse cu ele.
Îi fugăriră pe piraţi sus pe catarge, în jurul
punţii sau jos în cală. Cei care rămaseră în
picioare ca să lupte, rezistară doar câteva
secunde înainte ca sângele lor, şi viaţa, să li se
scurgă şi să umple puntea. Am mijit ochii,
încercând să văd ce rol juca Alice în toată
povestea asta, simţind cum gheara neliniştii îmi
strânge stomacul la gândul primejdiei în care se
afla. Soarele apusese de-acum şi lumina
dispărea repede, aşa că n-o puteam distinge în
învălmăşeala aceea.
Am fost scutiţi să vedem cea mai mare parte a
ororilor, dar am auzit ţipetele piraţilor care
mureau şi strigătele prin care cereau îndurare,
deşi în zadar.
Împreună cu mama m-am apropiat de ceilalţi.
— Mi-e greu să stau deoparte şi să îngădui să se
petreacă asemenea lucruri, băiete, se plânse
Vraciul, uitându-se cu asprime la mine.
Bănuiam că aceste vorbe erau de fapt îndreptate
către mama, cea care le alesese pe aliatele
noastre vrăjitoarele, dar dacă aşa era, ea nu
răspunse nimic.
— E o treabă urâtă, trebuie să recunosc, l-am
auzit zicând pe Arkwright, dar câţi marinari
amărâţi şi-au pierdut viaţa sub tăişurile acelor
piraţi? Câte corăbii s-au scufundat în adâncul
mării?
Asta cu siguranţă era adevărat, şi Vraciul nu se
mai obosi să mai comenteze. În cele din urmă
strigătele deveniră din ce în ce mai slabe, apoi se
stinseră. Şi am ştiut atunci că, la adăpostul
întunericului, vrăjitoarele adunau sângele şi
oasele de care aveau nevoie pentru ritualurile
lor. O cunoşteam destul de bine pe Alice pentru a
fi convins că nu va participa la asta.
Am rămas ancoraţi până la ivirea zorilor, când
vrăjitoarele au revenit pe Celeste cu hainele pline
de sânge şi s-au retras din nou în refugiul lor din
cală. Am remarcat diferenţa dintre Mab şi Alice.
În vreme ce prima avea un aer triumfător, în mod
limpede bucurându-se de ceea ce tocmai se
petrecuse, Alice stătea cu braţele încrucişate la
piept şi părea grozav de deprimată.
CAPITOLUL 09
CE SUNT EU
Am mers mai departe spre nord, cu vântul în
pânze, cu coasta Greciei în permanenţă vizibilă
în dreapta noastră. Îmi dădeam acum seama că
acest pământ era cu totul diferit de cel cu care
eram obişnuit. Desigur, exista ceva verdeaţă,
pâlcuri de pini şi stejari, şi din loc în loc câte un
chiparos care împungea cerul, dar nu erau
întinderile ierboase din Comitat, scăldate de ploi
bogate şi mângâiate de vânturile umede dinspre
apus. Ţara asta era aridă şi fierbinte, o sălbăticie
uscată, în care soarele ne pârjolea capetele, iar
dealurile scorojite erau cafenii.
Ne aflam la mai puţin de o oră depărtare de
portul Igumenitsa, dar marea şi locuitorii ei nu
îşi încheiaseră încă socotelile cu noi. Prima veste
despre pericol mi-a dat-o un sunet depărtat,
înalt şi ascuţit, care se auzea chiar peste
zgomotul valurilor ce se izbeau de ţărmul pietros.
Vraciul şi Arkwright se uitară lung unul la altul,
cu ochii mari. În acel moment Celeste se clătină,
aruncându-ne pe punte când prova începu să se
rotească spre dreapta. Ne-am chinuit să ne
ridicăm în picioare când, spre uimirea mea, am
văzut că ne îndreptam direct către coastă, spre
un perete de stânci zimţuite.
— Sirenele! Strigă Arkwright.
Citisem despre sirene în Bestiarul Vraciului.
Erau nişte creaturi ale mării, femei care se
foloseau de strigătele lor melodioase, ciudate, ca
să-i ademenească pe marinari pe stânci şi să le
distrugă corăbiile. Apoi îi trăgeau în adâncurile
mării pe marinarii care se înecau şi se hrăneau
în voie cu carnea lor. Un al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu avea o oarecare imunitate la
strigătele lor, dar un marinar obişnuit putea fi
uşor fermecat de vocile lor hipnotice.
I-am urmat pe cei doi vraci către cârmă.
Strigătele sirenelor se auzeau mai tare acum, şi
aveau o intensitate ascuţită care mă făcea să
scrâşnesc din dinţi. Am simţit nevoia să răspund
strigătului lor, dar am luptat din răsputeri
împotriva impulsului, şi treptat dorinţa mi-a
dispărut. Cei mai mulţi marinari erau acum la
provă, căutând cu privirea de unde venea acel
cântec puternic. Căpitanul era la cârmă, cu ochii
ieşiţi din orbite, cu muşchii braţelor goale
încordaţi, pe când îndrepta corabia direct către
stâncile întunecate care ne pândeau precum
colţii uriaşi ai unei fiare înfometate. Strângea
timona ca un nebun, cu ochii pironiţi pe ţărmul
care ne aştepta.
Acum desluşeam sirenele, întinse pe stânci.
Femei frumoase, cu ochi luminoşi, cu părul şi
pielea aurii, cu trupul puternic – dar, pe măsură
ce mă concentram, încercând să respir mai rar,
înfăţişarea lor începu să se schimbe şi le-am
văzut aşa cum erau în realitate. Trupurile lor
erau tot trupuri de femei, dar aveau părul lung şi
verde ca nişte alge încâlcite, iar feţele lor erau
monstruoase, cu colţi imenşi care ieşeau dintre
buze umflate în chip grotesc. Mi-am dat seama
însă că marinarii şi căpitanul erau de multe
săptămâni departe de nevestele lor; şi, neavând,
asemenea vracilor, puterea de a nu fi atinşi de
vrajă, nu vedeau decât iluzia.
Arkwright îl apucă pe căpitan de umeri şi
încercă să-l tragă deoparte de timonă. În timpul
uceniciei mele la Arkwright mă luptasem cu el cu
toiegele şi ştiam pe pielea mea că era extrem de
puternic – dar nici măcar el nu reuşi să-l
dezlipească pe om de timonă. Când Vraciul veni
în ajutorul lui, câţiva marinari părăsiră prova şi
o porniră înspre noi, învârtind în mâini măciuci
şi arătându-şi în mod clar intenţiile. Erau
disperaţi să răspundă chemărilor sirenelor, şi
vedeau că noi încercam să îi împiedicăm.
— Înapoi! Strigă Vraciul, făcând un pas înainte
şi rotindu-şi în arc toiagul.
Dar marinarii continuau să se adune, şi ochii lor
aveau luciri de nebuni. Erau subjugaţi de
cântecul sirenelor şi ar fi făcut orice pentru a
putea să răspundă chemării. Vraciul îl lovi pe cel
mai apropiat marinar peste încheietură, şi bâta îi
zbură din mână. Omul scoase un urlet de durere
şi făcu un pas înapoi.
Am înaintat şi am rămas alături de John
Gregory, ţinându-mi toiagul pe diagonală, în
poziţie de apărare. Nici Vraciul şi nici eu nu ne
scosesem tăişul retractabil. Aveam, în definitiv,
în faţa noastră echipajul de pe Celeste şi nu
voiam să facem nimănui niciun rău. Din acelaşi
motiv Arkwright continua să se lupte cu
căpitanul, în loc să-i tragă una peste scăfârlie şi
să-l trântească la pământ.
Deodată, lângă Arkwright apăru mama; m-am
uitat într-acolo şi am văzut-o rulând ceva în
palmă şi introducând respectivul obiect în
urechea stângă a căpitanului Baines. Arkwright
răsuci capul căpitanului şi ea făcu acelaşi lucru
şi cu cealaltă ureche.
— Acum dă-i drumul! Strigă ea, acoperind
mugetul valurilor care se loveau de stânci, deja
periculos de aproape.
Nu ştiam ce făcuse mama, dar schimbarea
suferită de căpitan a fost bruscă şi dramatică.
Scoase un strigăt de spaimă, şi ochii i se
umplură de scârbă când sirenele de pe stânci îi
apărură sub adevărata lor înfăţişare, şi se repezi
să rotească timona. Atunci corabia se răsuci
încet şi începu să se îndepărteze de sirene. În
acel moment, marinarii năvăliră asupra noastră,
dar Vraciul şi cu mine ne-am folosit toiegele în
mod eficient, trântindu-i pe doi dintre ei pe
punte. În clipa următoare Arkwright era lângă
noi, cu toiagul îndreptat către ei, pregătit să-l
folosească la nevoie. Dar strigătele sirenelor deja
începeau să se piardă în depărtare, în vreme ce
noi ne îndreptam de-a lungul coastei în direcţie
opusă, cu vântul bătând acum din spate şi
împingând-o pe Celeste repede prin valuri.
Am privit chipurile marinarilor pe când vraja
sirenelor începea să piară şi ei le puteau vedea
aşa cum erau cu adevărat. Acum, hidoasele
creaturi şuierau de furie, arătându-şi colţii, şi
începeau să coboare în mare de pe stâncile
zimţuite.
— Am pus ceară în urechile căpitanului, explică
mama. Dacă nu-l auzi, cântecul sirenelor nu are
nicio putere asupra ta. E o metodă simplă dar
eficientă şi a fost folosită de mulţi oameni.
Sirenele sunt întotdeauna un risc pe ţărmurile
noastre, însă am crezut că porţiunea asta de
coastă era sigură. E limpede că puterea
Întunericului e din ce în ce mai mare.
Câteva minute mai târziu strigătele sirenelor nu
se mai auzeau deloc. După ce căpitanul îşi
scoase dopurile de ceară din urechi, mama le
explică marinarilor uimiţi ce se întâmplase. Apoi
ne-am continuat călătoria spre nord, de data
aceasta păstrând o distanţă considerabilă între
Celeste şi ţărmul acela primejdios. Nici nu
pusesem piciorul pe uscatul Greciei, şi deja
piraţii şi sirenele ne ameninţaseră viaţa.
 Am acostat în portul Igumenitsa către prânz.
În vreme ce proviziile ne erau descărcate, noi
rămăsesem cu toţii pe punte, fără nicio tragere
de inimă să părăsim siguranţa corăbiei. Ştiam că
ne aştepta un pământ străin, iar în aerul
fierbinte, încărcat de aromele mirodeniilor, se
simţea ameninţarea unor pericole necunoscute.
Apoi, după-amiaza târziu, am văzut un nor de
praf pe drumul care ducea către port, urmat
curând de o duzină de călăreţi cu figuri sălbatice
care se apropiau în galop de chei. Toţi purtau
robe maronii şi aveau săbii la şold; toţi aveau
bărbi, iar feţele lor erau brăzdate de cicatrice. În
spatele lor venea un furgon acoperit cu o pânză
neagră.
Călăreţii se opriră şi alcătuiră o linie, cu faţa
către corabia noastră, şi aşteptară în tăcere.
Mama urcă pe punte din cabina ei, purtând o
glugă şi un văl, şi rămase privindu-i. După o
vreme se întoarse către mine.
— Ei sunt prietenii mei, fiule. Pământul acesta e
un tărâm primejdios, şi duşmanii pot încerca
oricând să ne ia prin surprindere. Vom avea
nevoie de oamenii aceştia dacă menadele ne
atacă. Vino să îi cunoşti…
Spunând asta, mă conduse pe pasarelă către
oamenii care aşteptau pe chei. Văzându-ne
coborând de pe corabie, săriră din şa şi alergară
în întâmpinarea noastră, zâmbind larg şi făcând
un cerc în jurul mamei.
 Mama se întoarse cu spatele la soare şi îşi ridică
vălul într-o parte, apoi vorbi repede, cu o voce
prietenoasă. Am încercat să-mi dau seama ce
spunea. Semăna cu greaca, dar nu înţelegeam
decât ici şi acolo câte un cuvânt. Apoi mama îşi
puse mâna stângă pe umărul meu drept şi
spuse: „O yios”, care înseamnă „fiu”. Apoi, o clipă
mai târziu, „Epta”, pe care îl repetă. Cred că
tocmai le spusese că eram cel de-ai şaptelea fiu
al unui al şaptelea fiu şi că eram al ei.
Orice ar fi spus, acum toţi ochii erau aţintiţi
asupra mea şi feţele lor se luminară din nou
într-un zâmbet.
— El este Seilenos, spuse mama, arătând către
bărbatul înalt, cu păr negru, din centrul
grupului. Un prieten bun şi un bărbat foarte
curajos. Curajul lui e egalat doar de pasiunea sa
pentru mâncarea şi vinul bun! El este cel mai
apropiat, în această ţară, de ceea ce reprezintă
un vraci în Comitat. E expert în vrăjitoarele lamia
şi elementarii de foc, ceea ce se va dovedi de mare
folos dacă reuşim să pătrundem în Ord.
Îi spuse ceva foarte repede – nici de data aceasta
n-am reuşit să înţeleg mare lucru – şi Seilenos
dădu din cap către mine.
— I-am spus că viaţa ta este la fel de importantă
ca şi a mea şi l-am rugat să facă tot posibilul ca
să te afli mereu în siguranţă, explică mama.
— Ce limbă e asta, mamă? Am întrebat-o.
Seamănă cu greaca, dar nu înţeleg aproape
nimic. Oamenii ăştia vorbesc atât de repede.
— O să-i înţelegi fără probleme aproape pe toţi
cei pe care îi vom întâlni, dar oamenii ăştia sunt
de la hotare. E un dialect al limbii pe care cei din
sud o numesc „nordica barbară”.
— E în regulă, spuse Seilenos, făcând un pas
înainte şi zâmbind larg. Eu vorbesc puţin limba
ta, da? Buna ta mamă îmi zice că eşti un ucenic
duşman al Întunericului. Te învăţ şi eu. Eu ştiu
ţinutul ăsta şi pericolele lui.
— Mulţumesc, i-am spus cu un zâmbet. Aş fi
recunoscător pentru orice poate fi de ajutor.
— Oricum, fiule, spuse mama, abia mâine vom
porni în călătoria noastră către răsărit. O să mai
petrecem o noapte la bordul lui Celeste. Va fi mai
sigur aşa. E mai bine să nu plecăm înainte de-a fi
pregătiţi. Dar între timp vreau să-ţi arăt ceva, şi
trebuie să-ţi dau nişte explicaţii. O să facem un
drum, doar că trebuie să ne întoarcem înainte de
lăsarea nopţii. O să mergem în asta…
Mă conduse către furgonul cu pânză neagră. Cel
care îl conducea, cu un zâmbet larg pe faţă,
coborî de la locul lui şi îi deschise uşa. Am fost
surprins cât de răcoare era înăuntru. Mi-ar fi
plăcut să mă uit afară pe fereastră, dar era un
sacrificiu mic pentru ca mama să fie în
siguranţă, departe de razele acelui soare arzător.
Însoţiţi de prietenii războinici ai mamei, ne-am
îndreptat spre sud, timp de vreo oră. După o
vreme am încetinit şi părea că urcăm. Am mers
în tăcere, fără să ne spunem niciun cuvânt în tot
timpul călătoriei. Voiam să întreb multe lucruri,
dar era ceva în atitudinea mamei care mă
reţinea. Am simţit că voia să aştept până când
ajungeam la destinaţia noastră.
Apoi ne-am oprit, şi am urmat-o pe mama afară,
clipind în soarele orbitor.
Ne aflam pe un deal stâncos; acum, marea
albastră scânteietoare se vedea în depărtare. În
faţa noastră se ridica o casă mare, cu pereţii albi,
cu o grădină înconjurată de ziduri. Vopseaua se
scorojea pe pereţi, iar ferestrele cu obloanele
trase aveau şi ele nevoie de o culoare nouă.
Bărbaţii nu coborâră de pe cai, ci aşteptară
răbdători în vreme ce mama mă conducea către
intrare.
Băgă o cheie în broască, o răsuci şi împinse uşa,
care se deschise cu un geamăt şi un scârţâit
prelung, ca şi cum nimeni nu mai intrase în locul
acesta de mulţi ani. Am urmat-o pe mama în
întuneric. Odată intrată, ea şi-a ridicat vălul de
pe faţă şi m-a condus prin casă. Pe când o
urmam, am simţit în stânga mea o uşoară
mişcare. La început am crezut că era un şobolan,
dar apoi am văzut o şopârlă mică şi verde care
alerga în sus pe perete şi apoi urca pe tavan.
Mama folosi o altă cheie pentru a descuia uşa din
spate şi, după ce-şi coborî la loc vălul, am ieşit în
grădina înconjurată de ziduri.
Era o oază uluitoare de verdeaţă. Deşi năpădită
de buruieni şi neîngrijită, era o încântare pentru
ochi. Un izvor susura dintr-o fântână bogat
decorată, aflată în mijlocul ei, iar apa aceea ţinea
în viaţă mulţimea de ierburi, arbuşti şi copăcei.
— Vezi acolo, Tom? Spuse mama, arătând către
un copac scund şi noduros aflat lângă fântână. E
un măslin. Copacii ăştia trăiesc mult, iar
măslinele pe care le rodesc oferă un ulei hrănitor.
Ăsta are mai bine de două sute de ani.
Am zâmbit şi am aprobat din cap, dar brusc m-a
cuprins un dor puternic de casă. Copacul pe care
mi-l arăta mama era mic, nici nu se putea
compara cu falnicii stejari, fagi şi sicomori din
Comitat.
— Hai să ne aşezăm la umbră, propuse ea şi am
urmat-o către o bancă rezemată de zid şi ferită de
soare. Şi-a ridicat din nou vălul şi m-a întrebat:
Tatăl tău ţi-a povestit despre casa şi grădina
asta, nu-i aşa?
Pentru o clipă am fost nedumerit. Apoi mi-am
adus aminte şi am zâmbit.
— Asta e casa ta, mamă? Cea în care ai stat cu
tata după ce te-a salvat de pe stâncă?
Cu puţin timp înainte să moară, tata mi-a
povestit cum a cunoscut-o pe mama. Pe atunci
era marinar, şi pe când se afla pe uscat în Grecia,
o găsise legată, în pielea goală, cu un lanţ de
argint de o stâncă. O ferise de soare – altfel ea ar
fi murit. Apoi o eliberase din lanţ şi stătuseră
împreună în casa asta înainte să se întoarcă în
Comitat şi să se căsătorească. Lanţul de argint
care o prinsese de stâncă era cel pe care îl
foloseam eu acum pentru a lega vrăjitoarele rele.
Ea încuviinţă din cap.
— Da, e casa mea – am vrut să o vezi, dar te-am
adus aici în primul rând pentru că voiam să fim
singuri, fără să ne poată deranja cineva. Vezi, tu,
mai trebuie să ştii ceva, fiule, continuă mama.
S-ar putea să nu mai avem posibilitatea să mai
stăm de vorbă singuri… Asta e foarte greu pentru
mine… dar trebuie să-ţi spun ce sunt eu.
— Ce eşti tu, mamă? Am spus, şi inima a
început să-mi bată cu putere în piept.
Aşteptam de mult să aflu acest lucru, dar acum,
în clipa în care adevărul avea să-mi fie în cele din
urmă dezvăluit, mi-era teamă.
Mama trase aer adânc în piept şi îmi spuse,
după un timp:
— Eu nu sunt om, Tom. Nu am fost niciodată…
— Nu contează, mamă. Ştiu ce eşti. Am înţeles
asta cu mulţi ani în urmă. Eşti o vrăjitoare lamia,
la fel ca şi surorile tale. Una dintre vaengire; cele
care zboară. Dar eşti „domestică” de mult timp.
Şi eşti inofensivă…
— Ei bine, bănuiesc că mă aşteptasem ca tu să
pui lucrurile cap la cap şi să ajungi la concluzia
asta, dar din păcate te înşeli. Şi cât mi-aş fi dorit
să ai dreptate…
— Atunci trebuie să fii un hibrid, am
întrerupt-o.
 — Nu, Tom, nu sunt un hibrid. Ceea ce sunt e
mult mai rău decât orice ţi-ai putea imagina…
Mama s-a oprit şi s-a întors să mă privească, iar
în ochi îi străluceau lacrimile. Inima îmi bătea şi
mai tare. Nu-mi puteam închipui ce avea să
spună. Dar orice ar fi fost, trebuia să fie foarte
rău.
— Vezi tu, fiule, eu sunt Lamia. Cea dintâi…
Mi s-a tăiat răsuflarea şi am simţit cum mă
cuprinde ameţeala. Auzisem cuvintele ei, dar nu
aveau nicio noimă.
— Ce vrei să spui, mamă? Ştiu că eşti o lamie.
Eşti domestică şi inofensivă…
— Ascultă cu atenţie ce-ţi spun, fiule. Eu sunt
Lamia. Mama tuturor celorlalte…
Încet, am început să înţeleg ce spunea mama şi
am simţit cum o gheară îmi prinde în cleşte
pieptul.
— Nu, mamă! Nu! Nu poate fi adevărat! Am
exclamat, amintindu-mi ce scria în Bestiarul
Vraciului.
Că primii copii ai Lamiei fuseseră omorâţi de
zeiţa Hera şi că răzbunarea Lamiei fusese
cumplită. Omorâse copii. Apoi bărbaţi tineri.
Luase nenumărate vieţi.
— Îmi dau seama după faţa ta că ştii ce am
făcut. Îmi cunoşti crimele, nu-i aşa? Tot ce pot
spune în apărarea mea e că pierderea propriilor
mei copii m-a făcut să-mi pierd minţile. Am
omorât suflete nevinovate, şi asta nu pot să mi-o
iert. Dar m-am întors în cele din urmă către
Lumină şi mi-am petrecut lunga viaţă încercând
să compensez într-un fel ceea ce am făcut.
— Dar nu poţi fi Lamia, mamă! În Bestiarul
Vraciului scrie că a fost omorâtă de trei dintre
copiii ei, primele vrăjitoare lamia. Au sfâşiat-o în
bucăţi şi au dat-o ca hrană unei turme de
mistreţi. Aşadar nu ai cum să fii Lamia. Ea e
moartă.
— Nu crede tot ce citeşti în cărţi, fiule, spuse
mama. Poveştile astea trec din gură în gură de-a
lungul generaţiilor şi sunt aşternute pe hârtie
mulţi ani mai târziu, când adevărul a fost
deformat şi înfrumuseţat. E adevărat că mai
târziu am dat naştere unor tripleţi, primele
vrăjitoare lamia. Şi tot adevărat e şi că ne-am
certat. Dar niciodată nu ne-am luptat fizic. Deşi
cuvintele lor mi-au sfâşiat inima, ele nu au
ridicat niciodată mâna asupra mea. M-a durut
mult, dar familia noastră nu a putut rămâne
împreună. Acum ele sunt moarte, dar copiii lor
sălbatici trăiesc, infestând pământul Greciei şi
făcând trecătorile sale de munte mai periculoase
decât orice alt loc de pe pământ. Acesta e
adevărul.
Brusc, un gând mi-a trecut prin minte.
— Dar tu ai surori lamia sălbatice, mamă. Şi
Lamia nu avea surori. Ea a fost prima. Cea dintâi
lamie. Aşa cum ai spus, mama tuturor
celorlalte…
 — Eu le numesc surori, Tom, şi asta reprezintă
ele pentru mine, pentru că suntem tovarăşe şi
duşmane ale lui Ordeen şi ale Celui Rău de mulţi
ani, cu mult înainte să ajung în Comitat
împreună cu tatăl tău. Dar de fapt ele sunt
descendentele mele; copii ai copiilor copiilor mei,
la a nu ştiu câta generaţie. Dar, spiritual, ele
sunt surorile mele. Aşa le văd eu.
Nu puteam gândi logic; nu ştiam ce să spun.
Deodată, lacrimile începură să-mi alunece pe
obraji. Stânjenit, am încercat să le şterg. Mama
s-a aplecat către mine şi mi-a cuprins umerii cu
braţul.
— S-a întâmplat cu mult timp în urmă, fiule.
Oricine trăieşte atât de mult nu mai este aceeaşi
fiinţă. Te dezvolţi şi te schimbi. Devii altcineva.
Ăsta e un adevăr pe care trebuie să-l ştii, căci
întocmai aşa s-a întâmplat şi cu mine. Am prea
puţine în comun cu Lamia care a ucis atâtea
suflete odinioară; acum mă aflu de mult timp în
slujba Luminii. M-am căsătorit cu tatăl tău
pentru a putea aduce pe lume şapte fii. Pe tine
te-am născut ca pe un dar pentru Comitat. Mai
mult de-atât – darul meu pentru lumea întreagă.
Căci este menirea ta să-l nimiceşti pe Diavol şi să
deschizi o nouă eră a Luminii. După ce vei face
asta, ispăşirea mea va fi încheiată. Voi fi plătit pe
deplin pentru cumplitele mele crime. Ştiu că
lucrurile astea sunt greu de acceptat, dar
încearcă să fii curajos şi adu-ţi aminte că eşti
mai mult decât o simplă armă pe care o folosesc
împotriva Întunericului. Eşti fiul meu şi te
iubesc, Tom. Să fii convins de asta, orice s-ar
întâmpla…
Nu am ştiut ce să răspund, şi ne-am întors în
casă în tăcere. Mama a încuiat uşa şi ne-am
îndreptat către furgon. S-a oprit pentru o clipă şi
a aruncat o privire înapoi.
— N-o să mai vin aici niciodată, spuse ea cu
tristeţe. Amintirile despre tatăl tău sunt atât de
dureroase, încât e ca şi cum l-aş pierde pentru a
doua oară.
Pe drumul de întoarcere spre corabie, am
încercat să chibzuiesc la ce spusese mama.
Aflasem un adevăr cumplit. Un adevăr care era
aproape imposibil de suportat.
CAPITOLUL 10
O DELEGAȚIE DE TREISPREZECE
Când m-am dat jos din hamacul meu în zori, am
văzut încă cinci furgoane aşteptând pe chei. Alice
era deja acolo jos, într-un grup de vrăjitoare din
Pendle – cele din clanul Deane. Părea pierdută şi
tristă, dar când am coborât pe pasarelă faţa i s-a
luminat şi a venit degrabă la mine.
— Ce se întâmplă, Tom? M-a întrebat. Unde ai
plecat cu mama ta ieri? Ai primit veşti proaste?
Nu pari deloc vesel…
— Atunci suntem doi care nu părem deloc
veseli, i-am răspuns.
Fără niciun cuvânt, ne-am îndepărtat de corabie
şi de urechile celorlalţi. Alice aştepta curioasă,
dar eu nu mă puteam hotărî să-i spun cine era
mama. Era destul de rău că o ştiam eu. Mă durea
şi mă făcea să mă simt ruşinat pentru ceea ce
fusese ea odinioară.
— Mama m-a dus la casa unde a stat cândva cu
tata, i-am spus lui Alice. Asta-i tot.
— Dar ce ţi-a spus, Tom? Trebuie să-ţi fi spus
ceva ca să fii atât de abătut!
— A fost trist, asta-i tot. Întoarcerea acolo a
făcut-o să simtă ca şi cum l-ar fi pierdut din nou
pe tata. Dar a vrut să văd şi eu casa.
Alice nu era pe deplin mulţumită de răspunsul
meu, şi, pe când ne întorceam către Celeste, am
văzut-o pe Mab Mouldheel privindu-ne. Îşi dădea
seama că niciunul dintre noi nu era vesel şi avea
un rânjet încântat.

Descărcarea proviziilor a durat un ceas şi, când

am terminat, soarele se afla deja sus pe cer.
Vrăjitoarele coborâră în cele din urmă: câteva
reuşiră să-şi găsească loc să meargă într-un
furgon, dar cele mai multe aveau să meargă pe
jos. Am pornit-o înspre răsărit: furgonul mamei,
înconjurat de escorta ei, se afla în frunte. Urma
cel cu provizii, apoi vrăjitoarele, conduse de
Grimalkin, cu Alice alături.
Eu mergeam în spate, cu Bill Arkwright şi
Vraciul. În vreme ce eu îmi pusesem sacul în
furgonul mamei, John Gregory şi-l ducea pe al
lui, în ciuda căldurii. M-am întrebat din nou ce îi
scrisese mama pentru a-l convinge să ni se
alăture atât de târziu, sărind în corabie în
ultimul moment. Ce îl făcuse să se
răzgândească? Oare ştia cine era ea cu adevărat?
Nu, eram convins că dacă ar fi ştiu din cine mă
trăgeam eu de fapt, n-ar mai vrut să aibă de-a
face cu mine. Aş fi fost alungat pentru
totdeauna, la fel ca şi Alice.
Am călătorit toată ziua prin arşiţa nemiloasă a
soarelui, urmând valea râului Kalamos către
oraşul Yiannena. Eu mă simţeam foarte
deprimat. Nu-mi puteam lua gândul de la
adevărata identitate a mamei. Dar nimeni nu era
prea vorbăreţ. Soarele ardea cu putere şi noi
aveam nevoie de toată forţa pentru a putea ţine
pasul cu furgoanele.
Am trecut prin sate cu case de piatră văruite şi
livezi de măslini, atrăgând asupra noastră
destule priviri curioase. M-am întrebat dacă pe
acolo existau spioni – la un moment dat cu
siguranţă aveau să ne atace. Şi pentru că atât
noi cât şi menadele se îndreptau către Ord, părea
inevitabil ca drumurile să ni se încrucişeze
cândva.
Eram obişnuit cu bâzâitul leneş al insectelor
văratice de acasă, dar aici ele se aflau
pretutindeni. Erau roiuri de chestii zburătoare
care îmi intrau în glugă şi mă ciupeau.
— Pe aici plouă vreodată? Am întrebat,
ridicându-mi privirea către cerul albastru pe
care ardea soarele.
— Cred că plouă mult iama, răspunse
Arkwright, şi poate să fie şi rece. Mama ta zice că
e un loc cu totul diferit primăvara, cu covoare de
flori sălbatice peste tot.
— Mi-ar plăcea să le văd, am spus eu. Cine ştie?
După ce o să punem lucrurile la punct, poate că
o să venim din nou într-o bună zi. Mi-ar plăcea
să văd mai mult din ţara mamei. Dar ce e ţârâitul
ăsta?
Se auzea tot timpul, în surdină, şi începea să mă
enerveze.
— Cicade – un soi de greieri, îmi explică
Arkwright. Cam zgomotoase, nu? Dar animalele
mai mari sunt cele de care trebuie să ne ferim,
tinere Ward – ca mistreţii. Cu carnea foarte
gustoasă, dar cu colţi ascuţiţi dacă te nimereşti
în calea lor. Şi pe urmă sunt şi lupi, şi chiar urşi.
— Da, e un ţinut diferit de al nostru, spuse
Vraciul. Grecia e mult mai sălbatică şi mai
primejdioasă. Şi dacă mă gândesc şi la puterea
Întunericului… Pe lângă menade, sunt
vrăjitoarele lamia din munţi – o mulţime – ca să
nu mai vorbim de însăşi Ordeen, şi armata de
elementarii de foc care vor veni cu ea prin portal.
Auzind aceste cuvinte, am rămas tăcuţi, fiecare
pierdut în propriile-i gânduri. Ne aştepta un
mare pericol şi trebuia să-l înfruntăm înainte de
a ne putea întoarce în Comitat. M-am întrebat
dacă o să mai vedem vreodată ţărmurile lui
înverzite.
Ne-am oprit cu vreo câteva ore înainte de
lăsarea întunericului, după ce am trecut prin
satul Kreatopolio, care în greceşte înseamnă
casap. Într-adevăr, erau multe măcelării acolo,
cu carcase de miel agăţate în faţa prăvăliilor, şi
am profitat pentru a cumpăra carne proaspătă.
Prietenii mamei ridicară trei corturi: cel mai
mare pentru ea, în faţa căruia toată noaptea a
stat cineva de pază. Unele dintre vrăjitoare au
folosit celelalte două corturi, dar majoritatea am
dormit sub cerul liber. Eram foarte obosit şi am
adormit în clipa în care am închis ochii.
Deşi trebuia să ajungem la destinaţie cât mai
repede posibil, mama hotărâse să ne odihnim o
zi, înainte de a pleca mai departe. Se temea de
menade. În dimineaţa următoare cercetaşii
aveau să meargă să vadă dacă exista vreun
pericol imediat.
***
Ne-am trezit devreme şi am mâncat înainte de
răsăritul soarelui. Masa a fost simplă – putină
brânză de capră, numită feta, şi câteva felii de
pâine goale.
— Aş putea da gata o farfurie plină cu ouă şi
şuncă, m-am plâns eu către Arkwright.
— Şi eu, tinere Ward, replică el, dar cred că unii
dintre flăcăii care n-au pornit în recunoaştere au
plecat să vâneze mistreţi. Aşa că e posibil să
mâncăm ceva mai bine mai târziu. Dacă nu,
avem mielul pe care l-am cumpărat ieri.
După micul dejun, Vraciul, Arkwright şi cu mine
ne-am îndepărtat puţin de tabără şi am găsit un
pâlc de măslini sub care să ne adăpostim de
soarele arzător al dimineţii. Vraciul părea agitat
şi nu-şi găsea locul. Curând se ridică în picioare.
— Nu ni se spune nimic! Se plânse el. Mă duc să
vorbesc cu mama ta, băiete!
Lipsi cam o oră. Când se întoarse, faţa lui era
întunecată.
— Ei? Întrebă Bill Arkwright. Ai primit vreun
răspuns?
Vraciul îşi puse jos toiagul şi se aşeză între noi
la umbra unui măslin. Rămase tăcut o vreme,
apoi spuse:
— Se pare că odată ce Ordeen ajunge aici prin
portal, o delegaţie din zona respectivă intră în
citadela Ordului. E un ritual care nu se schimbă
niciodată. Delegaţii speră să o tempereze şi să
reducă efectele vizitei ei. Dar adevărul e că nimic
din ce fac ei nu contează de fapt.
— Atunci de ce se mai obosesc? Am întrebat. Ce
rost are dacă nu obţin nimic?
— O fac pentru că sunt oameni, băiete. Oamenii
speră întotdeauna. Indiferent cât de disperată e
situaţia, ei se conving singuri că pot schimba
lucrurile, că le pot îmbunătăţi; că de data
aceasta vizita lor va îmblânzi urmările. Ordeen
are nevoie de sânge omenesc pentru a se trezi din
somnul adânc în care se află departe de portal.
Prea puţini dintre delegaţi se întorc, iar cei care
revin delirează cu minţile pierdute, căci oroarea
experienţei prin care au trecut îi face să se
ţicnească. Kalambaka are de gând să trimită o
delegaţie de treisprezece oameni – numărul
obişnuit – dar mama ta are alt plan. În locul lor
vor merge treisprezece dintre noi.
Arkwright scoase un fluierat printre dinţi.
— A spus care dintre noi?
Vraciul se uită atent la mine.
— Până acum a spus un singur nume, băiete. Al
tău. Tu vei face parte din acea delegaţie.
Gândul m-a speriat, dar am încercat să nu arăt.
Speram că Vraciul, Arkwright sau mama vor fi
alături de mine. Măcar aşa n-o să fiu singur.
— Fără îndoială, e un soi de şmecherie. O cale
de a pătrunde înăuntru şi de a lua duşmanul
prin surprindere, nu? Întrebă Arkwright.
— Da, asta-i ideea. Nu ştie încă bine cum o să
facem, dar speră să creăm un fel de diversiune.
Principalul atac va fi lansat în timp ce delegaţia
se preface că îşi îndeplineşte ca de obicei sarcina.
Are de gând să angajeze mercenari – o mulţime.
Luptători sălbatici din nord.
Curând, Arkwright a plecat cu câinii lui şi eu am
rămas singur cu Vraciul. Părea să nu fie în largul
lui, şi murmura într-una, clătinând din cap.
— Care-i problema? L-am întrebat.
— Problema? Sunt prea multe probleme. Asta e
cea mai primejdioasă situaţie în care m-am băgat
cu ochii larg deschişi, băiete. Dacă supravieţuim
unui atac din partea menadelor, care va veni mai
mult ca sigur, va trebui să trecem Munţii
Pindului, unde mişună vrăjitoare lamia
sălbatice. Şi astea înainte să dăm ochii cu
Ordeen…
Cuvintele lui referitoare la vrăjitoarele lamia
m-au făcut să mă gândesc la Meg, iubirea vieţii
magistrului meu, şi la sora ei, sălbatica Marcia.
Amândouă se întorseseră în Grecia cu un an în
urmă. Poate că drumul nostru ne va duce
aproape de locul unde se aflau ele? M-am
întrebat dacă îi ducea dorul lui Meg.
— O să te duci să o vezi pe Meg cât suntem aici?
L-am întrebat.
Vraciul şi-a lăsat capul în jos şi pentru o clipă
am crezut că n-o să-mi răspundă – sau o să-mi
spună pe un ton răspicat să-mi văd de treburile
mele. Dar apoi a ridicat privirea şi am văzut
tristeţea din ochii lui. Chiar înainte să vorbească
am ştiut că se gândise la asta.
— Am chibzuit mult, băiete, dar am hotărât să
nu mă duc. Vezi tu, mi-a spus unde o să fie.
Acum trăieşte într-o fermă izolată în sudul
îndepărtat. Pentru că a stat departe de oameni,
probabil că acum a revenit la forma ei sălbatică,
şi nici nu aş mai recunoaşte-o. Peste un an sau
doi n-o să mai fie diferită de sora ei Marcia. Am
pierdut-o acum. Ar putea la fel de bine să fie
moartă. Căci, cu siguranţă, femeia pe care am
cunoscut-o şi am iubit-o nu mai există, aşa că aş
vrea să o păstrez în minte cum era odinioară…
Scutură trist din cap şi n-am putut găsi niciun
cuvânt care să-l aline. Dar, spre surprinderea
mea, când se ridică în picioare zâmbea.
— Ştii, băiete, oasele mele bătrâne nu s-au
simţit niciodată mai bine ca acum! Trebuie să fie
din pricina căldurii şi a aerului uscat. Fără
îndoială, or să înceapă să mă doară din nou
imediat ce ne întoarcem în Comitat. Dar în ciuda
durerilor, o să mă bucur să fiu din nou acasă!

După-amiaza târziu, Seilenos şi trei dintre

oamenii lui s-au întors de la o vânătoare de
mistreţi reuşită. Ceilalţi războinici fuseseră în
recunoaştere sau stătuseră de pază în jurul
taberei.
În acea seară am mâncat la lumina stelelor
mistreţ şi miel fript.
— Deocamdată totul e bine, spuse mama. Avem
suficient vânat în zonă, iar oamenii plecaţi în
recunoaştere spun că nu au văzut semne de
activitate a inamicului. Mâine ne continuăm
drumul către Meteora.
Seilenos se uită către Vraci, aflat în faţa lui, şi
care doar ciugulea alene din mâncare.
— Mănâncă, domnule Gregory! Spuse el cu un
zâmbet. Curând o să ne luptăm cu Întunericul.
Trebuie să prinzi puteri!
 Vraciul îl privi cu îndoială. Îmi dădeam seama
că nu îl plăcea prea mult pe Seilenos.
— Acasă, în Comitat, noi, vracii, nu mâncăm
mult atunci când ne ameninţă Întunericul,
replică Vraciul. Când situaţia devine
periculoasă, postim, refuzându-ne mâncarea
pentru ca mintea şi spiritul să fie mai bine
pregătite să înfrunte duşmanul.
Vraciul grec clătină din cap.
— Nu pot să înţeleg aşa ceva, strigă el,
ridicându-şi braţele în sus de uimire. Îţi slăbeşti
puterile prin asemenea obiceiuri prosteşti.
Mâncarea şi vinul dau forţă. Nu e aşa? Vei avea
nevoie de forţă ca să înfrunţi salamandra.
— Ce e o salamandră? Am întrebat eu.
— Această salamandră este cea mai înaltă şi
mai puternică formă a elementariilor de foc. Mai
puternică încă decât asteriile. O şopârlă mare,
asta e, care stă tolănită în inima flăcărilor
sălbatice. Şi care scuipă foc. Şi suflă pe nări
aburi care pârjolesc. Ai nevoie de multă mâncare
în tine pentru a lupta cu ceva atât de cumplit.
Mănâncă, tinere vraci! Curând o să ai nevoie de
toată forţa. Nevestele voastre nu vă hrănesc bine
acasă? Întrebă Seilenos, uitându-se pe rând la
Arkwright şi la Vraci.
— Eu n-am nevastă, mârâi Arkwright.
— Noi, vracii din Comitat, nu ne luăm neveste,
explică John Gregory. O nevastă şi nişte copii
ne-ar îndepărta gândul de la menirea noastră,
care este să luptăm împotriva Întunericului.
— E-adevărat, o nevastă frumuşică ar putea să
vă distragă, aprobă Seilenos. Din fericire,
nevasta mea e urâtă şi are limba ascuţită!
Continuă el, făcându-mi cu ochiul. Am şi cinci
copilaşi de crescut. De aceea călătoresc cu voi, ca
să scap de nevastă şi să câştig bani de la buna ta
mamă.
Mie mi-era foame, aşa că am mâncat pe
săturate. Chiar şi aşa, în comparaţie cu Seilenos,
păream că doar am ciugulit. El a mâncat până
când burta lui umflată stătea să pocnească,
aplaudat de oamenii lui, care se arătau încântaţi
de apetitul său de nestăpânit. Când m-am întins
să mă culc, el tot mai mânca – şi bea vin în
cantităţi uriaşe.
M-am gândit la ceea ce spusese mai devreme
Vraciul. Mama nu pomenise nimic la cină de
planul ei, aşa că probabil nu îl definitivase. De ce
mă alesese să fac parte din delegaţie? Gândul era
înfricoşător, dar trebuia să mă încred în judecata
mamei.

Curând după ivirea zorilor, ne-am continuat

călătoria către răsărit.
Am mers vreme de trei zile, şi fiecare etapă a
drumului era mai obositoare decât cea de
dinainte. Era foarte cald şi mult praf, soarele
ardea nemilos. În cea de-a treia zi am trecut pe la
marginea oraşului Yiannena.
 În cele din urmă, am văzut la orizont un lanţ de
munţi, cei pe care trebuia să îi trecem pentru a
ajunge la Meteora. Două seri mai târziu, ne
instalam tabăra la poalele lor şi ne uitam la
Munţii Pindului, care se înălţau chiar deasupra
noastră. A doua zi, înainte de prânz, urma să
începem urcuşul. Dincolo de munţi ne aştepta
câmpia Kalambaka, unde Ordeen va ieşi prin
portalul ei. Fiecare milă ne ducea mai aproape de
acea primejdie finală.
CAPITOLUL 11
ATAC DE NOAPTE
Stăteam întins, înfăşurat în pelerina mea, la
ceva distanţă de focul pe care se pregătea
mâncarea. Fusese o zi toridă, dar stelele
străluceau pe cer şi aerul începuse să se mai
răcorească puţin. Începusem să mă las învăluit
de somn, când am fost trezit brusc de un zgomot
puternic.
Suna ca un râset sălbatic, dar se termină cu un
ţipăt turbat. Am ridicat privirea şi m-am uitat în
întunericul de dincolo de foc. Imediat sunetul se
repetă din altă direcţie, şi atunci, înşfăcându-mi
toiagul, am sărit în picioare.
Erau menadele – eram sigur de asta. Se
pregăteau de atac. Şi ceilalţi începeau să se agite
în jurul meu. La lumina tăciunilor am văzut
capul ras al lui Bill Arkwright, care arunca cu
piciorul pământ peste sclipirea portocalie a
focului, lăsându-ne aproape cufundaţi în beznă.
În depărtare şi alte focuri erau stinse, astfel încât
duşmanul să ne poată vedea doar la lumina
stelelor. L-am zărit pe Arkwright ghemuindu-se
pentru a fi o ţintă mai greu de nimerit, şi am
făcut la fel.
Se auziră alte strigăte şi ţipete, de data asta din
spatele nostru şi mult mai aproape. Eram
înconjuraţi: menadele strângeau cercul, gata să
ne atace. O umbră se repezi direct către
Arkwright şi el o păli cu toiagul său. Menada
căzu la picioarele lui cu un grohăit, dar altele
alergau spre noi din toate direcţiile. Le auzeam
tălpile lovind pământul uscat. M-am răsucit
pentru a opri o menadă care se repezise la
umărul meu stâng, şi am învârtit toiagul într-un
arc de cerc. Am lovit-o în cap şi ea şi-a pierdut
echilibrul şi a căzut. Am apăsat în locaşul
toiagului şi tăişul a ţâşnit afară cu un clinchet.
Acum era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Menadele
erau peste tot în jur, unele repezindu-se la mine
să mă înjunghie cu tăişuri lungi şi ascuţite, altele
atacând cu mâinile goale. Unele omorâseră deja.
Din gura uneia şiroia sânge şi între dinţi avea
fâşii de piele şi bucăţi de carne. M-am răsucit,
încercând să le ţin departe de mine. Erau prea
multe cu care să mă lupt şi nu speram să
primesc vreun ajutor, pentru că toţi ceilalţi
tovarăşi ai mei se aflau în aceeaşi situaţie
disperată. Eram mult mai puţini, şi menadele ne
copleşeau.
 Singura mea speranţă era să sparg cercul, aşa
că am pornit la atac, repezindu-mă înainte şi
împlântând lama toiagului în silueta care se afla
chiar în faţa mea. Ea a căzut pe spate şi eu am
sărit peste trupul ei într-un spaţiu deschis.
Menadele continuau să ţipe în spatele meu.
Trebuia să ajung alături de ceilalţi – Bill
Arkwright şi Vraciul sau chiar vrăjitoarele din
Pendle – şi să luptăm împreună.
Am văzut o umbră în dreapta şi înainte să mă
pot răsuci pentru a mă apăra, o mână m-a prins
strâns de încheietură şi m-a tras în întuneric.
— Vino după mine, Tom! Strigă o voce pe care o
cunoşteam foarte bine.
Era Alice!
— Unde mergem? Am întrebat.
— N-avem vreme de vorbit. Trebuie să plecăm de
aici mai întâi…
Am urmat-o. Am alergat departe de tabără,
îndreptându-ne tot spre răsărit. Zgomotul luptei
se stinse în depărtare, dar când am văzut că
Alice nu dă niciun semn că ar încetini pasul, am
prins-o din urmă şi am apucat-o de braţ.
— Eu nu merg mai departe, Alice.
Ea se întoarse spre mine, cu chipul în umbră,
dar ochii îi străluceau în lumina stelelor.
— Trebuie să ne înapoiem în tabără, Alice. Au
nevoie de tot ajutorul pe care-l pot primi. Nu
putem să plecăm aşa. Nu putem să-i părăsim şi
să ne gândim doar la noi.
 — Mama ta a spus că la primul semn de
primejdie trebuie să te iau de acolo. Mai ales
dacă menadele atacă. Du-l pe Tom undeva în
siguranţă, a spus. Dacă se întâmplă ceva cu el,
atunci totul e degeaba. M-a pus să-i promit.
— De ce ar fi totul degeaba? Nu înţeleg, am spus
eu.
— Indiferent care e planul mamei tale pentru a o
înfrânge pe Ordeen, tu reprezinţi o parte
importantă din el, Tom. Aşa că nu trebuie să
păţeşti nimic. Trebuie să ne continuăm drumul
către răsărit. O să ajungem sus în munţi înainte
de ivirea zorilor. Acolo n-or să ne găsească.
Alice îmi ascundea uneori anumite lucruri, dar
niciodată nu mă minţise. Ştiam că urmează
instrucţiunile mamei, aşa că am continuat să
merg spre răsărit, deşi fără tragere de inimă.
Eram la fel de îngrijorat din cauza atacului
asupra taberei. Fuseseră atât de multe menade
acolo, dar ştiam că cei atacaţi vor lupta din toate
puterile. Era acolo garda mamei, dar şi
vrăjitoarele din Pendle, Vraciul şi Bill Arkwright –
care cu siguranţă va crăpa câteva ţeste.
— Cum de nici tu şi nici vrăjitoarele din Pendle
nu aţi adulmecat atacul? Am întrebat-o
acuzator. Şi cu siguranţă mama sau Mab
trebuiau să ştie ce urma şi să dea alarma. Ce s-a
întâmplat, Alice?
Alice a ridicat din umeri.
— Nu ştiu răspunsul la întrebarea asta, Tom.
 M-am simţit tulburat, dar n-am mai spus nimic,
păstrând pentru mine îngrijorarea. Mama îmi
spusese deja că puterile ei de prevestire scădeau.
Eram convins că Cel Rău ne slăbea puterile,
făcându-ne misiunea tot mai imposibilă.
— Haide, Tom. Să mergem! Strigă Alice, şi în
vocea ei insistentă se simţea grabă. Mai mult ca
sigur că încă ne mai urmăresc…
Aşa că am mai alergat o vreme, până ce am
încetinit şi fuga s-a transformat într-un mers
rapid.
Când am ajuns la poalele munţilor Pind, luna se
ivi deasupra conturului întunecat al piscurilor
care se ridicau înaintea noastră. Fără îndoială,
undeva în faţă se afla un drum care îi traversa,
dar aici nu ne aflam acasă, în Comitat, şi nu
cunoşteam terenul şi nici nu aveam o hartă pe
care să o cercetăm. Tot ce ştiam era că Meteora
se afla undeva la răsărit, dincolo de lanţul acesta
muntos. Aşa că am început să urcăm, cum am
putut, sperând să găsim o cale de-a ajunge acolo.
Suiam de vreo zece minute printr-o pădure de
pini – deja începeam să năduşesc, epuizat – când
Alice se opri brusc, cu ochii mari. Adulmecă de
trei ori aerul.
— Sunt menade care vin după noi, spuse ea. Nu
am nicio îndoială în privinţa asta. Cred că ne-au
luat urma.
— Câte sunt, Alice?
— Trei sau patru. Nu prea departe, în urma
noastră.
M-am uitat înapoi, dar chiar şi cu luna care
scălda în lumina ei panta, nu vedeam nici urmă
de urmăritori printre copaci. Dar Alice rareori se
înşela când era vorba de adulmecat primejdia.
— Cu cât urcăm mai sus, cu atât cresc şansele
noastre de a ne ascunde şi de a ne pierde urma,
spuse ea.
Aşa că ne-am întors şi am plecat mai departe în
grabă. Curând am lăsat copacii în spatele
nostru, iar povârnişul a devenit mai abrupt şi
mai stâncos. M-am întors din nou să mă uit în
urmă şi am zărit patru umbre care se mişcau
rapid în sus pe cărare. Se apropiau repede de
noi.

Mergeam pe o potecă îngustă, între două steiuri

uriaşe care se ridicau de-o parte şi de alta, când
deodată am văzut în faţa noastră o peşteră, a
cărei gură se deschidea în jos. Poteca ducea
direct către ea. Era singurul loc încotro puteam
merge.
— Am putea să scăpăm de ele înăuntru, în
întuneric. E mai greu să ne găsească urma acolo,
propuse Alice, adulmecând repede intrarea
peşterii. Pare destul de sigură. Nicio primejdie.
— Dar dacă se înfundă, Alice? Dacă nu există o
ieşire, o să fim prinşi în întuneric ca într-o cursă.
— Nu prea avem de ales, Tom. Ori intrăm în
peşteră, or ne întoarcem şi le înfruntăm pe
cărare.
Avea dreptate, nu exista alternativă. Am
încuviinţat din cap şi, după ce mi-am folosit
cutia cu iască şi amnarul să aprind lumânarea
pe care o aveam întotdeauna cu mine, am păşit
înăuntru. La început, coborâşul era lin şi aerul
mult mai rece decât afară. Când şi când ne
opream şi ascultam, dar nu auzeam niciun
zgomot care să ne dea de veste că suntem
urmăriţi. Curând însă menadele vor intra după
noi. Şi dacă peştera se înfunda? Nici nu voiam să
mă gândesc.
Dar poteca ce ducea la gura peşterii era bătută,
ceea ce însemna că exista un drum care
străbătea peştera. Acum tunelul cobora mai
abrupt, fiecare pas ducându-ne mai în adâncul
pământului. Deodată am auzit nişte lovituri
uşoare şi ritmice în peretele din dreapta noastră.
Aproape imediat se auzi un răspuns în peretele
din stânga.
— Ce-i asta, Alice?
— Nu ştiu, răspunse ea, cu ochii mari. Nu sunt
menadele. Ele se află undeva în spatele nostru.
Asta dacă nu există deja altele în peşteră.
Loviturile deveniră mai frenetice, ajungând să
semene cu bătăile unui toboşar nebun, cu multe
braţe. Sunetele se auzeau uneori de sus, dar
majoritatea veneau dintr-o parte, ca şi cum
cineva sau ceva mergea în pas cu noi, de-a
lungul tunelului. Nu vedeam însă nimic. Cei care
scoteau sunetele acestea fie erau invizibili, fie se
aflau în interiorul stâncii. Oare puteau fi un soi
de elementarii? Mă întrebam.
În cele din urmă bătăile se stinseră, ceea ce mă
făcu să mă simt mult mai bine. Acum tunelul
devenise mai îngust şi foarte abrupt, cu podeaua
vălurită şi presărată de pietre. După câteva
minute am ieşit într-un coridor mai larg, înclinat
de la stânga la dreapta. Până acum peştera
fusese uscată, dar aici apa cobora în cascadă pe
peretele îndepărtat şi picura din tavan, iar pe jos
erau bălţi. Am urmat în jos panta.
Curând, bălţile de sub picioarele noastre au
devenit un curs de apă puţin adânc dar rapid, pe
care l-am urmat. Am mers înainte, tot mai
deprimaţi pe măsură ce încrederea ne dispărea.
Adâncimea apei creştea necontenit; în cele din
urmă ne-a trecut de genunchi, iar curentul a
devenit atât de puternic încât mi-era greu să-mi
ţin echilibrul. Acum auzeam deja menadele
strigând una la alta în spatele nostru, iar
sunetele păreau din ce în ce mai aproape.
Înaintând cu greu, cu apa până la mijloc
aproape, am ajuns la ceea ce, la prima vedere,
părea capătul peşterii. Dar nivelul apei nu dădea
semne să mai crească – dacă n-ar exista cale de
scăpare, cu siguranţă ar fi trebuit să ajungă la
tavanul peşterii. Doar când m-am mai apropiat
am văzut cât de agitată era apa. Se lovea de un
perete de stâncă, înainte să se întoarcă în ceea ce
arăta ca o vâltoare uriaşă.
Undeva mai jos de noi am auzit ecoul unui
muget al apei care se prăvălea. Probabil că se
prăbuşea printr-o gaură într-o peşteră şi mai
adâncă. Apoi am auzit strigăte şi ţipete furioase
în spatele nostru. Menadele se apropiau şi noi
eram prinşi ca într-o capcană la peretele de
stâncă.
Disperat, am ridicat lumânarea şi am cercetat
cu privirea pereţii care ne înconjurau. La dreapta
noastră se afla o fâşie de grohotiş care urca, o
zonă uscată deasupra apei. Spre uşurarea mea,
am văzut că ducea într-un mic tunel. Am arătat
către el şi Alice a început imediat să urce, urmată
de mine, pe pietrele care ne fugeau de sub
picioare. Urmăritoarele noastre erau foarte
aproape acum. Le auzeam picioarele pe grohotiş,
apoi alergând prin tunel în spatele nostru.
Or să ne prindă în câteva clipe, m-am gândit.
Oare era mai bine să mă întorc şi să le înfrunt
acum? Tunelul era foarte îngust; doar o singură
menadă se putea năpusti odată asupra mea.
Asta le micşora şansele împotriva noastră. Am
hotărât că era într-adevăr momentul să mă
întorc şi să lupt.
I-am dat lumânarea lui Alice. Apoi, ţinându-mi
toiagul în faţa mea la patruzeci şi cinci de grade,
i-am eliberat tăişul, şi mi-am adus aminte de
toate lucrurile pe care le învăţasem de la Bill
Arkwright. Respiră rar şi adânc. Repartizează-ţi
greutatea în mod egal. Lasă-l pe duşman să se
repeadă la tine şi să facă prima mişcare. Fii gata
de contralovitură…
Menadele se pregăteau să atace, tot mai
furioase, revărsând un torent de cuvinte greceşti.
Nu înţelegeam totul, dar am prins sensul. Îmi
spuneau ce aveau de gând să-mi facă:
O să-ţi smulgem inima! O să-ţi bem sângele! O
să-ţi mâncăm carnea! O să-ţi roadem oasele!
Prima menadă se repezi direct la mine, agitând
în aer un cuţit şi o ţepuşă de lemn
înspăimântătoare. Faţa ei era schimonosită de
ceva mai cumplit decât furia. Se aruncă spre
mine. Am făcut un pas înapoi şi apoi am
doborât-o cu o lovitură puternică la tâmplă. Cea
din spatele ei înaintă spre mine cu mai multă
prudenţă. Avea o privire de nebună, dar expresia
de pe faţa ei era de viclenie, şi aştepta să fac eu
prima mişcare. Nu avea nicio armă; îşi întinsese
înainte mâinile. Dacă reuşea să mă apuce,
imediat ar fi început să-mi sfâşie trupul în
bucăţi. Celelalte s-ar fi repezit să o ajute şi atunci
s-ar fi sfârşit totul pentru mine.
Buzele ei umflate se desfăcură pentru a da la
iveală colţii ascuţiţi, şi o duhoare ameţitoare mă
învălui – mult mai groaznică decât răsuflarea
unei vrăjitoare care folosea magia de sânge sau
de oase. Menadele se hrăneau în egală măsură
cu stârvuri şi cu carne proaspătă, iar cea din faţa
mea avea bucăţi de carne putrezită între dinţi.
 Deodată am auzit un zgomot ca o ciocănitură
deasupra mea – ceva ce nu avea nicio legătură cu
menadele. Aproape imediat îi răspunse un altul,
mult mai puternic şi mai aproape. Sunetele
începură să se adune într-un crescendo
asurzitor şi câteva secunde mai târziu ne
înconjurau, o cacofonie de bătăi ritmice în
stâncă. Devenea din ce în ce mai tare, o
bubuitură insistentă şi ameninţătoare.
Menada îşi pierdu răbdarea şi se repezi la mine.
Am ridicat toiagul şi, folosindu-l ca pe o suliţă, i
l-am înfipt în umăr. A ţipat şi s-a dat înapoi,
clătinându-se. În clipa următoare, desprinse
probabil de zgomotul asurzitor, o mulţime de
pietre începură să cadă în jurul nostru, iar de
deasupra capetelor noastre se auzi un huruit
înfricoşător.
Am simţit cum ceva mă loveşte în cap şi am
căzut pe spate, pe jumătate ameţit. M-am chinuit
să mă ridic în genunchi şi pentru o fracţiune de
secundă am văzut faţa îngrozită a lui Alice. Apoi
tavanul tunelului se prăbuşi cu un muget
strident şi aspru, ca un imens scrâşnet, şi totul
se întunecă în jurul meu.
Am deschis ochii şi am văzut-o pe Alice aplecată
deasupra mea. Lumânarea arsese aproape în
întregime şi acum nu mai era decât un muc.
Gura mi-era plină de amăreală, şi am simţit sub
limbă o bucăţică de frunză – un leac din punga
de piele a lui Alice.
 — Începeam să fiu îngrijorată, remarcă era. Ai
fost atâta vreme inconştient.
Mă ajută să mă ridic în picioare. Mă durea rău
capul şi aveam în creştet un cucui cât un ou. Dar
nu se vedea nici urmă de atacatorii noştri.
— Menadele sunt îngropate sub grămada aia de
pietre, Tom, aşa că deocamdată suntem în
siguranţă.
— Să sperăm, Alice – sunt foarte puternice şi
cele care au supravieţuit vor începe să dea la o
parte pietrele ca să ajungă la noi!
Alice încuviinţă din cap şi se uită la povârnişul
înţesat de bucăţi de stâncă.
— Mă întreb ce erau sunetele alea…
— Nu vreau să mă gândesc la asta, dar probabil
că ceea ce le producea a făcut şi tavanul
tunelului să se prăbuşească.
— Trebuie să găsim repede o cale de a ieşi de
aici, Tom. Lumânarea asta nu mai durează mult.
Asta dacă exista cu adevărat vreo cale. Dacă nu,
se terminase cu noi. Nu aveam cum să mutăm
stâncile alea. Unele dintre lespezi erau prea mari
chiar şi pentru a fi ridicate de amândoi odată.
Am mers mai departe pe tunel, cât de repede
puteam: bucăţica de lumânare începuse să
pâlpâie. Curând aveam să rămânem în beznă;
poate că n-o să mai vedem niciodată lumina zilei.
Însă chiar în acea clipă mi-am dat seama că nu
pâlpâia doar pentru că se stingea. Era un curent
de aer care sufla către noi. Dar cât de mare era
deschizătura în stâncă, m-am întrebat. Oare o să
reuşim să ne strecurăm afară? Treptat, pe când
urcam, curentul a devenit mai puternic.
Speranţele mi-au crescut. Şi da – peste câteva
clipe am văzut înaintea noastră lumină. Exista o
cale de a ieşi!
Câteva minute mai târziu, fericiţi că scăpasem
din ceea ce ar fi putut fi mormântul nostru, am
ieşit pe o cărare. Acea parte a muntelui era
luminată de lună, care devenise mai palidă,
vestind apropierea zorilor. Am luat mucul de
lumânare de la Alice, l-am stins şi l-am băgat în
buzunarul pantalonilor, pentru a-l mai putea
folosi la nevoie. Apoi, fără niciun cuvânt, ne-am
continuat drumul către răsărit pe cărarea care
ne ducea în adâncul munţilor.
Trebuia să ne grăbim şi să găsim o trecere spre
şesul de dincolo de ei. Speram doar că mama şi
ceilalţi supravieţuiseră atacului menadelor.
Dacă era aşa, atunci şi ei îşi continuau drumul
către Meteora şi aveam să-i găsim acolo.
CAPITOLUL 12
LAMIILE
În cele din urmă, am ajuns într-un loc unde
cărarea se bifurca. Amândouă drumurile păreau
să ducă spre răsărit, către şes, dar pe care să
apucăm?
— Pe unde o luăm, Alice? Am întrebat.
Ea adulmecă fiecare cărare, pe rând.
— Nu prea avem ce alege, spuse ea, încruntată.
Niciuna nu e sigură. Ăsta e un loc periculos.
— Care e pericolul?
— Lamii. O mulţime…
Lamiile pândeau în trecătorile de munte ca
aceasta, atacând călătorii. Gândul la ele mă
tulbura foarte tare – îmi aminteam ce spusese
Mab că citise în oglindă: cum Alice va fi omorâtă
de o lamie sălbatică în călătoria către Ord. Eram
sfâşiat între dorinţa de a-i spune ce îmi povestise
Mab şi dorinţa de a tăcea. Dar de ce să-i spun?
M-am întrebat. Ea oricum era cu ochii în patru şi
dacă ar şti, asta nu ar face decât să-i mărească
frica.
Dar tot mi-era teamă că profeţia lui Mab se va
împlini.
— Poate că ar trebui să rămânem aici un timp,
Alice, am sugerat eu, scrutând cerul, care deja
începuse să se lumineze. Curând soarele va urca
în înalturi. Nu poate să fie mai mult de jumătate
de ceas până să răsară.
Lamiile nu suportau lumina soarelui – atunci
am fi fost în siguranţă – dar Alice clătină din cap.
— Socotesc că ne-au mirosit deja. Ştiu că
suntem aici, Tom. Dacă rămânem în loc or să ne
înconjoare din toate părţile – ar putea sosi
înainte să răsară soarele. E mai bine să mergem.
Avea sens ceea ce spunea, aşa că am ales, la
primul impuls, poteca din stânga. Urca abrupt
un timp, pentru ca apoi să coboare către o mică
vale flancată de piscuri abrupte care se înălţau
ascuţite la cer. Chiar şi atunci când a răsărit
soarele, valea aceea rămase în umbră. Pe când
coboram repede pe cărare, luna palidă a dispărut
şi eu am început să devin tot mai agitat. În
dreapta noastră se vedea intrarea întunecată
într-o peşteră, şi am observat penele împrăştiate
pe jos în jurul nostru.
Mai văzusem imaginea asta şi acasă, în Comitat.
Era un semn că vrăjitoarele lamia sălbatice erau
prin preajmă. Când nu găseau o pradă umană,
se mulţumeau cu creaturi mai mărunte, ca
păsările şi şoarecii, folosindu-se de magia neagră
pentru a le vrăji în vreme ce le sfâşiau în bucăţi şi
le beau sângele.
Curând, spre groaza noastră, am văzut mai
multe semne de primejdie: o a doua peşteră, cu
stâncile din faţa ei pătate de sânge şi presărate
cu rămăşiţe de păsări moarte – aripi, ciocuri,
capete şi picioare.
— Am luat-o pe drumul greşit, Alice! Trebuie să
ne întoarcem!
— Ori asta, ori să mergem înainte mult mai
repede! Spuse ea, dar era deja prea târziu…
Am auzit în spate un şuierat înfiorător şi, când
ne-am întors, am văzut ceva mare alergând în
urma noastră pe cărarea stâncoasă. Era o lamie
sălbatică. Creatura, o dată şi jumătate înălţimea
mea, era ghemuită în patru labe; membrele ei
subţiri se terminau cu mâini mari, răsfirate, iar
fiecare deget prelung avea o gheară ascuţită,
ucigătoare. Părul ei lung şi unsuros îi atârna pe
spatele solzos şi peste faţă. Ceea ce desluşeam
din trăsăturile ei mi-a spus că situaţia nu putea
fi mai rea de-atât. Căci nu vedeam faţa buhăită a
unei vrăjitoare lamia care tocmai mâncase, ceea
ce o făcea mai moale şi mai puţin agresivă. Nu,
era un chip supt şi cadaveric, iar în ochii larg
deschişi sub pleoapele grele se citea hămeseala.
M-am întors şi m-am aşezat în faţa lui Alice, cu
toiagul ridicat – lamiilor nu le place lemnul de
scoruş-de-munte. L-am coborât repede şi cu
putere către capul lamiei. S-a auzit un zgomot
înfundat când capătul toiagului a lovit creatura,
care s-a tras înapoi, şuierând furioasă.
Am înaintat după ea, lovind-o iar şi iar. Atunci
am auzit un alt şuier mânios în spate; m-am
răsucit şi am văzut o a doua lamie apropiindu-se
de Alice. Aproape imediat o a treia a apărut şi a
alergat sus pe o stâncă mare din dreapta
noastră.
Acum lemnul de scoruş-de-munte nu mai era
suficient, aşa că am apăsat locaşul secret al
toiagului şi, cu un clinchet scurt, lama
retractabilă s-a ivit în capătul lui.
— Stai în spatele meu, Alice! Am strigat.
Dacă aş fi putut să o împing pe lamie înapoi
acolo unde cărarea devenea mai lată, am fi putut
alerga pe lângă ea şi am fi scăpat.
Fără să mai pierd vremea, am împuns cu putere
lamia care se afla în faţa mea. Am ţintit bine şi
lama a pătruns în umărul ei drept, din care a
ţâşnit un şuvoi de sânge negru. Lamia a ţipat şi
s-a dat înapoi, aşa că eu am înaintat şi mai mult,
lovind-o repede, ţinând-o departe, încercând
să-mi păstrez concentrarea. Lamiile sunt
incredibil de iuţi şi această retragere înceată se
putea transforma în orice clipă într-un atac rapid
şi îndârjit. Lamia putea să se năpustească
fulgerător asupra mea, ţintuindu-mă la pământ
cu ghearele, în vreme ce dinţii ei înfometaţi mi-ar
fi muşcat din carne. Aşa că trebuia să mă
concentrez şi să aştept momentul potrivit pentru
a-i străpunge inima cu tăişul meu. Pas cu pas,
am continuat să înaintez. Concentrează-te!
Mi-am spus. Pândeşte! Fii atent! Fii pregătit
pentru orice semn al unui atac!
Deodată am auzit un ţipăt în spatele meu. Alice!
Am riscat să arunc o privire rapidă peste umăr.
Nu o vedeam nicăieri! Întorcându-mă cu spatele
la lamia rănită, am luat-o la fugă înapoi pe
cărare, în direcţia acelui ţipăt. Nu se vedea nici
urmă de Alice şi m-am oprit. Oare am mers prea
departe? M-am întrebat.
Disperat, cu inima bătându-mi nebuneşte de
teamă pentru Alice, m-am întors repede pe
cărare până când am ajuns la o deschidere în
stâncă. În faţa ei, pe pământ, se vedeau pene şi
resturi de păsări. Oare fusese târâtă aici? Un
strigăt dinăuntru îmi confirmă bănuielile, dar
vocea ei părea îndepărtată şi oarecum înăbuşită.
M-am strecurat prin deschizătură şi am înaintat
în întunericul din ce în ce mai adânc. Am ajuns
la o altă peşteră, mult mai mică decât celelalte –
doar o gaură neagră care cobora abrupt în
adâncul pământului.
Deodată am văzut-o pe Alice, uitându-se înapoi
către mine. Privirea ei o întâlni pe a mea şi i-am
văzut teama, durerea şi disperarea. Fălcile lamiei
erau înfipte în umărul ei drept şi pe gâtul ei am
văzut sânge. Lamia o trăgea în jos, cu capul
înainte, în străfundul bârlogului ei. Ultimul
lucru pe care l-am văzut din Alice a fost glezna ei
stângă şi pantoful cu vârf ascuţit, apoi a dispărut
cu totul. S-a întâmplat atât de repede: înainte să
pot face o mişcare, Alice nu mai era.
M-am repezit după ea, am aruncat din mână
toiagul şi mi-am strecurat mâna stângă în
deschizătură, într-o încercare disperată de a-i
apuca glezna. Dar ea era deja târâtă mult prea
departe. Am băgat mâna în buzunar după
bucăţica de lumânare şi cutia cu iască. Aveam
nevoie de lumină dacă voiam să o urmăresc în
beznă. Simţeam un nod în gât. Dinţii lamiei erau
înfipţi adânc şi poate că deja începea să-i sugă
sângele, mi-am spus. Era exact ce prevestise
Mab. Şi Mab mai spusese că Alice avea să moară
acolo jos, în întuneric. Vrăjitoarea o să-i sugă
sângele până când inima ei va înceta să mai
bată.
Am auzit nişte râcâieli venind de jos, din vizuina
vrăjitoarei. Probabil că deja era prea târziu.
Înnebunit de teamă pentru Alice, mi-am amintit
deodată de dorinţa întunecată pe care mi-o
dăruise Grimalkin. Nu trebuia să o folosesc –
însemna invocarea Întunericului. Dar nu aveam
de ales. Cum puteam să stau deoparte şi să o las
pe Alice să moară atunci când aveam puterea de
a o salva? Ochii mi se umplură de lacrimi şi
gâtlejul mi se strânse de emoţie. Nu-mi puteam
imagina viaţa fără Alice. Trebuia să o fac.

Dar oare folosirea ei o va salva cu adevărat pe

Alice? Oare va fi suficient de puternică?
— Doresc ca Alice să fie nevătămată, în
siguranţă şi bine! Am strigat, şi apoi am repetat
dorinţa repede, aşa cum îmi spusese Grimalkin.
Doresc ca Alice să fie nevătămată, în siguranţă şi
bine!
Nu ştiu ce mă aşteptam să se întâmple. Oricum
nu credeam că Alice o să apară pur şi simplu
lângă mine, întreagă şi nevătămată. Speram să o
văd târându-se departe de bârlogul lamiei. Dar
tot ce auzeam era şuierul îndepărtat al vântului.
Grimalkin spusese că dorinţa conţinea ani
întregi de putere adunată. Totuşi, ceva ar trebui
să se întâmple acum, nu?
Dar nu se întâmpla nimic – absolut nimic – şi
inima mi se strânse de dezamăgire şi disperare.
Dorinţa nu funcţionase. Greşisem eu cu ceva?
M-am uitat din nou în adâncul întunecat al
bârlogului lamiei şi remuşcarea începu să mă
roadă. De ce am pierdut timpul folosind dorinţa?
De ce am fost atât de prost? Trebuia să-mi fi
aprins lumânarea şi să mă duc după ea imediat.
Am deschis cutia cu iască, dar în clipa aceea am
simţit ceva chiar în spatele meu şi mi-am adus
aminte de cea de-a treia lamie. În graba mea de a
o salva pe Alice uitasem cu totul de ea! M-am
răsucit…
Dar nu era o lamie. Nu, era ceva mult mai rău.
Stând acolo zâmbindu-mi, era însuşi Necuratul.
Luase forma lui Matthew Gilbert, barcagiul
omorât. Matthew fusese un bărbat zdravăn şi
vesel, cu mâini mari şi un zâmbet cald. Primii doi
nasturi ai cămăşii erau descheiaţi, dând la iveală
părul castaniu de pe pieptul lui lat. Era întru
totul bărbatul prietenos care îşi condusese
odinioară şlepul de-a lungul canalului de la
Caster la Kendal. Dar Cel Rău mă mai vizitase şi
înainte sub această formă, aşa că ştiam exact cu
cine aveam de-a face.
— Ei, Tom, nu-i o zi cu totul specială? Una pe
care o aştept de multă vreme. În sfârşit, ai folosit
Întunericul!
M-am dat înapoi speriat la auzul cuvintelor lui şi
am clătinat din cap – deşi ştiam că mă minţeam
chiar şi pe mine. Cum puteam să tăgăduiesc?
Vraciul mă avertizase că Diavolul o să încerce să
mă atragă de partea lui, corupându-mă încetul
cu încetul, până ce sufletul meu nu avea să-mi
mai aparţină, ci o să fie al lui. Şi chiar spusese că
Alice era cel mai posibil instrument prin care
să-şi atingă scopul. Iar acum se întâmplase. Mă
folosisem de Întuneric pentru a o salva pe Alice.
— Nu încerca să pretinzi că nu-i aşa! În definitiv,
tocmai ai folosit o dorinţă întunecată. Crezi că nu
ştiu asta? Folosirea dorinţei întunecate m-a
prevenit de ceea ce se întâmplă, aşa că am venit
imediat. Dorinţa a salvat-o pe Alice. Va fi curând
alături de tine – imediat ce eu plec şi îngădui
timpului să se întoarcă la normal. Tu eşti liber să
te mişti, dar restul nu e – uită-te în jurul tău şi
atunci poate ai să mă crezi…
Diavolul putea modifica scurgerea timpului;
uneori chiar să-l oprească de-a binelea. M-am
uitat în sus prin despicătură din stâncă şi am
văzut pe cer o pasăre, un soi de uliu, lângă steiul
de la intrarea în peşteră, dar nu zbura. Stătea
nemişcat, încremenit în întinderea alburie.
— Ai avut mare noroc să scapi şi să ajungi în
munţii ăştia, continuă Cel Rău. Atacul v-a luat
pe toţi prin surprindere. Vrăjitoarele din Pendle
care sunt împotriva mea nu au simţit
ameninţarea. Nici măcar vrăjitoarea aia mică şi
deşteaptă de Mouldheel, cititoarea în oglindă.
Puterile mamei tale nu au servit la nimic, pentru
că i-am întunecat putinţa de prevestire – fac asta
deja de multe luni. Cum speră ea să înfrângă un
duşman care are tot sprijinul meu? Spune-mi tu
asta!
 Nu am zis nimic. Era suficient de rău că ne
confruntam cu ceva atât de cumplit şi de
puternic precum Ordeen. Dar în spatele ei, gata
să o ajute cu puterea lui încă şi mai mare, stătea
Diavolul. Mama nu putea spera să-l înfrângă pe
el. Întreaga noastră acţiune părea sortită
eşecului.
— Ai rămas tăcut, Tom. Ştii că am dreptate. Aşa
că acum o să-ţi mai spun ceva. O să-ţi explic
exact cum stau lucrurile. Curând va fi ziua ta de
naştere – o să împlineşti cincisprezece ani, nu?
Nu am răspuns, dar avea dreptate. Urma să fac
cincisprezece ani pe 3 august, adică doar peste
ceva mai mult de o săptămână.
— Mama ta se bizuie pe tine pentru a-şi duce
mai departe planul, sortit să nu reuşească, urmă
el. Vrei să ştii care e rolul pe care urmează să-l
joci în toată această nebunie?
— Eu am încredere în mama, i-am răspuns.
Sunt fiul ei şi o să fac orice vrea ea.
— Orice? Ce generos din partea ta, Tom. Chiar
aşa, foarte generos. Dar va trebui să fii generos –
extrem de generos – pentru că ea are nevoie de
foarte mult de la tine. Nici mai mult nici mai
puţin decât viaţa ta. În ziua în care împlineşti
cincisprezece ani vei fi sacrificat pentru nevoia ei
disperată de a învinge.
— Minţi! Am strigat, tremurând de furie. Mama
mă iubeşte. Ea îşi iubeşte toţi copiii. Nu ar putea
face asta.
 — N-ar putea, Tom? Nici măcar pentru binele
suprem? Oamenii sunt nişte lucruri de care te
poţi folosi. Ea crede în Lumină şi este gata să
facă orice pentru a înfrânge Întunericul. Chiar şi
să sacrifice ceea ce iubeşte cel mai mult. Adică pe
tine, Tom. Asta are de gând să facă!
— Nu poate să facă aşa ceva. Pur şi simplu nu o
s-o facă…
— Nu? Eşti sigur? Un sacrificiu de sânge
deosebit ar putea să-i ofere o şansă. Iar sângele
tău e cu totul deosebit, Tom. E sângele celui
de-ai şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu…

Nu am răspuns nimic. Spusesem deja destul.

Necuratului îi făcea plăcere tulburarea mea.
— Nu numai asta, continuă el, dar eşti şi fiul
mamei tale. Şi ea nu este o fiinţă omenească. Ştii
ce este? Cel Rău zâmbi. Ţi-a spus deja, după câte
văd. Eşti aşa de uşor de citit, Tom, ca o carte
deschisă. Aşadar, ştii ce a făcut în trecut. Cât de
crudă şi însetată de sânge a fost odată – o
adevărată slujitoare a Întunericului. Şi în ciuda
convertirii ei la Lumină, se întoarce la forma ei
originară. Gândeşte-te cât de uşor va fi pentru o
creatură ucigătoare ca ea să te sacrifice pentru o
cauză în care crede!
Totul a devenit întunecat în jurul meu şi am
simţit că mă prăbuşesc prin spaţiu – şi că
urmează un impact îngrozitor. Era ca şi cum aş fi
fost aruncat de pe un pisc şi cădeam către
stâncile de la baza lui. Eram îngrozit, şi mă
aşteptam dintr-o clipă într-alta să mă zdrobesc şi
să mă împrăştii în mii de fărâme.
CAPITOLUL 13
SÂNGELE MEU
Brusc, tot trupul îmi zvâcni, dar nu simţeam
nicio durere. Am deschis ochii şi am privit în sus,
cu ochii mijiţi în lumina puternică a soarelui. Era
dimineaţă târziu. M-am ridicat în capul oaselor
şi m-am uitat în jur. Mi-am văzut toiagul alături.
Brusc, mi-am adus aminte de tot. Alice! Peştera!
Am sărit în picioare. Mă aflam pe o potecă de
munte, cu piscuri ascuţite de-o parte şi de alta.
Nu puteam să-mi dau seama dacă era aceeaşi
potecă pe care mersesem în noaptea dinainte,
dar nu se vedea deschizătura în stâncă spre
peştera lamiei, şi nici urmele ospăţului lor.
— Tom!
M-am răsucit şi am văzut-o pe Alice venind pe
cărare către mine, cu obrajii plini de lacrimi.
Crezusem că era moartă, aşa că fără să mă
gândesc am alergat la ea şi am cuprins-o în
braţe. Toate îndoielile îmi dispăruseră. Ce mai
conta ce credea Vraciul? În clipa aceea, după
toate chinurile prin care trecuserăm amândoi,
nu-mi mai păsa. Alice m-a îmbrăţişat şi ea, şi am
rămas mult timp nemişcaţi, dar apoi ea s-a
desprins şi a făcut un pas înapoi, cu mâinile
aşezate uşor pe umerii mei.
— Oh, Tom, chiar s-au petrecut toate lucrurile
din noaptea trecută? Era beznă şi dinţii lamiei
îmi sfâşiau carnea. Pierdeam sânge şi eram din
ce în ce mai slăbită, şi mi-am spus că totul se
termina. Muream. Apoi, în clipa următoare,
soarele strălucea deasupra mea, iar pe trupul
meu nu se vede nicio urmă. A fost doar un
coşmar?
— Toate s-au întâmplat, i-am spus eu. Dar, vezi
tu, Grimalkin mi-a făcut două daruri – un
pumnal şi o dorinţă întunecată. Aşa că, atunci
când lamia te-a târât în bârlogul ei, am folosit
dorinţa pentru a te salva. Apoi tatăl tău şi-a făcut
apariţia.
Şi i-am spus ce zisese Cel Rău – atât cât îmi
puteam aduce aminte; cum îmi spusese că
urmam să fiu sacrificat. Dar tot nu i-am spus lui
Alice că mama era Lamia cea dintâi. Nu puteam
să rostesc asta cu voce tare, căci mă durea prea
mult.
— Se joacă doar cu noi, spuse cu amărăciune
Alice. Ca de obicei, se foloseşte de tot ce poate în
avantajul lui. Cât despre sacrificarea ta, nici nu
te mai gândi la asta. Mama ta a riscat totul
pentru a te apăra. Chiar şi noaptea trecută te-a
trimis departe de tabără şi de primejdie. El
minte, Tom, minte ca întotdeauna…
— Poate. Dar nu a minţit şi primăvara trecută,
când mi-a spus că eşti fiica lui, nu-i aşa? Iar ceea
ce a spus noaptea trecută e posibil. Chiar dacă
mama mă iubeşte, ar putea foarte bine să mă
sacrifice şi să accepte durerea – dacă aduce
victoria. Poate că m-a protejat pentru ca să mă
sacrifice atunci când are nevoie.
— Mama ta n-ar face aşa ceva, Tom.
— Nici dacă asta ar fi singura cale de a învinge
Întunericul? Nu uita că acesta a fost motivul
pentru care m-a conceput. I-a spus o dată
Vraciului că eu eram „darul ei pentru Comitat”.
Naşterea mea a avut un scop.
— Dar mai întâi o să te întrebe. Aşa cum te-a
întrebat dacă vrei să-i dai banii din cufere şi să
vii în Grecia cu ea.
Am tăcut, şi m-am gândit la dragostea mamei
pentru familia ei. Apoi am spus:
— Cred că ai dreptate, Alice. Dacă e menit să se
întâmple, atunci mă va întreba.
— Şi care va fi răspunsul tău, Tom?
Nu am răspuns nimic. Nici măcar nu voiam să
mă gândesc la asta.
— Ştim amândoi că o să spui „da”.
— Dar oricum va fi degeaba, am spus cu
amărăciune. Diavolul o va sprijini pe Ordeen cu
propria lui putere, în vreme ce o slăbeşte pe a
mamei. Deja i-a micşorat forţele. Acum nu mai
poate vedea în viitor. De aceea are nevoie de Mab.
Chiar dacă Ordeen va fi înfrântă, tot mai rămâne
Diavolul de înfruntat. Totul pare în zadar.
Fără niciun alt cuvânt, am pornit-o iarăşi către
est, urmând cărarea şerpuită care străbătea
munţii. Şi a trecut mult timp până când am
vorbit din nou.

În cele din urmă am coborât printr-o pădure de

pini, apoi am străbătut şesul arid dinspre
Meteora. Ştiam că mănăstirile erau construite pe
stânci, aşa că şi dacă ne îndepărtasem prea mult
spre sud, ar fi trebuit să le putem vedea de la
distanţă.
În a doua zi a călătoriei noastre ni s-a părut că
zărim un nor de praf ridicându-se în zare. Putea
să fie convoiul mamei – sau poate erau menadele
care îl atacaseră.
Aşadar, pentru a evita riscul de a fi capturaţi,
am păstrat distanţa.
Apoi am văzut în sfârşit către nord-est stâncile
Meteorei. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât
ni se păreau mai spectaculoase. Deasupra
noastră se ridicau dintre copacii şi arbuştii deşi
pilaştri imenşi de piatră, modelaţi de capriciile
vremii. Şi cocoţate pe vârful lor, erau faimoasele
mănăstiri. Părea imposibil ca asemenea clădiri
să poată fi construite pe acele înălţimi
periculoase, cu atât mai mult să reziste în faţa
distrugerilor timpului.
La picioarele stâncilor se afla orăşelul
Kalambaka, înconjurat de ziduri şi mărginit la
sud de livezi de măslini. Am cercetat cu privirea
orizontul. Mama se temuse că am putea ajunge
prea târziu, dar încă nu se vedea vreun semn de
citadela lui Ordeen.
 Am ocolit oraşul şi ne-am instalat în adâncul
tufişurilor de la poalele stâncilor, ascunşi de
priviri indiscrete. Doar călugării ne puteau vedea
de sus, din fortăreţele lor.
Oraşul era luminat de felinare agăţate pe
frânghii prinse între case; când se porni vântul
începură să se legene încoace şi-ncolo. Acea
primă noapte am petrecut-o privind felinarele:
stelele de deasupra se roteau în cer de la est
către vest, în vreme ce felinarele dansau sub ele.
Am mâncat de asemenea foarte bine. Alice a
prins nişte iepuri, care s-au dovedit la fel de
gustoşi ca şi cei pe care îi gustaserăm în comitat.
În a doua noapte, în vreme ce mâncam, Alice a
adulmecat primejdia şi s-a ridicat repede în
picioare, cu degetul la buze. Dar avertizarea ei a
venit prea târziu.
O siluetă masivă şi-a făcut apariţia dintre copaci
în luminişul unde mâncam. Am auzit un fornăit
şi un clinchet metalic, şi în acea clipă cornul
lunii ieşi de după un nor, iar în faţa ochilor noştri
uimiţi se ivi o apariţie argintie strălucitoare.
Era un călăreţ îmbrăcat în armură, cu două
săbii mari prinse de şa. Şi ce armăsar călărea!
Nu era un animal greoi, de felul celor folosite să
tragă şlepurile sau căruţele acasă, în Comitat;
era un pursânge zvelt, care păşea cu mişcări
frumoase, cu un gât arcuit şi un trup făcut
pentru a alerga. Călăreţul era un războinic din
cap până-n picioare. Avea nasul acvilin şi pomeţi
înalţi, păr lung şi o mustaţă bogată care îi
ascundea gura.
Călăreţul îşi trase sabia şi pentru o clipă am
crezut că avea de gând să ne atace, dar el pur şi
simplu ne-a făcut semn că trebuie să plecăm din
luminiş. Nu am protestat; pur şi simplu ne-am
întors şi am intrat printre copaci.
În zori ne-am dat seama că acel războinic era un
cercetaş, trimis în recunoaştere şi pentru a
deschide drumul celor care îl urmau. Curând am
văzut un grup mare – cel puţin o mie de oameni –
apropiindu-se peste şes. Armurile lor luceau în
soarele puternic la fel ca argintul lustruit, iar în
urma lor praful se înălţa ca o furtună de nisip.
Arătau nemaipomenit.
Îşi instalară tabăra la liziera copacilor din
nordul oraşului. Oare cine erau? Mă întrebam.
— Crezi că au vreo legătură cu Ordeen, Alice? Să
fie alţi sprijinitori ai ei?
— Nu ştiu, Tom, dar mama ta nu a pomenit
niciodată de nişte războinici duşmani, nu-i aşa?
Doar că avea de gând să năimească nişte
mercenari care să ne apere de menade. Ar putea
foarte bine să fie ei. Iar în cazul ăsta sunt de
partea noastră. Dar nu mă aşteptam la aşa de
mulţi.
— Ar fi bine să ne gândim că ei sunt, dar nu
putem risca să ne apropiem.
Aşa că am stat la distanţă, şi ne-am retras şi
mai mult printre copaci, tot întrebându-ne cine
erau – prieteni sau duşmani. Pe când aşteptam,
Alice se întoarse către mine, băgă mâna în
buzunarul rochiei şi scoase un mic vas de
pământ. Era urciorul de sânge pe care mi-l
arătase odată acasă în Comitat.
— În ultimul timp m-am gândit mult la Cel Rău,
a spus. Am putea să-l ţinem la distanţă – cel
puţin de tine – folosind asta.
Existau două metode de care se serveau
vrăjitoarele pentru a-l ţine la respect pe Diavol.
Una era de a avea un copil cu el. Asta făcuse
Grimalkin, şi drept urmare el era forţat să stea
departe de ea. Celălalt era să foloseşti un urcior
de sânge. Alice pretindea că urciorul ăsta
conţinea câteva picături de sânge de la
vrăjitoarea de apă Morwena, acum moartă, care
fusese fiica Celui Rău. Dacă sângele ăsta era
amestecat cu sângele meu, şi eu purtam tot
timpul urciorul, atunci Diavolul nu va mai avea
de-a face cu mine.
Am scuturat hotărât din cap. Folosisem deja
magia întunecată – cu dorinţa – şi asta era destul
de rău. Încetul cu încetul se întâmpla: temerile
Vraciului se adevereau. Eram întinat. Apoi un
gând mi-a apărut în minte. Mi-am adus aminte
de vorbele magistrului meu cu multe luni în
urmă, când i-am spus că Alice ar putea fi fiica
Celui Rău. Mi-a sugerat că n-avea cum să fi luat
sângele Morwenei, şi probabil că pur şi simplu
şi-l folosise pe al ei. Era suficient să fie sângele
unei odrasle a Celui Rău, indiferent care.
— E sângele tău în urciorul ăla, nu-i aşa, Alice?
Pentru o clipă păru că vrea să nege; apoi
expresia ei deveni sfidătoare.
— Da, Tom, este sângele meu. Acum, că ştii
adevărul, te simţi mai bine? Eşti mulţumit că
mi-ai dovedit minciuna? Ei bine, ori că e sângele
Morwenei, ori al meu, nu are nici cea mai mică
importanţă. Amestecă doar câteva picături din
sângele tău cu cel din urcior, şi odată ce urciorul
e la tine, nu va mai trebui să înfrunţi o altă
noapte precum cea din munţi.
Am lăsat privirea în jos.
— Şi încă ceva, a continuat ea. Atunci va trebui
să rămânem împreună pentru totdeauna.
Urciorul de sânge te va ocroti – şi pe mine dacă
stau alături de tine. Dar dacă mă îndepărtez prea
mult de el, Cel Rău va apărea într-o clipă pentru
a se răzbuna, căci va şti ce am făcut. Pe mine nu
m-ar deranja, Tom, să fiu lângă tine. De fapt,
chiar îmi place. Şi trebuie să profităm de tot ce
putem. De orice ne-ar putea oferi o şansă.
— Intenţiile tale sunt bune, Alice, aşa că n-am
de gând să mă cert cu tine. Dar nu s-a schimbat
nimic. Gândesc la fel – nu pot să risc şi să
folosesc din nou forţele întunecate. Şi tu crezi că
ar fi bine să fim legaţi în felul ăsta? Aş trăi
întotdeauna cu teama în suflet că ne-ar putea
despărţi ceva. Nici n-aş îndrăzni să te scap din
ochi! Cum crezi că am putea trăi aşa?
 N-am mai adăugat că probabil am fi oricum
despărţiţi imediat ce ne-am întoarce în Comitat –
asta dacă reuşim să supravieţuim acelei bătălii.
Dacă urma să rămân ucenicul Vraciului, atunci
sub niciun chip magistrul meu nu avea cum să-i
îngăduie lui Alice să locuiască din nou cu noi la
Chipenden.
Alice încuviinţă tristă din cap şi băgă urciorul la
loc în buzunar.

La vreun ceas după ivirea zorilor, Alice se ridică

deodată în capul oaselor şi arătă către ceva din
depărtare.
— Uită-te acolo, spuse ea, întorcându-şi faţa
spre mine. Cred că văd furgonul mamei tale!
Am mijit ochii şi am cercetat cu privirea
marginea îndepărtată a taberei războinicilor. În
cele din urmă am zărit ceva ce putea fi un furgon
negru.
— Eşti sigură, Alice? Am întrebat.
— E cam greu de desluşit de aici, dar aşa cred, a
răspuns ea.
Mă tot frământasem, gândindu-mă cum o
puteam salva pe mama din mâinile menadelor,
dar acum temerile mi se risipeau deodată. Alice
avusese până la urmă dreptate. Am continuat să
privesc cu atenţie în zare şi după o vreme, un mic
grup părăsi tabăra pe jos şi se îndreptă către
stânci. În fruntea lor se afla o femeie – învăluită
în nenumărate văluri şi apărată de soare de o
glugă.
— E mama ta, Tom! Sunt sigură! A strigat Alice.
În spatele siluetei în văluri păşea un bărbat cu
un toiag. L-am recunoscut după mers – era
Vraciul. Îi urmau şi alţii, la distanţă. L-am văzut
pe Seilenos, apoi pe alţi doi bărbaţi dintre cei
care ne întâmpinaseră la Igumenitsa. Dacă era
cu adevărat mama, atunci nu părea deloc să fie
prizonieră.
Am pornit-o printre copaci în direcţia lor şi am
ieşit în luminiş. Silueta cu văluri ne-a văzut
imediat, ne-a făcut cu mâna şi apoi ne-a făcut
semn să ne apropiem. Când am ajuns lângă ea,
şi-a dat deoparte vălul şi s-a întors cu spatele la
soare. Alice avusese dreptate. Era mama.
A zâmbit – deşi părea puţin cam distantă şi
formală. Avea o strălucire sălbatică în privire, iar
în lumina strălucitoare chipul ei părea şi mai
tânăr decât înainte. Ridurile abia vizibile din
jurul gurii îi dispăruseră cu totul.

— Bravo, Alice, a spus mama. Ai făcut foarte

bine că v-aţi pus la adăpost. O vreme şi noi
ne-am descurcat cam greu, dar am ţinut piept
menadelor până când aceşti luptători au venit în
ajutorul nostru. Sunt mercenari, năimiţi cu o
altă parte din banii pe care mi i-ai dat înapoi,
fiule. Se îndreptau către vest pentru a ne întâlni
şi au ajuns la timp ca să le pună pe fugă pe
menade. Aşa cum ţi-am spus, Tom, ele sunt
foarte numeroase şi vom avea nevoie de oamenii
aceştia dacă vrem să le ţinem departe şi să ne
încheiem cu bine călătoria.
— E totul în regulă? Am întrebat. Unde e Bill
Arkwright?
— Da, băiete, în afară de câteva tăieturi şi răni
uşoare, toată lumea e bine, răspunse Vraciul.
Bill stă de vorbă despre tactici cu conducătorul
acelor mercenari, chibzuind cum să ne
desfăşurăm mai bine forţele atunci când ne vom
apropia de Ord.
— Acum veniţi cu noi, spuse mama. Nu avem
vreme de pierdut. O să mergem să vizităm una
dintre mănăstiri, pentru că sunt lucruri pe care
trebuie să le aflăm.
— Aia e mănăstirea, mamă? Am întrebat-o,
arătând în sus către cea mai apropiată, cocoţată
pe o culme ascuţită în dreapta noastră.
— Nu, a răspuns mama, clătinând din cap şi
trăgându-şi din nou peste faţă vălul protector.
Aceea se numeşte Ayiou Stefanou – deşi este
spectaculoasă şi cea mai apropiată de oraş, nu
este cea mai înaltă şi nici cea mai importantă.
Nu, avem un drum lung de străbătut până la ea.
Am mers multe ceasuri, fără să pierdem din ochi
impresionantele piscuri şi stânci ascuţite ale
Meteorei. În cele din urmă ne-am apropiat de o
mănăstire impunătoare ridicată pe o stâncă
înaltă şi lată.
— Aceea din faţa noastră e Megalon Meteorou,
spuse mama. Cea mai impresionantă dintre
toate. Se ridică la aproape două sute de metri,
cam de două ori înălţimea clopotniţei de la
catedrala din Priestown.
— Dar cum a fost posibil să se construiască pe o
stâncă atât de înaltă? Am întrebat eu,
Uitându-mă uluit în sus.
— Există o mulţime de poveşti, fiule, îmi spuse
mama, dar mănăstirea asta a fost întemeiată de
un om pe nume Athanasios, cu multe sute de ani
în urmă. De multă vreme trăiau călugării prin
peşterile din preajmă, dar asta a fost chiar prima
dintre mănăstirile construite aici. Una dintre
poveşti spune că Athanasios a zburat pe spatele
unui vultur pentru a ajunge în vârf…
Mama arătă către cer, unde doi vulturi se
înălţau deasupra curenţilor de aer fierbinte.
— Seamănă puţin cu povestea cu Hercule care
aruncă stânca aia mare, am spus eu zâmbind.
— Fără nicio îndoială, chiar seamănă, Tom. E
mult mai posibil să fi fost ajutat de localnici, care
erau nişte căţărători pricepuţi.
— Şi cum o să ajungem acolo?
— Există trepte, Tom. O mulţime de trepte. Va fi
un urcuş dificil, dar închipuie-ţi cât de greu
trebuie să le fi fost celor care le-au săpat în
stâncă! De urcat, nu vom urca decât domnul
Gregory, tu şi cu mine. Alice trebuie să aştepte
jos. Călugării mă cunosc bine – am vorbit cu ei de
multe ori – dar femeile nu sunt de obicei
bine-venite acolo.
Escorta rămase la poalele stâncii împreună cu
Alice, foarte dezamăgită, în vreme ce eu îi urmam
pe Vraci şi pe mama în sus pe trepte. Nu exista
parapet şi, într-o parte a scărilor, peretele de
piatră se prăvălea într-o prăpastie adâncă. În
cele din urmă am ajuns la o uşă de fier înfiptă în
stâncă. Un călugăr a deschis-o larg şi ne-a poftit
la alte şiruri de trepte abrupte. În cele din urmă
am ajuns în vârful stâncii şi am văzut în faţa
noastră un dom mare.
— Acela este katholicon-ul, a spus mama cu un
zâmbet.
Ştiam cuvântul, care însemna biserică sau
capelă.
— Acolo mergem? Am întrebat-o.
— Nu, ne ducem să-l vizităm pe Egumen în
chilia lui.
Am fost conduşi către o clădire mică şi apoi
într-o chilie austeră, unde pe pardoseala de
piatră stătea ghemuit un călugăr cu faţa cenuşie
şi suptă şi capul ras, la fel ca şi Bill Arkwright.
Avea ochii închişi şi de-abia părea să respire.
M-am uitat în jur la pereţii de piatră goi şi la
grămada de paie dintr-un colţ care servea drept
aşternut – nu aşa mă aşteptasem să trăiască
preotul care conducea mănăstirea.
Uşa se închise în spatele nostru, dar Egumenul
nu se mişcă, nici nu dădu vreun semn că ne
văzuse. Mama a dus un deget la buze pentru a ne
cere să tăcem. Apoi am observat buzele
călugărului mişcându-se uşor şi mi-am dat
seama că îşi spunea rugăciunile.
Când în cele din urmă deschise ochii şi ne privi
pe rând, am văzut că aveau culoarea clopoţeilor
care înveselesc primăvara pădurile din Comitat.
Ne făcu semn să ne aşezăm lângă el pe jos, aşa că
ne-am instalat pe podea, în faţa lui.
— Acesta este prietenul meu, domnul Gregory,
un duşman al Întunericului, a spus mama,
făcând un semn cu capul către Vraci.

Călugărul i-a aruncat un zâmbet uşor, apoi

ochii lui s-au întors către mine.
— Acesta e fiul tău? A întrebat.
Vorbea în greacă – într-un dialect pe care îl
înţelegeam cu uşurinţă.
— Da, părinte, răspunse mama în aceeaşi
limbă, acesta este cel mai mic şi cel de-ai
şaptelea fiu al meu, Thomas.
— Ai un plan ca să pătrunzi în Ord? A întrebat
călugărul, întorcându-se din nou către mama.
— Dacă ai putea să-ţi foloseşti influenţa pentru
a-i convinge pe cei din delegaţia din Kalambaka
să stea deoparte, unii dintre oamenii mei le-ar
putea lua locul.
Călugărul se încruntă.
— În ce scop? Întrebă el. Ce speri să obţii
riscând astfel?
— Câţiva dintre servitorii lui Ordeen sunt deja
treji când apare prima dată Ordul – doar cei care
primesc delegaţia. Le vom distrage atenţia, şi
atunci va fi lansat un atac mare. Sperăm să
ajungem la Ordeen şi să o distrugem înainte să
fie trează de-a binelea.
— Veţi lua parte la ritualul sângelui de
sacrificiu? O să mergeţi chiar atât de departe?
— Există mai multe căi pentru a distruge
apărarea unei cetăţi. Mă voi servi de aceeaşi
metodă folosită şi de cei din străvechime – un cal
de lemn, adăugă mama într-un fel misterios.
Habar n-aveam ce voia să zică, dar ochii
călugărului se luminară brusc, semn că el
înţelesese; apoi îşi aţinti din nou privirea asupra
mea.
— Băiatul ştie ce se aşteaptă de la el? Întrebă
acesta.
Mama clătină din cap.
— O să-i spun la timpul potrivit. Dar este un fiu
loial şi supus şi va face tot ce va fi nevoie.
La auzul acestor cuvinte inima mi se strânse.
Mi-am amintit de cuvintele Diavolului. Oare îmi
spusese adevărul? Egumenul rostise „ritualul
sângelui de sacrificiu”. Oare urmam să fiu eu
sacrificat pentru ca să se obţină victoria?
Acum Vraciul vorbi pentru prima dată.
— Mi se pare mie că există multe lucruri care nu
ne-au fost spuse – fără îndoială, vom afla curând
tot ce-i mai rău, zise el, aruncându-i mamei o
privire ucigătoare. Dar ce-mi poţi spune
dumneata, părinte? Au fost semne care să indice
cu precizie când va trece Ordul prin portal?
Egumenul clătină din cap.
— Nu, dar se va petrece curând – mai degrabă
peste nişte zile decât săptămâni, aşa credem noi.
— Avem foarte puţin timp pentru a ne pregăti,
spuse mama, ridicându-se în picioare. Acum
trebuie să ne luăm rămas-bun. Aşa că o să te mai
rog o dată, părinte, să le ceri celor din delegaţie
să stea deoparte pentru ca noi să putem intra în
locul lor.
Egumenul încuviinţă din cap.
— Voi face aşa cum mi-ai cerut – fără îndoială,
se vor bucura să fie scutiţi de o sarcină care
pentru mulţi reprezintă o sentinţă la moarte. Dar
înainte să plecaţi, aş vrea să ne ascultaţi cum ne
rugăm, spuse el. Mai ales băiatul. Simt că nu îşi
dă seama de puterea noastră.
Aşa că l-am urmat pe Egumen din celula lui
goală către superbul dom al katholicon-ului.
Eram puţin iritat de comentariul lui. De unde
ştia el ce gândeam eu? Eu nu am crezut
niciodată că prin rugăciuni se poate obţine ceva,
dar întotdeauna spusesem „Amin” atunci când
tata spunea rugăciunea înainte de cina pe care o
luam cu toţii. Îi respectam pe cei care aveau
credinţă şi se rugau, aşa cum mă învăţase tatăl
meu. Existau multe căi pentru a ajunge la
Lumină.
Biserica era splendidă, cu mozaicurile ei bogate
de marmură. Aproape o sută de călugări stăteau
cu faţa la altar, cu mâinile împreunate pentru
rugăciune, deşi nu începuseră încă să se roage.
Deodată începură să cânte. Rugăciunea lor era
un imn. Şi ce imn!

Auzisem băieţii din cor cântând în catedrala din

Priestown, dar în comparaţie cu ce ascultam
acum fusese doar o lălăială de tavernă. Vocile
călugărilor se ridicau în dom într-o armonie
deplină, înălţându-se în cupolă precum nişte
îngeri. Se simţea incredibila forţă a acelor voci
îmbinate atât de melodios. Un sunet puternic cu
un scop unic.
Oare acele rugăciuni aveau cu adevărat puterea
să o ţină departe pe Ordeen? Se părea că da. Dar
forţa Întunericului crescuse, şi de data aceasta
zeiţa însetată de sânge nu se va mulţumi doar cu
şesul pe care-şi va deschide portalul. Dacă nu o
distrugeam noi primii, avea să atace şi
Comitatul. Dar şansele noastre de succes erau
foarte mici.
Ne-am luat rămas-bun de la Egumen şi am
părăsit katholicon-ul, iar în urma noastră
imnurile călugărilor se auzeau tot mai încet.
Atunci am văzut pentru o clipă şi chipul
Vraciului. Era crispat de furie, aşa cum fusese
atunci când mă lăsase la fermă şi plecase înapoi
către Chipenden. Mi-am dat seama că se
pregătea să spună tot ce gândeşte şi că mânia lui
se va revărsa nemiloasă asupra mamei.
CAPITOLUL 14
SEMNE RELE
Ritualul sângelui… ce înseamnă asta? Vru să
ştie Vraciul, privind-o încruntat pe mama. Eram
în cortul ei, aşezaţi pe jos în cerc, cu Vraciul la
dreapta mea. Cu noi erau şi Bill Arkwright şi
Grimalkin. Vraciul îi spusese mamei exact ce
gândea atunci când ne-am întors în tabără.
Politicos dar foarte hotărât, ceruse să i se spună
exact cu ce urma să ne confruntăm, mai ales
delegaţia; chiar o acuzase pe mama că păstrase
doar pentru ea informaţii importante pe care
trebuia să le ştim cu toţii.
Întâlnirea de acum era rezultatul acelui schimb
aprig de cuvinte. Mama era încruntată şi nu
zâmbea. Simţeam că erau lucruri pe care nu voia
să le spună – cu siguranţă nu în această
adunare. Cred că ar fi preferat să stea de vorbă
cu mine între patru ochi.

— Nu ştiu totul – nici pe departe, recunoscu ea.

Ceea ce ştiu am aflat din discuţiile
supravieţuitorilor din delegaţii anterioare. Unele
dintre povestiri erau contradictorii, poate pentru
că experienţa le zdruncinase minţile. Se pare că
servitorii lui Ordeen cer sânge. Şi or să vrea
sângele tău, Tom.
— Sângele meu? De ce să vrea sângele meu?
— Pentru că tu vei fi cel mai tânăr, fiule. Vezi tu,
de fiecare dată când vine o delegaţie, iau sângele
celui mai tânăr membru al ei. Şi noi chiar vrem
să le dăm sângele tău – asta e foarte important.
— Vrei ca fiul tău să-şi dea viaţa? Întrebă furios
Vraciul.
Mama clătină din cap şi zâmbi.
— De data asta nu-l vor omorî pe donator – deşi
până acum asta s-a întâmplat. De data asta vor
lua doar un pocal de sânge. Privirea ei trecu de la
Vraci la mine. Ştii povestea căderii Troiei? Mă
întrebă.
Am clătinat din cap. Deşi ea mă învăţase
greceşte, mama îmi povestise prea puţine lucruri
despre ţara ei natală; viaţa mea la fermă fusese
plină de poveşti despre Comitat, despre duhurile,
vrăjitoarele şi războaiele sale.
— În timpurile străvechi, noi, grecii, am purtat
un război lung şi cumplit împotriva Troiei,
continuă mama. Am asediat cetatea timp de
mulţi ani, iar oştirile noastre au stat sub zidurile
ei de necucerit. În cele din urmă oamenii noştri
au plăsmuit un cal mare de lemn, pe care l-au
lăsat pe câmpia din faţa porţilor Troiei, apoi s-au
îndepărtat cu corăbiile lor, prefăcându-se că au
renunţat la luptă. Troienii au crezut că acel mare
cal de lemn era o ofrandă adusă zeilor, şi l-au
băgat în cetate şi au început să-şi sărbătorească
victoria. Dar era un vicleşug. Lemnul era scobit
pe dinăuntru, şi în acea noapte, după ce troienii
s-au retras la casele lor, obosiţi şi ameţiţi de
vinul băut, grecii care se ascunseseră în cal s-au
strecurat afară şi au deschis porţile cetăţii,
pentru ca armata lor, care se întorsese, să
pătrundă în oraş. Apoi a început măcelul: Troia a
ars şi războiul a fost în cele din urmă câştigat de
greci. Fiule, tu vei fi calul meu troian. Îi vom
păcăli pe servitorii lui Ordeen şi vom pătrunde în
Ord.
— Cum? Am întrebat.
— Ordeen are nevoie de un sacrificiu de sânge
omenesc care să o trezească din somnul ei în
întunericul din spatele portalului. Sângele tău o
va înviora, îi va da viaţă. Dar sângele tău este şi
al meu: prin venele ei va curge sângele duşmanei
ei de moarte, care o va slăbi. Îi va micşora
cumplita putere. Dar nu numai atât: împărţind
acelaşi sânge, vei deveni ca o rubedenie cu ea.
Vei avea acces la locuri care în mod normal nu ţi
s-ar deschide. Şi la fel va fi şi pentru mine.
Apărarea lui Ordeen – capcane, vicleşuguri şi
alte lucruri întunecate – vor fi slăbite. Simţurile
celor care o păzesc sunt puse de acord cu
sângele. E posibil ca nu toţi să te vadă – şi să mă
vadă şi pe mine – ca pe o ameninţare. Asta sper
să obţin.
— Spui că doar un pocal din sângele lui Tom?
Spuse Vraciul. Până acum era luată câte o viaţă.
De ce ar fi diferit de data asta – spune-mi!
— Există o invitaţie pentru un membru al
delegaţiei să participe la o luptă, spuse mama.
Regulile nu sunt prea clare, dar victoria pentru
campionul delegaţiei înseamnă că viaţa
donatorului nu mai este luată.
— A câştigat vreodată campionul unei delegaţii?
Insistă Vraciul.
— De obicei nu e nimeni suficient de curajos şi
de puternic pentru a se oferi să lupte. De data
asta campionul nostru va fi Grimalkin.
— Şi ce se va întâmpla dacă pierde? Întrebă
Arkwright, vorbind pentru prima oară.
— Voi câştiga, spuse Grimalkin calmă, aşa că
întrebarea nu are nevoie de un răspuns.
— Nu e suficient, insistă el. Nu ştii cu ce te poţi
întâlni în interiorul acelei cetăţi. Poate un
demon; o entitate întunecată ce nu poate fi
înfrântă de un muritor.
Grimalkin zâmbi fioros, şi buzele ei se desfăcură
pentru a da la iveală dinţii ascuţiţi. Apoi spuse:
— Dacă oasele-i sunt acoperite de carne, voi
sfâşia carnea; dacă răsuflă, îi voi stinge
răsuflarea. Altfel – şi ridică din umeri – vom muri
cu toţii…
Mama oftă şi în cele din urmă răspunse la
întrebarea lui Arkwright:
— Dacă Grimalkin pierde, vieţile tuturor celor
din delegaţie sunt luate şi atacul nostru a eşuat.
Fiecare dintre noi va fi omorât, împreună cu
locuitorii din Kalambaka şi cu călugării. Apoi,
peste şapte ani, Ordeen va fi liberă să-şi
folosească portalul pentru a se materializa
oriunde pofteşte…
Un timp, nimeni nu spuse nimic. Ne era greu să
ne gândim la lucrurile cumplite care ne aşteptau
şi la dezastrul care va urma în cazul înfrângerii
noastre. Cel care rupse tăcerea a fost Bill
Arkwright, fostul soldat.
— Să presupunem că Grimalkin reuşeşte,
începu el. În privinţa călătoriei până acolo, am
discutat despre desfăşurarea mercenarilor cu
conducătorii lor. N-ar trebui să avem probleme
cu ţinerea menadelor la distanţă. Dar ce facem
cu atacul propriu-zis? Cum o să reuşim noi
ceilalţi să pătrundem în Ord?
— Există un singur punct de intrare care ar da
atacului vostru şanse reale de succes, explică
mama. La cincizeci de paşi la stânga de la poarta
principală, sus pe perete, există un gargui uriaş.
E un craniu, cu coame ca de cerb ieşindu-i din
frunte. Sub el se află un tunel care duce în
curtea interioară a Ordului. Tunelul acesta este
drumul pe care pătrunde în Ord delegaţia – e cea
mai uşoară cale de a intra în cetate. Vrăjitoarele
din Pendle vor ataca primele. Curând după
aceea, mercenarii noştri ar trebui să poată intra
călare şi să asedieze apărarea internă.
— Ce se întâmplă dacă este prea bine apărată?
Întrebă Arkwright.
— Ăsta e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.
Dar totul va fi bine dacă atacăm suficient de
devreme. După cum ştim, servitorii lui Ordeen
care întâmpină delegaţia se trezesc imediat ce
Ordul s-a răcit. Dar atenţia lor va fi abătută de
delegaţie şi să sperăm că vor fi omorâţi de
vrăjitoarele din Pendle curând după ce a fost
băut sângele lui Tom. Oricum, asta e ceea ce
sper. Cât despre restul servitorilor ei, vor trece
multe ore până când vor fi pe deplin treji. Trebuie
să ajungem la Ordeen şi să o omorâm înainte
să-şi recapete puterea.
— Cum vor şti cei de afară că delegația şi-a
încheiat misiunea? Întrebă Arkwright.
— Grimalkin va folosi o oglindă, îi spuse mama.
Am văzut cum Vraciul se întunecă la faţă, dar
nu spuse nimic.
— Odată intraţi în Ord, cum o să ştim unde să o
găsim pe Ordeen? Am întrebat eu.
Înainte chiar să clatine din cap, am citit pe
chipul mamei că nu ştia.
— Presupunem că va fi undeva departe de
intrarea principală, într-un loc uşor de apărat.
Probabil că va dormi în vârful unuia dintre cele
trei turnuri, dar mai există şi o clădire cu dom
dincolo de ele. Odată intraţi în citadela
interioară, vom putea să o căutăm pe Ordeen,
deşi, în acelaşi timp, va trebui să ne luptăm şi cu
alţi locuitori ai Întunericului.
După aceste cuvinte sinistre, nimeni nu a spus
nimic mult timp. Mie mi se părea că şansele
noastre de succes erau foarte slabe şi sunt
convins că toată lumea credea la fel, poate chiar
şi mama. Apoi am început să mă gândesc la
delegaţie. Va face şi mama parte din ea?
— Delegaţia… am început eu. Cine va merge
împreună cu mine, mamă?
— Grimalkin, Seilenos şi încă zece bărbaţi din
escorta mea. Primejdia va fi mare, şi nu toţi vă
veţi întoarce. Aş fi vrut să merg şi eu cu voi şi să
împart pericolele, dar Ordeen şi servitorii ei mă
cunosc drept duşmanca lor. Mă tem că m-ar
recunoaşte imediat şi planul nostru nu ar mai
avea sorţi de izbândă. Oricum, i-am spus lui
Grimalkin tot ceea ce ştiu despre posibilele
primejdii care v-ar putea aştepta. De pildă, veţi
da peste o masă încărcată cu mâncare şi vin –
dar nu trebuie să mâncaţi sau să beţi nimic. Asta
foarte important.
— De ce, e otrăvită mâncarea? Am întrebat eu.
— Nu-i otrăvită, ci vrăjită. Este încărcată cu
magie întunecată. Aşadar aveţi grijă, ne avertiză
mama în şoaptă, cu vocea abia auzită. Nu vă
atingeţi nici de mâncare şi nici de băutură. Cei
care îmbucă din mâncarea lui Ordeen nu se mai
pot întoarce acasă…

— Dacă pe Tom îl aşteaptă primejdia, atunci

vreau să merg şi eu cu el! Strigă Alice, vorbind
acum pentru prima oară.
Mama clătină din cap.
— Locul tău e lângă mine, Alice.
— Nu, nu e bine aşa! Spuse Alice, sărind în
picioare. Trebuie să fiu alături de Tom!
— Stai departe de el, fată! Spuse Vraciul.
— Să stau departe? Păi dacă nu eram eu ar fi
fost mort – şi voi ştiţi foarte bine asta!
Mama clătină din cap.
— Stai jos! Ordonă ea.
— N-am de gând să stau jos până nu îmi dai ce
vreau! Replică Alice, aproape scuipând cuvintele.
Mi-o datorezi! Şi mai sunt lucruri pe care nici tu
nu le ştii!
Mama se ridică în picioare, furioasă, mai-mai să
se repeadă la Alice. În acel moment pânza
cortului începu să fluture. Fusese o seară
liniştită, dar acum se stârnise vântul. Câteva
minute mai târziu, bătea cu furie, ameninţând să
rupă pânza de pe parii care-o susţineau.
Mama ieşi afară, urmată de toată lumea, şi se
uită la cer.
— Începe, spuse ea, arătând către linia
orizontului. Acesta e primul semn. Ordeen se
pregăteşte să treacă prin portal.
Dinspre sud vântul se înteţise, iar în zare se
ivise o pată galbenă de neconfundat. Se părea că
avea să se pornească o furtună grozavă. Mama
era sigură că acesta era primul dintre semne.
Aşa că am început să ne pregătim: în zori aveam
să ne începem călătoria.
A fost o noapte agitată, tulburată de animalele
care fugiseră dinspre miazăzi. La un moment dat
tabăra noastră a fost invadată de o grămadă de
şobolani care ţipau ascuţit şi săreau unii peste
alţii în goana lor. Păsările cârâiau speriate pe
când dădeau din aripi tulburate, îndreptându-se
prin întuneric către miazănoapte.
La vreun ceas înainte de ivirea zorilor, văzând că
nu pot să dorm, am ieşit afară să-mi dezmorţesc
picioarele. Seilenos era acolo, privind către cer.
M-a văzut şi a venit la mine, clătinând din cap.
— Ei, tinere vraci, azi învingem sau murim.
Primejdios tărâm, acesta. Şi pământ al multor
mistere. Ne aşteaptă multe pericole. Stai lângă
mine şi o să fie bine. Seilenos ştie ce să facă.
Întreabă-mă orice. Îţi explic. Ştiu totul despre
lamii şi elementarii. O să te învăţ…
Mi-am adus aminte de zgomotele misterioase
din tunel înainte ca tavanul peşterii să se
prăbuşească. Eram curios să ştiu ce le
provocase.
— După atacul din tabără, Alice şi cu mine
ne-am ascuns într-o peşteră şi a trebuit să ne
luptăm cu nişte menade, dar acolo am auzit nişte
zgomote ciudate în jurul nostru, ca nişte lovituri
în stâncă. Pe urmă s-au prăvălit nişte pietre care
au fost cât pe-aci să ne omoare.
— Lovituri? Ce fel de lovituri? Repezi sau încete?
— La început au fost încete, dar pe urmă s-au
iuţit. Era un fel de ritm în loviturile alea, şi pe
urmă au tot urcat într-un crescendo şi atunci au
început să cadă pietrele.
— Aţi avut noroc să scăpaţi vii, tinere vraci. Alea
erau nişte elementarii periculoase. Trăiesc în
peşteri şi se numesc ciocănitoare. Încearcă să
alunge oamenii. Întâi îi sperie, cu lovituri
înspăimântătoare. Pe urmă desprind bucăţi mari
de stâncă şi încearcă să-i strivească. Când auzi
ciocănitoarele, ia-o repede la fugă!
Ăsta era probabil un sfat foarte bun, dar ne
confruntasem cu menade primejdioase şi
trebuisem să rămânem pe loc şi să luptăm.
Seilenos mă bătu uşor pe umăr şi se îndreptă
către unul dintre focurile la care se pregătea
micul dejun. Eu am rămas pe loc, aşteptând să
răsară soarele.
Dar nu l-am văzut – căci în zori cerul era
acoperit cu o ceaţă gălbuie. Vraciul mi-a spus că
trebuia să nu mâncăm pentru a ne pregăti să
înfruntăm Întunericul, aşa că nu am luat micul
dejun. Până şi Bill Arkwright, care nu stătea
niciodată prea mult fără să îmbuce ceva, se
mulţumi doar cu o felie subţire de pâine, dar
Seilenos mâncă pe săturate, râzând şi clătinând
din cap când văzu că noi ne lăsasem străchinile
cu carne de miel şi de mistreţ neatinse.
— Mâncaţi bine! Aveţi nevoie de putere. Cine ştie
când mai mâncăm din nou?
— După cum ţi-am mai spus, noi facem altfel
lucrurile în Comitat, mârâi Vraciul. Urmează să
mă confrunt cu ceea ce ar putea foarte bine să fie
cel mai mare pericol al Întunericului cu care
m-am întâlnit în toţi anii în care mi-am practicat
meseria. Vreau să fiu bine pregătit, nu aşa de
plin de mâncare încât nici să nu pot gândi!
Seilenos doar râse iar şi continuă să-şi îndese în
gură bucăţi mari de carne, pe care vinul roşu le
făcea să alunece mai bine.
Pe când ne pregăteam s-o pornim către miazăzi,
Alice a venit lângă mine, cu faţa luminată de un
zâmbet.
— Mama ta s-a răzgândit, Tom, mi-a spus ea.
Până la urmă, o să fac şi eu parte din delegaţie.
— Eşti sigură că vrei să faci asta, Alice? Nu ai fi
mai în siguranţă lângă mama? Nu vreau să ţi se
întâmple nimic.
— Iar eu nu vreau să ţi se întâmple ţie nimic. De
aceea o să fiu lângă tine. Eşti mai în siguranţă
acolo unde sunt şi eu, Tom. Crede-mă. Şi pe
urmă, doar vrem să fim împreună de ziua ta de
naştere, nu?
Am zâmbit şi am încuviinţat din cap. Uitasem cu
totul de ziua mea de naştere. Astăzi era 3 august.
Tocmai împlinisem cincisprezece ani. Dar Alice
nu terminase încă ce avea de spus. Simţeam că
voia să mai zică ceva. Ceva ce nu avea să-mi
placă. A continuat să mă privească pieziş,
muşcându-şi buza de jos.
— O să intri în Ord cu Grimalkin, care e o
vrăjitoare asasină, o servitoare a Întunericului.
Şi tu ai folosit dorinţa întunecată pe care ţi-a
dat-o ea, ca să mă salvezi. Şi atunci, care e
diferenţa între a face asta şi a folosi urciorul de
sânge pentru a-l ţine pe Cel Rău departe? Întrebă
Alice. Ia urciorul. Ca un dar de ziua ta de la mine.
— Termină, Alice! Am strigat, supărat. E şi aşa
destul de greu, fără să mai spui tu asta. Te rog,
nu înrăutăţi lucrurile.
Alice tăcu. Simţeam că mă scufund tot mai
mult. Chiar şi mama mă silea să fac un
compromis cu Întunericul. Ştiam că nu prea
avea de ales şi că trebuia să o fac – cu toate
acestea, toate temerile Vraciului păreau
întemeiate.
CAPITOLUL 15
NE APROPIEM DE ORD
Ne-am îndreptat către miazăzi, luptând cu
valurile de oameni care fugeau de Ord. Refugiaţii
erau pretutindeni. Unii mergeau pe jos,
strângând în braţe câteva lucruri sau cărând
copii; alţii îşi încărcaseră tot ce putuseră salva în
cărucioare pe care le trăgeau sau împingeau cu
mâna. Mulţi se uitau într-una peste umăr şi
strigau la noi să ne oprească, spunându-ne să
fugim împreună cu ei; erau disperaţi şi se
temeau pentru ei şi familiile lor.
Am mers toată dimineaţa prin acea întindere
aridă, sub cerul de un galben respingător.
Văzusem la orizont tornade întunecate care se
mişcau spre miazănoapte şi distrugeau totul în
drumul lor, dar din fericire nu trecuseră prin
apropierea noastră. Iar acum vântul se potolise,
iar aerul devenea tot mai fierbinte şi mai
apăsător. Eu îmi duceam toiagul şi sacul, pe care
îl luasem din furgonul mamei, unde-i lăsasem
până atunci. Escorta mamei călărea chiar în
spatele ei, iar în urma lor veneau vrăjitoarele din
Pendle, conduse de Grimalkin. Bill Arkwright şi
Vraciul mergeau în dreapta lui Alice şi a mea,
urmaţi de cei trei câini. Şi departe în spate, la cel
puţin două sute de metri, veneau mercenarii
călare.
Alice şi cu mine eram deja obosiţi şi ne temeam
de ceea ce ne aştepta, aşa că nu vorbeam
aproape deloc. La un moment dat, Bill Arkwright
a venit lângă mine.
— Ei bine, tinere Ward, cum se compară asta cu
Comitatul nostru? Te-ai răzgândit cumva? Ţi-ar
plăcea să trăieşti aici? Întrebă el.
— Tare aş vrea să fiu din nou acasă, i-am spus.
Mi-e dor de dealurile înverzite şi de păduri – chiar
şi de ploaie!
— Da, ştiu ce vrei să spui. Ăsta e un ţinut tare
scorojit, dar din ce spunea mama ta am înţeles
că o să avem ceva ploaie în curând.
Mi-am dat seama că vorbea de potopul care avea
să se pornească la scurt timp după apariţia
Ordului.
— Aş vrea să te rog ceva, tinere Ward. Dacă mi
se întâmplă ceva, vrei să ai tu grijă de câini? Fără
îndoială, domnul Gregory n-o să-i vrea la
Chipenden – un duh nu se poate înţelege prea
bine cu trei câini! Dar sunt convins că o să le poţi
găsi un cămin bun undeva.
— Sigur că da.
— Ei, să sperăm că n-o să se ajungă la asta; să
sperăm că o să ne întoarcem cu toţii curând în
Comitat, teferi şi nevătămaţi. Mă tem că ne
aşteptă o mare primejdie, mai mare decât am
întâlnit până acum. Aşa că, dacă nu ne mai
întâlnim niciodată, vreau să-ţi strâng mâna, în
semn de prietenie…
Îmi întinse mâna şi eu i-am strâns-o. Dând din
cap şi zâmbind către Alice, Arkwright plecă.
M-am întristat: era ca şi cum ne luasem
rămas-bun pentru totdeauna.
Dar mai aveam de luat un rămas-bun, de data
asta de la Vraci. Puţin mai târziu, veni şi el lângă
mine. Pe când se apropia, am văzut-o pe Alice
rămânând în urmă alături de Grimalkin, care era
acum în spatele nostru.
— Eşti agitat, băiete? Mă întrebă magistrul meu.
— Agitat şi speriat, i-am răspuns. Încerc să
respir rar şi adânc, dar asta nu pare să ajute
prea mult.
— Ei, o să ajute, băiete, o să ajute. Aşa că dă-i
înainte şi încearcă să-ţi aduci aminte toate
lucrurile pe care ţi le-am spus. Iar când vom
intra în acea citadelă, încearcă să stai pe lângă
mine. Cine ştie ce pericole vom găsi acolo.
Mă bătu cu blândeţe pe umăr, apoi se îndepărtă
din nou, şi m-am întrebat dacă plecase pentru că
nu îi plăcea să fie prea aproape de Alice. Curând
după aceea ne-am oprit să ne odihnim puţin şi
eu am scris în carnetul meu tot ce îmi spusese
Seilenos despre ciocănitoare. Asta m-a ajutat să
mă mai liniştesc. Indiferent ce pericole mă
aşteptau, eu trebuia să îmi continui învăţătura.
Când am pornit din nou la drum, am primit o
altă vizită – una de care şi eu şi Alice ne-am fi
lipsit bucuroşi. Mab şi cele două surori ale ei cu
nasuri coroiate se apropiară de noi.
— Ce-ai mai făcut acum, Tom? A întrebat Mab,
privindu-mă pieziş. Fata aia care umblă pe lângă
tine e vie şi nevătămată. Şi ar fi trebuit să fie
moartă de-a binelea, acea Alice Deane. Am văzut
cum s-a petrecut. Am văzut vrăjitoarea aia lamia
sugându-i sângele şi rupându-i carnea cu dinţii.
Doar ceva întunecat ar fi putut-o salva. Ăsta e
singurul lucru pe care nu l-aş fi putut vedea în
oglindă. Ce-ai făcut, Tom? Trebuie să te fi băgat
în ceva întunecat, aşa cred eu. Asta e singurul
lucru care ar fi salvat-o! Şi ce crede domnul
Gregory despre asta, eh?
Alice veni în fugă şi o împinse pe Mab înapoi,
aproape făcând-o să-şi piardă echilibrul şi să
cadă.
— Lucrurile stau şi aşa destul de rău, fără să
mai trebuiască să te ascultăm pe tine vorbind
prostii. Pleacă de aici! Lasă-l în pace pe Tom!
Mab se întoarse către Alice şi-şi întinse mâinile
înainte, ca şi cum ar fi vrut să o zgârie pe faţă.
Dar eu m-am băgat repede între ele, iar Mab a
ridicat din umeri şi s-a tras deoparte.
— Mergem mai departe, îmi spuse ea, şi gura i
se strâmbă într-un soi de zâmbet. Şi te las să te
gândeşti singur la toate câte s-au făcut şi s-au
spus. Eşti mai aproape de Întuneric acum, Tom.
Mai aproape decât ai fost vreodată…
Spunând acestea, Mab şi surorile ei s-au
îndepărtat, lăsându-mă cu gândurile mele. Am
mers mai departe alături de Alice, dar niciunul
nu a mai rostit nimic. Ce mai era de zis? Ştiam
amândoi că fusesem întinat de Întuneric. Mă
bucuram doar că Vraciul nu auzise ceea ce
spusese Mab.

Pe la prânz, vremea începu să se schimbe.

Vântul se înteţi din nou, şi se transformă într-o
vijelie care mugea asurzitor. Am mers mai
departe prin căldură, dar acum înaintam foarte
greu.
Curând Alice arătă înaintea noastră:
— Uită-te acolo, Tom. N-am mai văzut aşa ceva
până acum!
La început nu am distins nimic; apoi la orizont
se ivi o formă ameninţătoare.
— Ce e? Am întrebat. Un pisc? Sau o coamă
întunecată de dealuri?
Alice clătină din cap.
— E un nor, Tom. Şi cu siguranţă unul
întunecat şi ciudat. Nu e firesc norul ăla! Nu-mi
place deloc cum arată!
 În împrejurări normale, un asemenea nor
înspăimântător ar fi anunţat o furtună violentă,
urmată de o ploaie torenţială. Dar pe când ne
apropiam de el, am văzut că marginea lui era
curbată, ca o tipsie neagră uriaşă, sau un scut.
Vântul se opri din nou, şi temperatura scăzu
brusc foarte mult; dacă până acum fuseserăm
pârjoliţi de căldură, acum începeam să
tremurăm de frig şi teamă. Brusc, ne-am
cufundat într-o lume crepusculară, şi chipurile
noastre au intrat în umbră.
M-am uitat în jur: Alice, Arkwright şi toţi ceilalţi,
chiar şi vrăjitoarele din Pendle, mergeau foarte
încet, cu capetele aplecate, ca şi cum erau
apăsate de greutatea întunericului de deasupra
noastră. Doar Vraciul ţinea capul sus.
Deşi acum nu mai era nicio adiere de vânt,
vedeam că norul ciudat şi ameninţător se
frământa, se învârtejea şi fremăta în înalturi, ca
şi cum un gigant ar fi amestecat în el cu un băţ
uriaş. Curând am auzit un sunet ascuţit şi
puternic, şi am văzut deodată la orizont o
coloană de lumină portocalie.
— Despre asta ne-a spus mama, Alice, am
exclamat, arătând într-acolo. E stâlpul de foc.
Ordul trebuie să fie undeva înăuntrul lui.
Eram la cel puţin cinci kilometri de coloana de
foc, dar îi simţeam dogoarea pe frunte, în ciuda
aerului care se răcise. Ne îndreptam către o
imensă volbură stacojie, o arteră gigantică ce
pulsa, unind cerul cu pământul. Arăta
spectaculos şi tulburător, şi părea să se îngroaşe
şi să se contracte ritmic; mă temeam că ar putea
exploda, aspirându-ne. Din partea ei de jos
porneau fulgere care se bifurcau în sus, albe şi
albastre, precum ramurile copacilor ce se înălţau
pierzându-se în norul negru de deasupra.
Deşi rămânea pe loc, coloana se rotea rapid în
sens opus direcţiei acelor ceasornicului. Praful
care se învârtea forma o ciupercă la baza ei, iar
vârful era învăluit în negura de deasupra.
Sunetul strident se înteţise şi acum se auzea ca
un ţipăt ascuţit şi aspru, şi se simţea un miros
înţepător, pe care la început nu mi-l puteam
lămuri; nările mă usturau şi parcă simţeam
mirosul acela şi pe limbă.
— Miroase a carne arsă! Strigă Alice,
adulmecând aerul. Şi parcă se aud sufletele care
ţipă în Iad! Şi care ard! Ard cu toatele!
Dar, dacă era aşa, atunci era creaţie mai
degrabă decât cremaţiune; carne renăscută din
foc. Dacă era aşa cum îmi spusese mama, arunci
Ordeen şi servitorii ei intrau în lumea noastră în
mijlocul acelor flăcări. Era un portal de foc.
Căldura pe care o simţeam arzându-mi faţa se
mai domoli puţin; furia se potoli pe când culorile
străbăteau tot spectrul, stacojiul trecând încet în
bronz.
— E o clădire mare acolo! Strigă Alice, arătând
în faţa noastră. Uite! Înăuntru! Se poate vedea în
mijlocul flăcărilor! Este Ordul…
Alice avea dreptate. Vedeam acum vârtejul
încetinindu-şi mişcarea şi micşorându-se, dar
procesul era mai degrabă unul de limpezire decât
de dispariţie; acum era aproape transparent şi
ne îngăduia să distingem conturul Ordului aflat
în interiorul lui, acel lăcaş întunecat al lui
Ordeen.
Avea trei turnuri răsucite, toate de aceeaşi
înălţime, ridicându-se atât de sus încât aproape
intrau în nor. În spatele lor, ca şi cum ar fi fost
apărat de ele, se afla domul despre care ne
spusese mama. Şi atât turnurile cât şi domul se
înălţau dintr-un edificiu masiv care semăna cu o
mare catedrală, dar mult mai mare şi mai
maiestuoasă decât cea din Priestown, cea mai
mare biserică din Comitat. Şi în vreme ce pentru
construirea unei catedrale e nevoie uneori de
multe decenii, aceasta părea să se fi înălţat în
doar câteva minute.
Coloana de foc dispăruse acum. Noi am mers
mai departe, apropiindu-ne din ce în ce mai mult
de masa întunecată a Ordului, care se ridica în
faţa noastră ca o fiară uriaşă şi
înspăimântătoare. Deşi afară se întuneca din
nou tot mai mult, din Ord radia o lumină nouă şi
ciudată. Ordul era acum luminat de o strălucire
blândă de bronz care devenea tot mai intensă.
Acum, pentru prima oară, reuşeam să văd
detaliile clădirilor. Fiecare turn răsucit avea
ferestre înalte şi înguste, arcuite în partea de sus
asemenea celor de la o biserică. Erau deschise şi
prin ele focurile interioare străluceau şi mai
puternic.
— În spatele ferestrelor se văd nişte lucruri
oribile care se mişcă, şopti Alice, şi pe chipul ei
am citit uluirea şi groaza. Lucruri din Iad.
— E doar imaginaţia ta, Alice, i-am spus. E prea
departe ca să vezi ca lumea.
Dar în ciuda cuvintelor mele, şi eu puteam să
văd mişcare la unele dintre ferestrele acelea;
nişte forme neclare care treceau pentru câteva
clipe ca nişte fantome prin dreptul luminii. Nu
voiam să mă gândesc ce-ar putea fi. Apoi privirea
mi s-a oprit pe poarta principală – cea mai lată
dintre intrările în acea clădire. Era înaltă şi
arcuită, şi deşi strălucea puternic, în adâncul ei
întunericul era atât de deplin încât brusc m-a
cuprins teama de ceea ce putea ascunde.
Ne apropiam acum de ea; citadela era imensă,
înălţându-se înaintea noastră şi acoperind cerul
întunecat.
Cineva strigă un ordin în spatele nostru şi, când
ne-am întors, am văzut războinicii oprindu-se
înainte de a-şi schimba formaţia în două
semiluni, cu cornurile către Ord. Arătau
impresionant, cu armurile şi armele lor
strălucitoare. Prima dintre cele două sarcini ale
lor fusese dusă la capăt cu bine: ţinuseră departe
menadele; din când în când, din masa lor se
desprindea câte o patrulă care le alunga şi le
urmărea. Acum mercenarii aceştia se confruntau
cu o sarcină şi mai grea: curând aveau să
pătrundă călare chiar în inima citadelei şi să
lupte împotriva Întunericului de acolo.
Am mers mai departe. Se stabilise ca mercenarii
să nu se apropie de Ord până în momentul
atacului. M-am uitat la citadelă, cercetând cu
privirea zidul exterior, şi în cele din urmă ochii
mei au găsit cea de-a doua intrare pe care o
descrisese mama: deasupra ei era un gargui în
formă de ţeastă cu două coame uriaşe de cerb. Pe
aici trebuia să între delegaţia. Dacă eşuam,
servitorii lui Ordeen aveau să iasă prin poarta
principală pentru a distruge regiunea.
Brusc, am simţit primele picături pe faţă;
picături care au devenit repede un torent de
ploaie caldă ce se revărsa prin aerul complet
nemişcat. Pe când cădea, răpăind furios pe
pământul uscat, din Ord începură să se ridice
aburi şi mie mi-a trecut prin cap că un fierar
invizibil, după ce şi-a încheiat lucrul, domolea
acum focul.
În câteva clipe o ceaţă albă deasă porni
rostogolindu-se înspre noi şi nu mai puteam
vedea nici la doi metri. O linişte stranie se
aşternu. Nu trecu mult timp şi Grimalkin ieşi din
ceaţă, împreună cu Seilenos şi cu ceilalţi membri
ai escortei mamei care urmau să alcătuiască
delegaţia de treisprezece.
 Mama s-a întors către mine, mângâindu-mă pe
umăr pentru a mă linişti.
— A sosit vremea. Trebuie să fii curajos, fiule.
Nu va fi uşor. Dar ai forța să treci prin asta cu
bine.
— Oare menadele nu au anunţat-o pe Ordeen că
ne apropiem? N-or să-i spună că avem cu noi o
armată de mercenari?
Mama clătină din cap.
— Nu, menadele nu pot lua legătura direct cu
Ordeen. Ele pur şi simplu aşteaptă venirea ei şi
apoi profită de oroarea pe care o aduce cu ea,
ospătându-se cu cei morţi sau pe moarte.
— Dar chiar nu ne-au văzut? Oare cei care sunt
deja treji în Ord n-or să ghicească ce avem de
gând să facem?
— Deşi escorta noastră e mai mare ca de obicei,
nu e ceva deosebit, căci delegaţia pentru Ord este
întotdeauna însoţită de o escortă. Pentru cei care
privesc dinăuntru, aceşti războinici nu sunt
decât carne care va fi devorată. Nici nu se
aşteaptă la atacul pe care l-am plănuit.
Deodată, mama mă îmbrăţişă strâns. Când îmi
dădu drumul, am văzut lacrimi în ochii ei. A dat
să spună ceva; gura i s-a deschis, dar nicio vorbă
n-a ieşit.
Ceva s-a mişcat în umbrele din spatele ei.
Magistrul meu. A pus o mână pe umărul meu şi
m-a tras într-o parte.
— Ei bine, băiete, asta e. Nu-mi plac metodele
mamei tale şi nici tovarăşii pe care şi i-a ales, dar
ştiu că ea aparţine Luminii şi ceea ce face, face
pentru binele nostru, al tuturor. Orice ai avea de
înfruntat acolo înăuntru, adu-ţi aminte tot ceea
ce te-am învăţat eu, fii tu însuţi şi nu uita că eşti
cel mai bun ucenic pe care l-am avut vreodată.
I-am mulţumit pentru cuvintele lui şi el mi-a
strâns mâna.
— Un singur lucru vreau să-ţi mai spun. Nu ştiu
de ce mama ta o trimite cu tine pe vrăjitoarea aia
mică, spuse el, arătând către Alice. Pare să
creadă că fata o să te apere. Sper din toată inima
că aşa va fi. Dar tu să nu uiţi nici măcar pentru o
clipă cine sunt părinţii ei. Este fiica unei
vrăjitoare şi a Diavolului. Nu e una dintre noi şi
niciodată nu va putea fi, indiferent cât de mult
încearcă. Va fi bine dacă o să-ţi aminteşti asta,
băiete.
Auzindu-i vorbele, am simţit cum mi se strânge
inima. Dar nu aveam ce să-i răspund, aşa că
doar am încuviinţat din cap, mi-am luat sacul şi
toiagul, şi m-am îndreptat către locul unde
Grimalkin aştepta împreună cu Alice şi cu
ceilalţi. Am pornit cu ea în frunte prin ceaţă, spre
intrarea în Ord.
CAPITOLUL 16
UMPLE POTIRUL!
Mergeam cu Grimalkin în dreapta mea şi Alice
în stânga. M-am uitat în spate şi i-am văzut pe
cei zece războinici aleşi de mama din escorta ei,
printre care şi Seilenos, venind în urma noastră,
siluete întunecate prin ceaţa deasă.
Curând totul în jurul nostru deveni tăcut, şi nu
se mai auzea decât scârţâitul ghetelor şi
pantofilor noştri pe pământ. Tot mai ploua; nu
mai era ploaia torenţială de mai devreme, dar
pământul se transforma repede în noroi.
Şi apoi, mult prea curând, în faţa noastră s-au
ivit deodată zidurile Ordului, pietre imense, ude,
lucind în ploaie. Era masiv – părea incredibil că
trecuse în lumea noastră prin acel portal de foc.
Am cotit la stânga, mergând de-a lungul zidului
un timp, până când am ajuns la intrarea mai
mică. Grimalkin nu a şovăit când ne-a condus pe
sub gargui, înăuntru. În faţa noastră se
deschidea un tunel, dar ea s-a întors către
stânga, printr-o uşă care ne-a purtat într-o sală
atât de vastă, încât centrul cupolei sale înalte se
pierdea în întuneric. Lumina de acolo era difuză,
dar, deşi nu vedeam nicio torţă, egal răspândită
în încăpere. Exact înaintea noastră se afla o
masă lungă acoperită cu mătase roşie; pe ea se
aflau tipsii de argint şi bronz încărcate cu carne
şi fructe. Mai erau şi treisprezece jeţuri bogat
împodobite, sculptate din cel mai alb ivoriu şi
îmbrăcate în mătase neagră bogată; iar pe masă,
în faţa fiecărui jeţ, se vedea un pocal auriu,
minunat lucrat şi umplut ochi cu vin rubiniu.
Pe când lumina devenea mai puternică, am
desluşit colonadele din dreapta şi stânga
noastră, şi am văzut acum că podeaua dintre
şirurile de coloane era un mozaic frumos care
înfăţişa şerpi mari încolăciţi unul în jurul
celuilalt. Am urmărit cu privirea formele acelea
sinuoase, până când m-am oprit şocat.
În mijlocul podelei se vedea o groapă întunecată.
Nu ştiu de ce, dar acea groapă m-a umplut de
spaimă. Am început să tremur de frică. Oare ce
conţine, m-am întrebat.
Am luat loc cu toţii la masă, însă, amintindu-ne
de instrucţiunile mamei, nu ne-am atins de
mâncarea şi băutura de pe masă. Jeţurile
fuseseră aşezate doar pe o latură a mesei, aşa că
toţi ne aflam cu faţa la groapă.
Am auzit răsunând nişte paşi, la început în
depărtare, apoi apropiindu-se tot mai mult.
Încet, din groapă s-a ivit un cap, ca şi cum ar fi
fost ridicat de o mână uriaşă. Cineva urca nişte
trepte. O siluetă întunecată a păşit afară din
groapă pe podeaua cu mozaic; era un războinic
înveşmântat din cap până-n picioare într-o
armură neagră. În mâna stângă purta o sabie
lungă; în mâna dreaptă un potir mare de cristal.
S-a apropiat de noi cu paşi măsuraţi şi am avut
câteva secunde pentru a-l cerceta cu privirea. Nu
exista deschidere pentru nas sau gură în coiful
acela negru, dar existau două crăpături
orizontale înguste acolo unde ar fi trebuit să fie
ochii. Dar nu-i vedeam ochii – doar întuneric.
Armura lui era făcută din zale negre, iar cizmele
erau neobişnuite şi în acelaşi timp ucigătoare,
căci vârful lor se termina cu ţepuşe ascuţite.
Se opri lângă masa noastră, şi când vorbi,
spaima îmi strânse inima, căci vocea care răsuna
în acea sală era rece şi trufaşă, cu un sunet
metalic aspru.
— De ce nu mâncaţi hrana care vi s-a oferit? De
ce nu beţi din vinul care vi s-a dat cu dărnicie?
Întrebă el plin de reproş, şi ecoul vorbelor lui se
lovi de podea şi tavan, apoi dintr-un perete
într-altul.
Întrebarea ne făcu să ne ridicăm cu toţii în
picioare, dar cea care vorbi în numele nostru a
fost Grimalkin.
— Pentru ospitalitatea pe care ne-o arătaţi vă
aducem mulţumiri, răspunse ea, pe un ton calm
şi demn. Dar deocamdată nu ne este nici foame
şi nici sete.
— Este hotărârea voastră, dar cu toate acestea,
vi se cere un schimb pentru ceea ce v-am oferit
cu mărinimie. Umpleţi potirul pentru ca stăpâna
mea să poată trăi!
Spunând acestea, războinicul întunecat întinse
potirul către vrăjitoarea asasină.
— Cu ce trebuie să-l umplem? Întrebă
Grimalkin.
Războinicul nu răspunse imediat. Întoarse
capul şi păru să ne cerceteze cu privirea pe rând
pe fiecare dintre noi. Apoi sufletul mi se umplu
de groază, căci, deşi nu-i puteam vedea ochii,
ştiam fără nicio urmă de îndoială că privirea lui
se oprise asupra mea.
— Stăpâna mea are nevoie de putere, declară el
şi îşi îndreptă sabia către mine. Ea trebuie să bea
sânge cald din trupul celui mai tânăr de aici!
Oferiţi-i viaţa! Umpleţi potirul cu sângele din
inima lui!
Am început din nou să tremur. În ciuda a tot ce
mi se spusese, deşi ştiam că Grimalkin va lupta
pentru viaţa mea, îmi era îngrozitor de frică. Tot
felul de îndoieli începură să mi se învârtejească
prin minte şi simţeam cum spaima îmi încleşta
inima. Oare aveam să mor aici? Până la urmă,
spusese Cel Rău adevărul? Oare aceasta fusese
de la început intenţia mamei – să mă sacrifice?
Poate că întoarcerea ei treptată către starea
animalică îndepărtase din sufletul ei orice
dragoste omenească pe care ar fi putut-o simţi
pentru fiul ei.
Grimalkin clătină din cap.
— Vreţi prea mult! Strigă ea cu o voce puternică,
autoritară. Cerem dreptul la luptă!
Războinicul înclină capul.
— Este dreptul vostru. Dar nu luaţi cu uşurinţă
această provocare. Dacă eu sunt cel care câştigă,
vieţile voastre, ale tuturor, vor fi imediat
pierdute. Tot mai vreţi să luptaţi?
Grimalkin încuviinţă din cap, acceptând
termenii înţelegerii. Şi brusc totul deveni
întunecat. Am auzit suspine şi şoapte de jur
împrejurul nostru şi apoi, când lumina umplu
din nou sala, am văzut că acum războinicul
stătea înarmat şi în poziţie de luptă în mijlocul
pardoselii mozaicate. Potirul dispăruse. În mâna
dreaptă ţinea acum sabia lungă; în mâna stângă,
o bilă de metal ghintuită, prinsă de un lanţ.
Grimalkin îşi scoase două pumnale care parcă
nu se terminau şi, cu o graţie desăvârşită, sări
peste masă, aterizând ca o pisică pe cealaltă
latură a ei. Începu să înainteze uşor către silueta
în armură, o pândă înceată şi mortală a
duşmanului ei. Şi mi se părea că pe buzele ei
dansa un zâmbet vag. Pentru asta trăia ea. Avea
să se bucure de fiecare clipă din lupta cu acest
cavaler. Îi plăcea să-şi spună la încercare
abilitatea împotriva unui oponent de valoare, şi
ştiam că acum găsise unul care o va împinge
până la limită. Grimalkin nu se temea de moarte.
Dar dacă nu reuşea să învingă şi era omorâtă,
atunci şi noi toţi ne pierdeam viaţa.
Adversarul ei făcu un pas înainte şi începu să-şi
rotească bila ghintuită deasupra capului. Lanţul
se rotea mai sus, tot mai sus, cu bila grea de
metal la capătul lui despicând aerul cu
suficientă forţă şi iuţeală pentru a zbura capul
lui Grimalkin de pe trupul ei.
Dar nu degeaba era Grimalkin vrăjitoarea
asasină a clanului Malkin. Calculând perfect
momentul atacului, păşi în interiorul orbitei
sferei rotitoare şi lovi exact în deschizătura de
ochi stângă a coifului, iar lama ei zgârie metalul,
ratând cu mai puţin de un deget.
Sabia războinicului se dovedi la fel de iute ca
pumnalele lui Grimalkin, şi cei doi schimbară
lovituri furioase, dar ea era prea aproape pentru
ca el să poată manevra bila. Şi bila rămase
inutilă pe lanţul ei, în vreme ce Grimalkin îşi
folosea cele două tăişuri împotriva sabiei lui.
O vreme ea păru să domine lupta şi îl atacă
într-una. Apoi veni rândul războinicului să se
dovedească mai puternic. Vrăjitoarea asasină nu
avea armură şi acum, când se vedea încolţită,
lipsa aceasta se dovedi importantă. De două ori o
lovi cu piciorul, şi ţepuşa ascuţită ameninţă să-i
spintece stomacul, dar ea se răsuci ca o roată
făcând economie de mişcare, şi rămase aproape
de el pentru a-l împiedica să-şi folosească lanţul
şi bila. Iarăşi şi iarăşi, pumnalele ei loviră trupul
duşmanului cu clinchete metalice, dar se opriră
în armura care îl îmbrăca. Părea imposibil ca ea
să rămână în viaţă, cu atât mai puţin să învingă.
Ce şanse avea în faţa unui inamic apărat atât de
bine de zale? Picioarele şi braţele lui Grimalkin
erau goale – carnea ei era vulnerabilă.
Brusc, mi-a trecut prin minte că Grimalkin
renunţase la ceva care acum i-ar fi putut fi de
mare ajutor. Dacă şi-ar fi păstrat tăişul şi dorinţa
întunecată pe care mi le dăruise mie, le-ar fi
putut folosi acum. Făcuse cu adevărat un mare
sacrificiu.
 Acum Grimalkin se îndepărtă de duşmanul ei,
cu mişcări circulare în direcţia opusă sensului
acelor ceasornicului, şi se apropie de masa
noastră. Îngrijorarea mea creştea. Tactica ei
părea greşită. La distanţa asta războinicul putea
mânui din nou în mod eficient bila ucigătoare
împotriva ei. Şi într-adevăr, el începu s-o
rotească deasupra capului, mai repede, tot mai
repede, pregătindu-se pentru lovitura de graţie.
Grimalkin făcu un pas către el, ca şi cum s-ar fi
aşezat în poziţia cea mai bună pentru a aştepta
ca bila ghintuită s-o strivească. Nici nu mai
puteam respira, şi mi-am zis că totul se
terminase.
Dar când bila coborî, vrăjitoarea asasină nu mai
era acolo. Bila lovi masa cu o lovitură teribilă,
făcând tipsiile şi pocalele să sară de pe masă şi
să se spargă de podea. Şi apoi Grimalkin îşi duse
sarcina la bun sfârşit, repezindu-şi lama direct
în deschizătura din coif care marca locul
ochiului stâng nevăzut al duşmanului ei. Tăişul
îşi atinse ţinta în plin şi un ţipăt cumplit de
durere umplu marea sală.
Într-o clipă, totul se cufundă în beznă şi aerul
îngheţă. Se folosea asupra noastră magia neagră,
puternică. Am simţit cum mă cuprinde ameţeala
şi am întins mâna către masă pentru a mă
sprijini de ea. Ecoul acelui ţipăt se stinse şi
tăcerea se lăsă peste noi. Dar apoi, în întuneric,
am văzut doi ochi strălucitori mişcându-se către
noi din direcţia gropii.
Din nou lumina începu să apară şi eram cu toţii
aşezaţi la masă – deşi nu-mi puteam aduce
aminte când mă aşezasem. Tipsiile şi pocalele
care zăcuseră pe podea erau acum pe masă, la
locurile lor. Grimalkin era din nou pe jeţul unde
se aflase la început.
Războinicul în armură întunecată era din nou în
faţa noastră, ţinând în mâini potirul de cristal şi
sabia lui lungă. Era acelaşi războinic? Fusese
readus la viaţă prin magie neagră? Era ca şi cum
lupta cu Grimalkin nici nu avusese loc.
— Stăpâna mea are nevoie de putere. Ea trebuie
să bea sânge cald din trupul băiatului! Spuse el,
îndreptându-şi din nou sabia către mine. Umple
potirul!
L-am văzut pe cumplitul războinic Întinzând
potirul de cristal în direcţia mea şi am simţit cum
mi se zbate inima în piept de spaimă.
— Am câştigat, copile! Îmi şopti Grimalkin la
ureche, cu o voce triumfătoare. Nu îţi mai cere
viaţa, ci doar să umplem potirul acela. Exact asta
şi vrem.
În tăcere, războinicul aşeză potirul de cristal pe
mătasea roşie de pe masă. Grimalkin îl luă şi
scoase dintr-o teacă de piele un cuţit cu lama
scurtă. Se întoarse către mine şi-mi spuse:
— Suflecă-ţi mâneca, hai, copile! Braţul drept…
Cu degete tremurătoare, am făcut aşa cum mi-a
spus.
 — Acum ia potirul şi ţine-l sub braţ ca să aduni
sângele.
Am ridicat braţul gol şi am aşezat sub el potirul
minunat lucrat. Grimalkin făcu o mică tăietură
în carne. Abia am simţit-o, dar sângele începu să
picure imediat; cu toate acestea, s-a oprit înainte
ca potirul să se fi umplut pe jumătate.
— Încă o tăietură şi am isprăvit, spuse
Grimalkin.
Am simţit din nou lama în carne şi durerea
scurtă dar ascuţită mi-a tăiat răsuflarea. De data
asta sângele a ţâşnit bogat şi, spre surprinderea
mea, vasul a devenit brusc foarte greu. S-a
umplut repede, dar în clipa în care sângele a
ajuns până la buza potirului, din braţ nu mi-a
mai curs deodată nimic şi am văzut că sângele
deja se închegase într-o linie roşie pe carnea
palidă a braţului meu.
Vrăjitoarea asasină a aşezat potirul pe masă;
războinicul l-a luat şi a plecat cu el spre groapă.
L-am privit cum coboară treptele şi dispare, apoi
am aşteptat în tăcere până când s-a îndepărtat
suficient de mult de sală. Nu puteam risca să
audă zgomot şi să se întoarcă. Era vital ca
sângele meu să-i fie dat lui Ordeen. Minutele
treceau încet, iar în cele din urmă Grimalkin
zâmbi şi scoase din mâneca ei o oglindă mică,
pregătindu-se să anunţe succesul nostru.
Dar înainte să o poată face, din nou se întunecă
în jurul nostru şi eu am simţit un fior rece. Încă o
dată, ochi strălucitori se îndreptară către noi din
direcţia gropii. Oare servitorii lui Ordeen ne
ghiciseră intenţiile?
Brusc mi-am dat seama că, în ciuda tăcerii
intense, sala era plină acum de oameni. Şi ce
oameni ciudaţi şi înspăimântători!
Bărbaţii erau foarte înalţi, cu nasuri şi bărbii
lungi şi ascuţite şi feţe prelungi. Trebuie să fie
demoni, m-am gândit eu, cu ochii lor adânciţi în
fundul capului şi cu hainele negre şi largi care
atârnau pe trupurile lor ca nişte pânze de funigei
întinse peste sălcii. La cingători purtau săbii
lungi, cu lame încovoiate.
Văzându-i pe demoni, mi-am adus aminte de un
vechi proverb din Comitat:

Nasul ascuţit, bărbia ţuguiată,

Întunericul dinăuntru arată.

Dimpotrivă, femeile erau zvelte, cu rotunjimi

voluptuoase, cu pielea lucitoare de parcă tocmai
fusese unsă. Şi ele dansau – se roteau în ritmul
bătăilor îndepărtate ale unor tobe nevăzute.
Femeile astea dansau singure, în vreme ce
bărbaţii stăteau încruntaţi la marginea cercului
unde dansau ele, sau se ţineau în umbra
coloanelor şi le priveau cu ochi lacomi.
M-am uitat la masa noastră şi am văzut că toată
lumea părea fermecată de dansatoare. Mişcările
lor ciudate aveau un fel de vrajă. Grimalkin
stătea cu oglinda în mână, dar părea să nu fie în
stare să o folosească. Eram lipsiţi de putere.
Oare ne apropiasem atât de mult de succes dar
aveam să fim opriţi în ultimul minut?
Şi apoi mi-am dat seama că Seilenos şi câţiva
bărbaţi din escorta mamei înfulecau lacomi din
farfuriile lor şi beau vin din pocalele lor aurii – în
pofida avertismentelor mamei. Am ştiut atunci
că vraciul grec nu avea voinţa şi hotărârea lui
John Gregory – cu siguranţă asta avea să-i aducă
pieirea.
Mi-am întors din nou privirea către femeile care
dansau în faţa gropii şi am văzut că dacă până
acum fiecare dansase singură, acum se
învârteau două câte două, femeie cu femeie,
urmând modelul mozaicului, şerpii înlănţuiţi.
Bătăile de tobă se auzeau din ce în ce mai tare,
mai repede şi mai sălbatic, şi acum erau mai
multe tobe. Mă făceau să vreau să ţin ritmul cu
piciorul, şi am simţit o dorinţă ciudată de a mă
ridica de pe scaun. M-am uitat la Alice şi am
văzut că şi ea se încleştase de scaunul ei,
împotrivindu-se dorinţei de a se alătura
dansatoarelor. Am încercat să respir mai rar şi
m-am luptat cu impulsul de a mă mişca, până
când acesta începu să slăbească.
Atunci am văzut că unul dintre cei care dansau
era un bărbat – unul pe care l-am recunoscut.
Era Seilenos. Doar cu puţin timp în urmă îl
văzusem gustând din mâncarea interzisă; acum
intrase în acel dans sălbatic. Pentru o clipă l-am
pierdut din ochi, dar când a apărut din nou, se
rotea mai aproape de masa noastră. Şi am văzut
că o femeie avea gura lipită de gâtul lui şi dinţii ei
erau înfipţi adânc în carne; pe pieptul lui picura
sânge. Ochii lui se învârteau înnebuniţi de
groază în orbite, stomacul lui părea cuprins de
convulsii, hainele îi erau sfâşiate, iar pe spate i se
vedeau răni adânci. Femeia îl golea de sânge.
Apoi Seilenos dispăru în vârtejul de trupuri din
preajma gropii şi nu l-am mai văzut niciodată.
M-am simţit recunoscător pentru ceea ce mă
învăţase Vraciul şi pentru că nu mâncasem
nimic înainte de a intra în citadelă. Pasiunea lui
Seilenos pentru mâncare şi băutură îl costase
viaţa – poate chiar şi sufletul!
Apoi, în dreapta mea, am văzut-o din nou pe
Grimalkin, cu faţa contorsionată de efortul
imens de a lupta împotriva puternicei magii
negre care ne legase. Încet, a dus oglinda la gură.
A suflat pe ea şi, concentrată, a început să scrie
cu degetul arătător. Era semnalul de începere a
atacului.
CAPITOLUL 17
ELEMENTARIILE DE FOC
Siluetele care dansau continuară să se învârtă
un timp pe ritmul frenetic, dar în cele din urmă
încetiniră. Tobele îşi răriră bătăile, apoi se opriră
cu totul. Demonii rămaseră nemişcaţi,
încremeniţi în timp, aşa cum fusesem şi noi cu
câteva minute în urmă. Unii stăteau cu capetele
înclinate şi aveam impresia că ascultă.
Am auzit un răpăit de paşi în depărtare. Apoi
mai aproape, tot mai aproape. Uşile se dădură de
perete cu un zgomot puternic şi în sală năvălită
vrăjitoarele din Pendle, cu cuţitele în mână, cu
feţele lor sălbatice şi nerăbdătoare să înceapă
lupta. Printre ele erau şi vrăjitoare Mouldheel,
dar nu le vedeam pe Mab şi cele două surori ale
ei. De ce nu participau şi ele la atac? M-am
întrebat.
Din nou Grimalkin sări peste masă şi intră în
luptă. Demonii nu-şi mai folosiră puterile, sau
poate se dovediră inutile împotriva atacului
sălbatic al vrăjitoarelor. Acestea spintecau în
dreapta şi în stânga, mânuindu-şi tăişurile în
mod eficient. Duşmanii lor rezistară, scoţându-şi
săbiile şi ripostând, dar în câteva minute mai
mulţi dintre ei zăceau morţi, iar sângele lor roşu
se aduna pe pardoseală.
Totul se petrecu atât de repede încât noi ceilalţi
nici nu am avut timp să intrăm în luptă. Într-un
moment bătălia se purta cu ferocitate, iar în
momentul următor demonii se retrăgeau pe
trepte în groapă. Dar era o retragere în ordine.
Unii luptară întocmai ca o ariergardă, în vreme
ce femeile scăpau. Curând rămaseră doar
vrăjitoarele, privind în josul treptelor în
întuneric.
Alice mă apucă strâns de braţ pe când ne
îndreptam către ele, dar vrăjitoarele se
îndepărtau deja de groapă.
— E prea periculos să îi urmărim, spuse
Grimalkin, întorcându-se spre mine. Bănuiesc
că exact asta şi aşteaptă. Au cedat şi s-au retras
mult prea repede. Fără îndoială, vor să ne atragă
în întuneric şi să ne atace. O să facem aşa cum
ne-a spus mama ta, copile. Cred că ar trebui să
rămâi să aştepţi aici până când mercenarii îşi
lansează atacul. Trebuie să-şi facă apariţia, aşa
că noi o s-o luăm înainte şi o să pătrundem mai
adânc în citadelă.
Spunând acestea, le conduse pe vrăjitoarele cu
hainele împroşcate de sânge afară în tunel, către
curtea interioară.
— E mai bine să facem cum zice ea, Tom, spuse
Alice, continuând să mă ţină strâns de braţ. O să
le urmăm în câteva minute.
Câţiva dintre membrii escortei mamei
încuviinţară din cap. Rămaşi fără conducătorul
lor, păreau agitaţi. Trupurile lui Seilenos şi ale
altor doi soldaţi zăceau în bălti de sânge, iar ochii
larg deschişi, dar care nu mai puteau să vadă,
fixau bolta înaltă.

— Hai să ne apropiem de uşă, spuse Alice,

uitându-se agitată către trepte. Acum că
vrăjitoarele au plecat, demonii ăia ar putea să
vină înapoi.
Părea o idee bună, aşa că ne-am retras cu toţii
lângă uşa deschisă.
Câteva clipe mai târziu am auzit cai
apropiindu-se în galop. Am văzut cum
mercenarii năvălesc prin intrare şi de-a lungul
tunelului pentru a-şi începe atacul. Dură mult
până când trecură cu toţii. Când ultimele copite
răsunară în depărtare, am ieşit din sală şi i-am
urmat în curtea interioară.
M-am uitat repede peste umăr. Nu se vedea nici
urmă de mama, Vraci sau ceilalţi. Ar fi trebuit
deja să fie aici, nu? Mi-am spus.
Nu făcusem mai mult de zece paşi prin tunel
când am auzit din nou zgomot de galop. Era din
ce în ce mai puternic! Războinicii se întorceau.
Deja se retrăgeau! Ce se întâmplase?
Un cal fără călăreţ trecu pe lângă noi, cât pe ce
să o trântească sub copitele sale pe Alice. Ochii i
se învârteau în cap de spaimă şi avea spume la
gură. Alţi cai trecură pe lângă noi în goană, unii
cu călăreţii lor dar fără arme, cu ochii mari de
groază. Da, toţi se retrăgeau. Nu încăpea nicio
îndoială. Fuseseră puşi pe fugă. Oare ce îi făcuse
să gonească mâncând pământul?
Pe când tot mai mulţi treceau într-un galop
nebun pe lângă noi, mi-am dat seama că suntem
în pericol de a fi striviţi. Am împins-o pe Alice
într-o nişă în perete, apărând-o cu trupul meu.
Caii goneau înnebuniţi de spaimă, şi tunelul se
umpluse de bubuiturile copitelor lor. Mi se părea
că nu aveau să se mai termine, dar în cele din
urmă se lăsă tăcerea şi eu m-am îndepărtat de
perete.
— Eşti bine, Alice? Am spus, ridicându-mi de jos
toiagul şi sacul.
Ea încuviinţă din cap.
— Unde e escorta mamei tale? Întrebă.
M-am uitat în jur. Trei dintre oameni erau morţi,
călcaţi în picioare de cai, iar de restul nu se
vedea nici urmă. Şi unde erau mama, Vraciul şi
Arkwright? În tunel, în urma noastră? Oare
fuseseră şi ei striviţi în năvala nebună a cailor?
Am simţit un nod în gât.
Am strigat „Mamă, mamă!” dar nu mi-a răspuns
nimeni, doar o tăcere stranie.
— Ar trebui să mergem după vrăjitoare, Tom,
propuse Alice. Poate că i-a întârziat ceva pe
mama ta şi pe Moşul Gregory. Poate că nici n-au
fost în tunel când au trecut caii.
Am încuviinţat din cap şi ne-am continuat
drumul. Eram îngrijorat pentru mama, dar îmi
era şi frică pentru ceea ce ne putea aştepta. Orice
era, o mie de războinici călare au preferat să fugă
decât să o înfrunte. Oare era însăşi Ordeen?
Oare primise deja sângele meu şi se trezise?
Acum ne apropiam de capătul tunelului şi ceaţa
începea să ne învăluie. O frică stranie mă
copleşea. Valuri de fiori reci treceau prin mine
asemenea unei vijelii care încerca să mă împingă
înapoi.
— Simţi, Tom? Întrebă Alice.
 Am încuviinţat din cap. Pentru un vraci care se
confruntă cu forţele Întunericului, orice urmă de
spaimă era periculoasă. Îi făcea pe duşmanii
Luminii mult mai puternici.
Ne-am chinuit să mergem mai departe. Am
încercat să-mi îndepărtez spaima gândindu-mă
la momentele fericite din copilărie: când stăteam
pe genunchii mamei sau când tata îmi povestea
despre vremurile în care fusese pe mare. Ne-am
străduit să mergem înainte până când, în cele
din urmă, în faţa noastră s-a ivit din ceaţă, înalt,
zidul interior al Ordului, cu pietrele sale uriaşe
încă lucind.
Ne aflam în marea curte pietruită de sub
meterezele lui. Pe jos erau cai morţi; şi războinici,
cu ochii larg deschişi şi holbaţi, cu feţele
contorsionate de groază.
— Ce i-a omorât, Alice? Am strigat. Nu există
semne pe ei. Nu se vede nicio urmă de rană.
— Au murit de spaimă, de-asta au murit, Tom.
Le-a împietrit minţile şi le-a oprit inimile… Dar
uite, acolo e o poartă deschisă!
În faţa noastră, în zid, se vedea o poartă mare de
lemn. Era larg deschisă, dar înăuntru era
întuneric. Pe când o priveam, disperarea mă
copleşi şi nu am găsit în mine voinţa de a face
nici măcar un singur pas către ea. Totul fusese
degeaba. Războinicii fugiseră sau muriseră, şi
acum nu mai aveam nicio şansă de a intra şi de a
o distruge pe Ordeen înainte să se înfăşoare iar
în mantia ei de putere.
Am stat privind lung la poarta deschisă,
împreună cu Alice. Ce puteam face doar noi doi,
singuri? Şi cât timp mai aveam până ce Ordeen
avea să se trezească?
— Nu am puterea de a intra, i-am spus lui Alice,
ştiind că mă aflam în stăpânirea intensei magii
întunecate care fusese folosită împotriva
mercenarilor. Nu sunt suficient de curajos
pentru asta… Nu am voinţa…
Răspunsul lui Alice a fost doar o încuviinţare
slabă din cap.
Deşi niciunul nu spuneam cu glas tare ce
gândeam, părea lucru sigur că vrăjitoarele din
Pendle intraseră deja înaintea noastră. Dar tot
nu ne puteam mişca. Mă întrebam ce se
întâmplase oare cu mama şi ceilalţi. Voinţa şi
curajul îmi dispăruseră.
Nu ştiu cât am mai fi rămas acolo, dar deodată
am auzit paşi în urma noastră şi ne-am întors.
Am văzut ieşind din tunel o siluetă înaltă,
purtând glugă, şi ducând un toiag şi un sac. Spre
marea mea mirare mi-am dat seama că era
Vraciul. Chiar în spatele lui era Bill Arkwright,
care avea un aer hotărât, ca şi cum era gata să
spargă câteva capete. Dar nu se vedea nici urmă
de cei trei câini ai lui.
Arkwright ne făcu un semn cu capul, dar
Vraciul trecu drept pe lângă noi, cu paşi mari,
fără să ne arunce nici măcar o privire. Apoi, când
ajunse la poartă, se întoarse şi se uită înapoi la
mine, cu ochii scăpărându-i mânioşi.
— Haide, băiete, nu mai tândăli! Mârâi el. Avem
treabă de făcut. Şi dacă n-o facem noi, cine s-o
facă?
M-am silit să fac un pas înainte, apoi un al
doilea. Cu fiecare pas mi se părea mai uşor, şi
lanţurile fricii începeau să se slăbească şi să
cadă din mintea mea. Mi-am dat seama că, în
vreme ce războinicii fugiseră sau muriseră,
îndeletnicirea noastră – la care se adăuga faptul
că fiecare dintre noi era cel de-ai şaptelea fiu al
unui al şaptelea fiu – ne dădea puterea de a
rezista. Dar mai presus de toate, Vraciul şi
hotărârea lui mă ajutaseră să-mi înfrâng teama.
Cât despre Alice, pregătirea ei de vrăjitoare avea
să fie de folos – deşi magistrul meu nu o invitase
să ni se alăture, a păşit odată cu mine prin
poartă şi am intrat împreună în bezna de dincolo
de ea.
— Aţi văzut-o pe mama? I-am întrebat pe cei doi
vraci.
Amândoi au clătinat din cap.
— Ne-am despărţit atunci când caii aceia au
venit în goana lor nebună către noi. Nu-ţi face
griji, băiete, spuse Vraciul, mama ta se descurcă
şi singură. Fără îndoială, o să ne urmeze mai
târziu.
Erau nişte cuvinte pline de bunătate, dar nu mă
ajutară prea mult să-mi liniştesc temerile.
 — Unde e Gheară cu puii ei? L-am întrebat pe
Bill. Sunt în siguranţă cu toţii?
— Deocamdată sunt destul de bine, răspunse el.
I-am învăţat cum să se poarte cu vrăjitoarele de
apă şi altele de soiul ăsta. Dar ce şanse ar avea în
faţa unei elementarii de foc?
Acum auzeam în depărtare mugetul unei
cascade şi, mult mai aproape, ecoul apei care
picura în stropi mari pe piatră. Se mai auzea şi
un şuier ca de abur. Un potop se prăbuşise peste
Ord, şi mare parte din el îşi croise drum
înăuntru. Am întins mâna şi am atins zidul.
Piatra era încă foarte caldă.
Vraciul îşi deschise sacul, scoase un mic felinar,
îl aprinse şi îl ridică înaintea lui. Ne-am uitat în
jur şi imediat am văzut că acolo se deschideau
mai multe drumuri. Un coridor îngust, învăluit
în fuioare de ceaţă, pornea chiar în faţa noastră,
urcând uşor; la dreapta noastră era un altul,
perfect drept. Vraciul se opri. Păru să asculte.
Am crezut că aud în depărtare un strigăt slab,
dar el nu se repetă şi după câteva clipe Vraciul se
întoarse şi vorbi.
— Cred că în sus ar trebui să mergem. Mă aştept
să o găsim pe Ordeen într-unul din turnuri. Ce
zici? Întrebă el, uitându-se la Arkwright.
Celălalt vraci încuviinţă cu o mişcare uşoară a
capului, şi magistrul meu porni la drum, cu paşi
mari şi hotărâţi. L-am urmat, cu Alice alături de
mine.
 Am mers doar câteva minute, şi coridorul s-a
terminat. În faţa noastră era un zid de piatră, dar
în stânga am văzut o deschidere. Fără nicio
ezitare, Vraciul se strecură prin ea, ţinând în sus
felinarul. L-am urmat cu toţii şi ne-am trezit
într-o încăpere mare, plină de lespezi de piatră pe
care se aflau întinşi pe spate nişte oameni care
păreau că dorm. Spre deosebire de coridor,
această încăpere nu era cufundată în beznă; era
plină de o lumină galbenă slabă, deşi nu-mi
dădeam seama de unde vine.
Siluetele întinse pe pietre păreau umane, dar
trupurile lor erau lungi, feţele înguste şi
prelungi, cu bărbii şi nasuri ascuţite şi ochi
adânciţi în orbite. Aceştia erau demonii pe care îi
văzusem privindu-i pe dansatori în sala cea
mare. Dar acum, când felinarul îi prinse în
lumina lui pe cei mai apropiaţi, mi-am dat seama
că nu dormeau, ci că erau morţi.
Gâturile le fuseseră tăiate şi ei zăceau în
propriul lor sânge, care se scursese şi pe
podeaua de piatră. Pe când înaintam încet,
strecurându-ne printre lespezi, am văzut urme
însângerate. Unele erau lăsate de pantofi
ascuţiţi, dar erau şi urme de picioare goale –
picioarele vrăjitoarelor Mouldheel.
— Vrăjitoarele din Pendle nu sunt exact aliaţii
pe care mi-i doream, dar cel puţin acum nu mai
avem de ce să ne temem în această încăpere,
remarcă Vraciul.
 — Ordul este imens, am spus eu. Trebuie să fie
o mulţime de încăperi. Gândeşte-te doar câte
creaturi asemănătoare mai trebuie să fie…
— N-are rost să ne gândim la asta, băiete.
Trebuie să mergem mai departe. Cel puţin, dacă
ne ameninţă vreo primejdie, vrăjitoarele aflate
înaintea noastră vor da primele ochii cu ea şi ne
vor avertiza în vreun fel.
Vraciul şi Arkwright ieşiră primii din încăpere;
dar chiar în clipa în care mă pregăteam să-i
urmez, am auzit un strigăt în spatele meu. M-am
întors şi am văzut-o pe Alice încremenită, cu
chipul împietrit de groază. Unul dintre demoni se
ridicase deodată în capul oaselor pe lespedea sa;
o apucase strâns de braţ şi o privea cu răutate.
Sângera din gât, dar era limpede că tăietura nu
fusese suficient de adâncă şi el îşi revenise,
pentru a găsi pe domeniul lui nişte străini. Ochii
îi scânteiau furioşi, şi întinse mâna după sabia
încovoiată de la cingătoare. Voia să o folosească
asupra lui Alice! M-am repezit la el şi l-am
împuns cu putere în piept cu capătul toiagului
meu. Icni cu răsuflarea tăiată când simţi lemnul
de scoruş-de-munte şi deschise gura; saliva şi
sângele ţâşniră cu putere afară. Îşi scoase sabia,
aşa că l-am împuns din nou. Scăpă din mână
sabia, care se rostogoli pe pardoseală. Dădu
drumul braţului lui Alice şi se rostogoli departe
de mine peste lespedea sa de piatră, pentru a
ateriza pe picioare, ghemuit. Se întoarse încet cu
faţa la mine, cu ochii la marginea lespezii.

Înainte să pot acţiona, diavolul ţâşni în sus.

Niciun om nu ar fi putut sări atât de mult şi cu o
asemenea viteză. Zbură peste lespede şi căzu
peste mine, şi am scăpat toiagul din mână. Am
căzut pe spate, m-am răsucit şi m-am rostogolit
departe de el. Am văzut că demonul se pregătea
să atace din nou şi am înţeles că nu aveam decât
o singură şansă. Mi-ar fi luat prea mult timp să
trag afară lanţul de argint ascuns în buzunarul
pantalonilor, dar poate că reuşeam să întind
mâna peste umăr şi să scot cuţitul pe care mi-l
dăruise Grimalkin. Dar nu am apucat să mă
gândesc prea bine la asta când mi-am dat seama
că era prea târziu – demonul era asupra mea.
În clipa următoare două lucruri se întâmplară în
acelaşi timp: se auzi un clinchet şi ceva ţâşni
peste capul meu şi străpunse gâtul creaturii.
Demonul căzu în genunchi, sufocându-se, apoi
se prăbuşi pe o parte. Respiră adânc şi se
cutremură, apoi rămase nemişcat.
Alice se apropie de mine; ţinea în mână toiagul
meu. Clinchetul pe care îl auzisem marcase
eliberarea tăişului, care acum era plin de sânge.
Vraciul şi Arkwright se întoarseră în fugă; se
uitară la creatura moartă, apoi la Alice.
— Se pare că Alice tocmai ţi-a salvat viaţa, tinere
Ward, spuse Arkwright, în vreme ce eu încercam
să mă ridic, tremurând, în picioare.
 Vraciul nu spuse nimic; ca de obicei, refuza să o
laude pe Alice. Chiar atunci se auzi un geamăt
din colţul îndepărtat al încăperii; un alt servitor
al lui Ordeen începea să se mişte.
— Vrăjitoarele alea nu şi-au făcut treaba atât de
bine pe cât am crezut, remarcă John Gregory.
Haideţi să plecăm. Nu are rost să mai rămânem
aici mai mult decât trebuie. Timpul e scurt – şi
cine ştie ce ne mai aşteaptă?
Dincolo de uşă era un alt coridor, care din nou
urca. Am înaintat pe el, cu magistrul meu în
frunte. Brusc, Vraciul ridică o mână şi se opri,
arătând către zidul din stânga noastră. O sferă
mică şi strălucitoare, o bulă de foc translucid
plutea la înălţimea capetelor noastre. Nu era mai
mare ca pumnul meu, şi la început am crezut că
era prinsă de perete. Dar pe când o priveam, am
văzut-o plutind de-a curmezişul coridorului şi
dispărând în piatră.
— Ce-a fost asta? Am întrebat. O elementarie de
foc?
— Da, băiete, asta cred că a fost. Pentru că am
trăit toată viaţa în Comitatul unde e atâta
umezeală, n-am văzut niciodată cu ochii mei una
până acum. Din câte am citit, pot fi cu adevărat
foarte primejdioase, dar datorită cantităţii mari
de apă care a căzut peste Ord – şi a pătruns
înăuntru – o să mai treacă ceva timp până când
vor fi din nou pe deplin active. Un motiv în plus
ca să mergem mai departe cât de repede putem!
Unde e Seilenos? El ştie totul despre asemenea
lucruri…
— Seilenos e mort, i-am explicat eu, clătinând
trist din cap. În ciuda avertismentelor mamei, a
mâncat din mâncare şi a băut din vinul de pe
masă. Apoi a fost omorât de unul dintre demoni.
— Lăcomia l-a ucis pe bietul om, spuse Vraciul
cu o voce gravă. Felul în care facem noi lucrurile
în Comitat este cel mai bun atunci când e vorba
să înfrunţi Întunericul. Mare păcat. Aveam multă
nevoie de ştiinţa lui aici.
Coridorul continuă să urce şi mai abrupt chiar,
şi din nou drumul ne-a fost oprit de un perete de
piatră, cu o deschizătură în partea stângă. În
încăperea în care am pătruns, felinarul ne-a
dezvăluit alte lespezi de piatră, pe care stăteau
întinşi demoni. Toţi fuseseră omorâţi ca şi cei pe
care îi văzusem deja, iar peste tot era foarte mult
sânge. Pe când înaintam printre lespezi, Alice
scoase un strigăt de groază.
De data asta, lucrurile nu mai merseseră atât de
uşor pentru vrăjitoare, şi una dintre ele era
moartă. Nici din ea nu rămăsese mare lucru. Tot
ce se mai vedea erau picioarele de la genunchi în
jos şi pantofii ascuţiţi. Deasupra lor, restul
trupului fusese transformat în cenuşă, care încă
mai fumega. Aerul era plin de duhoarea cărnii
arse.
— Ce a provocat asta? Am întrebat. Sfera aceea
strălucitoare pe care am văzut-o înainte?
 — Sfera sau ceva asemănător, băiete. Cu
siguranţă un soi de elementarie de foc. Să
sperăm că a plecat în altă parte. Ordul se
trezeşte la viaţă mai repede decât ne aşteptam,
spuse Vraciul, şi apoi făcu ochii mari, alarmat.
La cinci paşi în faţa noastră se ivise o minge de
foc, care părea mult mai ameninţătoare decât
sfera translucidă pe care o văzusem înainte. Era
puţin mai mare decât un cap de om şi opacă;
arunca flăcări, pulsa ritmic, se mărea şi se
contracta pe rând. Începu să alunece către noi,
crescând rapid.
Vraciul o lovi cu toiagul lui şi mingea de foc se
retrase puţin, după care se apropie din nou. El
îşi repezi iarăşi toiagul spre minge, care trecu la
un deget de ea. Mingea de foc ţâşni peste capetele
noastre cu o viteză năucitoare şi se sparse de
peretele îndepărtat într-o ploaie de scântei
portocalii.
Vraciul o porni cu paşi mari şi ne conduse afară
din încăpere. M-am uitat înapoi şi am văzut că
sfera de foc prinsese din nou formă la baza
peretelui şi începea iar să plutească după noi.
Dincolo de uşă, nişte trepte de piatră urcau
abrupt şi am pornit-o cu toţii repede în sus.
M-am uitat în urmă, îngrijorat, dar elementaria
nu părea să ne urmeze. M-am întrebat dacă nu
cumva era închisă în vreun fel doar în acea
cameră. Poate că datoria ei era să o păzească.
Treptele urcau în spirală. Oare eram deja
într-unul din cele trei turnuri? Nu aveam cum
să-mi dau seama pentru că nu existau ferestre.
Mă simţeam tot mai neliniştit. Chiar dacă
reuşeam să o nimicim pe Ordeen, drumul nostru
era plin de elementarii… şi cine ştie de ce alte
creaturi. Va trebui să coborâm din nou treptele
astea, şi o vom face atunci când toate făpturile
care acum pândeau în umbră aveau să fie pe
deplin treze şi periculoase. Cum am putea să
scăpăm vii şi nevătămaţi?
Câteva clipe mai târziu ne confruntam cu o altă
primejdie. O vrăjitoare Mouldheel zăcea moartă
pe trepte în faţa noastră, uşor de recunoscut
după picioarele ei goale şi rochia zdrenţuită.
Acolo unde fuseseră capul şi umerii ei, se
zvârcolea şi fâsâia, portocalie şi strălucitoare, o
elementarie de foc în formă de stea-de-mare,
mişcându-se încet în jos pentru a ronţăi restul
trupului vrăjitoarei. Era una dintre acele asterii
despre care îmi vorbise Vraciul.
— Se pare că i-a căzut în cap pe când trecea pe
sub ea, remarcă el. Nu e o moarte prea uşoară…
Ne-am continuat drumul cu spatele lipit de
pereţii de piatră, ocolindu-le cât am putut de
mult pe vrăjitoarea moartă şi pe cumplita ei
asasină. Dar apoi Vraciul a arătat deasupra
capetelor noastre. Agăţate de tavanul înalt,
pulsând incandescent, se aflau vreo cinci
elementarii asemănătoare cu asteria criminală.
— Nu ştiu cum e mai bine, să ne mişcăm foarte
încet sau să o luăm la fugă, a murmurat el. Hai
să încercăm cu încetul şi să rămânem aproape
unul de altul. Pregăteşte-ţi toiagul, băiete!
Vraciul o luă înainte, urmat de Alice şi de mine,
iar Bill Arkwright încheia şirul. Stăteam cu
toiegele pregătite, îmi simţeam gura uscată de
teamă. Am urcat încet, cu paşi egali, trecând pe
sub primele două elementarii în formă de stea.
Poate că erau încă amorţite, sau poate că
fuseseră afectate de potop? Nu puteam decât să
sperăm…
Chiar când deveneam încrezători că scăpasem
de primejdie, am auzit un şuierat şi o
elementarie mare se desprinse de tavan, căzând
drept către capul Vraciului. El îşi roti toiagul şi,
cu o ploaie de scântei, lama tăie elementaria în
două bucăţi, care căzură pe trepte în spatele
nostru. M-am întors şi le-am văzut târându-se
una către alta, încercând să se întregească din
nou într-o singură creatură.
Am grăbit pasul, dar stăteam cu ochii la tavan.
În cele din urmă am ajuns pe un palier pe care se
aflau trei deschideri întunecate, şi mi-am dat
seama că acestea erau probabil intrările în cele
trei turnuri.
— Ei, şi acum pe unde o luăm? Întrebă Vraciul,
uitându-se pe rând la fiecare şir de trepte.
— Cine poate şti? Răspunse Arkwright ridicând
din umeri. Locul ăsta e atât de mare – nici nu
avem vreme să căutăm peste tot. Situaţia nu
arată prea bine.
— Alice ar putea adulmeca primejdia, am
sugerat eu.
Vraciul se încruntă – era limpede că socotea
asta o folosire a puterilor Întunericului.
Înainte să poată refuza categoric, am spus
repede:
— Mama ar vrea să ne folosim de orice mijloace
posibile ca să putem rămâne în viaţă şi să o
omorâm pe Ordeen!
— Iar eu ţi-am explicat deja că nu îmi plac toate
metodele mamei tale şi nu vreau să le folosesc!
Îmi replică tăios magistrul meu.
— Te rog, l-am implorat încet, las-o pe Alice…
— Cred că nu prea avem de ales, şi trebuie să o
lăsăm pe fată să încerce, spuse Arkwright.
Vraciul îşi închise ochii ca şi cum ar fi simţit o
durere; apoi încuviinţă uşor din cap.
Alice se îndreptă imediat către şirul central de
trepte şi adulmecă de două ori cu zgomot.
— Nu pot să-mi dau seama ce e acolo sus,
mărturisi ea, pentru că pe aici au luat-o
vrăjitoarele. Au alterat aerul, aşa că nu pot să
spun ce se află dincolo de ele.
— Atunci ar fi logic să o luăm şi noi tot pe aici,
spuse Vraciul. Cel puţin aşa am putea fi
avertizaţi de se întâmplă cumva să dea de
necazuri. Mă gândesc că au adulmecat şi ele
calea cea mai sigură.
Dar înainte ca Alice să-i poată răspunde, din
tunelul central se auzi un ţipăt, urmat de paşii
cuiva care cobora în fugă treptele. Vraciul îşi
ridică toiagul şi-şi eliberă lama cu un clinchet.
O clipă mai târziu, o vrăjitoare apăru alergând şi
ţipând ascuţit, cu părul arzând, cu pantofii ei
ascuţiţi bocănind pe pardoseala de marmură.
Nici nu cred că ne-a văzut. Continuând să ţipe,
coborî mai departe pe trepte şi dispăru. Apoi o a
doua se ivi, o vrăjitoare Mouldheel desculţă, una
din adeptele lui Mab. Arkwright o opri,
apucând-o de mâneca zdrenţuită şi
ameninţând-o cu toiagul lui. Privirea ei era
îngrozită, faţa acoperită de funingine, dar nu
părea să fie rănită.
— Dă-mi drumul! Strigă ea.
— Ce s-a întâmplat? Întrebă Vraciul.
— Demoni de foc! N-am avut nicio şansă. Au
murit cu toatele. Sunt toate moarte!
Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui
Arkwright şi o luă la fugă în jos pe scări. Dacă era
aşa cum spunea ea, toate vrăjitoarele erau
moarte – chiar şi Grimalkin. Puterea lui Ordeen
era atât de mare încât ele nu fuseseră în stare să
adulmece primejdia şi nici să se împotrivească
elementariilor de foc.
Alice verifică şirul de trepte din partea stângă şi
clătină din cap.
— Pericol acolo sus! Spuse ea. Apoi încuviinţă
din cap către scara din dreapta: Asta pare în
regulă…
 Aşa că am început să urcăm cu mare grijă, din
nou cu Vraciul în frunte. Mi se părea că urcam
dintotdeauna: abia îmi mai puteam mişca
picioarele şi le simţeam grele ca plumbul. Era
înspăimântător să-mi închipui toată această
construcţie trecând printr-un portal, plină de
entităţi întunecate – unele dintre ele
necunoscute şi nici măcar înscrise în Bestiarul
Vraciului. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Ordul s-ar
fi întors deodată prin portal, luându-ne pe toţi cu
el? Era un gând înfricoşător, şi mi-am dorit să fi
terminat ce aveam de făcut şi să fim deja afară,
în loc să pătrundem tot mai în adâncul lui, unde
ne aşteptau o mulţime de primejdii necunoscute.
În cele din urmă am ajuns în capul scărilor, unde
ne-am trezit în faţa unei uşi mari, circulare, de
bronz. Pe ea se afla sculptat un craniu mare. Nu
exista nici mâner şi nici broască, dar Vraciul îşi
lipi palma de craniu şi apăsă pe el. Uşa se
deschise fără zgomot. Ridicând felinarul sus de
tot, magistrul meu păşi într-o încăpere mică,
octogonală. L-am urmat şi am privit în jur,
nedumeriţi. Nu mai exista nicio altă uşă. Ce era
locul acesta? La ce servea?
Răspunsul a venit în clipa următoare. Era o
capcană! Brusc, podeaua se deschise sub
picioarele mele şi am auzit-o pe Alice ţipând
îngrozită. Apoi felinarul se stinse, am simţit o
gheară în stomac, şi m-am prăbuşit în neant.
CAPITOLUL 18
 ÎNVOIALA
Am căzut pe pământ moale, dar impactul mi-a
tăiat răsuflarea şi m-a făcut să-mi scap din mâini
toiagul şi sacul. Era beznă deplină – nici mâna
nu mi-o vedeam chiar dacă o ţineam în faţa
ochilor. M-am ridicat în genunchi. Sub mine era
noroi, iar umezeala începea să-mi pătrundă prin
pantaloni. I-am strigat pe Vraci şi pe Alice, dar
nu am primit niciun răspuns.
Cu toate acestea, nu eram singur. Am simţit o
mişcare în întuneric, în apropiere. Orice ar fi
fost, avea mai mult de două picioare şi se apropia
încet de mine. Apoi am tresărit, căci am simţit
ceva atingându-mi glezna chiar deasupra ghetei.
Era o atingere uşoară, aproape ca o mângâiere, şi
pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva era
ceva de care nu trebuia să mă tem. Dar apoi
atingerea delicată deveni o strânsoare de fier şi
am simţit cum îmi pătrund în carne nişte dinţi
ascuţiţi. Mă aşteptam din partea creaturii să
muşte până la os, poate chiar să-mi reteze
piciorul, dar ea a început să mă târască după ea.
N-am îndrăznit să mă opun. Neputincios, am
săltat peste pământul moale, apoi am simţit cum
acesta dispare şi lasă locul unei suprafeţe tari şi
reci. Auzeam picioarele creaturii ţăcănind peste
ea. Apoi s-a oprit, mi-a dat drumul la picior şi s-a
îndepărtat.
Am auzit nişte râsete. Aveam impresia că
oamenii aceia râdeau de mine, încercând să mă
provoace într-un anume fel. Am rămas complet
nemişcat, fără să spun nimic. Îmi pierdusem
toiagul şi sacul atunci când căzusem şi, cu
excepţia lanţului de argint din buzunarul
pantalonilor, eram total lipsit de apărare.
Deodată, pământul de sub mine începu să se
legene într-un fel periculos şi am auzit un zgomot
de lanţuri. Instinctiv, m-am ridicat în capul
oaselor şi mi-am întins mâinile de-o parte şi de
alta, pentru sprijin. Râsul batjocoritor păru să se
stingă undeva sub mine – sau poate că eram eu
ridicat în sus. Sunetele deveniră din ce în ce mai
slabe, apoi se stinseră cu totul. Acum simţeam
pe faţă o adiere. Da, mă mişcăm în sus prin
beznă!
Am rămas încremenit şi tăcut, simţindu-mă
asemeni unui şoricel în coşul unei pisici. Cea
mai mică mişcare a mea putea declanşa un atac.
Nu ştiam ce pândeşte în întuneric şi nu voiam să
atrag atenţia asupra mea. Dar apoi am devenit
conştient de nişte umbre în jurul meu:
întunericul începea să se destrame. Bezna mă
îngrozise, dar lumina îmi arăta acum în ce
situaţie disperată mă aflam.
Suprafaţa pe care stăteam era metalică,
mâncată de rugină şi plină de zgârieturi. Pe când
lumina creştea, am văzut că mă aflam pe un fel
de tipsie circulară metalică, adâncă, agăţată de
vârful turnului ce se înălţa mult deasupra mea.
De marginea exterioară a tipsiei erau prinse trei
lanţuri ruginite: în afară de dimensiunile ei
uriaşe, semăna foarte mult cu capcana pe care o
foloseau vracii pentru a ademeni un duh într-un
puţ.
Eram oare o momeală pentru vreo creatură – un
prădător uriaş? M-am întrebat înspăimântat.
În apropiere se mai aflau şi alte lanţuri, şi ele
păreau să se mişte. Deasupra mea am auzit un
huruit adânc. Oare cât de departe de pământ
eram? M-am apropiat de marginea tipsiei ca să
mă uit în jos, dar tipsia a început să se legene
într-un fel periculos. Sub mine era un gol care se
mărea tot mai mult, iar în jur vedeam alte tipsii
ce se ridicau către vârful turnului. Eram prins în
capcană. Nu aveam cum să cobor.
Pereţii se apropiau şi ei din ce în ce mai mult, pe
măsură ce turnul devenea mai îngust. Acum
puteam desluşi textura pietrelor – şi chiar şi
altceva: nişte creaturi care se agăţau de pereţi –
atât de multe încât semănau cu o colonie de
insecte, miezul agitat al unui stup. Oare ce erau?
Cu cât urcam mai mult, cu atât se apropiau
pereţii arcuiţi; brusc, am înţeles ce vedeam.
Inima mi s-a strâns de spaimă – mă uitam la o
hoardă imensă de vrăjitoare lamia, vaengirele.
Erau sute. Fiecare avea patru membre: cele din
spate, mai groase, terminate cu gheare fioroase,
iar cele din faţă, asemănătoare unor braţe
omeneşti, cu mâini delicate. Pe spatele lor se
vedeau pliate două aripi negre de insectă,
ascunzând o altă pereche de aripi, interioare,
mai uşoare, pe care şi le fluturau pentru a le
usca după potop. Afară, în câmpie, se va face
curând întuneric şi, odată ce aripile lor vor fi
uscate, vor putea să părăsească Ordul şi să se
aventureze dincolo de norul în formă de scut
pentru a ataca oraşul Kalambaka şi pe călugării
de la Meteora.
Le vedeam pe lamii urmărindu-mă cu ochii lor
acoperiţi de pleoape grele; aveau obrajii scobiţi şi
erau agitate, nerăbdătoare să se hrănească.
Huruitul de deasupra deveni mai puternic,
schimbându-se treptat într-un scrâşnet şi un
scârţâit care îmi zgâria timpanele. Am înălţat
privirea. Deasupra mea era un ax uriaş care se
rotea încet, ridicând lanţurile, trăgând în sus
tipsiile de metal.
M-am uitat în jos la celelalte tipsii şi am văzut că
în unele dintre ele se aflau oameni – nu-mi
dădeam seama dacă erau morţi sau vii pentru că
erau mult sub mine. Niciunul nu părea să se
mişte. Brusc, am înţeles…
Eram hrană pentru lamii! Hrană care să le dea
putere să lupte! Am început să tremur de groază
pentru ceea ce mă aştepta. Aveam să fiu sfâşiat
în bucăţi. Încet, respirând adânc şi rar, mi-am
silit teama să se îndepărteze. Trebuia să mă
gândesc la ceilalţi. Oare Vraciul, Arkwright şi
Alice se aflau în aceeaşi situaţie ca şi mine, traşi
în sus pentru a hrăni hoardele de lamii
înfometate?
Am simţit tipsia smucindu-se, şi scârţâitul şi
scrâşnetul se opriră. Am privit din nou în jos şi
mi-am dat seama că mă aflam exact în centrul
turnului, în cea mai înaltă dintre cele vreo
treizeci de tipsii.
Apoi am început din nou să urc. M-am uitat la
celelalte tipsii de sub mine, dar ele rămăseseră
nemişcate; le lăsam în urmă.
Câteva clipe mai târziu am trecut pe lângă un
cilindru mare de metal, nemişcat, pe care se
vedeau înfăşurate nişte lanţuri ruginite – era
unul dintre mecanismele cu care fuseseră
ridicate celelalte tipsii. Probabil că eu eram
atârnat de un sistem diferit. Acum, vedeam
deasupra mea ceva ca un nor negru care fierbea,
asemănător cu cel de deasupra Ordului, dar aflat
în interiorul lui. Am simţit cum mă crispez pe
măsură ce mă apropiam de el, căci mă umplea de
spaimă. În momentul următor mă aflam
înăuntrul lui, într-o beznă totală.
Apoi norul cel întunecat începu să se destrame
şi am început să văd în jurul meu. Mă aflam tot
în tipsia ruginită. Sub mine era golul imens prin
care urcasem. Fusesem tras într-o cămăruţă de
marmură neagră; era doar un cub, fără uşi şi
fără ferestre, cu doar două obiecte în el: o oglindă
circulară mare pe peretele din stânga mea, şi un
tron.
Am început să tremur, căci mai văzusem şi
înainte acel tron. Era cel pe care stătuse aşezat
Diavolul când vorbisem cu el astă-primăvară, pe
şlepul negru. Era bogat împodobit cu sculpturi:
pe braţul stâng se vedea un dragon fioros, cu
ghearele ridicate agresiv; pe braţul drept era un
şarpe cu limba bifurcată, iar trupul lui lung
cobora pe latura tronului pentru a se încolăci
deasupra piciorului în formă de gheară.
Am coborât din tipsie pe podeaua de marmură,
privind drept înaintea mea, temându-mă să
privesc la abisul ce se căsca sub mine. Când am
păşit jos, am simţit un fior pe şira spinării; era o
avertizare că mă aflam în prezenţa unui
primejdios servitor al Întunericului. Ştiam ce se
întâmpla, pentru că mi se mai întâmplase asta şi
înainte. Nu mă puteam mişca. Nici măcar nu
respiram, dar nici nu simţeam nevoia să o fac.
Timpul se oprise în loc. Se oprise pentru mine, ca
şi pentru tot ce se afla în preajma mea. Asta
putea însemna un singur lucru. Diavolul…
Şi deodată era acolo, aşezat pe tronul bogat
împodobit, din nou sub înfăţişarea lui Matthew
Gilbert.
— Vreau să-ţi arăt acum ceva, Tom, spuse el, cu
o voce plină de răutate. Viitorul. Ce se va
întâmpla în următoarele câteva ore. Numai tu
poţi opri asta. Uită-te în oglindă!
Am simţit cum îmi sare inima din piept.
Respiram din nou, dar totul în jurul meu era
complet încremenit. Deşi mă puteam mişca,
timpul continua să stea pe loc. Neputând să mă
abţin, am făcut aşa cum mi-a cerut şi am privit
în oglindă. Totul se întunecă împrejur, şi pentru
o clipă am simţit că mă prăbuşesc, dar apoi mă
uitam la tipsii de undeva de sus, şi puteam să le
desluşesc pe toate, iar vederea mea era mai
ascuţită şi mai limpede decât fusese vreodată.
Unele tipsii erau pline de sânge; în altele se
aflau oameni. Carne şi sânge – totul era doar
hrană. Hrană pentru lamii. Într-una se vedea
Vraciul; nu mai avea toiagul şi părea bătrân şi
fragil, şi se uita în sus cu ochi îngroziţi, plini de
disperare. În alta era Alice, cu mâinile încleştate
de marginea tipsiei, cu încheieturile albite de
strânsoare. Dar mama nu era acolo, şi într-un fel
asta mi-a dat o urmă de speranţă.
Dar în clipa următoare am auzit zgomotul făcut
de nenumărate aripi şi hoarda de vaengire s-a
năpustit către tipsii cu ghearele întinse înainte.
Erau ca o masă întunecată şi hămesită de aripi
care băteau, ascunzând tipsiile, dar am auzit-o
pe Alice ţipând.

Eram neputincios, nu aveam cum să îi vin în

ajutor. Nu puteam face nimic pentru niciunul
dintre ei; nici măcar să-mi acopăr urechile ca să
nu mai aud ţipetele îngrozitoare şi zgomotul
înfiorător al cărnii sfâşiate.
Acum imaginea se schimbă, şi eu mă aflam
afară din Ord şi priveam cum servitorii lui
Ordeen ieşeau călare pe marile porţi. Erau mii,
cu iataganele şi suliţele pregătite, cu feţele lor
prelungi încremenite într-un rictus plin de
cruzime. Erau cu toţii bărbaţi; nu se vedea nici
urmă de femei. Timpul părea să îşi grăbească
pasul, şi i-am văzut apropiindu-se de
Kalambaka, ajungându-i din urmă pe războinicii
care fugiseră din Ord. Pe aceşti războinici i-au
măcelărit fără milă, sau i-au ridicat în sus pe cai,
pentru a le bea sângele, după care aruncau
trupurile dezmembrate înapoi în praf. În spatele
lor venea hoarda de menade, care se năpusteau
flămânde la carnea celor morţi şi muribunzi.
Au pătruns în cetatea înconjurată de ziduri şi
i-au atacat pe toţi cei care nu voiseră sau nu
putuseră să fugă. Femei şi bărbaţi neînarmaţi au
avut aceeaşi soartă. Copiii, chiar pruncii, erau
smulşi din braţele mamelor, erau goliţi de sânge,
apoi erau aruncaţi către zidurile însângerate. Şi
din nou menadele se repezeau la trupurile fără
viaţă şi sfâşiau carnea victimelor. Apoi am văzut
vaengirele atacând mănăstirile Meteorei;
înălţimile lor nu le puteau apăra de un asemenea
atac aerian. Am văzut trupurile căzând
asemenea unor păpuşi rupte; podeaua
katholicon-ului era acoperită de sânge. De acum
înainte, imnurile nu aveau să mai urce în dom
asemenea unor îngeri, şi nici rugăciunile
călugărilor nu aveau să mai întărească Lumina.
Ordeen era acum liberă să-şi facă apariţia
oriunde voia. Acum, şi Comitatul era în
primejdie.
— Acesta este viitorul, Tom! A strigat Diavolul.
Lucrurile pe care ţi le-am arătat vor porni să se
petreacă peste câteva momente, începând cu
moartea magistrului tău, a lui Alice şi a lui
Arkwright. Asta se va întâmpla – doar dacă nu
faci ceea ce trebuie pentru a le împiedica. Te pot
ajuta. Dar cer ceva de la tine, asta-i tot. Pur şi
simplu vreau să-mi dai sufletul tău. În schimb,
eu îţi ofer o şansă de a o distruge pe duşmanca
mamei tale.
Viziunea dispăru din oglindă şi acum eu mă
uitam la propria mea imagine. M-am întors către
Diavol.
— Sufletul meu? Am întrebat uimit. Ai fi
stăpânul sufletului meu?
— Da, mi-ar aparţine mie. Ar fi al meu şi l-aş
folosi exact aşa cum aş dori.
Să fie stăpânul sufletului meu? Ce însemna
asta? Care erau consecinţele? Să fiu mort şi
închis pentru totdeauna într-un iad viu? În
însuşi Întunericul?
Chipul care mă privea de pe tron nu mai
zâmbea. Ochii erau aspri şi cruzi.
— Peste trei zile de-acum, dacă rămâi în viaţă,
voi veni să-ţi iau sufletul. Asta îţi va da timp
îndeajuns pentru a îndeplini dorinţa mamei tale
şi pentru a găsi un loc unde să fii în siguranţă.
Eu nu te voi omorî. Nu, termenii învoielii noastre
sunt că atunci când voi veni după tine aşa cum
ne-am înţeles, suflarea ta îţi va părăsi trupul şi
tu vei muri, iar sufletul tău va ajunge în mâinile
mele. Şi va rămâne în posesia mea şi se va
supune voinţei mele. Pripoanele care mă ţin legat
nu vor mai conta. Nu te voi omorî cu mâna mea,
prin urmare domnia mea aici nu va fi limitată la
doar o sută de ani. Tu vei fi acceptat de bunăvoie
să-ţi pierzi viaţa şi, în acest fel, vei fi luat din
lume din propria ta voinţă. Astfel eu voi fi liber
să-mi folosesc mijloacele pentru a obţine în cele
din urmă dominaţia asupra acestei lumi. Va
dura un timp, un timp îndelungat, dar eu sunt
răbdător.
Am clătinat din cap.
— Nu. E o nebunie. Ceri prea mult. Nu pot
accepta aşa ceva.
— De ce nu, Tom? E limpede că asta trebuie
făcut. Sacrifică-te şi dă-mi mie sufletul tău. Vei
putea obţine atât de mult: pot să-ţi dau o şansă
să eviţi toate acele morţi pe care ţi le-am arătat.
Şi vei înlătura orice primejdie viitoare pentru
Comitat. Este hotărârea ta, Tom, dar ai văzut ce
urmează să se întâmple. Tu eşti singurul care
poate opri toate acele lucruri!
Doar dacă acceptam ce îmi cerea el puteam să
împiedic moartea lui Alice, Arkwright şi a
Vraciului. Şi alte mii vor muri, Ordeen va
triumfa, iar peste şapte ani, când se va răzbuna
pe mama şi va nimici pe oricine şi orice îndrăgea
mama acasă, în Comitat, va fi rândul acestuia să
sufere o soartă asemănătoare. Dar pentru a opri
toate astea trebuia să îndur pierderea propriului
meu suflet. Era ceva îngrozitor. Dar avea să
merite sacrificiul? Ce voia să spună diavolul cu
„o şansă”?
— Care e „şansa” pe care o voi primi în schimbul
sufletului meu? Am întrebat. Ce ai face să mă
ajuţi acum?
— Două lucruri. Primul este să întârzii trezirea
lui Ordeen. Cu o oră – atâta pot. Sigur, unii
dintre servitorii ei se trezesc cu mult înaintea ei.
Alţii încep deja să se mişte. Pe aceia trebuie să îi
eviţi, sau să te străduieşti să le ţii piept cât mai
bine. Dar al doilea – şi cel mai important – este că
îţi voi spune unde se află Ordeen.
De mai multe ori în trecut mi se oferiseră şanse
similare de către servitorii Întunericului.
Golgoth, unul dintre Vechii Zei, îmi oferise viaţa
şi sufletul în schimbul eliberării lui din pentaclul
în care era prins. Îl refuzasem. Eu nu eram
important; datoria mea era să servesc Comitatul.
În Pendle, vrăjitoarea Wurmalde îmi ceruse şi ea
ceva – cheile de la cuferele mamei, în care spera
să găsească o putere nemaipomenită pentru
Întuneric. În ciuda faptului că vieţile lui Jack,
Ellie şi a fiicei lor Mary depindeau de acordul
meu, din nou refuzasem.
Dar această ofertă era diferită. Nu era în joc doar
viaţa mea şi nici doar vieţile membrilor familiei
mele. Da, sufletul meu va aparţine Diavolului –
personificarea Întunericului. Dar aşa voi salva
Comitatul de o viitoare vizită a lui Ordeen. Şi
doar dacă mă câştiga de partea lui putea Cel Rău
să domnească asupra Pământului până la
sfârşitul vremurilor. Asta nu se va întâmpla – el
nu ar deţine decât acea parte din mine care era
nemuritoare. Ordul era o construcţie imensă şi
complexă, mi-am spus. Cunoaşterea locului
exact în care se află duşmanca mamei ne-ar da o
şansă reală de izbândă.
Eram foarte tentat să accept oferta. Ce altceva
puteam face? Şi asta va întârzia lucrurile – ceva
de care aveam cu toţii mare nevoie. În plus, mai
era ceva care îmi dădea o rază de speranţă. Nu
exista nicio dovadă că mama ar fi moartă şi, dacă
mai era în viaţă, atunci orice era posibil. Poate că
va găsi o cale de a mă salva, vreun mijloc prin
care să fiu eliberat din învoiala pe care mă
pregăteam s-o închei.
— Bine, am spus, înfiorându-mă la gândul a
ceea ce făceam. Îţi voi da sufletul în schimbul a
ceea ce-mi oferi.
— Peste trei zile mă voi întoarce să-l iau. Aşadar,
ne-am înţeles?
Am încuviinţat din cap.
— Da. Ne-am înţeles, am spus, cu inima
strânsă.
— Aşa să fie. Acum, iată informaţia de care ai
nevoie. Ordeen nu poate fi găsită în niciunul
dintre cele trei turnuri. Ele sunt locurile în care
stau servitorii ei şi sunt pline de capcane
aducătoare de moarte pentru oricine pătrunde în
ele. Dar în spatele lor se află un dom, pe
acoperişul clădirii principale. Acolo o vei găsi. Ai
însă grijă atunci când traversezi acoperişul acela
– acolo se află multe primejdii. Şi nu uita, nu ai
decât o oră până când se trezeşte Ordeen.
Îndeplinindu-şi promisiunea, Diavolul mi-a
zâmbit şi mi-a făcut semn să mă urc din nou pe
tipsie. În clipa următoare încăperea începu să se
întunece, norul se îndesi şi începu să fiarbă
deasupra mea. Ultimul lucru pe care l-am văzut
a fost zâmbetul triumfător al Celui Rău. Dar ce
altceva puteam face? M-am întrebat. Cum aş fi
putut îngădui ca atâţia oameni să moară? Cel
puţin asta ne-a oferit o şansă să evităm o
asemenea baie de sânge. Ce mai conta sufletul
meu, în comparaţie cu toate celelalte?
Încheiasem o învoială cu Diavolul. Peste trei zile,
dacă mama nu mă putea ajuta, urma să plătesc
un preţ cumplit pentru această şansă de victorie.
CAPITOLUL 19
SOARTA TA
Am simţit cum tipsia se smuceşte şi apoi începe
să coboare; norul se risipi repede, pentru a
dezvălui din nou interiorul turnului răsucit.
Lamiile erau tot acolo, agăţate de zidurile de
piatră, dar stăteau nemişcate. Am trecut pe
lângă un cilindru şi acesta începu să se
învârtească încet, huruind şi scârţâind, pe când
lăsa în jos alte tipsii. M-am uitat peste marginea
lăcaşului meu şi le-am văzut cum coboară
înaintea mea. Le-am cercetat cu privirea,
încercând să le găsesc pe cele în care se aflaseră
Alice, Vraciul şi Arkwright, dar în acel moment
tipsiile dispărură cu totul.
Mi-am amintit de bezna din partea de jos a
turnului, şi imediat s-a stins şi lumina din jurul
meu şi mi-am continuat coborârea într-un
întuneric deplin. În cele din urmă, cu o
smucitură, tipsia mea a ajuns pe pământ.
Am rămas o clipă nemişcat. Am aşteptat în
întuneric, abia îndrăznind să respir. Am auzit
nişte zgomote înfundate în jur, pe când şi alte
tipsii se loveau de pământul moale. Mi-am adus
aminte de creatura care, pândind în beznă, îşi
înfipsese dinţii în piciorul meu şi mă târâse către
tipsie. Şi dacă mă mai aştepta încă aici? M-am
silit să mă liniştesc. Creatura nevăzută îşi
îndeplinise sarcina, aşezându-mă în tipsia care
avea să mă ducă sus la întâlnirea cu Diavolul.
Cu siguranţă, acum avea să mă lase în pace. În
definitiv, încheiasem o învoială şi primisem o oră
pentru a o găsi pe Ordeen înainte să se trezească
pe deplin. Dar puteam să mă încred în Cel Rău?
Avea el oare să-şi ţină cuvântul?
Am simţit o mişcare în dreapta mea şi m-am
crispat, dar o clipă mai târziu a pâlpâit o lumină
şi am văzut pe cineva ţinând în sus un felinar.
Spre marea mea uşurare, era Vraciul. S-a
apropiat încet de mine, uitându-se îngrijorat în
toate părţile. Chiar în spatele lui era Arkwright.
În vreme ce coboram din tipsia mea, simţind cum
picioarele mi se afundă în noroi, o altă siluetă se
apropie din beznă către felinar – era Alice.
— Am crezut că se terminase totul pentru noi,
remarcă Vraciul. Într-o clipă mă aşteptam să mi
se scurgă tot sângele din trup, iar în clipa
următoare eram din nou aici. Pare prea frumos
pentru a fi adevărat…
Se uita pe rând la fiecare dintre noi, dar eu nu
am spus nimic, deşi simţeam privirea lui Alice
aţintită asupra mea.
— Atunci hai să vedem peste ce mai dăm, spuse
magistrul meu. M-aş simţi mult mai bine dacă aş
avea în mână toiagul.
L-am urmat pe Vraci, rămânând în sfera gălbuie
de lumină aruncată de felinar. În câteva minute
găsisem toiagul şi sacul lui, apoi pe-ale lui
Arkwright şi în final şi lucrurile mele.
— Mă simt mult mai bine cu toiagul la
îndemână, exclamă Arkwright.
— E aproape ca şi cum cineva ne-ar ajuta,
remarcă Vraciul. Mă întreb dacă mama ta are
de-a face cu asta…
— Ar fi grozav să fie aşa. Nădăjduiesc doar că
mama e bine, am spus eu, sperând că nu-şi va
da seama de rolul pe care-l jucasem în ceea ce se
întâmplase.
 — Ei bine, chiar pare că am primit încă o şansă,
a continuat el, aşa că hai să profităm de asta. Nu
ştiu cât timp mai avem până când locul ăsta se
va trezi pe deplin, prin urmare trebuie să ne
grăbim. Dar întrebarea este – încotro?
Eu ştiam acum unde o puteam găsi pe Ordeen,
dar cum să îi spun magistrului meu fără să
dezvălui sursa informaţiei mele?
— Trebuie să ajungem din nou la picioarele celor
trei scări, continuă Vraciul. Fiecare şir de trepte
trebuie să ducă într-un turn diferit. Acesta din
urmă a fost o capcană. În turnul din mijloc se
află elementariile care le-au omorât pe vrăjitoare.
Aşadar, ne mai rămâne doar unul.
— Instinctul îmi spune că n-o vom găsi într-un
turn, am spus eu, alegându-mi cu grijă
cuvintele. Cu siguranţă că în fiecare turn există
capcane ca asta care era cât pe ce să ne termine.
Cred că o vom găsi în domul de pe acoperişul
clădirii principale – cel despre care a pomenit
mama. Mama a spus că dacă Ordeen nu se află
în turnuri, atunci ar putea foarte bine să fie în
dom.
Vraciul s-a scărpinat în barbă şi a chibzuit la
vorbele mele.
— Ei bine, băiete, aşa cum ţi-am spus de multe
ori, trebuie întotdeauna să te încrezi în instinct.
Prin urmare, pentru că şi tu, şi mama ta sunteţi
de aceeaşi părere, sunt tentat să fiu şi eu de
acord. Dar cum ieşim de aici? Întrebă el,
întorcând capul şi ridicând mai sus felinarul.

Eram înconjuraţi de întuneric, cu excepţia

cercului de lumină aruncat de felinar; nici măcar
pereţii nu-i puteam vedea. Dar Vraciul a pornit-o
cu pas iute şi noi l-am urmat. Am găsit o
fereastră îngustă şi ne-am uitat în jos, şi am
văzut o privelişte deprimantă, un peisaj de
coşmar cu contraforturi, turnuri şi pânze
întunecate de apă. Nu am zăbovit, ci am trecut
grăbiţi printr-o uşă îngustă şi am coborât nişte
trepte, trezindu-ne pe acoperişul principalei
clădiri a Ordului, în spatele turnurilor.
În faţa noastră se vedeau câteva turnuleţe şi
ieşituri ciudate, dar dincolo de ele se ridica
domul. Am pornit în şir indian, cu Vraciul în
frunte, Alice în spatele meu şi Arkwright ultimul.
Deasupra noastră, norul întunecat fierbea şi o
burniţă slabă ne cădea pe feţe. Vraciul continua
să ţină în sus felinarul – deşi nu era nevoie, căci
pietrele Ordului reflectau o strălucire de bronz.
Era multă apă pe acoperiş. În scobiturile lui se
formaseră bălţi adânci. Curând coboram pe o
pantă uşoară de-a lungul unui jgheab plin cu
apă stătută; de-o parte şi de alta se ridicau
lespezi de piatră, care ne îngrădeau.
Deodată o lumină pală, galbenă, străluci
deasupra noastră. Am ridicat privirea şi am
văzut pentru o clipă luna în descreştere, după
care a fost acoperită din nou de nori. Ne
apropiam acum de ceea ce părea a fi intrarea
într-un tunel, dar când am pătruns înăuntru,
am văzut că era deschis în partea de sus.
Din nou se ivi luna, strălucind printre ceea ce
păreau a fi zăbrelele unei cuşti. Era aproape ca şi
cum ne aflam în interiorul scheletului unui
animal gigantic şi priveam prin coastele lui
arcuite. Agăţaţi de pietre, se vedeau o mulţime de
morţi vii. Unii stăteau atârnaţi în mâini, alţii cu
toate cele patru membre. Iar în jurul nostru pe
pământ erau şi mai mulţi morţi.
— Oh, nu-mi place deloc locul ăsta! Se plânse
Alice, cu ochii mari de spaimă.
Pentru că eram ucenicul Vraciului, întâlnisem
deja o mulţime de suflete prinse între două lumi,
dar acum era mult mai rău decât tot ce văzusem
până atunci. Unii erau în mod vizibil oameni –
bieţi amărâţi în zdrenţe, fie întinzându-şi braţele
către noi şi cerând ajutor, fie doar mormăind
nedesluşit. Dar, şi mai rău, alţii erau pe jumătate
oameni şi semănau cu nişte creaturi de coşmar.
Unul era asemenea unui bărbat despuiat, dar cu
multe picioare şi braţe, ca un păianjen uriaş care
se zvârcolea, iar trupul lui era acoperit cu bube şi
negi; un altul avea cap de şoarece păros, dar un
corp şerpuitor care se termina cu o coadă mai
degrabă decât cu picioare.
— Ce sunt ăştia? L-am întrebat pe Vraci. Şi ce
fac aici?
S-a întors către mine şi a clătinat din cap.
 — Nu am cum să ştiu cu siguranţă, băiete, dar
bănuiesc că sunt nişte suflete prinse între două
lumi. E posibil ca unele dintre spiritele astea să
fie aici de mulţi ani, legate de Ord pe când a tot
trecut prin portal. Alţii au decăzut atât de mult
din condiţia lor de oameni încât de-abia îi mai
poţi recunoaşte drept fiinţe omeneşti. Noi îi
numim „spirite sub-umane” pentru că sufletele
lor au degenerat şi s-au îndepărtat de ceea ce
erau odinioară. Mă tem că şi dacă am avea timp,
tot nu am putea face nimic pentru aceşti
nefericiţi. Nu ştiu ce crime au comis pe Pământ
pentru a fi ţinuţi în acest loc, dar sunt atât de
departe de Lumină încât n-o mai pot atinge
niciodată acum. Doar distrugerea Ordului i-ar
elibera.
Suflete prinse între două lumi? Am simţit o
gheară în stomac la gândul că peste trei zile aş
putea avea o soartă asemănătoare.
Clătinând din cap, Vraciul a pornit-o din nou, şi
am trecut de acel tunel îngrozitor; vaietele şi
mormăielile se stinseră în depărtare. Jgheabul se
sfârşi, dar dincolo de el acoperişul devenea şi mai
abrupt. Chiar în faţa noastră se înălţa domul în
care se afla Ordeen, încă adormită. La baza lui se
vedea o intrare îngustă – un oval mic şi întunecat
care mă umplea de spaimă. Nu exista uşă, dar
când Vraciul încercă să pătrundă înăuntru, se
dădu brusc înapoi, ca şi cum se lovise de un
obstacol.
 Îşi frecă fruntea, făcu un pas în spate şi
împunse deschiderea cu mânerul toiagului său.
Părea să lovească în aer, dar deodată se auzi un
zgomot înfundat când toiagul se izbi de o uşă
invizibilă.
— Simt un fel de barieră, spuse el, şi-şi plimbă
palma peste zona respectivă, explorând. Este
netedă, dar foarte solidă. N-avem decât să
sperăm că mai există şi altă intrare.
Dar când am încercat să ating şi eu acea uşă
invizibilă, mâna mea a pătruns mai departe
decât cea a Vraciului. Am tras aer adânc în piept
şi am înaintat, trecând foarte uşor dincolo de
acea barieră. Imediat am simţit cum între mine şi
ceilalţi se întinde o mare distanţă. Îi mai vedeam
prin deschizătură, dar erau ca nişte umbre, căci
în jurul meu nu mai exista acea strălucire de
bronz. Mă aflam într-o lume cu desăvârşire
întunecată şi tăcută – simţeam doar un spaţiu
imens care mă înconjura.
Am păşit înapoi de cealaltă parte a barierei, şi
imediat m-am cufundat într-o mare de sunete;
asta mi-a adus aminte de ziua în care Arkwright
mă învăţase să înot. Mă aruncase în canal şi eu
crezusem că o să mă înec. Pe când mă trăgea de
ceafă, ieşisem din lumea subacvatică tăcută
pentru a fi lovit de sunet. Acum era la fel:
auzeam voci neliniştite şi strigătele speriate ale
lui Alice.
— Oh, Tom! Credeam că te-am pierdut! Pur şi
simplu ai dispărut! Îmi spuse ea, cu vocea plină
de durere.
— Eu vă puteam vedea, am spus. Dar eraţi ca
nişte umbre, şi nu vă puteam auzi.
Atunci Alice se apropie de bariera invizibilă şi
încercă să treacă dincolo de ea, dar în zadar.
Încercă şi Arkwright, mai întâi cu toiagul, apoi cu
mâna.
— Cum de Tom poate să treacă şi noi nu?
Întrebă el.
Vraciul nu îi răspunse. Se uita la mine furios, cu
ochii aruncând scântei.
— Aici e mâna mamei tale, băiete, spuse el în
cele din urmă. Ţi-aduci aminte ce ne-a spus? Că
atunci când îţi vei da sângele vei avea acces la
locuri unde în mod normal nu ai putea să ajungi.
Era disperată să vii cu ea în Grecia. Poate că
există ceva aici în Ord ce numai tu poţi face. Cu
siguranţă tu eşti singurul care poate trece
dincolo de această barieră.
Vraciul avea dreptate. Sângele meu curgea
acum prin venele şi arterele lui Ordeen. Acum
puteam intra în locuri care în mod normal le erau
interzise străinilor, şi aşa putea şi mama. Asta
făcea parte din planul ei.
— Timpul se scurge. Poate că ar trebui să intru
singur, am sugerat eu.
Mi-era teamă, dar părea să fie singura cale.
M-am gândit că Vraciul n-o să accepte, dar el
încuviinţă din cap.
 — S-ar putea să fie singura cale pentru ca unul
dintre noi să ajungă la Ordeen înainte să se
trezească. Dar dacă intri acolo, băiete, vei fi
singur – şi cine ştie în ce pericol.
— Nu-mi place asta, Tom! Strigă Alice.
— Cred că este un risc pe care trebuie să ni-l
asumăm, continuă Vraciul. Dacă nu o găsim şi
nu o nimicim pe Ordeen, atunci niciunul dintre
noi nu va scăpa cu viaţă de aici. Cum e acolo
înăuntru? Ce ai văzut?
— Nimic – e doar întuneric şi o tăcere deplină.
— Atunci ar fi bine să iei tu felinarul, spuse el,
întinzându-mi-l. Du-te, băiete, şi vezi ce poţi să
faci. Noi o să încercăm să găsim o altă intrare în
dom.
Am dat din cap, încuviinţând, am luat felinarul,
i-am zâmbit lui Alice ca să încerc să o liniştesc –
şi am păşit din nou prin bariera invizibilă. Eram
foarte speriat, dar trebuia să o fac. M-am uitat
înapoi la umbra Vraciului, a lui Arkwright şi a lui
Alice, apoi am pornit-o hotărât înainte, în acea
lume tăcută. Dar acum că intrasem în ea, nu mai
era atât de tăcută. Paşii mei răsunau în întuneric
şi îmi auzeam limpede răsuflarea şi bătăile
inimii. Ţinând strâns toiagul şi sacul în mâna
stângă, am ridicat felinarul cu mâna dreaptă.
Dincolo de sfera galbenă de lumină se putea afla
orice.
Mersesem poate vreo două sute de metri fără să
întâlnesc niciun zid sau vreo altă oprelişte, dar
eram conştient de o schimbare: nu se mai auzea
ecoul paşilor mei. Şi apoi, în faţa mea, am văzut o
deschidere mare, din care porneau nişte trepte
care urcau.
Mi s-a tăiat răsuflarea, şi m-am oprit. Cineva
stătea pe treapta de jos şi se uita în direcţia mea.
Era o fată cu păr blond care i se revărsa pe
umeri, într-o rochie zdrenţuită şi cu picioarele
goale. Se ridică şi îmi zâmbi. Era aproape de
înălţimea mea şi nu părea mai în vârstă decât
Alice, dar, în ciuda zâmbetului, expresia ei era
autoritară.
Era Mab Mouldheel. Se părea că vestea morţii ei
nu fusese adevărată. Dar cum ajunsese acolo?
Cum trecuse prin bariera invizibilă?
CAPITOLUL 20
ADEVĂRATA ÎNFĂȚIȘARE A LUCRURILOR
De ce ţi-a luat atâta? Mă întrebă. Te-aştept aici
de o groază de vreme.
— De ce mă aştepţi? Am întrebat-o prudent.
— Pentru că ai nişte lucruri de făcut şi timpul e
scurt! Mama ta aşteaptă, răspunse ea. Dă-mi-l
mie, îl ţin eu…
Spunând acestea, luă felinarul din mâna mea şi,
apucându-mă de mânecă, începu să mă tragă în
sus. M-am împotrivit puţin, dar apoi am lăsat-o
să mă târască în sus pe scara îngustă, în spirală.
Urcam din ce în ce mai repede, până când am
ajuns chiar să fugim.
Deodată am început să-mi fac griji. De ce i-am
îngăduit să mă conducă aşa? Oare Mab folosea
un soi de magie neagră pentru a mă supune
voinţei ei?
— Unde sunt surorile tale? Şi de ce nu eşti cu
restul clanului Mouldheel? Am întrebat,
oprindu-mă brusc din fuga pe scări.
Nu aveam deloc încredere în ea. Poate că Cel
Rău mă trădase, poate că nu îşi ţinea cuvântul.
Şi dacă Mab mă ducea în ghearele lui Ordeen,
care deja se trezise?
— Ne-am despărţit în mai multe grupuri, Beth,
Jannet şi cu mine, când am intrat în Ord, mi-a
explicat Mab. Acum ele sunt în siguranţă, cât
mai departe de locul ăsta urât. Dar eu am rămas.
Mi-am riscat viaţa, chiar aşa, ca să fac asta. Ar
trebui să fii recunoscător.
— Ca să faci ce?
— Să o găsesc pe Ordeen pentru mama ta. Am
căutat-o într-o oglindă pentru ea, asta am făcut.
Cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.
Acum, haide, Tom, n-avem vreme de zăbavă.
Timpul e scurt şi mama ta ne aşteaptă acolo sus!
A spus ea, încercând din nou să mă tragă pe
scări.
— Stai! Am strigat, împotrivindu-mă. Ştiai unde
se află Ordeen? Şi totuşi nu ne-ai spus? Ne-am
pierdut vremea şi pe urmă am căzut într-o
capcană. De ce nu ne-ai avertizat? Puteam să fim
cu toţii omorâţi!
Şi asta nu era totul, deşi nu i-am spus lui Mab.
Cel mai rău era că tocmai îmi pierdusem de
bunăvoie sufletul pentru a afla unde se afla
Ordeen.
— Nu, Tom. Nu a fost deloc aşa. Am văzut asta
în oglindă doar când am ajuns înăuntrul
Ordului. N-o puteam face decât folosind sângele
unuia dintre servitorii lui Ordeen. I-am tăiat
gâtul unuia dintre cei care dormeau. Nu mi-a
luat mult. Atunci am ştiut că Ordeen nu se afla
în niciunul dintre turnuri. Am ştiut că era aici.
Aşa că mama ta a hotărât să rişte şi să o ia pe
drumul cel mai direct. M-a condus afară din
tunel şi pe lângă zid. Am luat-o prin intrarea
principală, chiar aşa am făcut, curajoase nevoie
mare! Dar erau multe primejdii înăuntru – nişte
insecte scârboase cu şase picioare şi cleşti uriaşi
şi o mulţime de ochi. Dar nu s-au apropiat de
mama ta, au rămas la distanţă. Pe urmă am dat
de o barieră aici. Mama ta a putut trece prin ea,
dar eu nu. Aşa că şi-a folosit toată forţa ca să o
distrugă, să pot să intru şi eu. A fost destul de
greu – a stors-o de puteri. Asta arată doar cât de
tare are nevoie de mine. „Adu-l pe Tom la mine
cât de repede poţi!” mi-a spus. Aşa că haide, nu
mai avem timp de pierdut!
Spunând acestea, începu din nou să mă tragă
după ea. Nu m-am opus şi curând alergam pe
trepte în sus cât ne ţineau picioarele. Ne-am
oprit pe un palier cufundat în întuneric. În faţa
noastră se vedea o deschidere şi dincolo de ea
beznă.
— Intră, spuse Mab. Mama ta te aşteaptă acolo.
Mi-a spus să rămân afară. Vrea să vorbească
doar cu tine.
Nu voiam să intru, dar am întins mâna să iau
felinarul. Mab a scuturat din cap.
— Nu vrea să o vezi încă. Nu aşa. Se schimbă. E
la jumătatea schimbării. Nu e o privelişte prea
frumoasă…
Nu-mi plăcea felul în care spusese asta despre
mama şi voiam să îi trag una cu toiagul. Oare
mama îşi recăpăta forma deplină de Lamia?
— Du-te! Se răsti la mine Mab.
M-am uitat urât la ea şi, strângând în mână
toiagul şi sacul, am înaintat în bezna acelei
încăperi înfricoşătoare. Am aşteptat ca ochii mei
să se obişnuiască încet cu întunericul. Dar chiar
înainte să disting forma care se afla într-un colţ,
am auzit o respiraţie gâfâită. Era mama? Părea
rănită.
— Mamă! Mamă! Tu eşti? Am strigat.
— Da, fiule, eu sunt! A răspuns o voce.
Suna răguşită şi oarecum mai adâncă decât o
ştiam. Şi epuizată şi plină de suferinţă. Dar nu
aveam nicio îndoială, era mama.
— Te simţi bine, mamă? Eşti rănită?
— Am oarece dureri, fiule, dar era de aşteptat.
Mă schimb. Pot să-mi aleg forma, şi iau una care
ar putea să-mi ofere o şansă împotriva lui
Ordeen. Dar e mai greu decât am crezut. Mult
mai greu. Tot mai am nevoie de ceva timp ca să
mă pregătesc. Trebuie să o întârzii tu.
— Să o întârzii? Cum? Am întrebat.
— Mai întâi cu vorbe. Tu vei fi o enigmă pentru
ea, o ghicitoare pe care va fi disperată să o
dezlege. Asta e prima ta apărare. Mai târziu,
lanţul şi toiagul ar putea să ne mai obţină ceva
timp. Mai porţi pumnalul în teaca lui, Tom? Şi ai
folosit deja dorinţa?
La cuvintele ei, am simţit cum mi se strânge
inima. Am înţeles că mama voise ca eu să-mi
folosesc darurile lui Grimalkin împotriva lui
Ordeen. Dar trebuia să-i spun adevărul.
— Mai am cuţitul, dar am folosit dorinţa
întunecată ca să o salvez pe Alice. O lamie
sălbatică pusese mâna pe ea. Dacă n-o salvam
eu, ar fi murit.
Am auzit-o pe mama scoţând un oftat obosit.
— Dorinţa împreună cu cuţitul ţi-ar fi dat cu
adevărat o şansă împotriva lui Ordeen. Dar dacă
supravieţuieşti acestei întâlniri, fiule, atunci ai
luat hotărârea corectă. Vei avea nevoie de Alice
alături de tine. Ca o ultimă soluţie, foloseşte
totuşi pumnalul.
— Cum adică eu sunt o enigmă, o ghicitoare
pentru Ordeen? Am întrebat. Nu înţeleg. De ce aş
fi asta?
— Nu-ţi aduci aminte ce ţi-am spus? Motivul
pentru care i-am dat sângele tău? Te va şti, şi în
acelaşi timp nu te va şti. O să-i pari cunoscut,
cineva pe care ar trebui să-l ştie, dar nu îl ştie.
Vei putea să îi distragi atenţia şi să-mi îngădui
astfel să fiu gata şi să lovesc eu prima. Ţi-a băut
sângele, l-a înghiţit în trupul ei pentru a căpăta o
nouă viaţă. Sângele a schimbat-o. Sângele te
apropie de ea. Asta deja a slăbit-o. De aceea ai
putut trece prin barieră. De aceea am putut şi eu
să intru în acest loc. Acum avem acelaşi sânge ca
şi ea, Tom.
Vocea i se schimba acum. Devenea mai puţin
omenească. Din nou, m-au cuprins îndoielile.
Fusesem înşelat de atâtea ori înainte, şi eram
bănuitor.
— Tu eşti, mamă? Chiar tu eşti? Am întrebat.
— Sigur că eu sunt, Tom. Cine altcineva? Dar
nu te condamn pentru că te îndoieşti de mine.
M-am schimbat şi continui să mă schimb. Am
luat multe forme de-a lungul vieţii, şi acum îmi
voi lua forma finală. Procesul acesta se
accelerează chiar acum, în vreme ce vorbim. Nu
mai sunt femeia care am fost. Nu am uitat că
sunt mama ta. Nu am uitat că am fost soţia
tatălui tău. Dar deja sunt ceva diferit acum. Nu
te întrista, Tom. Toate lucrurile se schimbă în
cele din urmă. Nimic nu durează la nesfârşit. Tot
ce putem face acum e ca ultimele noastre clipe
împreună să fie frumoase. Mare parte din lunga
mea viaţă am plănuit distrugerea lui Ordeen. Şi
acum sunt aproape de îndeplinirea ei. Tu i-ai dat
sângele tău – i l-ai dat cu mult curaj. De aceea
te-am adus în ţinutul meu natal. Dar mai există
un lucru esenţial pe care îl poţi face. Să o întârzii.
Să obţii timp pentru mine. Mab te va conduce în
locul unde curând Ordeen se va trezi. În scurtă
vreme îmi voi folosi ultimele puteri împotriva ei.
O voi prinde în strânsoarea morţii. Dar dacă
reuşesc să fac asta, tu trebuie să fugi imediat din
Ord. O să faci asta? Îmi promiţi, Tom?
— Să te părăsesc, mamă? Cum aş putea să fac
asta?
— Trebuie s-o faci, fiule. Trebuie să scapi.
Destinul tău este să îl distrugi pe Diavol. Asta
m-am străduit atâta vreme să obţin. Dacă mori
aici împreună cu mine, înseamnă că totul a fost
în zadar. O să o ţin strâns legată pe Ordeen până
ce puterile o vor părăsi. Când se va întâmpla
asta, Ordul se va prăbuşi înapoi prin portal. Va fi
distrus, şi dacă ea nu se va putea elibera, acesta
va fi şi sfârşitul ei!
— Dar şi al tău! Asta vrei să spui, mamă?
— Da, va fi şi sfârşitul meu, dar sacrificiul va
merita cu prisosinţă. Voi fi obţinut ceea ce îmi
dorisem de multă vreme. Aşadar, îmi promiţi? Te
rog! Vreau să te aud spunând-o!
Eram şocat şi în acelaşi timp sufeream. Mama
urma să moară acolo. Dar cum puteam să o
refuz, când era ultimul lucru pe care avea să mi-l
mai ceară vreodată?
— Îţi promit, mamă! O să-mi fie atât de dor de
tine. Dar ai să fii mândră de mine.
 În acel moment, o rază de lumină pătrunse
printr-o fereastră şi ajunse pe capul mamei. I-l
recunoşteam încă, dar pomeţii ei erau mai înalţi
şi mai ascuţiţi ca înainte, ochii mai cruzi. Am
desluşit conturul trupului ei şi ceva din
consistenţa lui. Stătea ghemuită aproape de
pământ. Vedeam solzi, gheare ascuţite, aripi
strânse… Chiar sub ochii mei ea devenea din ce
în ce mai puţin om, căpătând forma ei finală de
Lamia.
— Nu te uita la mine, Tom! Nu te uita la mine!
Întoarce-te cu spatele! Strigă mama, şi vocea ei
era plină de durere şi regret.
Mai văzusem ceva asemănător şi înainte – şi o
auzisem pe mama rostind aceleaşi cuvinte. Urgia
care trăise în labirintul de sub catedrala din
Priestown îmi oferise odată o viziune
îngrozitoare, arătându-mi-o pe mama sub
această formă. Şi mi-am amintit întocmai
cuvintele Urgiei:
Luna arată adevărata înfăţişare a lucrurilor,
băiete. Tu ştii deja asta. Tot ceea ce ai văzut este
adevărat şi va să se petreacă. Nu are nevoie decât
de timp.
Urgia avusese dreptate: ceea ce trăiam acum era
un coşmar. Într-adevăr, se petrecea.
Am ezitat şi mama a strigat din nou:
— Du-te şi fă ce ţi-am cerut! Nu mă dezamăgi
acum! Adu-ţi aminte cine eşti şi că te iubesc!
Aşa că i-am întors spatele şi am ieşit în fugă din
încăpere, cu inima plină de durere.
Afară, Mab mi-a zâmbit uşor, triumfător.
— Ţi-am zis că nu e prea plăcut să te uiţi la ea, a
spus. Acum o să te duc la Ordeen…
Tremurând încă de ceea ce văzusem, am
urmat-o pe Mab în sus alte câteva trepte. Mă
durea când mă gândeam la suferinţa mamei şi la
schimbarea pe care o suporta. Dar nu am avut
prea mult timp să mă gândesc la asta, pentru că
am ieşit într-un balcon cu o balustradă joasă de
piatră, şi Mab a arătat către un alt rând de trepte
care duceau în jos pe lângă balcon.
— Uite-o! A şoptit Mab. Ordeen!
Sub noi, la mare distanţă, se vedea ceva ce
părea să fie interiorul unei biserici; tot ce lipsea
erau şirurile de strane. Un culoar lateral trecea
printre coloane de marmură bogat împodobite, şi
ducea drept către o estradă albă, unde o femeie
într-o rochie neagră de mătase stătea culcată pe
un tron negru de marmură. De-a lungul navei se
înşiruiau, în suporturi aurii, lumânări negre
înalte, iar în spatele tronului erau alte sute, şi
flăcările lor ardeau egal în aerul nemişcat.
Dincolo de coloane se vedeau în pereţi alcovuri în
care puteau să pândească tot soiul de primejdii.
M-am uitat din nou la femeie. Ochii ei erau tot
închişi, dar se putea trezi dintr-o clipă într-alta.
Instinctul îmi spunea că aceasta era într-adevăr
Ordeen.
Când m-am întors către Mab, ea a dus un deget
la buze şi m-a avertizat în şoaptă:
— Vorbeşte foarte încet. Curând va fi gata să se
trezească. Coboară treptele şi fă ceea ce ţi-a cerut
mama ta înainte să fie prea târziu. Fă-o, altfel
nimeni dintre noi nu va mai ieşi de aici viu.
Am înţeles că nu mai era timp pentru vorbe, aşa
că mi-am pus jos sacul, i-am întors spatele lui
Mab Mouldheel şi am început să cobor scările,
încercând să fac cât mai puţin zgomot. Când am
ajuns la baza lor, am pornit-o pe culoar,
îndreptându-mă spre tronul negru. Deşi m-am
străduit să păşesc încet, zgomotul ghetelor mele
stârnea un ecou în tavanul boltit. M-am întrebat
dacă Ordeen era păzită în somnul ei – m-am uitat
în dreapta şi în stânga mea, la alcovurile
cufundate în umbră de dincolo de coloane, dar
nu am văzut nimic mişcându-se. Acolo nu se afla
nimic periculos.
Cu cât mă apropiam de Ordeen, cu atât
deveneam mai conştient de forţa copleşitoare a
prezenţei ei; am simţit o răceală pe şira spinării.
Ştiam că trebuia să mă străduiesc să îi captez
atenţia lui Ordeen până ce mama era pregătită să
vină în ajutorul meu şi să-şi nimicească
duşmanca. Dar dacă mă ataca în clipa în care
mă vedea? Şi atunci, pregătindu-mă pentru orice
primejdie, mi-am trecut toiagul din mâna stângă
în cea dreaptă, apoi mi-am scos lanţul de argint
din buzunarul pantalonilor şi mi-am băgat mâna
stângă sub pelerină pentru a ascunde
ameninţarea pe care o purta.
Acum, că mă apropiasem, am simţit venind
înspre mine o duhoare. Ordeen avea înfăţişare de
femeie, dar exista ceva de animal sălbatic în ea –
un miros fetid, ca de mosc, şi care aproape că mă
făcea să vomit.
M-am oprit în faţa tronului ei. Ea avea ochii
închişi şi părea să continue să doarmă. Oare asta
era şansa mea de a lovi înainte ca ea să se
trezească în toată puterea ei? De ce să nu mă
folosesc de avantajul meu? Dar oare armele mele
s-ar dovedi eficiente?
Argintul era de obicei o armă puternică
împotriva servitorilor Întunericului, dar eu nu
aveam de-a face cu o simplă vrăjitoare – aceasta
făcea parte dintre Vechii Zei, era o creatură mult
mai puternică. Ar fi putut un lanţ de argint să o
încătuşeze? Părea puţin probabil. Toiagul meu,
cu tăişul lui făurit dintr-un aliaj de argint, o
putea răni. Dar trebuia să i-l înfig în inimă, şi ea
era puternică şi iute. Era posibil să nu am
această şansă. Aveam şi pumnalul pe care mi-l
dăruise Grimalkin, dar folosisem deja dorinţa
întunecată. Chiar dacă mama înţelesese că
avusesem nevoie de acea dorinţă pentru a o salva
pe Alice, i-am simţit dezamăgirea. Pumnalul o
putea răni pe Ordeen, dar ratasem cea mai bună
şansă de a-i face cu adevărat rău.
Am hotărât să-mi folosesc armele în această
ordine: lanţul, toiagul şi în cele din urmă
pumnalul. Dar mai întâi voi încerca să-mi
înlănţui duşmana cu vorbe.
Aveam să folosesc tot ce puteam pentru a o
întârzia până când mama era gata să atace.
Dar chiar pe când aceste gânduri se învârtejeau
în mintea mea, Ordeen deschise ochii şi se uită
direct la mine, înainte să se îndrepte în tronul ei.
Sângele îi umplu buzele, care se umflară şi
deveniră de un roşu strălucitor; ochii ei aveau
acea nuanţă albastru-închis a cerului la o oră
după apus.
Ordeen se trezise.
CAPITOLUL 21
UN DINTE ASCUȚIT
Ordeen se ridică în picioare şi se uită furioasă la
mine, cu o expresie sălbatică şi plină de
aroganţă.
— O insectă se târăşte pe domeniul meu, spuse
ea încet. O simt cum tremură şi se înfioară de
frică. Tot ce am de făcut e să întind un deget şi să
o strivesc de podeaua rece de marmură. Să o fac
oare?
Abia atunci i-am văzut maxilarele. Cel de jos
mai ales era puternic şi lat, muşchii i se adunau
sub urechi. Când a deschis gura, am văzut că
avea dinţii foarte ascuţiţi, mai ales caninii. Nu
erau la fel de lungi ca ai unei vrăjitoare de apă,
dar erau curbaţi, şi odată ce se înfigeau în carne
nu mai exista scăpare. Am aruncat o privire la
mâinile ei. Erau mult prea mari pentru o femeie,
cu venele proeminente. Iar în loc de unghii avea
gheare ascuţite.
Ştiam că încerca să mă înspăimânte, aşa că am
tras încet aer adânc în piept şi m-am străduit
să-mi ţin teama sub control – primul lucru pe
care trebuie întotdeauna să-l facă un vraci
atunci când are de-a face cu Întunericul. Am
simţit cum teama începe să-mi dispară şi atunci,
pe când tremuratul meu se potolea, am făcut un
pas către ea. Nu se aştepta la asta şi am văzut
cum ochii i se fac mari de uimire.
— Cine eşti tu, insectă? Întrebă ea. Simt că
într-un fel te cunosc. Am senzaţia că ne-am mai
întâlnit Cum ai pătruns aici? Cum ai trecut de
servitorii mei şi de capcane şi bariere pentru a
ajunge atât de aproape de mine?
— M-am strecurat ca un şoricel, am răspuns.
Sunt prea mic şi neînsemnat pentru ca cineva să
mă observe.
— Dar ce este acel toiag pe care îl ţii în mână?
Un toiag din scoruş-de-munte cu un colţ
înăuntru! O lamă de metal plină de argint!
— Despre asta vorbeşti? Am întrebat calm,
apăsând în scobitura toiagului şi făcând lama să
ţâşnească afară cu un clinchet scurt.
— Ăla e un dinte foarte ascuţit pentru un
şoricel, spuse ea, coborând prima treaptă a
estradei. Dar tot eşti o enigmă. Eşti străin de ţara
asta. Unde e casa ta?
— Departe, dincolo de mare, pe un pământ
verde unde ploaia nu e niciodată prea departe.
— Din cine te tragi? Cine sunt părinţii tăi?
— Tatăl meu e fost un fermier care a muncit din
greu să-şi susţină familia, şi ne-a învăţat să
deosebim binele de tău. Acum el e mort, dar n-o
să-l uit niciodată. Şi n-o să uit nici lucrurile pe
care le-am învăţat de la el.
— Simt că te cunosc. Aproape că ai putea fi
chiar fratele meu. Ai surori?
— Nu am surori, dar am fraţi…
— Da! Acum înţeleg. Sunt şase! Şase! Şi tu eşti
cel de-ai şaptelea! Iar tatăl tău a fost şi el un al
şaptelea fiu. Aşadar ai un har. Abilitatea de a-i
vedea şi auzi pe cei morţi. Poţi să opreşti
adulmecatul la distanţă al unei vrăjitoare. Eşti
un duşman înnăscut al întunericului De aceea te
afli aici, şoricelule? Să mă omori cu toiagul tău?
Oricât ar fi el de ascuţit, o să ai nevoie de mai
mult de-un dinţişor pentru a mă distruge…
Cum de ştia toate lucrurile astea? Oare îmi citea
gândurile? Era înspăimântător, pentru că părea
hotărâtă să afle în doar câteva minute cine eram.
Şi prin mine avea să afle de mama. Temerile mele
se dovediră prea curând întemeiate.
— Stai! Mai e ceva, continuă ea. Mult mai mult!
Mai ai şi alte haruri! Daruri primite de la mama
ta sălbatică. Iuţeala care sfidează mersul
timpului. Abilitatea de a mirosi apropierea morţii
în cei chinuiţi de răni sau de boală. O umbră
prelungă a lunii care îţi arată viitorul. Dar ce
mamă ţi-ar putea dărui asemenea lucruri,
şoricelule? A, o văd acum. Prin tine o ştiu. Mama
ta este Lamia, duşmanca mea de moarte!
Am văzut hotărârea în ochii ei. Voia să mă
omoare în acea clipă. Repede – mai repede ca
niciodată – mi-am înfăşurat lanţul de argint în
jurul încheieturii şi mi-am tras mâna din
pelerină. Ea nu a reacţionat. Eu mă mişcam, dar
Ordeen nu. Stătea doar şi se holba la mine, iar
furia îi încreţea fruntea.
Clipa se dilată. Timpul tremură şi se opri. Mă
simţeam ciudat. Eram singurul care se mişca
într-o lume cu desăvârşire încremenită. Nu
respiram. Inima nu-mi mai bătea.
Oare asta voise să spună Ordeen prin „iuţeala
care sfidează mersul timpului”? Oare chiar
moştenisem asta de la mama? Era ceva
asemănător cu ceea ce folosise Diavolul? Aceeaşi
şmecherie îmi îngăduise să prind un cuţit în aer
în vara trecută, când Grimalkin îl aruncase către
capul meu.
Ţintind cu mare atenţie, concentrându-mă
intens, am eliberat lanţul, îndreptându-l direct
către ea. Nu mă temeam deloc că n-o voi nimeri.
Ţintele în mişcare sunt greu de lovit, dar ea era la
fel de imobilă ca şi stâlpul pe care exersam în
grădina din Chipenden a Vraciului.
Lanţul căzu într-o spirală perfectă peste capul ei
şi i se strânse în jurul trupului. Ochii i se măriră,
părând să-i iasă din orbite, şi ea alunecă moale
în genunchi, de durere. Ţipă ascuţit, apoi se
arcui pe spate, cu venele gâtului încordate. Apoi
începu să se zvârcolească, se aruncă înainte şi se
prăbuşi cu putere pe bărbie, cu gâtul întins, cu
faţa îndreptată către mine. Am auzit o pocnitură
scurtă – oare i se rupsese vreun os? Gâtul ei,
poate?
Acum respiram din nou, inima îmi bătea iar cu
putere în piept. Ceea ce se întâmplase atunci
când mă pregătisem să-mi arunc lanţul – orice ar
fi fost – se încheiase; acum timpul curgea
normal.
Ordeen părea să privească înspre mine, dar
ochii ei erau împăienjeniţi şi fără expresie, şi nici
nu părea să respire. Oare era moartă? Dacă da,
nu-mi venea să cred cât de eficient fusese lanţul.
Mă uitam la ea uimit. Eram fericit, dar încă
prudent. Mă confruntam cu una dintre Vechile
Zeităţi. Fusese prea uşor. Mult prea uşor…
Am făcut un pas înapoi – asta în caz că voia să
mă păcălească – şi am cercetat-o cu grijă. Era
complet nemişcată, nu părea să mai aibă nicio
pâlpâire de viaţă în ea. Oare contactul cu aliajul
de argint o omorâse? Aşa să fie?
Apoi am observat ceva, primul semn care m-a
pus în gardă pentru primejdia care urma să vină.
Din trupul ei părea să se înalţe un abur. Aerul de
deasupra tremura şi el. Se auzi o pocnitură şi
brusc o duhoare acră de carne care arde veni
către mine. Am văzut cum pielea ei începe să se
pârjolească, să se încreţească, să devină neagră.
Ardea! Flăcările o cuprindeau!
Capul ei se smuci scurt. M-am uitat la maxilarul
ei puternic şi l-am văzut lungindu-se şi
lăţindu-se, i-am văzut capul ridicându-se. Tot nu
părea să respire, dar gâtul i se zbătea în convulsii
chiar pe când flăcările îl înnegreau. Am mai făcut
un pas în spate şi mi-am pregătit toiagul. Capul
ei devenise o sferă de foc şi se auzea un zgomot
de sfâşiere, de rupere; deodată falca ei se
desprinse şi tigva înnegrită tremură violent şi se
desfăcu asemenea unui vas de pământ spart în
mii de cioburi. Dar înăuntrul ei se mai afla ceva.
Era ceva în mijlocul flăcărilor, ceva viu şi
primejdios! Ceva care ieşea încet din cochilia de
om arsă şi înnegrită de foc. Era ca un şarpe care
îşi leapădă vechea piele. Trebuia să lovesc acum,
înainte să fie prea târziu.
Am înaintat repede, ferindu-mi faţa cu braţul, şi
am repezit toiagul către locul dintre umerii ei
unde credeam că se află inima. Lama a lovit ceva
tare – mult mai tare decât un os. Am simţit o
durere în mână: şocul a urcat pe braţ până la
umăr, făcându-mă să dau drumul toiagului. Dar
groaza mea se transformă în uşurare.
Era un adevărat noroc că dădusem drumul
toiagului, altfel mi-aş fi pierdut braţul – pentru
că în clipa următoare toiagul se aprinse cu un
fâşâit puternic, mistuit de o căldură atât de
intensă încât se transformă în funigei de cenuşă
albă. M-am dat înapoi, căci din flăcări ieşi ceva
pe patru picioare terminate cu gheare,
lepădându-şi pielea înnegrită care fusese cândva
o formă omenească, Scuturându-se pentru a se
elibera de lanţul meu de argint.
Era o creatură mare, ca o şopârlă, cu pielea
împestriţată cu verde şi maro şi acoperită cu
protuberanţe ca nişte negi. Avea forma unei
salamandre, cea mai puternică şi mai
primejdioasă dintre toate elementariile de foc, şi
despre care îmi vorbise Seilenos. Dar dacă asta
era, atunci salamandra pe care o vedeam nu era
un exemplar obişnuit. Se părea că Ordeen îşi
luase acum adevărata ei formă – aceea a unei
creaturi ce se încălzea la dogoarea focului şi îl
stăpânea.
Ieşi repede din cenuşa vechii ei forme, cu gura
deschisă, arătându-şi cele două rânduri de dinţi
ascuţiţi, ucigători. Suflă cu un şuierat puternic,
îndreptând direct înspre mine un fuior de abur
fierbinte din nările ei. Am sărit într-o parte şi
aburul a trecut pe lângă mine, atât de aproape de
faţa mea încât a trebuit să închid ochii la căldura
lui arzătoare.
Îmi mai rămăsese o singură armă: cuţitul pe
care mi-l dăruise Grimalkin. Am întins mâna
stângă peste umăr, pe sub pelerină şi cămaşă, şi
l-am scos din teaca lui, apoi m-am întors cu faţa
la Ordeen şi m-am concentrat. Am simţit din nou
cum timpul îşi încetineşte mersul. Am respirat
adânc şi mi-am liniştit bătăile inimii, încercând
să mă calmez, şi am făcut încet un pas către
duşmana mea.
Ordeen nu se mişcă, dar ochii ei de salamandră,
cu pupilele nişte tăieturi roşii verticale pe chipul
ei, mă priveau cu atenţie, iar ghearele ei erau
desfăcute, ca şi cum se încorda pentru a ţâşni.
M-am concentrat asupra trupului ei lung, de
şopârlă, şi asupra locului de la ceafă unde
intenţionam să îmi împlânt cuţitul. Dar voi putea
să îl înfig acolo unde doream? Oare va fi şi el
cuprins de flăcări, ca toiagul meu? Nu aveam
altă posibilitate decât să risc, deşi ca să reuşesc
trebuia să mă apropii foarte mult de ea. Mult mai
mult decât atunci când mi-am folosit toiagul. Iar
trupul ei continua să radieze o căldură intensă.
Fălcile ei se deschiseră uşor, apoi se desfăcură
repede larg de tot, arătând ovalul rubiniu al
gâtlejului ei. Acesta a fost singurul avertisment
pe care l-am primit. În clipa următoare, n-a mai
fost un abur fierbinte, ci un jet de flăcări
galben-potocalii care se îndreptară direct spre
faţa mea.
Din nou au trecut pe lângă mine. Acum Ordeen
se ridică dintr-odată pe picioarele din spate astfel
încât să fie mai înaltă decât mine, şi începu să-şi
legene capul dintr-o parte într-alta.
M-am concentrat din nou, căutând cu privirea
un nou loc în care aş putea să lovesc – gâtul palid
de sub fălcile prelungi. Părea un loc mai moale,
mult mai vulnerabil. Aceasta era ţinta mea.
Aproape imediat, Ordeen se opri şi rămase
nemişcată.
Asta se întâmpla? Concentrează-te şi timpul se
opreşte… aproape s-a oprit? Da, asta trebuia să
fie. Era un rezultat al concentrării intense.
Dar faptul că mi-am pus acea întrebare şi am
ajuns la acea concluzie era să mă coste viaţa,
căci îmi întrerupsese concentrarea. Capul de
şopârlă al lui Ordeen se mişcă de la dreapta la
stânga şi o altă limbă de foc porni către mine.
M-am lăsat repede în genunchi – la timp, căci am
simţit cum îmi pârleşte părul.
Concentrează-te! Mi-am spus. Constrânge
timpul! Fă-l să se oprească!
Din nou concentrarea mea se dovedi eficientă şi
m-am ridicat în picioare, mi-am pregătit cuţitul
şi am făcut un pas prudent către duşmana mea.
Asta era. Concentrează-te asupra a ceea ce ai de
făcut. Câte un pas, pe rând. Aşa trebuia. Şi
mi-am adus aminte ce îmi spusese odată mama:
Când vei deveni bărbat, atunci va fi rândul
Întunericului să se teamă, pentru că atunci tu
vei fi vânătorul şi nu cel vânat. De aceea ţi-am
dat viaţă.
Ei bine, nu eram încă bărbat, dar brusc m-am
simţit vânător…
Acum eram la mai puţin de lungimea unui braţ
de fălcile deschise ale lui Ordeen. Prea aproape
ca să scap dacă ţâşnea o nouă pală de foc. M-am
încordat, apoi am înfipt cuţitul de jos în sus în
gâtul ei, împlântând tăişul până la plăsele şi
dându-i drumul imediat. Am simţit cum mă
cuprinde un val de disperare când am văzut lama
topindu-se, desfăcându-se în cocoloaşe de metal
topit.
M-am dat înapoi clătinându-mă când am simţit
căldura arzătoare radiind înspre mine. Timpul se
scurgea acum din nou şi eu nu mai aveam ce
face. Dar am văzut că totuşi o rănisem. Din
gâtlejul ei ţâşni într-un arc un sânge negru care
fierbea, şi căzu pe pardoseala de mozaic, unde se
transformă imediat în vapori care se adunară
într-o ceaţă groasă şi o ascunseră privirii mele.
Speram că măcar îi mai slăbisem puterile.
Duhoarea arsurii era atât de cumplită încât am
simţit că mi se face greaţă şi m-am înecat, ochii
mă usturau şi îmi curgeau, şi pentru câteva clipe
n-am mai văzut nimic.
Dar când ceaţa s-a destrămat, Ordeen era tot
acolo, stând în picioare. Rana din gâtul ei se
vindecase şi acum îşi aţintise ochii nemiloşi
asupra mea. Nu mai aveam nicio armă. Se repezi
direct către mine, mai repede decât aş fi putut eu
fugi. În câteva secunde aveam să fiu transformat
în cenuşă.
Apoi, chiar în clipa în care credeam că s-a sfârşit
cu mine, s-a întâmplat…
Urechile mele au simţit primele. Brusc se lăsă o
tăcere nefirească. Acea tăcere deplină, ca atunci
când o bufniţă se repede deodată asupra prăzii ei
neştiutoare. O tăcere atât de intensă încât durea.
Am ridicat privirea şi am văzut ceva repezindu-se
în jos din balconul de deasupra, pe când Ordeen
se răsucea într-o parte şi se îndrepta pentru a
întâmpina ameninţarea venită de sus.
Era mama. Transformarea ei era încheiată, dar
nu semăna cu nimic la care m-aş fi putut
aştepta. Avea aripi, da, şi gheare întinse înainte,
gata să sfâşie şi să-şi rupă în bucăţi duşmanca.
Dar nu erau aripile de insectă ale vaengirelor.
Era mai degrabă înger decât insectă, căci aripile
ei aveau pene, albe precum zăpada proaspăt
cernută.
Se năpusti asupra lui Ordeen, trântind-o pe
podeaua de marmură, şi cele două se încleştară
sălbatic. M-am ridicat în picioare şi inima mi se
strânse în agonie, căci penele mamei începeau să
se pârlească şi să ardă, şi am auzit-o
strigându-mi cu o voce chinuită: „Pleacă, Tom!
Pleacă acum, cât mai poţi! O s-o ţin aici!”
Instinctul îmi spunea să sar în ajutorul mamei,
dar nu mai aveam nicio armă, şi privindu-le cum
se sfâşie una pe alta, cu sângele ţâşnind în toate
părţile, cu penele pocnind şi arzând, mi-am dat
seama că nu puteam face nimic. Dacă mă
apropiam de ele, aveam să fiu mort în câteva
clipe. Tot ce îmi rămânea acum de făcut era să
mă supun dorinţei mamei. Şi, deşi îmi simţeam
inima sfâşiată de durere, mi-am luat de jos
lanţul şi am fugit de acolo. Era cel mai greu lucru
pe care îl făcusem vreodată, cel mai întunecat
moment din viaţa mea.
CAPITOLUL 22
ULTIMELE CUVINTE
Copleşit de emoţie, am alergat în sus pe scări,
oprindu-mă doar cât să-mi iau de jos sacul şi
felinarul. Credeam că Mab mă va urma, dar ea
îmi făcu un semn de rămas-bun cu capul.
— Nu pot să merg pe acolo din cauza barierei,
Tom. O să ies pe drumul pe care l-a deschis
mama ta, şi ne vedem mai târziu.
N-am spus nimic. Nu eram sigur că pot vorbi.
Ştiam că dacă îi răspundeam, durerea şi
lacrimile pe care le strângeam înăuntrul meu
aveau să se reverse din mine asemenea unei
cascade. Am coborât repede scara în spirală şi
am străbătut spaţiul vast şi cufundat în beznă,
sperând că mergeam în direcţia bună, către
bariera invizibilă.
Când în cele din urmă am ajuns la ea, m-am
simţit uşurat să văd umbrele lui Alice, Arkwright
şi cea a Vraciului dincolo de ea. Am păşit repede
afară.
— Oh, Tom! Exclamă Alice, repezindu-se către
mine. Ai fost plecat atâta timp. Noi nu am reuşit
să găsim altă cale de intrare, aşa că ne-am întors
aici să te aşteptăm. Dar ai lipsit o groază de
vreme. Credeam că nu te mai întorci – că ţi s-a
întâmplat ceva îngrozitor. Se opri dintr-odată şi
mă privi în ochi. Dar ceva chiar s-a întâmplat,
nu-i aşa?
Am încuviinţat din cap, dar vorbele mi se opriră
în gât.
— Oh, Tom, eşti ars, spuse ea, atingându-mi
uşor părul pârlit şi o arsură dureroasă de pe
obraz.
— Nu e nimic, am spus eu. Nimic, în comparaţie
cu tot ce s-a întâmplat…
— Haide, băiete, spuse Vraciul, cu o voce
surprinzător de blândă. Spune-ne…
— Mama! Se luptă cu Ordeen. Spune că
amândouă vor muri şi că asta va aduce
distrugerea Ordului. Trebuie să plecăm de aici
cât de repede putem!
— Nu putem face nimic, Tom? Ca s-o ajutăm?
Strigă Alice.
Am clătinat din cap şi am simţit cum lacrimile
fierbinţi încep să-mi curgă din ochi, în tăcere.
— Tot ce putem face acum e să îi îndeplinim
ultima dorinţă – să ne punem la adăpost înainte
ca Ordul să fie distrus. Curând va începe să se
prăbuşească înapoi prin portal.
— Iar dacă în acel moment suntem şi noi aici,
vom fi târâţi în Întuneric! Spuse Arkwright,
clătinând încruntat din cap.
Nu mai era timp să discutăm despre cele
întâmplate. Nu am făcut decât să pornim într-o
fugă disperată prin încăperile şi coridoarele
întunecate ale Ordului, în jos pe scări şi pante,
coborând tot mai mult către curtea pietruită.
Curând am început să ne simţim supărător de
înfierbântaţi, dar nu era doar din cauza
efortului. Aerul devenise mai încins, zidurile
începuseră să radieze căldură. Ordul se pregătea
să fie din nou înghiţit de coloana de foc, pe când
se retrăgea prin portal către locul de unde venise.
Locuitorii lui, cărora li se refuza acum
posibilitatea de a ieşi din citadelă şi de a devasta
lumea de afară, se cufundau la loc în starea lor
de somnolenţă. La un moment dat, sfera
luminoasă a unei elementarii de foc încercă să se
apropie de noi, dar Vraciul o împunse cu toiagul
său şi ea se îndepărtă plutind, şi dispăru.
Ajunsesem aproape de ultimul coridor care
dădea în curtea interioară. Eram foarte aproape
de a scăpa din Ord, când un alt glob strălucitor
ieşi din zid în spatele nostru. Era mare, opac şi
periculos, şi începu să se apropie. Alte două îşi
făcură apariţia, chiar când noi o luam la fugă.
M-am uitat înapoi peste umăr. Ne prindeau din
urmă. Iar acum erau mai mult de trei. Poate şase
sau şapte.
Am ajuns la intrarea îngustă în coridor. Acolo
Arkwright s-a oprit.
— Luaţi-o voi înainte, a spus el, pregătindu-şi
toiagul. O să le ţin eu pe loc!
— Nu! O să le înfruntăm împreună! Strigă
Vraciul.
— N-are rost să fim cu toţii omorâţi, se răsti la el
Arkwright, încăpăţânat. Du băiatul la loc sigur.
El e cel care contează, şi tu ştii asta!
Vraciul păru să şovăie pentru o clipă.
— Duceţi-vă acum, când mai aveţi o şansă!
Insistă Arkwright. Vin după voi cât de repede pot.
Vraciul mă apucă de umăr şi mă împinse pe
coridor înaintea lui. Am încercat pentru o clipă
să mă împotrivesc, dar Alice mă apucase de
celălalt braţ şi mă trăgea înainte.
Am reuşit să mai arunc o privire în urmă.
Arkwright se pregătea de luptă, cu spatele la noi,
cu toiagul ţinut pe diagonală într-o poziţie de
apărare. O sferă strălucitoare se îndrepta către
el. O lovi cu lama toiagului, şi acea imagine a fost
ultima pe care am văzut-o cu el.
Vraciul, Alice şi cu mine am traversat curtea şi
am străbătut în fugă coridorul pentru a ieşi
dincolo de zidurile Ordului. Ne-am grăbit către
Kalambaka pe cât de repede am putut, deşi
drumul ne era îngreunat de noroiul pe care îl
lăsase în urmă potopul. Curând am văzut că nu
eram singurii supravieţuitori. Un grup de
vrăjitoare – Grimalkin şi câteva membre din toate
cele trei clanuri, printre care şi Mab şi surorile ei
– alergau puţin înaintea noastră. Le-am ajuns
din urmă – şi cred că până şi magistrul meu s-a
simţit ceva mai uşurat să le vadă.
Un muget brusc în spatele nostru – la fel ca
strigătul furios de durere al unui animal rănit –
ne-a făcut să ne întoarcem şi să privim
într-acolo. Norul întunecat de deasupra Ordului
se formase acum din nou şi se umplea cu foc.
Fulgere coborau în zigzag, învăluind într-o
lumină portocalie strălucitoare vârfurile
turnurilor răsucite.
Am simţit căldura din spatele nostru devenind
tot mai arzătoare, cu o repeziciune alarmantă, şi
ne-am dat seama că trebuia să ne îndepărtăm şi
mai mult – şi asta foarte iute. Dintr-o clipă în
alta, coloana de foc avea să unească cerul cu
pământul. Cât de lată va fi? Oare eram prea
aproape, şi în pericol de a fi înghiţiţi de foc?
În cele din urmă, epuizaţi de fugă, ne-am întors
să privim în urma noastră, speriaţi de urletul
prevestitor de moarte al coloanei de foc. Am
văzut-o din nou pulsând şi răsucindu-se, cu
Ordul încă vizibil în mijlocul ei, cu vârfurile
turnurilor licărind acum alburii. M-am gândit la
mama, în acea cameră, ţinând-o pe Ordeen în
strânsoarea ei. Dar atunci, sub ochii noştri,
citadela începu să se dezintegreze şi turnurile se
prăbuşiră. Ordul era tras înapoi în Întuneric, dar
trecerea îl distrugea. În interiorul lui, şi Ordeen
avea să fie nimicită şi nu se va mai putea
întoarce niciodată în lumea noastră. Numai că în
acel infern va muri şi mama. La acest gând am
simţit cum tot trupul mi se scutură de un plâns
tăcut.
Şi apoi era Bill Arkwright. Oare reuşise să îi ţină
în loc pe urmăritorii noştri şi apoi să iasă la timp
din Ord?
În câteva minute, focul se domoli şi un vânt
puternic se stârni în spatele nostru; aerul era
aspirat către locul unde se înălţase odată Ordul.
Când vântul se mai potoli, începu o burniţă rece.
Am închis ochii, şi mi s-a părut că eram din nou
acasă, în Comitat. Am aşteptat mult timp, dar nu
am văzut nici urmă de Arkwright. Părea sigur că
murise.
Am pornit-o din nou, în tăcere, către
Kalambaka, şi către Meteora, aflată dincolo de
ea. Obrajii mei erau uzi de ploaie şi de lacrimi.

Am ocolit Kalambaka pe la vest şi ne-am

îndreptat către Megalon Meteorou, cea mai
măreaţă dintre mănăstirile cocoţate pe piscuri.
Vraciul socotea că trebuia să mergem la Egumen
şi să-i spunem tot ce se întâmplase.
Mi-am adus aminte de vorbele mamei, că
femeile nu erau bine-venite în mănăstiri, dar
n-am spus nimic, şi Alice a urcat treptele
împreună cu Vraciul şi cu mine. Deja preparase
din ierburile din punguţa ei de piele o alifie
pentru arsura de pe obrazul meu. Nu era decât
unul dintre multele leacuri folosite de
vindecătorii din Comitat; nimic legat de
Întuneric. Îmi domolise imediat durerea, dar
John Gregory clătinase din cap dezaprobator. Nu
avea încredere în Alice şi nu voia să o lase să facă
nimic pentru mine. M-am pregătit pentru o
confruntare. Alice îşi îndeplinise rolul în salvarea
mănăstirii, şi dacă nu i se îngăduia să între,
atunci şi eu aveam de gând să rămân afară.
Dar am intrat cu toţii fără nicio oprelişte şi am
fost conduşi în faţa Egumenului. Am pătruns din
nou în acea chilie austeră şi l-am găsit iarăşi pe
preotul cu faţa suptă şi cenuşie rugându-se. Am
aşteptat răbdători, şi mi-am adus aminte de
ultima mea vizită, când mama era încă în viaţă.
În cele din urmă el ridică privirea şi zâmbi.
— Fiţi bine-veniţi, spuse Egumenul. Şi vă sunt
pe deplin recunoscător, căci presupun că sunteţi
victorioşi – altfel niciunul dintre noi nu ar mai fi
în viaţă…
— Mama a murit pentru a ne aduce victoria! Am
spus eu.
Vorbisem fără să mă gândesc, şi mi s-a părut că
vorbele fuseseră rostite de un altul. Am auzit
durerea şi amărăciunea din vocea mea.
Preotul mi-a zâmbit cu bunătate.
— Dacă asta ţi-ar putea aduce o oarecare
alinare, pot să-ţi spun că mama ta a fost fericită
să-şi dea viaţa pentru a scăpa această lume de
duşmana ei. În anul ce a trecut noi doi am stat
mult de vorbă, şi odată ea mi-a mărturisit că se
aştepta să moară împlinind ceea ce trebuia făcut.
Ţi-a spus vreodată asta, Thomas?
Am clătinat din cap. Acest preot bătrân ştia
probabil mai multe lucruri despre mama decât
ştiam eu, mi-am spus, şi durerea a crescut în
inima mea. Mama ştia că avea să moară şi nu
mi-a spus-o până în ultimul moment! Apoi am
tras adânc aer în piept: trebuia să-l întreb ceva.
Ceva ce doream cu disperare să ştiu.
— Ordul a fost distrus şi dus înapoi către
Întuneric. Acolo va fi acum mama? Închisă în
Întuneric, fără putinţă de scăpare?
A urmat o tăcere lungă, apoi Egumenul mi-a
răspuns. Simţeam că îşi alegea cu mare grijă
cuvintele. Fără îndoială, veştile aveau să fie
proaste, mi-am spus.
— Eu cred în infinita milă a Domnului, Thomas.
Fără ea, suntem cu toţii sortiţi pieirii, căci cu toţii
suntem prihăniţi, fiecare dintre noi. Ne vom ruga
pentru ea. Asta e tot ce putem face.
Mi-am înăbuşit un suspin. Aş fi vrut să rămân
singur cu durerea mea, dar a trebuit să stau şi
să-l ascult pe Vraci povestindu-i în amănunt
Egumenului ce s-a întâmplat.
Apoi ne-am îndreptat către katholicon unde din
nou am ascultat imnurile călugărilor urcând în
înaltul domului. De data acesta Egumenul mi-a
spus că se rugau pentru mama şi pentru ceilalţi
care îşi pierduseră viaţa în citadelă. Am încercat
în adâncul sufletului meu să cred că totul era
bine, că mama scăpase către Lumină. Dar nu
puteam şti cu siguranţă. M-am gândit la crimele
pe care le comisese cu mult timp în urmă. Oare
acum vor fi o piedică pentru ea? Vor îngreuna
drumul ei către Lumină? Se străduise atât de
mult să îşi spele păcatele, şi gândul că acum o
aştepta o eternitate în Întuneric era aproape de
nesuportat. Nu era drept. Lumea mi se părea un
loc cumplit şi nemilos. Şi foarte curând aveam să
mă găsesc iarăşi în faţa Diavolului. Sperasem că
mama ar fi putut în vreun fel să mă ajute să lupt
împotriva lui. Acum însă eram singur.

Abia a doua zi eu şi magistrul meu am vorbit

despre ce se întâmplase. Curând urma să
pornim către coastă, dar deocamdată ne
odihneam, încercând să prindem puteri pentru
lunga călătorie care ne aştepta. Vraciul m-a dus
departe de focul de tabără, fără îndoială ca să nu
fim auziţi de Alice, şi ne-am aşezat pe pământ,
faţă în faţă.
Am început prin a-i spune Vraciului cum mama
s-a schimbat la loc în forma ei sălbatică, înainte
de a-şi da viaţa pentru a o ţine în strânsoare pe
Ordeen. I-am spus aproape totul – dar, desigur,
nu şi despre adevărata identitate a mamei, şi nici
despre învoiala pe care o făcusem cu Diavolul
pentru a căpăta o şansă de izbândă. Asta nu i-aş
fi putut-o spune niciodată – era ceva ce trebuia
să rezolv singur. Cel Rău urma să vină după
mine în noaptea următoare.
Simţeam că mă îndepărtez tot mai mult de
magistrul meu. El îşi sacrificase unele principii
ca să vină în Grecia şi să ia parte la lupta
împotriva lui Ordeen. Dar compromisul meu era
şi mai mare: eu îmi sacrificasem propriul suflet.
Curând sufletul meu va fi stăpânit de Diavol,
Întunericul va fi învelişul lui, şi eu nu ştiam nicio
cale de a mă salva.
După ce mi-am încheiat povestirea, Vraciul a
oftat, apoi a băgat mâna în pelerina lui şi a scos
două scrisori.
— Una este de la mama ta pentru mine. Cealaltă
este pentru tine, băiete. Le-am citit pe
amândouă. În ciuda presimţirilor mele rele, ele
sunt motivul pentru care m-am răzgândit şi am
venit până la urmă în Grecia, împotriva tuturor
principiilor mele.
Mi le-a întins pe amândouă şi eu am început să
citesc scrisoarea care îmi era adresată.

Dragă Tom,

Dacă tu citeşti această scrisoare, înseamnă că

eu sunt deja moartă. Să nu suferi prea mult.
Gândeşte-te la momentele fericite pe care le-am
petrecut împreuna, mai ales atunci când tu şi
fraţii tăi eraţi mici şi tatăl vostru era încă în viaţă.
Atunci eram cu adevărat fericită şi cel mai
aproape de forma omenească.
Mi-am văzut moartea cu mulţi ani în urmă. Toţi
avem de făcut alegeri – aş fi putut să stau
deoparte, dar ştiam că sacrificându-mi viaţa
puteam obţine o victorie importantă pentru
Lumină. Şi în ciuda preţului plătit în suferinţa
oamenilor, Ordeen va fi fost distrusă acum.
A venit timpul să faci pasul următor şi să-l
distrugi pe Cel Rău. Dacă nu poţi asta, măcar să
fie priponit. În această misiune Alice Deane va fi
aliata ta.
Orice s-a întâmpla, eu voi fi întotdeauna
mândră de tine. Mi-ai depăşit cu mult
aşteptările.

cu toată dragostea,
mama

Am împăturit scrisoarea şi am băgat-o în

buzunar. Era ultimul lucru pe care aveam să-l
primesc vreodată de la mama; ultimele ei cuvinte
pentru mine. Apoi am început să citesc ceea ce-i
scrisese magistrului meu – scrisoarea care îl
convinsese să părăsească Chipenden şi, în ciuda
presimţirilor sale, să vină cu noi în Grecia.

Dragă domnule Gregory,

Îmi pare rău pentru toată supărarea pe care

ţi-am provocat-o. Dar tot ceea ce fac, o fac în cel
mai bun scop. Deşi poate că nu eşti de acord cu
metodele pe care le folosesc, sper să câştig o
mare victorie. Dacă nu reuşesc, Ordeen va putea
să lovească oriunde în lume, şi cel mai probabil
comitatul va fi prima ei ţintă. Nu va uita ce am
încercat să fac şi îşi va revărsa mânia asupra
locului unde familia mea încă trăieşte.
Mai mult ca sigur că eu îmi voi pierde viaţa
înăuntrul Ordului, şi apoi fiul meu va avea
nevoie de dumneata pentru a-l învăţa şi pregăti
pentru a termina odată pentru totdeauna cu Cel
Rău. Cât despre dumneata, urmează-ți
principiile, dar, te rog, te implor, fă o excepţie în
două cazuri. Primul, desigur, îl priveşte pe fiul
meu Thomas. Forţa şi înţelepciunea dumitale vor
fi vitale pentru a-l însoţi în următoarea etapă a
vieţii lui. Acum el se află într-un pericol şi mai
mare.
Te implor de asemenea să faci o excepţie şi cu
Alice Deane. Ea este fiica Celui Rău şi o posibilă
vrăjitoare nocivă. Alice se va afla întotdeauna la
graniţa dintre Întuneric şi Lumina. Dar forţa ei
este uluitoare. Dacă ar fi să încheie vreodată o
alianţă cu Întunericul, Alice ar fi cea mai
puternică vrăjitoare ce a păşit pe acest pământ.
Dar merită să riscăm. Ea poate fi la fel de
puternică şi ca servitoare a Luminii. Şi doar dacă
Tom şi Alice vor lucra împreună vor împlini ceea
ce a fost întotdeauna scopul meu – ceva pentru
care am luptat aproape întreaga mea viaţă
îndelungată. Împreună au forţa de a-l distruge
pe Cel Rău. Şi de a aduce o nouă Eră a Luminii în
această lume. Dumneata poţi face acest lucru
posibil. Vino, te rog, cu noi în ţara mea. Prezenţa
dumitale este vitală pentru a-mi proteja fiul şi
pentru a asigura întoarcerea lui cu bine la
Comitat. Renunţă la o parte din ce eşti pentru a
putea deveni mult mai mult.

Doamna Ward

— A fost o femeie grozavă, a spus Vraciul. Cu

siguranţă nu sunt de acord cu metodele ei,
băiete, dar ea a făcut ceea ce a crezut că trebuie
făcut. Ţara ei natală va fi un loc mult mai bun
datorită sacrificiului ei. Da, şi Comitatul şi
întreaga lume vor fi mai sigure.
Vraciul se arăta îngăduitor cu mama, aşa cum
nu fusese niciodată faţă de Alice. Dar, evident,
nu ştia tot adevărul. Nu-i voi putea spune
niciodată că mama era Lamia, mama întregului
neam de vrăjitoare şi creaturi hibride. Asta nu ar
putea să accepte nicicând. Era încă un secret pe
care nu aveam să i-l împărtăşesc. Un alt lucru ce
ar putea să ne îndepărteze.
— Şi Alice? O să faci ce te-a rugat mama?
Vraciul şi-a mângâiat barba, cu un aer gânditor.
Apoi a încuviinţat din cap, deşi chipul îi era
încordat.
— Eşti încă ucenicul meu, băiete. Acum că Bill
Arkwright este cu siguranţă mort, e de datoria
mea să te ajut cum pot şi să continui să te
pregătesc. Da, asta nu o neg. Dar fata asta mă
îngrijorează. Indiferent câtă grijă am şi cât de
atent o supraveghez, totul poate să ia o
întorsătură teribilă. Mă gândesc totuşi să îi dau o
şansă – cel puţin pentru moment. După tot ce a
făcut mama ta, cum aş putea să o refuz?

Mai târziu m-am gândit la discuţia noastră.

Vorbind cu el, aproape că mă convinsesem
singur că în curând totul avea să fie bine şi că
Vraciul, Alice şi cu mine aveam să ne întoarcem
în siguranţă la Chipenden pentru a ne continua
viaţa acolo ca şi până acum. Dar cum putea fi
aşa, când eu mai aveam mai puţin de o zi de trăit
pe acest pământ?
Îmi era atât de frică de ceea ce avea să se
întâmple cu mine încât, într-un moment de
slăbiciune, m-am gândit să mă duc din nou la
magistrul meu şi să-i spun ce mă aştepta,
sperând – într-un mod absurd – că în multele lui
cunoştinţe adunate de-a lungul anilor ar putea
găsi o cale de a mă salva. Dar ştiam că era
zadarnic.
Ultima mea şansă ar fi să folosesc urciorul de
sânge, aşa cum îmi propusese Alice, adăugând
câteva picături din sângele meu la al ei. Dar
atunci va trebui să rămânem împreună tot restul
vieţii pentru ca ea să beneficieze de protecţia mea
împotriva Celui Rău. Până la urmă se va
întâmpla ceva care să ne separe şi atunci furia
lui se va dezlănţui asupra lui Alice. Nu, nu
puteam îngădui să se întâmple aşa ceva.
Intrasem singur în povestea asta şi tot singur
trebuia să ies din ea – sau să accept consecinţele.
 CAPITOLUL 23
CUMPLITA SA MAIESTATE
Vraciul dormea de cealaltă parte a focului, iar
Alice stătea întinsă în dreapta mea, cu ochii
închişi. Nu puteau să fie mai mult de zece minute
până la miezul nopţii.
M-am ridicat cu grijă în picioare, încercând să
fac cât mai puţin zgomot posibil, apoi m-am
îndepărtat de foc şi am intrat în întuneric. Nu
m-am mai obosit să-mi iau lanţul. Ar fi fost total
inutil în faţa forţei cu care urma să mă confrunt.
În doar câteva minute Cel Rău avea să vină după
sufletul meu. Mi-era foarte frică, dar, în ciuda a
ceea ce simţeam, ştiam că era mai bine să-l
înfrunt singur. Dacă Alice sau Vraciul s-ar afla
prin preajmă, poate că ar încerca să mă ajute şi
ar avea şi ei de suferit pentru asta, poate şi-ar
pierde chiar viaţa. Nu puteam îngădui să se
întâmple una ca asta.
Am mers vreo cinci minute, apoi am coborât o
pantă printre nişte copaci piperniciţi şi nişte
tufişuri şi am ajuns într-un luminiş pe unde
curgea un pârâu. M-am aşezat pe o piatră lângă
apă. Pe mal se vedea noroi, frământat de
picioarele animalelor care veniseră să se adape
aici. Luna era ascunsă în nori şi cerul era ceţos;
nici stelele nu se vedeau, aşa că era o beznă
deplină. Deşi noaptea era caldă, am început să
tremur de frică. Totul avea să se sfârşească
acum. Viaţa mea pe Pământ era aproape
încheiată. Dar nu mă duceam către Lumină.
Soarta mea era să aparţin Diavolului. Cine ştie
ce chinuri avea pregătite pentru mine?
N-am avut prea mult de aşteptat. Am auzit un
zgomot pe celălalt mal al apei. Un zgomot ca o
cădere. Un şuierat. Apoi o pleoscăitură, ca şi
cum ceva foarte mare ar fi intrat în apă. La
început am crezut că era un cal. Cu siguranţă
era un animal mare şi greu. Dar ritmul înaintării
lui prin apă sugera două picioare. Trebuia să fie
Cel Rău. Venea acum după mine. Venea să îmi ia
sufletul, conform învoielii.
Auzeam aburii, şuieratul şi clipocitul apei pe
când el se apropia. Apoi am văzut în nisipul
moale de pe mal cum apar urme uriaşe de copite,
strălucind roşii în întuneric. Traversase râul. La
fiecare urmă care apărea se auzea un şuier când
copitele fierbinţi ale Diavolului veneau în contact
cu pământul îmbibat de apă. Apoi începu să se
materializeze. De data aceasta nu mai era
imaginea răposatului Matthew Gilbert; acesta
era Diavolul în adevărata şi cumplita lui
înfăţişare – cea care făcuse mulţi oameni să
moară pe loc de frică. Şi strălucea cu acea
lumină sinistră a lui, astfel încât privirea mea
îngrozită înregistra fiecare detaliu din înfăţişarea
lui.
Vraciul îmi spusese că Cel Rău se putea face
mare sau mic, după voie. Acum alesese să fie
mare. De aproape trei ori înălţimea mea, cu
pieptul lat precum un butoi, mă privea de sus.
Era un titan cu o formă omenească – deşi asta nu
făcea decât să-i dea o înfăţişare şi mai
monstruoasă.
Picioarele lui se terminau în copitele despicate
ale unui ţap, iar coada lui lungă se târa în urma
lui prin noroi. Era gol, dar nu i se vedea nicio
bucăţică de piele, căci trupul îi era acoperit cu o
blană lungă şi neagră. Şi faţa era plină de păr,
dar trăsăturile i se vedeau foarte limpede: dinţii
ieşiţi în afară şi coarnele curbate de ţap, privirea
răutăcioasă din ochii cu pupilele alungite. Veni
aproape, foarte aproape, la o lungime de braţ de
mine, şi duhoarea pe care o răspândea era mai
scârboasă decât cea dintr-un grajd. Nu puteam
decât să privesc în sus, în ochii aceia
înspăimântători, care mă ţintuiau. Eram
încremenit de groază. Total neputincios.
Îmi simţeam genunchii moi, gata să cedeze, şi
tot trupul îmi tremura violent. Oare muream?
Îmi dădeam ultima suflare?
În acel moment am auzit un zgomot în spatele
meu. Paşi! În pupilele Celui Rău se reflectă o
lumină care se apropia. I-am văzut ochii
mărindu-i-se de furie. M-am întors. Cineva
stătea lângă mine, ţinând în mână un felinar.
Era Alice, iar în cealaltă mână strângea ceva.
Ceva mic. Un obiect pe care îl ţinea în faţa ei ca
pe o armă. Mi-l împinse în palma stângă.
— Lasă-l în pace! A strigat. E al meu. Tom e al
meu! Pleacă! Nu poţi să stai aici!
La aceste cuvinte, Diavolul a scos un strigăt
cumplit de furie. Pentru o clipă am crezut că o să
se aplece către noi şi o să ne strivească. Furia lui
se revărsă asupra mea cu o forţă palpabilă. Am
fost trântit pe spate în noroi şi am auzit copacii
de pe panta din urmă pocnind şi despicându-se.
Apoi vântul păru să-şi schimbe direcţia şi Cel
Rău dispăru.
Se lăsă o tăcere deplină. Tot ce auzeam era
propria mea răsuflare, bătăile inimii mele şi
clipocitul râului.
Apoi, la lumina felinarului, am văzut ce ţineam
în mâna stângă.
Era urciorul de sânge.
Am reuşit să mă ridic în picioare la o secundă
după ce s-a ridicat şi Alice, care bâjbâia în noroi
după felinar.
— Ce făceai aici singur, Tom? M-a întrebat. Ai
venit aici să te întâlneşti cu Cel Rău?
Nu i-am răspuns, şi ea s-a apropiat şi a ridicat
felinarul pentru a se uita cu atenţie în ochii mei.
Inima îmi bătea nebuneşte şi gândurile mi se
învârtejeau în cap. Încă mai tremuram pentru
felul în care scăpasem, dar mă întrebam dacă
Diavolul ar putea să-şi facă iarăşi apariţia. Oare
cum reuşise Alice să-l alunge astfel? Cum era
posibil?
— Ceva te supără, Tom, nu-i aşa? De câteva zile
eşti cam ciudat. Prea tăcut… şi e ceva în ochii tăi.
O privire pe care n-am mai văzut-o până acum.
Ştiu că ţi-ai pierdut mama, dar mai e şi altceva?
Ceva ce nu-mi spui?
Pentru o clipă n-am răspuns; am încercat să
păstrez secretul, dar dorinţa de a-mi împărtăşi
spaima cuiva m-a făcut să spun totul, şi
adevărul se revărsă din mine ca un torent.
— Diavolul mi-a apărut în Ord, i-am explicat eu.
Mi-a arătat cum va fi viitorul. Că toţi urma să
murim – tu, Vraciul şi toată lumea din
Kalambaka şi Meteora. Toţi refugiaţii de pe
drum. A spus că o să-mi dea o şansă. A întârziat
cu o oră trezirea lui Ordeen. Mi-a spus şi unde o
puteam găsi. Altfel n-aş fi putut să o ajut pe
mama, şi am fi fost înfrânţi.
Alice tăcu pentru o clipă, dar puteam să văd
teama în ochii ei.
— Ce-a vrut în schimb, Tom? M-a întrebat. Ce-a
vrut de la tine?
— Nu e ceea ce crezi tu, Alice. Nu mi-a cerut să
fiu aliatul lui şi să fiu alături de el. L-aş fi
refuzat…
— Şi atunci ce, Tom? Nu mă ţine pe jar…
— I-am dat sufletul meu, Alice. M-am sacrificat.
Vezi tu, dacă Ordeen ar fi învins, ar fi putut să-şi
folosească portalul şi să apară oriunde voia. Şi ar
fi venit în Comitat. Aşa că mi-am făcut datoria…
— Oh, Tom! Tom! Ce prost ai fost! Nu ştii ce
înseamnă asta?
— Ştiu că voi suferi într-un anume fel, Alice. Dar
ce altceva puteam face? Cred că speram că
mama va reuşi să găsească o cale de a mă salva.
Dar acum ea e moartă şi eu trebuie să accept
ceea ce va să mi se întâmple.
— E mai rău decât îţi poţi închipui, Tom. Mult
mai rău. Nu-mi place că trebuie să-ţi spun asta,
dar e mai bine să ştii adevărul. Odată ce ai murit
şi Diavolul îţi ia în stăpânire sufletul, vei fi cu
totul în puterea lui. Va putea să te facă să simţi o
durere mai cumplită decât ai simţit vreodată.
Nu-ţi aduci aminte cum mi-ai spus odată despre
felul în care Morgan i-a chinuit sufletul tatălui
tău?
Am încuviinţat din cap. Morgan era un puternic
necromant care închisese pentru o vreme
sufletul tatălui meu în Limb. Îl păcălise că arde
în flăcările Iadului. Îl făcuse să simtă vâlvătaia
focului.
— Ei bine, acelaşi lucru ar putea să ţi-l facă şi
ţie Cel Rău, Tom. Ar putea să te facă să plăteşti
pentru că ai luptat împotriva lui. Şi nu numai
asta: tu singur ai renunţat la viaţa ta. Nu el a fost
cel care ţi-a luat-o. Asta înseamnă că pripoanele
vor fi distruse şi va avea o altă şansă. Nu va mai
exista pentru el ameninţarea că l-ai putea
distruge sau l-ai trimite înapoi prin portal. Cu
tine înlăturat din drumul lui, va fi liber să devină
tot mai puternic pe măsură ce însuşi Întunericul
se îndeseşte, până când în cele din urmă va
stăpâni lumea. Iar tu vei simţi o asemenea
durere, vei fi chinuit mai mult decât poate îndura
sufletul tău, încât ai putea în final să devii aliatul
lui doar pentru a fi eliberat de suferinţă. Poate că
am înfrânt-o pe Ordeen, dar cu un preţ teribil. E
posibil ca Cel Rău să fi câştigat, Tom. E posibil să
te fi învins. Dar există ceva la care nu se
aştepta… Alice arătă către urciorul de sânge pe
care îl mai ţineam în mâna stângă. Acum chiar ai
nevoie de ăsta. Trebuie să-l ai mereu cu tine.
Asta a fost ceea ce l-a alungat…
— Dar cum poate fi aşa? Credeam că e nevoie ca
sângele meu să fie amestecat cu al tău, am spus
eu.
— L-am luat fără să-ţi spun, Tom. Îmi pare rău,
dar trebuia s-o fac. Când pietrele alea au căzut
peste tine în peşteră, ai rămas mult timp
inconştient, aşa că ţi-am luat puţin sânge. Nu
mult, doar trei picături – asta era tot ce-mi
trebuia. Acum sângele tău şi sângele meu sunt
împreună în urciorul ăsta. Ţine-l mereu la tine şi
Cel Rău nu se poate apropia! Aşa că ai o şansă!
Doar una! Uită-ţi principiile! Ele nu mai contează
acum, nu-i aşa? Ai folosit dorinţa întunecată pe
care ţi-a dăruit-o Grimalkin şi acum ţi-ai vândut
sufletul. Este singurul lucru care ţi-a mai rămas
de făcut, Tom. Păstrează urciorul de sânge. Dacă
îl foloseşti, am înfrânt-o cu adevărat pe Ordeen,
iar Cel Rău nu a obţinut nimic!
Am încuviinţat din cap. Alice avea dreptate. Asta
era tot ce-mi mai rămânea. O ultimă şansă, o
cale de a-l ţine pe Diavol departe de mine. Dar
cele mai negre temeri ale Vraciului se adevereau.
Încetul cu încetul eram întinat şi atras către
Întuneric.
— Dar atunci când am să mor, Alice? Chiar dacă
asta se va întâmpla peste cinci sau peste
cincizeci de ani, tot o să vrea să-mi ia sufletul.
Până la urmă o să pună stăpânire pe el.
— Nu are cum să-ţi ia sufletul dacă îl distrugi tu
primul pe Cel Rău!
— Dar cum, Alice? Cum aş putea să fac asta?
— Trebuie să existe o cale. Mama ta te-a adus pe
lume pentru asta. Nu ţi-a spus niciodată cum se
poate face?
Am clătinat din cap. M-am întrebat dacă mama
avusese vreo idee despre asta. Dacă da, oricum
nu spusese niciodată nimic. Iar acum era moartă
şi era prea târziu.
— O să descoperim noi cum s-o facem, Tom.
Să-l omorâm sau să-l legăm, una din două, şi pe
urmă vei fi în siguranţă!
Am strâns cu putere în mână urciorul de sânge.
Era singurul lucru care îl va ţine pe Cel Rău la
distanţă.
***
A doua zi, la revărsatul zorilor, ne-am început
călătoria către apus, spre portul Igumenitsa,
unde speram că Celeste ne mai aştepta încă.
Vrăjitoarele o luaseră deja înainte, şi nu mai
rămăsesem decât Vraciul, Alice şi cu mine.
 De-abia ne aşternusem la drum când s-a
întâmplat ceva care m-a mai înveselit puţin. Am
auzit nişte lătrături, şi am văzut-o pe Gheară,
împreună cu puii ei, venind în fugă spre noi. Şi
eu am fost primul la care s-au repezit, şi mi-au
lins mâinile.
— Am ştiut dintotdeauna că într-o bună zi
câinele ăsta o să fie al tău, a spus Alice zâmbind.
Nu m-am gândit însă că o să ai trei!
Vraciul nu părea însă la fel de încântat.
— Pot să meargă cu noi, băiete, şi o să-i ducem
acasă în Comitat, dar pe urmă nu mai ştiu. Sunt
câini de vânătoare şi Bill i-a folosit bine. Dar la
Chipenden nu e loc pentru ei. Cu siguranţă câinii
ăştia nu pot face casă bună cu duhul. N-ar
supravieţui nici măcar o singură noapte în
grădină. Ar fi mai bine să încercăm să le găsim
un cămin bun.
Nu puteam să-l contrazic. Dar mă bucuram să-i
văd din nou şi, cu ei alături, drumul înapoi către
coastă mi s-a părut ceva mai uşor.
***
Am fost uşuraţi să o vedem pe Celeste aşteptând
la ancoră. Căpitanul s-a bucurat să ne vadă şi,
pentru că mama nu mai era cu noi, m-a tratat
imediat ca şi cum eu fusesem cel care închiriase
vasul. Acestea erau instrucţiunile pe care le
lăsase mama, mi-a explicat el.
Am mai aşteptat câteva zile, în caz că mai
existau supravieţuitori din grupul care ajunsese
în Grecia cu atât de mult timp în urmă. Mai
apărură câţiva rătăciţi, şi în final în cala corăbiei
se aflau cincisprezece vrăjitoare, printre care
Grimalkin şi surorile Mouldheel. Dar nicio urmă
de Bill Arkwright. Era limpede acum că-şi
sacrificase viaţa pentru a ne da nouă
posibilitatea de a scăpa.
Am ridicat ancora, şi pe tot drumul de
întoarcere nu mi-am mai petrecut nopţile pe
punte, într-un hamac, cum făcusem la venire, ci
într-un pat mare şi confortabil. A fost ideea
Vraciului să stau în cabina mamei.
— De ce nu, băiete? A spus el. Asta ar fi vrut şi
ea.
Aşadar, călătoria mea spre casă a fost într-un
oarecare lux, şi acolo, în cabina mamei, noaptea,
ascultând scârţâitul lemnului şi simţindu-mă
legănat de corabie şi auzind cum adulmecă din
când în când câinii care îmi păzeau uşa, am avut
suficient timp să chibzuiesc. Am revăzut de
nenumărate ori, cu ochii minţii, tot ce se
întâmplase, şi de fiecare dată mă întorceam la
acelaşi gând cumplit: oare mama era prinsă în
Întuneric, şi sufletul ei fusese purtat într-acolo
odată cu ruinele Ordului care au trecut înapoi
prin portal? Oare aceeaşi fusese şi soarta lui Bill
Arkwright?
Am tot sperat că o s-o visez pe mama; acesta era
scopul meu în fiecare noapte. Dintr-odată,
visarea era mai importantă decât trezia. Nu s-a
întâmplat nimic timp de aproape două
săptămâni, dar în cele din urmă mi-a apărut. Şi
a fost un vis foarte lucid, căci eram pe deplin
conştient că visez.
Eram la fermă, în bucătărie, şi ea era în
balansoarul ei, de cealaltă parte a vetrei. Eu
stăteam pe un scăunel şi mă simţeam fericit şi
mulţumit. Era mama cea de odinioară, nu cea
care se întorsese din Grecia şi îl făcuse pe Jack
să se teamă că era altcineva; cu siguranţă nu cea
cu care vorbisem înăuntrul Ordului, care se
schimbase repede în acel înger frumos şi
înspăimântător.
Începu să-mi vorbească, cu vocea plină de
căldură, dragoste şi înţelegere.
„Am ştiut întotdeauna că vei fi întinat de
Întuneric, fiule. Am ştiut că vei încheia o învoială
cu Cel Rău pentru că aşa erai menit să faci încă
de la început. Şi n-ai făcut-o doar ca să-i ajuţi pe
cei pe care îi iubeşti, ci pentru întregul Comitat –
pentru întreaga lume. Nu te învinovăţi. Face
parte doar din povara de a fi cine eşti.”
Şi a continuat:
„Înainte de toate, nu uita un lucru. Diavolul ţi-a
făcut rău, dar şi tu i-ai făcut rău şi ai dat o
lovitură puternică Întunericului. Crede-mă,
fiule, şi ai încredere în cine eşti. Fii încrezător că
îţi vei reveni şi se va întâmpla cu adevărat. Şi nu
te judeca mult prea aspru. Unele lucruri sunt
menite să se întâmple, şi tu a trebuit să cazi
pentru ca mai târziu să te ridici şi să devii ceea ce
ţi s-a hărăzit să fii.”
Am vrut să mă duc la ea şi să o îmbrăţişez, dar
în momentul în care m-am ridicat în picioare
visul s-a destrămat şi am deschis ochii. Eram din
nou în cabina de pe Celeste.
Era un vis sau ceva mai mult? De-abia trei zile
mai târziu, pe când străbăteam Strâmtoarea
Gibraltar, am avut a doua întâlnire cu mama.
Vântul căzuse aproape cu totul şi practic
stăteam nemişcaţi. În noaptea aceea am adormit
în clipa în care am pus capul pe pernă.
S-a petrecut cu puţin înainte de a mă trezi. Am
auzit ceva chiar în faţa mea. Foarte aproape de
pat. Un zgomot ciudat. O mişcare bruscă în aer.
Un soi de pocnitură, un sunet de sfâşiere. Şi
pentru o clipă mi-a fost teamă. M-am simţit
îngrozit.
Nu era însă senzaţia de frig pe care o simţeam
adeseori atunci când de mine se apropia ceva
care aparţinea Întunericului. De data asta era
ceva puternic şi năucitor. Ca şi cum lângă mine
se afla ceva care nu avea niciun drept de a fi
acolo. Ca şi cum ceva ar fi dat dintr-odată
deoparte toate regulile din lumea pe deplin
trează. Aşa cum nişte vise plăcute se pot
transforma brusc în coşmaruri, de data asta se
întâmpla exact pe dos. Groaza îmi dispăru într-o
clipă când ceva cald mă atinse.
Nu îmi atinse pielea. Nu era o mână caldă. Era o
senzaţie care m-a străbătut, în sus,
pătrunzându-mi în oase, carne şi nervi. Era
căldură, şi era dragoste. Dragoste curată şi
desăvârşită. Doar aşa o pot descrie. Nu au existat
cuvinte, şi nici mesaje. Dar nu am mai avut nicio
îndoială.
Era mama. Era bine, şi venise să-şi ia
rămas-bun. Eram sigur de asta, şi siguranţa
mi-a uşurat durerea.
CAPITOLUL 24
NU POATE FI ADEVĂRAT!
Din nou am trecut în Golful Biscaia printr-o
furtună care ne-a pus corabia la încercare, dar,
în ciuda unui catarg rupt şi a pânzelor sfâşiate,
am scăpat cu bine şi-am ţinut direcţia spre
ţărmul stâncos al ţării noastre, simţind cum
aerul devine tot mai rece.
Am ajuns la Capul Sunderland şi ne-am
îndreptat către ferma lui Jack: era de datoria
mea să anunţ familia de moartea mamei.
Grimalkin, Mab şi celelalte vrăjitoare rămase în
viaţă au pornit-o repede spre Pendle. Iar noi,
însoţiţi de câini, ne-am dus la fermă.
Am mers în tăcere, fiecare cufundat în gândurile
lui. În vreme ce ne apropiam de fermă, mi-am dat
brusc seama că Alice ar trebui să stea deoparte,
ca nu cumva să-i supere pe Jack şi Ellie. Şi
totuşi trebuia să fie alături de mine pentru a
beneficia de protecţia urciorului de sânge. Dacă
ne despărţeam, Cel Rău o putea ataca drept
răzbunare pentru ceea ce făcuse ea.
— Ar fi mai bine dacă ar veni şi Alice cu noi la
fermă, am spus eu, gândind repede. Mai mult ca
sigur că Jack are să reacţioneze urât, aşa că
Alice i-ar putea da nişte ierburi să-l ajute să
doarmă.
Vraciul mă privi cu îndoială, dându-şi probabil
seama că Jack nu ar accepta nicicând ajutorul
lui Alice, dar eu m-am răsucit pe călcâie şi am
pornit-o repede către fermă cu Alice lângă mine,
lăsându-l pe el cu cei trei câini ai bietului Bill
Arkwright.
Câteva minute mai târziu, câinii fermei se
puseră pe lătrat şi Jack apăru traversând în fugă
păşunea de miazăzi. Se opri la un metru de noi.
Nu fusese foarte sigur că mama avea să-şi
părăsească din nou ţara natală pentru a se
întoarce în Comitat, aşa că absenţa ei nu l-ar fi
îngrijorat, dar expresia tristă de pe chipul meu îl
făcuse probabil să se teamă de ce era mai rău.
— Ce e? Ce s-a întâmplat? A întrebat. Aţi învins?

— Da, Jack, am învins, i-am răspuns. Am

învins, dar cu ce preţ îngrozitor. Mama a murit,
Jack. Nu există un mod mai uşor de a o spune. A
murit.
Jack a făcut ochii mari, nu pentru că fusese
copleşit de durere ci pentru că nu-i venea să
creadă.
— Nu se poate, Tom! Nu poate fi adevărat!
 — Ştiu că e greu de crezut, dar acesta e
adevărul, Jack! Mama a murit distrugând-o pe
duşmana ei. S-a sacrificat pentru ca lumea să fie
un loc mai bun – nu doar ţara ei.
— Nu! Nu! A strigat Jack şi faţa i se boţi a plâns.
Am încercat să-l cuprind cu braţul pe după
umeri, dar m-a împins deoparte şi a continuat să
murmure „Nu! Nu!” iarăşi şi iarăşi.
James a primit vestea cu mai mult calm.
— Am simţit că asta are să se întâmple, mi-a
spus încet. Mă aşteptam la asta.
Când m-a strâns în braţe, l-am simţit
tremurând, dar a încercat să fie curajos.
Mai târziu, Jack s-a dus la culcare, iar noi,
ceilalţi, am rămas în jurul mesei din bucătărie în
tăcere – în afară de Ellie, care plângea încetişor.
Ca să fiu sincer, abia aşteptam să plec de la
fermă. Atmosfera era tristă şi mi se redeschisese
rana propriei mele dureri pentru pierderea
mamei.
Ellie ne făcuse nişte supă de găină şi m-am
forţat să înmoi puţină pâine în ea şi să mănânc
ca să prind puteri pentru drum. Am rămas acolo
doar câteva ore, dar înainte să plec, m-am dus
să-mi iau rămas-bun de la Jack. Am bătut încet
la uşa dormitorului. Nu mi-a răspuns, şi după ce
am mai bătut de două ori, am deschis-o uşor.
Jack stătea pe pat, în capul oaselor, cu spatele
rezemat de tăblie, cu chipul plin de durere.
— Am venit să-mi iau rămas-bun, Jack, am
spus. O să vin să te văd peste vreo lună. James e
aici să te ajute la fermă, aşa că totul ar trebui să
fie în regulă.
— În regulă? Întrebă el cu glasul încărcat de
amărăciune. Cum ar mai putea lucrurile să fie
vreodată în regulă?
— Îmi pare rău, Jack. Şi eu sufăr la fel ca şi tine.
Diferenţa e că eu am avut timp să mă obişnuiesc
cu gândul. Încă mai doare, dar suferinţa s-a mai
uşurat puţin. La fel o să fie şi pentru tine. Lasă
timpul să treacă.
— Timpul? Nu va fi niciodată suficient timp…
Am lăsat capul în jos. Nu ştiam ce aş putea să-i
spun ca să-l fac să se simtă mai bine.
— La revedere, Jack, am spus. Îţi promit că o să
mă întorc cât de curând.
Jack doar a clătinat din cap, dar nu terminase
tot ce avea de spus. Eu m-am întors spre uşă ca
să plec, dar atunci el scoase un suspin gâtuit şi
apoi vorbi încet, cu vocea plină de durere şi
amărăciune.
— Nimic n-a mai fost la fel de când ai devenit
ucenicul unui vrăjitor, a spus. Şi lucrurile au
început să meargă cu adevărat prost de prima
dată când ai adus-o la fermă pe fata aia, Alice. Mi
se face rău să o văd din nou astăzi aici. Am fost
atât de fericiţi înainte. Cu adevărat fericiţi. Nu
ne-ai adus decât nenorocire!
Am ieşit din cameră şi am închis uşa în urma
mea. Jack părea să mă învinovăţească pe mine
pentru tot. Nu era prima dată, dar nu aveam
nimic de spus în apărarea mea. De ce să irosesc
cuvinte pe care oricum nu le-ar asculta?
Desigur, totul făcuse parte încă de la început din
planul mamei, dar Jack nu avea să înţeleagă
asta niciodată. Nu puteam decât să sper că în
cele din urmă avea să devină mai îngăduitor. Nu
avea să fie uşor şi va dura mult timp.
Ellie ne-a dat nişte pâine şi brânză pentru
drum, şi noi ne-am luat rămas-bun de la ea şi de
la James. Nu m-a strâns în braţe. A părut puţin
cam rece şi distantă, dar s-a străduit să-i
zâmbească lui Alice cu tristeţe.
Vraciul ne aştepta împreună cu câinii în
pădurea de pe Dealul Spânzuraţilor. Cât fusese
singur îmi făcuse un nou toiag.
— Uite, băiete, va trebui să te descurci cu ăsta
deocamdată, a spus el întinzându-mi-l. Va trebui
să aşteptăm până când ne întoarcem la
Chipenden ca să-ţi fac unul cu lamă din aliaj de
argint, dar cel puţin e din scoruş-de-munte şi
l-am ascuţit la un capăt.
Toiagul era bine proporţionat şi i-am mulţumit
magistrului meu. Apoi am pornit-o din nou spre
miazănoapte. După vreun ceas am plecat de
lângă Vraci şi am rămas în urmă, ca să pot vorbi
cu Alice.
— Se pare că Jack mă învinovăţeşte pe mine
pentru tot, i-am spus. Dar nu pot nega un lucru.
Momentul în care am devenit ucenicul Vraciului
a marcat începutul sfârşitului familiei mele.
Alice m-a strâns de mână.
— Mama ta a avut un plan şi l-a dus la
îndeplinire, Tom. Ar trebui să fii mândru de ea.
Cu timpul, Jack o să înţeleagă. Şi pe urmă, eşti
încă ucenicul Vraciului. Curând vom fi iarăşi la
Chipenden, şi vom locui în casa lui, iar eu o să-i
copiez din nou cărţile. Nu e o viaţă prea rea, Tom,
şi încă ne avem unul pe celălalt. Nu-i aşa?
— Aşa este, Alice, am răspuns trist. Încă ne mai
avem unul pe celălalt.
Alice îmi strânse din nou mâna şi ne-am
continuat drumul către Chipenden cu inimile
mai uşoare.

Din nou, cea mai mare parte din tot ce am scris

aici e din amintiri, folosindu-mi carneţelul doar
atunci când era necesar. Ne-am întors la
Chipenden şi la vechea noastră rutină. Eu
continui să ucenicesc în vreme ce Alice copiază
cărţi din biblioteca Vraciului. Războiul nu se
desfăşoară prea bine. Soldaţii inamici atacă
dinspre miazănoapte Comitatul, jefuind şi
arzând totul în drumul lor. Asta îl tulbură foarte
tare pe Vraci, căci este îngrijorat pentru cărţile
sale.
Câinii lui Arkwright, Gheară, Sânge şi Oase,
sunt pentru moment în grija unui fost păstor
care trăieşte lângă Coama Prelungă. Tot n-am
găsit un cămin permanent pentru ei, dar mă duc
uneori să-i văd şi ei se bucură grozav.
Ţin tot timpul în buzunar urciorul de sânge –
este singura mea apărare împotriva Celui Rău. E
un secret pe care îl împărtăşesc doar cu Alice,
care are nevoie de el la fel de mult şi niciodată nu
se îndepărtează prea tare de mine. Dacă Vraciul
ar afla despre el, l-ar izbi de o piatră şi atunci
s-ar termina cu noi. Dar ştiu că într-o bună zi va
veni momentul când va trebui să plătesc. În ziua
în care voi muri, Cel Rău va fi acolo şi mă va
aştepta. Va aştepta să pună stăpânire pe sufletul
meu. Acesta este preţul pe care trebuie să-l
plătesc pentru izbânda de la Meteora. Am o
singură speranţă, că voi reuşi să-l nimicesc eu
primul. Nu ştiu cum am s-o fac, dar mama avea
încredere în mine, aşa că mă străduiesc să cred
că e posibil. Trebuie să încerc să găsesc o cale.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
COSMARUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 07

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
ROȘU DE SÂNGE
Vraciul, Alice şi cu mine traversam Coama
Prelungă, întorcându-ne spre Chipenden, cu cei
trei câini-lupi, Gheară, Tunet şi Fulger , lătrând
agitaţi lângă noi.
Prima parte a urcuşului fusese destul de
plăcută. Plouase toată după-amiaza, însă acum
era o seară senină de toamnă târzie, doar un
vânticel rece ciufulindu-ne părul: o vreme
perfectă pentru mers pe jos.
Mi-aduc aminte că mă gândeam chiar cât de
liniştit pare totul.
Cu toate acestea, în vârf urma să avem parte de
un mare şoc. Un fum negru se înălţa departe,
spre miazănoapte, dincolo de dealuri. Din câte se
părea, Caster era în flăcări. Mă întrebam plin de
teamă: oare războiul ajunsese, în cele din urmă,
la noi?
Cu ani înainte, mai multe popoare duşmane
aliate între ele ne invadaseră pământurile înspre
miazăzi. De atunci, în ciuda tuturor eforturilor
depuse de comitatele noastre, care încercaseră
să rămână pe poziţii, acestea avansaseră puţin
câte puţin spre miazănoapte.
— Cum de-au putut să înainteze atât de mult
fără ca noi să ştim? Întrebă Vraciul,
scărpinându-şi barba, evident neliniştit. Fără
îndoială, s-ar fi auzit veşti… măcar un
avertisment, nu?
— Ar putea fi doar o bandă de tâlhari de pe
mare, am sugerat eu.
Era foarte probabil să fie aşa. Ambarcaţiuni
duşmane mai acostaseră şi altădată, atacând
aşezările aflate de-a lungul ţărmului, cu toate că
partea aceasta a Comitatului fusese cruţată
până acum.
Clătinând din cap, Vraciul porni să coboare
grăbit la vale. Alice îmi zâmbi neliniştită şi ne-am
grăbit să-l urmăm. Îngreunat de toiagul meu şi
de sacii amândurora, mă străduiam din
răsputeri să ţin pasul pe iarba umedă,
alunecoasă. Dar ştiam ce anume-l necăjea pe
magistrul meu. Era neliniştit pentru biblioteca
lui. Tot felul de jafuri şi de incendieri fuseseră
raportate la miazăzi, iar el îşi făcea griji cu privire
la siguranţa cărţilor sale, un depozit de
cunoştinţe acumulat de generaţii întregi de vraci.
Eram acum în cel de-ai treilea an al uceniciei
mele la Vraci, învăţând cum să mă descurc cu
stafiile, cu spiritele, cu vrăjitoarele, cu duhurile
rele şi cu toate celelalte soiuri de creaturi ale
Întunericului. Magistrul meu îmi ţinea lecţii în
majoritatea zilelor, însă cealaltă sursă a mea de
informaţii era biblioteca. În mod sigur, era
extrem de importantă.
De îndată ce-am ajuns pe pământ neted, ne-am
îndreptat direct spre Chipenden, dealurile
dinspre miazănoapte devenind din ce în ce mai
ameninţătoare pe măsură ce ne apropiam.
Tocmai ce trecusem vadul unui mic râu,
croindu-ne drum peste pietre, cu apa
împroşcându-ne gleznele, când Alice ne arătă
ceva în faţă.
— Soldaţi inamici! Strigă ea. În depărtare, un
grup de bărbaţi se îndrepta spre răsărit,
traversând cărarea pe care ne aflam noi: erau
două duzini sau mai mulţi, cu spadele la
cingători scânteind intens în lumina soarelui
care apunea, aproape de orizont.
Ne-am oprit, ghemuindu-ne pe malul râului,
sperând că nu ne văzuseră. Le-am spus câinilor
să stea culcat şi să tacă; se supuseră pe dată.
Soldaţii purtau uniforme cenuşii şi coifuri de
oţel cu apărători pentru nas late, de care nu mai
văzusem până atunci. Alice avusese dreptate.
Era o patrulă numeroasă de-ale inamicului. Din
nefericire, soldaţii ne observară aproape imediat.
Unul dintre ei arătă spre noi şi dădu un ordin
răstit, după care un mic grup se desprinse de
pluton, pornind în fugă spre noi.
— Pe-aici! Strigă Vraciul şi, înhăţându-şi sacul
ca să mă despovăreze de o greutate
suplimentară, o şi porni în avalul râului; eu şi
Alice l-am urmat, împreună cu dulăii.
Drept înaintea noastră era o pădure întinsă.
Poate că aveam o şansă să scăpăm de ei acolo,
m-am gândit. Dar, de îndată ce am ajuns la
lizieră, speranţele mi-au fost spulberate. Fusese
copilită de curând: nu existau puieţi, nici
desişuri; doar copaci maturi, bine răriţi. Nu
putea fi vorba despre vreo ascunzătoare.
Am aruncat o privire înapoi. Urmăritorii noştri
se răspândiseră acum într-o linie neregulată. Cei
mai mulţi dintre ei nu se apropiaseră prea mult,
însă era un soldat în frunte care reducea
categoric distanţa faţă de noi, agitându-şi
ameninţător spada.
Următorul lucru pe care l-am observat a fost că
Vraciul se opri. Îşi aruncă sacul la picioarele
mele.
— Mergi mai departe, băiete! Mă ocup eu de el,
îmi ordonă, întorcându-se să-l întâmpine pe
soldat.
Le-am strigat câinilor să stea la picior şi m-am
oprit, încruntându-mă. Nu puteam să-mi las
baltă magistrul. I-am ridicat din nou sacul şi
mi-am pregătit toiagul. La nevoie, i-aş sări în
ajutor şi aş lua şi câinii cu mine; erau dulăi mari
şi fioroşi, neînfricaţi.
Am aruncat o privire înapoi, spre Alice. Şi ea se
oprise şi acum se uita fix la mine, cu o expresie
neobişnuită pe chip. Mi se părea că bombăne
ceva ca pentru ea.
Vântul se stinse brusc şi frigul ca o lamă de
gheaţă îmi crestă faţa; totul deveni deodată
tăcut, de parcă fiecare vietate din pădure şi-ar fi
ţinut respiraţia. Fuioare de ceaţă şerpuiau
dinspre copaci în direcţia noastră, apropiindu-se
din toate părţile. Am privit-o din nou pe Alice.
Nimic nu prevestise această schimbare a vremii.
Nici nu părea firească. Să fi fost vorba despre
magie neagră? M-am întrebat. Câinii se întinseră
pe burtă, scheunând încetişor. Chiar dacă voia
să ne ajute, magistrul meu s-ar fi înfuriat dacă
Alice ar fi folosit magia neagră. Alice îşi petrecuse
doi ani pregătindu-se să devină vrăjitoare, iar el
avea mereu grijă ca ea să nu se întoarcă spre
Întuneric.
Între timp, Vraciul luase poziţia de apărare,
ţinându-şi toiagul pe diagonală. Soldatul se
întinse spre el şi-şi abătu spada de sus în jos. Mi
se făcu inima cât un purice, dar nu era cazul
să-mi fie teamă. Se auzi un urlet de durere, dar
veni dinspre soldat, nu dinspre magistrul meu.
Spada căzu învârtindu-se în iarbă, iar apoi
Vraciul îi trase atacatorului un pumn zdravăn în
tâmplă, făcându-l să cadă în genunchi.
Ceaţa ne învăluia tot mai repede şi, timp de
câteva clipe, magistrul meu nu se mai văzu. Apoi
l-am auzit alergând spre noi. Când ajunse lângă
noi, am plecat în grabă, urmând cursul râului,
ceaţa devenind tot mai densă cu fiecare pas.
Curând, am lăsat în urmă pădurea şi râul,
ghidându-ne cale de câteva sute de metri după
un şir gros de păducei, spre miazănoapte, până
când Vraciul ne făcu semn să ne oprim. Ne-am
ghemuit într-un şanţ, stând pe vine, cu dulăii
alături, ţinându-ne respiraţia şi ciulind urechile
în aşteptarea primejdiei. La început, nu se auzi
niciun semeţ cum că am fi fost urmăriţi de
cineva, dar apoi am auzit voci dinspre
miazănoapte şi dinspre răsărit. Încă ne căutau,
cu toate că lumina era din ce în ce mai slabă şi,
cu fiecare minut ce trecea, devenea tot mai puţin
probabil să fim descoperiţi.
Deodată, tocmai când credeam că am scăpat,
vocile dinspre miazănoapte răsunară mai tare şi,
curând, am auzit zgomot de paşi din ce în ce mai
aproape. Se părea că vor nimeri drept peste
ascunzătoarea noastră, aşa că magistrul meu şi
cu mine ne-am apucat toiegele, pregătiţi să
luptăm pentru vieţile noastre.
Soldaţii trecură la doar câţiva paşi prin dreapta
noastră: puteam să distingem vag siluetele a trei
bărbaţi. Dar noi stăteam ghemuiţi în şanţ, aşa că
nu ne văzură. După ce zgomotele de paşi şi de
voci se stinseră, Vraciul clătină din cap.
— Nu ştiu câţi or fi trimis să ne hăituiască, şopti
el, dar mi se par hotărâţi să dea de noi. Cel mai
bine ar fi să rămânem aici pentru tot restul
nopţii.
Aşa că ne-am pregătit să petrecem o noapte
friguroasă şi incomodă în şanţ. Eu am dormit cu
întreruperi, dar, aşa cum se întâmplă deseori în
astfel de situaţii, am căzut într-un somn adânc
abia când se apropia vremea deşteptării. Alice
mă trezi, zgâlţâindu-mă de umăr.
 M-am ridicat repede în capul oaselor, privind de
jur împrejur. Soarele era deja sus pe cer şi
vedeam nori cenuşii gonind pe deasupra
noastră. Vântul şuiera prin şirul de arbuşti,
îndoindu-le crengile subţiri şi desfrunzite.
— E totul cum trebuie? Am întrebat.
Alice îmi zâmbi şi încuviinţă.
— Nu e nimeni pe o rază de mai bine de-un
kilometru. Soldăţeii ăia s-au dat bătuţi şi au
plecat.
Atunci am auzit un zgomot în apropiere: un soi
de geamăt. Era Vraciul.
— Se pare că visează urât, comentă Alice.
— N-ar trebui să-l trezim? Am propus.
— Mai lasă-l câteva minute. E mai bine dacă se
trezeşte singur.
Totuşi, vaietele şi gemetele lui se înteţiră, iar
trupul începu să-i tremure; era din ce în ce mai
agitat, aşa că după încă un minut l-am scuturat
cu blândeţe de umăr şi l-am trezit.
— Te simţi bine, domnule Gregory? L-am
întrebat. Mi s-a părut că ai un fel de coşmar.
Pentru o clipă, în ochi îi apăru un licăr
nebunesc şi mă privi de parcă aş fi fost un străin
sau chiar un duşman.
— Aşa-i, a fost un coşmar în toată legea, îmi zise
în cele din urmă. Despre Osoasa Lizzie…
Osoasa Lizzie era mama adevărată a lui Alice, o
puternică vrăjitoare ţinută acum prizonieră
într-un puţ, în grădina Vraciului din Chipenden.
 — Stătea pe un tron, continuă magistrul meu,
iar Diavolul era aşezat alături, cu mâna pe
umărul ei stâng. Erau într-o sală mare, pe care la
început n-am recunoscut-o. Podeaua se înroşea
de sânge. Prizonierii urlau de groază înainte de a
fi executaţi: le tăiau capetele. Dar sala era cea
care mă necăjea de fapt şi mă enerva.
— Unde era? L-am întrebat.
Vraciul clătină din cap.
— Era marele salon din castelul Caster! Ea
domnea peste Comitat…
— N-a fost decât un coşmar, am zis. Lizzie e
ţinută la loc sigur.
— Poate, răspunse Vraciul. Dar nu cred să fi
avut vreodată un vis care să-mi pară mai
adevărat…

Am pornit prudenţi spre Chipenden. Vraciul nu

pomeni deloc despre ceaţa care se lăsase brusc
seara trecută. În definitiv, chiar era anotimpul
ceţurilor, iar el fusese preocupat la momentul
respectiv să-şi pregătească lupta cu soldatul. În
schimb, eu eram convins că fusese invocată de
Alice. Şi totuşi, cine eram eu să vorbesc? Eu
însumi eram întinat de Întuneric.
Abia de curând ne întorseserăm din Grecia,
după ce-o înfrânseserăm pe Ordeen, una dintre
Vechile Zeităţi. Victoria ne costase scump. Mama
murise pentru obţinerea ei, la fel şi Bill
Arkwright, vraciul care lucra la miazănoapte de
Caster; de aceea câinii lui erau acum cu noi.
Şi eu plătisem un preţ cumplit. Pentru ca
victoria să devină posibilă, îmi vândusem
sufletul Diavolului.
Tot ceea ce mă mai ferea acum să fiu târât de
partea Întunericului era urciorul cu sânge de la
Alice, pe care-l duceam în buzunar. Diavolul nu
se putea apropia de mine cât timp îl aveam
asupră-mi. Alice trebuia să rămână în preajma
mea, ca să poată profita şi ea de protecţia lui;
altfel, Diavolul ar fi ucis-o, drept răzbunare
pentru că mă ajutase. Desigur, Vraciul nu
cunoştea acest amănunt. Dacă i-aş fi mărturisit
ceea ce făcusem, asta ar fi însemnat sfârşitul
uceniciei mele.
În timp ce urcam panta spre Chipenden,
magistrul meu devenea din ce în ce mai
neliniştit. Văzusem urme de devastare: câteva
case făcute scrum, multe altele părăsite, într-un
şanţ din apropierea uneia dintre ele fiind şi un
cadavru.

— Sperasem că n-o să ajungă atât de departe

spre centru. Mi-e teamă până să mă şi gândesc la
ce-o să găsim, băiete, îmi zise aspru.
În mod normal, am fi evitat să trecem prin satul
Chipenden: celor mai mulţi oameni nu le plăcea
să se găsească prea aproape de un vraci, iar el
respecta dorinţele localnicilor. Dar, pe măsură ce
acoperişurile din ţiglă cenuşie începeau să se
vadă, o singură privire fu de ajuns ca să ne dăm
seama că se întâmplase ceva îngrozitor.
Era limpede că soldaţii inamici trecuseră pe aici.
Multe dintre acoperişuri erau grav avariate,
lăsând la iveală grinzile carbonizate. Cu cât ne
apropiam, cu atât priveliştea era mai groaznică.
Aproape o treime din case era carbonizată;
rămăseseră doar pietrele înnegrite, simple
carapace ale căminelor localnicilor. Cele care nu
fuseseră mistuite de flăcări aveau ferestrele
sparte şi uşile crăpate, atârnând în balamale,
dovezile jafurilor fiind evidente.
Am avut impresia că satul era complet părăsit,
dar tocmai atunci am auzit nişte lovituri. Cineva
bătea cu ciocanul. Grăbit, Vraciul ne conduse pe
străzile pietruite spre locul din care venea
sunetul. Mergeam acum prin sat spre strada
principală, pe care se găseau şi prăvăliile.
Am trecut de băcănie şi de brutărie, amândouă
prădate, îndreptându-ne spre măcelărie, de unde
păreau să vină zgomotele.
Măcelarul era încă acolo, cu barba lui roşcată
sclipind în lumina dimineţii, însă nu făcea niciun
fel de reparaţii, ci bătea în cuie capacul unui
sicriu. Lângă el mai erau aliniate alte trei
coşciuge, deja închise şi pregătite pentru
înmormântare. Unul dintre ele era mărunţel, în
el fiind, evident, un copil mic. Măcelarul se ridică
în clipa în care am intrat în curte, venindu-ne în
întâmpinare şi strângându-i mâna Vraciului. Era
singura legătură adevărată pe care o avea
magistrul meu printre săteni, unica persoană cu
care discutase vreodată şi altceva decât treburi
de-ale vracilor.
— Este îngrozitor, domnule Gregory, zise
măcelarul. Nimic n-o să mai poată fi la fel
vreodată.
— Sper că nu e… murmură Vraciul,
coborându-şi privirea spre sicrie.
— O, nu, slavă Domnului măcar pentru asta, îi
răspunse măcelarul. S-a întâmplat acum trei
zile. Mi-am dus familia la loc sigur tocmai la
timp. Nu, bieţii oameni nu s-au mişcat destul de
repede. Au ucis pe oricine au găsit în cale. N-a
fost decât o patrulă inamică, dar una foarte
numeroasă. Ieşiseră la prădat, după provizii. Nu
era nevoie să ardă casele şi să omoare oamenii;
n-avea rost să asasineze familia asta. De ce-au
făcut-o? Puteau să ia doar ce le trebuia şi să
plece.
Vraciul încuviinţă. Ştiam ce răspuns ar fi avut el
la această întrebare, cu toate că nu-l rosti cu
voce tare faţă de măcelar. Ar fi spus că totul era
din cauză că Diavolul se afla din nou în libertate,
prin lume. Şi el îi făcea pe oameni să devină mai
cruzi, iar războaiele, mai sălbatice.
— Îmi pare rău pentru casa dumitale, domnule
Gregory, continuă măcelarul.
Tot sângele se scurse din obrajii Vraciului.
— Ce spui? Întrebă el.
 — O, îmi pare foarte rău… nu ştiai? Am crezut
că ai dat deja pe acolo. L-am auzit pe duh urlând
şi răcnind de la kilometri depărtare. Trebuie să fi
fost prea mulţi încât să se poată descurca el
singur cu toţi. Ţi-au jefuit casa, au luat tot ceea
ce puteau să care, iar pe urmă i-au dat foc…
CAPITOLUL 02
ÎNCĂ N-AI MURIT!
Fără să-i răspundă, Vraciul se întoarse şi porni
la deal, aproape alergând. Curând, pietrele
pavajului lăsară locul unei poteci noroioase.
După ce am urcat dealul, am ajuns la marginea
grădinii. Le-am poruncit câinilor să aştepte
acolo, după care ne-am strecurat mai departe
printre copaci.
Curând, am descoperit primele cadavre. Zăceau
acolo de ceva vreme, aşa că în aer plutea
duhoarea morţii; bărbaţii purtau uniformele
cenuşii şi coifurile specifice soldaţilor inamici şi
avuseseră parte de un sfârşit violent: fie cu
beregatele sfâşiate, fie cu ţestele zdrobite. Era,
clar, opera duhului. Dar apoi, după ce am trecut
de copaci şi am pătruns pe peluza din apropierea
casei, am văzut că măcelarul ne informase
corect. Fuseseră prea mulţi ca duhul să se poată
descurca. În timp ce el îi nimicea pe intruşi într-o
parte a grădinii, alţi soldaţi pătrunseseră şi
incendiaseră casa.
Numai zidurile goale, înnegrite, mai rămăseseră
în picioare. Casa din Chipenden a Vraciului nu
mai era acum decât o cochilie: acoperişul se
prăbuşise, iar interiorul fusese pustiit, inclusiv
preţioasa lui bibliotecă.
Rămase cu privirea fixată asupra dezastrului
timp îndelungat, fără să rostească o vorbă.
Într-un târziu, m-am hotărât să rup tăcerea.
— Unde-o fi acum duhul? Am întrebat.
Vraciul îmi răspunse fără să mă privească:
— Am făcut un pact cu el. În schimbul păzirii
casei şi al gătitului şi curăţeniei, i-am acordat
dreptul de stăpânire asupra grădinii: orice fiinţă
vie găseşte pe-acolo după căderea Întunericului –
cu excepţia ucenicilor şi a ceea ce se află sub
controlul nostru – poate s-o capete, după trei
strigăte de avertizare. Sângele lor îi aparţinea.
Numai că pactul nu era valabil decât atât timp
cât casa avea un acoperiş. Aşa că, după
incendiu, duhul a fost liber să plece. S-a dus,
băiete. S-a dus pentru totdeauna.
Am mers încet în jurul rămăşiţelor casei,
ajungând la o movilă mare de cenuşă gri şi
neagră de pe peluză. Intruşii scoseseră o
grămadă de cărţi de pe rafturile bibliotecii,
făcând din ele un imens rug.
Vraciul căzu în genunchi şi începu să
scormonească prin cenuşa răcită. Aproape totul i
se făcea fărâme în mâini. Apoi culese o copertă
pârjolită de piele: era cotorul unei cărţi care
scăpase cumva de la arderea completă. Îl ridică
şi-l curăţă cu degetele. Peste umărul lui, am
izbutit să descifrez titlul: „Afurisitul, ameţitul şi
disperatul”. Era o carte pe care o scrisese
demult, în tinereţea lui: lucrarea care definea
posedarea. Mi-o împrumutase odată, când eram
într-o cumplită primejdie din cauza Mamei
Malkin. Acum, tot ceea ce mai rămăsese din ea
era bucata aceea de copertă.
Biblioteca magistrului meu nu mai era;
cuvintele scrise de generaţii de vraci –
moştenirea a nenumăraţi ani de luptă cu
Întunericul, un enorm depozit de cunoştinţe –
fuseseră mistuite de flăcări.
L-am auzit suspinând. M-am întors cu spatele,
stânjenit. Oare plângea?
Alice adulmecă repede de trei ori, după care mă
apucă de braţul stâng.
— Vino după mine, Tom, îmi şopti.
Îşi croi drum peste câteva grinzi carbonizate şi
intră în casă prin gaura colţuroasă care fusese
până nu demult intrarea din spate. Se strecură
printre ruinele bibliotecii, din care abia dacă mai
rămăsese altceva decât lemnul carbonizat şi
cenuşa. Apoi se opri şi arătă spre podea. Se
întrezărea acolo cotorul unei alte cărţi. Am
recunoscut-o imediat. Era Bestiarul Vraciului.
Abia îndrăznind să sper, m-am aplecat şi am
apucat-o. Oare era la fel cu cealaltă pe care o
găsisem… rămăsese doar coperta? Dar, spre
încântarea mea, am constatat că paginile
rezistaseră. Le-am răsfoit la repezeală. Erau
pârjolite pe margini, dar intacte şi lizibile. Cu un
zâmbet şi o înclinare a capului în semn de
mulţumire către Alice, i-am dus magistrului meu
Bestiarul.
— O carte a supravieţuit, i-am zis,
întinzându-i-o. Alice a găsit-o.
Vraciul o luă şi rămase timp îndelungat cu
privirea aţintită asupra copertei, cu chipul golit
de orice expresie.
— O singură carte din toate… restul, arse şi
pierdute, zise în cele din urmă.
— Dar Bestiarul este una dintre cele mai
importante cărţi, i-am atras atenţia. Tot e mai
bine decât nimic!
— Hai să-l lăsăm un pic singur, îmi propuse
încetişor Alice, prinzându-mă cu delicateţe de
braţ şi trăgându-mă de-acolo.
Am urmat-o peste pajişte şi printre copacii
grădinii dinspre apus. Ajungând acolo, clătină
obosită din cap.
— E din ce în ce mai rău, zise. Oricum, o să
treacă peste asta.
— Aşa sper, Alice. Aşa sper. Biblioteca aia
însemna mult pentru el. S-o menţină şi s-o
sporească era o parte importantă a muncit lui
de-o viaţă. Era ca o moştenire care să fie
transmisă următoarelor generaţii de vraci.
— Tu vei fi următorul vraci prin părţile acestea,
Tom. Vei fi în stare să te descurci şi fără cărţile
lui. În plus, nu s-a pierdut chiar totul. Amândoi
ştim unde se găseşte o altă bibliotecă, iar tot ce
ne va trebui va fi un acoperiş deasupra capetelor.
N-are rost să mergem spre miazăzi, spre casa
jilavă şi rece din Anglezarke a lui Moş Gregory. Ar
însemna să ajungem în spatele liniilor inamice
şi, oricum, nu e locul potrivit în care să-ţi petreci
iama. Nici cărţi nu găsim acolo. Bietul Bill
Arkwright nu mai are cum să locuiască în moară,
aşa că ar trebui să ne îndreptăm imediat spre
miazănoapte, către canal. Soldăţeii ăia n-aveau
cum să fi ajuns atât de departe.
— Poate că ai dreptate, Alice. N-are niciun rost
să mai aşteptăm pe-aici. Hai să mergem şi să-i
propunem asta domnului Gregory. Biblioteca lui
Arkwright e cu mult mai mică decât cea a
Vraciului, dar tot e un început: ceva de la care
poţi să construieşti mai departe.
Am ieşit dintre copaci şi am traversat din nou
peluza, apropiindu-ne de Vraci dintr-o altă
direcţie. Stătea pe iarbă, privind Bestiarul,
sprijinindu-şi capul în palme şi
neobservându-ne apropierea. Alice se opri brusc
şi aruncă o privire spre grădina din răsărit, unde
erau îngropate vrăjitoarele. Încă o dată,
adulmecă zgomotos de trei ori.
— Ce este, Alice? Am întrebat-o, observându-i
preocuparea întipărită pe chip.
— Ceva nu e în regulă, Tom. Mereu puteam s-o
adulmec pe Lizzie când treceam prin partea asta
a peluzei…
 Osoasa Lizzie o pregătise odinioară, timp de doi
ani, pe Alice, după care se dovedise că era mama
ei. Era o vrăjitoare puternică, rea, specializată în
magia oaselor, care fusese îngropată de vie
într-un puţ de magistrul meu, rămânând captivă
acolo pe termen nedefinit. Şi în mod sigur îşi
merita pedeapsa. Ucisese copii şi le
întrebuinţase oasele în ritualurile ei de magie
neagră.
Deschizând calea, Alice înainta cu precauţie
printre copacii grădinii din răsărit. Am trecut de
mormintele în care fuseseră îngropate
vrăjitoarele moarte. Totul părea să fie în regulă
acolo, dar în clipa în care am ajuns la puţul
vrăjitoarelor, unde fusese închisă Lizzie, am avut
parte de un şoc. Gratiile erau îndoite, iar puţul,
gol. Osoasa Lizzie evadase.
— Când o fi ieşit de-aici, Alice? Am întrebat-o
agitat, temându-mă că ar putea să ne pândească
de undeva din apropiere.
Alice adulmecă din nou.
— Acum cel puţin două zile; dar nu-ţi face griji,
a ajuns deja departe. S-a întors acasă în Pendle,
fără îndoială. Bine c-am scăpat de ea, zic eu.
Ne-am întors lângă Vraci.
— Osoasa Lizzie a evadat din puţul ei, l-am
informat. Alice crede că s-a întâmplat a doua zi
după ce au ars casa.
— Au mai fost şi alte vrăjitoare pe-aici, adăugă
Alice. Din moment ce duhul a plecat, au putut să
pătrundă în grădină şi s-o elibereze.
Vraciul nu dădu niciun semn că ar fi auzit ce-i
spuseserăm. Îşi ţinea Bestiarul strâns la piept şi
privea fix cenuşa, posac. Nu părea să fie
momentul potrivit ca să-i propunem să mergem
spre miazănoapte, la Arkwright. Se întuneca deja
şi avusesem un drum greu, la capătul căruia ne
aşteptaseră veşti proaste. Nu puteam decât să
sper că magistrul meu îşi va mai reveni un pic
până a doua zi dimineaţă.
Acum, că nu mai era vreo primejdie din partea
duhului, am şuierat, chemând câinii în grădină.
De la întoarcerea din Grecia, Gheară şi căţeluşii
ei acum adulţi, Tunet şi Fulger, stătuseră cu un
cioban singuratic, dincolo de Coama Prelungă.
Din nefericire, el nu mai putuse să-i ţină, aşa că
i-am luat noi şi tocmai ne întorceam spre
Chipenden când am văzut fumul deasupra
Casterului. Cei trei fuseseră folosiţi de răposatul
lor stăpân, Bill Arkwright, pentru capturarea sau
uciderea vrăjitoarelor apei.
Am aprins un mic foc pe peluză, în timp ce Alice
plecase să vâneze iepuri. Prinse trei şi, curând,
se perpeleau frumuşel, lăsându-mi gura apă.
Când am văzut că sunt gata, m-am dus şi l-am
invitat pe Vraci să vină cu noi, să mâncăm lângă
foc. Încă o dată, nu păru nici măcar să mă
observe. Parcă aş fi vorbit cu un bolovan.
Înainte să ne întindem pentru somn, privirea-mi
fu atrasă spre apus. Se vedea o lumină sus, pe
Dealul Farului. În timp ce mă uitam la ea, se făcu
tot mai strălucitoare.
— Au aprins focul de semnalizare, să cheme mai
mulţi soldaţi, Alice, am zis. Se pare c-o
să-nceapă o bătălie teribilă.
De-a curmezişul Comitatului, de la miazănoapte
la miazăzi, un lanţ de focuri, ca o flacără ţopăind
de pe un deal pe altul, avea să convoace şi ultimii
luptători.

Deşi eu şi cu Alice ne-am întins aproape de

tăciunii focului, aerul era rece şi mi-a fost greu
să adorm, mai ales că Gheară mi se tot aşeza
peste picioare. Până la urmă, am aţipit, dar
m-am trezit brusc când se crăpa de ziuă. Se
auzeau zgomote puternice: bubuituri şi trosnete
rostogolindu-se în depărtare. Să fi fost tunete?
M-am întrebat, încă buimac de somn.
— Ascultă tunurile alea mari, Tom! Strigă Alice.
Nu par să fie prea departe, nu?
Bătălia începuse undeva la miazăzi. Înfrângerea
ar fi însemnat că inamicul cotropea Comitatul.
Trebuia să pornim repede spre miazănoapte, cât
mai puteam. Am mers amândoi să vorbim cu
Vraciul. Stătea şi-acum în aceeaşi poziţie,
ţinându-şi capul plecat şi strângând cartea la
piept.
— Domnule Gregory, am rostit, în moara lui Bill
Arkwright este şi o mică bibliotecă. E un început.
Ceva pe care putem clădi. De ce n-am pleca spre
miazănoapte, să locuim acolo deocamdată? Ar fi
şi un loc mai sigur. Chiar dacă duşmanul
biruieşte, e posibil să nu se aventureze mai sus
de Caster.
Puteau să-şi trimită patrule la prădat, dar cel
mai probabil aveau doar să ocupe Casterul, cel
mai nordic dintre oraşele mari ale Comitatului.
Poate că nici măcar nu vor observa moara,
ascunsă fiind de copacii dinspre canal.
Vraciul tot nu catadicsi să-şi ridice capul.
— Dacă mai zăbovim mult, poate nu mai reuşim
să răzbatem. Nu putem rămâne aici.
Încă o dată, magistrul meu nu răspunse. Am
auzit-o pe Alice scrâşnind mâniată din dinţi.
— Te rog, domnule Gregory, am insistat. Nu te
da bătut…
În sfârşit, îşi ridică privirea spre mine şi clătină
din cap cu tristeţe.
— Nu cred că înţelegi pe deplin ce s-a pierdut
aici. Biblioteca asta nu-mi aparţinea mie, băiete.
Eu nu eram decât păzitorul ei. Era misiunea mea
s-o sporesc şi s-o păstrez pentru viitor. Şi-acum
am dat greş. Sunt obosit… obosit de tot şi de
toate. Oasele mele bătrâne sunt prea istovite ca
să mă ducă mai departe. Am văzut prea multe,
am trăit prea mult.
— Ia ascultă, Moş Gregory, mormăi Alice.
Scoală-te în picioare! N-are rost să aştepţi aici
până putrezeşti!
Vraciul sări în sus, ochii scânteindu-i de furie.
„Moş Gregory” îi spunea Alice numai în
particular. Niciodată nu îndrăznise să-i zică aşa
în faţă. Ţinea Bestiarul în mâna dreaptă, iar în
stânga, toiagul – pe care-l înălţă, ca şi cum s-ar fi
pregătit să i-l trântească în cap. Totuşi, Alice îşi
continuă tirada fără să clipească.
— Încă mai sunt treburi de făcut: de luptat
împotriva Întunericului, de scris cărţi în locul
ăstora. Încă n-ai murit şi, cât timp poţi să-ţi mai
urneşti oasele astea bătrâne, ai datoria să mergi
mai departe. E datoria dumitale să ai grijă de
Tom şi să-l pregăteşti. Ai datoria asta faţă de
Comitat!
Cu o mişcare lentă, Vraciul îşi coborî toiagul.
Ultima propoziţie rostită de Alice îi schimbase
expresia din ochi. „Datoria înainte de toate” era
crezul lui. Datoria lui faţă de Comitat îl călăuzise
şi-i croise drumul printr-o lungă, căznită şi
primejdioasă viaţă.
Fără vreo altă vorbă, îşi vârî Bestiarul pârjolit în
sac şi porni la drum, către miazănoapte. Alice şi
cu mine, împreună cu dulăii, l-am urmat cum
am putut mai bine. Părea că, până la urmă, se
hotărâse să se îndrepte spre moară.
CAPITOLUL 03
”MOȘNEAGUL”
N-am mai ajuns la moară. Poate că pur şi
simplu n-a fost să fie. Drumul peste dealuri a
mers ca pe roate, dar, pe măsură ce ne apropiam
de Caster, am văzut clădirile dinspre miazăzi
arzând, fumul negru acoperind soarele care
apunea. Chiar dacă principala armată
cotropitoare ieşise biruitoare, n-ar fi putut
ajunge atât de departe spre miazănoapte.
Probabil era o ceată de prădători de pe mare.
În mod normal, ne-am fi odihnit pe pantele mai
mici, dar eram presaţi de timp, aşa că am mers
mai departe prin Întuneric, trecând pe lângă
Caster mai la răsărit decât obişnuiam. De îndată
ce-am ajuns la canal, ne-a devenit limpede că ar
fi fost imposibil să înaintăm spre miazănoapte,
până la moară. Amândouă potecile de edec erau
ticsite de refugiaţii porniţi spre miazăzi.
Trecu câtva timp până să putem convinge pe
cineva să ne spună ce se petrecuse: toată lumea
se împingea pe lângă noi, iar în ochi li se citea
spaima. Până la urmă, am găsit un bătrân care
se sprijinea de o poartă, străduindu-se să-şi
recapete suflul, cu genunchii tremurându-i de
osteneală.
— Cât de rău e mai departe, la miazănoapte? Îl
întrebă Vraciul, cu cea mai blândă voce de care
era în stare.
Bătrânul clătină din cap şi am mai aşteptat
puţin, ca el să-şi revină îndeajuns cât să poată
răspunde.
— O armată mare a acostat la nord-est de golf,
gâfâi el. Ne-au luat pe toţi ca din oală. Satul
Kendal e deja al lor – sau ce-a mai rămas din el
după incendiu –, iar acum au pornit încoace. S-a
terminat. Casa mea s-a dus. Acolo am stat toată
viaţa, doar acolo. Şi-s prea bătrân ca s-o mai iau
de la capăt…
— Războaiele nu durează la nesfârşit, încercă
să-l aline Vraciul, bătându-i uşurel pe umăr. Şi
eu mi-am pierdut casa. Dar trebuie să mergem
mai departe. Amândoi o să ne-ntoarcem acasă
într-o bună zi şi-o să reclădim totul.
Bătrânul încuviinţă şi-şi reluă drumul,
târşâindu-şi paşii, grăbit să se alăture şirului de
refugiaţi. Nu părea convins de vorbele Vraciului
şi, judecând după expresia feţei, nici magistrul
meu nu credea prea mult în ele. Se întoarse spre
mine, cu o privire aspră şi sălbatică.
— După cum văd eu, cea dintâi datorie a mea
este să fii în siguranţă, băiete. Dar nicăieri în
Comitat nu mai poţi să fii în afara pericolului,
zise el. Deocamdată, aici n-avem ce să facem. Ne
vom întoarce într-o bună zi, dar acum trebuie să
pornim iarăşi pe mare.
— Unde mergem, la Capul Sunderland? Am
întrebat, presupunând că vom încerca să
ajungem în portul Comitatului şi să călătorim cu
o navă.
— Dacă n-a căzut deja în mâinile duşmanului, e
sigur plin de refugiaţi, răspunse Vraciul,
clătinând din cap. Nu, voi merge să iau ce mi se
cuvine.
Acestea fiind spuse, ne conduse în grabă spre
apus. Ne-am petrecut noaptea într-o colibă
părăsită, după care ne-am îndreptat direct spre
coastă.
Foarte rar se întâmpla ca Vraciul să-şi
primească plata la timp, iar uneori, deloc. Aşa că
îşi pretinse o datorie. Cu ani în urmă, alungase
un spectru al mării din bordeiul unui pescar.
Acum, în locul monedelor, plata pe care o cerea
era un drum pe apă până la Mona , insula cea
mare aflată în largul Mării Irlandei, la nord-vest
de Comitat.
Fără prea mare tragere de inimă, pescarul fu de
acord să ne ducă. N-ar fi vrut, dar îi era frică de
bătrânul cu scânteieri aprige în ochi din faţa lui –
şi care acum părea mânat de o hotărâre cu totul
nouă.
Crezusem că mi-am căpătat deprinderea de a
mă ţine pe picioare în timp ce mă aflam pe apă
după călătoria în Grecia de vara trecută. Cât de
mult mă înşelasem! O barcă mică de pescuit era
cu totul altceva faţă de Celeste, corabia cu trei
catarge. Chiar înainte să ieşim din apele golfului
în largul mării, barca fu cuprinsă de un tangaj şi
de un ruliu de-a dreptul alarmante, iar câinii
începură curând să scheaune de frică. În loc să
mă uit cum Comitatul dispare treptat în
depărtare, mi-am petrecut cea mai mare parte a
călătoriei cu capul plecat peste marginea bărcii,
cuprins de un violent rău de mare.

— Te simţi mai bine, băiete? Mă întrebă Vraciul

după ce în sfârşit mă oprisem din vomat.
— Un pic, i-am răspuns, privind spre Mona,
care acum se vedea ca o pată verde la orizont. Ai
mai fost pe insulă până acum?
Magistrul meu clătină din cap.
— N-am fost niciodată chemat într-acolo. Am
avut mai mult decât suficient de lucru în
Comitat. Dar şi locuitorii insulei au partea lor
zdravănă de necazuri cu Întunericul. E cel puţin
o jumătate de duzină de bugani acolo…
— Ce-i ăla bugan? Am întrebat.
Îmi aminteam vag că văzusem denumirea în
Bestiarul Vraciului, dar nu-mi aduceam aminte
absolut nimic despre ei. Ştiam că în Comitat nu
mai exista aşa ceva.
— Ei bine, băiete, de ce nu cauţi ca să afli? Îmi
zise Vraciul, scoţând Bestiarul din sac şi
întinzându-mi-l. Este un soi de demon…
Am deschis Bestiarul şi l-am răsfoit până la
capitolul despre demoni, găsind repede titlul:
BUGANI.
— Citeşte cu voce tare, Tom! Insistă Alice. Vreau
şi eu să ştiu ce şi cum.
Magistrul meu se încruntă, gândindu-se
probabil că erau treburi de-ale vracilor, neavând
nimic de-a face cu ea. Totuşi, am început să
citesc cu voce tare, aşa cum îmi ceruse:

Un bugan este un tip de demon care

frecventează ruinele şi se materializează de
obicei sub forma unui taur negru sau a unui
bărbat păros, deşi mai există şi alte ipostaze pe
care le poate alege, astfel încât să-i satisfacă
scopurile. În regiunile mlăştinoase, se ştie că
buganii iau înfăţişarea unor omidee.
Un bugan scoate două sunete caracteristice: fie
mugeşte ca un taur furios, ca să-i alunge pe cei
care se aventurează prin apropierea domeniului
său, fie le şopteşte victimelor sale cu o sinistră
voce omenească. El le spune celor pe care-i
năpăstuiește că le va secătui forţa vitală, iar
groaza de care sunt cuprinși aceştia îi dăruieşte
demonului puteri încă şi mai mari. Dacă-ți
astupi urechile, nu te aperi defel: auzi vocea
buganului tocmai înăuntrul capului. Până şi
despre cei surzi de-a binelea se ştie că ar fi căzut
victime acestui sunet perfid. Ce-i care aud
șoaptele mor în decurs de câteva zile, dacă nu
izbutesc să-l omoare între timp pe bugan. El
înmagazinează forţa vitală a tuturor celor uciși
într-un labirint pe care și-l clădește adânc sub
pământ.
Buganii sunt imuni la sare şi pilitura de fier,
ceea ce-i face atât de greu de ucis, cât şi de
închis. Singurul lucru faţă de care sunt
vulnerabili este o lamă făurită dintr-un aliaj de
argint, care trebuie să fie înfiptă în inima
buganului atunci când acesta este pe deplin
materializat.
 — Sună de-a dreptul înfricoşător, zise Alice.
— Da, ai motive întemeiate să fii atât
înspăimântat, cât şi prudent când vine vorba
despre un bugan, o aprobă Vraciul. Se zice că nu
există vraci pe Mona, dar, din câte am auzit, nu
le-ar strica deloc să aibă. Iată de ce buganii
prosperă acolo: nimeni nu e capabil să-i ţină în
frâu.
Deodată, începu să burniţeze, aşa că-mi smulse
repede Bestiarul din mâini, îl închise şi-l vârî în
sac, ferindu-l de vătămări. Era ultima lui carte şi
n-ar fi vrut să se strice şi mai mult.
— Cum sunt locuitorii insulei? Am întrebat.
— Sunt un popor mândru şi îndărătnic. Sunt şi
războinici şi au o puternică armată de oşteni
plătiţi, numiţi „yeomeni”. Dar o insulă măruntă
ca asta n-ar avea nici cea mai mică şansă dacă
inamicul ar privi dincolo de Comitat şi s-ar hotărî
s-o invadeze.
— Cei de pe insulă n-o să ne întâmpine cu
braţele deschise, nu? Zise Alice.
Vraciul încuviinţă, căzut pe gânduri.
— S-ar putea să ai dreptate, fato. Refugiaţii sunt
rareori bine-veniţi oriunde s-ar duce. Ei nu
reprezintă decât guri în plus de hrănit. Şi foarte
mulţi oameni vor fi fugit din Comitat,
îndreptându-se spre Mona. Mai departe, spre
apus, este şi Irlanda, însă drumul ar fi mult mai
lung, iar eu prefer să rămân cât mai aproape cu
putinţă de casă. Dac-o să dăm de greu, o să ne
putem continua şi mai târziu drumul spre apus.
Pe măsură ce ne apropiam de insulă, valurile
deveneau mai puţin agitate, însă burniţa se
înteţise şi ne bătea drept în faţă. Vremea şi
dealurile înverzite din faţa noastră îmi aminteau
de Comitat. Era aproape de parcă ne-am fi întors
acasă.
Pescarul ne debarcă în partea de sud-est a
insulei, amarându-şi pentru scurt timp barca de
un debarcader din lemn ieşit în afară pe un ţărm
stâncos. Cei trei câini săriră unul după altul din
barcă, bucuroşi să se vadă din nou pe uscat,
însă noi i-am urmat cu ceva mai multă
încetineală, încheieturile fiindu-ne înţepenite
după atât de multă vreme petrecută la bord. A
fost doar o chestiune de minute până ce pescarul
a pornit din nou pe mare. Tăcut şi întunecat pe
drumul încoace, de data asta aproape că
zâmbea. Îşi plătise datoria faţă de Vraci, iar
acum se bucura că scăpa de noi.

La capătul celălalt al debarcaderului am zărit

patru pescari localnici, sub un adăpost de lemn,
dregându-şi plasele; în timp ce ne apropiam, ne
priviră mijindu-şi ochii, plini de ostilitate.
Magistrul meu mergea înainte, cu gluga ridicată,
ca să se ferească de ploaie; îi salută prin semne.
Nu-i răspunse decât unul; ceilalţi trei îşi
întoarseră privirile şi-şi văzură de lucrul lor, iar
cel de-ai patrulea scuipă pe prundiş.
 — Am avut dreptate, aşa-i? Nu suntem
bine-veniţi aici, Tom, zise Alice. Trebuia să
navigăm mai departe, spre Irlanda!
— Ei bine, acum suntem aici, Alice, aşa că va
trebui să ne descurcăm pe cât putem mai bine,
i-am răspuns eu.
Am înaintat pe plajă până când am ajuns la
capătul unei poteci înguste şi noroioase, ce se
întindea la deal printre o duzină de bordeie
acoperite cu stuf, dispărând apoi într-o pădure.
După ce am trecut de cea din urmă uşă, dintre
copaci apăru un bărbat, blocându-ne calea. Avea
în mâini o bâtă zdravănă. Gheară se repezi
înainte şi mârâi ameninţător spre străin,
zbârlindu-şi blana neagră.
— Cheamă câinele înapoi, băiete. Mă ocup eu de
treaba asta! Îmi strigă Vraciul peste umăr.
— Gheară! Aici… fetiţă cuminte! Am strigat-o,
iar ea se întoarse cu părere de rău lângă
picioarele mele.

Ştiam că, şi să fi fost de una singură, era pe

deplin capabilă să se descurce împotriva unui
bărbat care nu era înarmat decât cu o bâtă.
Străinul avea chipul tăbăcit şi, în ciuda vremii
umede şi friguroase, îşi suflecase mânecile până
deasupra coatelor. Era îndesat şi musculos, cu
un aer autoritar, ceea ce mă făcea să cred că nu
era un simplu pescar. Abia apoi am observat că
era îmbrăcat chiar într-o uniformă militară:
purta o vestă strâmtă din piele maro, cu o
emblemă pe umăr: trei picioare alergând,
cuprinse într-un cerc; picioare îmbrăcate în
armură . Dedesubt era o inscripţie în latină:
QUOCUNQUE JECERIS STABIT. Bănuiesc că
era unul dintre yeomenii insulei.
— Nu sunteţi bine-veniţi aici! Îi zise el Vraciului,
privindu-l cu ostilitate şi ridicându-şi
ameninţător bâta. Trebuia să fi rămas pe
pământurile voastre. Şi-aşa avem destule guri de
hrănit!
— N-am prea avut de ales, a trebuit să le
părăsim, îi răspunse blajin Vraciul. Soldaţii
inamici mi-au ars casa şi chiar vieţile ne erau în
primejdie. Tot ceea ce vă cerem este să ne lăsaţi
să stăm aici până când ne vom putea întoarce în
siguranţă. Am venit pregătiţi să muncim şi să ne
câştigăm existenţa pe cât ne stă în puteri.
Bărbatul îşi lăsă bâta în jos, dând aprobator din
cap.
— Chiar o să munciţi, dacă vi se va da ocazia:
exact la fel de greu ca toţi ceilalţi. Până acum, cei
mai mulţi refugiaţi din Comitat au debarcat la
Douglas, la miazănoapte. Dar noi ştim că unii vor
încerca să se furişeze, întocmai ca voi, aşa că
stăm de veghe, zise el, privind mai întâi spre
Vraci şi apoi spre mine.
L-am văzut observându-ne pelerinele cu glugă
caracteristice, apoi toiegele şi sacii. Până şi cei de
pe Mona puteau să recunoască veşmintele şi
ustensilele îndeletnicirii noastre.
Apoi o examină pe Alice, coborându-şi privirea
la pantofii ei ascuţiţi şi căscând ochii de mirare.
Îşi făcu repede cruce.
— Ce caută un vraci în tovărăşia unei
vrăjitoare? Întrebă el.
— Fata nu e vrăjitoare, răspunse calm Vraciul.
Lucrează pentru mine, îmi copiază cărţile. Iar el
este ucenicul meu, Tom Ward.
— Ei bine, n-o să-ţi mai fie ucenic cât timp o să
se afle aici, moşule. La noi, cei din tagma voastră
nu au căutare, iar cu vrăjitoarele ne descurcăm
într-un anume fel. De îndată ce se va face
sortarea, cei aleşi vor munci cu toţii pământul.
De hrană avem nevoie, nu de şarlatanii.
— Sortarea? Se miră Vraciul. Explică-mi ce vrei
să spui cu asta!
— Nu v-am cerut noi să veniţi încoace, mârâi
yeomanul, înălţându-şi din nou bâta. Flăcăul
ăsta e tânăr şi puternic şi va fi sigur pus la
muncă. Dar unii ajung înapoi în mare… iar
pentru alţii am putea avea altfel de leacuri,
adăugă, uitându-se la Alice.
Nu-mi plăcea deloc ceea ce auzeam, aşa că am
făcut un pas înainte, oprindu-mă lângă
magistrul meu.
— Ce vrei să spui prin „înapoi în mare”? Am vrut
să ştiu.
Vraciul îmi puse o mână pe umăr.
— Ia-o încet, băiete. Cred că ştim amândoi ce
vrea să zică.
— Da: cei care nu pot să muncească ajung
hrană pentru peşti. Moşnegii ca tine. În ce-o
priveşte pe vrăjitoare, continuă yeomanul,
încruntându-se la Alice, tu nu eşti prima care-a
încercat să se strecoare la ţărmul nostru în
ultima săptămână. Toate o să primiţi ceea ce
meritaţi. Avem noi metodele noastre, când e să
ne descurcăm cu de-alde voi!
— Cred că am auzit destule, interveni Vraciul, în
timp ce ploaia îi picura de pe vârful nasului.
Îşi ridică toiagul, ţinându-i de-a curmezişul
corpului, într-o poziţie de apărare. Bărbatul
schiţă un zâmbet lipsit de veselie şi păşi agresiv
în faţă.
Totul se petrecu foarte repede. Străinul îşi repezi
bâta spre capul magistrului meu, dar nu ajunse
să-l şi atingă. „Moşneagul” deja nu mai era acolo.
Vraciul făcuse un pas în lateral, de unde-i trase
două lovituri rapide. Cea dintâi îl izbi pe atacator
în încheietura mâinii, făcând ca bâta să-i zboare
şi un urlet de durere să-i ţâşnească de pe buze.
Cea de-a doua îl pocni cu putere în tâmplă,
lăsându-l fără simţire la picioarele noastre.
— Nu e tocmai cel mai bun început, băiete!
Constată Vraciul, clătinând din cap.
M-am uitat înapoi. Cei patru pescari ieşiseră din
adăpostul lor şi se holbau acum la noi. Vraciul
îmi urmări privirea, după care arătă spre deal.
— Cel mai bine ar fi să lăsăm în urmă ţărmul,
zise el imediat, luând-o iute la picior, eu şi cu
Alice fiind nevoiţi să ne străduim din greu să
ţinem pasul.
CAPITOLUL 04
ȘOBOLANI CU ARIPI
Am urcat printre copaci, cu Vraciul înaintea
noastră.
În următoarea jumătate de oră, magistrul meu
făcu tot posibilul să urmeze o rută care să
deruteze pe oricine ar fi vrut să ne urmărească,
fie şi copoi. Am intrat până la genunchi în două
râuri diferite, o dată ieşind pe celălalt mal, iar
altă dată, pe acelaşi. Când a fost, în sfârşit,
satisfăcut, Vraciul ne conduse spre miazănoapte
într-un ritm mai lejer.
— Era mai bine dacă ne încercam norocul în
Comitat, observă Alice. Indiferent câte râuri am
trece, sigur ne vor urmări până-n pânzele albe. Şi
ne vor dibui curând pe o insulă de mărimea asta.
— Eu nu cred că Mona e chiar atât de mică,
Alice. O să găsim ascunzători din belşug, i-am zis
eu, sperând să nu mă înşel.
Vraciul tocmai ajunsese în vârful unui deal şi
acum privea atent în depărtare.
— Dumneata crezi că vor face eforturi serioase
ca să ne găsească? L-am întrebat, ajungând în
sfârşit lângă el.
— S-ar putea, băiete. Presupun că amicul
nostru de-acolo se va trezi cu o mică durere de
cap; fără îndoială că nu va veni singur după noi.
Nici pescarii n-au încercat să ne urmărească, aşa
că va trebui să-şi găsească ajutoare ca lumea,
ceea ce o să-i ia timp. I-ai văzut emblema şi
semnul de pe umăr?
— Trei picioare în armură prinse în cerc, i-am
răspuns.
— Iar cuvintele latineşti de dedesubt
înseamnă…? Mă întrebă magistrul.
— Oriunde m-ai arunca, rămân în picioare?
— Da, eşti destul de aproape – asta sugerează
încredere în sine, băiete. Sunt un popor
încăpăţânat, viguros, iar noi e limpede c-am
ajuns într-un loc nepotrivit. Acestea fiind spuse,
presupun că ne-am descotorosit acum de
urmăritori. În plus, adăugă, arătând la vale, au
şi alte probleme în afară de noi!
Puteam să zăresc în depărtare un oraş mare şi
un port plin cu ambarcaţiuni de toate mărimile.
Dincolo de el se întindea un golf mare în formă de
semilună, în care se aflau nave mai mari, unele
dintre ele la mare distanţă faţă de uscat. Bărci
mai mici îi transbordau pe călători la ţărm. Un
uriaş stol de pescăruşi se rotea deasupra
portului, făcând o zarvă pe care o puteam auzi şi
de pe deal.
— Acela este Douglas, oraşul cel mai mare de pe
insulă. Alţi oameni care-şi caută refugiu, ca şi
noi, zise Vraciul. Unele dintre navele acestea vor
pleca iarăşi în curând, dar cel mai probabil nu se
vor întoarce în Comitat. S-ar putea să am atâţia
bani câţi ne-ar trebui pentru o călătorie mai
departe, spre Irlanda. Acolo ar trebui să avem
parte de o primire mai călduroasă. Oricum, mai
rău decât aici sigur nu poate să fie.
— Dar ne vor lăsa să plecăm? L-am întrebat.
— Cel mai bine-ar fi să părăsim insula fără să ne
observe, băiete. Aşteptăm până la căderea nopţii,
după care tu o să coborî în oraş. Aproape
oricărui marinar îi place să bea un pahar, două:
o să-i găseşti în tavernele de pe chei. Cu un dram
de noroc, vei putea să tocmeşti pe cineva cu o
barcă mai mică.
— Merg şi eu cu Tom, se oferi la repezeală Alice,
să fiu cu ochii-n patru după primejdii…
— Nu, fato, tu rămâi cu mine şi cu câinii.
Băiatul e mai bine să meargă singur de data
asta…
— De ce nu poate să vină şi Alice cu mine? Două
perechi de ochi văd mai bine decât una singură,
am susţinut la rându-mi.
Vraciul ne privi supărat.
— Voi doi sunteţi cumva legaţi cu un lanţ
nevăzut? Întrebă, clătinând din cap. N-aţi prea
stat despărţiţi în ultima vreme. Nu, am hotărât.
Fata rămâne aici!
Alice mă privi pe furiş şi i-am observat licărul de
teamă din ochi, la gândul urciorului cu sânge,
singurul lucru care-l ţinea departe pe Diavol.
Înăuntrul acelui urcior erau şase picături de
sânge: trei din al ei şi trei din al meu. Şi Alice era
în siguranţă atât timp cât stătea aproape de
mine. Dar dacă mă duceam singur în oraş, nimic
nu-l mai putea împiedica pe Diavol să se răzbune
pe ea. Ştiam că, deşi nu se împotrivea acum,
avea să nesocotească hotărârea Vraciului şi să
coboare cu mine.

Am pornit spre vale curând după ce s-a

întunecat, lăsându-mi în urmă pelerina, sacul şi
toiagul. Din câte se părea, pentru cei de pe insulă
nu erau bine-veniţi nici vracii, nici ucenicii lor.
De acum, era posibil să fi început să ne caute
prin oraş. Norii fuseseră izgoniţi de vânt, iar
noaptea era senină şi înstelată, cu o semilună
decolorată în înaltul cerului. Imediat ce m-am
îndepărtat vreo sută de metri, m-am oprit şi am
aşteptat. Nu după mult timp, Alice mă ajunse din
urmă.
— A încercat domnul Gregory să te oprească?
Am întrebat-o.
Alice clătină din cap.
— I-am zis că plec să vânez iepuri, dar el a dat
dezaprobator din cap şi şi-a coborât privirea spre
picioarele mele, aşa că ştiu că nu m-a crezut.
Uitându-mă în jos, am observat că era desculţă.
— Mi-am strecurat pantofii în sacul tău, Tom.
Aşa, e mai puţin probabil să-şi închipuie cineva
că aş fi vrăjitoare.
Am pornit la vale şi curând am ieşit dintre
copaci, pe o pantă ierboasă, alunecoasă acum
din cauza ploii recente. Alice nu era obişnuită să
meargă desculţă şi căzu în fund de două ori până
să ajungem la cele dintâi bordeie şi să dăm de o
cărare cu prundiş.
După zece minute, eram jos în oraş, croindu-ne
drum spre port pe îngustele străduţe pietruite.
Douglas era ticsit de marinari, dar printre ei se
mai vedeau şi câteva femei, unele dintre ele
desculţe, la fel ca Alice; aşa că, lăsând deoparte
faptul că era de departe cea mai drăguţă, nu
ieşea în niciun fel în evidenţă.
Erau aproape la fel de mulţi pescăruşi câţi
oameni şi păreau agresivi şi netemători,
năpustindu-se spre capetele unora. Pe unul
dintre ei l-am văzut înhăţând o felie de pâine din
mâna unui bărbat tocmai când acesta se
pregătea să muşte din ea.
— Oribile păsări, zise Alice. Şobolani cu aripi,
asta sunt.
După o vreme, ajunserăm pe o stradă principală
largă şi aglomerată, unde fiecare a cincea casă
părea să fie un han. Am aruncat o privire prin
ferestrele primei taverne. Era plină, dar nu
mi-am dat seama cât de ticsită până n-am
deschis uşa. Aerul cald şi un puternic miros de
bere se abătură asupra mea; zgomotoasa şi
turbulenta mulţime de băutori dinăuntru era
înghesuită umăr la umăr. Am văzut că ar fi
trebuit să-mi croiesc drum cu forţa, aşa că m-am
întors, clătinând din cap spre Alice şi pornind
mai departe pe stradă.
Toate celelalte hanuri pe lângă care am trecut
păreau la fel de aglomerate, dar apoi am observat
o stradă lăturalnică, ducând în jos spre port,
unde se găsea ceea ce părea să fie o altă tavernă.
În clipa în care am deschis uşa, am observat că
era aproape pustie, doar câţiva bărbaţi stând pe
taburetele de la bar. Tocmai mă pregăteam să
păşesc înăuntru, când proprietarul îşi flutură
pumnul spre mine şi spre Alice.
— Afară cu voi! N-avem nevoie de lepădături
pe-aici! Strigă el.
Nu era cazul să mi se spună de două ori: ultimul
lucru pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost să atrag
atenţia asupra mea. Eram pe cale să mă întorc
spre strada principală, când Alice arătă în
direcţia opusă.
— Încearcă şi-acolo, Tom. Pare să mai fie o
tavernă mai în jos…

Foarte curând, aveam să constat că avusese

dreptate. Era exact la capătul unei străduţe
înguste, pe colţ, intrarea fiind cu faţa spre port.
La fel ca ultima tavernă vizitată, era aproape
goală, doar câţiva inşi stând în faţa tejghelei, cu
halbele de bere în mâini. Patronul mă privi mai
degrabă cu interes decât cu ostilitate, tocmai
această curiozitate făcându-mă să mă hotărăsc
fără întârziere: era mai bine să ies de-acolo. Dar
exact când mă întorceam să ies, o voce mă strigă
pe nume.
— Ei, dacă ăsta n-o fi Tom Ward!
Şi un bărbat masiv, roşu la faţă şi cu perciuni
mari, se apropie cu paşi apăsaţi de mine.
Era căpitanul Baines, de pe Celeste, corabia pe
care o tocmise mama vara trecută, pentru
călătoria noastră în Grecia. Avea ca bază de
plecare Capul Sunderland. Fără îndoială că
sosise aici având cala plină de cei fugiţi din calea
invadatorilor.
— Mă bucur să te văd, băiete. Şi pe fată! Adăugă
el, privind-o pe Alice, care stătea în pragul uşii
deschise. Veniţi încoace, să vă încălziţi lângă foc.
Căpitanul purta un impermeabil lung şi negru,
cu o bluză marinărească groasă, din lână
cenuşie pe dedesubt: e clar că mateloţii ştiu cum
să se îmbrace pe vreme rece. Ne conduse la o
masă goală de lemn aflată într-un colţ, iar noi
ne-am aşezat pe scaune, cu faţa la el.
— Vă e foame? Ne întrebă.
Am încuviinţat. Eram lihnit. În afară de câteva
înghiţituri de brânză, ultimul lucru pe care-l
mâncasem fuseseră cei câţiva iepuri gătiţi de
Alice seara trecută.
— Hangiu, adu-ne două plăcinte cu carne şi
bere şi să fie fierbinţi! Strigă el în direcţia
barului, după care se întoarse spre noi. Cine v-a
trecut apa? Ne întrebă, coborându-şi glasul.
— Am venit cu o barcă mică, pescărească. Ne-a
debarcat la sud de Douglas, dar am dat imediat
de belea.
Am avut noroc c-am scăpat. Un tip cu o bâtă a
încercat să ne aresteze, dar domnul Gregory l-a
doborât.
— Şi-acum unde ţi-e magistrul?
— E sus, pe coasta dealului de la miazăzi faţă de
oraş. M-a trimis încoace să văd dacă pot închiria
vreo barcă, să ne ducă mai departe spre apus, în
Irlanda.
— Nu prea ai şanse, tinere Tom. Corabia mea,
Celeste, e sechestrată şi are la bord paznici
înarmaţi. Cât despre cei pe care i-am adus aici,
sunt toţi arestaţi. La fel şi refugiaţii de pe
celelalte corăbii. Totuşi, nu prea poţi să-i
învinuieşti pe insulari. Ultimul lucru pe care şi
l-ar dori ar fi să năvălească şi aici invadatorii. Le
e frică şi de vrăjitoarele care fug din Comitat… şi
pe bună dreptate. O mică barcă pescărească a
acostat mai la miazănoapte. Amândoi marinarii
au fost găsiţi morţi: goliţi de sânge şi cu degetele
mari retezate.
Auzindu-l, Alice icni. Ştiam la ce se gândea.
Fără îndoială că vrăjitoarele din Pendle
rămăseseră pe loc, aşteptând să vadă ce avea să
se întâmple. Asta putea foarte bine să fie opera
unei alte vrăjitoare – unele trebuie să fi fugit din
Comitat. Şi dacă era vorba tocmai despre mama
lui Alice?
Dacă Osoasa Lizzie era liberă pe insulă?
CAPITOLUL 05
 NEOMUL
Amândoi ne-am aruncat asupra plăcintelor
fierbinţi cu carne şi bere, în timp ce căpitanul ne
povesti ceea ce ştia. Se pare că aproape toţi
refugiaţii erau trimişi înapoi în Comitat.
Conducătorii Consiliului Guvernator se temeau
că, dacă nu procedează aşa, Mona va fi
următoarea ţintă a atacurilor.
— De-asta au pus sechestru pe Celeste. Curând,
o să plec înapoi spre Capul Sunderland,
ducându-l înapoi pe fugari la mila duşmanului.
O să lase paznici înarmaţi la bord, ca să se
asigure că exact asta voi face. Aici nu rămân
decât vrăjitoarele pe care le descoperă; nu c-aş fi
luat-o pe vreuna cu mine. Ţineţi minte ce vă
spun, unele care nu sunt cu adevărat vrăjitoare
vor fi puse la încercare şi găsite vinovate. Nu mă
îndoiesc că şi nevinovaţii vor avea de suferit…
Se referea la ceea ce Vraciul numea „acuzaţii
nedrepte”. Avea dreptate: fără îndoială că cel
puţin o vrăjitoare adevărată ajunsese pe Mona,
însă multe alte femei nevinovate vor fi silite să
plătească un preţ cumplit pentru faptele ei.
— Sfatul meu ar fi să mergeţi spre centrul
insulei, iar pe urmă spre coasta de sud-vest.
Acolo găsiţi un orăşel de pescari, Port Erin, şi o
grămadă de sate micuţe ceva mai departe, la
miazănoapte, în peninsulă. În partea aia e puţin
probabil să fi debarcat refugiaţii, aşa că vor fi mai
puţini care să-i pândească. Aţi putea găsi pe
cineva care să vă ducă de acolo în Irlanda…
— Mie mi se pare un sfat bun, Tom, zise Alice
zâmbind.
I-am zâmbit la rândul meu, dar deodată
expresia feţei i se schimbă într-una de teamă şi
de oroare. Privea fix spre uşă, parcă simţind
primejdia.
Deodată, uşa se dădu de perete şi o jumătate de
duzină de indivizi masivi, agitându-şi bâtele,
năvăli înăuntru. Purtau veste din piele cu
emblema aceea cu trei picioare: yeomeni. Un tip
înalt cu mustaţă neagră şi spadă la şold –
evident, conducătorul lor – îi urmă înăuntru. Se
opriră toţi lângă uşă, măturând din priviri
încăperea, cercetându-i din ochi pe ocupanţii
fiecărei mese, ca şi pe cei care stăteau la tejghea.
Abia atunci am observat că aveau un prizonier.
Şi el purta vestă din piele cu aceeaşi emblemă.
Haina îi accentua dimensiunile: era înalt şi
masiv. De ce l-ar ţine prizonier pe unul dintre ai
lor? M-am întrebat. Cu ce-o fi greşit? Apoi am
observat că omul era legat, dar într-un chip
ciudat, plin de cruzime. O bucată de lanţ fin din
argint se întindea de la fiecare ureche a lui spre
mâinile celor doi paznici care-l încadrau.
Urechile îi fuseseră străpunse foarte aproape de
craniu, iar găurile prin care trecea lanţul erau
roşii şi umflate.
Deodată, prizonierul adulmecă zgomotos de trei
ori şi vorbi, cu vocea la fel de scrâşnită ca o pilă
răzuind metalul.
— Miros o femeie! E o femeie aici, domnule
comandant Stanton, rosti el, întorcându-se spre
bărbatul înalt cu mustaţă.
Străjerii priviră cu toţii spre Alice. Era singura
femeie din încăpere.
Prizonierul începu să se îndrepte spre masa
noastră, cu cei doi străjeri care-l încadrau ţinând
pasul cu el şi cu Stanton urmându-i într-o parte.
Şi, în timp ce se apropia, am observat simultan
două lucruri: primul, că era orb, cu globii oculari
de un alb lăptos; al doilea îmi dădu un fior pe şira
spinării şi-mi făcu părul de pe ceafă să se
zbârlească.
Avea părul negru, creţ şi încâlcit: mai degrabă
semăna a blană de animal decât a păr omenesc.
Prin el, foarte sus pe frunte, ieşeau la iveală două
coarne scurte şi încovoiate, albe şi ascuţite la
vârf. Nu era om: era un neom, rezultatul unirii
dintre Diavol şi o vrăjitoare.
— Nu-i nicio femeie! Zise Stanton, izbucnind în
râs. Nu-i decât o fată costelivă, cu picioarele
murdare. Mai încearcă!
De data aceasta, neomul nu mai adulmecă; nu
făcu decât să-şi îndrepte faţa spre Alice, de parcă
ochii lui orbi ar fi putut chiar s-o vadă. O
expresie de nedumerire îi schimonosi faţa.
— Ei, haide, îl îmboldi comandantul, cu
nerăbdare în glas. Fata asta e vrăjitoare sau nu?
— Are Întunericul în ea! Strigă neomul. Putere
întunecată!
— Ei bine, asta-i tot ce trebuie să ştim!
Înhăţaţi-o, băieţi! Răcni comandantul şi doi
străjeri păşiră înainte, smulgând-o pe Alice de pe
scăunelul ei.
Ea nu încercă să se împotrivească: avea ochii
larg deschişi şi plini de groază.
Nu ştiam decât un singur lucru: că oriunde ar fi
dus-o pe Alice, trebuia să merg şi eu. Dacă avea
să fie despărţită de urciorul cu sânge, Diavolul
urma să se răzbune pe ea. Totuşi, întâmplarea
făcu să nu trebuiască să mă mişc.
— Cercetează-i pe ceilalţi doi! Ordonă Stanton.
Stăteau de vorbă cu o vrăjitoare. Poate că erau
cu toţii în cârdăşie. Poate că vreunul dintre ei o fi
vrăjitor…
Neomul îşi întoarse chipul spre căpitanul
Baines.
— Nici urmă de Întuneric aici, mormăi el.
— Şi băiatul?
Veni şi rândul meu, numai că după ce mă studie
cu ochii săi orbi, creatura păru şi mai
nedumerită. Gura i se deschise de două ori,
dezvăluind două şiruri de dinţi galbeni şi
ascuţiţi, dar nu rosti niciun cuvânt.
— N-avem toată ziua de pierdut. Care-i
problema?
— O aşchie de Întuneric îi este îngropată adânc
în suflet. O bucată foarte mică…
— Ajunge! Luaţi-l şi pe el! Se răsti Stanton. E
multă vreme de când n-am mai pus la încercare
un vrăjitor. Sunt foarte rari.
Abia am mai avut timp să arunc o privire spre
chipul îngrijorat al căpitanului Baines până să
fiu înhăţat la rândul meu, iar după câteva clipe
aveam deja braţele legate la spate şi eram scos
din tavernă împreună cu Alice, fiind târât de
mâini aspre la deal, spre strada principală.
După un marş forţat pe străzile aglomerate, în
timpul căruia am fost îmbrânciţi, batjocoriţi şi
scuipaţi, am ajuns în sfârşit la periferia oraşului
şi am fost împinşi într-o căruţă trasă de patru cai
shire vânjoşi. Vizitiul pocni din bici şi am pornit
pe o cărare; după ce-am aruncat o privire spre
stele şi am observat poziţia în care se afla Carul
Mare, am ajuns la concluzia că ne ducea spre
nord-vest. Alice şi cu mine nu eram singurii din
căruţă. Eram păziţi de trei bărbaţi solizi înarmaţi
cu bâte pe care păreau mai mult decât dispuşi să
le folosească. Aveam încă mâinile legate şi nu
exista nici cea mai mică şansă de evadare.
La început, nu vorbiră, părând să se
mulţumească doar să stea cu ochii pe noi.
Amândoi ne lăsarăm capetele în jos, nevrând să
le dăm vreun pretext pentru violenţă, păstrând
tăcerea, dar, după ceva mai puţin de o oră, unul
dintre ei mă împunse cu bâta.
— Vezi aia de colo, băiete? Mă întrebă, arătând
spre dreapta lui.
În depărtare, luminată de lună, era un fel de
clădire fortificată. Puteam să zăresc un turn
înconjurat de ziduri crenelate, dincolo de el
înălţându-se un munte.
— Ăsta-i turnul Greeba , continuă el. S-ar putea
să mai trăieşti doar cât să-l mai vezi o dată!
Ceilalţi yeomeni izbucniră în râs.
— Dar îndată ce-o să fii înăuntru, o să-ţi doreşti
să fi murit! Doar cine are noroc e scos mort
de-acolo! Adăugă unul dintre ei.
Nu m-am sinchisit să-l întreb ce voia să zică şi
am rămas tăcut până când căruţa se opri în cele
din urmă. Se pare că ajunseserăm într-un sat.
Era înconjurat de copaci, iar dealurile se înălţau
de-o parte şi de cealaltă. Ne coborâră din căruţă
şi ne duseră pe lângă o movilă mare, ciudată, de
pământ. Avea forma unui gorgan, dar cu patru
straturi suprapuse. Nu mai văzusem niciodată
ceva asemănător. Dincolo de ea se ridica un alt
turn din piatră, acesta fiind cu mult mai mic
decât cel dintâi. M-am întrebat dacă era pentru
păstrarea prizonierilor şi aveam să aflu curând
că ghicisem corect.
Ne târâră sus pe câteva trepte până la o uşă
aflată cam pe la jumătatea înălţimii turnului şi,
după ce ne dezlegară mâinile, ne îmbrânciră
înăuntru. Uşa se trânti cu zgomot după noi, o
cheie se răsuci în broască, iar străjerii coborâră,
paşii lor stârnind ecou.
Am privit în jur. O singură lumânare ardea
într-o firidă din perete, pâlpâind din cauza
curentului provocat de o fereastră plasată mult
deasupra. Celula avea formă circulară, fără pic
de mobilier, doar cu câteva braţe de paie
murdare care acopereau lespezile umede ale
podelei.
— Nu prea-mi place locul ăsta, zise Alice, cu
vocea abia mai ridicată decât o şoaptă.
— Poate nu ţi-o plăcea, fato, se auzi o voce de
femeie din penumbra din dreapta noastră, dar ai
face mai bine să te împaci cu el. E cel mai
confortabil loc în care-o să mai fii vreodată. E
turnul Tynwaldului, pentru vrăjitoare; după ce
ieşi de-aici, nu te mai aşteaptă decât suferinţa şi
moartea.
Cineva ieşi dintre umbre, oprindu-se în faţa
noastră. Era o fată înaltă, de vreo optsprezece,
nouăsprezece ani, cu părul negru şi lucios care-i
ajungea până la umeri. Purta o rochie albastră
drăguţă, iar pielea îi era curată şi strălucea de
sănătate. Nu prea arăta a deţinut.
— Aţi venit din Comitat peste apă, aşa-i? Ne
întrebă. Am încuviinţat.
— Eu sunt Tom Ward, iar ea e prietena mea,
Alice. Aruncă o privire spre Alice, după care-mi
dărui un zâmbet cald.
— Eu sunt Adriana Lonan, se prezentă ea. M-am
născut şi am crescut pe Mona şi până de curând
m-au lăsat în pace. Dar acum totul a luat-o
razna şi s-au apucat să le verifice şi pe femeile lor
dacă nu cumva sunt vrăjitoare.
 — Şi eşti vrăjitoare? Am întrebat-o.
Adriana încuviinţă.
— Sunt vrăjitoare de păsări, zise ea.
— Adică ai o pasăre ca familiar, o corectă Alice.
Fata clătină din cap şi se încruntă.
— N-am niciun familiar. Nu-mi dau sângele
pentru nimic. Nu am treabă cu chestii
dintr-astea întunecate. Sunt o vrăjitoare de
păsări. Păsările sunt prietenele mele. Ne ajutăm
reciproc. Dar tu, Alice? Eşti vrăjitoare?
Alice clătină din cap.
— Sunt dintr-un clan de vrăjitoare din Pendle şi
am fost învăţată meşteşugul magiei negre timp
de doi ani.
Dar nu, nu sunt vrăjitoare. Nu-i corect că ne-au
adus aici, mai ales pe Tom. El e ucenicul unui
vraci şi luptă pentru Lumină. Ei zic c-ar fi
vrăjitor, dar nu-i adevărat.
Adriana mă privi cu atenţie, cu o expresie foarte
serioasă pe chip.
— Te-a adulmecat Corn?
— Neomul? Da, i-am răspuns. A zis că Alice are
Întuneric în ea şi că aş avea şi eu o aşchie.
— Atunci poate că ai, murmură Adriana.
Niciunul dintre noi nu e perfect. Dar, indiferent
ce-am fi, n-o să prea conteze mâine, când o să
fim puşi la încercare.
— Ce-o să facă? Se interesă Alice. O să fim
obligaţi să înotăm? Doar n-o să folosească
teascul, nu?
 Înotul era cea mai populară metodă de a verifica
dacă o persoană era sau nu vrăjitoare. Ţi se
legau mâinile de picioare şi te azvârleau într-un
iaz. Uneori, îţi legau degetul mare al mâinii
drepte de degetul mare al piciorului stâng. Era o
denumire ciudată pentru un astfel de test: cum
ai fi putut să înoţi aşa? Dacă te duceai la fund şi,
cel mai probabil, te înecai, erai nevinovat. Dacă
izbuteai cumva să pluteşti, atunci erai
considerat vinovat, te luau pe sus şi te ardeau pe
rug.
Tescuirea era chiar şi mai rea. Te legau cu
lanţuri de o masă şi, pentru o perioadă de timp,
îţi puneau pietroaie grele peste trup, deseori nu
mai puţin de treisprezece. După o vreme, abia
dacă mai puteai să respiri. Dacă te recunoşteai
vinovat din cauza durerii, te ardeau. Dacă nu,
erai zdrobit încetul cu încetul, până la moarte.
Şi, dacă reuşeai să rămâi viu mai mult de o oră,
se presupunea că te-ar fi salvat Diavolul şi tot la
rug ajungeai.
— Nu, noi, cei de pe insulă, avem propriile
metode, răspunse Adriana. Orice persoană
bănuită de vrăjitorie e dusă până în vârf, pe
Slieau Whallian, un deal mare dinspre miazăzi,
apoi închisă într-un butoi cu ţepi de fier ascuţiţi
pe dinăuntru. Apoi i se dă drumul să se
rostogolească la vale . Dacă, odată ajunsă jos,
încă mai trăieşte, se consideră că e protejată de
Întuneric şi-atunci e luată şi…
 Vocea i se stinse înainte să-şi sfârşească fraza şi
am observat că în ochi i se citea frica.
— Scapă multe cu viaţă? Am întrebat-o.
— Paznicul mi-a zis că au scăpat două – una
dintre ele străpunsă rău – din şapte, câte au fost
rostogolite ieri. Am încercat să le învăţ ce trebuie
să facă. Poţi să ajungi jos fără să te străpungă
prea rău. Nu toate butoaiele sunt la fel, aşa că ai
nevoie şi de un dram de noroc, dar, dacă găseşti
loc liber printre ţepi, te poţi sprijini cu mâinile şi
cu picioarele pe dinăuntru. În timp ce butoiul se
rostogoleşte, forţa centrifugă te împinge spre
ţepi, aşa că trebuie să te ţii cât mai departe de ei.
Şi-atunci, dacă butoiul nu face vreun salt mai
mare cât timp coboară la vale, înseamnă că nici
pe tine nu te azvârle de colo-colo pe dinăuntru,
ca să te înfigă în ţepi.
— De unde ştii că funcţionează?
— Cunosc un om care lucrează la o fabrică de
bere, dar face şi butoaie speciale la comandă.
Când le vine câte-un ucenic de dogar, au un
ritual la început. Îl vâră într-un butoi cu ţepi şi-l
dau încet de-a dura dintr-un capăt în celălalt al
atelierului, în timp ce toţi ceilalţi meşteri lovesc
cu ciocanele în bănci şi aclamă. Numai că la
început i se arată cum să se ţină. În cel mai rău
caz, se alege cu câteva tăieturi, atât. Dar n-am
reuşit niciodată să vorbesc cu cineva care să fi
ajuns în viaţă la poalele Slieau Whallian. Dacă
mai trăieşti, eşti luat imediat de-acolo.
 — E mare diferenţă între a fi dat de-a dura cu
încetul şi a te rostogoli la vale, zise Alice. Dacă
le-ai învăţat ce să facă, atunci de ce n-au rămas
mai multe în viaţă ieri?
— Unele probabil că erau prea înfricoşate şi
necăjite ca să mai asculte ce le spuneam, explică
Adriana. Şi poate că-şi doreau să moară în
butoi…
— De ce şi-ar fi dorit una ca asta? M-am mirat.
— Din cauza a ceea ce ţi se-ntâmplă dacă rămâi
în viaţă. E chiar mai rău decât să te rostogoleşti
în butoiul cu ţepi. Te dau ca hrană buganului…
CAPITOLUL 06
ÎNCĂ UNA MOARTĂ!
— Sunt câţiva bugani pe Mona, continuă
Adriana, dar ei te dau ca hrană celui mai rău
dintre toţi, care bântuie ruinele capelei de lângă
turnul Greeba.
— Şi te mănâncă? Întrebă Alice, cu ochii mari de
frică.
Adriana încuviinţă.
— Le încuie pe victime în carcerele din aripa de
miazăzi a temniţei, tocmai pe marginea
domeniului buganului. El stoarce încetul cu
încetul viaţa din fiecare şi o înmagazinează
undeva sub capelă. După asta, corpul poate încă
să umble şi să respire, numai că e gol pe
dinăuntru. Asta numai până când buganul,
mergând pe două picioare şi arătând ca un
bărbat mare şi păros, vine să-i bea sângele şi să-i
mănânce carnea. Îi mestecă până şi câteva oase,
zdrobindu-le cu dinţii lui mari: de-aia îi şi zicem
Zdrobitorul. Pe urmă, ceea ce mai rămâne este
îngropat în varniţa din curte.
Am tăcut, cu gândul la soarta nemiloasă care ne
aştepta, dar apoi ceva începu să mă
nedumerească. Adriana ne spusese că încercase
să le înveţe pe celelalte prizoniere cum să scape
cu viaţă din rostogolirea în butoiul cu ţepi… dar
ea de ce nu avusese parte de acelaşi lucru?
— Adriana, pe tine de ce nu te-au pus la
încercare ieri, împreună cu celelalte?
— Fiindcă lordul Barrule – el e seniorul peste
castelul Greeba şi şeful Consiliului Guvernator al
insulei – mi-a dat o ultimă şansă ca să mă
răzgândesc: dacă fac ce-mi cere, mă cruţă. Altfel,
îi lasă să mă pună la încercare…
Buza de jos a Adrianei începu să tremure şi
lacrimile îi izvorâră din ochi.
— Să te răzgândeşti cu privire la ce? Am insistat.
— Am vrut să mă mărit cu Simon Sulby, dogarul
– cel care mi-a povestit despre butoaie –, dar
lordul Barrule vrea să mă ia el de nevastă. E
singur de zece ani, de când i-a murit soaţa. Nu
s-a mai uitat de-atunci la altă femeie, dar se pare
că arăt leit ca răposata lui nevastă. De-aia mă
vrea pe mine. E foarte puternic şi obişnuit ca
toată lumea să-i facă pe plac. L-am refuzat
într-una… până când, în cele din urmă, şi-a
pierdut cumpătul şi m-a denunţat ca vrăjitoare.
Încă mă poate salva dac-ar vrea cu adevărat:
v-am zis, e un om foarte puternic. O vorbă de-a
lui şi aş fi liberă. Numai că e şi foarte mândru şi
nu suportă să i se refuze ceva. Preferă să fiu
moartă decât a altcuiva. Curând, o să fie prea
târziu. Au început cu încercările aseară, dar asta
a atras mulţimi numeroase, care-au devenit
nesupuse. Când s-o linişti totul, o să ne
rostogolească la vale, imediat înaintea zorilor.
După aceste cuvinte, nici Alice, nici eu nu am
mai scos o vorbă multă vreme. Soarta ne părea
cu adevărat sumbră.
Mă întrebam ce-o face acum Vraciul. Probabil că
era îngrijorat şi se mira de ce nu m-am întors.
Fără îndoială, îşi dăduse seama că Alice plecase
după mine. Nu puteam decât să sper că n-avea
să se aventureze la vale, în oraş. În mod sigur ar
fi fost capturat.

Îndelunga tăcere fu deodată întreruptă de

asprul scârţâit metalic al unei chei răsucite în
broască. Deja veniseră după noi? M-am întrebat.
Doar mai erau câteva ore până la ivirea zorilor.
Uşa celulei se deschise încet şi înăuntru păşi un
singur personaj. Nu era yeoman, nici paznic. Era
Corn, neomul. Lanţurile din urechi îi
dispăruseră şi era dezbrăcat până la brâu,
purtând doar o pereche de nădragi şi cizme
greoaie. Pieptul îi era acoperit de un păr negru şi
încâlcit, iar muşchii i se umflau pe umerii largi şi
pe braţele lungi. Arăta puternic şi primejdios:
capabil să ucidă cu mâinile goale.
În timp ce pătrundea greoi în încăpere, ne-am
ridicat şi ne-am retras până când ne-am lipit cu
spinările de peretele opus uşii. Ce voia? Nu-mi
plăcea expresia de pe faţa lui. Chiar şi fără
coame, tot ar fi arătat a bestie.
Înainta direct spre Alice. Când am încercat să
mă strecor în calea lui, ca s-o apăr, mi-a ars un
croşeu în umăr. A fost de parcă m-ar fi lovit cu
piciorul mesei şi m-a trimis cât colo. Am căzut,
dar m-am ridicat cât de repede am putut şi am
dat să mă îndrept din nou spre Alice. Neomul s-a
răsucit pe călcâie, ajungând cu faţa la mine, cu
ochii lui morţi sclipind primejdios; şi-a lăsat
capul în jos, coamele fiindu-i îndreptate spre
mine. Am continuat să mă apropii de el, dar cu
mai multă prudenţă, însă Alice ridică un braţ,
oprindu-mă.
— Nu, Tom! Stai deoparte! Strigă ea. O să te
ucidă. Lasă-mă să mă ocup eu de el.
M-am supus, însă m-am pregătit să atac
creatura la primul semn de primejdie pentru
Alice, cu toate că fără toiagul şi lanţul meu nu
prea puteam să fac mare lucru. Aveam darul de a
încetini timpul, moştenit de la mama, însă era
extrem de greu de folosit şi m-am hotărât să
încerc numai dacă Alice părea să fie cu adevărat
în primejdie.
Neomul se întoarse din nou spre ea. Acum se
aflau la mai puţin de-un braţ unul de altul.
— Soră? Zise cu o voce ca un huruit grav.
— Nu-ţi sunt soră! Răspunse Alice, clătinând
mânioasă din cap.
Neomul îşi lăsă capul într-o parte şi adulmecă
de trei ori.
— Avem acelaşi tată. Tu trebuie că-mi eşti soră
vitregă. Nu tăgădui. Atunci, în oraş, nu eram
sigur, dar acum sunt. Nu am nicio îndoială.
Era adevărat. Aveau ca mamă câte o fiinţă
omenească diferită, însă Diavolul le era tată
amândurora.
Deodată, Alice îi dărui un mic zâmbet.
— Atunci, dac-om fi frate şi soră, o să vrei să
m-ajuţi, nu? N-ai vrea să mor, nu? Eşti mare şi
puternic. N-ai putea să ne scoţi de-aici?
— Asta nu pot să fac. Comandantul Stanton
m-ar pedepsi. Ar pune să mă biciuiască.
— Am putea să fugim, să evadăm împreună, îi
propuse Alice.
— Nu pot să-mi părăsesc stăpânul, pe lordul
Barrule. El a fost bun cu mine.
— A fost bun cu tine? M-am mirat eu. Dar cum a
fost când te-a târât prin oraş cu lanţuri petrecute
prin urechi? Asta nu mi s-a părut ceva bun.
Neomul mârâi nemulţumit.
— Comandantul Stanton face asta fiindcă-i e
frică de mine, dar lordul Barrule nu-mi face
niciodată rău. Nu, el nu. Putea să pună să fiu
ucis, dar în loc de asta mi-a permis să-i fiu slugă.
E un stăpân bun.
— Şi-atunci ce treabă ai? Vru să ştie Alice. Sigur
vrei ceva, altfel n-ai fi aici.
— Am vrut doar să te văd, atât, răspunse el. Am
vrut doar să-mi văd sora mai mică.
Spunând acestea, se întoarse cu spatele şi porni
înapoi spre uşă.
— Sper că eşti fericit acum, că m-ai văzut,
fiindcă în scurt timp o să fiu moartă, strigă Alice.
Grozav frate mai eşti. Fraţii şi surorile ar trebui
să se ajute între ei!
Dar neomul închise uşa după el şi auzirăm
cheia răsucindu-se încă o dată în broască.
— Ei bine, merita încercat, explică Alice. Oare
câţi neoameni or mai exista… Mă întreb dacă şi
ceilalţi sunt asemeni lui. Sau lui Colţ…
Colţ a fost fiul bătrânei Mame Malkin, un neom
cu dinţi mari şi prea mulţi încât să-i încapă în
gură, de unde şi numele. Vraciul îl omorâse cu
toiagul lui, străpungându-l în frunte.
Într-adevăr, câţi neoameni să fi zămislit
Diavolul? Iată o întrebare interesantă. Colţ
fusese rău. O ajutase pe Mama Malkin să omoare
mame cu pruncii lor cu tot: de acolo îşi trăsese
vrăjitoarea numele. Ţinuse un cămin pentru
mamele nevoiaşe. Numai că foarte multe dintre
ele dispăruseră, iar când autorităţile locale îşi
adunaseră în sfârşit curajul şi porniseră
investigaţiile, găsiseră un câmp plin de oase.
Cele mai multe femei fuseseră omorâte prin
zdrobire, cu coastele rupte şi sfărâmate: aceasta
fusese opera lui Colţ. Neoamenii erau incredibil
de puternici, iar Corn părea foarte primejdios.
— N-are rost să tăgăduiesc, continuă Alice. Şi cu
Colţ am avut acelaşi tată, dar nu l-am considerat
frate vitreg nici măcar pentru o clipă.
— Corn nu pare să fie nici pe departe atât de rău
cum era Colţ. Cred că a avut o viaţă grea, mi-am
dat eu cu părerea.
— Asta sigur aşa e, zise Adriana. Stanton e crud
cu el, dar nu înţeleg de ce-i rămâne atât de
credincios lordului Barrule. Chiar nu vede că
stăpânul lui îi dă voie lui Stanton să se poarte
aşa cu el? Unii zic că-i e credincios pentru că
Barrule îl lasă să fie păzitorul buganului.
— Păzitorul? M-am mirat.
— Corn lucrează împreună cu buganul, aşa se
zice. El îl ajută să-şi aleagă victimele…

Noaptea trecu repede şi, cu mult înaintea

zorilor, încă trei prizoniere ajunseră să împartă
celula cu noi: două erau refugiate din Comitat,
fete încă de vârsta adolescenţei; cealaltă era o
femeie localnică mai în vârstă.
Adriana nu mai pierdu timpul şi le explică
imediat cum puteai să te propteşti pe dinăuntrul
butoiului. Cele două fete din Comitat o ascultară
cu interes, însă femeia localnică doar izbucni în
plâns. Auzise prea multe poveşti despre ceea ce
urma să înfrunte. Ideea de a fi dată ca hrană
buganului o îngrozea într-atât, încât aproape că
prefera să fie sfârtecată de ţepi.
Imediat înaintea zorilor, străjerii – vreo două
duzini – veniră după noi şi ne târâră pe treptele
turnului şi apoi de-a lungul satului, spre
miazăzi. Adriana ne însoţi: era limpede că
Barrule nu mai avea răbdare cu ea. Apoi ne
mânară pe un deal mare, care trebuie să fi fost
Slieau Whallian. Urcuşul era lung şi abrupt.
Aveau de gând să ne arunce la vale de-acolo?
Dacă da, şansele noastre de supravieţuire erau
minime.
Spre răsărit, cerul începea să se înroşească, în
timp ce jos, la orizont, era vizibilă o singură stea
strălucitoare. Nu bătea vântul şi aerul era rece,
iar noi tremuram lângă un rând de butoaie mari.
Un şir de făclii înfipte în pari cobora spre vale,
însemnând calea pe care aveau să apuce
butoaiele, însă nu era nevoie de ele: deja se
făcuse destulă lumină încât să vezi drumul.
Majoritatea străjerilor rămase cu noi pe culme.
La vale, în marginea unei păduri întinse, nu
vedeam decât şase oameni; unul dintre ei avea o
spadă la cingătoare şi am bănuit că era Stanton,
comandantul yeomenilor care ne arestaseră.
— Ea prima! Strigă unul dintre străjeri, arătând
spre femeia mai vârstnică.
Când o înşfăcară, ea începu să plângă cu
sughiţuri isterice, întregul trup zguduindu-i-se şi
cutremurându-i-se.
 — Laşilor! Exclamă mânioasă Adriana,
agitându-şi pumnul spre bărbaţi. Cum puteţi
să-i faceţi una ca asta unei femei… şi încă uneia
de pe insula noastră?
— Ţine-ţi gura sau ţi-o astupăm noi! Strigă cel
mai masiv dintre străjeri.
Un altul o apucă de umăr, însă ea se scutură din
strânsoarea lui.
Butoiul era acum pregătit să fie dat de-a
rostogolul; când capacul fu ridicat, am văzut
ţepii ascuţiţi dinăuntru. Imediat, am simţit că
Adriana fusese optimistă cu privire la şansele
noastre de supravieţuire. Cum ai fi putut să te
propteşti în aşa ceva?
O trântiră pe femeie în genunchi în faţa
butoiului.
— Gata! Hai înăuntru!
Femeia se holbă la ţepi, cu faţa schimonosită de
groază, sigură de faptul că-şi privea moartea cu
ochii.
— O să fie mult mai rău dac-o să trebuiască să
te împingem noi! O ameninţă străjerul, cu
asprime în glas.
Femeia începu să se târască înăuntru, ţipând
când ţepii îi străpunseră carnea. De îndată ce
intră cu totul, străjerii puseră capacul la loc şi-l
fixară cu doar două cuie.
Cioc! Boc!
Un brânci, şi butoiul porni să se rostogolească
la vale. Yeomenii se mişcaseră chiar foarte
repede, m-am gândit, de-acum îngrijorat. Nu ai
decât câteva secunde să te propteşti pe poziţie.
Trei ţipete îngrozitoare ieşiră din butoi înainte să
ajungă în vale şi să se oprească, izbindu-se cu
putere de un trunchi de copac. Doi bărbaţi se
apropiară, unul ţinând în mâini o rangă. Se auzi
un zgomot scrâşnit, scârţâit, când forţă capacul.
Eram prea departe ca să vedem clar, însă când o
scoaseră pe femeie din butoi, nu părea să mai
mişte. Îi azvârliră trupul deoparte ca pe un sac
cu cartofi.
— Asta-i moartă! Trimiteţi-o pe următoarea!
Strigă comandantul Stanton spre cei de pe
culmea dealului.
Cele două fete din Comitat plângeau şi
tremurau; se ţinuseră de mâini, însă acum, în
timp ce străjerii se apropiau de ele, se agăţară
strâns una de cealaltă şi fură despărţite cu forţa.
Am privit îngrozit cum prima dintre ele avu
parte de acelaşi tratament, biata fată ţipând şi
zbătându-se în timp ce era îndesată înăuntru.
De data aceasta, butoiul se izbi de un pietroi în
drumul lui spre vale şi pluti scurt prin aer,
căzând la loc cu un bubuit. Când se opri, străjerii
scoaseră afară trupul fetei şi-l azvârliră lângă
celălalt.
Eram înspăimântat de ceea ce abia se
întâmplase şi inima îmi bubuia de frică. Chiar
puteai să te propteşti pe dinăuntru şi să scapi cu
viaţă?
 Însă cea de-a treia femeie „încercată” era încă
vie când ajunse la poalele dealului. În timp ce doi
yeomeni o luau de-acolo, o auzeam hohotind de
plâns şi icnind. Era clar că fusese rănită, dar
măcar supravieţuise. Prin urmare, era posibil…
Adriana se întoarse cu faţa spre Alice şi spre
mine. Buza de jos îi tremura şi curajul de mai
devreme o părăsise dintr-odată; părea
înfricoşată.
— Puteţi să simţiţi când sunteţi pe cale să
muriţi? Ne întrebă ea. Pentru că asta simt eu
acum… de parcă n-aş mai avea mult de zăbovit
pe lumea asta…
— Magistrul meu nu crede în aşa ceva, i-am zis.
El nu crede că cineva ar putea să-şi prevestească
propria moarte.
— Dar eu o simt cu atâta putere, scânci ea. Simt
că e foarte aproape!
M-am aplecat şi i-am şoptit la ureche:
— O să fii bine. Nu trebuie decât să te propteşti
în butoi aşa cum ne-ai învăţat.
Înainte să-mi poată răspunde, străjerii veniră
s-o ia. Adresându-ne un zâmbet neliniştit, se
îndreptă spre butoi şi se târî înăuntru fără o
vorbă.
Cioc! Boc!
Acum, butoiul era în drum spre vale. O coborâre
lină, fără zdruncinături. Oare scăpase cu viaţă?
Încă o dată, zgomotul de lemn despicat, în timp
ce forţau capacul.
 — Încă una vie aici! Asta-i sigur vrăjitoare!
Strigă Stanton.
De îndată ce Adriana se târî afară din butoi, fu
săltată în picioare şi dusă de-acolo în grabă de
alţi doi străjeri. Am observat că şchiopătează,
însă supravieţuise şi ea rostogolirii. Dintr-odată,
eram ceva mai optimist. Puteam să ne facem griji
în legătură cu buganul şi mai târziu.
Alice îmi adresă un mic zâmbet în timp ce-o
luau. Se pare că eu rămâneam ultimul de pus la
încercare. Alice se târî iute în butoi, la fel ca
Adriana. Imediat cum aveau să fixeze capacul,
urma să se proptească şi ea pe poziţie.
De data aceasta, coborârea fu brutală, butoiul
sărind de două ori, dar cel puţin nu se izbi de
vreun copac. Când ajunse la poale, aveam inima
cât un purice. O fi reuşit Alice să se sprijine cum
trebuia? Străjerul rămas scoase capacul şi eu am
aşteptat nerăbdător s-o văd ieşind. În loc de asta,
urmă o pauză până să fie scoasă din butoi.
— Încă una moartă! Strigă comandantul.
Trimiteţi-l jos pe micul vrăjitor. Să terminăm cu
asta! Trebuie să iau micul dejun!
Gâtul mi se strânse şi un enorm hohot de plâns
mi se ridică în piept. La poalele dealului trupul
lui Alice era întins lângă celelalte două cadavre.
CAPITOLUL 07
LE-AU FOST LUATE DEGETELE MARI
Nu-mi venea să cred că murise. Trecuserăm
prin atâtea împreună, scăpasem cu viaţă din
atâtea primejdii… în timp ce ochii mi se umpleau
de lacrimi, mă înhăţară şi mă împinseră în
genunchi, în faţa unui butoi deschis.
— Înăuntru cu tine, băiete. Termină cu
smiorcăiala şi uşurează-ţi soarta!
Orbit de lacrimi, am început să mă târăsc în
butoi, ţepii împungându-mă dureros în palme
şi-n genunchi. Abia am ajuns înăuntru, că s-a şi
trântit capacul peste gura butoiului,
cufundându-mă în beznă.
Cioc! Boc!
Butoiul a început să se mişte şi m-am proptit cu
coatele şi cu genunchii în curbura interioară a
butoiului tocmai la timp, izbutind cumva să
găsesc spaţii printre ţepii ucigători. Butoiul se
învârtea din ce în ce mai repede, forţa centrifugă
împingându-mă tot mai tare spre vârfurile lor. A
urmat o zdruncinătură şi aproape că m-am trezit
tras în ţeapă. Apoi mişcarea s-a încetinit şi, în
cele din urmă, a încetat. Nu m-am mişcat până
când au forţat capacul, umplând interiorul
butoiului de lumină.
Un chip privi înăuntru. Era cel al
comandantului Stanton.
— Mai avem unul viu aici! Strigă el. Apoi îmi zise
cu glas mai scăzut, dar plin de un dispreţ
batjocoritor: Afară cu tine, vrăjitor mic!
Te-aşteaptă buganul…
M-am târât, iar ţepii mă împunseră la fel de rău
ca atunci când intrasem în butoi. Deodată, am
auzit o bufnitură şi un strigăt de durere. În timp
ce mă ridicam nesigur în picioare, Stanton se
răsuci, ducându-şi mâna la spadă. Începu s-o
tragă din teacă, dar răsună o nouă bufnitură, iar
el se prăbuşi în genunchi, cu sângele şiroindu-i
pe frunte.
— Alice!
Stătea în faţa mea, cu o piatră în mâna stângă.
O folosise ca să-l doboare atât pe Stanton, cât şi
pe străjerul rămas. Un amestec de emoţii se
abătu asupra mea în valuri: şoc, uşurare,
fericire, apoi din nou frică…
Auzind strigăte dinspre coama dealului, mi-am
ridicat privirea şi am zărit câţiva străjeri
coborând în fugă spre noi.
— Fugi, Tom! Îmi strigă Alice, azvârlind piatra şi
repezindu-se spre copaci.
Am urmat-o îndeaproape. La început, copacii
erau bătrâni, la distanţă unul de celălalt, cu
crengi groase. Am aruncat o privire înapoi şi am
zărit siluete la mai puţin de o sută de metri în
urma noastră. Am traversat plescăind un râu,
îndreptându-ne spre o parte mai densă a
pădurii, unde puieţii nu fuseseră copiliţi. Înainte
de a intra în desiş, am privit din nou înapoi şi,
spre satisfacţia mea, am constatat că urmăritorii
nu se mai apropiaseră. Acum era de văzut cine
era mai rezistent; sau poate că izbuteam cumva
să ne facem pierduţi prin desişul pădurii.
Am mai alergat timp de cinci minute, făcând
rămurelele mai subţiri să se rupă când treceam
în fugă pe lângă ele şi crengile moarte să ne
trosnească sub tălpi. Eram zgomotoşi, însă la fel
şi cei care ne urmăreau, iar ei păreau să rămână
tot mai mult în spatele nostru.
Deodată, Alice se opri şi arătă spre stânga
noastră. Se lăsă să cadă în genunchi şi începu să
se târască printr-un hăţiş chiar şi mai dens. Un
timp, am înaintat în patru labe, străduindu-ne
din răsputeri să facem cât mai puţin zgomot.
Apoi ne-am oprit să aşteptăm, ascultându-i pe
yeomeni. Auzeam sunete în depărtare, însă
acestea deveneau din ce în ce mai slabe şi, până
la urmă, dispărură cu totul.
Alice se întinse spre mine şi mă apucă de mână.
— Scuză-mă, Tom. Te-am speriat?
— Am crezut că ai murit, Alice, i-am răspuns,
fiind iar copleşit de emoţie. Nu ştiu cum de-a
putut străjerul ăla să se înşele în asemenea hal…
— Dar nu s-a înşelat… nu tocmai. Mi-am oprit
bătăile inimii şi respiraţia. E uşor când ştii cum
s-o faci. Lizzie mă tot punea să exersez: este
foarte util atunci când vorbeşti cu spiritele.
Totuşi, e primejdios. Unele vrăjitoare uită să
înceapă iar să respire şi nu se mai trezesc
niciodată!
— Aş fi vrut să ştiu ce aveai de gând să faci, am
zis, strângând-o de mână.
— Nici măcar eu n-am ştiut până când n-am
ajuns în butoi. După ce m-am proptit înăuntru,
mi-a venit ideea asta şi am pus-o în aplicare
imediat cum butoiul s-a oprit la poalele dealului.
Mai bine decât să mă ducă la bugan, nu? Dar tot
n-am scăpat complet nepedepsiţi!
I-am răspuns cu un zâmbet. Avea dreptate:
fuseserăm amândoi răniţi de ţepi, cămaşa mea
fusese sfâşiată, iar rochia lui Alice era spintecată
în multe locuri.
— Acum arătăm amândoi de parc-am fi din
clanul Mouldheel! Am glumit, privind picioarele
murdare ale lui Alice.
Vrăjitoarele din clanul Mouldheel erau
binecunoscute pentru picioarele lor desculţe şi
veşmintele zdrenţuite.
— Ei bine, Tom, e clar că ştii să faci o fată să se
simtă bine în pielea ei, îmi răspunse pe un ton
sarcastic.
M-am pleoştit, dar îmi dărui imediat un zâmbet
plin de căldură şi mă strânse din nou de mână.
— Biata Adriana, continuă ea după un timp.
Ne-a învăţat cum să scăpăm cu viaţă, dar ea nu
s-a ales cu nimic bun. Acum sigur o vor da de
mâncare buganului.
Am mai aşteptat un ceas până să părăsim
ascunzătoarea, după care ne-am îndreptat spre
sud-est, către dealul pe care Vraciul rămăsese să
ne aştepte după ce plecaserăm spre Douglas. Nu
puteam decât să sperăm că mai era acolo.
Nu ajunsesem departe când am auzit lătrături
în depărtare.
 — Par să fie copoi! Am zis.
Animalele se apropiau de noi dinspre răsărit.
Tocmai când credeam că suntem în siguranţă,
urmărirea reîncepuse. Dacă eram prinşi, am fi
avut fără îndoială parte de o bătaie zdravănă din
cauza a ceea ce făcuse Alice… asta înainte de a fi
duşi la bugan. Nu ne aşteptam să se îndure de
noi.
Încă o dată, am început să fugim, dar acum
zgomotele urmăririi creşteau într-una, indiferent
de cât de iute alergam. La un moment dat, am
privit înapoi şi am zărit trei bărbaţi în depărtare;
oricum, câinii se apropiau repede.

Nu aveam toiagul, nici alte arme cu care să mă

lupt cu dulăii. În câteva minute, ne vor prinde
din urmă şi le vom simţi colţii înfigându-ni-se în
carne. Puteau să ne vatăme serios până să
ajungă şi stăpânii lor.
Tocmai atunci, ceva îmi străpunse zidul de frică
şi de panică, făcându-mă să mă stau locului, cu
răsuflarea tăiată. Alice întoarse capul spre mine
şi se opri la rândul ei.
— E de bine, Alice! I-am zis, luptându-mă să
pronunţ cuvintele şi, în acelaşi timp, să-mi
recapăt suflul. În sfârşit, recunoscusem lătratul.
Sunt câinii lui Bill Arkwright! I-am explicat.
Lătratul lor avea o asprime caracteristică, fiind
însoţit din când în când de câte un urlet. Şi
foarte curând avea să se demonstreze că
avusesem dreptate. Erau Gheară şi căţeii ei,
Tunet şi Fulger. Se năpustiră spre mine şi,
câteva clipe mai târziu, se întreceau să-mi lângă
faţa şi mâinile. Dar cine să fi fost cei trei bărbaţi
care-i urmau? N-ar fi trebuit să fie decât unul:
magistrul meu.

Mi-am mijit ochii. Unul era, într-adevăr,

Vraciul, iar el ducea sacii şi toiegele amândurora.
Pe măsură ce se apropiau, l-am recunoscut şi pe
cel de-ai doilea ca fiind căpitanul Barnes.
Probabil că-l găsise pe magistrul meu şi-i
povestise despre cum fuseserăm prinşi şi despre
ceea ce ne aştepta. Dar cine să fi fost cel de-ai
treilea? Era un tânăr blond şi cu un chip
deschis, cinstit, care n-avea mai mult de
douăzeci de ani.
— Ei bine, ne zise Vraciul când ne ajunseră în
sfârşit, e clar că ne-aţi alergat ceva drum.
— Am mai fost urmăriţi o dată, i-am explicat.
Credeam că erau alţii din grupul celor de la
temniţa Greeba…
— Cum aţi scăpat? Se interesă căpitanul.
— Am fost puşi la încercare cu butoaiele pe
Sileau Whallian; ne-am proptit bine şi am reuşit
să supravieţuim.
Pe urmă, Alice s-a prefăcut moartă şi i-a doborât
pe străjeri cu o piatră.
Nu puteam să-i spun Vraciului că ea folosise
magia neagră oprindu-şi bătăile inimii şi
respiraţia, aşa că am lăsat deoparte bucăţica
asta. Şi-aşa trebuie că era supărat pe ea pentru
că plecase după mine, chiar dacă el i-o
interzisese.
— V-au dat deja de-a rostogolul? Ne întrebă
tânărul blond, intrând în vorbă pentru prima
dată. Părea neatent. Nu era vorba să se ocupe de
următoarea serie decât seara târziu!
— Au făcut-o mai devreme: imediat înaintea
zorilor, ca să nu fie prea mulţi gură-cască, i-am
explicat.
— Şi-atunci ce s-a întâmplat cu celelalte? Au
scăpat şi ele? A fost pe-acolo şi o fată pe nume
Adriana? Întrebă îngrijorat.
Am încuviinţat.
— Eram şase cu toţii. Adriana era în viaţă când
a ajuns la poale şi a fost luată împreună cu o altă
supravieţuitoare. Celelalte două femei au murit
în butoaie.
— Atunci e prea târziu ca s-o mai salvez, gemu
el. Acum o s-o ducă la buganul din temniţa
Greeba…
— El este tânărul Simon Sulby, ne explică
atunci căpitanul. Pornise să încerce să-şi salveze
iubita când câinii l-au adulmecat şi drumurile ni
s-au întâlnit, aşa că am considerat înţelept să-l
însoţim. Din nefericire, se pare că am ajuns prea
târziu.
— Mă duc spre temniţă! Declară tânărul, pe
chip citindu-i-se disperarea. Trebuie să încerc
s-o salvez…
— Nu, asta ar fi o nebunie, îl opri căpitanul
Barnes, apucându-l de braţ. Stai să ne adunăm
gândurile mai întâi. N-are rost să porneşti de
unul singur şi nepregătit.
— Da, cu asta sunt de acord, zise Vraciul. Dar,
între timp, am putea să pornim cu toţii spre
Greeba. Asta ne va da timp să cugetăm. Aş mai
vrea să vă spun tot ceea ce ştiu despre bugani:
s-ar putea să fie util. Şi uite-aici, băiete, poţi să
cari astea. Am tras destul de ele!
Zicând acestea, Vraciul îmi întinse ambii saci şi
toiagul meu; apoi, după ce se încălţă şi Alice, am
pornit spre temniţa Greeba.

Drumul cel mai scurt era să urmăm poteca

îngustă pe care mersese căruţa. Dar, ca să
evităm să dăm nas în nas cu yeomenii, am ales o
rută mai ocolită. Ţinutul era deluros, cu munţi în
depărtare; văile împădurite îmi aminteau de
Comitat. Călătoria a fost plăcută, dar umbrită de
mâhnirea lui Simon Sulby, care era în pragul
disperăm. La urma urmei, ce speranţe mai avea
s-o salveze pe Adriana din carcerele acelea?
Pe la începutul serii, ne-am stabilit popasul
pentru noapte într-o mică pădurice de la poalele
muntelui Greeba. Eu am aprins focul, iar Alice se
duse şi prinse patru iepuri. În timp ce-i gătea,
ne-am strâns în jurul focului şi am discutat mai
amănunţit toate cele întâmplate.
 — Aşadar, o vrăjitoare adevărată din Comitat a
debarcat aici, zise Vraciul. Una sau mai multe?
Căpitanul Baines ridică din umeri.
— Cine ştie? Dar s-au găsit doi oameni morţi, iar
asta n-a făcut decât să-i ofere Consiliului
Guvernator pretextul pe care-l căuta ca să
autorizeze aceste probe.
— Şi zici că le fuseseră luate falangele degetelor
mari?
— Da, şi amândoi pescarii erau morţi şi goliţi de
sânge. Aveau beregatele tăiate.
— Asta ar putea să sugereze existenţa a două
vrăjitoare, comentă Vraciul. O vrăjitoare de oase
şi o vrăjitoare de sânge…
— Sau ar putea să fie Lizzie, interveni Alice,
răsucind iepurele în frigare. Ea foloseşte magia
sângelui şi magia oaselor. A avut odată şi un
familiar, dar a fost ucis.
N-o fi putut ajunge la cele din Pendle după ce a
evadat din puţ… şi s-a îndreptat spre apus, către
coastă.
— Ar fi posibil, fato, recunosc asta, aşa că
trebuie să fim cu ochii în patru.
În scurt timp, ne-am năpustit asupra mâncării;
iepurele cel mare l-am împărţit cu Alice, dar
Simon îl privi îndelung pe al lui înainte să-l
împingă deoparte.
— Mănâncă, Simon. Măcar o gură. Trebuie să-ţi
păstrezi puterea, îl sfătui căpitanul Baines.
— Nu, se împotrivi el, ridicându-se în picioare.
Trebuie să mă grăbesc spre temniţă. Cum se
întunecă, buganul o să între în carceră şi
Adriana…
— Stai jos, îl opri Vraciul. Ea nu e în primejdie
astă-seară… şi poate că nici în următoarele
câteva seri. Ai încredere în ce-ţi spun, cu toate că
niciodată n-am avut de-a face direct cu vreunul,
ştiu despre bugani cât ştie oricine altcineva. Fără
îndoială că mai sunt lucruri de aflat, dar sunt
sigur că ei se concentrează asupra unei singure
victime o dată şi obişnuiesc s-o stoarcă mai
multe zile la rând. Câte prizoniere au fost duse
deja la temniţă?
— Le tot pun la încercare de aproape o
săptămână, răspunse Simon. Cel puţin şapte
sau opt au fost scoase vii din butoaie. Totuşi,
vreo două s-ar putea să fi murit din cauza
rănilor…
— Toate sunt refugiate din Comitat?
— Toate în afară de Adriana. Dacă lordul
Barrule n-ar fi fost interesat de ea, acum ar fi fost
acasă, în siguranţă.
— Ei bine, asta mă face să mă hotărăsc, zise
Vraciul. Trebuie să-i ajutăm pe oamenii aceştia.
Eu slujesc Comitatul şi pe locuitorii lui, fie că
sunt acasă, fie peste hotare. Este datoria mea.
— Aşadar, o să încercăm să-i salvăm din
carcere? L-am întrebat.
— Poate cu timpul o să facem şi asta, băiete,
deşi în clipa de faţă nu-mi dau seama cum. Nu, o
să-i salvăm de Întuneric în alt mod. Nu ne
îndreptăm către temniţă. Dacă buganul este de
găsit în ruinele capelei, atunci acolo mergem!

După cină, am stat în jurul tăciunilor,

continuând să discutăm despre ceea ce aveam de
înfruntat. Soarele asfinţise, iar stelele începuseră
să răsară deasupra noastră. Nu adia niciun pic
de vânt şi pădurea era foarte tăcută. Se auzea
doar gâfâitul câinilor.
— Cam cât de periculos este un bugan? Întrebă
căpitanul Baines.
— Ei bine, ar fi cazul să ştiţi la ce să vă aşteptaţi,
răspunse Vraciul. Iar tu scoate-ţi carneţelul,
băiete, şi notează-ţi câte ceva din ce-o să spun.
Mai sunt câteva lucruri pe care trebuie să le
adaug în Bestiarul meu, aşa că nu ştii totul. Şi
face parte din instruirea ta…
Aşteptă ca eu să-mi scot din sac călimara, tocul
şi carneţelul, apoi începu.
CAPITOLUL 08
LECȚIA DESPRE BUGAN
Buganul este un demon care pândeşte de obicei
în apropierea unor ruine, începu Vraciul, însă
este posibil să bântuie până la distanţe destul de
mari faţă de acest punct central. Este imun la
sare şi la pilitura de fier, ceea ce face ca lupta cu
el să fie dificilă; totuşi, este vulnerabil la o lamă
dintr-un aliaj de argint. Aceasta trebuie să fie
înfiptă în inima creaturii atunci când ea este
complet materializată. Vestea cea bună este că
noi, vracii, avem o astfel de lamă…
În chip de demonstraţie, întinse mâna după
toiagul lui şi apăsă resortul ascuns, iar lama
ţâşni cu un clinchet.
— După cum ucenicul meu ştie deja, buganii
iau de obicei una dintre cele două forme: un taur
negru sau un bărbat uriaş şi păros.
— Care ar fi principala primejdie atunci când
iau forma unui taur? L-am întrebat.
— Mugeşte cu putere, iar sunetul atrage energia
întunecată şi i-o pune la dispoziţie. Deseori, îşi
bagă într-atât groaza în victimele sale, încât nu
mai sunt capabile să facă o mişcare. Apoi atacă,
luând în coame şi zdrobind sub copite orice-i stă
în cale.
Vraciul tăcu, părând că se adânceşte în
gânduri. După o vreme, l-am stârnit iar:
— Şi sub formă de uriaş păros? Pe-aici i se
spune Zdrobitorul.
— Este un nume potrivit, băiete. Buganul ia o
astfel de formă ca să-şi sape tunelurile. Ghearele
şi colţii lui ascuţiţi pot să muşte din trunchiurile
copacilor sau din rădăcinile întâlnite în cale.
Tocmai îmi scormoneam memoria după ceva
fărâme de informaţii… Iată de ce incendierea
bibliotecii mele reprezintă o pierdere atât de
mare. Acum, anumite lucruri nu există decât în
capul meu, iar după ce-o să mor se vor pierde pe
vecie…
 — Atunci trebuie să le scrii din nou, domnule
Gregory. Cât mai curând posibil, îi zise Alice.
— Da, ai dreptate, fato, încuviinţă Vraciul. De
îndată ce-o să am ocazia, exact asta o să fac.
Oftă, apoi continuă să privească în gol, în timp
ce-şi muncea mintea.
— Buganul îşi înfăptuieşte cele mai ucigătoare
acţiuni în forma lui invizibilă, spirituală…
— E mai rău decât să mori pur şi simplu! Îl
întrerupse Simon, cu glasul încărcat de emoţie,
gândindu-se la soarta care o aştepta pe Adriana.
Buganul îi suge victimei tot sufletul din ea!
Vraciul clătină din cap.
— Nu, nu este chiar aşa… cu toate că aşa cred
cei mai mulţi dintre oameni. Sufletul
supravieţuieşte şi merge mai departe. Ceea ce
absoarbe buganul se numeşte animus, adică
forţa vitală, ceea ce este cu totul altceva. El se
hrăneşte cu energia care dă tărie corpului şi
minţii; îi consumă vitalitatea, aducându-i
moartea. Numai că mintea este cea care piere
prima, aşa că de-aia victima dă impresia că n-ar
mai fi decât un recipient gol.
Există magi, cunoscuţi sub numele de şamani,
care practică acelaşi soi de magie, numit de noi
animism . Un bugan poate să dobândească forţă
din alianţa cu un şaman: în schimbul
sacrificiilor omeneşti, el îi poate distruge un
duşman sau poate să-şi împartă rezervele de
anima cu magul. Şi asta-i ceea ce mă sperie mai
mult: că s-ar putea să nu avem de-a face doar cu
un bugan. E posibil să fie amestecat şi un
şaman, practicant al magiei negre. Haideţi să
privim adevărul în faţă: afirmând că luptă cu
Întunericul – punând la încercare şi ucigând
persoane acuzate pe nedrept că ar fi vrăjitoare –,
ei folosesc tocmai Întunericul; nu doar pe bugan,
ci şi un neom. Aşa că spune-mi, Simon, de când
au început toate astea?
— Acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani,
înainte să mă nasc, o vrăjitoare a debarcat pe
coasta apuseană a insulei noastre, împreună cu
neomul ăsta. S-a aflat pe urmă că era fiul ei. I-a
fost dată ca hrană buganului, iar el a fost
întemniţat şi folosit ca să vâneze alte vrăjitoare.
Posibilele vrăjitoare au fost întotdeauna puse la
încercare în butoaiele cu ţepi, însă altădată cele
vinovate erau arse pe rug. Ei s-au luat mereu de
străini: de imigranţii care debarcau pe insulă şi
încercau să se stabilească la noi. Adriana este
una dintre primele acuzate din rândul poporului
nostru…
Zicând acestea, vocea lui Simon se frânse, iar el
fu nevoit să-şi înăbuşe un hohot de plâns.
Vraciul îl aşteptă răbdător să-şi vină în fire
înainte să-l interogheze în continuare.
— Ştiu că ţi-este greu, Simon, dar orice ne poţi
spune ne va oferi o şansă în plus să înfruntăm cu
succes ceea ce ne aşteaptă. Spui „ei”, dar cine se
află în spatele întregii poveşti? Cine răspunde de
ceea ce se petrece?
— Şeful Consiliului Guvernator e lordul Barrule,
de la castelul Greeba, cel care a condamnat-o pe
Adriana. El a hotărât ca neomul să fie lăsat să
trăiască şi să fie folosit pentru căutarea
vrăjitoarelor. Tot el a mai spus că nu se poate
face nimic împotriva buganului; totuşi, dacă-i
dăm vrăjitoarele ca hrană în loc să le ardem pe
rug, l-am putea linişti, iar poporul nostru ar fi
mai în siguranţă.
— Atunci el ar putea foarte bine să fie şamanul
practicant al magiei negre, zise Vraciul. Mai rău
de-atât nu se poate: e un om puternic şi influent.
Dar dacă noi am reuşi să-l distrugem pe bugan,
asta i-ar submina poziţia. Ce fel de om este?
— „Crud” este cuvântul care-l caracterizează cel
mai bine, răspunse Simon. E un om căruia îi
place să facă totul după voia lui… şi este şi un
jucător înrăit. Umblă tot felul de poveşti despre
pariurile din temniţă. Deseori pariază pe luptele
de câini. Se vorbeşte că lui Barrule i s-a adus
odată un urs pe o corabie, iar el l-a pus să se
bată cu o haită de lupi.
Am rămas cu toţii tăcuţi după ce am auzit şi
povestea asta. Detest cruzimea faţă de animale,
iar acum mă gândeam cum ar fi ca Gheară şi
căţeii ei să fie puşi într-o astfel de situaţie.
— Trebuie să fie cumplit când se apropie
buganul în forma lui spirituală, am zis după o
vreme.
 — Într-un spaţiu deschis, singura ta speranţă
este să fugi de el cât te ţin picioarele, îmi spuse
Vraciul. Dacă eşti închis în apropierea lui, nu ai
absolut nicio şansă, băiete. Le şopteşte
victimelor lui cu o voce omenească sinistră, până
când ele încep să vadă imagini în minte: scenele
cele mai cumplite la care au asistat sau la care
au luat parte pe parcursul vieţii lor. Demonul
este sadic – îl place la nebunie să provoace
chinuri – şi te forţează să retrăieşti evenimentele
acelea, iar şi iar. Auzi şoaptele chiar înăuntrul
capului. Unii au ajuns să înnebunească, şi-au
înfipt beţe ascuţite în urechi ca să surzească, dar
nu le-a folosit la nimic: şoaptele au continuat. În
decursul a câteva zile, creatura îţi absoarbe toată
forţa vitală. Fiecare animus luat de la victimele
sale este depozitat într-un labirint subteran.
— Adică un labirint de genul celui de după
poarta de argint de sub Catedrala din Priestown?
— Nu, băiete, acesta e cu totul altfel. Acolo a fost
închisă Urgia, iar labirintul acela a fost săpat de
Poporul Mic şi căptuşit cu bolovani. Buganul îşi
sapă propriul labirint, şerpuind printre
rădăcinile copacilor. Pune stăpânire pe copaci şi
le face rădăcinile să se mişte; uneori, cu efecte
distrugătoare pentru cei aflaţi în apropiere.
Prima dată când am încercat să mă ocup de
Urgie, în tinereţea mea, am legat un ghem de
sfoară de poarta de argint. L-am desfăşurat în
timp ce exploram tunelurile şi m-am întors
urmându-i firul. Dar aici nu poţi să faci asta:
tunelurile buganilor se deplasează şi se modifică
uneori peste noapte. Pot să se şi prăbuşească,
sufocând pe oricine s-ar aventura înăuntru.
Există o consemnare despre un bugan ucis de un
vraci undeva departe, spre sudul Comitatului.
După trei luni de la moartea demonului,
tunelurile lui s-au prăbuşit, provocând
denivelarea întregii regiuni.
Un bugan nu trebuie să fie niciodată înfruntat
în reţeaua lui de tuneluri, continuă Vraciul, aşa
că pătrunderea în subteran este chiar ultimul
lucru care ne-ar putea trece prin minte! El nu se
arată în timpul zilei, dar, dacă ne-am aventura în
apropierea capelei după lăsarea Întunericului,
asta ar putea să-l ispitească destul cât să iasă în
câmp deschis. Prin urmare, aşa ceva am de gând
să fac…

Am dormit tun în noaptea aceea şi am fost trezit

cu câteva ore înaintea ivirii zorilor, ca să stau de
veghe. Credeam că ar fi suficientă paza câinilor,
însă Vraciul nu voia să rişte. Zicea că şamanii au
o putere anume asupra animalelor şi, indiferent
cât de bine dresate ar fi, le pot sili să li se
supună.
În sfârşit, printre copacii dinspre răsărit se ivi
soarele şi păsărelele începură curând să cânte,
pădurea din jurul nostru trezindu-se încetul cu
încetul la viaţă.
 În jur nu se simţea nici urmă de primejdie. Îţi
venea greu să crezi că la doar o milă spre
miazănoapte pătrundeai pe domeniul buganului.
Am luat un mic dejun întârziat: nişte ciuperci
procurate de Alice. Ar fi fost prea riscant să
cumpărăm mâncare dintr-o tavernă; oricum, nici
eu şi nici Vraciul n-am mâncat cine ştie ce. Eram
pe punctul de a începe să postim, pregătindu-ne
să înfruntăm Întunericul.
Ceva mai târziu am pornit toţi patru spre capelă.
Căpitanul Baines avea să rămână în urmă,
laolaltă cu dulăii.
— Furişarea este cheia succesului, îi zise
magistrul meu, şi nu vreau să se apropie câinii
de ruine, în caz că un şaman e într-adevăr
implicat. Cu toate acestea, sunt destul de
încrezător că buganul nu reprezintă o
ameninţare în timpul zilei, aşa că acum doar vom
observa împrejurimile, ca să fim pregătiţi de
îndată ce se lasă noaptea.
Când am ajuns, nori de ploaie se adunaseră la
apus, iar capela arăta ameninţătoare în lumina
cenuşie. Se înălţa pe coasta unui deal,
înconjurată pe trei laturi de o pădure care se
întindea pe toată panta. Toţi pereţii erau încă în
picioare, însă acoperişul lipsea. Uşa fusese
scoasă din balamale, aşa că am intrat şi ne-am
uitat la străvechile ziduri de piatră, acoperite cu
muşchi şi licheni.
— Unii cred că buganul bântuie ruinele
capelelor ca să împiedice reclădirea lor, zise
Vraciul, cu toate că nu există dovezi în privinţa
asta. Totuşi, multe creaturi ale Întunericului
ocolesc locurile în care se adună oamenii pentru
rugăciune. Unele duhuri rele mută din loc
temeliile bisericilor în timp ce se construiesc: nu
pot să suporte rugăciunile. Dar ceea ce mă
preocupă în acest caz este cât i se întinde
teritoriul. Până unde cutreieră?
— Uite şi temniţa! I-am zis lui Alice, arătându-i
turnul cenuşiu, abia vizibil pe deasupra unei
păduri îndepărtate.
În spatele lui se profila ameninţător muntele
Greeba.
Ea o privi, dar nu zise nimic.
— Acolo este, rosti Simon cu jale. Carcerele în
care le ţin pe victimele sortite buganului sunt pe
partea asta, imediat la sud de şanţul cu apă…
— Dacă teritoriul buganului se întinde atât de
departe în toate direcţiile, înseamnă că are un
domeniu considerabil, observă Vraciul. Haideţi
să facem o plimbare în direcţia aia, ca să ştim
cum stă treaba.
Porni înainte spre sud faţă de minele capelei.
Am început să coborâm coasta dealului,
adâncindu-ne în pădure, murmurul apei
curgătoare auzindu-se din ce în ce mai tare cu
fiecare pas pe care-l făceam. Pământul era
îmbibat de apă şi ghetele noastre lipăiau.
— Acesta de jos, din vale, trebuie să fie râul
Greeba, zise Vraciul oprindu-se. Am mers
suficient de departe. Este un teren primejdios, în
care nu vom risca să pătrundem după lăsarea
Întunericului. Dacă buganul ia vreo altă formă,
probabil este una potrivită mediului acesta
mlăştinos.
— Este cu putinţă să ia înfăţişarea unei omidee?
L-am întrebat.
Omideele erau de-a dreptul înfricoşătoare. Când
lucram cu Bill Arkwright, a trebuit să hăituim o
omidee care ucisese un copil. Îl smulsese pe
băiat din patul lui şi-l înfulecase. Tot ceea ce mai
rămăsese din el fuseseră câteva bucăţele pătate
cu sânge din cămăşuţa lui de noapte.
— Se poate, băiete… dar să sperăm că nu este
cazul. Omideele sunt creaturi primejdioase;
uneori, mari cât un cal de căruţă. Le plac la
nebunie mlaştinile şi apa. Un astfel de loc li s-ar
potrivi prea bine, adăugă Vraciul, după care se
întoarse spre Simon. Trupurile lor sunt acoperite
cu solzi foarte greu de străpuns cu tăişul. Mai
mult decât atât, au fălci puternice şi gura plină
de dinţi ascuţiţi, iar când se află pe uscat, scuipă
o otravă mortală, care pătrunde prin pielea
victimei. De unde şi moartea foarte neplăcută de
care ai avea parte…
Mi-am amintit de omidee, în clipa în care o
încolţiserăm în sfârşit. Scuipase spre Bill, dar,
spre norocul lui, veninul îi aterizase pe cizme.
Am privit în jos, printre copaci şi prin vegetaţia
bogată. Era atât de deasă, încât nu puteam să
zăresc nici măcar râul. Alice şi cu mine ne
uitarăm unul la celălalt, gândindu-ne amândoi
la acelaşi lucru. Locul acesta ne dădea o senzaţie
rău prevestitoare.
Ne-am întors în crângul în care ne aştepta
căpitanul Baines, cu dulăii. La scurt timp după
căderea serii, ne-am pregătit să ne îndreptăm din
nou spre capelă. Plouase zdravăn, dar acum
luna licărea la răstimpuri printre norii zdrenţuiţi,
mânaţi pe cer de un năvalnic vânt de la apus.
— Ei bine, băiete, hai să isprăvim cu asta, zise
Vraciul, întinzându-mi sacul lui.
Stabilise ca Simon Sulby şi căpitanul Baines să
rămână cu cei trei câini. Bănuiesc că Vraciul se
aştepta ca şi Alice să facă la fel, fiindcă la început
se arătă surprins, apoi se încruntă când ea porni
după noi.
— Stai locului, fato, zise el. Asta-i treabă de-a
vracilor.
— M-am dovedit destul de folositoare în trecut,
răspunse Alice.
Magistrul meu ne privi pe rând, cu ochii plini de
bănuieli. Sigur nu ştia despre urciorul cu sânge,
dar îmi dădeam seama că i se părea ceva în
neregulă.
— Sunteţi lipiţi la şolduri, ai? Întrebă
încruntându-se.
I-am răspuns printr-un zâmbet şi o ridicare din
umeri. Clătinând din cap, Vraciul porni spre
capelă; l-am urmat amândoi îndeaproape. Eram
încă la o distanţă considerabilă de ruine când ne
făcu semn să ne oprim.
— Fii cu ochii-n patru, băiete, mă sfătui
încetişor.
Am continuat să înaintăm, dar mult mai lent şi
cu precauţie, fiecare pas aducându-ne tot mai
aproape de zidurile capelei. În cele din urmă, am
ajuns suficient de aproape cât să le atingem
pietrele umede.
— Cred că este pe-aproape, zise Vraciul. Îl simt
în oase…
Ştiam că are dreptate. Un fior de gheaţă îmi
cobora pe şira spinării, prevenindu-mă că eram
aproape de ceva venit din Întuneric. Vraciul ne
deschise drumul de-a lungul zidului,
îndreptându-se spre copaci.
Câteva clipe mai târziu, eram printre ei, cu
vântul bătând uşor din faţă şi cu umbrele
împestriţând pentru câteva clipe pământul ori de
câte ori luna apărea din spatele norilor. Am mai
făcut două duzini de paşi, apoi magistrul meu se
opri brusc. Doi bărbaţi stăteau în picioare
printre copaci, la vreo cincizeci de metri în faţa
noastră. Unul era slab şi înalt, ca o sperietoare
de ciori, şi purta o mantie lungă, întunecată;
celălalt părea bondoc şi musculos, cu un cap
mare şi fără gât.
Luna se ivi iarăşi printre nori, luminându-i şi
dezvăluindu-ne întreaga oroare a ceea ce se afla
în faţa noastră. Bărbatul înalt avea o faţă dură,
plină de cruzime, însă celălalt personaj îmi
umplu sufletul de spaimă şi-mi făcu genunchii
să tremure. Nu era nicidecum un om adevărat.
Creatura păruse bondoacă fiindcă stătuse în
patru labe. Acum se ridică deodată,
dezvăluindu-şi dimensiunile enorme. Faţa îi era
păroasă, la fel şi restul corpului, însă semăna
mai degrabă a blană de animal decât a păr
omenesc. Era buganul, întrupat într-un bărbat
păros: Zdrobitorul. Iar însoţitorul lui trebuie să fi
fost şamanul.
Abia îmi trecură prin minte aceste gânduri, că
buganul se lăsă din nou în patru labe. Luna se
ascunse în spatele unui nor, cufundându-ne în
beznă; tot ceea ce mai vedeam acum era o
pereche de ochi roşii, strălucitori. Apoi vietatea
scoase un răget asurzitor: un urlet înfricoşător,
care făcu pământul – şi copacii – să se
cutremure. Atât de îngrozitor era răcnetul acela,
încât am încremenit locului, incapabil să mă
mişc.
Am auzit un clinchet când Vraciul eliberă lama
din vârful toiagului, apoi porni cu paşi mari,
hotărâţi, spre duşmanii noştri. Dar, în clipa în
care luna reapăru, nu l-am mai zărit în faţa
noastră decât pe bugan. Şamanul dispăruse.
Demonul luase acum forma unul taur negru
musculos, cu o pereche de coarne enorme, ce
râcâia furios pământul cu copitele din faţă şi
pufnea nori de aburi pe nări. Se pregătea să
atace.
Ţâşni în galop spre Vraci, tropăind. Magistrul
meu luă poziţia de apărare, ţinându-şi toiagul pe
diagonală, de-a curmezişul corpului. În
comparaţie cu buganul, părea mic şi plăpând şi
dădea impresia că va fi luat în coame şi zdrobit
sub copite. Inima mi se făcu cât un purice. Eram
îngrozit. Magistrul meu urma să moară.
CAPITOLUL 09
ATACUL BUGANULUI
Totul se petrecu atât de iute, încât la început nu
mi-am dat seama ce se întâmpla. Demonul trecu
mult pe lângă Vraci, care făcuse un pas în lateral
în ultima clipă, înfigându-i toiagul în trup. Dar
apoi, când fu lângă el, îşi repezi enorma ţeastă,
prinzându-mi magistrul cu cornul stâng şi
azvârlindu-i într-o parte. Vraciul se izbi cu
putere de pământ, apoi se rostogoli de mai multe
ori înainte să se oprească.
Nu se mai mişca. Oare murise? Dacă nu era
încă mort, avea să fie cât de curând. Buganul nu
ne luă în seamă pe mine şi pe Alice şi descrise un
arc larg de cerc, coborându-şi capul în aşa fel
încât coamele ascuţite să-i fie îndreptate direct
spre trupul întins al magistrului meu. Inima îmi
zvâcni. Avea să se năpustească din nou asupra
lui.
Pentru o clipă, am rămas încremenit, dar tocmai
atunci Alice scoase un strigăt şi ţâşni înainte.
Alerga fluturându-şi braţele, străduindu-se să-i
distragă atenţia buganului şi să-l facă s-o atace
pe ea în loc.
Creatura se opri, holbându-se la ea cu enormii
lui ochi roşii şi răi. Apoi o atacă!
Dintr-odată, am putut din nou să mă mişc. Am
lăsat sacii la pământ şi m-am repezit spre Alice,
încercând să mă strecor între ea şi
înfricoşătoarea creatură. Am eliberat din fugă
lama toiagului, urlând cât mă ţineau plămânii,
ca să-i distrag atenţia.
— Aici! Strigam. Iată-mă! Pe mine mă vrei!
Buganul nu-mi luă în seamă răcnetele, iar
inima mi se făcu cât un purice: avea să ajungă la
Alice înainte ca eu să pot s-o apăr. Preţ de o clipă
îngrozitoare, am crezut c-o zdrobise sub copite,
însă apoi am văzut-o lăsându-se în genunchi şi
rostogolindu-se din calea lui tocmai la timp.
Buganul se întoarse. Încă o dată, râcâi
pământul şi pufni scurt, suflând aer fierbinte pe
nări. De data aceasta, pe mine mă privea.
Obţinusem ceea ce voiam. Acum eu eram ţinta!
Se năpusti spre mine, privindu-mă ţintă cu
ochii lui roşii, cu coarnele ascuţite gata să mă
străpungă. Însă m-am concentrat din răsputeri,
trăgând aer adânc în piept, străduindu-mă să
încetinesc scurgerea timpului din afara mea. Era
un dar pe care-l moştenisem de la mama: unul
pe care abia de curând descoperisem că-l am. Îl
folosisem ca să mă apăr de Ordeen; ea afirmase
că am „o iuţeală care sfidează trecerea timpului”.
Dacă era aşa, oricum în clipa de faţă nu făceam
aşa ceva. Darul nu era uşor de folosit, iar eu
eram departe de a-l stăpâni pe de-a-ntregul.
M-am străduit din răsputeri, însă dacă timpul
s-a încetinit cu adevărat, asta n-a părut să-l
deranjeze prea mult pe bugan. A ajuns la mine în
câteva clipe, iar când m-am ferit din calea lui şi
m-am lăsat să cad într-un genunchi, cornul lui
drept mi-a trecut pe lângă cap la foarte mică
distanţă.
Abia am avut timp să mă ridic înainte să mă
atace iar. De data aceasta, scutura din cap,
măturând cu coarnele într-un arc larg. Numai că
eu deja îi anticipasem manevra, aşa că am sărit
într-o parte şi l-am înjunghiat cu toiagul. Lama îl
străpunse imediat sub ureche, făcându-l să
zbiere de durere şi să-mi dea impresia că se
clatină uşor, înainte să se întoarcă pentru un
nou asalt.
Lama de argint îl rănise. Dacă demonul şi-ar fi
luat înfăţişarea unei omidee, platoşa de solzi l-ar
fi făcut greu de ucis, dar aşa aveam ocazia să-i
înfig lama în inimă şi să-i aduc sfârşitul. Mă
simţeam mai încrezător şi am început să mă
concentrez.
Concentrează-te! Comprimă timpul
încetineşte-l. Fă-l să se oprească!
Avea efect. Buganul chiar părea să-şi
încetinească mişcările. Înainte, picioarele i se
vedeau ca prin ceaţă, dar acum puteam să-l văd
pe fiecare cât se poate de clar. Când ajunse la o
distanţă la care să-l pot ajunge cu toiagul, era
aproape încremenit în timp, cu suflarea ca un
nor nemişcat şi ochii roşii ca de sticlă. Profitând
de ocazie, am păşit într-o parte şi mi-am înălţat
toiagul pregătit să i-l înfig în greabăn, până în
inimă. Acum era aproape complet nemişcat. Mai
că izbutisem: oprisem timpul! Un singur zvâcnet
al lamei şi demonul înceta să mai existe. Mi-am
repezit braţul în jos dar, spre marea mea
dezamăgire, n-am întâlnit în calea lui decât aer.
Buganul dispăruse!
Surpriza provocată de dispariţia lui îmi
întrerupse concentrarea şi am pierdut
stăpânirea asupra timpului.
Am simţit din nou vântul bătându-mi în faţă,
l-am auzit suspinând printre crengi; luna făcea
umbrele de pe pământ să pâlpâie înainte de a fi
ascunsă iar de nori.
Am rămas pe loc, lăsându-mi respiraţia să
revină la normal după efortul luptei. Oare
creatura avea să se materializeze din nou? O
rănisem, dar nu chiar atât de grav. Poate că
simţise ce aveam de gând să încerc de data asta;
înţelesese ameninţarea pe care o reprezentam.
Oare se va întoarce, de data aceasta într-o formă
mai primejdioasă? Sau mi se va adresa în şoaptă,
sub forma sa spirituală, începând să mă stoarcă
de animus?
 Am aruncat o privire spre magistrul meu. Încă
nu se mişca. Cât de grav o fi rănit? Dar abia
atunci mi-am dat seama că nu se vedea nici
urmă de Alice.
— Alice! Alice! Am strigat-o, fără să primesc
vreun răspuns. Frica îmi strânse inima ca o
gheară. Oare o înhăţase şamanul? Alice! Am mai
strigat o dată, cu disperare în glas. De data
aceasta, singurul răspuns fu un geamăt din
partea Vraciului, aşa că m-am dus spre el, să văd
cum se simte.
Când am îngenuncheat lângă el, magistrul se
ridică, gemând de durere.
— Haide, ajută-mă să mă ridic, băiete…

Mi-am aşezat toiagul pe pământ, mi-am

petrecut braţul pe după umerii lui şi l-am pus pe
picioare.
— Cât de rău eşti rănit? L-am întrebat îngrijorat.
Nu se vedea vreo urmă de sânge, însă chipul
avea o paloare cadaverică.
— Din fericire, vârful cornului nu m-a nimerit,
dar creatura m-a pocnit zdravăn în umăr şi m-a
trântit, făcându-mă să-mi pierd simţirea. O să
scap cu viaţă… dar cu o durere de cap şi câteva
vânătăi. Ce s-a întâmplat?
I-am povestit lupta mea cu buganul şi cum
dispăruse acesta.
— Dar Alice nu mai este, am continuat. După ce
ai fost doborât, buganul a vrut să te atace din
nou, dar ea i-a distras atenţia. Ţi-a salvat viaţa.
Atunci am văzut-o ultima oară. Poate o fi răpit-o
şamanul? Acela de lângă demon era şamanul,
nu-i aşa?
— Cel mai probabil că da, băiete; mai ales că a
dispărut astfel. Dar nu-ţi face griji pentru fată. E
în stare să-şi poarte singură de grijă. Dacă are
un pic de minte, o să aştearnă ceva distanţă între
ea şi bugan. Şi asta ar trebui să facem şi noi.
— Dar dacă şamanul i-o dă de mâncare
buganului?
Vraciul nu-mi răspunse, dar ştiam amândoi că
era posibil. La urma urmei, neomul o
adulmecase pe Alice şi descoperise Întuneric
înăuntrul ei. Dar mai era şi altceva, mult mai
urgent, care-mi umplea sufletul de teamă. Acum
ea nu se mai găsea sub protecţia urciorului cu
sânge.
Cu toate avertismentele Vraciului privitoare la
riscuri, am insistat să cercetăm zona, însă n-am
găsit nimic şi, până la urmă, am fost silit să
abandonez căutările.
Mi-era frică pentru Alice; când am plecat,
urmându-mi magistrul, aveam un nod în gât.
Diavolul putea să apară în orice moment şi să se
răzbune. Putea s-o ucidă pe Alice şi să-i târască
sufletul în Întuneric pentru totdeauna.

Întors la locul de popas, torturat de temerile

legate de Alice, mi-a fost imposibil să dorm.
Aveam impresia că zorile nu vor mai veni
niciodată, dar până la urmă tot s-a făcut
dimineaţă: una splendid de strălucitoare, total
nepotrivită cu dispoziţia mea.
Ziua începu prost. Abia m-am ridicat în picioare,
că am şi observat lipsa câinilor. Nu se vedea nici
urmă de Gheară, Tunet şi Fulger; nici nu-mi
răspunseră când i-am strigat. În general, se
arătau ascultători şi pentru ei era ceva
neobişnuit să hoinărească atât de mult timp. Să
fi fost opera şamanului?
N-a fost un mic dejun veritabil: doar am ciugulit
un pic de brânză. Toată lumea era într-o
dispoziţie sumbră, iar Simon Sulby îşi dorea cu
disperare să acţioneze cumva, conştient că
fiecare zi trecută sporea primejdia în care se afla
Adriana.
— Nu pot să stau aşa aici, pur şi simplu! Se
plânse el, cu vocea încărcată de suferinţă. Dacă
nu reuşiţi nici diseară?
— Nu pot să garantez nimic, răspunse Vraciul,
evident iritat, dar pot să-ţi spun un lucru: dacă
pleci de unul singur încercând prosteşte s-o
salvezi din temniţa aceea, vor avea o persoană în
plus în carcere, gata să-i fie dată ca hrană
buganului. Iar persoana aceea tu vei fi!
— Poate că am puţine şanse s-o salvez pe
Adriana, dar aş putea face şi altceva. De pildă, aş
putea să mă duc la St. John’s şi să fac apel la
Tynwald.
 — Tynwald? Am întrebat. Aşa se numeşte
Consiliul Guvernator al insulei?
Simon clătină din cap.
— Nu, e Parlamentul, un organism ales, însă el
desemnează Consiliul Guvernator şi, printr-un
vot majoritar, are puterea de a trece peste
hotărârile acestuia.
Se va întruni peste câteva zile în St. John’s:
orăşelul de lângă turnul vrăjitoarelor, unde v-au
închis pe voi. Tynwaldul poate să-i dea ordin
lordului Barrule s-o elibereze pe Adriana.
— Şi te vor asculta?
— O vor face, chiar dacă foarte rar intervin odată
ce numesc Consiliul. Dar ce altceva aş putea să
fac? În acea zi, cetăţenii au dreptul de a fi
ascultaţi. Adriana nu este vrăjitoare şi nici n-a
fost vreodată. Doar se înţelege cu păsările: atât.
Este un talent special care-i îngrijorează pe unii.
De ce trebuie ca lucrurile să stea aşa? De ce
oamenii ca Barrule le fac viaţa grea celorlalţi?
Adriana şi cu mine nu voiam decât să ne
căsătorim, să avem copii şi să fim fericiţi. Ceream
oare prea mult? Un lucru ştiu sigur: fără ea,
viaţa mea n-ar avea niciun sens. N-aş putea să
trăiesc fără ea.
Vraciul clătină întristat din cap şi nu mai zise
nimic pentru o vreme.
— Uite, grăi el într-un târziu, mai aşteaptă doar
o noapte. Dacă vom putea să-i aducem sfârşitul
buganului în seara asta, ea va fi în afara oricărei
primejdii imediate.
Simon nu-i răspunse. Nu părea convins.
— Crezi că şamanul a capturat-o pe Alice?
Mi-am întrebat magistrul.
Eram trist pentru Simon şi îngrijorat pentru
Adriana, dar situaţia lui Alice era pe primul loc în
mintea mea.
— Se prea poate, băiete. Este posibil ca el s-o fi
ademenit cumva folosind magia neagră, însă
n-ar fi putut să o care fizic. Vezi tu, el n-a fost
prezent personal aseară. De aceea a dat impresia
că dispare. Un şaman este capabil să-şi
proiecteze spiritul la distanţă faţă de trup, iar
pentru cei ca noi, înzestraţi cu darul de a-l vedea,
arată exact la fel ca el. Totuşi, cu dulăii este altă
problemă: după cum am zis, el are o putere
anume asupra animalelor. Bill Arkwright i-a
dresat bine şi nu le-ar fi stat în fire să plece de
capul lor.
— Şi eu aş vrea să trec prin St. John’s, să
cumpăr ceva provizii, ne întrerupse căpitanul
Baines. Aş putea să aflu ce se-ntâmplă.
Plecă în scurt timp şi apoi, cu toate eforturile
noastre de a-l convinge să se răzgândească,
porni şi Simon spre St. John’s, având de gând
să-şi caute un loc de stat peste noapte şi să se
ocupe de apelul lui. Dar, înainte de plecare, ne
schiţă o hartă. Însemnă pe ea turnul Greeba,
capela ruinată şi oraşul Douglas. Mai adăugă şi
micul orăşel Peel, de pe coasta apuseană a
insulei, indicând şi moara în care locuia Adriana
împreună cu părinţii ei.
Am studiat cu mare atenţie harta,
întipărindu-mi-o în memorie.
La căderea serii, căpitanul tot nu se întorsese,
aşa că începusem să ne facem griji. Ce-ar fi putut
să-l întârzie?
Ne-am ascuns sacii cât am putut mai bine, ca să
ne fie mai uşor în lupta cu buganul. Sarea şi
pilitura de fier nu erau de niciun folos împotriva
demonului, însă ne-am luat amândoi lanţurile de
argint, cu care puteam să-l priponim temporar,
oferindu-ne ocazia de a ne folosi lamele din aliaj
de argint ascunse în toiege şi de a sfârşi cu el.
Cum se întunecase, am pornit din nou spre
ruinele capelei. Ne mersese rău seara trecută şi
nu eram deloc încrezător că ne vom descurca mai
bine acum. Buganul era primejdios şi avea şi un
puternic aliat în persoana şamanului.
N-ajunsesem departe când se auzi lătrat în
depărtare. Pentru o clipă, m-am temut să nu fie
din nou copoi, dar apoi m-am destins. Nu aveam
să mă las păcălit de două ori.
— Sunt câinii lui Bill Arkwright, i-am spus
Vraciului. Se întorc!
Deodată, dulăii începură să urle şi să latre ca şi
cum ar fi prins mirosul prăzii.
— Aşa-i, băiete, dar nu sunt singuri! Strigă
magistrul meu.
Câinii goneau spre noi, iar imediat în urma lor
alerga un grup numeros de bărbaţi înarmaţi – să
fi fost douăzeci, poate chiar mai mulţi.
— Fugi, băiete!
Am luat-o la goană cât ne ţineau picioarele,
aproape zburând peste iarba ţepoasă, dar după
câteva minute tot nu izbutiserăm să mărim cât
de cât distanţa dintre noi şi urmăritorii noştri.
— Să ne despărţim! Strigă Vraciul. Îi facem să se
împartă şi poate că nu vor reuşi să ne prindă pe
amândoi!
M-am supus, apucând-o la stânga, în timp ce el
o luă la dreapta. Nu era deloc bine ca vreunul
dintre noi să fi fost capturat, însă propunerea lui
era foarte înţeleaptă.
Pentru câteva clipe, am sprintat, iar lătratul
câinilor chiar începu să se audă mai încet. Dar
tocmai când mă gândeam că o să scap, am auzit
un singur lătrat foarte aproape, în spatele meu.
Am privit în urmă şi am zărit-o pe Gheară
apropiindu-se repede de mine. În spatele ei erau
vreo şase inşi înarmaţi cu bâte. Nu păreau să
reducă distanţa faţă de mine, însă căţeaua o
făcea.

M-am împiedicat de un smoc de iarbă, am căzut

în patru labe şi imediat am sărit la loc în
picioare. Însă înainte să mai pot face vreun pas,
Gheară a sărit pe mine, înfigându-şi colţii în
pantalonii mei chiar deasupra gleznei.
— Lasă-mă, Gheară! Lasă-mă! I-am strigat, însă
ea răspunse cu un mârâit şi începu să-mi
zgâlţâie piciorul de parcă ar fi scuturat un
şobolan.
Nu-mi venea să cred că se comporta astfel.
Întotdeauna îl ascultase pe Bill Arkwright şi
odată îmi salvase viaţa, când fusesem prins de
vrăjitoarea de apă, Morwena. După moartea lui
Bill, o considerasem ca fiind câinele meu. Cum
de izbutise şamanul s-o întoarcă împotriva mea?
Părea un cu totul alt animal.
Era un câine-lup mare şi puternic, aşa că
singura posibilitate s-o fac să-mi dea drumul era
s-o pocnesc tare cu toiagul, cu toate că poate nici
asta n-ar fost de ajuns. Mi-am ridicat braţul, dar
am şovăit. Nu mă puteam îndura să fac asta. Şi
pe urmă a fost prea târziu. Primul dintre yeomeni
– un tip înalt, voinic – ajunsese deja lângă mine.
Îşi avântă bâta spre ţeasta mea. Mi-am folosit
toiagul împotriva lui, nu a căţelei, şi bărbatul
căzu gemând la picioarele mele. L-am doborât şi
pe cel de-ai doilea atacator, dar apoi m-am
pomenit înconjurat. Ceea ce s-a întâmplat în
continuare a fost şi mai rău. Gheară mârâi şi-şi
înfipse colţii în glezna mea. I-am simţit cum se
afundă în carne. Şocul provocat de comportarea
ei era mai greu de îndurat decât durerea fizică.
După aceea, o izbitură în cap mă făcu să
îngenunchez, iar toiagul îmi scăpă pe jos. O
ploaie de lovituri aprige se abătu asupra mea;
cineva îmi trase un bocanc în stomac,
făcându-mă să mă chircesc de durere,
chinuindu-mă să respir.
Mă ridicară cu brutalitate, îmi legară mâinile la
spate şi mă siliră să pornesc la drum printre
copaci. Din când în când, cineva îmi mai ardea
un şut în spate sau în picioare. Şi-aşa era destul
de rău, dar după puţin timp zidurile de piatră
cenuşie ale temniţei începură să se contureze
printre copaci. Ştiam unde mă duceau: jos, în
carcere, să mă dea ca hrană buganului.

Castelul Greeba era înconjurat de un şanţ lat de

apărare, plin cu apă murdară, dar în loc să aibă
un pod mobil, precum Turnul Malkin, această
fortificaţie avea o simplă rampă de acces din
lemn şi o poartă-ghilotină între două gherete
doar cu puţin mai înalte decât zidul exterior. Am
rămas acolo, îndurând loviturile de picioare şi de
pumni, aşteptând ca poarta să se ridice.
După ce am ajuns înăuntru, am văzut că
zidurile împrejmuiau o suprafaţă pavată, plină
de clădiri din piatră. Turnul cel înalt era exact în
mijloc, protejat de o altă poartă-ghilotină. Doi
yeomeni, ambii ţinând câte o torţă pâlpâitoare,
mă traseră după ei pe sub grilajul din metal, apoi
pe o scară spiralată abruptă, până am ajuns
într-o sală a gărzilor, unde vreo şase inşi stăteau
să mănânce, în timp ce alţii curăţau cizme şi
lustruiau armuri.
Mă duseră pe o uşă aflată în partea opusă faţă
de ei, coborând apoi alte câteva trepte, prin
beznă şi umezeală. În cele din urmă, am ieşit
într-un coridor şiroind de apă, acoperit cu un
mâl moale care lipăia sub tălpi. La un moment
dat, am văzut apa scurgându-se pe zid: am
presupus că ne aflam sub şanţul de apărare,
îndreptându-ne spre carcerele de la miazăzi, de
pe domeniul buganului. Din când în când,
întâlneam alte coridoare ducând spre stânga sau
spre dreapta.
Mă aşteptam să fiu închis într-o încăpere
asemănătoare celei din turnul vrăjitoarelor,
împreună cu ceilalţi prizonieri, inclusiv cu
Adriana, însă am trecut pe lângă un şir de celule
strâmte. N-am auzit vreun zgomot sau vreo
mişcare, aşa că mi-a fost cu neputinţă să-mi dau
seama dacă erau ocupate. Unul dintre yeomeni
descuie uşa celulei din capăt şi, după ce reteză
funiile cu care fusesem legat de mâini, mă
îmbrânci înăuntru. Imediat ce uşa metalică se
trânti, am fost cufundat într-o beznă deplină.
Am aşteptat până ce paşii nu se mai auziră, iar
apoi m-am scotocit în buzunar după cutiuţa cu
amnarul, iasca şi cremenea, ca şi după ciotul de
lumânare. Întotdeauna le aveam la mine, fiindcă
treburile vracilor presupun adesea să lucrezi
după căderea Întunericului sau în încăperi
subterane. Mi-am mai verificat şi urciorul cu
sânge, simţindu-mă uşurat după ce am
constatat că era încă întreg. Dar biata Alice nu se
mai afla sub protecţia lui. Nici nu puteam să mă
gândesc cât de lipsită de apărare rămăsese în
faţa Diavolului.
Mă surprindea faptul că nu fusesem
percheziţionat, aşa că aveam încă la mine lanţul
de argint; nu că mi-ar fi fost de prea mare folos
împotriva buganului în forma lui spirituală, dacă
venea să-mi stoarcă viaţa din trup.
Am izbutit să aprind lumânarea, însă carcera
aceea subterană se dovedi chiar mai rea decât
mă aşteptasem. Nu existau nici măcar paie pe
care să te întinzi. Mai era o ciudăţenie: trei dintre
pereţi erau făcuţi din piatră jilavă, însă cel de-ai
patrulea era doar din pământ bine tasat. Mâinile
începură să-mi tremure, flacăra lumânării
prinzând să pâlpâie, fiindcă jos de tot, în centrul
acestui zid de pământ, se afla intrarea
întunecată a unui tunel.
Să fi fost unul dintre tunelurile buganului?
M-am aplecat şi am privit cu atenţie înăuntru.
Partea din spate era încă parţial întunecată, dar
aveam impresia că tunelul se înfunda la nu mai
mult de cinci metri mai încolo. Oare o fi încercat
cineva să sape un tunel ca să evadeze şi-o fi fost
descoperit? Dacă da, atunci de ce nu l-au
astupat paznicii la loc?
Mai aveam o cale de ieşire din celulă, un alt
obiect din buzunarul meu care s-ar putea dovedi
folositor: cheia mea specială. Fusese făurită de
fratele Vraciului, Andrew, şi putea să descuie
majoritatea încuietorilor. Nu că m-aş fi grăbit
prea tare s-o folosesc. Probabil că aş fi ieşit
destul de uşor din celulă, dar existau
porţi-ghilotină atât în interior, cât şi în exterior,
pentru controlul accesului în castel.
Mecanismele întrebuinţate pentru ridicarea lor
erau evident păzite, aşa că evadarea din temniţă
părea să iasă din discuţie.
Desigur, erau alte celule în apropiere, iar
într-una dintre ele putea să se găsească Adriana.
Dacă îl prinseseră pe Vraci, ar putea să-l aducă
şi pe el aici – dar în acest caz i-aş auzi probabil pe
coridorul de afară, aşa că era mai bine să am
răbdare. Dacă am fi colaborat mai mulţi, şansele
de salvare ar fi crescut.
Am aşteptat timp îndelungat, dar n-am auzit
nimic. Dacă îl prinseseră pe Vraci, l-ar fi adus
până acum, nu? Sau poate c-a reuşit să scape?
Până la urmă, am suflat în lumânare, păstrând-o
pentru o întrebuinţare viitoare, după care m-am
ghemuit pe podeaua de pământ şi am încercat să
dorm. Era frig şi umezeală, aşa că foarte curând
am început să tremur. Mă durea tot corpul şi
eram plin de vânătăi după bătaia pe care o
îndurasem. Şi Alice nu era lângă mine, să-mi
aline durerile cu plantele ei – numai timpul mă
putea vindeca.
Am aţipit de câteva ori, dar numai ca să mă
trezesc tresărind. Dar ultima dată când m-am
deşteptat a fost din alte motive decât frigul şi
lipsa de confort.
Auzeam răpăitul pământului căzut pe podea.
Cineva – sau ceva – ieşea din tunel…
CAPITOLUL 10
UN ADVERSAR PRIMEJDIOS
Am deschis cutiuţa în care aveam amnarul,
cremenea şi iasca şi, în ciuda faptului că-mi
tremurau mâinile, am izbutit să aprind ciotul de
lumânare. M-am holbat îngrozit la peretele de
pământ. Un cap, o pereche de braţe şi partea
superioară a trunchiului, toate păroase, erau
vizibile la intrarea în tunel, iar creatura privea
drept spre mine. Era imensă.
Cele mai negre temeri ale mele deveneau
realitate: era buganul, din nou sub înfăţişarea
Zdrobitorului. Demonul era îndesat şi
mătăhălos, practic fără gât, cu membrele din faţă
terminate cu gheare mari, evident potrivite
pentru săpat. Trupul său masiv era acoperit de
un păr negru şi lung, care strălucea în lumina
lumânării de parcă ar fi fost uns cu ulei. De
aproape, cel mai ciudat îi era chipul. Avea ochii
mari, apropiaţi şi bulbucaţi, ai unul prădător
crud, dar în clipa în care-i întoarse spre
lumânare, şi-i miji. În această formă, buganul
crease labirintul tunelurilor întunecoase în care
locuia acum. Oare lumina îl deranja?
Creatura avea un bot umed, vâscos şi
fremătător, din care cădeau picături de apă,
împroşcând podeaua; deodată, scoase un mârâit
grav, iar gura i se deschise, scoţând la iveală
dinţi capabili să reteze un braţ, un picior sau
chiar un cap. Avea câte două şiruri de dinţi: cei
din faţă erau ascuţiţi şi triunghiulari, ca dinţii
unui ferăstrău, pe când cei din spate erau laţi, ca
dinţii omeneşti, însă mult mai mari: molari
potriviţi pentru fărâmiţat şi mestecat. Nu mă mir
că îi spuneau Zdrobitorul.
Dar de ce mă vizita sub o asemenea înfăţişare?
N-ar fi trebuit să se apropie de mine sub forma
lui spirituală şi să-mi şoptească în timp ce-mi
absorbea substanţa vitală? Mi-am strecurat
mâna stângă în buzunar, pregătindu-mi lanţul
de argint. Oare lanţul putea să-l imobilizeze? Şi,
dacă da, pentru cât timp? Toiagul îmi fusese luat
de cei care mă prinseseră. Nu aveam la mine
nimic cu care să-l pot ucide.
Buganul se trase afară din tunel, intrând în
celulă şi înaintând spre mine în patru labe,
gâfâind ca un câine. Era cam de două ori mai
mare decât un om. Cum o fi încăput în tunel? Am
observat că în blană îi străluceau mărgele de
apă. Din fericire, nu se apropie prea mult, dar
şi-aşa simţeam cum îi duhneşte răsuflarea,
făcându-mi greaţă. În timp ce mă străduiam să
nu-mi vărs maţele, el începu să îmi dea târcoale,
tot în patru labe, iar în timp ce făcea asta,
gâfâitul fu înlocuit de adulmecat intenţionat.
Oare se pregătea să atace? M-am întrebat. Dacă
da, ce mai aştepta? Sau proceda ca o vrăjitoare,
amuşinând de aproape, încercând să afle tot
felul de lucruri despre mine?
Prin urmare, am început şi eu să mă învârtesc
lent, în genunchi, spre vietatea care se rotea
ameninţător în jurul meu. Lumânarea îmi
dănţuia în mâna tremurătoare şi, la un moment
dat, fără să vreau, am smucit flacăra spre
creatură. Am avut impresia că tresare,
mijindu-şi din nou ochii… sau doar să-mi fi
închipuit?
În majoritatea lor, sălăşluitorii Întunericului se
temeau şi se fereau de lumina zilei, însă de obicei
nu erau deranjaţi de flacăra unei lumânări. Sub
actuala lui înfăţişare, buganul se simţea
deranjat de lumina lumânării. Dar cum s-ar
împăca el cu focul? Oare o torţă ar reprezenta o
adevărată ameninţare? Am încercat să apropii
lumânarea de faţa lui. S-a tras înapoi, mârâind
ameninţător, atât de grav, încât părea că sunetul
îi iese tocmai din pântec. Apoi şi-a dezvelit dinţii
ascuţiţi, aşa că am tras imediat lumânarea.
— În locul tău, n-aş face aşa ceva! Mă preveni o
voce profundă dinspre gura tunelului. O singură
muşcătură şi-ţi smulge braţul. Sau poate capul:
ar fi o îmbucătură potrivită.
Era neomul: se uita fix la mine, clătinând din
cap.
L-am privit iar pe bugan. După ce descrisese un
cerc complet, sigur avea de gând să mă atace.
Am aşteptat încordat, cu gura uscată de teamă şi
strângând încă în mâna stângă lanţul de argint.
Dar, spre surprinderea mea, creatura se târî
înapoi spre peretele de pământ. Se opri lângă
Corn, care începu s-o mângâie pe frunte, apoi îi
şopti ceva la ureche înainte să se dea la o parte.
Demonul îşi îndesă trupul mătăhălos în tunel. O
vreme, l-am auzit râcâind şi gemând, în timp
ce-şi croia drum. Apoi zgomotele acestea se
stinseră.
Corn încă mă privea.
— Pe tine te vrea, băiete. Ştie cine eşti: al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Îi place
mirosul sângelui tău şi şi-ar dori să-ţi înfulece
carnea şi să-ţi ronţăie oasele. Rar l-am mai văzut
atât de nerăbdător!
Zicând acestea, se întoarse şi-l urmă pe bugan
în tunel. Am aşteptat să se stingă şi zgomotele
plecării lui, lăsându-mă într-o tăcere absolută.
Abia atunci m-am ridicat în picioare şi m-am
apropiat de gura tunelului. Ţinând lumânarea,
am aruncat o privire înăuntru. Şi acum mi se
părea că se înfundă. Dar atunci unde se
duseseră buganul şi Corn? Oare creatura
umpluse tunelul în urma lor? Nu mi se părea cu
putinţă: ceea ce aveam în faţa ochilor părea să fie
pământ solid.
Eram neliniştit, dar curios. Am stat să ascult.
Nu se auzea nici cel mai mic sunet. Oare mă
aştepta în Întuneric, undeva în faţă? Logica îmi
spunea că, dac-ar fi vrut să-mi provoace vreun
rău, i-ar fi fost uşor s-o facă în celulă. Aşa că,
ţinând lumânarea în mâna dreaptă, m-am
strecurat în tunel şi am început să mă târăsc
de-a buşilea înainte. Imediat cum am ajuns la
ceea ce, din celulă, mi se păruse că ar fi o
fundătură, am observat că tunelul cotea la
stânga într-un unghi de nouăzeci de grade.
Trecea paralel cu celelalte celule; aşadar, pentru
asta era zidul de pământ: pentru ca buganul să
poată ajunge la victimele sale în forma lui
materială. Fără îndoială că fiecare celulă îşi avea
propriul tunel, legat de acesta.
Aşadar, putea fi asta o cale de evadare? Nu
pentru majoritatea oamenilor. Cei mai mulţi ar fi
fost îngroziţi după o astfel de vizită şi nici prin
gând nu le-ar fi trecut să se aventureze înăuntru.
Dar pentru mine? Eram ucenicul unui vraci şi
mă mai aflasem şi altădată în situaţii de-a
dreptul înfricoşătoare. Instinctul meu de vraci
aspirant era să urmez tunelul. Făcea parte din
misiune. Dar tocmai atunci mi-am amintit de
avertismentul magistrului meu, cu privire la
labirintul creat de bugan printre rădăcinile
copacilor. Tunelurile se mişcau şi se deplasau şi,
uneori, se prăbuşeau fără ca nimic să
prevestească asta. Gândul mă umplu de panică.
Dacă tunelul în care mă găseam se prăbuşea
chiar acum? Şi dacă mă rătăceam prin labirint
sau mă trezeam deodată faţă în faţă cu buganul
ori cu Corn?
 Nu, încă nu eram pregătit să-mi asum un astfel
de risc. Aşa că m-am întors încetişor pe unde
venisem şi, foarte curând, mă aşezam din nou pe
podeaua celulei.
Am suflat în lumânare şi am încercat să mai
dorm. De data aceasta, mi-a fost mai greu.
Tocmai aţipeam când am auzit paşi
apropiindu-se pe coridor. Oare îl capturaseră şi
pe Vraci? Dar apoi o cheie fu întoarsă în
încuietoarea uşii mele şi doi yeomeni zdraveni,
cu torţe în mâini, intrară în celulă.
— În picioare, băiete! Porunci unul dintre ei. Te
ducem în camera lungă.
Celălalt se apropie de gura tunelului.
— Ei, dar ce avem aici? Zise el, observând
ţărâna împrăştiată pe podeaua celulei. Se pare
c-ai avut un vizitator înfometat! Îi place să-şi
studieze bine victimele mai întâi, dar o să
se-ntoarcă mâine noapte, să treacă la treabă,
poţi să fii sigur de asta!

Mă conduseră înapoi de-a lungul coridorului, cu

celulele în dreapta noastră. Nici de data aceasta
nu se auzea vreun sunet din ele. Să fi fost goale?
Începeam să mă întreb ce s-o fi întâmplat cu
Adriana. Unde o ţineau? Oare buganul începuse
deja s-o devoreze? M-am cutremurat la gândul
acesta. Biata fată nu merita aşa ceva. Nimeni
n-ar trebui să îndure o astfel de soartă. Dar
deodată, în loc să ne îndreptăm spre scară, am
cotit la stânga, după care iarăşi la stânga,
într-un coridor mult mai larg, pavat cu dale de
piatră şi luminat de torţe fixate în suporturi pe
pereţi. Din câte mi se părea, eram tot la miazăzi
faţă de şanţul de apărare, în interiorul
domeniului buganul ui.
Auzeam câinii lătrând în depărtare, din ce în ce
mai tare pe măsură ce ne apropiam de o uşă din
capătul culoarului, după care am fost împins
într-o încăpere spaţioasă şi alungită. Erau zeci
de torţe prinse pe pereţi, aşa că puteam să văd
limpede ce se afla înăuntru. Vreo două duzini de
bărbaţi erau aşezate pe mănunchiuri de paie
lângă peretele din dreapta; alţi cinci, poate şase
yeomeni înarmaţi stăteau prin preajmă. În prag
era comandantul lor, Stanton, privindu-mă
încruntat, cu un pansament înfăşurat în jurul
capului: semn al rănilor pe care i le provocase
piatra cu care-l lovise Alice. În capătul celălalt,
lângă un perete de pământ, se afla un fotoliu
mare, sculptat, pe care era aşezat trupul sfrijit al
lordului Barrule, şamanul, care prezida
competiţiile. În spatele lui, în stânga, era gura
unui tunel întunecos, asemănător ca mărime cu
cel din celula mea.
Mai multe cuşti mari de oţel erau înşirate de-a
lungul peretelui din stânga: am numărat
paisprezece. Înăuntrul fiecăreia era câte un
câine. Erau de rase diferite, dar toţi erau mari şi
fioroşi. Am privit întregul şir. Ştiam ce urma să
văd, dar tot am avut un şoc când i-am zărit acolo
pe Gheară, Tunet şi Fulger. Mi s-a făcut greaţă.
În mijlocul încăperii era un spaţiu gol, podeaua
fiind acoperită cu rumeguş stropit cu sânge
proaspăt. Era clar că acolo organizau luptele
între câini. Am văzut cum treceau banii dintr-o
mână într-alta: oamenii pariau pe
deznodământul fiecărei lupte.
Lordul Barrule se ridică în picioare şi-şi înălţă
braţele. La gestul lui, zarva lătrăturilor încetă şi,
în afara câte unui scheunat răzleţ, toţi câinii
tăcură.
Sub privirea mea îngrozită, deschiseră două
dintre cuşti şi-i târâră pe câini până în mijlocul
încăperii, trăgându-i de zgărzile de piele; îi siliră
să stea unul în faţa celuilalt, cu boturile aproape
atingându-se. Deşi erau câini mari, puternici,
păreau înspăimântaţi. Bărbaţii îi lăsară acolo şi
se retraseră spre uşa în pragul căreia ne aflam
noi. Deodată, şamanul îşi lăsă braţele în jos şi
bătu cu putere din palme de trei ori. La cea de-a
treia bătaie, câinii trecură imediat de la sfială la
agresivitate şi se năpustiră înainte cu sălbăticie.
Lupta se desfăşură iute şi cu furie: se sfâşiau,
primele picături de sânge apărând după doar
câteva secunde. Era ceva crud şi oribil, o scenă
pe care nu puteam suporta s-o văd, aşa că
mi-am lăsat privirea în pământ. Din nefericire,
urechile nu puteam să mi le astup, aşa că
auzeam totul. În cele din urmă, unul dintre câini
scoase un urlet ascuţit, după care rămase tăcut.
Urmă o explozie de aplauze, câteva ovaţii şi
înjurături dezamăgite din partea pierzătorilor.
Când mi-am ridicat din nou privirea, câinele
învingător era dus înapoi în cuşca lui; animalul
înfrânt zăcea într-o rână, cu beregata sfârtecată,
sângele proaspăt îmbibând rumeguşul.

Am fost silit să urmăresc alte trei întreceri, de

fiecare dată fiind înspăimântat că poate şi unul
dintre câinii lui Bill Arkwright va fi târât în luptă.
Şi dacă-i puneau pe doi dintre ei să se lupte unul
cu altul? Nu mă îndoiam că şamanul avea
puterea de a-i face să-i omoare şi pe cei din
acelaşi neam.
Numai că, spre uşurarea mea, luptele din seara
aceea se încheiară, iar pariorii se ridicară în
picioare şi începură să plece. Pe mine mă duseră,
tot cu mâinile legate, înapoi în celula mea,
lăsându-mă din nou pe Întuneric. De ce fusesem
adus să privesc astfel de cruzimi? Mă întrebam.
Oare doar din simplu sadism… din dorinţa de a
mă face să sufăr, gândindu-mă la ceea ce avea să
se întâmple cu Gheară, Tunet şi Fulger?
Întrebarea mea avea să-şi primească răspunsul
în scurt timp…
În bezna de la gura tunelului apăru deodată o
pâlpâire; ceva luminos începu să se contureze în
aer. M-am ridicat alarmat în picioare. Era cumva
buganul, în forma lui spirituală? Numai că
licărul luă repede o înfăţişare solidă, desenând o
siluetă pe care o recunoşteam: un trup înalt,
scheletic, cu o înfăţişare crudă, înveşmântat
într-o mantie neagră. Era şamanul, lordul
Barrule. Cu toate că se afla altundeva, înăuntrul
castelului Greeba, îşi proiectase spiritul în celula
mea.
— Este clar că buganul te vrea, băiete, rosti
vedenia. I-a plăcut ce a adulmecat, dar nu este
nevoie să se-ntâmple aşa ceva. Ţi-a plăcut ce-ai
văzut astă-seară?
Am clătinat din cap.
— Ar fi putut fi mult mai rău. Aş fi putut să-ţi
asmut câinii unul împotriva altuia. Mama contra
căţelandrilor ei, poate. Şi încă pot s-o fac…
Nu i-am răspuns. Rar întâlnisem atâta răutate
şi cruzime pe un chip omenesc. Omul acesta era
capabil de orice.
— Îţi cruţ câinii dacă eşti dispus să-ţi pui
propria viaţă în joc. Mi-ai văzut prietenii
împătimiţi ai pariurilor; aş vrea să le ofer o
distracţie aparte mâine seară: un ucenic de vraci
în luptă cu o vrăjitoare. Cine va ieşi biruitor?
Deznodământul este suficient de nesigur încât
să devină interesant, chiar dacă sorţii sunt
categoric de partea vrăjitoarei. Dar vei fi liber
să-ţi foloseşti ustensilele breslei tale. Înfrânge-o
pe vrăjitoare şi te voi lăsa să pleci. Vei putea
chiar să-ţi iei şi câinii cu tine. Dar, dacă pierzi, îi
pun să se lupte pe viaţă şi pe moarte!
 — Vrei să mă lupt cu Adriana? L-am întrebat,
nevenindu-mi să cred că ar putea să-mi ceară
una ca asta.
— Nu, idiot tânăr ce eşti! Nu cu fata aia
smintită. Cu ea am alte planuri! Vei înfrunta un
adversar mult mai primejdios: pe cineva de pe
meleagurile tale. Adică pe Lizzie, vrăjitoarea de
oase!
CAPITOLUL 11
PREFERATA VRĂJITOAREI
— Lizzie e aici? L-am întrebat alarmat.
— Este prizoniera mea, băiete. Şi foarte curând
va fi moartă: asta dacă ai îndemânarea şi curajul
necesare ca să-i aduci tu sfârşitul! Ce spui?
Nu i-am răspuns. Să fi fost o înşelătorie sau o
şansă adevărată de a-mi câştiga libertatea?
— Fireşte, dacă eşti înfrânt, îţi pierzi propria
viaţă. I-am făcut şi vrăjitoarei aceeaşi
promisiune. Şi-o s-o las să-şi ia şi preferata cu
ea; dacă pierde, mor amândouă. Haide,
hotărăşte-te. Nu mă face să aştept!
— Preferata?
— Cealaltă vrăjitoare. Cea pe care o
manevrează. Fără îndoială că a venit împreună
cu ea pe mare. Le-au tăiat gâturile bieţilor
pescari. Pentru asta, merită amândouă să
moară. Eu îmi pun banii pe tine. Prefer să mizez
la cote mari…
Ce puteam să fac? Am dat uşor din cap, ca semn
că acceptam oferta. Imediat, imaginea
şamanului începu să se stingă, în vreme ce
spiritul i se retrăgea înapoi în trup.

A doua zi m-au hrănit bine. Prima masă a fost o

friptură caldă de miel cu cartofi copţi şi morcovi.
— Mănâncă, băiete! Stăpânul meu vrea să fii în
formă pentru luptă! Mă îndemnă în bătaie de joc
străjerul care-mi întinse farfuria. Şi o să ai
nevoie de ultimul dram de putere ca să faci faţă
la ce ţi-a pregătit el!
Apoi ieşi împreună cu însoţitorul lui, râzând ca
şi cum ar fi făcut cine ştie ce glumă înţeleasă
numai de ei, întorcându-se după şase ore cu o
delicioasă tocană de căprioară. Am gustat
cumpătat, cu toate că în ziua precedentă nu prea
mâncasem şi-mi era foarte foame. Trebuia să mă
pregătesc pentru înfruntarea Întunericului;
totuşi, mai ştiam şi că aveam nevoie de toată
viteza şi forţa mea dacă voiam s-o înfrâng pe
Lizzie: urma să fie o grea încercare. Puteam
să-mi folosesc toiagul şi lanţul împotriva ei, dar
nu mă îndoiam că şi ea va fi înarmată; o
vrăjitoare de oase ca Lizzie mânuia cuţitele cu
îndemânare. Şi, dacă ieşea biruitoare, îmi va lua
oasele…
Şi cine să fi fost cealaltă vrăjitoare, „preferata”
pe care şi-o adusese cu ea din Comitat? Era o
persoană total necunoscută; probabil o tânără
vrăjitoare pe care Lizzie o fi luat-o sub aripa ei,
s-o înveţe. Poate că era una dintre vrăjitoarele
care o eliberaseră din puţul din grădina
Vraciului. Şi ea avea să fie primejdioasă: încă o
slujitoare a Întunericului cu care să-mi bat
capul.
Aveam timp destul la dispoziţie ca să mă
gândesc. Cel mai mult mă îngrijora Alice. Ce s-o
fi ales de ea? Mi-am scos din buzunar urciorul cu
sânge şi l-am ţinut o vreme în palma mâinii
drepte. Cât timp avea să mai treacă până ce
Diavolul să-şi dea seama că ea nu mai era
protejată? N-aş fi putut suporta să i se întâmple
ceva lui Alice.
Apoi, magistrul meu. O fi reuşit să scape? Mă
întrebam. Dacă da, ştiam că plănuia să mă
salveze. Părea o misiune lipsită de speranţă – cel
mai probabil avea să fie el însuşi prins. Oare
puteam să scap din temniţa Greeba înainte de a
se întâmpla aşa ceva? Oare şamanul chiar mă va
lăsa liber dac-o voi învinge pe Lizzie? Puteam să
sper că-şi va ţine cuvântul?
Mai era şi sărmana Adriana. Ce-o fi vrut să
spună şamanul, cum că avea „alte planuri cu
ea”? Cum aş fi putut s-o abandonez aşa, pur şi
simplu?
Zadarnicele mele presupuneri încetară odată cu
sosirea străjerilor, de data aceasta trimişi să mă
ducă la confruntarea cu Lizzie. După ce am
intrat în încăperea aceea alungită, am observat
că pe baloturile de paie stăteau acum mai mulţi
bărbaţi decât rândul trecut. Destui erau şi în
picioare, iar banii circulau de la unii la alţii, însă
tăcură toţi în clipa în care am intrat,
cântărindu-mă pe tăcute din ochi.
Câinii erau în cuştile lor, înşiruite de-a lungul
peretelui din stânga; spre uşurarea mea, am
constatat că Gheară, Tunet şi Fulger se aflau
încă printre ei. Oare şamanul chiar mă va lăsa
să-i iau cu mine dacă învingeam? Oricum,
n-aveam altă şansă decât să lupt. Dacă n-aş
face-o, Lizzie mi-ar aduce curând sfârşitul.
Abia atunci îmi poposi privirea şi pe ultima
cuşcă, cea mai îndepărtată de mine şi mai
apropiată de intrarea în tunelul buganului. Ieri
fusese goală; acum era ceva înăuntru… dar nu
un câine. La prima vedere, arăta ca un maldăr de
zdrenţe murdare. Pe urmă însă, am desluşit o
siluetă făcută ghem, ţinându-se cu mâinile de
glezne şi sprijinindu-şi capul pe genunchi.
Lordul Barrule se ridică şi traversă podeaua
acoperită de rumeguş, spre mine.
— Eşti pregătit, băiete? Mă întrebă. Trebuie
să-ţi mărturisesc că majoritatea celor cu
judecată şi-au pus banii pe vrăjitoare. Am
văzut-o cu toţii de ce este în stare atunci când
am capturat-o. Cinci dintre oamenii mei au fost
omorâţi; alţi doi şi-au pierdut minţile. Aşa că
ne-am hotărât să-ţi oferim un avantaj. Acelaşi
lucru l-am făcut şi pentru ea, ca şi pentru
preferata ei. Vino să vezi…
Porni înainte spre cea mai îndepărtată dintre
cuşti, iar străjerii mă târâră după el. Se opri
acolo şi-mi arătă spre maldărul de zdrenţe de pe
paiele împuţite. I-am observat pantofii ascuţiţi
chiar înainte să-şi ridice capul…
Era Alice, iar la vederea ei mi se puse un nod în
gât de emoţie. Îşi ridică spre mine ochii plini de
lacrimi, iar înfăţişarea ei exprima suferinţa şi
disperarea. Îi cususeră buzele cu o sfoară
subţire, maronie. Erau atât de strâns legate între
ele, încât nu putea să vorbească.
— Am făcut acelaşi lucru şi cu stăpâna ei.
Acum, vrăjitoarea nu mai poate să-şi rostească
descântecele, băiete! Dar nu mă îndoiesc că
Lizzie tot va putea face câte ceva…
În acel moment, dac-aş fi avut toiagul în mâini,
i-aş fi înfipt lama din aliajul de argint drept în
inimă, fără să şovăi măcar o clipă. Eram furios
din cauza a ceea ce-i făcuseră lui Alice. Dar aşa,
disperarea mă copleşi: dacă eu învingeam, iar
şamanul se ţinea de cuvânt, aveam să fiu liber şi
puteam să iau şi câinii cu mine; în schimb, Lizzie
murea, şi la fel şi Alice. Oricum ar fi fost, tot
pierdeam.
Totuşi, ştiam cel puţin că nu căzuse în ghearele
Diavolului şi nu fusese târâtă în Întuneric.
Situaţia părea cumplită, dar, aşa cum obişnuia
să spună tatăl meu, unde există viaţă mai există
şi speranţă.
— Bun! Haideţi să începem! Hotărî lordul
Barrule şi, în timp ce se întorcea la jilţul lui,
străjerii mă târâră în chiar mijlocul încăperii.
Intră o duzină de yeomeni, formând un cerc larg
în jurul meu; apoi fiecare se lăsă într-un
genunchi, cu faţa spre mine, astfel încât
pariorilor din spate să nu le fie stânjenită
vederea. Suliţele le erau îndreptate spre interior
şi se vedea limpede că scopul lor era să marcheze
hotarele arenei şi să împiedice orice fugă din
întrecere.
Lordul Barrule se ridică şi-şi înălţă braţul, iar
dinspre uşă – aceeaşi pe care intrasem şi eu – se
auzi zarvă. Osoasa Lizzie fu adusă în încăpere,
zbătându-se şi izbind cu picioarele; era nevoie de
patru bărbaţi ca s-o ţină în frâu.
Doi dintre străjerii yeomeni se dădură deoparte,
lăsându-i să între înăuntrul cercului, iar ea fu
silită să-şi întoarcă faţa spre mine. Era acea
Lizzie pe care mi-o aminteam: aproape chip leit
cu Alice, numai că mai vârstnică, probabil spre
patruzeci de ani, cu ochii vicleni şi o înfăţişare
batjocoritoare. Buzele îi erau şi ei cusute. În clipa
în care mă văzu, vrăjitoarea încetă să se mai
zbată şi un licăr şiret îi apăru în ochi: unul
calculat şi viclean.
Cineva din spatele meu îmi îndesă toiagul în
mâna stângă. L-am mutat pe dată în dreapta,
pipăind în buzunarul stâng al pelerinei după
lanţul de argint. Asta îmi oferea cea mai mare
şansă de obţinere a victoriei. Unul dintre
dezavantaje era că încă resimţeam dureri după
bătaia pe care o încasasem atunci când fusesem
capturat. Mâncarea din ziua aceea mă mai
întremase, însă eram departe de forma mea cea
mai bună.
Unul dintre yeomeni îi întinse lui Lizzie două
cuţite, ambele ucigător de ascuţite. Privirile ni se
întâlniră din nou. Atunci mi-am eliberat lama
ascunsă din toiag, pe acesta din urmă
aşezându-i de-a curmezişul corpului.
Era posibil ca Lizzie să nu-şi dea seama că
aveam şi lanţul la mine. Deocamdată, urma să-l
păstrez ca rezervă.
Lordul Barrule bătu de trei ori din palme şi
tăcerea se aşternu peste întreaga adunare. O
auzeam pe Lizzie respirând zgomotos pe nas,
aproape sforăind. Deodată, mi-am amintit ceva
despre ea: în trecut, părea întotdeauna să-şi ţină
gura un pic deschisă: fără îndoială că respira
firesc prin ea. Sau să fi fost răcită? Oricum, era
în avantajul meu dacă trăgea cu greu aer în
piept.
— Să înceapă întrecerea! Strigă lordul Barrule.
Luptă pe viaţă şi pe moarte!
Fără să mai piardă timpul, Lizzie avântă spre
mine cuţitul din mâna stângă, însă am parat
lovitura cu toiagul şi am început să mă retrag în
sensul invers rotirii acelor de ceasornic,
deplasându-mă prudent şi lent în cerc. Faţa ei
începu să se schimbe, ochii îi ieşiră din orbite.
Acum, în loc de păr, pe ţeastă i se zvârcolea un
mănunchi de şerpi, fluturându-şi limbile
bifurcate şi scuipând spre mine un nor de venin
din colţi. Mă străbătu un val de frică,
făcându-mă să mă clatin pe picioare şi să fac un
pas înapoi, cu un junghi de gheaţă în inimă.
Folosea împotriva mea înspăimântarea:
farmecul întrebuinţat de vrăjitoarele diabolice ca
să arate înfricoşător, făcându-şi adversarii să
încremenească pe loc.

Atât de mari erau puterile lui Lizzie, încât putea

să-l întrebuinţeze şi fără să rostească incantaţia.
De ce-ar fi fost în stare dacă n-ar fi avut gura
cusută?
Am tras aer adânc în piept şi am rezistat
farmecului. Înfruntasem eu altele mai rele vara
trecută, în Grecia, când încercasem să pătrund
în Ord, cumplita cetate a lui Ordeen. Dacă am
fost în stare să rezist în faţa acelui formidabil
imbold al fricii – care provocase moartea
fulgerătoare a multor războinici viteji —, puteam
să înfrâng orice farmec ar fi aruncat Lizzie
asupra mea.
Făcând câţiva paşi înainte, mi-am avântat
toiagul spre ţeasta ei. Lizzie se lăsă pe spate,
aproape pierzându-şi echilibrul, după care se
trase înapoi. Acum şerpii dispăruseră, lăsând
din nou locul părului; chipul îi redevenise
aproape omenesc. Puterea farmecului se stingea.
Şi atunci, o voce îmi şopti direct în cap…
 Neghiobule! Ar trebui să lucrăm împreună!
Să fi fost buganul? Era însă o voce aspră,
şuierătoare, nu şoapta vicleană despre care mi se
spusese. Apoi am auzit-o iar:
Niciunul dintre noi nu poate să învingă. El vrea
să ne ucidă pe amândoi!
Trebuie să fi fost Lizzie. Dar cum proceda? Ce
farmec îi oferea o astfel de putere?
Am refuzat s-o ascult şi m-am răsucit iute,
nelăsând-o să mă străpungă cu pumnalul din
mâna stângă, după care am pocnit-o peste
încheietura dreaptă, azvârlindu-i arma din
mână.
Se auziră urlete puternice de entuziasm din
rândul spectatorilor… împreună cu câteva
gemete. Mă întrebam ce-o avea de gând Lizzie.
Cum am fi putut să lucrăm împreună? Era
nebună? Cum am putea să sperăm că vom scăpa
împreună din încăperea asta?
Ajută-mă! Fă-o pentru fata mea, Alice, altfel
murim aici cu toţii!
Faptul că se folosea de numele lui Alice mă
înfurie: mi-am înfipt mâna stângă în buzunar şi
mi-am încolăcit lanţul de argint în jurul
încheieturii. În timp ce făceam asta, Lizzie mă
atacă, apropiindu-se iute şi luându-mă prin
surprindere. M-am aplecat într-o parte, dar nu
destul de repede. O durere ascuţită mă săgetă în
clipa în care cuţitul ei îmi crestă fruntea chiar
sub rădăcina părului. M-am tras înapoi,
clătinându-mă, abia izbutind să parez cu toiagul
următoarea lovitură şi simţind cum sângele cald
îmi şiroieşte în ochiul stâng. Cât de gravă să fi
fost tăietura? M-am întrebat. Cât de adâncă?
Mi-am şters sângele din ochi cu dosul palmei,
dar n-am făcut decât să-l întind mai rău. Acum
abia mai puteam să zăresc ceva. Dacă vrei să
apreciezi corect distanţele, ai nevoie de ambii
ochii; prin urmare, ştiam că trebuia să-mi
folosesc cât mai repede lanţul de argint, fiindcă
altfel ar putea să fie prea târziu. Încă o dată,
mi-am repezit mâna stângă în buzunar şi mi-am
înfăşurat lanţul în jurul încheieturii.
Era mai uşor să arunci lanţul asupra unei
vrăjitoare atunci când ea se deplasa spre
dreapta, spre stânga sau se îndepărta. Numai că
Lizzie ataca iarăşi, alergând drept spre mine: era
cea mai grea aruncare dintre toate. Nu aveam de
ales, eram nevoit să încerc, aşa că am plesnit cu
lanţul prin aer, făcându-l să şerpuiască spre ea.
Îi căzu pe cap, coborându-i în jurul trupului,
silind-o să cadă în genunchi. Cuţitul rămas îi
scăpă din mână în timp ce lanţul se strângea. Nu
fusese o aruncare perfectă, fiindcă lanţul o
cuprinsese de la umăr până la genunchi,
lăsându-i liber capul. De obicei, un vraci trebuia
să-i lege gura vrăjitoarei, împiedicând-o astfel
să-şi rostească farmecele de magie neagră, dar
de data aceasta nu era cazul, fiindcă buzele ei
erau deja cusute strâns. Eram uşurat. În
condiţiile acelea, aruncarea nu fusese chiar atât
de rea. Învinsesem. Azvârlirea lanţului era o
abilitate pe care o exersasem până ce devenise o
adevărată artă. Toate orele acelea lungi în care
exersasem la stâlp, în grădina Vraciului, îşi
arătaseră încă o dată roadele.
A urmat însă un scurt moment de îndoială. Oare
nu fusese un pic cam prea uşor? M-am gândit.
Nu cumva înfrângerea o ajuta pe Lizzie să-şi
îndeplinească scopul, într-un fel sau în altul?
— Ucide-o! Strigă lordul Barrule, ridicându-se
în picioare.
Mi-am ridicat toiagul şi am ţintit cu lama inima
lui Lizzie… Dar apoi am ezitat… Nu puteam să
fac una ca asta. Mai ucisesem până acum
creaturi ale Întunericului, însă niciodată aşa, cu
sânge rece. De obicei, priponite sau nu, ele încă
reprezentau o ameninţare pentru mine, aşa că
eram nevoit să le dau gata repede. În schimb,
Osoasa Lizzie era imobilizată. N-avea nici cea
mai mică speranţă să se poată elibera. Şi nu
numai atât: era şi mama lui Alice. Nu nutreau
niciun fel de afecţiune una pentru cealaltă, dar
asta îmi îngreuna misiunea. Aşa că mi-am
coborât toiagul…
Bravo, băiete! Am auzit-o şuierând pe Lizzie.
Şi-acum stai să vezi ce-am pus la cale!
Mi-am ridicat privirea spre lordul Barrule, care
clătina din cap.
— Nu te înduri s-o faci? Îmi strigă el, cu vocea
răsunându-i prin întreaga încăpere. Mă
surprinde. Ce soi de magistru te-o fi pregătit? Ce
soi de ucenic de vraci mai eşti? Acesta ne fusese
târgul: o ucizi pe vrăjitoare dacă vrei să
dobândeşti ce ţi-am promis. Acum va trebui să
faci altceva ca să-ţi cucereşti libertatea. Vei lupta
cu preferata vrăjitoarei!
Mi se puse un nod în gât. Voia să mă oblige să
mă lupt cu Alice şi nu puteam să mă împotrivesc
nicicum. Doi yeomeni se duseră spre cuşca din
capătul îndepărtat al sălii. Am privit cu groază
cum o traseră afară. Vederea ei îmi răscoli
măruntaiele, stârnindu-mi emoţiile. În ochi i se
citeau disperarea şi durerea, iar ceea ce-i
făcuseră la gură depăşea orice cruzime
imaginabilă. Sfoara care-i lega buzele între ele îi
sfâşia carnea moale, făcându-le să se înroşească
şi să se umfle.
O târâră până în cercul suliţelor, să mă
înfrunte. Îi îndesară în mâini cuţitele lui Lizzie.
Se auzi murmurul conversaţiilor dintre pariori şi
clinchetul monedelor, în timp ce se încheiau noi
rămăşaguri. Încercam să găsesc o cale de ieşire
din această încurcătură, însă nu-mi venea nimic
în minte. Părea o situaţie fără scăpare. Oricum o
întorceai, tot murea unul dintre noi.
Privirile ni se întâlniră. Ochii lui Alice sclipeau
de lacrimi. Sângele încă-mi şiroia de pe frunte,
aşa că l-am şters cu dosul palmei. Cum să mă
lupt eu cu Alice?
 Şamanul bătu din palme de trei ori, semnalând
începerea întrecerii. Nimic n-ar fi putut să mă
pregătească pentru ceea ce se întâmplă în
continuare. Alice îşi ridică amândouă cuţitele,
după care se năpusti spre mine, parcă vrând să
mă ia prin surprindere. Nu-mi venea să cred.
Oare chiar voia să-mi facă rău, după toate cele
prin care trecuserăm împreună?
Îngrozit, m-am tras înapoi, ţinându-mi
instinctiv toiagul de-a curmezişul trupului,
pregătindu-mă să-i întâmpin atacul.
CAPITOLUL 12
OCHIUL OSUARULUI
Trebuia să-mi dau seama că Alice nu m-ar fi
atacat.
N-am mai avut nevoie să-mi folosesc toiagul,
fiindcă ea trecu pur şi simplu pe lângă mine,
întinzându-se spre Lizzie, încă legată cu lanţul
meu de argint, îngenunche lângă ea şi, înainte să
pot face vreo mişcare, tăie sfoara care-i lega
mamei ei buzele una de alta.
Oare Lizzie să fi aşteptat tot timpul ca tocmai
aşa ceva să se întâmple? Dac-ar fi încercat să-şi
elibereze buzele cu pumnalul în timpul luptei cu
mine, aş fi atacat-o îndată cu toiagul. Să fi
aşteptat ea dinadins ca Alice să facă asta?
Vrăjitoarea era încă îngenuncheată şi priponită
cu lanţul de argint, dar o expresie de nemărginită
bucurie i se aşternea acum pe chip. Mă
nedumerea, fiindcă, în ciuda situaţiei în care se
afla şi a faptului că eram înconjuraţi de yeomeni
înarmaţi, era o înfăţişare triumfătoare.
Yeomenii ne încercuiră mai strâns, înaintând
spre noi cu suliţele pregătite.
— Omorâţi-i pe toţi! Strigă şamanul. Toate
pariurile se anulează. Nu riscaţi nimic. Omorâţi-i
imediat!
În replică, Lizzie rosti un singur cuvânt, aproape
neauzit. Sunase nedesluşit, însă părea să fie
ceva din Graiul Vechi.
Îndată, un val de frică îngheţată năvăli asupra
mea; totuşi, asta nu însemna nimic în
comparaţie cu efectul pe care-l avu asupra
străjerilor din jurul nostru. Rar mai văzusem
atâta panică şi groază pe atât de multe chipuri.
Unii îşi azvârliră suliţele şi-o rupseră la fugă.
Alţii se prăbuşiră pur şi simplu în genunchi,
începând să scâncească. Toţi câinii scheunară
imediat, iar dinspre pariorii din dreapta mea se
auziră strigăte şi ţipete de frică.
Fie că era o formă mai puternică de
înspăimântare, fie cine ştie ce altă vrajă, era clar
că, printr-un singur cuvânt, în decursul a doar
câteva secunde, Lizzie îi prefăcuse pe yeomeni
într-o gloată tremurătoare. Acum îşi ţintuise
ochii pe lordul Barrule. Urmărindu-i privirea, am
observat că, în afară de noi trei, el era singurul
din încăpere care nu fusese prins în ghearele
groazei. Dimpotrivă, ne privea mânios, cu chipul
schimonosit de răutate. Ce-avea să facă? Să-şi
folosească magia neagră împotriva noastră? Să-l
cheme pe bugan în ajutor? Ameninţarea era
aproape palpabilă. Lizzie nu ieşise încă
învingătoare…
— Eliberează-mă din lanţ! Îmi strigă ea,
întorcând capul spre mine.
Era o poruncă; aici nu se mai amestecase şi
magia. Totuşi, n-am şovăit. Am ştiut instinctiv că
asta trebuia să fac. Lizzie era singura speranţă
de a mai ieşi vii din castelul Greeba. M-am dus
spre ea, am apucat unul dintre capetele lanţului
şi l-am scuturat, descolăcindu-l de pe ea. Nici
apucasem să vâr lanţul la loc în buzunar, că ea şi
era în picioare.
Cu unghiile lungi de la arătător şi de la degetul
mare de la mâna stângă, ca o pasăre scoţând
râmele din pământul ud, Lizzie îşi smulse două
bucăţi de sfoară din carne; mai întâi din buza de
sus, apoi din cea de jos. Pe urmă linse picăturile
de sânge, îşi îndreptă arătătorul spre tavan şi-şi
arcui spinarea. Strigă trei cuvinte şi bătu din
picior.
Pe dată, înăuntrul încăperii se auzi un trosnet
ca de tunet. Toate torţele pâlpâiră şi se stinseră,
cufundându-ne într-o beznă absolută. Pentru o
clipă, domni tăcerea, apoi în apropiere se aprinse
o luminiţă. Lizzie ţinea în mână o lumânare
neagră. Câinii începură să latre şi am auzit
zgomot de paşi alergând tot mai departe.
Yeomenii şi pariorii fugeau să-şi salveze vieţile,
dar ce se întâmplase cu lordul Barrule? Să fi
fugit şi el sau pândea încă prin Întunericul din
preajmă?
— Plecăm prin tunel, băiete! Zise Lizzie, făcând
un pas spre mine.
— Şi buganul? Am întrebat.
— Lasă asta în seama mea, îmi răspunse.
Mi-am întors privirea spre Alice. Îşi reteza sforile
din buze cu unul dintre cuţite. Cu un geamăt de
durere, le trase afară. Din răni îi ţâşniră picături
de sânge.
Lizzie porni prima spre intrarea în tunel. Ce
se-ntâmplase cu Barrule? Mă tot întrebam. Oare
îl înfrânsese atât de uşor? Nu puteam să văd mai
departe de cerculeţul de lumină gălbuie
răspândit de lumânare. Dar, în timp ce treceam
pe lângă oiştile în care-i închiseseră pe câinii lui
Bill Arkwright, am şovăit. Aş fi vrut să-i eliberez
şi să-i iau cu mine.
Totuşi, când m-am apropiat de cuşca în care era
Gheară, ea a început să mârâie şi se năpusti ca
turbată, doar gratiile împiedicând-o să-şi înfigă
colţii în mine.
— Las-o, Tom, mă sfătui Alice, prinzându-mă de
braţ. Nu merită riscul. O să găsim noi mai târziu
o cale să-i scoatem pe toţi de-aici.
Am încuviinţat şi am urmat-o în tunel. Cei trei
câini erau încă sub stăpânirea şamanului.
Dacă-i lăsam aici, se putea ca el să-i pună să se
lupte între ei până la moarte, drept răzbunare.
Dar aveam de ales?
Am început să ne târâm de-a lungul tunelului
săpat în pământ. Nu puteam să văd mare lucru:
singura lumânare era la Lizzie, iar ea şi Alice,
mergând în faţa mea, astupau aproape toată
lumina. Mai aveam ciotul meu de lumânare, dar
nu era timp să-mi folosesc amnarul, iasca şi
cremenea ca să-l aprind. Vrăjitoarea o făcuse
într-o clipă, folosind magia neagră.
Tunelul se sucea şi se răsucea, urcând şi
coborând, uneori destul de abrupt. Din când în
când, câte o rădăcină de copac aproape că ne
bloca drumul, ca o uriaşă gheară de lemn înfiptă
în pământ. La un moment dat, mi s-a părut că
una mai subţire zvâcneşte. Probabil că nu era
decât rodul închipuirii mele, însă îmi aminteam
ceea ce-mi spusese Vraciul, despre cum se
mişcau sau se prăbuşeau din senin tunelurile
buganului. Mi s-a părut că zăresc în treacăt şi
oase – era greu să-ţi dai seama în lumina slabă a
lumânării aceleia pâlpâitoare – şi într-un alt
moment am fost sigur că am atins în treacăt cu
degetele un craniu omenesc rece.
În cele din urmă, tunelul se înălţă spre
suprafaţă şi am ieşit înăuntrul unui trunchi
găunos de copac. Ne-am aşezat fiecare cu faţa
spre ceilalţi, sprijinindu-ne spinările de
interiorul scorburii. În aer plutea un miros de
lemn umed, putrezit. Deasupra noastră,
presărate cu muşte moarte, pânzele de păianjen
atârnau ca draperiile, în timp ce sub noi
insectele fugeau de lumina pâlpâitoare a
lumânării.
Era limpede că Lizzie ştia precis încotro se
îndreptase.
— Suntem suficient de în siguranţă! Anunţă ea.
Acu’ nimeni nu poa’ să mai ajungă la noi.
— Nici măcar buganul? Am întrebat-o.
Vrăjitoarea clătină din cap şi-mi adresă un
zâmbet răutăcios.
— De găsit, o să ne găsească el până la urmă,
da’ am ascuns bine locul ăsta: taman în mijlocul
labirintului. O să fie timp destul să punem
treburile în ordine. Totuşi, mai întâi trebuie să-l
dau gata pe stăpânu-său. Ţi-e foame, băiete?
Am clătinat din cap. Mâncasem puţin înainte de
lupta cu Lizzie, însă acum aveam nevoie să
postesc, ca să fiu pregătit împotriva oricărei
magii negre care ar fi folosită împotriva mea.
— Ei bine, mie sigur îmi e. Aş înfuleca şi-un bou,
cu tot cu copite! Declară ea, după care îmi arătă
în sus, prin beznă. Caţără-te acolo! Îmi ordonă.
Puteam să-i simt forţa de constrângere din voce,
dar trebuia să-i rezist. O s-ajungi afară, pe o
creangă, continuă ea. Nu-i mult până la pământ.
Adu-mi vreo doi iepuri… şi ai grijă să fie încă
vii…
— Nu, Tom! Îmi strigă Alice. N-o asculta. A
plăsmuit aici un osuar, iar copacul ăsta e exact
în centrul lui. O să fii zdrobit de îndată ce-o să
atingi pământul!
Deşi nu întâlnisem niciodată aşa ceva, ştiam ce
însemna un osuar din ceea ce citisem în
Bestiarul Vraciului. Creat prin magie neagră,
făcea ca oasele oricărei vietăţi care pătrundea în
el să se îngreuneze foarte mult. Nu mai puteau să
se mişte şi rămâneau în captivitate acolo până la
sosirea vrăjitoarei, care fie o lua pentru hrană, fie
îi culegea oasele pentru scopuri ţinând de magia
neagră. În apropierea centrului, presiunea era
atât de mare, încât victima era zdrobită mortal,
deşi numai o vietate foarte iute, ca un iepure de
câmp, ar fi putut să ajungă atât de departe
înainte ca forţele magice să-şi facă efectul. Dar
aici eram exact în centru, în ochiul lui; la
adăpost faţă de aceste forţe. Cu toate acestea,
dacă ieşeam din scorbura copacului…
— Ai gura cam mare, fato! O repezi mânioasă
Lizzie. Cere iar cusături…
Alice n-o luă în seamă şi scoase o punguţă de
piele din buzunarul fustei. În ea se găseau
ierburile pe care le folosea pentru tămăduire. Se
târî spre mine şi-mi cercetă îndeaproape fruntea.
— Afurisită rană asta, Tom, zise ea. Interiorul
trunchiului de copac era ud pe alocuri, aşa că ea
adună câteva picături pe degete şi umezi cu ele o
frunză, pe care apoi mi-o apăsă pe piele. Asta ar
trebui să funcţioneze, să împiedice infecţia… dar
tot o să-ţi rămână semn. Cu asta n-am ce să fac.
Aşadar, o să mai am o cicatrice în plus faţă de
cea de pe ureche, din locul în care Morwena,
vrăjitoarea de apă, mă agăţase odată cu degetul,
străpungându-mi carnea cu unghia. Toate
acestea făceau parte din misiunea mea; erau de
aşteptat atunci când îţi făceai ucenicia în
primejdioasa îndeletnicire de vraci.
Pe urmă, Alice îşi linse buzele şi apăsă mici
bucăţele de frunză pe găurile lăsate în ele de
sfoară. După ce termină, îi întinse mamei sale o
frunză, însă Lizzie clătină din cap.
— Mă vindec şi singură, fato. Nu-mi trebuie
ajutorul tău, rânji ea, ridicându-se în picioare.
Mă duc să-mi iau singură iepurii. Voi doi
rămâneţi aici, dacă ştiţi ce-i mai bine pentru voi!
Şi, zicând acestea, începu să se caţere pe
dinăuntrul copacului, împingându-şi capul prin
draperiile pânzelor de păianjen. Curând, o
pierdurăm din vedere prin beznă, dar tot îi
auzeam pantofii ascuţiţi râcâind scoarţa
copacului; pe urmă, un bubuit înfundat ne
anunţă că sărise afară, pe pământ. Lizzie era
ferită în propriul ei osuar: o vrăjitoare îşi lasă de
obicei câte o potecă şerpuită, pe care să se poată
deplasa nevătămată. De asemenea, era posibil
să-i conducă pe-acolo şi pe alţii, dar cum am fi
putut noi s-o obligăm? Singura cale de scăpare
era să ne întoarcem în tuneluri, însă nu credeam
că avem vreo şansă în faţa buganului.
— A, Tom, urciorul cu sânge mai e întreg? Mă
întrebă Alice, cu ochii plini de nelinişte.
 — Da, e neatins. Nu m-au căutat. Barrule m-a
lăsat chiar să-mi păstrez lanţul de argint… dar
pe tine cum te-au prins, Alice? Am întrebat-o.
Te-am văzut rostogolindu-te şi ferindu-te de
bugan, dar pe urmă ai dispărut pur şi simplu…
— M-am ascuns după un copac, ca să nu mai
poată să se năpustească spre mine, dar tocmai
atunci m-a răpit Lizzie; mi-a astupat gura cu
palma, asta a făcut. N-am simţit-o câtuşi de
puţin apropiindu-se; trebuie să fi folosit vreo
vrajă foarte puternică. M-a luat târâş de-acolo şi
m-a adus aici, unde stătuse ascunsă mai multe
zile. N-ar fi dibuit-o niciodată dacă n-ar fi riscat,
fiindcă şi-l doreşte tare pe Moş Gregory. Îl vrea
mort, drept răzbunare pentru c-a închis-o în
puţul ăla din grădina lui. Vrea să-i hărăzească o
moarte înceată, chinuitoare.
Aşadar, mai târziu, în noaptea aia, am pornit
să-l hăituim. M-a legat strâns cu o vrajă, făcând
ca numai jumătate din minte să-mi mai meargă.
Nu puteam să mă împotrivesc la nimic din ce
zicea sau făcea. Numai că a fost prea
încrezătoare: nici măcar nu s-a sinchisit să
adulmece la distanţă după primejdii. Îşi
închipuia că s-ar descurca orice-ar fi. Când am
ajuns în câmp deschis, oamenii şamanului
ne-au atacat. Ea a folosit înspăimântarea şi a
ucis câţiva yeomeni – pe unii cu pumnalele, pe
vreo doi cu blesteme –, dar erau prea mulţi. Până
la urmă, au bătut-o cu cozile suliţelor până şi-a
pierdut simţirea şi ne-au târât după ei în temniţa
Greeba.
— Ai mai văzut pe cineva dintre ceilalţi
prizonieri? Am întrebat-o, cu gândul la Adriana.
Alice clătină din cap.
— N-am văzut pe nimeni; ne-au pus în celule
separate. M-au adus sus în cuşcă imediat
înainte să intri tu. Nici pe ea n-am mai văzut-o
până când au adus-o să se bată cu tine. A fost
rău, Tom, tare rău… mai ales când mi-au cusut
buzele. Dar cel mai rău a fost când a apărut
buganul, târându-se afară din tunel şi
adulmecându-mă. Numai păr peste tot, cu dinţi
mari şi tăioşi. Am crezut c-o să mor şi n-o să te
mai văd niciodată…
Izbucni în hohote de plâns, aşa că am cuprins-o
în braţe şi am strâns-o cu putere. După o vreme,
se linişti şi am rămas aşa, ţinându-ne de mâini şi
aducându-ne unul altuia alinare.
— Ştii ceva despre vraja care controlează un
osuar, Alice? Am întrebat-o într-un târziu. Ai
putea să descoperi poteca secretă a lui Lizzie prin
el?
— N-ai vrea să folosesc magia neagră, Tom, nu-i
aşa? Nu se poate să-mi ceri una ca asta, nu…?
În glasul ei am simţit o undă ironică.
Mă feream de multă vreme să folosesc
Întunericul în orice fel, chiar şi când luptam
pentru propria-mi viaţă. Alice se străduise din
răsputeri să mă convingă că trebuie să folosesc
urciorul cu sânge. Însă grijile mele privitoare la
despărţirea de ea fuseseră în mare măsură
neîntemeiate. Ea rămăsese aproape de Lizzie, iar
Diavolul nu se putea apropia de o vrăjitoare care
născuse un copil de-ai lui.
— Nu era decât o idee, Alice. Nu-mi trece prin
minte altă cale de scăpare de-aici. Doar dacă am
risca să ne întoarcem prin tuneluri…
— Ar fi mai bine să facem asta decât să ne
încurcăm cu osuarul lui Lizzie. E adevărat că
există o potecă prin el, dar e greu de dibuit.
Astea-s lucruri periculoase dacă te vâri în ele. O
singură greşeală şi eşti mort…
Deodată, am auzit un zgomot afară. Cineva
începea să se caţere în copac. Câteva clipe mai
târziu, pantofii ascuţiţi ai lui Lizzie îşi făcură
apariţia deasupra noastră, după care ea se lăsă
să cadă pe ultimii câţiva metri, drept în faţa
noastră, ţinând strâns ceva în mâna stângă.
— N-am găsit iepuri, aşa c-o să ne mulţumim şi
cu ăştia, se stropşi înciudată, ridicând de cozi
trei şobolani morţi. Pe unul dintre ei ni-l azvârli
la picioare. De unu’ pot să mă lipsesc, dar ceilalţi
doi îmi trebuie. Am nevoie să-mi adun puterile
pentru ceea ce ne-aşteaptă, iar sângele de
şobolan e la fel de bun ca oricare altul. O să-mi
ajungă până când o să-ţi iau degetele mari,
băiete!
CAPITOLUL 13
DARUL MEU PENTRU COMITAT
 Numai peste cadavrul meu! Strigă Alice,
ridicându-se furioasă în picioare.
Osoasa Lizzie îi răspunse cu un zâmbet
răutăcios.
— Să sperăm că n-o să se ajungă până aici,
fetiţo. Calmează-te. Am nevoie de băiat pentru
ceva care i-ar permite să mai respire ceva vreme;
asta dacă lucrurile merg bine.
Vrăjitoarea se aşeză şi, punând deoparte un
şobolan, îl ridică pe celălalt de coada lui lungă şi
subţire. Îi reteză capul dintr-o muşcătură şi-l
scuipă, după care începu să-i sugă sângele din
gât; o parte i se scurse pe bărbie. Bău cu zgomot,
iar sunetul acela neplăcut îmi produse greaţă.
M-am cutremurat, iar Alice se întinse spre mine
şi mă strânse de mână.
Lizzie îşi coborî privirea spre mâinile noastre
înlănţuite, lăsă jos şobolanul şi rânji.
— Cât de proastă poţi să fii, fato! Niciun bărbat
nu merită să te uiţi la el de două ori. Nu trebuie
să te apropii prea mult de ei. Băiatul ăsta sigur o
să te ducă de râpă. O să te distrugă. Multe
vrăjitoare pe cinste s-au prostit din cauza
bărbaţilor.
— Eu şi cu Tom suntem prieteni buni, ripostă
Alice. Asta-i o chestie despre care tu nu ştii
nimic. Nu eşti bună decât să mănânci şobolani şi
să omori oameni. De ce-a trebuit să am o mamă
ca tine? Ce-ai vrut tu de la Diavol? Nu puteai
să-ţi găseşti un bărbat normal?
 Expresia feţei lui Lizzie deveni mai dură şi se
uită direct la Alice.
— Am avut şi bărbaţi, dar niciunul n-a rezistat
prea mult. Lor le plăceau alea tinere şi drăguţe.
Şi ştii de ce? Pentru că le era frică. Le era frică să
aibă o femeie adevărată, în floarea vârstei. Se
uitau la mine, vedeau ce sunt şi dădeau fuga
înapoi la mămicile lor. Ştii cât de bătrână sunt,
fato?
Alice clătină din cap şi-mi strânse din nou
mâna.
— Am împlinit patruzeci abia săptămâna
trecută, a doua zi după ce i-a ars casa lu’ Moş
Gregory şi am putut să ies din puţ. O vrăjitoare
din Pendle ajunge să fie în floarea vârstei la
patruzeci de ani şi tot atunci îşi dobândeşte
puterile depline, moştenite. Acum sunt capabilă
să mă descurc cu oricine. Tu, fata mea, ai putea
să fii chiar şi mai puternică într-o zi.
Lizzie îmi zâmbi cu răutate, privindu-mă drept
în ochi.
— Tu ştii ce e Alice, băiete? Ea e darul meu
pentru Comitat…
Rânji cu subînţeles în timp ce rostea ultimele
cuvinte. Era exact ceea ce afirmase mama
odinioară, într-o scrisoare către Vraci. Oare
Lizzie putea acum să-mi citească gândurile? Să
culeagă din ele tot felul de lucruri, ca şi cum ar fi
scotocit printr-un sertar deschis?
— Ea e darul meu special pentru clanurile din
Pendle, continuă vrăjitoarea după o scurtă
pauză. Într-o zi, ea o să le unească odată pentru
totdeauna, iar lumea ar face mai bine să se
păzească!
Începu din nou să bea sângele şobolanului. De
îndată ce-l secătui, continuă cu cel de-ai doilea,
sugând şi leorpăind până când nu mai rămase
nicio picătură. Observând că nu ne atinsesem de
cel de-ai treilea, îl luă şi pe acela.

Treptat, interiorul trunchiului de copac începu

să se lumineze, semn că zorii se apropiau.
— Ţi-e sete? Am întrebat-o pe Alice.
Ea îmi răspunse printr-o înclinare a capului.
— Mi s-a uscat gâtul.
— O să plouă cât de curând, zise Lizzie, râzând
răutăcioasă. Atunci o să ai câtă apă pofteşti!
Avusese dreptate. După o oră, începu să plouă.
La început, un răpăit uşor pe trunchiul
copacului, urmat curând de bubuitul unei
averse puternice. Continuă să toarne vreme de
mai multe ceasuri, iar apa începu să picure şi în
copac, până la urmă ajungând să se reverse în
cascadă în interiorul trunchiului.
Era apă curgătoare, ceea ce nu-i plăcea lui
Lizzie, aşa că se îndepărtă de trunchi, însă eu şi
Alice am adunat suficientă în palmele făcute
căuş cât să ne potolim setea. Pe la începutul
după-amiezii ploaia se domoli. Atunci am auzit şi
câinii.
 Lizzie ne zâmbi triumfător şi se apropie iar de
copac, sprijinindu-se de lemnul lui.
— Câinii ne-au adulmecat urma, zise ea. Nu că
le-ar fi de prea mare folos. Cel puţin nu după
ce-o să între în osuar…
Mi-am închipuit câinii gonind spre osuar,
îndreptându-se spre copacul din mijlocul lui. Vor
ajunge destul de aproape înainte să fie zdrobiţi
de presiune.
— Gheară şi căţeii ei… am zis, privind-o alarmat
pe Alice.
— El n-o să-i folosească, băiete, n-ai teamă. Are
alte gânduri pentru câinii ăia, îmi dezvălui Lizzie.
O să-i pună să se bată… şi încă pân’ la moarte!
— Cum poţi să ştii asta? Am întrebat-o furios.
Ea îmi zâmbi cu superioritate.
— E uşor de citit, chiar aşa. Asta avusese de
gând aseară. Mai întâi să te lupţi cu mine şi, pe
urmă, dacă mă învingeai, cu Alice. La urmă, cu
câinii tăi. Genul ăsta de pariu ei îl numesc triplă.
Fiecare victorie te duce pe treapta următoare.
Dacă le câştigi pe toate trei, te umpli de bani.
Şansele îţi erau împotrivă, dar şamanului îi
plăcea să rişte pe mâna ta. Nu i-a mers, nu? Dar
la cea mai mică ocazie, tot o să te-arunce în luptă
cu câinii tăi. Stai numai şi-o să vezi…
Lătratul câinilor se apropia, însă în scurt timp el
se transformă în chelălăieli şi scâncete, pe
măsură ce primii dintre ei nimereau în osuar şi
începeau să simtă presiunea exercitată de magia
neagră a lui Lizzie.
— N-o să ajungă prea aproape, aşa că n-o să ne
ştie ascunzătoarea, rosti ea. Şi, chiar dac-ar
şti-o, nu le-ar fi de folos. Suntem într-un loc
destul de sigur aici; cel puţin, faţă de-alde ei.
Auzeam deja voci de bărbaţi strigând şi înjurând
în depărtare, chemându-şi câinii înapoi.
Deodată, răsună un urlet mai puternic. De data
aceasta ieşea dintr-un gât omenesc, iar Lizzie
zâmbi. Urletul dăinui mult timp, făcând-o pe
Alice să-şi astupe urechile. Într-un târziu, se
aşternu tăcerea, dacă nu puneam la socoteală
răpăitul uşor al ploii.

Timpul trecea cu încetineală, însă gândurile îmi

goneau nebuneşte. Mă străduiam cu disperare
să găsesc o cale de ieşire. Încă aveam la mine
toiagul şi lanţul, dar, chiar dacă izbuteam s-o
priponesc din nou pe Lizzie, ce-am fi putut să
facem noi, eu şi cu Alice, împotriva buganului?
Cam pe când începea să se întunece, am auzit
un zgomot venind dinspre tuneluri. Oare să ne fi
descoperit oamenii şamanului? Însă pe măsură
ce sunetele se apropiau, deveneau tot mai
tulburătoare. Le mai auzisem şi înainte.
— Ne-a găsit până la urmă, zise Lizzie. Mult
timp i-a mai luat.
Acum, auzeam şi un fel de sforăit: buganul
sosise. Lizzie se târî spre centrul scorburii,
scoase ciotul lumânării ei din ceară neagră şi
rosti în şoaptă un cuvânt.
Lumânarea se aprinse tocmai la timp cât să
zărim monstruosul cap păros al buganului
ieşind la iveală din gura tunelului. Ochii lui mari,
plini de cruzime, ne priviră pe rând, oprindu-se
până la urmă asupra Osoasei Lizzie. În loc să se
tragă înapoi, vrăjitoarea se târî înainte în
genunchi şi întinse încet mâna.
Buganul căscă gura mare şi mârâi, arătându-şi
cele două şiruri de dinţi, însă mâna lui Lizzie
continuă să înainteze.
— Haide, haide, ce băiat bun eşti tu, rosti ea cu
o voce blândă, îngroşată. Ce chestie păroasă şi
frumoasă eşti, cu blăniţa atât de fină şi de
lucioasă…
Acum, mâna ei stângă chiar îl atingea pe bugan;
îi mângâia căpăţână hidoasă chiar deasupra
botului umed.
— Aşa, aşa, drăgălaşule, murmură ea, cu glasul
cântat. Am putea să ne ajutăm unul pe altul…
Spunând acestea, Lizzie îşi înălţă braţul stâng
şi-şi înţepă încheietura cu unghia lungă şi
ascuţită a arătătorului mâinii drepte. Îşi aşeză
rana deasupra creaturii, iar picăturile de sânge
începură să-i cadă acesteia drept pe bot.
Deodată, dintre dinţii ascuţiţi şi triunghiulari se
ivi o limbă lungă şi liliachie, care începu să lângă
sângele cu un leorpăit scârbos.
Lizzie îl hrănea pe bugan, încercând să şi-l facă
familiar.
 — Bun băiat! Bun băiat! Linge tot. Mai e destul
acolo. Şi-acum, du-te înapoi la stăpânul tău şi
spune-i exact unde ne-ai găsit. E vremea să stăm
un pic de vorbă…
Buganul se retrase lent în tunel, iar Lizzie îşi
întoarse spre noi chipul triumfător.
— Ăsta zic şi eu început bun! Curând, o să-l
punem la încercare. Numai că următorul nostru
vizitator preferă Întunericul… aşa că hai să-i
facem plăcerea!
Cu aceste cuvinte, suflă în lumânare,
cufundându-ne în beznă.

Nu trecu mult până când am observat o formă

luminoasă conturându-se la gura tunelului. Era
silueta înaltă şi sfrijită a şamanului.
— Te-am găsit, în sfârşit, zise el, cu ochii plini de
cruzime îndreptaţi numai spre Lizzie. O să te fac
să plăteşti pentru cât m-ai alergat!
— Vorbele tari nu au ce să caute între noi,
răspunse Lizzie, cu o expresie şireată pe faţă.
— Nu? Încă unul dintre oamenii mei de nădejde
a fost omorât, plus cinci dintre cei mai buni
câini. Trebuie să mi-o plăteşti!
— Dar cum rămâne cu ce mi-ai făcut tu mie?
Rosti vrăjitoarea pe un ton acuzator. Mi-ai cusut
buzele. Niciun bărbat nu mi-a mai închis aşa
gura. Ar trebui să te ucid pentru asta, dar, dac-o
să rezolvăm altfel, o să dau totul uitării…
— O să rezolvăm, poţi să fii sigură. Până într-un
ceas o să-ţi arăt eu de ce sunt în stare. O să-l
trimit pe bugan; de data asta, sub forma lui de
spirit. O să-ncep cu preferata ta, cu fata. Până la
sfârşitul nopţii o să fie ca şi moartă. Pe urmă,
băiatul. Pe tine te las la urmă, ca să ai timp să
pricepi mai bine ce-ai să păţeşti…
— Dar să presupunem că buganul o să mi se
supună mie! Strigă Lizzie. Să presupunem c-o să
şoptească în capul tău! Poate că atunci o să fii
dispus să negociezi…
Şamanul se încruntă, iar buzele i se răsfrânseră
a dispreţ; apoi, imaginea i se şterse şi dispăru cu
totul.
— Chiar poţi să faci asta? Întrebă Alice din
Întuneric.
Vocea îi suna înfricoşată.
— Încă nu pot să-l fac să-i şoptească în cap, dar
el nu ştie asta, nu? Totuşi, i-am zis destul cât
să-l pun pe gânduri. N-ai teamă, fato. Deja m-am
asigurat că va sta departe de noi. Pentru o vreme,
n-o să ştie sigur ce să facă. Dar când lordul
Barrule o să-şi dea seama că nu sunt la
cheremul lui, o să se-ntoarcă, ţine minte ce-ţi
spun!
Mâna lui Alice o găsi pe a mea prin Întuneric şi
mi-o strânse liniştitor. Pe urmă, nimeni nu mai
scoase o vorbă mult timp.
Puterea lui Lizzie era acum pusă la încercare.
Oare chiar era în stare s-o ferească pe Alice de
bugan? Mă întrebam.
 După vreo două ore, imaginea şamanului
începu din nou să se formeze.
— Repede te-ai mai întors! Hârâi bucuroasă
Lizzie. Încă n-a şoptit nimeni în capul fetei, nu,
draga mea? Întrebă, întorcându-se spre Alice.
— N-am auzit o iotă, răspunse Alice.
— Ce anume vrei, vrăjitoareo?
— Vieţile noastre şi să putem pleca fără
probleme de pe Mona. Spre apus, în Irlanda,
dincolo de mare, pe Insula de Smarald: acolo
vrem să mergem.
— Şi eu ce câştig din asta? Ai pomenit de o
negociere. Eu cu ce mă aleg?
— În primul rând, îţi păstrezi puterea asupra
buganului. Cu cât zăbovesc mai mult pe-aici,
cu-atât e mai probabil să devină al meu. Aşa că e
în interesul tău să mă vezi plecată de pe insula
asta. Pe urmă, ţi-l dăruiesc pe băiat. Ultimul
lucru pe care mi l-aş dori ar fi să plec la drum cu
ucenicul unui vraci. Îţi plac pariurile, nu? Atunci
pune-l să se lupte cu câinii lui… pe viaţă şi pe
moarte. Ar trebui să fie ceva interesant!
— Nu! Strigă Alice.
— N-o să fac una ca asta! Am protestat şi eu.
— Tacă-ţi gura, fato! Linişte! Tăceţi amândoi!
Şi atunci Lizzie şopti încet un cuvânt, ceva
gutural, în Graiul Vechi. Am simţit cum mă
strânge ceva de gât şi, pentru o clipă, n-am mai
putut nici să respir. Pe urmă am izbutit să trag
aer în piept, dar tot nu reuşeam să vorbesc.
Întotdeauna fusesem capabil într-o anume
măsură să mă împotrivesc Întunericului – faptul
că eram al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu îmi
oferea acest dar –, însă păream neputincios în
faţa puterii întunecate a lui Lizzie. Am încercat
să mă ridic, însă nici picioarele nu mă ascultau.
Parc-aş fi fost de piatră. Am văzut că Alice
încerca să vină spre mine, dar şi ea era ţintuită
de cine ştie ce vrajă întunecată.
— În schimb, îţi vei retrage toţi oamenii din zona
din jurul locului ăstuia, continuă ea,
îndreptându-şi din nou atenţia asupra spiritului
şamanului. Îi chemi înapoi în castel. Imediat
cum băiatul începe să se lupte, eu ies din
copacul ăsta, dar numai când o s-ajung la loc
sigur, departe de insula asta, buganul o să-ţi
asculte din nou poruncile. De acord?
Apariţia o privi cu mânie pe vrăjitoare, fără să
vorbească, după care înclină uşor capul, în semn
de aprobare.
Lizzie zâmbi.
— Ştiam c-o să înţelegi rostul. Lucru rar, aşa
ceva. Nu-s prea mulţi oameni de înţeles pe-aici.
Şi-acum trimite-ţi alţi doi oameni de înţeles
încoace prin tuneluri, după băiat; asta, dacă mai
găseşti atâţia. Dacă nu-s de înţeles, o să fie
morţi! Aşa că fără şmecherii…

Trecură doar câteva minute până să-i auzim pe

oamenii şamanului târându-se prin tunel, spre
scorbura copacului. Încă mă ţineam de mână cu
Alice, mâna mea stângă în mâna ei stângă,
gâfâind după aer.
Lizzie aprinse din nou lumânarea şi o ridică în
timp ce primul dintre străjeri ieşea din tunel.
Omul, părând speriat, se ridică în picioare,
neştiind ce să facă. Însă vrăjitoarea preluă
imediat comanda.
— Iată-l pe băiatul după care aţi venit! Strigă,
arătând spre mine.
Mă traseră spre gura întunecată a tunelului.
Paralizia îmi trecu, lăsând loc unor furnicături
dureroase, dar eram încă slăbit şi incapabil să
mă împotrivesc.
— Nu-i uitaţi toiagul! Mai strigă Lizzie. O să aibă
nevoie de el! Ori câini morţi, ori băiat mort. Una
din două, sigur!
CAPITOLUL 14
LUPTĂ E VIAȚĂ ȘI PE MOARTE
Mă traseră şi mă împinseră de-a lungul reţelei
de tuneluri ce cauzau claustrofobe, până când
lătratul câinilor se auzi în depărtare, iar apoi, în
sfârşit, am ieşit în încăperea în care erau cuştile.
Mă simţeam abătut şi furios. După ce trecusem
prin atâtea ca s-o înfrâng pe Lizzie şi să evadez în
cele din urmă, mă întorsesem în acelaşi loc.
Erau mulţi yeomeni înarmaţi cu suliţe şi bâte,
însă doar câţiva împătimiţi ai pariurilor stăteau
pe baloturile de paie. Lordul Barrule aştepta în
mijlocul sălii, pe rumeguşul împroşcat de sânge
şi cu braţele încrucişate.
— Dacă n-aş fi fost pasionat de pariuri, ţi-aş fi
luat viaţa chiar acum, băiete, şi aş făcut-o foarte
încet, zise el.
Dar, pentru o luptă de calitate, ai nevoie de un
stimulent, aşa că tot o să te las să pleci dacă
învingi. De data aceasta, fireşte, n-o să-ţi mai
poţi lua câinii cu tine: îi vei fi ucis deja. Ce spui?
Mi-am lăsat capul în jos, îngrozit de ceea ce mi
se cerea să fac.
— Treaba ta… dar eu cred c-o să lupţi oricum,
din instinct de supravieţuire. Cine n-ar face-o?
Oricum, vei avea timp să te gândeşti. Aştept să
mai vină câteva persoane. Nu pot să ratez şansa
de a le lua banii… şi faptul că li-i iau are mai
multă importanţă pentru mine decât banii înşişi.
Şi pe cine crezi că mi-am pus eu banii de data
aceasta?
Încă o dată, nu i-am răspuns. Distracţia lor cu
pariurile avea să continue, iar aici, în locul
acesta, se vor adăuga şi alte morţi pe lângă cele
la care fusesem deja martor. Oare de câţi ani
şamanul şi prietenii lui apropiaţi o tot duceau
astfel?
— Cei mai mulţi bani vor fi pariaţi pe tine,
fiindcă toată lumea te-a văzut cum ai înfrânt-o
pe vrăjitoare. Numai că eu sunt de altă părere.
M-am răzgândit, din cauză că eşti prea slab de
înger: pot să văd asta acum. Dacă n-ai putut s-o
ucizi pe vrăjitoare, atunci cu certitudine n-o să fii
în stare să-ţi omori propriii câini. Îţi vor sfâşia
beregata. Aşa că pariez pe câini, băiete!
Şamanul se îndepărtă, iar cei doi străjeri mă
traseră într-o parte, obligându-mă să mă
ghemuiesc pe podea, aşteptând să înceapă
formalităţile. Dură mai mult de o oră până ce,
unul câte unul, alţi jucători să între în încăpere
şi să-şi plaseze pariurile. Cine erau oamenii
aceştia? Membri suspuşi ai comunităţii locale
care aveau acest viciu secret? Nu toţi cei de faţă
păreau la fel de bucuroşi. Fără îndoială că mulţi
se temeau de Barrule şi nu aveau de ales, fiind
siliţi să i se alăture aici; alţii păreau la fel de
entuziaşti ca şi el, cu nerăbdarea întipărită pe
chipuri.
Unii dintre aceştia din urmă se duseră să-i
aprecieze din ochi pe câini; vreo doi veniră chiar
spre mine.
— Puneţi-l să se ridice în picioare, ceru unul. Nu
este rănit, nu?
— Sus cu tine, băiete! Îmi ordonă yeomanul.
Văzând că şovăi, îşi înfipse degetele în părul
meu şi mă ridică.
— Va fi înarmat la fel ca data trecută? Întrebă
altul.
— Aşa va fi, cu toiag şi toate alea! Dar lanţul ăla
de argint n-o să-i fie de prea mare folos împotriva
câinilor! Zise râzând străjerul, după care mă
împinse iar în genunchi. Odihneşte-te cât mai
poţi, mă sfătui el în bătaie de joc. O să ai nevoie.
Curând, colţii ăştia o să sfâşie bucăţele din tine…
începând cu părţile fragede!
Câinii din cuşti lătrau şi scheunau, iar eu am
aruncat o privire spre locul în care stăteau
închişi cei trei ai lui Bill Arkwright. Ce aveam de
făcut? Cum aş fi putut să-i ucid? Mama, Gheară,
îmi salvase viaţa în trecut şi, dacă n-ar fi fost la
mijloc puterea întunecată a şamanului, ea s-ar fi
aflat mai degrabă de partea mea decât a lui, la fel
ca şi puii ei. Nu-mi făceam iluzii în legătură cu
ceea ce s-ar fi întâmplat dacă învingeam.
Şamanul nu avea să se ţină de cuvânt. Ori mă
ucidea, ori născocea vreo altă distracţie cu
pariuri, în care eu urmam să joc un rol principal
şi dureros.
În acelaşi timp, mi se părea greu de crezut că el
îi va oferi Osoasei Lizzie dreptul de a părăsi liberă
insula. Putea să-şi retragă oamenii până când
ieşea ea din osuar şi mergea spre apus, până pe
coastă. Dar avea s-o hăituiască sigur cu mult
înainte ca ea să ajungă pe mare. Şi, indiferent
care i-ar fi fost soarta, biata Alice urma să i-o
împărtăşească. Asta dacă n-o găsea Diavolul mai
întâi.
Dar ce era cu Vraciul? Mă întrebam. Unde o fi?
Speram, pentru binele lui, că nu va încerca să
mă salveze. Ce şanse ar fi avut? Şi, dacă era să
cadă în mâinile lui Lizzie, urma să piară de cea
mai lentă şi mai cumplită moarte pe care ţi-o
puteai închipui.
 Mai fusesem până acum în destule situaţii
primejdioase, dar aceasta era una dintre cele mai
rele. Eram prins între doi puternici adversari din
tagma Întunericului, o vrăjitoare şi un şaman, şi
nu vedeam nicio cale prin care să pot triumfa
împotriva oricăruia dintre ei.
Un zăngănit metalic îmi întrerupse gândurile
negre. Lătrăturile sporadice lăsară locul câte
unui scheunat răzleţ. Gheară, Tunet şi Fulger
erau scoşi din oiştile lor şi târâţi de zgărzi spre
centrul arenei cu rumeguş.
— În picioare, băiete! Se răsti unul dintre
străjeri, trăgându-mă în sus de păr.
În timp ce tăcerea aşteptării nerăbdătoare se
aşternea peste încăpere, mă îmbrânciră în faţă,
spre cei trei câini. I-am privit întristat. Aveau
blana plină de noroi şi era clar că nu fuseseră
hrăniţi de zile întregi. Niciunul dintre ei nu putea
să mă privească. Erau într-o stare de plâns şi
păreau învinşi încă dinainte să începem… deşi
ştiam că nu era decât opera şamanului. Într-o
clipă, avea să-i pregătească pentru luptă.
Am observat că, de data aceasta, cercul
suliţaşilor nu se mai formase. Vrăjitoarea era cea
care-i neliniştise data trecută. Câinii aveau să se
lupte cu mine până la moarte şi, oricum, unde-aş
fi putut să fug?
Barrule era şi de această dată aşezat pe tronul
lui din lemn şi l-am urmărit înspăimântat cum
se ridică şi bate de trei ori din palme. Cât ai clipi,
câinii se transformară: îşi aţintiră privirile în
ochii mei şi începură să mârâie, cu fălcile
deschizându-se, pregătite să muşte şi să sfâşie.
Speriaţi, străjerii care-i ţineau le desfăcură
zgărzile, iar cei trei câini-lupi se năpustiră spre
mine ca tot atâtea furii.
M-am răsucit deoparte în timp ce mă asaltau,
învârtindu-mi toiagul ca să-i ţin la distanţă.
Nu-mi scosesem încă lama: nici prin gând nu-mi
trecea s-o folosesc în lupta aceasta. Tunet şi
Fulger de repeziră drept spre mine şi, pentru
prima oară, mi-am folosit toiagul ca să mă apăr.
Pe cel dintâi l-am împuns în grumaz, iar pe
celălalt l-am izbit în moalele capului,
străduindu-mă să nu pun prea multă forţă în
niciuna dintre lovituri. Dar în acel moment în
care atenţia îmi era distrasă, Gheară sări pe
mine din spate. Greutatea ei mă doborî în
genunchi şi aproape că am scăpat toiagul din
mână. Dinspre anumite părţi ale mulţimii se auzi
un geamăt.
Într-o clipă, eram din nou în picioare,
rotindu-mi iarăşi toiagul cu disperare, încercând
să ţin câinii la distanţă. Numai că ei erau
vânători viteji, dresaţi de Bill Arkwright să
hăituiască primejdioasele creaturi ale apelor
de-a lungul mlaştinilor de la miazănoapte de
Caster. Dacă erau în stare să atace o vrăjitoare
de apă, în ciuda ameninţării ghearelor ei
ucigătoare, în mod sigur nu le era frică de mine.
Era o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori ei, ori eu.
Atunci m-am surprins până şi pe mine însumi.
Cu un clinchet scurt, am eliberat lama ascunsă
în toiag. Nu fusese o hotărâre conştientă: ceva
din străfundurile fiinţei mele alesese să nu mor.
Nu aici. Nu acum.
Eram şocat de ceea ce făcusem. Oare chiar mă
puteam îndura să-i omor pe câinii aceştia?
Mintea mi se umplu de îndată cu justificări
pentru gestul meu instinctiv…
Aveam treabă de făcut, Comitatul de apărat. Dar
apoi mă cuprinse o nouă senzaţie de groază.
Dacă muream acum, Diavolul avea să-mi ia
sufletul, mi-am amintit. Trebuia să-l distrug
înainte de a se întâmpla aşa ceva, fiindcă altfel
soarta mea va fi o veşnicie de teroare şi de
chinuri în Întuneric!
Tustrei câinii mă atacară acum laolaltă şi, până
să-mi pot folosi toiagul, erau deja pe mine.
Greutatea lor adunată mă dărâmă din nou în
genunchi. Toiagul îmi fu smuls din mână de forţa
izbiturii. Tunet îmi înfipse colţii în gleznă,
Gheară mă apucă de umăr, iar Fulger se repezi
drept spre beregata mea. Mi-am ferit faţa cu
braţul drept, încercând să mă apăr de fălcile
acelea enorme, iar colţii se strânseră în jurul lui,
muşcând aprig. Trebuia să mă ridic, altfel eram
terminat…
Deodată, câinii îmi dădură drumul. În aceeaşi
clipă, dinspre spectatori se auzi un icnet de
spaimă, iar luminile din încăperea alungită
pâlpâiră brusc, devenind mai slabe. M-am ridicat
pe vine şi am apucat din nou toiagul.
Torţele ameninţau să se stingă dintr-o clipă în
alta. În Întunericul tot mai dens, undeva
aproape, o siluetă fantomatică, luminoasă,
începea să se alcătuiască. Avea forma unui
bărbat, dar era de cel puţin două ori mai mare,
cu o sinistră lucire sângerie.
Am privit-o uluit, cuprins pe dată de şoc şi de
surprindere. Arătarea purta veşminte de vraci şi
ţinea un toiag în mâna stângă: un toiag înnegrit
şi pârjolit. La fel îi era şi partea stângă a feţei:
desfigurată de arsuri cumplite, cu un ochi lipsă.
Pelerina îi era zdrenţuită, iar mâinile, acoperite
de băşici.
Era stafia lui Bill Arkwright!
CAPITOLUL 15
OASELE DEGETELOR MARI
Ultima oară dădusem cu ochii de Bill Arkwright
vara trecută, în Grecia, când rămăsese în urmă
în Ord, oferindu-se să ţină pe loc o ceată de
elementalii de foc până izbuteam noi să fugim.
Bănuisem că făcuse sacrificiul suprem pentru
un vraci şi că murise, iar acum se dovedise că
avusesem dreptate. Arsese de viu, după cum se
putea vedea oribil de limpede. Dar ce căuta aici?
Rămăsese captiv al Întunericului atunci când
Ordul se prăbuşise prin portalul său de foc? Sau
se afla în Limb, acea zonă de hotar între viaţă şi
moarte în care spiritele chinuite zăbovesc uneori
chiar şi ani de-a rândul, până să-şi găsească
drumul spre Lumină?
La început, am crezut că stafia lui Arkwright se
uită la mine. Dar nu era aşa: singurul său ochi
privea ţintă spre câini. Şi, deşi încăperea se golea
repede, în urletele bărbaţilor aduşi în pragul
nebuniei de frică, toţi cei trei câini îşi fluturau
cozile de plăcere la vederea, chiar şi sinistră, a
fostului lor stăpân.
Cu coada ochiului, l-am zărit pe şaman
ridicându-se încet în picioare şi făcând un pas
spre noi, cu o expresie de nedumerire pe chip.
Apariţia îşi întinse deodată braţul drept şi arătă
drept spre mine, după care se auzi strigând
vocea lui Arkwright, încărcată de o forţă
poruncitoare, răsunând prin întreaga încăpere.
— Băiatul acesta vă este prieten, nu duşman! Le
zise el câinilor. Apoi braţul fantomatic se roti
încet spre dreapta, arătându-i pe şaman. Acela
de colo! Acela vă este adevăratul duşman!
Omorâţi-l imediat!
Toţi ca unul, câinii se năpustiră înainte şi săriră
asupra şamanului, cu fălcile larg deschise.
Barrule ridică un braţ, încercând să se apere, cu
gura căscată de uluire, dar zadarnic. Toată
puterea lui asupra animalelor era acum inutilă.
Cei trei câini-lupi îl târâră pe podea şi începură
să-l sfâşie cu sălbăticie, muşcând şi rupând
carnea cu colţii. Şamanul urlă, iar strigătul
prelung, din adâncul bojocilor, se auzi desluşit
printre mârâielile atacatorilor săi. Începea să mi
se facă greaţă la vederea şi la auzul agoniei lui.
În timp ce stafia bătrânului vraci dispărea
încetul cu încetul, torţele se stinseră de-a
binelea, cufundându-ne într-o beznă totală.
Câinii îşi sfârşiseră ferocea îndeletnicire şi, în
afară de gâfâielile lor, în încăpere domnea
tăcerea. M-am lăsat să cad în genunchi, peste
măsură de sleit şi tremurând din tot corpul.
După o vreme, se auzi un zgomot dinspre tunel.
Cineva se apropia. Să fi fost buganul?
M-am ridicat anevoie în picioare, însă silueta
care răsări din tunel era cea a Osoasei Lizzie,
strângând în mână un ciot aprins de lumânare.
În urma ei venea Alice.
— A mers bine, băiete, zise vrăjitoarea, privind
în jos spre şaman, cu o bucurie nemărginită pe
chip. N-a fost chiar atât de puternic pe cât
crezusem, nu? Nu e bine să te pui cu mine! Păi,
nu risipeşti, nu duci lipsă… asta-mi tot spunea
bătrâna Mamă Malkin…
Şi, vorbind astfel, Lizzie aşeză lumânarea pe
podea, după care arătă cu degetul spre două
dintre cele mai apropiate torţe de pe pereţi, care,
supuse, prinseră viaţă, aprinzându-se. Pe urmă,
scoase un cuţit din buzunarul de la şold al
rochiei şi ridică braţul stâng al şamanului.
Am auzit-o pe Alice gemând disperată şi ne-am
întors amândoi cu spatele la înfiorătoarea
privelişte, în timp ce Lizzie reteza falangele
degetelor mari ale răposatului ei adversar.
Sigur plănuise asta tot timpul, acum
înţelegeam. Nu avusese niciodată de gând să
fugă. Şamanul nu bănuise nici măcar o clipă că
ea mai degrabă l-ar ataca decât să bată în
retragere. Şi se folosise de stafia lui Bill
Arkwright ca să-şi atingă scopul. Iar asta
însemna că spiritul lui se afla sub stăpânirea ei.
La urma urmei, era o puternică vrăjitoare de
oase, iar necromanţia – capacitatea de a controla
morţii – se număra printre întunecatele ei arme.
Cât timp stătea ghemuită, ca să-i ia oasele
şamanului, Lizzie era o ţintă perfectă pentru
lanţul meu de argint. Dar, în clipa în care am
întins mâna după el, mi-am dat seama că
degetele mele nu se puteau apropia nicidecum de
buzunar. M-am străduit din răsputeri şi, cu
toate că mâna mi se încordase şi tremura, nu
izbuteam să ajung la lanţ. Lizzie încă-şi exercita
cine ştie ce putere specială asupră-mi.
Îşi ridică apoi privirea spre mine şi spre Alice,
ţinând strâns oasele însângerate, cu o expresie
extaziată pe chip.

— Bune-s la atingere, astea două! Strigă ea,

îndesându-şi-le în buzunar împreună cu
pumnalul şi ridicându-se în picioare. Sunt tare
puternice! Şi-acum, haideţi să facem o mică
plimbare până sus şi să vedem ce şi cum! Dar
mai întâi o să vârâm câinii la loc în cuştile lor…
Bătu din palme de trei ori, exact la fel cum
procedase şi şamanul, iar Gheară, Tunet şi
Fulger apărură din penumbră şi se întoarseră
ascultători în cuştile lor.
— Bine, băiete, acum încuie-i înăuntru!
Era clar că vrăjitoarea stăpânea câinii, dar oare
dispunea de toate puterile şamanului? Odată cu
moartea lui, era cu putinţă ca ele să i se fi
transferat? Ca într-un coşmar, incapabil să-i
rezist, m-am dus şi am închis uşile cuştilor,
trântind zăvoarele. În timp ce mă ocupam de
cuşca lui Gheară, ea scânci şi dădu să mă lângă
printre gratii. M-am simţit străbătut de un val de
speranţă. Să fie cumva opera lui Arkwright? Deşi
fusese silită de Lizzie să-i asmuţă pe câini
împotriva şamanului, stafia lui arătase mai întâi
spre mine şi zisese: Băiatul acesta vă este
prieten, nu duşman!
Oare îmi redase câinii prin aceste vorbe? Să fi
făcut el tot ceea ce-i stătea în puteri ca să mă
ajute?
***
Am urmat-o pe Osoasa Lizzie, împreună cu
Alice, de-a lungul coridoarelor umede. După ce
am ajuns la scările de piatră şi am început să
urcăm, am simţit încă o dată pulsaţiile fricii
radiind dinspre vrăjitoare. Era o armă pe care o
folosea curăţând zonele din faţa noastră de orice
încercare de împotrivire menită să ne
stânjenească înaintarea. După ce am urcat trei
rânduri de trepte, am intrat în camera străjerilor,
prin care trecusem atunci când fusesem coborât
în celulă. Tot felul de suliţe, lănci şi bâte zăceau
în rastelele aliniate de-a lungul unuia dintre
pereţi, iar în vatră ardea focul; farfurii pe
jumătate golite rămăseseră părăsite pe o masă
lungă. Încă ieşeau aburi din mâncarea
abandonată. Ocupanţii camerei sigur fugiseră
de-acolo de foarte puţin timp.
Mă aşteptam ca Lizzie să ne conducă afară din
castelul Greeba şi mă întrebam dacă
poarta-ghilotină din interior avea să se ridice.
Chiar şi-aşa, tot mai rămânea cea care bloca
ieşirea principală. Însă, spre surprinderea mea,
Lizzie continuă să urce în turn. Părea stăpânită
de o supremă încredere în sine: şamanul fiind
mort, poate că n-o mai pândea nicio primejdie. În
timp ce urcam, ea încerca fiecare uşă şi privea cu
atenţie încăperile: dormitoare, saloane şi
bucătării întinse, toate pustii. Apoi, sus de tot,
am ajuns în încăperea cea mai mare dintre toate.
Era placată cu marmură albă, iar pereţii erau
decoraţi cu tapiserii. Un covor lung şi îngust, de
un roşu-aprins, se întindea de-a lungul încăperii
tocmai până la un podium înălţat cu şapte
trepte; pe acesta se afla un tron ornamentat,
sculptat în jad.
Trebuie să fi fost sala tronului, în care şamanul,
lordul Barrule, îşi ţinea şedinţele de curte şi-şi
împărţea asprele judecăţi. Era impresionant:
potrivit pentru un rege, darămite pentru un lord.
Oprindu-se în prag, Lizzie îşi pironi timp
îndelungat privirea asupra tronului, după care
se îndreptă spre singura fereastră. Acolo era o
băncuţă adâncită într-o firidă, pe care se aşeză,
privind afară pentru o vreme, fără să rostească o
vorbă. Alice şi cu mine ne-am apropiat şi ne-am
uitat la rândul nostru pe geam.
Mult dedesubt, oamenii încă fugeau,
îndepărtându-se de castel. Poarta-ghilotină
exterioară fusese ridicată, iar de cealaltă parte a
podului de peste şanţul de apărare grupuri de
yeomeni se holbau în sus, spre turn. Împreună
cu ei era şi Stanton, comandantul lor, cu spada
la şold; nu aveam cum să scăpăm pe acolo.
Lizzie se întoarse de la fereastră cu un zâmbet
şters pe chip, după care merse încet până în
celălalt capăt al covorului, îndreptându-se spre
tronul cel verde. La fiecare pas, tocurile
pantofilor ei ascuţiţi lăsau urme adânci în
covorul roşu-aprins, tălpile mânjindu-l cu
noroiul adunat din tuneluri.
Apoi, cu gesturi foarte domoale, se aşeză pe tron
şi ne făcu semn să venim spre ea. Eu şi Alice
ne-am apropiat, ajungând până la picioarele
treptelor.
— Aş putea să domnesc peste insula asta, zise
Lizzie. Aş putea să-i fiu regină!
— Regină? Tu? N-ai tu faţă de regină, răspunse
în bătaie de joc Alice. Arăţi de parc-ai fi fost
târâtă de-a-ndărătelea printr-un hăţiş şi pe
urmă tăvălită printr-un morman de balegă!
Era adevărat. Veşmintele vrăjitoarei erau
împroşcate cu noroi, iar părul îi era de-a dreptul
năclăit. Lizzie se încruntă şi se ridică, iar ochii îi
fulgerau de mânie. Alice făcu un pas în spate,
însă Lizzie zâmbi.
— Mai vedem noi, fato. Mai vedem noi curând
cum stă treaba. Arătă apoi spre o uşă aflată în
spatele tronului. Ia să vedem ce-avem noi aici…
Am urmat-o dincolo de uşa aceea şi am
descoperit că, de fapt, nu ne aflam în cel mai
înalt punct al turnului. Mai era acolo o scară cu
trepte abrupte, ducând spre o antecameră de
formă circulară, cu opt uşi. Am intrat pe rând în
fiecare încăpere, luându-le în sensul invers celui
al acelor de ceasornic. La fel ca sala tronului, în
fiecare era câte o fereastră mare, acoperită cu
draperii, cu câte o băncuţă într-o firidă a zidului
exterior. Prima încăpere avea podeaua acoperită
cu lespezi şi o albie mare din lemn. Lizzie aruncă
o privire spre albie şi zâmbi. Următoarele cinci
erau dormitoare luxoase, cu oglinzi împodobite şi
tapiserii bogate atârnate de pereţi.
A şaptea încăpere era camera de lucru a
şamanului: trei rânduri de etajere îi adăposteau
cărţile – în cea mai mare parte grimoare –, iar
pe o masă mare din lemn, un caiet masiv zăcea
deschis alături de un craniu omenesc. Pe alte
rafturi se găseau sticluţe şi borcănaşe cu tot felul
de poţiuni. Într-un colţ era un cufăr mare, pe
care Lizzie încercă să-l deschidă, dar descoperi
că era încuiat.
— Aş putea să-l descui şi singură, dar mi-ar lua
timp şi mi-aş irosi energia. De ce să latri tu când
ai un câine care poate s-o facă în locul tău?
Haide, băiete, scoate-ţi cheia aia a ta şi
descuie-mi ăsta.
De unde ştia Lizzie despre cheia mea? M-am
mirat. Şi oare ce mai ştia? Chiar era în stare
să-mi citească toate gândurile?
Însă cufărul îi aparţinuse şamanului şi putea să
conţină lucruri care să-i sporească puterile
vrăjitoarei, aşa că am clătinat din cap.
— Refuzi, asta faci? Îţi arăt eu ce păţesc cei care
nu mi se supun…
Lizzie se întunecă la faţă şi începu să murmure
un descântec; într-o clipă, în cameră se făcu frig,
iar spaima mă strangulă. Aveam impresia că,
prin cele mai ascunse cotloane, se mişcă tot felul
de arătări: forme întunecate, ameninţătoare.
Mi-am apucat strâns toiagul, privind în toate
părţile. Atunci când mă uitam direct la creaturi,
ele dispăreau; când îmi întorceam ochii în altă
parte, creşteau şi se apropiau.
— Fă-i pe plac, Tom, te rog, mă îndemnă Alice.
Aşa că, schiţând un semn de încuviinţare, am
scos cheia din buzunar.
Va trebui să-i ţin piept lui Lizzie curând, dar o
voi face atunci când ea se va aştepta mai puţin.
Nu puteam decât să sper că, orice s-ar fi aflat în
acel cufăr, nu-i era de folos unei vrăjitoare de
oase.
Cheia specială, făurită de Andrew, fratele
Vraciului, un meşter lăcătuş, deschidea
majoritatea încuietorilor şi nici de data aceasta
nu mă făcu de ruşine. Am ridicat capacul şi am
observat că în cufăr se găseau bani: saci cu
monede de aur şi de argint.
Am crezut că Lizzie va fi dezamăgită, dar ea nu
făcu decât să zâmbească din nou.

— Folositoare lucruri, banii ăştia, zise ea. O să-i

întrebuinţez cu temei, asta o să fac. Încuie-l la
loc, băiete. Doar nu vrem ca altcineva să-şi pună
mâinile hoţomane pe ei.
Mătură camera cu privirea, ochii poposindu-i pe
sticluţe şi pe borcănaşe, apoi, în cele din urmă,
pe caietul deschis.
— O să cercetez eu cum trebuie pe-aici foarte
curând, bombăni ea. Să văd ce punea la cale.
Cine ştie: aş putea să-nvăţ ceva nou.
Oare cât timp avea de gând Osoasa Lizzie să
zăbovească? Chiar vorbea serios afirmând că ar
putea să domnească peste insulă? Dacă da,
atunci cum credea că ar reuşi s-o facă în timp ce
inamicii ei se strângeau în afara castelului?
Fuseseră grozav de înfricoşaţi, dar asta n-avea să
dureze o veşnicie. Curând, aveau să se întoarcă
în forţă. O mai capturaseră şi altădată; dacă
destui dintre ei izbuteau să-şi adune curajul,
puteau s-o facă din nou. Iar atunci eu şi cu Alice
am fi avut de suferit, fiind consideraţi complicii
ei.
Cea de-a opta uşă dădea spre o garderobă mare,
în care se găseau tot felul de veşminte: rochii
luxoase, lucrate cu migală, straie potrivite
pentru o curte regală. Trebuie că-i aparţinuseră
soaţei lui Barrule.
— Par să fie taman pe măsura mea, rânji Lizzie.
Ştiţi ce-o să faceţi acum voi doi?
Nu i-am răspuns.
— Îmi umpleţi baia! Strigă ea. Încălziţi apă în
bucătărie şi-o aduceţi încoace. În jumătate de
oră vreau să fie gata!
— Şi dacă te speli în urechi, tot n-o să te prefaci
într-o regină! Se răsti Alice.
Lizzie scoase un şuierat furios, iar Alice ţipă
înfricoşată şi se trase înapoi. Apucând-o de
mână, am scos-o la repezeală în antecameră,
după care am condus-o pe scară în sala tronului.
— Ce-o să facem, Tom? Mă întrebă ea.
— O să fugim şi-o să-l căutăm pe Vraci, i-am
răspuns, cu toate că încă nu ştiu cum. Pe acolo
nu se poate, am adăugat, arătându-i spre
fereastră.
Dedesubt, curtea interioară era pustie. Părea să
nu mai fie absolut nimeni între zidurile
castelului Greeba, dar dincolo de poarta
deschisă se vedea încă o sumedenie de bărbaţi.
Aprinseseră focuri şi se strânseseră, aşezaţi sau
în picioare, în jurul lor.
— N-aş vrea să risc nici prin tuneluri, zise Alice.
Ştiu de ce e în stare Lizzie. Buganul e deja ca şi al
ei. Sigur o să-l trimită după noi.
— Atunci nu mai avem decât un singur lucru de
făcut deocamdată, am tras eu concluzia. Să-i
pregătim baia lui Lizzie…
Alice mă aprobă.
— Cel puţin, asta o s-o facă să miroasă mai bine!
Comentă ea.
Aşa că ne-am dus jos, în bucătărie şi, după
ce-am mâncat nişte friptură rece de pui, i-am
pregătit lui Lizzie apa fiartă. Focurile pentru gătit
ardeau încă şi mai erau acolo şi butoaie cu apă.
În scurt timp, încălzeam apa în trei cazane mari.
Asta era partea uşoară; în schimb, căratul pe
scări până în albia lui Lizzie era o trudă de ocnaş.
Ajunşi din nou în sala tronului, ne-am aşezat pe
băncuţa de la fereastră şi am privit afară.
Dincolo de şanţul de apărare nu se schimbase
nimic, în afară de faptul că pe fiecare foc fuseseră
puse frigări; yeomenii care-şi făcuseră tabăra
acolo se pregăteau să mănânce. Prin urmare, din
partea lor nu părea să ne pândească vreo
primejdie imediată.
— Alice, cum se face că Lizzie a ajuns
dintr-odată să fie atât de puternică? Am
întrebat-o. M-a împiedicat mai devreme să-mi
folosesc lanţul împotriva ei… nici măcar nu
puteam să-mi duc mâna până la buzunar. Pare
atât de încrezătoare în sine! Uită-te doar cum
ne-a lăsat să hălăduim în voie cât timp se
îmbăiază; de parcă n-ar avea niciun motiv să se
teamă de noi – şi are dreptate. Pot să-i simt noua
putere.
— E un oarecare adevăr în ce ţi-a spus mai
devreme despre vârsta ei, îmi explică Alice. Se
consideră că vrăjitoarele din Pendle ajung la
deplina lor putere când împlinesc patruzeci de
ani. Numai că Lizzie a fost mereu puternică şi
primejdioasă. M-a avut în ucenicie doi ani, aşa
că ştiu bine de ce e în stare. Mai are acum şi oase
proaspete – pe-ale şamanului –, aşa că asta ar
trebui să-i fie de ajutor. L-a păcălit şi l-a înfrânt
ca la carte, asta a făcut. Oasele de şaman sunt
rare şi greu de obţinut. Nu se ştie cât de
puternică ar putea s-o facă… Ia uite colo, Tom!
Strigă ea deodată, arătând spre poarta-ghilotină.
Se petrece ceva. Se pare că se pregătesc să
atace…
Însă erau numai doi yeomeni care treceau
puntea, iar între ei părea să fie un prizonier, cu
mâinile legate la spate. Odată ajunşi în curtea
interioară, îi retezară funiile şi-l eliberară, după
care-i azvârliră ceva: un toiag.
Era Vraciul.
CAPITOLUL 16
CEL MAI CUMPLIT COȘMAR
 — Repede, Tom. Coboară şi avertizează-l! Îmi
strigă Alice, văzându-l pe Vraci că se îndreaptă
spre turn. Ce şanse ar mai avea el acum contra
lui Lizzie?
— Vino cu mine, i-am zis, trăgând-o de braţ.
— Nu, eu o să stau aici, să-i dau de lucru alteţei
sale regale. O s-o întreb dacă mai vrea apă fiartă.
Cu cât o ţinem mai mult în baia asta, cu atât mai
multe şanse ar avea Moş Gregory. Nu-ţi face griji,
o să fiu bine.
Nu-mi surâdea s-o las cu Osoasa Lizzie, dar nu
prea aveam de ales. Ceea ce zicea Alice era destul
de logic. Poate că va reuşi s-o distragă pe
vrăjitoare. Ştiam că trebuia să-mi previn
magistrul. Dacă urca fără să-şi dea seama cât de
puternică era acum Lizzie, putea fie să moară, fie
să ajungă în carceră, ca hrană pentru bugan.
Aşa că am lăsat-o acolo pe Alice şi am coborât în
fugă treptele, cât de iute eram în stare. M-am
întâlnit cu Vraciul în timp ce trecea prin camera
străjerilor. Aproape că ne-am ciocnit.
— Uşurel, băiete! Strigă el.
— Lizzie e foarte puternică acum! I-am zis,
străduindu-mă să-mi recapăt suflul. Poate să te
încremenească dintr-un singur cuvânt. M-a
împiedicat să-mi scot lanţul din buzunar!
Vraciul îşi sprijini toiagul de masa străjerilor şi
se aşeză pe un scaun.
— M-am gândit eu că trebuie să fie ceva
schimbat la ea. Afară e o mică armată şi totuşi
nimeni nu pare să se simtă în stare să între pe
poartă şi să se ocupe de ea. Ei cred că şamanul
ar fi mort. Aşa e?
Am încuviinţat.
— Lizzie i-a luat oasele.
— Aşadar, încă un slujitor al Întunericului
pentru care nu mai trebuie să ne facem griji…
Lizzie chiar a vârât de-a binelea spaima în
yeomeni, dac-au ajuns să mă trimită pe mine să
mă ocup de ea… un vraci, ba şi străin, pe
deasupra! Oamenii aceştia au fost întotdeauna
grozav de independenţi, ceea ce înseamnă că
acum sunt de-a dreptul disperaţi.
— Spunea că ar vrea să ajungă regină peste
Mona… mi-am informat magistrul.
Vraciul ridică din sprâncene la auzul acestei
veşti.
— Povesteşte-mi tot ce ştii despre asta. Nu te
grăbi şi nu omite nimic…
— Dar chiar în clipa asta face o baie. Ar putea să
fie cea mai bună ocazie a ta!
— Osoasa Lizzie face baie? Am auzit-o şi
pe-asta! Exclamă Vraciul, oferindu-mi unul
dintre rarele sale zâmbete. Dar tot nu fac un pas
până nu aflu ce şi cum. Cu cât începi mai repede,
băiete, cu atât mai curând vei încheia!
Aşa că am făcut ceea ce-mi ceruse. I-am povestit
cum le cususeră buzele, ei şi lui Alice, cât şi
despre tunelurile buganului, ducând spre fiecare
dintre celule, despre lupta şi despre fuga noastră
şi, după aceea, despre cum îi cântase buganului;
în sfârşit, despre înfruntarea cu câinii, despre
apariţia stafiei lui Bill Arkwright şi despre
moartea şamanului.
Magistrul meu clătină din cap.
— E clar că are mania grandorii, cu toate că
rămâne la fel de periculoasă. Sărmanul Bill… cel
puţin, de îndată ce vom fi terminat cu Lizzie, va
putea şi el să se elibereze. Totuşi, mai rău de-atât
nu se poate, băiete. Am fost trimis încoace să
rezolv problema cu vrăjitoarea aceea, dar, de
îndată ce treaba va fi dusă la bun sfârşit, nu vor
mai avea nevoie de mine. Va fi un nou stăpân al
castelului Greeba, iar lucrurile se vor desfăşura
în mare măsură la fel ca totdeauna. E foarte
posibil să ajungem din nou în carcere. Vor
continua să-l mulţumească pe bugan, chiar şi
după moartea şamanului. Se vor întoarce la
vechile lor şmecherii. Aşa merge lumea, mă tem.
Istoria se repetă.
Magistrul meu oftă adânc, căzând câteva clipe
pe gânduri.
— Am mai înfruntat şi altădată situaţii
asemănătoare. Încep să mă satur de toate astea,
băiete; îmi istovesc trupul, mintea şi spiritul.
Totuşi, o să mă ocup mai târziu de asta. Mai întâi
de toate, trebuie să-i venim de hac lui Lizzie,
încheie el, ridicându-se.
— Dar dacă se dovedeşte prea puternică?
Dacă…
 — Uite ce este, băiete, nu-ţi face griji: am mai
înfruntat destule vrăjitoare până acum şi am
răzbit. Tu eşti tânăr şi încă ucenic. De aceea a
reuşit să te controleze. Hai să mergem şi să
terminăm odată cu povestea asta! Condu-mă la
Lizzie…
Nu-mi făcea deloc plăcere, dar m-am supus
ordinului magistrului meu. Nu puteam decât să
sper că vrăjitoarea era încă în albie. Dar, de
îndată ce am intrat în sala tronului, am ştiut că
pesimismul meu fusese îndreptăţit.
Osoasa Lizzie era aşezată pe tron, iar Alice
stătea pe trepte, părând îngrozită. Lizzie
îmbrăcase o rochie lungă, liliachie, avea părul
ud, dar şi-l pieptănase drept, astfel încât să-i
încadreze faţa, şi îşi rujase buzele. Arăta
impunătoare: dacă nu chiar ca o regină, atunci
sigur ca o femeie obişnuită cu viaţa la curte. Dar
ceea ce mă înspăimânta cu adevărat erau
comportamentul ei şi expresia feţei.
Părea total stăpână pe sine şi simţeam cum
dinspre ea vin valuri reci de răutate. Totuşi,
Vraciul părea hotărât, aşa că începu să păşească
pe covor, îndreptându-se spre tron.
Se opri la picioarele scării. Îl urmam
îndeaproape, aşa că l-am văzut strecurându-şi
mâna stângă în buzunarul pantalonilor,
încercând să-şi înfăşoare lanţul de argint în jurul
încheieturii. Mi-am amintit de ultima dată când
magistrul meu o înfruntase pe Lizzie, chiar la
începutul uceniciei mele. Îl omorâse pe Colţ,
puternicul ei complice neom, după care o
priponise pe vrăjitoare cu lanţul lui de argint şi o
săltase pe umăr, cărând-o până la un puţ din
Chipenden. Oare putea să-şi repete isprava? În
mod cert, el aşa credea. Dar Lizzie sigur îşi
amintea ce se-ntâmplase data trecută.
Curând, mi-am dat seama că ea nu-şi făcea nici
cea mai mică grijă. De fapt, nici măcar nu-l
privea pe Vraci. Se uita la mine, cu ochii plini de
răutate.
— Nu se poate avea încredere în tine, aşa-i,
băiete? Cum îţi întorc spatele, cum dai fuga să-ţi
aduci magistrul. Ar trebui să te ucid pe loc…
Fără să mai piardă vremea, Vraciul îşi învârti
lanţul, azvârlindu-i spre Lizzie. Ea era încă
aşezată pe tron; era o aruncare uşoară:
vrăjitoarea era ca şi priponită. Am urmărit cu
privirea cum lanţul ia forma unei spirale
strălucitoare, mortale, numai că, spre groaza
mea, căzu neputincios pe podea, imediat în
dreapta ei.
Cum era posibil să nu fi nimerit ţinta? Puterea
magiei negre trebuia să fie răspunsul. Sau poate
altceva…
Inima mi strânse în clipa în care mi-am dat
seama de adevărul spuselor lui Alice de mai
devreme. Vraciul se îndrepta spre amurgul vieţii.
Puterile îi slăbeau. Acel John Gregory al cărui
ucenic devenisem ar fi priponit-o pe Lizzie fără
nici cea mai mică problemă, indiferent cât de
puternică ar fi fost vraja folosită împotriva lui.
Bătrânul se încruntă şi o expresie de uluire îi
apăru pe chip. Se clătină şi păru să fie pe
punctul de a vorbi, însă în clipa următoare îşi
duse mâna la gât şi începu să se înece.
Genunchii i se înmuiară, apoi se prăvăli în faţă,
abia ratând cu fruntea muchia treptei de jos.
M-am dus repede şi am îngenuncheat lângă el.
Zăcea acolo, cu faţa în jos, abia mai respirând.
— N-a murit, n-ai grijă! Strigă Lizzie,
ridicându-se. Moş Gregory n-o să se bucure de o
moarte uşoară ca asta. Nu după anii de chin pe
care i-am petrecut închisă în puţul ăla. I-am
rămas datoare pentru asta şi-o să sufere înainte
de moarte. O să-i provoc dureri cum n-a
cunoscut în viaţa lui, stai să vezi dacă nu! O să
fie cel mai cumplit coşmar al magistrului tău.
Vorbele ei îmi amintiră de visul Vraciului despre
Lizzie, în care ea stătea pe un tron, în timp ce pe
podea se revărsau valuri de sânge. Totul devenea
oribil de adevărat.
Lizzie coborî treptele şi ridică piciorul, vrând să-l
lovească, se pare, cu vârful ascuţit al pantofului,
dar se opri şi clătină din cap.
— La ce bun să-l loveşti dacă tot nu simte?
Bombăni ea. Acum, băiete, am o treabă pentru
tine. Vreau să ieşi şi să discuţi cu oamenii ăia de
dincolo de poartă. Zi-le că de-acum lucrează
pentru mine; ar trebui să-şi aleagă pe unul de-ai
lor, un om înţelept, cu experienţă, care să-mi fie
majordom – slujitorul care le va da ordine
celorlalţi în numele meu. Să vină sus, în sala
tronului, şi-o să-l primesc în audienţă. Şi încă un
lucru: nu-mi place când sunt lăsată să aştept.
Au zece minute la dispoziţie să se hotărască. La
fiecare cinci minute peste termenul-limită, unul
dintre ei va muri. Aşa că du-te şi spune-le asta,
băiete!
Mi-am coborât privirea spre magistrul meu şi
apoi am întors-o spre Alice, însă acest moment
de şovăială o mânie pe Lizzie. Făcu un pas spre
mine, cu ochii fulgerând primejdios.
— Vrei să-mi arăţi nesupunere, băiete? Ei bine,
mai gândeşte-te. Vezi tu, ştiu totul despre
urciorul cu sânge…
— Îmi pare rău, Tom, îmi pare rău. M-a obligat
să-i spun… strigă Alice.
— E vorba doar despre cine-o să fie primul după
care o să vină Diavolul. Dacă Alice mă supără, o
arunc în temniţă. Fără mine alături de ea, n-o să
reziste nici cinci minute. Cât despre tine… ei
bine, asta-i treabă simplă. Mă ocup de tine
imediat. Scoate-ţi urciorul cu sânge din buzunar
şi sparge-l de podea! Haide! Fă-o!
Am încercat să mă împotrivesc, chiar am
încercat, dar m-am pomenit că mâna mi se
supune poruncii vrăjitoarei. Alice făcu ochii
mari, îngrozită, iar eu am simţit cum pe frunte
îmi apar broboane de sudoare. Inima îmi bătea
cu putere în timp ce priveam cum mâna mi se
mişcă de parcă ar fi avut o voinţă proprie,
scoţând urciorul şi ridicându-l, pregătindu-se
să-l trântească de podea…
— Stai! Strigă atunci Lizzie, exact la timp,
adresându-mi un zâmbet răutăcios. Acum poţi
să-l pui la loc în buzunar, fiindcă ştii de ce sunt
în stare. Data viitoare când n-o să mi te supui, o
să te fac să spargi urciorul şi-o să te azvârl în cea
mai adâncă, mai întunecoasă şi mai umedă
carceră. Şi-atunci o să vedem cine-o să vină
primul după tine: buganul sau Diavolul.
Mi-am ridicat toiagul, m-am răsucit pe călcâie şi
am plecat să-i îndeplinesc ordinul. Aveam de
ales?

În timp ce treceam pe sub prima

poartă-ghilotină şi traversam curtea interioară
spre poarta principală, yeomenii se ridicară în
picioare, adunându-se dincolo de şanţul de
apărare.
— Ce-avem aici? Ţipă comandantul Stanton,
venind spre mine. Chiar te-a vrăjit, nu glumă!
Te-am trimis înăuntru bătrân şi înalt şi uite că
te-ai întors tânăr şi cu câteva degete bune mai
scund!
Râseră cu toţii la gluma lui, dar unele dintre
hohote sunau forţat, iar amuzamentul era
găunos.
— Magistrul meu a fost rănit, i-am spus, după
care i-am transmis mesajul lui Lizzie,
făcându-mi griji despre cum ar putea să
reacţioneze Stanton la instrucţiunile ei.
Nu părea să fie genul de om care să primească
bucuros planul ei de a domni peste castelul
Greeba. În plus, mi se părea foarte puţin probabil
ca el să fie de acord să-i aleagă un majordom.
Speram doar că n-o să-i treacă prin cap să mă
pedepsească pe mine, solul ei.
Stanton nu păru impresionat.
— Trebuie să lucrăm pentru ea? Şi dacă avem
alte planuri?
— Mi-a zis că aveţi la dispoziţie doar zece minute
ca să luaţi o hotărâre. Dacă nu-i răspundeţi în
răgazul acesta, unii dintre voi vor muri: câte
unul la fiecare cinci minute în care o lăsaţi să
aştepte.
Unii dintre cei aflaţi în jurul lui începură să
murmure şi să dea semne de nelinişte. Simţeam
cum frica trece de la unul la altul, ca o boală
molipsitoare.
La început, Stanton nu-mi răspunse. Mă privi
dus pe gânduri, apoi se uită la turn. Pe urmă îşi
întoarse iarăşi capul spre mine.
— Tu eşti ucenic de vraci, aşa că te pricepi la
treburile astea. E într-adevăr în stare s-o facă?
Vrăjitoarea chiar ar putea să-i omoare pe unii
dintre noi de la o asemenea distanţă?
— Nu este uşor, am recunoscut. Vrăjitoarele
folosesc adesea blesteme şi încearcă să-şi ucidă
inamicii de la depărtare… dar nu le iese mereu.
Numai că Osoasa Lizzie este o vrăjitoare foarte
puternică. A făcut lucruri pe care nu le-aş fi
crezut cu putinţă. Un vraci are o oarecare
imunitate faţă de vrăjitorie, iar magistrul meu
şi-a practicat îndeletnicirea cu succes timp de
mulţi ani. Totuşi, asta nu i-a fost de folos, am
continuat, clătinând din cap cu mâhnire. Ea
foloseşte magia neagră, cu care l-a făcut să se
prăbuşească fără simţire la picioarele ei. Aşa că
nu se ştie ce-ar mai putea să provoace.
Stanton aprobă din cap şi-şi întoarse privirea
spre oamenii lui.
— Ei bine, eu zic s-o punem la încercare. Să
lăsăm minutele să treacă. Poate e doar o
cacealma.
Nu toată lumea se arătă bucuroasă de hotărârea
lui, dar nimeni nu-l contrazise. M-am întors să
plec înapoi spre şanţul de apărare, dar Stanton
mă prinse de braţ.
— Nu, băiete, tu rămâi cu noi până o să ştim ce
şi cum.
Mă puse să mă aşez lângă foc şi îngenunche
lângă mine, încălzindu-şi mâinile în faţa
flăcărilor.
— Cine mai este acolo, în afara vrăjitoarei şi a
magistrului tău?
— Prietena mea, Alice.
— Alice? Adică mica vrăjitoare care a scăpat cu
viaţă din încercarea cu butoiul? Vulpea aia
şireată care m-a pocnit cu piatra în cap?
— Ea nu e vrăjitoare…
— Dar Barrule aşa a crezut, iar el se pricepea la
treburi de-astea, mă întrerupse.
— Ea chiar nu e vrăjitoare, am insistat.
Stanton mă privi lung şi stăruitor, ca şi cum
încerca să se hotărască în legătură cu ceva, după
care mă întrebă:
— Cum te cheamă pe tine, băiete?
— Tom Ward.
— Ei bine, Tom Ward, eu sunt Daniel Stanton,
comandantul de pe-aici; l-am slujit pe lordul
Barrule timp de cincisprezece ani, iar uneori am
făcut la ordinele lui şi lucruri care nu-mi erau pe
plac. Totuşi, omul îşi urmăreşte interesul, iar din
când în când facem cu toţii lucruri de care nu
suntem întru totul mulţumiţi. Nu sunt însă
convins că mi-ar surâde să fiu majordomul unei
vrăjitoare. Iată cum stau treburile, continuă el.
Barrule n-a lăsat urmaşi. Acum vreo zece ani,
soaţa i-a răposat la naştere, iar pruncul a mai
trăit doar câteva ore. Aşa că Parlamentul din
Man, Tynwaldul, va hotărî săptămâna viitoare
cine va fi desemnat să-i ia locul şi să devină
conducătorul Consiliului Guvernator. După cum
văd eu, datoria mea este acum să păstrez
castelul pentru următorul lui stăpân, care va fi şi
noul meu patron. Iar asta înseamnă că, tratând
cu vrăjitoarea aceea, într-un fel sau în altul…
Deodată se auzi un urlet de durere dinspre
cineva aflat în apropierea focului. Daniel Stanton
sări în picioare. M-am dus după el şi am văzut
un om zăcând pe spate, lângă flăcări: se
zvârcolea în chinuri, cu mâinile la gât, părând să
se sufoce. Faţa i se învineţise. Cineva îl ridică în
şezut şi încercă să-l ajute, ducându-i la buze o
cană cu apă. Brusc omul icni, se cutremură şi
apoi se lăsă moale.
— E mort!
Aveam în faţa ochilor o mulţime de chipuri
înfricoşate. Unii dintre oamenii lui Stanton
păreau gata s-o rupă la fugă.
— Vrăjitoarea a făcut-o! Ţipă cineva.
— Da, îl aprobă o a doua voce, şi dac-o face iar?
Oricare dintre noi ar putea să fie următorul!
Yeomenii începură să se foiască, încordarea
citindu-li-se pe feţe. Stanton era singurul care
nu părea temător. Stătea acolo, impasibil, cu
braţele încrucişate şi capul sus.
Cinci minute mai târziu, un yeoman de lângă
noi gemu, îşi încleştă mâinile de gât, după care
se clătină şi se prăbuşi mort la picioarele
noastre. Oamenii lui Stanton erau acum cuprinşi
de teroare. Erau yeomeni, soldaţi obişnuiţi cu
moartea violentă, dar acum nu era vorba despre
ceva natural. Începeau să între în panică.
Stanton ridică un braţ, încercând să-i
potolească, apoi li se adresă oamenilor săi cu
glas puternic şi limpede.
— O să facem ceea ce ne cere vrăjitoarea! Strigă
el. Mă duc să vorbesc eu însumi cu ea.
Îşi puse mâna pe umărul meu.
— Bine, băiete. Să înţeleg că ai vrea să-i vii de
hac dacă ai putea?
Am încuviinţat.
— Ei bine, atunci de ce n-ai dat-o gata atunci
când ai avut ocazia, alaltăseară? Am fost acolo şi
am văzut ce s-a întâmplat.
— Din multe motive, i-am răspuns, clătinând
din cap. Nu mă puteam îndura s-o omor aşa, cu
sânge rece.
— Da, este greu de făcut, mă aprobă el, iar tu nu
eşti decât un băiat. Dar eu, dacă mi se va ivi
ocazia, nu voi şovăi. Prin urmare, suntem
împreună în asta, de acord?
— Ar trebui în primul rând să-l ajutăm pe
magistrul meu să-şi revină. O să se gândească el
la ce e de făcut.
— Mergem şi vedem ce are de spus vrăjitoarea,
zise Stanton. Jucăm o vreme după cum ne cântă
ea şi aşteptăm să se ivească prilejul.
CAPITOLUL 17
MORT DE-A BINELEA
Am trecut împreună de porţi, am intrat în turn
şi am urcat scările spre sala tronului. Lizzie ne
aştepta aşezată pe tron, cu un aer poruncitor. Nu
se vedea nici urmă de Alice sau de Vraci.
Daniel Stanton făcu o plecăciune adâncă.
— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, doamnă, îi
zise el. Era exact ceea ce trebuia să rostească:
vrăjitoarea străluci de-a dreptul de bucurie.
— Cum ţi se spune? Se interesă ea.
— Stanton, doamnă. Am fost comandantul
străjii castelului Greeba. L-am slujit pe lordul
Barrule timp de aproape cincisprezece ani.
— Ei bine, de-acum, jupâne Stanton, eşti
majordomul meu, cu toate că rămâi şi căpitanul
străjilor. Pune-i cât mai repede la posturile lor,
ca şi pe ceilalţi slujitori; pe bucătari, în special.
Mâine seară o să fie un ospăţ în cinstea mea.
Care e cel mai mare salon din castel? Câţi pot să
încapă în el?
— Salonul cel mare, doamnă. Este în clădirea de
lângă turn. Pot să încapă aproape două sute de
oameni.
— Atunci trimite invitaţiile, porunci Lizzie.
Vreau ca salonul ăla să fie plin. Fără scursuri, ai
grijă. Vreau să fie acolo proprietari de
pământuri: oameni avuţi, importanţi. Adu-mi-i
pe membrii Consiliului Guvernator şi pe cei din
Tynwald; cât mai mulţi cu putinţă.
— Mă duc să mă îngrijesc de asta imediat,
doamnă, îi zise Stanton.
Lizzie îi făcu semn că poate să plece. După ce
ieşi, ea se ridică şi coborî treptele, venind spre
mine.
— Eu chiar o să domnesc peste insula asta. Te
îndoieşti de mine, băiete? Mă întrebă.
Am privit-o cu prudenţă.
— Totul mi se pare că decurge conform planului,
am zis, declarându-mă de acord cu ea.
— Ba chiar mai bine decât îţi dai seama,
comentă Lizzie. Şi să nu crezi că n-aş fi pregătită
pentru orice şmecherii. Daniel Stanton are vorba
dulce, dar eu pot să văd dincolo de linguşeala lui.
După seara de mâine, o să fie prea îngrozit ca
măcar să-i treacă vreodată prin cap să mi se
opună. Cât despre tine, o să te mai las un pic în
viaţă: s-ar putea chiar să-mi fii de folos. Dar un
singur pas greşit şi s-a zis cu urciorul ăla cu
sânge; după asta, Diavolul poate să pună mâna
pe tine. M-am făcut bine înţeleasă?
Am încuviinţat.
— Bine, atunci dă-mi toiagul. Tu n-o să mai ai
nevoie de el.
Am încercat să rezist, dar forţa ei de
constrângere era prea mare, aşa că m-am trezit
aşezându-mi toiagul la picioarele ei. Ştiam că n-o
să vrea să-l atingă. Vrăjitoarele detestau lemnul
de scoruş-de-pădure.
— Acum piei din ochii mei, porunci ea. Dar să
nu ieşi din castel până nu-ţi spun eu şi ţine-te
departe de carcere. Dacă te apropii de magistrul
tău, poţi să te-aştepţi la ce e mai rău pentru
amândoi. O să dormi într-una dintre camerele
astea de sus, adăugă, arătând spre trepte, ca să
pot să stau cu ochii pe tine.

Într-un ceas, castelul era ca un furnicar: străjile

îşi ocupaseră iarăşi posturile, iar bucătarii
pregăteau ospăţul pentru seara următoare. Nu
aveam altceva mai bun de făcut decât să urc
treptele şi să-mi aleg unul dintre dormitoare;
mi-am petrecut câteva ore aşezat pe băncuţa de
la fereastră, urmărind freamătul de dedesubt,
din curtea interioară, în timp ce încercam să
cântăresc situaţia şi să mă gândesc la cea mai
bună soluţie. Prezentul părea sumbru şi-mi
făceam griji pentru magistrul meu. Şi Alice unde
o fi? Lizzie nu vorbise despre lipsa ei. Oare şi ea
să fi fost închisă într-o carceră? Dacă da, asta
însemna că nu se mai afla sub protecţia
urciorului cu sânge.
Lucrurile nu stăteau deloc bine. Eram ca
muştele prinse în pânza de păianjen ţesută de
Lizzie, iar eu nu puteam să-mi dau seama cum
să ne eliberăm. Tot ceea ce puteam să fac era să
aştept ocazia şi, atunci când se va ivi, să profit de
ea indiferent de riscuri.
Spre uşurarea mea, imediat înainte de căderea
serii, Alice îşi făcu apariţia în pragul camerei
mele. Ducea în mână o farfurie cu şuncă rece,
brânză şi biscuiţi.
— M-am gândit c-o să vrei să iei cina cu mine,
îmi zise, zâmbind şi apropiindu-se.
— Vraciul unde e? Am întrebat-o.
— E încuiat într-o carceră, Tom. Lizzie m-a silit
s-o ajut când l-a cărat acolo.
Ne-am aşezat împreună pe băncuţa de la
fereastră şi am început să ciugulim din mâncare.
 — Nu mânca prea mult, Tom, mă sfătui Alice,
zâmbind. Mai lasă loc şi pentru banchetul
reginei de mâine seară.
— E cu putinţă ca Lizzie să vorbească serios?
Am întrebat-o. Ce speră să obţină?
— O să elibereze toţi prizonierii din temniţele
castelului Greeba şi-o să-i invite la ospăţ; pe toţi,
în afară de Moş Gregory, desigur. Nu ştiu de ce
vrea să facă asta. Ce urmăreşte, Tom?
— Greu de înţeles de ce-ar dori să-i elibereze pe
prizonieri, dar, dacă într-adevăr vrea să
domnească peste insula asta, cred că are de
gând să-şi impresioneze şi să-şi îngrozească în
acelaşi timp oaspeţii de mâine: să le arate că
orice împotrivire ar fi zadarnică. Dar mai avem pe
cineva de partea noastră: pe Daniel Stanton, pe
care ea tocmai şi l-a numit majordom. O s-o
ucidă dacă i se iveşte fie şi cea mai mică ocazie.
L-a slujit pe Barrule ani de-a rândul, dar acum îi
este credincios următorului stăpân. Tynwaldul
probabil că va numi pe cineva săptămâna
viitoare. Dar cum rămâne cu domnul Gregory…
doar n-o să i-l dea de mâncare buganului, nu?
— Încă nu, Tom. Mai întâi, Lizzie vrea să-l
chinuiască amarnic. După ce-o să se distreze de
ajuns, atunci o să-i vină rândul şi buganului.
— Ceea ce nu pot eu să înţeleg este de ce nu m-a
omorât deja sau de ce nu m-a aruncat într-o
celulă, ca hrană pentru bugan. De ce-ar risca să
aibă prin preajmă un ucenic de vraci?
 — Încă nu ţi-a făcut vreun rău pentru că am
implorat-o eu, mărturisi Alice. Iar mie nu mi-a
făcut rău pentru că ea chiar crede ce a zis, că eu
aş reuşi să unesc într-o zi clanurile din Pendle.
Speră că m-ar putea câştiga de partea
Întunericului. N-o să poată, dar nu fac niciun
rău dac-o las să creadă că mă îndrept pe calea ei.
E singurul motiv pentru care mai eşti încă viu,
Tom. Am rugat-o şi să le dea drumul câinilor
sau, cel puţin, să le dea să mănânce, dar nici n-a
vrut să audă. Cred că sunt lihniţi de foame.
Am aprobat-o trist. Gheară, Tunet şi Fulger
suferiseră amarnic, dar măcar, spre deosebire de
unii dintre ceilalţi câini, erau încă vii. Totuşi,
trebuia să fac ceva pentru ei… şi asta cât mai
curând.

În dimineaţa următoare, m-am întâlnit cu

Stanton pe scară. Mi-a îndesat sub nas o listă de
oaspeţi. Erau acolo foarte multe nume.
— Aceştia sunt cei cărora le-am trimis invitaţii;
cu toţii, persoane importante, dar mulţi dintre ei
nu vor veni. O consideră pe Osoasa Lizzie o
asasină şi o vrăjitoare şi îşi fac deja probabil
propriile planuri despre cum să rezolve problema
cu ea; poate chiar să ridice vreun soi de armată
care să pornească împotriva castelului. Desigur,
nu pot să facă prea multe până săptămâna
viitoare, când se întruneşte Parlamentul. Dar
aici sunt cei care s-au declarat de acord să
participe. De ce, habar n-am, adăugă
comandantul, clătinând din cap. Însă unii – în
mod special cei care nu obţin ce vor de pe urma
Tynwaldului – o văd ca pe o cale de a ajunge la
putere. Alţii vin pur şi simplu ca să cântărească
primejdia reprezentată de ea. Dacă mulţimea se
va întoarce împotriva ei, aş putea chiar să mă
folosesc de tărăboiul creat şi s-o ucid pe loc, fără
zăbavă. Şi-acum spune-mi: care e cea mai bună
metodă ca să omori o vrăjitoare, băiete?
— O lamă dintr-un aliaj de argint care să-i
străpungă inima ar fi cea mai eficientă, i-am zis.
Toiagul de vraci are aşa ceva înăuntru, dar Lizzie
ni le-a pus sub cheie, pe al meu şi pe cel al
magistrului meu. Totuşi, orice lamă trecută
drept prin inimă ar putea să funcţioneze, cel
puţin pentru o vreme…
N-am vrut să-i mai spun că, după aceea, trebuia
să-i scoată inima din piept, fiindcă altfel am avea
de-a face cu o Lizzie moartă şi, posibil, chiar şi
mai primejdioasă… Dar totul la rândul lui, m-am
gândit.

Oaspeţii începură să sosească la castel imediat

după apusul soarelui. Cu toţii erau întâmpinaţi
la poartă şi escortaţi până în salonul cel mare.
Erau în cea mai mare parte bărbaţi, singuri sau
în grupuri, dar am mai văzut şi câteva cupluri.
Salonul era mare şi spectaculos, tavanul înalt
sprijinindu-se pe grinzi grele din lemn, aranjate
într-o înşiruire de triunghiuri, ca în cele mai mari
biserici din Comitat. Deşi la o scară mai mică,
îmi amintea de interiorul catedralei din
Priestown. Vocile noastre răsunau prin el, aşa că
ne-am pomenit vorbind în şoaptă. Pe pereţi,
bogatele tapiserii înfăţişau scene din istoria
insulei: erau acolo bărci lungi şi bărbaţi cu
înfăţişări aprige, purtând coifuri încornorate,
corăbii acostând la ţărmuri stâncoase, bătălii în
care ardeau case şi câmpuri presărate de morţi.
Zeci de torţe erau aliniate pe pereţi, astfel încât
să le pună în evidenţă.
Treptat, încăperea începu să se umple de
zumzetul scăzut al conversaţiilor, în timp ce
slujitorii aduceau tăvi cu vin, oferindu-i fiecărui
oaspete câte un pahar. Mesele erau aranjate în
şiruri paralele: masa principală, cea la care avea
să se aşeze Lizzie, fusese pusă cu faţa spre
acestea. Spre surprinderea mea, eu şi cu Alice
urma să stăm pe scaunele aflate imediat în
stânga ei, iar Daniel Stanton avea să se aşeze în
dreapta ei. Yeomeni înarmaţi cu suliţe stăteau de
strajă de-a lungul peretelui din spate.

De îndată ce sosiră toţi oaspeţii, un alt grup de

yeomeni îi aduse înăuntru pe prizonieri şi-i
conduse la o masă aflată chiar în fundul sălii,
aproape de uşă. Am observat că şi Adriana se
afla printre ei.
Abia atunci intră şi Lizzie în sală şi se îndreptă
încet spre locul ei de la masa principală.
Conversaţiile se stinseră, toată lumea
urmărind-o cum înaintează. Era clar că dăduse
iama în garderoba răposatei soaţe a lordului
Barrule; de data aceasta, se servise şi din
bijuterii: degetele-i erau împodobite cu inele de
aur, încheieturile, cu brăţări subţiri şi
sclipitoare, iar în părul acum curat şi lucios era
fixată o spectaculoasă diademă cu diamante.
După ce ajunse la scaunul ei, Lizzie se opri şi
mătură cu privirea încăperea. Apoi zâmbi, însă
zâmbetul ei nu avea nici pic de căldură. Era
zâmbetul acela crud, plin de o bucurie
răutăcioasă, al cuiva foarte sigur pe puterile sale;
rânjetul sadic al unui tiran pregătit să-şi
tortureze victimele neputincioase.
— Umpleţi-vă burţile! Comandă ea. Întâi
mâncăm şi pe urmă stăm de vorbă.
Atunci, fără vreo altă tevatură, servitorii intrară
grăbiţi în sală, cu tăvi încărcate de cărnuri.
Bucătarii trudiseră din greu şi era într-adevăr un
ospăţ demn de o regină. Însă toţi oaspeţii
mâncară în tăcere, abia ciugulind din farfurii, iar
teama şi stânjeneala care-i cuprinseseră erau
aproape palpabile. Ştiau de ce era capabilă
Lizzie: cum îl ucisese pe puternicul lord Barrule
şi cum omorâse yeomeni de la distanţă.
Înfrânsese până şi un vraci.
În cele din urmă, după ce se strânse totul de pe
mese şi se umplură din nou paharele tuturor,
Stanton se ridică şi ceru să se facă linişte. O
tăcere plină de nerăbdare se aşternu în timp ce
Osoasa Lizzie se ridica, privindu-şi musafirii
neliniştiţi.
Se uită la ei vreme îndelungată, fără să
vorbească, ţuguindu-şi buzele rujate. Deodată,
am simţit în aer un fior de gheaţă. Deja se folosea
de ceva din Întuneric.
— Vechile metode nu mai sunt bune! Strigă ea.
E vremea pentru schimbări!
În vocea ei se simţea o autoritate adevărată: nu
mai era acea Lizzie stropită de noroi care se
refugiase împreună cu noi în tunelurile
buganului, cu toate că încă-şi strâmba gura şi
vorbea cu un pronunţat accent de Pendle.
— Aveţi duşmani la răsărit, dincolo de mare. Au
ocupat Comitatul, asta au făcut, iar acum se uită
încoace. Vor să pună gheara pe pământurile
voastre şi să facă din voi sclavii lor, nu-i nici
urmă de îndoială în privinţa asta. Nu-i vreme
pentru şovăieli; nu-i vreme pentru vorbe goale.
Acum nu e nevoie de parlament. Pălăvrăgeala nu
foloseşte la nimic, avem nevoie de acţiune. Voi
vreţi o singură voce puternică, asta vreţi. Aveţi
nevoie de un altfel de guvernare. De mine aveţi
nevoie! Eu o să vă fiu regină. O să vă apăr.
Sprijiniţi-mă şi păstraţi-vă libertatea. E alegerea
voastră.
Punând accentul pe ultimul cuvânt, întinse
braţul stâng şi-l roti lent într-un arc de cerc, de
la stânga la dreapta, cu degetul arătător
îndreptat spre ascultătorii ei. Inelele de pe degete
şi diamantele din diademă sclipiră. Într-adevăr,
acum se comporta ca o regină: măreaţă,
puternică şi poruncitoare. Le spunea acestor
oameni că nu aveau de ales decât o variantă, iar
aceea era să i se supună.
Se auzi un murmur scăzut de dezaprobare, cu
toate că unul sau doi dintre bărbaţi zâmbiră şi
făcură semne de încuviinţare. Oare chiar o
vedeau cu adevărat ca pe viitoarea lor
conducătoare, cea care avea să-i tragă după ea?
Lizzie nu luă în seamă bombănelile.
— De-acum, viaţa o să fie altfel pentru toată
lumea. Îi las liberi pe prizonieri, asta fac. Au fost
prizonierii lordului Barrule, nu ai mei. Vremea
lui s-a dus, aşa că i-am eliberat, iar acum
celulele sunt goale… dacă nu-l pun la socoteală
pe John Gregory, fireşte. Dar alţii i se vor alătura
în carcerele mele: cei care mi se împotrivesc.
De această dată, mormăielile se transformară
într-un vuiet, apoi într-un răcnet de
dezaprobare.
— Sunteţi ori cu mine, ori împotriva mea! Se
auzi vocea lui Lizzie, străpungând hărmălaia.
Drept răspuns, un bărbat se ridică în picioare;
alături de el era o femeie cu părul cărunt,
minunat îmbrăcată, rochia ei rivalizând cu cea a
lui Lizzie. Cu o înfăţişare alarmată, femeia îşi
prinse soţul de braţ şi încercă să-l tragă la loc pe
scaun. Însă el se scutură din strânsoarea ei şi
înaintă cu paşi apăsaţi până în faţa mesei
principale.
Rumen la faţă şi un pic cam gras, avea un aer
prosper şi poruncitor. Numai că avea de-a face
cu o persoană aflată mai presus de propria-i
experienţă. Îşi îndreptă un deget spre Lizzie şi
deschise de două ori gura înainte să scoată vreo
vorbă. Mâinile îi tremurau, iar fruntea îi
strălucea de sudoare.
— Eşti străină de insula noastră, îi zise el cu
glasul tremurat, o nechemată, o refugiată… şi
vrăjitoare, colac peste pupăză! Cum îndrăzneşti
să stai în faţa noastră şi să-ţi atribui un astfel de
titlu? Ce drept ai să te declari singură ca fiind
suverana noastră?
Lizzie îi răspunse cu un zâmbet răutăcios.
— Un conducător trebuie să fie puternic, iar eu
sunt cea mai puternică de-aici! Declară ea,
arcuindu-şi spinarea. Iar tu îmi pui la îndoială
dreptul la stăpânire, moşule. Pentru asta, îţi vei
pierde viaţa!
Bătu de trei ori din picior, murmură ceva
nedesluşit şi-şi îndreptă arătătorul mâinii stângi
spre omul acela, care avea deja chipul
schimonosit de groază.
Mâinile îi cuprinseră gâtul şi-i puteam vedea
ochii ieşindu-i din orbite. Nu scoase nici măcar
un sunet, dar sângele începu să-i ţâşnească din
ambele nări şi să i se scurgă peste gură,
picurându-i apoi de pe bărbie. Pe urmă căzu în
faţă, izbindu-şi cu putere capul de lespezile
podelei. Rămase acolo complet nemişcat.
Lizzie îl omorâse de-a binelea.
CAPITOLUL 18
UN SPIRIT RĂTĂCIT
Femeia cu părul sur se ridică şi, scoţând un
ţipăt de durere, se repezi să-şi ajute soţul. Dar
nu mai ajunse la trupul lui.
Lizzie făcu un gest prin aer şi intonă cuvintele
unui descântec. Femeia căzu în genunchi,
fluturându-şi mâinile prin faţa ochilor, ca şi cum
ar fi vrut să îndepărteze ceva îngrozitor.
Am observat că se iscase agitaţie şi în spatele
încăperii, acolo unde stăteau prizonierii. Cineva
încerca să-şi croiască drum spre noi, însă
yeomenii nu-i dădeau voie. Părea să fie Adriana.
Ce-o fi apucat-o? Dacă nu avea grijă, se putea
trezi înapoi în celulă.
Numai că Lizzie încă nu terminase. Era o
demonstraţie clară a puterilor ei, cu scopul de a
înfricoşa publicul, astfel încât nimeni să nu mai
îndrăznească vreodată să i se împotrivească. Mai
bătu de trei ori din picior şi, cu un glas puternic,
poruncitor, rosti alte cuvinte de vrajă în Graiul
Vechi. Eu încă învăţam limba aceea, fiind relativ
novice, iar vorbele fuseseră intonate atât de
repede, încât nu putusem nici să le reţin, nici să
le înţeleg. Însă rezultatele se arătară imediat,
îngrozitoare.
 Toate torţele din sală pâlpâiră şi se stinseră,
cufundându-ne într-o beznă aproape totală.
Vaiete de teamă se ridicară din rândul adunării.
Pe urmă, o uriaşă siluetă bărbătească începu să
prindă formă în aer, deasupra lui Lizzie. Părea să
fie un spirit captiv, chemat din Limb. La început,
am crezut că-l chema din nou pe Bill Arkwright,
însă pe măsură ce apariţia se contura, am
observat că era stafia bărbatului pe care tocmai îl
ucisese Lizzie. În jurul lui se învolburau
mohorâtele ceţuri cenuşii din Limb.
— M-am rătăcit! Strigă spiritul. Unde sunt? Ce
s-a întâmplat cu mine?
— Eşti mort şi ai terminat-o cu lumea asta
pentru totdeauna, se răsti Lizzie. Ce se-ntâmplă
cu tine de-acum depinde de mine. Pot să te ţin
prins în negurile astea pe vecie sau pot să te las
să pleci liber.
— Să plec? Unde să plec? Întrebă spiritul.
— Fie către Lumină, fie spre Întuneric, oriunde
s-o potrivi cu viaţa pe care ai dus-o pe pământul
ăsta. Cum te cheamă? Ce-ai făcut pe lumea asta,
cât timp ai fost viu şi-ai respirat?
— Sunt morarul din Peel, un om foarte
muncitor. Mă numesc Patrick Lonan şi sunt
membru al Tynwaldului…
Nu mă mai miram acum că Adriana trebuise să
fie înfrânată de yeomeni. Lizzie tocmai îi ucisese
tatăl.
Vrăjitoarea scoase un hohot de râs crud.
 — Ai fost membru al Tynwaldului. Acum nu eşti
decât un spirit rătăcit. O să mă slujeşti şi-o să-mi
îndeplineşti poruncile. Întoarce-te în negură şi
aşteaptă să te chem!
Stafia lui Patrick Lonan se tângui înfricoşată şi
începu să dispară. Torţele se aprinseră la loc,
luminând chipurile îngrozite ale oaspeţilor. Mulţi
dintre ei erau în picioare, gata să încerce să fugă
din salon. Yeomenii păreau la fel de
înspăimântaţi, nefiind în stare să-i reţină pe cei
care ar fi dorit să plece. Însă Lizzie preluă imediat
controlul asupra situaţiei.
— Staţi jos! Comandă ea. Toată lumea.
Aşezaţi-vă acum sau vă duceţi după morarul
mort!
În câteva secunde, toată lumea îşi ocupă
locurile. Mi-am îndreptat privirea spre masa din
spate, însă nu se vedea nici urmă de Adriana.
Femeia care bănuiam că era mama ei stătea încă
îngenuncheată, încercând să izgonească un
atacator nevăzut. Întreaga faţă îi zvâcnea, iar
corpul începuse să-i fie scuturat de convulsii.
Murmura aiureli, ajunsă în pragul nebuniei din
cauza magiei lui Lizzie.
M-am uitat la Daniel Stanton. Era la fel de
încremenit de groază ca şi restul celor prezenţi,
evident incapabil să atenteze la viaţa lui Lizzie.
— Aţi văzut de ce sunt în stare, strigă
vrăjitoarea. Moartea îi aşteaptă pe toţi cei care mi
se împotrivesc, ca şi frica şi suferinţa până şi pe
lumea cealaltă. O să-i permit Tynwaldului să se
întrunească pentru ultima oară, ca să dizolve
Consiliul Guvernator şi să mă declare suverană
peste insula asta. Şi-acum plecaţi! Toată lumea!
Oricine doreşte să mă slujească poate să se
întoarcă în castel mâine seară, la aceeaşi oră.
Atunci o să vă primesc omagiile.
Salonul se goli repede. Lizzie avea o expresie de
triumf pe chip. Făcu semn spre doi dintre
străjeri, cărora le arătă în direcţia nevestei
morarului.
— Duceţi-o la ea acasă… să moară! Ordonă ea.
Să fie un exemplu a ceea ce li se-ntâmplă celor
care îndrăznesc să mă supere.
O târâră afară pe mama Adrianei, femeia încă
văicărindu-se, pradă chinurilor.
— Pieriţi din ochii mei! Zise Lizzie, arătând spre
mine şi spre Alice. Întoarceţi-vă în turn. Vreau să
vorbesc cu majordomul meu între patru ochi.
Pentru o clipă, mi-a trecut prin gând că aş putea
pur şi simplu să-i urmez pe ceilalţi oaspeţi,
ieşind din marele salon şi traversând şanţul de
apărare. Dar atunci n-aş mai fi putut să mă
întorc în castel şi să-l salvez pe Vraci. Şi, oricum,
mă îndoiam că Lizzie mi-ar fi permis-o: puterea ei
asupra mea era încă destul de mare. Aşa că am
urmat-o ascultător pe Alice, traversând curtea
interioară, spre turn. Am urcat scările, am intrat
în camera mea şi ne-am aşezat împreună pe
băncuţa de la fereastră. Afară era Întuneric
beznă şi nu se vedeau nici luna, nici stelele; doar
vreo câteva felinare pâlpâiau pe îndepărtatul zid
de hotar.
— Lizzie l-a omorât pe tatăl Adrianei… am
murmurat.
Alice încuviinţă.
— Iar acum Adriana probabil c-a fost dusă jos,
în carcere, să-i ţină de urât lui Moş Gregory. Nu
i-a luat prea mult lui Lizzie până să înceapă să le
umple la loc, nu? Nu se poate s-o lăsăm să
asasineze pe oricine are chef. Trebuie să facem
ceva, Tom.
— Dac-am ataca-o, ne-ar putea omorî pe loc cu
vreunul dintre farmecele ei. Ai văzut ce-a păţit
morarul. E în stare să mă forţeze să fac tot felul
de lucruri împotriva voinţei mele, până şi să
sparg urciorul cu sânge. În câteva zile, ar putea
să pună stăpânire pe insula asta, după care o să
se gândească la răzbunarea împotriva Vraciului.
Trebuie să-l scoatem din celulă înainte ca ea să
înceapă să-i facă rău cu adevărat. E riscant, dar
singura cale de ieşire din temniţa asta este prin
tunelurile buganului.
Vorbele îmi erau pline de vitejie, însă pe
dinăuntru mă cutremuram doar gândindu-mă la
bugan. Să ajung faţă în faţă cu demonul pe
propriul său domeniu ar fi însemnat moarte
sigură.
— Ai dreptate, Tom, dar va trebui să alegem un
moment în care ea să nu fie cu ochii pe noi. De
îndată ce-şi va da seama că am dispărut, o să-l
trimită după noi. În clipa asta, e ocupată să-i dea
ordine noului ei majordom, întărindu-şi puterea
aici. Şi toate străjile sunt la post acum… adică
n-ar rămâne nimeni în camera străjerilor! Acum,
chiar acum ar fi momentul să încercăm! Strigă
ea.
Alice avea dreptate. Trebuia să acţionăm – şi
chiar acum, când Lizzie se aştepta cel mai puţin.
Dacă ne prindea, nu ne-ar fi arătat niciun pic de
îndurare. Încercând să nu mă gândesc la
riscurile pe care ni le asumam, am condus-o pe
Alice în camera de lucru, unde lordul Barrule
studiase şi practicase animismul. Deschizând
uşa, am descoperit atât toiagul Vraciului, cât şi
pe-al meu. Când ne-am întors să plecăm, Alice a
luat şi caietul şamanului.
— Ăsta pentru ce-ţi mai trebuie, Alice? Am
întrebat-o, încruntându-mă, nerăbdător să ies
de-acolo înainte să se întoarcă Lizzie.
— Cine ştie ce-am putea să aflăm, Tom? Ar
putea să se dovedească folositor. În plus, dacă-i
luăm noi, n-o să cadă în mâinile lui Lizzie.
Am încuviinţat: avea destulă dreptate. Am
parcurs grăbiţi sala tronului, apoi am coborât
treptele spre temniţă. Am trecut fără probleme
prin camera străjerilor şi, luând cu noi un felinar
dintr-un cui, am pornit de-a lungul coridoarelor
strâmte şi umede, spre celule.
Erau multe celule acolo, dar nu aveam nevoie să
le verificăm pe toate, cele goale având uşa
deschisă. În sfârşit, am ajuns şi la cele două
încuiate. Folosindu-mi cheia, am descuiat-o pe
cea dintâi şi am găsit-o pe Adriana, stând pe
podea într-un colţ, sprijinindu-şi capul în mâini.
Când văzu cine suntem, sări în picioare şi se
repezi spre noi.
— Ce s-a întâmplat cu mama? Ne întrebă cu
ochii plini de lacrimi.
— Au dus-o acasă, i-am răspuns. Îmi pare foarte
rău, Adriana, pentru tatăl tău…
— Deci l-a omorât? M-au târât afară înainte să
ştiu sigur ce s-a întâmplat, zise ea îndurerată.
— Da, l-a omorât, am încuviinţat, plecându-mi
capul.
Nu i-am mai povestit cum Lizzie îi chemase
spiritul din Limb; asta n-ar fi făcut decât să-i
sporească suferinţa.
— Mamei o să-i vină greu să trăiască fără el,
rosti Adriana, începând să plângă. Tata a fost
mereu atât de sincer…
— A fost viteaz, am spus, dar n-avea de unde să
ştie cui i se împotrivea şi cât de puternică este în
realitate Lizzie…
— O să încercăm să evadăm din temniţă prin
tuneluri, îi explică Alice, bătând-o compătimitor
pe umăr. O să fie primejdios, dar tot e mai bine
decât să stăm aici.
Am ieşit din celula ei. Am introdus cheia în
încuietoarea următoarei uşi. Era înţepenită şi
trebui să mă forţez câteva clipe să răsucesc
cheia. Cedă până la urmă, iar eu am deschis uşa.
Alice ridică felinarul şi am privit toţi înăuntru.
Am văzut peretele de pământ şi tunelul din el.
Tocmai atunci se mişcă ceva. Mi-a sărit inima
din piept şi am făcut un pas înapoi, neliniştit. La
început, am crezut că era buganul, dar în loc
apăru Vraciul, târşâindu-şi picioarele spre noi,
cu o mână la ochi, ca să şi-i ferească de lumină.
Stătuse mult timp în beznă.
— Ei bine, băiete, vederea ta este o alinare
pentru bătrânii mei ochi.
I-am zâmbit, întinzându-i toiagul.
— Am o grămadă de lucruri să-ţi povestesc, dar
vor trebui să aştepte până mai târziu. Străjile ar
putea să ne caute dintr-o clipă în alta. O să
încercăm să evadăm prin tunelurile buganului.
Ori asta, ori urcăm înapoi scările şi dăm nas în
nas cu Lizzie. Iar yeomenii sunt acum sub
stăpânirea ei.
Vraciul încuviinţă.
— Atunci nu prea avem de ales. Nu ştim unde
duc tunelurile, aşa că putem foarte bine să
începem de-aici, zise, arătând în spate, spre
întunecoasa intrare din peretele de pământ al
propriei celule.
Deodată, m-am întrebat de ce nu evadase deja
pe-acolo. Mai devreme, în timp ce eram închis în
celula mea, mă hotărâsem să nu risc aşa ceva.
Numai că eu eram doar un ucenic, în timp ce el
era Vraciul; trebuie să-i fi trecut prin gând că era
unica lui şansă de a scăpa de tortură şi de
moarte. Să-i fi lipsit tăria şi curajul de a înfrunta
de unul singur tunelul? N-am avut însă răgaz să
zăbovesc asupra acestei probleme, fiindcă Alice
vorbi.
— Ba ştim unde duce unul dintre tuneluri, zise
ea. Cel din sala lungă, în care ţineau luptele cu
câinii, duce spre copacul cu scorbură…
— Dar e înconjurat de un osuar, Alice, i-am
reamintit.
— E foarte primejdios, dar s-ar putea să fiu în
stare să găsesc poteca secretă a lui Lizzie. Sunt
gata să încerc.
— O singură greşeală dacă faci, o să mori
zdrobită în câteva secunde, fato, o preveni
Vraciul, clătinând din cap.
— Nu-i altă cale mai bună, ripostă Alice. Altfel,
orbecăim la nesfârşit prin tunelurile buganului.
Vraciul oftă, apoi îşi înclină capul în semn de
aprobare.
— Bun, atunci ia-o înainte…
Am ieşit din celula lui şi am pornit de-a lungul
coridorului; curând, acesta se lărgi, iar sub
picioare am simţit lespezile uscate de piatră. Am
mai luat câteva felinare de pe pereţi; în tunel
urma să avem nevoie de cât mai multă lumină cu
putinţă. Pe măsură ce ne apropiam de încăperea
aceea prelungă, am auzit lătrături puternice.
Duhoarea mortăciunilor şi a fecalelor de animale
era copleşitoare. I-am văzut pe cei trei câini-lupi
ferecaţi încă în cuştile lor, iar trupul putrezit al
lordului Barrule zăcea în acelaşi loc în care
căzuse, lângă tron.
— Ar trebui să le dăm drumul câinilor, am
propus. N-au mai fost hrăniţi. Ar putea să treacă
cine ştie câte zile până să se sinchisească şi de ei
cineva.
— Ai grijă, băiete, mă preveni Vraciul. Au fost
trataţi cu mare cruzime; cine ştie cum vor
reacţiona?
I-am eliberat precauţi. Dar câinii nici nu ne
atacară, nici nu începură să se lupte între ei.
Vreo doi fugiră imediat afară din încăpere, însă
cei mai mulţi doar rătăciră pe-acolo, oropsiţi.
Gheară, Tunet şi Fulger erau încântaţi să mă
vadă. Îmi făcea bine să-i mângâi din nou şi să-i
văd cum îşi flutură cozile; bucuria lor mă făcu să
simt un nod în gât. Erau flămânzi şi murdari, iar
felul în care fuseseră trataţi mă înfuria, dar bine
măcar că puterea şamanului asupra lor se
destrămase, iar ei redeveniseră cei de dinainte.
În clipa în care am intrat în tunelul din celălalt
capăt al încăperii, ei ne urmară înăuntru.
Eu mergeam înainte, urmat îndeaproape de
Alice, iar Vraciul venea ultimul, după Adriana, în
caz că am fi fost atacaţi din spate. Tunelul era în
întregime din pământ, fără suporturi din lemn,
ca galeriile din mină, iar gândul la greutatea
stratului de ţărână de deasupra noastră mă
înfricoşa. Puteam să fim foarte uşor îngropaţi de
vii acolo, jos; probabil că mai mereu se întâmpla
aşa ceva. Se vedeau şi rădăcini; uneori erau
răsucite precum şerpii, iar eu trebuia să-mi repet
într-una în gând că nu se mişcau.
Felinarele erau mult mai folositoare decât ciotul
de lumânare pe care-l avusesem prima dată,
când mersesem cu Alice şi cu Lizzie, şi nu trecu
mult până când am întâlnit cele dintâi oseminte:
nu erau aranjate în grămezi mari, ca în bârlogul
unei vrăjitoare de oase, dar nu parcurgeam mai
mult de douăzeci de metri fără să zărim vreun
fragment de schelet omenesc. Câteodată era un
craniu pe jumătate îngropat în peretele lateral al
tunelului ori un fragment de os dintr-un picior
sau dintr-un braţ sau doar câteva degete. Cu
toate acestea, nu simţeam ca pe-acolo să fi
zăbovit vreun spirit; nu erau decât rămăşiţe
omeneşti. M-am oprit lângă o labă a piciorului
aproape intactă: nu lipsea decât degetul mic. La
stânga ei era un craniu; o rădăcină şerpuise prin
găvanul din stânga şi ieşise prin cel din dreapta,
după care-şi continuase drumul prin pământ.
— De ce sunt atât de multe oase aici? Am strigat
peste umăr, spre Vraci. Aparţin deţinuţilor care
au încercat să evadeze din celule?
— Câteva, poate, îmi răspunse el. Dar buganul
mai elimină unele dintre oasele pe care le-a
înghiţit când s-a hrănit.
M-am cutremurat, gândindu-mă că piciorul şi
craniul petrecuseră cine ştie cât timp în
stomacul buganului.
Vreme de vreo cinci minute am înaintat cu spor,
dar apoi am întâlnit un obstacol. În faţa noastră
erau rădăcini groase, ce blocau complet tunelul
principal. Un alt tunel cobora în pantă,
îndreptându-se în jos. Era nou şi proaspăt săpat:
nu-mi plăcea câtuşi de puţin cum arăta.
CAPITOLUL 19
TAINIȚA CRUNTĂ
Asta-i lucrarea buganului, am zis. Şi-acum ce
facem?
— Ca să ajungem la copacul cu scorbură,
trebuie să trecem cumva de rădăcinile astea,
răspunse Alice.
— Am putea să săpăm cu toiegele pe lângă ele,
dar asta ne-ar lua o veşnicie, am comentat,
întorcându-mă să privesc dincolo de Alice şi de
Adriana. Sunt rădăcini care ne blochează
drumul! I-am strigat Vraciului. Mergi un pic
înapoi. Trebuie să le lăsăm loc câinilor să-şi facă
treaba. Gheară! Tunet! Fulger!
Câinii se strecurară nerăbdători pe lângă noi, în
timp ce ceilalţi se retrăgeau. În scurtă vreme, cei
trei dulăi râcâiau entuziaşti pământul,
aruncându-i înapoi cu labele. De fapt, ne-am
ales cu două tuneluri în loc de unul, fiindcă
Gheară lucra pe partea stângă, în timp ce Tunet
şi Fulger săpau propriul tunel în partea dreaptă.
Cel din urmă era mai mare, iar Vraciul şi cu
mine l-am lărgit cu lamele toiegelor până când
am putut să ne strecurăm înăuntru.
În sfârşit, înaintam din nou. Începeam să mă
simt mai optimist cu privire la şansele noastre de
scăpare din copacul găunos. Era ceva
primejdios, dar dacă putea cineva să descopere
trecerea secretă prin osuar, atunci aceea era
Alice.
Curând însă am întâmpinat o nouă problemă,
de data aceasta mult mai neplăcută. Tunelul în
care mergeam era complet blocat de pământ bine
îndesat. Încă o dată, un nou tunel fusese săpat
de bugan: unul care cobora abrupt la vale.
Vraciul se târî înainte până ajunse lângă mine,
clătinând din cap.
— Am putea încerca să săpăm din nou, dar
întregul tunel ar putea să se prăbuşească în
urma noastră, zise el. Nu-mi place, băiete. Mai că
suntem mânaţi ca oile, forţaţi să coborâm în
locul în care vrea cineva să ajungem.
— Buganul? Am întrebat.
— Poate… dar este posibil să acţioneze în folosul
lui Lizzie. Până acum trebuie să fi aflat că am
fugit din turn. Ori ne întoarcem pe unde am
venit, ori coborâm pe-acolo, zise, arătând spre
noul tunel.
— Dacă ne întoarcem, vom fi aşteptaţi. De data
asta, Lizzie ne va arunca pe toţi în temniţă, am
răspuns eu.
Vraciul ridică din umeri.
 — Atunci n-avem de-ales. Merg eu primul,
băiete; cine ştie ce ne aşteaptă?
Şi, zicând acestea, porni să se târască de-a
lungul tunelului.
Coborârea devenea tot mai abruptă, iar eu, din
ce în ce mai neliniştit. Simţeam primejdia în faţa
noastră.
Apoi tunelul începu să se lărgească, aşa că
Vraciul se ridică în picioare, înălţându-şi
felinarul. Câteva clipe mai târziu, am zărit în faţă
un spaţiu vast. Pereţii erau atât de departe, încât
lumina nu putea ajunge la ei. Eram la intrarea
într-o imensă grotă.
Până şi câinii tăcură. Rămaseră în spatele
nostru, nedorind să se aventureze mai departe şi
să exploreze. Poate că aveau aceeaşi senzaţie ca
şi noi: una de uluire; sentimentul că aveam de-a
face cu ceva cu totul nou, mai presus de
cunoştinţele noastre.
— Nu mă aşteptam la aşa ceva, mărturisi
Vraciul, cu vocea doar un pic mai tare decât o
şoaptă. Cred că ştiu ce este aici. Am crezut că nu
este decât un mit… o poveste. Şi totuşi, este
adevărat…
— Ce este adevărat? L-am întrebat eu. Ce este?
Însă Vraciul nu făcu decât să murmure ceva în
barbă, fără să-mi răspundă.
— Asta n-a fost făcută de bugan, rosti Alice.
Zece vieţi i-ar fi trebuit să sape atât de mult,
chiar dacă ghearele lui pot să pătrundă şi prin
stâncă.
— Era deja aici, iar buganul s-a nimerit din
întâmplare, zise magistrul meu.
— Sau poate c-a ştiut că e aici, interveni
Adriana, apărând din tunelul întunecos. Poate a
ales dinadins să-şi sape labirintul aici, fiindcă
ştia de existenţa grotei.
— Dar la ce i-ar fi trebuit ceva atât de uriaş? Am
întrebat, gândind cu voce tare.
— Ei bine, după cum ţi-am spus deja, băiete,
răspunse Vraciul, un bugan ia animus, forţa
vitală a unei fiinţe omeneşti, depozitându-l în
centrul labirintului său; din moment ce lucra
împreună cu şamanul, avea nevoie de foarte
mult spaţiu. Dar aici este ceva imens… cu mult
peste ceea ce i-ar fi trebuit.
— La ce foloseşte el un animus?
— Ei bine, se ştie că pentru un şaman
reprezintă o sursă de energie magică, dăruindu-i
stăpânirea asupra animalelor şi permiţându-i
să-şi proiecteze spiritul departe de corp. Cât
despre bugan, nimeni nu a purtat vreodată o
conversaţie adevărată cu o astfel de creatură.
Şopteşte, ameninţă, apoi absoarbe acel animus
şi-şi ucide victima, dar nu ştim şi de ce.
Şamanul, lordul Barrule, ar fi ştiut mai multe,
dar el este acum mort… Ei bine, băiete, continuă
magistrul meu, m-ai întrebat ce este locul
acesta, iar eu o să-ţi răspund. Este un loc pe care
n-am crezut c-o să-l văd cât voi trăi. Unul despre
care doar am auzit. Este cunoscut drept Tainiţa
Cruntă, după numele celui care a creat-o, fiind
cea mai mare sursă de animism din lume. La
început, a fost acumulată de un şaman pe nume
Lucius Grim , acum multe sute de ani. Se spune
că era capabil să-şi proiecteze spiritul până în
Întunericul însuşi, dar că în final sufletul i-ar fi
fost mistuit de un demon. Aceasta îi este
moştenirea, fără îndoială sporită de alţi şamani,
cel din urmă fiind lordul Barrule. Oricum, hai să
mergem… dar ţine-te aproape de peretele grotei.
Cine ştie… poate găsim vreo altă ieşire.
Vraciul porni înainte, urmat de câini, încă
abătuţi. Sub picioarele noastre, noroiul moale
lăsă locul pietrei. Nu dură mult până când Alice
icni uimită: observase ceva în faţă.
— E ceva acolo, zise ea. Văd lumini mişcând.
Nu-mi place cum arată.
Ne-am ridicat privirile spre locul pe care ni-l
arăta. Minuscule punctuleţe de lumină galbenă,
ca nişte stele îndepărtate, se combinau,
alcătuind desene complicate, mişcându-se mai
degrabă ca un banc de peşti decât ca un stol de
păsări. Am încercat să le număr; era greu, dar mi
s-a părut că ar fi şapte. Deodată, una dintre ele
se desprinse de celelalte şi pluti în jos spre noi.
Pe măsură ce se apropia, am observat că era o
sferă învăpăiată.
— Elementalii de foc! Strigă Alice. Exact ca alea
pe care le-am văzut în Grecia…
 Înfruntaserăm acolo tipuri diferite de
elementalii de foc, de la globurile incandescente
până la asterii semănând cu stelele în cinci
colţuri. Toate erau ucigătoare şi puteau să te
prefacă în cenuşă în câteva clipe. În mod sigur,
aşa făcuseră cu Bill Arkwright.
Totuşi, Vraciul clătină din cap.
— Nu, fato, indiferent ce-ar fi, nu sunt
elementalii de foc. Este prea multă umezeală în
grota aceasta. De fapt, întreaga insulă are un
climat umed, foarte asemănător celui din
Comitat. Nu este locul potrivit pentru astfel de
entităţi. N-ar putea supravieţui aici.
Parcă vrând să-i adeverească spusele, în loc să
ne atace, sfera învăpăiată se retrase, plutind în
sus, şi, încă o dată, se transformă într-un punct
luminos îndepărtat, alăturându-se iar
partenerelor ei, în dansul lor straniu. Parcă voise
să ne privească mai de aproape şi ajunsese la
concluzia că nu prezentam vreun interes.
Abia atunci observă Vraciul că Alice ducea cu ea
un caiet.
— De unde-i ai, fato? Întrebă încruntându-se. A
fost al şamanului?
Alice încuviinţă.
— E caietul lui. L-am luat ca să nu pună Lizzie
mâna pe el şi să înveţe lucruri noi despre
Întuneric. E mai bine să fie la noi, nu crezi?
Magistrul meu nu păru convins, dar nu mai zise
nimic şi ne-am continuat drumul, urmând
curbura peretelui grotei. Încă o dată, Alice fu cea
care ne făcu să ne oprim. Adulmecă zgomotos de
trei ori.
— E ceva în faţă şi vine încoace, ne preveni ea.
Ceva din Întuneric…
Nici nu termină bine de vorbit, că imediat cei trei
câini începură să mârâie; şi ei simţiseră
primejdia. Ne-am ridicat felinarele şi am zărit o
siluetă apropiindu-se de noi.
— E neomul, anunţă Alice pe când acesta intra
în cercurile de lumină.
Avea dreptate. Corn era singur. Cele două găuri
din urechi prin care fusese trecut lanţul păreau
încă inflamate, iar globii săi oculari orbi, de un
alb-lăptos, se mişcau de parcă ne-ar fi cercetat
pe rând pe fiecare dintre noi.
Unirea dintre Diavol şi o vrăjitoare putea
produce o mare diversitate de vlăstare.
Grimalkin, vrăjitoarea asasină, dăduse odinioară
naştere unui copil perfect uman; Diavolul îl
ucisese pe loc, tocmai din acest motiv. Alice,
născută întru totul ca un om normal, avea însă
potenţialul de a deveni o puternică vrăjitoare. Iar
aici, la celălalt capăt al balanţei, era această
figură demonică, o bestie încornorată, la fel ca
tatăl care-l zămislise.
Vraciul îşi pregăti toiagul şi se apropie de
creatură. Neomul şuieră la el printre dinţi, după
care vorbi cu un glas aspru.
— Veniţi după mine, scrâşni el.
 — Şi de ce-am face una ca asta? Întrebă
magistrul meu, ridicându-şi ameninţător
toiagul.
— Veniţi după mine, repetă Corn, întorcându-se
şi îndreptându-se spre Întuneric.
Nu-mi surâdea ideea de a părăsi relativa
siguranţă a peretelui de stâncă. Aveam o
senzaţie neplăcută cu privire la aventurarea în
caverna aceea vastă: puteai să te rătăceşti sau,
pur şi simplu, să fii înghiţit de Întuneric.
— Stai! Strigă Vraciul, gândind fără îndoială
acelaşi lucru. Trebuie să ne dai un motiv
întemeiat dacă vrei să te urmăm; altfel rămânem
aici!
Neomul se întoarse din nou cu faţa spre noi, iar
trăsăturile i se schimonosiră de mânie, arătând
mai degrabă ca o fiară decât ca o fiinţă
omenească.
— Trebuie să veniţi după mine. Nu aveţi de ales.
— Întotdeauna poţi alege, răspunse Vraciul. Da,
întotdeauna poţi s-o faci. Dacă rămânem aici…
— Atunci o să staţi în grota asta până muriţi. Nu
puteţi scăpa de-aici decât dacă vreau eu. Acum,
că stăpânul meu nu mai e, eu îl manevrez pe
bugan. În ciuda tuturor eforturilor vrăjitoarei, el
încă se supune comenzilor mele… cel puţin
pentru moment.
— S-ar putea să mintă, zise Adriana,
coborându-şi glasul. Mai sigur ar fi să rămânem
aici.
 — Nu şi dacă toate intrările şi ieşirile sunt făcute
de bugan, am subliniat eu.
— Iar eu bănuiesc că exact asta o să
descoperim, rosti Vraciul. Mă tem că,
deocamdată, opţiunea cea mai înţeleaptă este să
facem ceea ce ne cere.
Aşa că, fără tragere de inimă, l-am urmat pe
neom în grotă. Curând, pereţii rămaseră mult în
urma noastră şi ne-am continuat drumul în pata
de lumină galbenă aruncată de felinarele
noastre, dincolo de care nu părea să existe nimic.
Bezna se întindea în toate direcţiile. Paşii noştri
răsunau în tăcerea din jur, iar eu deveneam tot
mai neliniştit.
Situaţia se înrăutăţi curând şi mai mult: lumina
felinarelor noastre începu să scadă, până când,
după câteva clipe, mai dădeau doar cel mai slab
licăr cu putinţă. Asta trebuia să fie o urmare a
folosirii magiei negre, aşa că Vraciul îşi înălţă
imediat braţul, făcându-ne semn să ne oprim.
Abia ce-i ascultasem îndemnul, că felinarele se şi
stinseră de tot, cufundându-ne într-o beznă
deplină.
Era o înşelătorie? M-am întrebat temător. Oare
Corn ne ademenise spre moarte?
CAPITOLUL 20
O IMENSĂ ENERGIE
Am rămas pe loc, pregătindu-mă pentru cine
ştie ce atac ar fi putut să izbucnească dintr-o
clipă într-alta, dar nu se întâmplă nimic.
 — Mergeţi înainte, comandă Corn de undeva din
faţa noastră, din beznă. Aproape am ajuns…
Am înaintat, târşâindu-ne picioarele; era atât de
Întuneric, încât nici măcar nu puteam să-l văd
pe Vraci în faţa mea. Dacă n-ar fi fost zgomotul
scos de cizmele lui în contact cu piatra, aş fi
putut să cred c-a dispărut. Deodată, am văzut în
faţă un licăr slab.
Pe măsură ce ne apropiam, lumina creştea: nu
ca intensitate, ci ca mărime. Îmi amintea de sfera
incandescentă care coborâse din plafonul grotei,
să ne privească. Numai că, în vreme ce aceea
fusese mică şi galbenă, aceasta era roşie şi
imensă. Nici măcar nu era o sferă adevărată: se
îndoia şi-şi modifica forma, de parcă ar fi fost
supusă unor presiuni din partea unor forţe
interioare sau exterioare.
De la distanţă, păruse să aibă contururi bine
definite, dar, pe măsură ce ne apropiam,
observam că era mai degrabă ca o ceaţă dintr-o
vâlcea din pădure, difuză pe margini, dar mult
mai densă în interior. Deja neomul pătrundea în
ea şi se zărea din ce în ce mai nedesluşit. L-am
urmat cu o neplăcere crescândă. Chiar mă
întrebam dacă şi ceilalţi se simţeau la fel. Pielea
de pe braţe şi de pe faţă mă furnica, senzaţia de
pericol sporind cu fiecare pas pe care-l făceam.
Deodată, neomul se opri şi se întoarse cu faţa
spre noi – nimic altceva decât o siluetă
încornorată pe fundalul strălucitor.
 — Este, într-adevăr, tainiţa lui Lucius Grim…
am avut dreptate, murmură Vraciul.
— Nu reprezintă vreo primejdie pentru voi, îi zise
Corn. Cel puţin, nu în sine. E locul în care
buganul îşi depozitează forţa vitală pe care o fură
de la cei vii. Energie, atâta tot: un vast depozit de
anima, culese de-a lungul secolelor.
— Câte sute de oameni a asasinat… comentă
Vraciul, clătinând dezgustat din cap.
— Nu numai sute: mii şi mii, îl corectă neomul.
Şi alţi bugani au contribuit la sporirea
depozitului; asta are loc de secole. Grota e acum
o uriaşă sursă de energie şi un loc de întâlnire
pentru toţi cei iscusiţi în magia animismului: nu
doar şamanii în forma spirituală, ci şi vrăjitoarele
române. În prezent, strânse într-un sabat de
şapte, şi-au proiectat temporar spiritele din
îndepărtata lor ţară natală. V-au văzut intrând în
grotă şi m-au prevenit unde să vă găsesc.
Cele şapte luminiţe dănţuiau acum sus,
deasupra capetelor noastre: mi-am dat seama că
erau, mai mult ca sigur, spiritele vrăjitoarelor.
Mi-am amintit că citisem o însemnare despre
astfel de lucruri în Bestiarul Vraciului. Erau
primejdioase: un asemenea grup putea să
absoarbă forţa vitală dintr-o victimă omenească
în decurs de câteva minute.
— Haideţi! Să terminăm odată, ceru Vraciul cu
nerăbdare în glas. Ce vrei?
— Răzbunare, rosti neomul, cu chipul plin de
cruzime schimonosindu-se de mânie. Vreau
răzbunare împotriva vrăjitoarei care mi-a
asasinat stăpânul, pe lordul Barrule. Vreau să fie
distrusă!
— Da, şi noi vrem să-i venim de hac, îl aprobă
Vraciul. Dar ne-ai adus tocmai până aici numai
ca să ne spui asta? Dacă da, atunci era mai bine
să ne laşi să ne vedem de drumul nostru.
— Trebuia să vă arăt asta… şi să vă ofer
informaţii de o importanţă vitală, adăugă Corn.
Informaţii care v-ar putea ajuta s-o opriţi înainte
să ajungă să stăpânească peste toată insula.
Vedeţi voi, fără să-şi dea seama, vrăjitoarea
foloseşte falangele degetelor mari ale stăpânului
meu ca pe un conductor, extrăgând din energia
înmagazinată aici. Şi va fi şi mai rău, mult mai
rău. Folosesc şi eu aceeaşi energie şi încerc să-i
rezist. Numai că ea e mai puternică decât mine,
mult mai puternică, aşa că foarte curând va
pune stăpânire pe bugan. Şi atunci acest vast
rezervor va fi la dispoziţia ei! În momentul de
faţă, ea nu ştie nimic despre tainiţă, dar, de
îndată ce va face din bugan o creatură supusă ei,
va afla repede adevărul. Şi îşi va da seama de ce
poate fi capabilă. Nu se va opri aici. Până la
urmă, şi alte naţiuni, de dincolo de ţărmurile
insulei noastre, vor fi în primejdie. Stăpânul meu
era obsedat de pariuri şi nu s-a sinchisit
niciodată să recolteze mai mult decât o fracţiune
din energia magică existentă aici; vrăjitoarea
însă o va folosi pe toată împotriva celor care i se
opun. Trebuie să acţionaţi repede, până nu e
prea târziu!
Vraciul încuviinţă.
— Trebuie să luăm oasele acelea de la ea… cu
toate că e mai uşor de zis decât de făcut. Cât mai
poţi să-i rezişti? Cam cât poţi s-o mai ţii la
distanţă de bugan?
— Mi-e imposibil să spun. Tot ce ştiu e că devine
tot mai greu cu fiecare zi trecută, răspunse Corn.
Nu avem timp de pierdut. O să vă arăt un tunel
care-o să vă ducă sus, în pădurea de deasupra.
Nu trebuie să înfruntaţi osuarul vrăjitoarei.
În timp ce neomul ne conducea prin bezna
grotei, felinarele noastre se aprinseră din nou,
strălucind ca la început. Ne călăuzi până la un
tunel proaspăt săpat, după care se retrase înapoi
în penumbră. Tunelul urca într-un unghi abrupt
şi era, într-adevăr, liber; în decurs de câteva
minute, ne aflam deja printre copaci. Încă
domnea Întunericul, dar cerul începea să se
lumineze la orizont, spre răsărit, aşa că puteam
să desluşim în depărtare castelul Greeba, cu
felinarele sclipind pe crenelurile sale: straja
probabil că era în stare de alarmă totală.
— Turnul acela este prea aproape cât să fim în
siguranţă, zise Vraciul. Cu cât ne vom putea
îndepărta mai mult de el, cu atât voi fi mai fericit.
— Nu mai există niciun loc sigur, fu de părere
Adriana. Eu o să merg acasă, la Peel – trebuie s-o
văd pe mama. Şocul morţii tatei poate c-a fost
prea puternic pentru ea. Sunteţi bine-veniţi să
mergeţi cu mine.
— Suntem străini pe insula aceasta, aşa că-ţi
vom accepta bucuroşi invitaţia, răspunse
Vraciul, dar mai întâi ar fi bine să ne regăsim
sacii.
Erau încă în locul în care-i lăsasem. Am luat
caietul şamanului de la Alice şi l-am pus în sacul
meu, pe care apoi l-am ridicat, împreună cu cel
al magistrului meu. Pe urmă am pornit cu toţii
spre apus, de data aceasta Adriana fiind cea care
mergea în frunte. După o vreme, Alice se duse
alături de ea şi începură să sporovăiască.
Era o dimineaţă tristă şi ceţoasă, cu o burniţă
rece abătându-ni-se peste feţe din cerul cenuşiu.
Înaintarea ne era lentă, din cauză că ne feream
de cărările şi de potecile circulate şi o tăiam prin
păduri, printre tufişurile din care picura ploaia.
Curând, aveam poftă să mănânc ceva şi să mă
bucur de un pic de căldură şi de adăpost.
— Unde e România? Am întrebat, potrivindu-mi
paşii după cei ai Vraciului.
— Este o ţară împădurită, la nord-vest de patria
mamei tale, Grecia, băiete. De ce? Te gândeşti la
cele şapte vrăjitoare?
Am încuviinţat.
— Au bătut cale lungă ca să viziteze grota, am
zis.
— Adevărat, băiete, dar n-au venit personal,
fiindcă altfel chiar am fi fost la ananghie. Ceea ce
am văzut au fost spiritele lor, proiectate din
trupuri prin puterea animismului, atras aici de
tainiţa aceea. Cooperau cu neomul acela, aşa că
nu reprezentau o ameninţare. Sarcina noastră
este însă importantă. Chiar dacă vom izbândi în
înfruntarea cu Lizzie şi cu buganul, ar fi
primejdios să lăsăm toată această energie
înmagazinată aici. Cine ştie ce alţi sălăşluitori ai
Întunericului ar putea s-o găsească şi s-o
folosească pentru propriile scopuri?
— Atunci de ce nu s-a întâmplat aşa ceva până
acum?
— Poate că s-a întâmplat, băiete, dar ai nevoie
de multă dibăcie ca să controlezi o astfel de
tainiţă. Nici măcar Lucius Grim nu i-a înţeles
cum se cuvenea puterea… iar acest fapt a
condus, în cele din urmă, la propria-i distrugere.
Lordul Barrule a fost prea distras de pariurile lui
ca să beneficieze din plin de întreaga-i energie.
Totuşi, cu timpul, o persoană puternică sigur se
va folosi de ea. Mai există şi alţi bugani pe insula
aceasta care ar putea contribui la ea; ca şi
duhurile, ei pot folosi monumentele străvechi
când vor să călătorească dintr-un loc în altul.
Da, va trebui să avem mare grijă în privinţa asta.
Ne aşteaptă o sarcină importantă.

Am ajuns la moara din Peel pe la începutul

după-amiezii. Ieşind din pădure, am zărit în faţa
noastră uriaşa roată, învârtindu-se încet sub
puterea apei care curgea printr-un apeduct cu
multiple bolţi. Dar curând aveam să descoperim
că nu măcina grâne. La auzul veştii despre
moartea lui Patrick Lonan, în semn de respect,
lucrătorii de la moară plecaseră la casele lor.
Spaţioasa casă a morarului se învecina cu
moara: am avut parte de o călduroasă primire
acolo. După ce se îngriji mai întâi de mama ei,
Adriana le ordonă slujitorilor să pregătească băi,
mâncăruri calde şi paturi pentru toţi. Chiar dacă
bietul ei tată murise, ea insista ca munca să se
desfăşoare ca de obicei, trimiţându-le vorbă
lucrătorilor să se prezinte la datorie în dimineaţa
următoare.
Neomul ne îmboldise s-o atacăm cât mai repede
pe Lizzie, însă noi am zăbovit la moară două zile,
odihnindu-ne şi adunându-ne puterile,
gândindu-ne cum ar fi mai bine să procedăm.
Vraciul fu foarte tăcut şi-mi creă impresia că nu
prea avea să ne dea cine ştie ce speranţe.
Cum puteam să învingem? Lizzie pusese
stăpânire pe castelul Greeba şi nu vedeam
niciun motiv pentru ca întreaga insulă să nu fie
cât de curând a ei. Şi dacă afla de întreaga
energie pe care o avea la dispoziţie…
Cu toate acestea, ştiam că nu puteam să
rămânem prea mult timp la moară. Era un loc
prea bătător la ochi în care să ne caute: nu va
trece mult timp până ce vrăjitoarea să-şi trimită
yeomenii după noi.
În dimineaţa celei de-a treia zile de când
ajunseserăm acolo, m-am trezit la mijirea zorilor
şi am plecat să mă plimb împreună cu Alice. Era
o dimineaţă rece, dar senină, iar pe pământ se
aşternuse bruma. Alice mi se părea foarte tăcută
şi simţeam că este tulburată.
— Care-i problema? Am întrebat-o. Pot să-mi
dau seama că te sâcâie ceva. Despre Lizzie este
vorba?
— Lizzie ne sâcâie pe toţi.
N-am mai zis nimic o vreme, aşa că ne-am
continuat drumul în tăcere. Dar după un timp
m-am hotărât să insist cu întrebările.
— Lizzie e mama ta, Alice… şi toată lumea îi
doreşte moartea. Asta probabil că te tulbură…
Hai, spune-mi, nu ţine totul în tine.
— O urăsc, zău că da. Ea nu mi-e mamă. O
asasină, asta e Lizzie. Ucide copii şi le ia oasele.
O să fiu bucuroasă când o să moară.
— În seara în care m-am luptat cu ea, când erai
în cuşcă, a fost la mila mea. Dar n-am putut s-o
ucid. N-a fost doar din cauză că nu mă puteam
îndura s-o fac cu sânge rece, ci şi pentru că era
mama ta. Pur şi simplu, nu mi se părea că ar fi
bine, Alice.
— Ascultă-mă pe mine, Tom. Ascultă bine ce-o
să-ţi spun. Data viitoare când mai ai ocazia,
omoar-o. Nu şovăi. Dac-ai fi ucis-o în seara aia,
i-ai fi scutit pe toţi de o grămadă de necazuri!
 Dar abia termină de rostit Alice aceste cuvinte,
că şi începu să hohotească necontrolat. Am
cuprins-o în braţe, iar ea îşi lăsă capul pe umărul
meu. Plânse mult timp, dar, după ce tăcu, am
strâns-o de mână şi am dus-o înapoi spre casă.
Când ieşeam dintre copaci, am văzut-o pe
Adriana aruncând firimituri unui mic stol de
păsărele, în apropierea intrării principale a casei.
Când ne zări, bătu din palme, iar păsărelele îşi
luară imediat zborul, cele mai multe aterizând pe
acoperiş. Apoi traversă pajiştea brumată, în
întâmpinarea noastră.
Pe chip îi era întipărită îngrijorarea: mama ei
suferea încă de pe urma întâlnirii cu Osoasa
Lizzie şi tot nu se ştia nimic despre unde s-ar fi
putut afla Simon Sulby; atât el, cât şi căpitanul
Baines păreau să fi dispărut fără urmă.
— Cum se simte azi mama ta? Am întrebat-o.
— Pare ceva mai întremată, îmi răspunse
Adriana. După niscaiva muncă de convingere, a
reuşit să soarbă câteva guri de supă de carne în
dimineaţa asta. Dar e încă tulburată şi nu pare
să-şi dea seama că e acasă. Din fericire, a uitat
ce s-a întâmplat cu tata. Mi-e groază la gândul
c-o să trebuiască să-i dau vestea… Şi mă tem că
am veşti rele pentru noi toţi, continuă ea,
încruntându-se. Bănuiesc că ne aşteptam la aşa
ceva încă de când am sosit. Unul dintre morarii
noştri călărea pe câmp azi-dimineaţă, când a
zărit o ceată numeroasă de yeomeni
adunându-se pe drumul aflat la nord-vest de St.
John’s. Părea că se pregăteau să pornească
mărşăluind încoace. Dacă aşa o fi, înseamnă că
ar putea să ajungă curând.
CAPITOLUL 21
PREGĂTIȚI PENTRU LUPTA
Trebuie să ne ascundem, zise Alice. Sau să
mergem spre miazăzi, de-a lungul coastei.
— Da, aşa e, dar eu n-o să mă alătur vouă,
spuse Adriana. Mama e prea bolnavă ca să se
poată deplasa. Va trebui să rămân aici.
— Să vedem ce părere are domnul Gregory, am
propus, aşa că ne-am îndreptat cu toţii spre
casă. Dar, până să intrăm, Adriana observă în
depărtare un mesager – un yeoman – care alerga
spre noi. Exact atunci ieşi şi Vraciul din casă,
alăturându-ni-se; probabil că-l văzuse şi el pe
fereastră pe omul acela. Se postă lângă noi,
ţinându-şi toiagul pe diagonală, într-o poziţie de
apărare.
Yeomanul se apropie, însă părea să fie
neînarmat. Se opri timp de câteva secunde, cu
capul plecat şi mâinile în şolduri, gâfâind şi
străduindu-se să-şi recapete suflul. Apoi îşi vârî
mâna în buzunar şi scoase un plic.
— Este pentru Tom Ward, anunţă el.
Am luat plicul şi l-am desfăcut, apoi am
despăturit scrisoarea aflată înăuntru şi am
început s-o citesc.
Dragă domnule Ward,

Am părăsit serviciul vrăjitoarei. Pe drept cuvânt,

am fost norocos scăpând cu viaţă. Acum recrutez
o oaste cu care să ne opunem noii suverane a
castelului Greeba şi ne aflăm în drum spre Peel.
Aşteptaţi-ne la moară. Pentru înfrângerea
inamicului nostru, am nevoie de măiestria
dumitale şi de cea a magistrului dumitale.

Al dumitale,
Daniel Stanton

— Ei bine, băiete? Nu ne lăsa să aşteptăm!

Exclamă Vraciul. Citeşte cu voce tare!
Am făcut ceea ce-mi ceruse magistrul meu.
După ce-am terminat, Vraciul se scărpină în
barbă şi mă privi chiorâş.
— Ai încredere în acest Daniel Stanton?
Am încuviinţat.
— E soldat şi, probabil, n-a dus o viaţă
nepătată, dar asta e o afirmaţie valabilă pentru
noi toţi. Da, am încredere în el.
— Bun, atunci aşteptăm să vedem ce are de
spus.
— Doar atât mă întreb: de unde-o fi ştiut că sunt
aici, la moară? Am cugetat eu cu voce tare.
— Păi, nu era prea greu de dedus, băiete,
răspunse Vraciul. Ştie că am evadat împreună
cu Adriana şi că ea îşi va dori cu disperare să fie
alături de mama ei.
— Ei bine, dacă el a aflat unde suntem, e destul
de clar că şi Lizzie o va face.
— Da, băiete, sigur va şti şi ea. Numai că este
probabil mult prea ocupată cu noua ei putere
încât să se mai sinchisească de noi pentru o
vreme. Este încrezătoare că va putea să rezolve
cu uşurinţă problema noastră atunci când va
sosi timpul. În clipa de faţă, îşi consacră întreaga
energie obţinerii controlului asupra insulei. Până
la urmă, va veni şi după noi… ţine minte ce-ţi
spun.

Cam după o oră şi ceva sosi Stanton, împreună

cu oamenii săi. Poate că nu erau mai mulţi de
cincizeci cu toţii, însă erau înarmaţi cu lănci şi
bâte şi arătau înfricoşător.
Adriana, Vraciul, Alice şi cu mine am stat
împreună cu el la masa din bucătărie, în vreme
ce ne explică situaţia.
— Vrăjitoarea are peste trei sute de oameni gata
de luptă, în timp ce eu am adunat până acum
abia a şasea parte. Alţii mi se vor alătura şi sunt
pregătiţi de bătălie, nu te îndoi de asta. Alaltăieri
a trimis grupuri de atacatori împotriva moşierilor
şi a fermierilor care au refuzat făţiş să-i jure
supunere. Unele familii – bărbaţi, femei şi copii –
au fost asasinate cu sânge rece. Însă eu eram
deja plecat pe atunci. Lizzie m-a trimis la St.
John’s cu o parte dintre oamenii pe care-i vedeţi
acum cu mine. Sarcina noastră era să punem
stăpânire pe regiune şi să ne pregătim pentru
întrunirea Tynwaldului, de peste câteva zile.
Vrăjitoarea vrea să dizolve Parlamentul şi să-l
oblige să-i treacă ei puterea. A plănuit să meargă
ea însăşi acolo, după ce eu voi fi avut zona sub
control. Însă eu am discutat cu unii dintre băieţi
şi cu unii dintre membrii Tynwaldului, ajungând
împreună la hotărârea de a încerca s-o oprim. Nu
acceptăm aşa ceva. Niciodată n-am fost nevoiţi
să răspundem în faţa cuiva şi nici nu vom fi
vreodată. Iată de ce suntem aici, continuă el,
privindu-ne pe Vraci şi pe mine. Am fost în
apropierea vrăjitoarei şi m-a înfricoşat de
moarte. Toată energia părea să mi se fi scurs din
corp. Omoară oameni fără ca măcar să-i atingă…
cum să ne descurcăm cu aşa ceva?
— Încă mă gândesc la asta, recunoscu Vraciul.
Puterea ei – faptul că ucide la distanţă cu atâta
uşurinţă – este mai mare decât orice am întâlnit
vreodată la o vrăjitoare. Dar acum, din moment
ce-i cunoaştem sursa, vom găsi până la urmă o
cale, nu-ţi face griji.
Magistrul meu vorbea cu mai multă hotărâre
decât observasem la el de ceva vreme.
— Singura problemă este că Lizzie are
susţinători – o mulţime de yeomeni bine
înarmaţi, mituiţi cu promisiuni de bogăţie şi
putere – şi n-o să ne fie uşor s-o facem să ne
înfrunte de una singură, zise Stanton.
 — Scriai că ai fost norocos scăpând cu viaţă…
Ce s-a întâmplat? L-am întrebat eu.
— În seara în care vrăjitoarea ţi-a ucis tatăl –
Stanton făcu un semn din cap spre Adriana –,
eram deja hotărât să atentez la viaţa ei. Însă
eram la fel de neajutorat şi de îngrozit ca toţi cei
prezenţi şi parcă nu mai aveam sânge în vine. Iar
ea a simţit ceva. De parcă ar fi putut să-mi
citească gândurile. Mai târziu, m-a luat la
întrebări. Voia să ştie cât îi eram de credincios.
Mi-a spus că începea să aibă îndoieli în privinţa
mea şi mi-a poruncit să-i spun adevărul. Puteam
s-o simt chiar în mintea mea, scotocind şi
pipăind. Am început să tremur şi să transpir şi
am avut nevoie de întreaga mea voinţă ca să nu
recunosc că plănuiam s-o ucid. Am fost
aproape… tare aproape.
— Ei bine, am impresia că multe vor depinde de
cât sprijin vei izbuti să obţii, zise Vraciul. Cu
suficienţi oameni, vei putea ataca atunci când se
va întruni Tynwaldul. În învălmăşeala creată, am
putea să-i venim de hac. Dacă lui Lizzie i s-ar
distrage atenţia, ar putea fi legată cu un lanţ de
argint.
— Sau i-aş putea străpunge inima cu spada,
adăugă Stanton. O să trimit mesageri în toate
oraşele şi satele din apropiere, să caute sprijin.
Oricine e capabil să poarte armă şi vrea să lupte
pentru libertatea ţinutului nostru e bine-venit.
Deşi se dusese deja vorba prin satele din
preajmă, până la amiază doar vreo doisprezece
oameni se alăturară cauzei lui Stanton. Cei mai
mulţi dintre ei erau muncitori la ferme, neavând
altceva mai bun de adus cu ei decât bâte, dar alţi
trei puteau să se laude cu lănci, iar unul avea o
suliţă. Aceştia din urmă fuseseră odinioară
yeomeni, însă acum nu mai erau tineri, iar
armele le cam ruginiseră. Totuşi, Stanton îi
întâmpinase călduros şi le acceptase jurământul
de credinţă.
Ceva mai târziu, o altă sosire o făcu pe Adriana
să zâmbească de încântare: un tânăr, ducând cu
el un ciomag zdravăn. Era Simon Sulby.
— Vreo veste despre căpitanul Baines? Îl întrebă
Vraciul după ce băiatul reuşi, în sfârşit, să se
desprindă din braţele Adrianei.
— Mă tem că a fost arestat în St. John’s,
răspunse Simon. Nu avea voie să plece din
Douglas, aşa că l-au dus înapoi pe corabia lui,
sub pază. Şi acolo va rămâne până când vor avea
nevoie de el, să-i ducă pe refugiaţii aceia înapoi
în Comitat.

La începutul serii veni un grup nou, de vreo

douăzeci de yeomeni înarmaţi, ridicând numărul
susţinătorilor noştri la peste optzeci, laolaltă cu
mai multe femei, care-şi însoţiseră bărbaţii. La
rândul lor, acestea aduseseră cu ele şi câţiva
copii, inclusiv cel puţin trei bebeluşi ţinuţi în
braţe.
 Soarele coborî iute, de parcă însuşi timpul s-ar
fi mişcat din ce în ce mai repede. Curând, lângă
moară se aprinseră douăsprezece focuri care
deveniră tot mai strălucitoare pe măsură ce
penumbrele amurgului se îndeseau,
prefăcându-se în Întunericul nopţii. Unul dintre
yeomeni agăţă un steag, cu emblema lui cu trei
picioare, de acoperişul morii. Stindardul începu
să fluture în bătaia vântului, iar tabăra
improvizată răsună de râsete, conversaţiile
devenind acum pline de optimism. Cineva scoase
la iveală o scripcă, femeile îşi azvârliră pantofii
din picioare şi, dintr-odată, dănţuitorii se
învârteau pe pajişte, Simon şi Adriana
alăturându-li-se degrabă. Sosiră şi unii dintre
localnici, urmărind spectacolul de la distanţă.
Era limpede că se tem ca nu cumva să fie
consideraţi părtaşi.
Stanton se pregătea de-acum să-şi conducă
trupa în marş spre St. John’s, la adăpostul
Întunericului. Plănuia să-i ascundă în pădure, la
poalele lui Slieau Whallian, şi să atace la amiază,
când Parlamentul urma să se întrunească.
Cercetaşii raportaseră deja că aveam cale liberă,
aşa că am hotărât să urmăm pe drumul principal
în cea mai mare parte a timpului.
Vraciul, Alice, Stanton şi cu mine am mers în
spatele yeomenilor, însă femeile şi copiii
rămaseră la moară. Fără prea multă tragere de
inimă, Adriana se hotărî să rămână şi ea, fiindcă
trebuia să-şi îngrijească mama. După ce
tratamentul prescris de doctor nu-i îmbunătăţise
deloc starea, o tratase şi Alice, cu plante şi
poţiuni, însă cu prea puţin succes.
Vraciul îmi întinse sacul lui, să i-l car.
— Şansele sunt categoric împotriva noastră, îi
zise el lui Stanton, clătinând din cap. O
vrăjitoare ca Lizzie este capabilă să adulmece
apropierea primejdiei. Este mai mult decât
probabil să-şi dea seama că venim şi să
întrebuinţeze înspăimântarea: acel farmec cu
care-şi îngrozeşte inamicii. Dacă va proceda
astfel, oamenii dumitale, oricât ar fi ei de viteji,
îşi vor lua picioarele la spinare.
Cu toate acestea, Stanton refuză să se lase
descurajat de spusele Vraciului.
— Am văzut de ce este capabilă, dar trebuie să
încercăm. Dacă nu ne împotrivim prin luptă
înseamnă că ea iese biruitoare.

Cu câteva ore înaintea zorilor, eram ascunşi

adânc în pădure, dar la mică distanţă de St.
John’s. Stanton îşi puse oameni de strajă, iar noi
ceilalţi am profitat de răgaz pentru a ne odihni.
Zorii ne aduseră burniţă şi un cer plumburiu;
nu puteam risca să aprindem focuri, aşa că
ne-am mulţumit cu un mic dejun rece; pentru
mine şi Vraci, asta însemna brânză, iar el
bombăni în vreme ce-şi mânca porţia. Prefera să
postească înainte de oricare confruntare cu
Întunericul, dar îşi păstra forţele ciugulind un
pic de brânză.
— Asta nu-i nimic faţă de brânza noastră din
Comitat, băiete, comentă el. Mie îmi place când
este gălbuie şi sfărâmicioasă.
Nu aveam poftă, aşa că n-am prea mâncat nici
eu. Eram neliniştit, iar stomacul mi se strânsese.
Aveam o presimţire foarte rea cu privire la ceea
ce ne pregăteam să încercăm. Noile puteri ale lui
Lizzie erau foarte mari, iar ea dispunea de prea
mulţi oameni. Nu puteam spera să ne apropiem
de ea. Dacă nu eram omorâţi în decursul
atacului, aveam să fim din nou prizonieri. Iar
dacă se întâmpla aşa ceva, mi-era groază până şi
să mă gândesc la ceea ce ne-ar fi pregătit Lizzie;
mai ales Vraciului.
CAPITOLUL 22
BĂTĂLIA DE PE COLINĂ
Daniel Stanton era un comandant capabil şi se
vedea clar că oamenii lui aveau încredere în el
şi-l ascultau fără crâcnire. Prima etapă a
atacului decurse cu bine.
Am înaintat printre copaci către St. John’s,
dispuşi într-un arc de cerc subţire, yeomenii
răspândindu-se astfel încât să se poată ocupa de
patrulele inamice. Întâlniră trei: două dintre ele
se predară fără luptă, iar cea de-a treia opuse
doar o rezistenţă simbolică. Dac-ar fi fost o
confruntare militară deschisă, normală,
elementul-surpriză ar fi fost de partea noastră.
Însă cu Lizzie totul era altfel.
Mai demult, în primele zile ale uceniciei mele la
Vraci, Lizzie se mutase în regiunea Chipenden şi
stătea într-o colibă la doar câţiva kilometri
distanţă de sat. Înhăţase un copil căruia voia să-i
ia oasele. Eu izbutisem să-l salvez şi, cuprinşi de
furie, bărbaţii din partea locului porniseră,
înarmaţi cu bâte şi ciomege, să-i vină de hac.
Folosind adulmecarea la distanţă, ea simţise
primejdia şi fugise. Atunci, mulţimea îi făcuse
scrum coliba.
Dar de data aceasta Lizzie era în avantaj.
Simţise ameninţarea pe care o reprezentam, aşa
că-şi folosise forţele superioare ca să ne alunge la
fel de lesne pe cât ar fi gonit câteva muşte. Drept
răspuns, am plănuit un raid fulgerător îndreptat
împotriva vrăjitoarei însăşi, ca s-o prindem
nepregătită.
La ordinele lui Stanton, yeomenii se
redistribuiră, semiluna subţire
transformându-se într-un dispozitiv de luptă
compact, în formă de triunghi cu vârful înainte,
astfel încât să răzbată prin orice obstacol şi să se
îndrepte direct spre vrăjitoare. În timp ce ne
apropiam de St. John’s, Vraciul, Alice, Simon şi
cu mine ne aflam în ariergarda yeomenilor.
Magistrul meu se întoarse spre mine şi spre
Alice.
— Folosiţi-vă de flăcăii aceştia ca adăpost cât
timp puteţi, după care atacaţi-o direct!
 Am încuviinţat, în timp ce-mi eliberam, ca şi el,
lama ascunsă în toiag. Alice nu era de obicei
înarmată, însă acum Simon îi dăduse un cuţit,
pe care ea îl purta la cingătoare. M-am întrebat
dacă va fi în stare să-l folosească împotriva
propriei mame. Cumva, în ciuda tuturor vorbelor
ei aspre cu privire la Lizzie, mă îndoiam de asta.
— Rămâi aproape de mine! Am sfătuit-o,
îngrijorat la gândul că bătălia ar putea să ne
despartă, iar ea va pierde astfel protecţia oferită
de urciorul cu sânge.
Aveam gura uscată de teamă şi de emoţie.
Ajunsesem acum aproape de liziera pădurii:
puteam să zăresc deja clădirile şi o pajişte vastă
drept în faţă. Un grup numeros de oameni se
adunase pe ea, unii dintre ei ţinând în mâini
lănci şi suliţe. Yeomenii noştri îşi pregătiră
armele.
— Acum! Strigă Stanton, conducând atacul.
Am rupt-o la fugă, menţinând încă strânse
rândurile dispozitivului de luptă. Nu puteam să
văd mare lucru printre atâţia oameni înghesuiţi,
însă tot am zărit, în depărtare, movila înverzită,
cu patru straturi suprapuse, cunoscută sub
numele de Colina Tynwaldului, pe care se
întrunise deja Parlamentul. Poate că Lizzie li se
adresa chiar acum aleşilor; trebuia să se afle prin
apropiere.
Apoi am auzit strigăte şi ţipete de durere, în
timp ce yeomenii noştri se ciocneau de inamic.
Mişcarea noastră de înaintare începu să
încetinească, pe măsură ce împotrivirea se
îndârjea.
N-o să ştiu niciodată dacă am fi izbutit să
ajungem până la urmă în centrul pajiştii, fiindcă
în acea clipă, exact după cum ne aşteptasem,
Lizzie îşi întrebuinţă vraja numită
înspăimântare. Brusc, am simţit o teamă
copleşitoare, o nevoie puternică să mă întorc şi
să fug de cine ştie ce îngrozitoare primejdie
nevăzută care s-ar fi apropiat de noi. M-am
împotrivit ispitei, ştiind că magistrul meu şi Alice
vor proceda întocmai. În schimb, yeomenii noştri
erau neputincioşi în faţa unei astfel de vrăji, aşa
că rupseră imediat rândurile, împrăştiindu-se în
toate zările. Şi Simon Sulby îi urmă. Ce-ar fi
putut să facă? Nu fusese niciodată supus unei
astfel de senzaţii de groază.
Dar nu se desfăşură totul chiar aşa de rău: o
astfel de vrajă nu are efect pe alese, aşa că-i
afectă şi pe soldaţii lui Lizzie, la fel ca pe ai
noştri. Oare să nu-şi fi dat ea seama că se va
întâmpla astfel? Vraja nu izbutise să-i ofere nici
cel mai mic avantaj, m-am gândit. Cine ştie,
poate că i se urcase puterea la cap.
Vedeam yeomeni alergând în toate direcţiile pe
pajişte, împreună cu membri ai Parlamentului şi
cu alţi demnitari, cu robele fluturându-le în jurul
gleznelor. Dar unde era Lizzie?
— Uite-o! Strigă Vraciul, arătând cu toiagul.
 Stătea în apropierea colinei, uitându-se la noi
cu răutate. Pentru o clipă, privirea ei o întâlni
pe-a mea şi un nou fior de teamă şi de nerăbdare
îmi străbătu trupul. Înfruntam ceva mai
primejdios decât înspăimântarea, pe care deja o
înlăturasem. Lizzie avea puterea să ne ucidă de
la distanţă, iar eu eram cel mai probabil
candidat. Pe Vraci n-ar fi vrut să-l omoare pe loc;
considera că-i este datoare cu o moarte
precedată de o lungă suferinţă. Alice îi era fiică,
aşa că nu ştiam sigur ce avea să-i facă. În
schimb, eu nu eram decât un ghimpe în coasta
ei, cel răspunzător pentru pieirea Mamei Malkin,
bunica lui Lizzie.
Alergam încă spre ea, croindu-ne drum printre
rândurile din ce în ce mai subţiate de yeomeni,
când cerul se întunecă deodată. Într-o clipită,
soarele dispăru, nori furioşi apărură dinspre
apus, iar copacii începură să tremure şi să
geamă O ploaie torenţială ni se abătu peste feţe,
îngreunându-ne vederea. O demonstraţie de
magie neagră şi mai puternică, invocată de
Lizzie.
Mi-am lăsat capul în jos şi mi-am şters apa din
ochi, strângând toiagul în mâna stângă.
Ajunsesem acum aproape de ea, aşa că, în clipa
în care mi-am ridicat din nou privirea, i-am zărit
chipul schimonosindu-se într-un zâmbet
viclean, strâmb, care se lăţi apoi într-un rânjet
răutăcios, de triumf absolut. Deodată, mi-am dat
seama că asta avusese tot timpul de gând să
obţină. Nu-i păsa că-şi risipise propria oaste prin
vraja ei. Tot ceea ce-şi dorea era să se afle faţă în
faţă cu Vraciul, cu Alice şi cu mine şi să-şi ducă
la îndeplinire răzbunarea. Chiar credea că poate
să se pună cu noi trei laolaltă.
Eram în faţa Vraciului şi a lui Alice; încă vreo
duzină de paşi şi aş fi putut s-o lovesc. Mi-am
ridicat toiagul, ţinându-i ca pe o suliţă. Lizzie
strângea acum în mâini două cuţite şi se
pregătea să le folosească împotriva celui dintâi
care i-ar fi ajuns în preajmă.
Aproape că ajunsesem la ea când cineva se
năpusti pe lângă mine, cu spada ridicată.
— A mea este! Strigă Daniel Stanton.
Cumva, curajul lui izbutise să contrabalanseze
efectele vrăjii.
Numai că, atunci când se află în faţa ei,
repezindu-i spada spre inimă, vrăjitoarea i-o
abătu într-o parte cu pumnalul din mâna
stângă; folosind mânerul celuilalt cuţit, îl izbi cu
putere în ceafă. Stanton se clătină şi căzu,
rostogolindu-se într-una, iar spada îi zbură din
mână.
De ce nu-şi folosise Lizzie lama? M-am mirat.
Imediat, întrebarea mea îşi primi răspunsul,
fiindcă o voce îmi vorbi direct înăuntrul capului:
Pe el îl aşteaptă o moarte înceată şi
chinuitoare… ca şi pe tine şi pe magistrul tău!
Într-o clipă, m-am năpustit spre ea. Mi-am
repezit toiagul, încercând s-o străpung de sus în
jos, însă în ultima clipă am alunecat pe iarba
udă, iar ea mi-a ars o lovitură piezişă cu mânerul
pumnalului. Un fulger îmi străbătu ţeasta şi
nu-mi amintesc când am atins pământul.
Probabil că-mi pierdusem simţirea pentru
câteva clipe, fiindcă următorul lucru pe care
l-am văzut a fost că Vraciul se apropia lent de
Lizzie, ţinându-şi toiagul de-a curmezişul
corpului. Alice stătea deoparte, cu teama
zugrăvită pe chip, urmărind înfruntarea dintre
vrăjitoare şi magistrul meu. Lizzie rânjea din
nou, aproape strălucind de bucurie, iar în clipa
în care l-am privit disperat pe Vraci, am observat
că şi pe chipul lui se citea frica. Ba nu, era chiar
mai mult decât atât. Întreaga faţă îi zvâcnea, iar
ochii lui îmi transmiteau că era deja înfrânt. Fără
îndoială că auzea în interiorul capului vocea lui
Lizzie, spunându-i că n-are nici cea mai mică
şansă împotriva ei, povestindu-i ce anume avea
să-i facă după ce-l va lua prizonier.
Vederea magistrului meu într-o astfel de situaţie
mă îngrozi şi mă umplu de disperare. El fusese
mereu de neclintit, ca un turn. Chiar şi atunci
când fusese învins, pentru moment, de
Întuneric, rămăsese viteaz şi optimist. Toate
acestea se duseseră acum… M-am întors cu
spatele, incapabil să suport priveliştea unei
asemenea decăderi.
Deodată, Vraciul îşi coborî toiagul şi căzu în
genunchi, la picioarele lui Lizzie. Ea zâmbi şi-şi
înălţă pumnalul, pregătindu-se să-i abată
mânerul în ţeastă şi să-l lase lat, fără simţire.
M-am ridicat în capul oaselor, străduindu-mă să
mă pun pe picioare, însă un val de ameţeală şi de
greaţă mă străbătu imediat. Aş fi vrut să intervin,
dar ştiam că n-aveam cum să ajung la magistrul
meu în timp util.
Totuşi, cineva interveni. Deodată, Alice strigă
din răsputeri: fusese un cuvânt în Graiul Vechi.
Nu ştiam ce înseamnă, însă puteam să ghicesc
că era un soi de vrajă. Ceva păru să ţâşnească
între Alice şi Lizzie: ceva mic şi întunecat. Nu-l
aruncase Alice; acel ceva, indiferent ce-o fi fost,
ieşise direct din gura ei deschisă.
Efectul asupra vrăjitoarei de oase fu imediat.
Lizzie se împletici înapoi, iar pumnalul îi scăpă
din mână. Şi atunci Alice atacă, înălţându-şi
propriul cuţit… şi totuşi, n-o înjunghie. Îşi folosi
în schimb cealaltă mână, brăzdând cu unghiile
faţa vrăjitoarei. Lizzie urlă şi căzu pe spate.
Aceasta era şansa mea, aşa că am păşit înainte,
ridicând toiagul, pregătit să-i înfig lama în inimă.
Dar, deşi m-am străduit din răsputeri, n-am
putut s-o vatăm, aşa cum izbutise Alice. Nu eram
pe potriva puterilor ei. Toiagul îmi încremeni în
mâini.
— Iute, Tom! Strigă Alice, trăgându-i pe Vraci în
picioare.
M-am repezit să-i ridic toiagul bătrânului,
apucându-l apoi de celălalt braţ şi începând să-l
trag deoparte, împreună cu Alice. Am aruncat o
privire înapoi şi am văzut că Lizzie încă se ţinea
cu mâinile de faţă. Orice i-ar fi făcut Alice, ştiam
că efectul nu va fi de durată.
Am izbutit cumva să ne punem la adăpost,
pierzându-ne în învălmăşeala oamenilor cuprinşi
de teroare. În timp ce ne îndreptam înapoi spre
pădure, îi zăream pe câte unii, deopotrivă
yeomeni şi membri ai Tynwaldului,
clătinându-se încă, având uimirea şi groaza
întipărite pe feţe. Nici urmă de Simon Sulby.
În timp ce pătrundeam în pădure, Vraciul se
smulse aproape furios din mâinile noastre.
— Pot şi eu să merg! N-am nevoie să fiu târât! Se
răsti el şi porni imediat înaintea noastră.
La început, îmi dădu impresia că nu era prea
sigur pe picioare, dar apoi iuţi pasul. Alice şi cu
mine am rămas un pic mai în urmă, astfel încât
să putem vorbi între noi.
— Nu e supărat pe noi, e furios pe sine însuşi,
i-am zis eu lui Alice.
— Moş Gregory are mândria rănită, comentă
Alice. Lizzie l-a întrecut încă o dată… fără urmă
de îndoială.
— Dar şi tu ai întrecut-o pe Lizzie. Cum ai
izbutit, când ea e atât de puternică?
— A fost ceva învăţat odinioară de la mătuşa
mea Agnes. E o vrajă pe care unele vrăjitoare o
numesc pinten. Îţi muşti o bucăţică din unghia
degetului arătător şi o scuipi spre adversarul
tău. Apoi îl zgârii pe faţă şi-l năuceşti. Am luat-o
prin surprindere pe Lizzie. Habar n-avea că ştiu
să fac asta. Totuşi, n-am câştigat decât un mic
răgaz. N-o să mai pot niciodată să repet vraja
asta. Data viitoare, o să fie pregătită.
Mătuşa despre care pomenise Alice era Agnes
Sowerbutts, cu care ea locuise odinioară, pentru
scurt timp, în Pendle.
— Dar parcă-mi spuseseşi despre Agnes că era o
vrăjitoare benignă, o tămăduitoare, nu? I-am zis.
— Chiar aşa este, Tom; ce, doar nu te-aş minţi,
nu? Numai că orice vrăjitoare, cât timp locuieşte
în Pendle, are nevoie să cunoască unele vrăji cu
care să se apere. Nu se ştie niciodată ce-ar putea
o altă vrăjitoare să încerce împotriva ei. Iar Agnes
o foloseşte doar ca armă de apărare. La fel şi eu.

Curând, am ajuns la o distanţă destul de sigură

faţă de St. John’s, iar soarele strălucea din nou.
Când am sosit la moară, pe la sfârşitul
după-amiezii, Adriana parcă înnebuni aflând de
dispariţia lui Simon. Se temea de ceea ce putea fi
mai rău.
Cu toate acestea, spre marea ei uşurare, se
întoarse şi el a doua zi, înainte de amiază; totuşi,
veştile pe care le aducea erau, în cea mai mare
parte, rele. În decurs de o oră, Tynwaldul se
întrunise din nou şi-o proclamase pe Lizzie
cârmuitoare peste insulă; Parlamentul fusese
dizolvat, lăsându-i ei întreaga putere.
— S-a terminat atât de iute, povesti Simon. Cu
toţii erau înfricoşaţi de ea. Au făcut exact cum a
vrut ea, după care au plecat acasă. Şi cine-ar
putea să-i învinuiască?
Vraciul încuviinţă.
— Şi pe urmă? Lizzie a rămas în St. John’s?
— Nu, a plecat imediat spre castelul Greeba.
— Şi ce s-a ales de oastea lui Daniel Stanton? A
luat ceva prizonieri cu ea?
— Numai pe unul: pe Stanton însuşi. Era foarte
grăbită să plece: părea emoţionată în legătură cu
ceva şi nu cred că era doar fiindcă devenise
stăpânitoare peste Mona. Nu, alţi prizonieri n-a
mai luat. A fost singurul lucru bun din toată
tărăşenia: toţi yeomenii fuseseră odinioară
camarazi şi nu doreau să se bată între ei, aşa că
n-au fost pierderi omeneşti. Doar vreo şase
răniţi, niciunul grav. Cei care nu s-au întors la
Greeba cu Lizzie s-au dus, pur şi simplu, pe la
casele lor.
— Mă întreb de ce s-o fi grăbit atât să se
întoarcă, murmură Vraciul, dus pe gânduri.
— Crezi c-o fi aflat despre grotă şi despre ceea ce
conţine? L-am întrebat.
— Este posibil, băiete. Dacă da, va face un
popas, asta-i sigur.
Îi privi pe Simon şi pe Adriana, aflaţi de cealaltă
parte a mesei.
— Cred că voi doi veţi fi destul de adăpostiţi aici,
le zise. În schimb, de îndată ce Osoasa Lizzie va
pune mâna pe tainiţa aceea de energie, va veni să
ne caute pe noi trei. Aşa că vom lua câinii şi ne
vom face nevăzuţi.
— E o căsuţă părăsită la sud de-aici, în
Glenmaye, ne informă Adriana. N-a fost locuită
de ani de zile, dar măcar o s-aveţi un acoperiş
deasupra capetelor.
Deodată, se îmbujoră.
— Acolo obişnuiam să mă întâlnesc cu Simon…
era un loc despre care tata nu ştia. Simon se
ducea să mă aştepte, iar eu veneam când puteam
să scap de la moară. Credeţi-mă, acolo o să fiţi la
adăpost.
CAPITOLUL 23
COȘMARURI
Adriana ne dădu un sac cu provizii: cartofi,
şuncă, morcovi şi brânză. Era greu, aşa că i-am
dat sacii noştri lui Alice şi mi l-am săltat pe
umăr. Adriana îl trimise pe unul dintre lucrătorii
de la moară, un băiat tânăr, să ne fie călăuză.
Căsuţa se afla pe marginea văii, imediat cum
intrai în pădure; deşi copacii îşi pierduseră
frunzele, era bine ascunsă şi nu se putea ajunge
la ea decât pe o cărare îngustă, şerpuind printre
dealuri. Am găsit-o imediat înainte să se
întunece şi ne-am petrecut o noapte incomodă
dormind pe lespezile umede ale podelei din
bucătărie. În dimineaţa următoare, ne-am
străduit să ne asigurăm ceva confort. Era o
căsuţă simplă, cu două camere la parter şi două
la etaj, fiecare dintre ele fiind plină de vechituri:
mobilă spartă, pături mucegăite şi mormane de
frunze aduse înăuntru de vânt prin cadrul uşii
smulse din balamale.
Alice meşteri o mătură din nuiele şi începu să
deretice. Eu am aprins patru focuri mari, câte
unul în fiecare cameră, aşa că în scurt timp
ne-am mai încălzit, iar căsuţa începu să se mai
usuce puţin. Nu aveam unelte ca să pun uşa la
loc în balamale, aşa că doar am proptit-o de tocul
ei, sprijinind-o cu câteva pietroaie grele. Tot mai
trăgea curentul, dar cea mai mare parte a
frigului rămânea afară.
Cu toate acestea, bucătăria era locul în care ne
simţeam mai comod. În noaptea aceea, după o
cină cu şuncă rasol şi cartofi, ne-am aşezat
turceşte pe lespezi, aproape de foc. Eram cu toţii
istoviţi, iar Vraciului îi tot cădea capul în piept.
Curând, adormi buştean. După o vreme, începu
să geamă şi să mormăie de unul singur. Părea
speriat. În cele din urmă, deschise larg ochii şi se
trezi, icnind îngrozit.
— Ce-a fost asta – alt coşmar? L-am întrebat.
— A fost mai mult decât un coşmar, băiete.
Lizzie era chiar în mintea mea, luându-mă peste
picior şi ameninţându-mă. Spunându-mi ce-mi
va face atunci când îi voi mai cădea în mâini.
Mă întrista să-mi văd magistrul într-o astfel de
stare şi să mă simt neputincios să-i fiu de vreun
ajutor.
— Nu merită să-ţi faci griji, i-am zis,
străduindu-mă să par optimist. O fi ea capabilă
să-ţi chinuiască mintea, dar tot departe rămâne.
Suntem la adăpost deocamdată.
Vraciul mă privi supărat.
— Nu merită să-mi fac griji! Ba am tot dreptul
să-mi fac griji. De când sunt vraci, nu m-am
simţit niciodată atât de mărunt şi atât de
aproape de înfrângere. Biblioteca şi casa mea
s-au dus, iar acum sunt exilat aici, pe o insulă
cârmuită de o vrăjitoare care nu face altceva
decât să devină din ce în ce mai puternică de la o
zi la alta. Niciodată n-am dat greş când a fost
vorba să leg o vrăjitoare, niciodată nu s-a
întâmplat să ratez cu lanţul meu de argint. Iar
acum am făcut-o nu o dată, ci de două ori. Lizzie
s-a dovedit prea puternică pentru mine. Toată
munca mea de atâţia ani a fost dată peste cap.
Niciodată n-aş fi crezut că se va ajunge la aşa
ceva.
— O să găsim noi o cale s-o înfruntăm pe Lizzie,
zise Alice. Trebuie să existe ceva în caietul ăla al
şamanului care să ne fie de ajutor. La urma
urmei, a lucrat împreună cu buganul la clădirea
tainiţei ăleia magice.
— Iar foloseşti Întunericul în lupta împotriva
Întunericului? O întrebă magistrul meu,
clătinând întristat din cap.
— Nu, îl contrazise Alice. Nici vorbă de asta.
Dumneata mi-ai cerut odată să-i povestesc lui
Tom ce-am învăţat de la Lizzie, ca el să-şi poată
însemna în carneţel. Ţi-aduci aminte de asta,
da?
Vraciul încuviinţă.
— Ei, acum e taman la fel. Doar încerc să capăt
informaţii. O să încep să citesc la mijirea zorilor.
— De acord, atât timp cât este vorba doar despre
citit, fato, o preveni bătrânul. Ţine minte: fără
vrăji sau îmi vei da socoteală!
A doua zi dimineaţă, după micul dejun, Alice
începu să citească din caietul şamanului, însă
misiunea nu-i fu deloc uşoară. Unele părţi erau
cifrate, cu neputinţă de desluşit. Chiar şi cele
care puteau fi citite cuprindeau termeni de care
nu auzise în viaţa ei. Din câte se părea,
animismul era un tip de magie cu totul diferit
faţă de cel învăţat de ea de la Osoasa Lizzie.
Totuşi, Alice nu era genul care să se dea bătut cu
uşurinţă, aşa că studie iar şi iar caietul. Uneori
părea entuziasmată, ca şi cum ar fi făcut vreun
progres, dar când o întrebam ce este, clătina din
cap şi refuza să discute cu mine.
Apoi, la trei zile după coşmarul Vraciului, am
avut şi eu unul.
Eram într-o pădure întunecată, singur şi
neînarmat. Toiagul îmi căzuse undeva prin
preajmă, dar nu puteam să-l găsesc. Eram
disperat fiindcă peste câteva minute, la miezul
nopţii, ceva urma să vină după mine: ceva
cumplit. Mai târziu, când m-am trezit, n-am
putut să-mi amintesc ce anume era – aşa se
întâmplă uneori cu visele –, însă ştiam că fusese
trimis de o vrăjitoare, ca răzbunare pentru ceea
ce-i făcusem.
În visul meu, un clopot de biserică începuse să
dăngănească undeva, în depărtare. Am rămas pe
loc, împietrit, dar la cea de-a douăsprezecea
bătaie am luat-o la fugă spre el. Crengile îmi
biciuiau faţa în timp ce goneam disperat printre
copaci. Ceva mă urmărea, însă nu auzeam paşi
în urma mea, ci fâlfâit de aripi.
Aruncând o privire peste umăr, am observat că
urmăritoarea mea era o cioară mare şi neagră.
Vederea ei mă umplu de groază, însă ştiam că o
să fiu la adăpost numai dacă ajung la biserică.
De ce, nu ştiu; bisericile nu sunt, de obicei,
locuri de refugiu faţă de Întuneric. Vracii şi
ucenicii se bazează pe uneltele meseriei lor şi pe
cunoştinţele dobândite. Cu toate acestea, în
coşmarul meu ştiam că trebuie să ajung la
biserică, altfel aveam să mor.
Deodată, m-am împiedicat de o piatră şi m-am
prăvălit cu capul înainte. Răsucindu-mă, m-am
străduit să mă ridic în genunchi şi mi-am ridicat
privirea spre cioară, care poposise între timp pe o
creangă. Aerul părea să pâlpâie în faţa mea, aşa
că am clipit cu furie, încercând să-mi limpezesc
vederea. Când am putut în sfârşit să zăresc, în
faţa ochilor se afla o siluetă într-o rochie lungă,
neagră. De la gât în jos, arăta a femeie, însă avea
un cap enorm de cioară. În timp ce mă uitam la
el, acesta începu să se preschimbe. Pliscul se
micşoră, iar ochii îşi schimbară forma, până
când capul deveni cu totul omenesc. Şi faţa
mi-era cunoscută. Era a unei vrăjitoare care
murise.
Probabil că ţipasem în gura mare trezindu-mă
din visul acela. Vraciul dormea tun mai departe,
însă în timp ce mă ridicam în capul oaselor,
tremurând, braţul lui Alice mă cuprinse pe după
umeri.
— Eşti bine, Tom? Mă întrebă în şoaptă.
Am încuviinţat.
— Doar un coşmar… nimic mai mult.
— Vrei să mi-l povesteşti?
I-am oferit lui Alice un rezumat a ceea ce
visasem.
— Cioara am impresia că era Morrigan, zeiţa
Întunericului venerată de vrăjitoarele celte, am
adăugat. Fără îndoială că m-am întors în vremea
în care, împreună cu Bill Arkwright, am
înfruntat o vrăjitoare celtă venită în vizită în
Comitat. Ea a invocat-o pe Morrigan, care m-a
atacat sub înfăţişarea unei ciori, însă am reuşit
cumva s-o alung. Vrăjitoarea m-a prevenit ca nu
cumva să ajung vreodată prin Irlanda. Mi-a zis
că Morrigan era mult mai puternică acolo şi că va
căuta să se răzbune pe mine.
— Ei bine, atunci asta explică visul urât, Tom.
Nu-ţi face griji, nu suntem în Irlanda. De îndată
ce-i vom veni de hac lui Lizzie, o să ne-ntoarcem
în Comitat.
Ştiam bine că Alice încerca doar să mă
liniştească, însă viitorul tot mi se părea sumbru.
— Avem puţine şanse, cât timp e încă în mâinile
duşmanului, i-am atras atenţia.
— După cum spunea odată Moş Gregory,
războaiele nu durează la nesfârşit, observă
veselă Alice. Oricum, ce s-a întâmplat până la
urmă cu vrăjitoarea aia celtă?
— A omorât-o Bill Arkwright cu pumnalul. Şi
chiar la sfârşitul coşmarului meu, cioara a luat
chipul moartei. Asta a fost cel mai
înspăimântător lucru dintre toate.

Vraciul devenise foarte tăcut şi retras, făcând

lecţii cu mine doar o oră pe zi, timp în care
studiam Graiul Vechi. Pe urmă, folosindu-şi
caietul cel mare pe care-l lua peste tot cu el în
sac, îşi petrecea restul timpului scriind. Am
observat că trasa şi unele schiţe.
— Ce faci acolo? L-am întrebat, biruit de
curiozitate.
— Trebuie să încep de undeva, băiete, îmi zise,
într-unul dintre rarele sale momente de chef de
vorbă. Tot ceea ce a mai rămas din biblioteca
mea este Bestiarul, aşa că voi încerca să rescriu
câteva dintre celelalte cărţi care s-au pierdut. Şi
trebuie s-o fac înainte de a uita. Încep cu Istoria
Întunericului. Lecţiile pe care le învăţăm din
istorie sunt importante: ele ne împiedică să
repetăm greşelile trecutului.
Eu eram de părere că ar fi trebuit să ne
petrecem timpul încercând să găsim o cale prin
care să ne ocupăm de Lizzie. În cele mai multe
dintre zile, chiar vorbeam pentru scurtă vreme
despre această problemă, însă Vraciul părea
căzut pe gânduri şi nu prea contribuia la
discuţiile noastre. Da, cărţile trebuiau rescrise,
însă eu aveam impresia că el încerca de fapt să
se sustragă de la adevărata problemă: o
vrăjitoare care devenea din ce în ce mai
puternică.

La exact şapte zile după ce ne-am instalat în

căsuţă, am primit o vizită: Alice a deschis uşa
bucătăriei, vrând să azvârle afară ceva resturi de
mâncare, şi atunci o pasăre zbură drept în
încăpere: un porumbel sur. Dar, în loc să se agite
de colo-colo, cuprins de panică, poposi pe masă.
— Aduce ghinion să-ţi între o pasăre în casă!
Zise Alice. Înseamnă c-o să moară cineva
curând.
— Ei bine, nu ai dreptate întotdeauna, fato. În
plus, am impresia că pasărea aceasta are un
mesaj pentru noi, o contrazise Vraciul, arătând
spre o bucată de hârtie legată de piciorul
porumbelului.
Întinse braţul, iar porumbelul ţopăi pe el. Îl luă
în mâini cu mare grijă şi apoi îl întinse spre mine.
— Dezleagă mesajul, băiete. Cât mai delicat cu
putinţă…
Am făcut ceea ce-mi ceruse. Bucata de hârtie
fusese legată astfel încât să nu se desfacă
singură, dar dacă trăgeai o singură dată, uşurel,
de capătul sforii, peticul de hârtie îţi şi cădea în
palmă. În timp ce Vraciul îi dădea porumbelului
ceva firimituri de pâine şi puţină apă, eu am
despăturit micul pătrat de hârtie şi l-am întins
pe masă. Scrisul era foarte mărunt şi greu de
descifrat.
— E de la Adriana, am anunţat. Ne scrie că
putem să ne întoarcem liniştiţi, dar are şi veşti
proaste.
— Păi, citeşte cu voce tare, băiete!
Am făcut ceea ce-mi ordonase magistrul meu.

Dragă domnule Gregory, Tom şi Alice,

Curând după ce-aţi plecat, yeomenii au

cotrobăit regiunea, dar eu am stat ascunsă
aproape de casă şi au trecut pe lângă mine.
Vrăjitoarea e tot la castelul Greeba şi am auzit
povesti ciudate despre ceea ce se petrece acolo.
Am multe să vă spun, aşa că, vă rog, veniţi înapoi
imediat.
Am şi vesti proaste: acum cinci zile, a murit
mama. Aşa că vrăjitoarea mi-a ucis amândoi
părinţii. Îi sunt datoare pentru asta şi am de
gând să i-o plătesc cu vârf şi îndesat.

A dumneavoastră sinceră,
Adriana

— Biata fată, zise Vraciul. Ei bine, haideţi să ne

întoarcem la moară şi să vedem care sunt
ultimele veşti. Mă tem de tot ceea ce poate fi mai
rău.
Într-o oră, eram deja în drum spre Peel.
CAPITOLUL 24
LUCRURI ÎNGROZITOARE
Am ajuns tocmai la timp pentru cină. Adriana îl
trimisese acasă devreme pe bucătar şi gătise ea
însăşi o tocană de miel. Simon o ajută să ne
servească. Era cea mai bună mâncare de care
avusesem parte de săptămâni întregi, iar ea ne
pusese fiecăruia câte o cană mare de mied, o
băutură delicioasă făcută din miere, dulceaţa
fiind domolită cu mirodenii.
Când Vraciul îi prezentă condoleanţe pentru
moartea mamei ei, Adriana izbucni într-un plâns
amarnic.
— Ei bine, zise magistrul meu la un moment
dat, sorbind din cana lui cu mied, am încercat să
am răbdare, dar acum nu mai pot să aştept. Ce
este cu poveştile ciudate din castelul Greeba
despre care ai pomenit în scrisoare?
— Lucruri îngrozitoare au fost văzute în
pădurile de prin preajmă: tot felul de monştri şi
de demoni…
— Buganul poate să ia diferite înfăţişări, o
întrerupse Vraciul.
— Lucrurile alea n-au fost zărite pe domeniul
buganului, răspunse Adriana, ci mult mai
departe, spre miazănoapte. Au dispărut, de
asemenea, oi şi vite. N-au mai rămas din ele
decât mici fărâme de oase.
Vraciul începu să se tragă de barbă.
— Şi cum este cu apariţiile? Martorii erau demni
de crezare?
Adriana ridică din umeri.
— Unii mai mult decât ceilalţi, însă unul dintre
ei era pădurar, un om aspru, dintr-o bucată,
deloc înclinat spre sminteli ale închipuirii. Tot el
a mai văzut şi luminiţe ciudate, dănţuind: a
numărat şapte. Când s-au apropiat de el, a fugit.
Oare e cu putinţă să fi fost aceleaşi luminiţe pe
care le-am văzut noi în grotă?
— A făcut bine că a fugit, zise Vraciul. Sabatul
acela de vrăjitoare l-ar fi putut stoarce de toată
forţa vitală în câteva minute. Sunt veşti foarte
proaste. Înseamnă că sălăşluitorii Întunericului
care vizitează tainiţa cu anima îi pot folosi
energia astfel încât să hălăduiască mult departe
de ea. Sunt o ameninţare pentru întreaga voastră
insulă, dar este posibil să se întindă şi dincolo de
hotarele ei.
— Se poate face ceva? Se interesă Adriana.
— Da: uciderea buganului i-ar pune capăt.
Tainiţa nu e îmbietoare decât atât timp cât
conţinutul ei continuă să sporească. Fără un
bugan activ, o astfel de energie începe curând să
scadă. Altceva? Întrebă apoi Vraciul. Alte veşti
despre vrăjitoarea de oase?
— Şi-a dus oastea de yeomeni înapoi la Greeba,
dar pe urmă i-a plătit şi i-a trimis acasă pe cei
mai mulţi, oprindu-şi doar vreo cincizeci pentru
serviciul de strajă.
— Ei bine, aici Lizzie a făcut o mare greşeală,
comentă Vraciul. Oamenii aceştia au avut un
serviciu permanent cât timp a existat Consiliul
Guvernator. Acum vor fi nemulţumiţi şi vor
deveni o forţă care să poată fi folosită împotriva
ei.
— Nu-i nicio greşeală, îl contrazise Alice,
clătinând din cap. O cunosc pe Lizzie mai bine
decât oricine, iar asta-i vestea cea mai
înfricoşătoare pe care am auzit-o până acum. Are
grămezi de bani; şi, chiar dac-ar fi golit cufărul
ăla, putea să mărească dările, dacă avea nevoie.
Dar nu s-a sinchisit, aşa-i? N-are nevoie de ei.
Atât de puternică a ajuns acum.
Vrăjitorul nu-i răspunse, însă expresia feţei lui
arăta că vorbele lui Alice îl tulburaseră.
— De atunci, unii dintre străjerii rămaşi au
dezertat, îngroziţi de lucrurile care se petreceau
în castel, continuă Adriana. Auzeau voci când nu
era nimeni pe-acolo sau zgomote de paşi
urmărindu-i şi oprindu-se odată cu ei şi zăreau
umbre ciudate cu coada ochiului. Nicăieri
înăuntrul castelului nu puteau să scape de ele.
După ce se întuneca, era cel mai rău, dar
lucrurile astea puteau să fie auzite şi simţite
până şi la lumina zilei. Mai erau şi locuri cu un
frig năprasnic…
Ştiam că era de rău. Vraciul şi cu mine, fiecare
dintre noi fiind al şaptelea fiu al unui al şaptelea
fiu, simţeam o răceală neobişnuită atunci când
cineva din tabăra Întunericului se afla
pe-aproape; ceilalţi oameni n-o resimţeau de
obicei. Dacă străjerii aceia erau cuprinşi de un
frig năprasnic, atunci era vorba de o magie
neagră foarte puternică.
— Acum, vrăjitoarea nu mai are, probabil, mai
mult de o duzină de oameni cu ea: pe cei cărora
le e mai frică să plece decât să rămână, continuă
Adriana. I-a ameninţat: a spus că oricine o mai
părăseşte fără permisiunea ei o să moară în
somn şi, lucru sigur, doi au fost găsiţi morţi…
Aşadar, ce-o să facem? Întrebă ea. Lizzie trebuie
oprită.
— Mi-am tot muncit mintea să găsesc un plan,
răspunse Vraciul. Cu un efectiv redus al
străjilor, ne va fi mai uşor să ne apropiem de ea,
dar ce putem să facem în faţa unei astfel de
puteri? Prima dată, n-am reuşit să-mi arunc
corect lanţul, iar la St. John’s m-a făcut să cad în
genunchi. Am fost neputincios.
Niciodată nu-l auzisem pe magistrul meu
vorbind pe un ton atât de deznădăjduit, de
înfrânt.
— Însă este de datoria mea să-i aduc sfârşitul,
adăugă Vraciul, suspinând. Şi o s-o fac, fie şi cu
preţul propriei mele vieţi.
— Avem nevoie de ceva care să-i distragă
atenţia, zise Alice. Să-i luăm falangele de la
degetele şamanului şi-o să fie mult mai uşor să
ne descurcăm cu ea.
— Corn spunea că ele sunt ca un conductor
care-o ajută să extragă energia aceea
înmagazinată. Dar aşa era pe-atunci. Între timp,
poate c-a dobândit acces direct la ea, preciză
Vraciul. S-ar putea să nici nu-i mai fie de folos.
— Trebuie să facem ceva, am intervenit eu. Să-i
distragem atenţia e o idee bună. Ar trebui să ne
despărţim şi să ne abatem asupra ei din direcţii
diferite. Merită încercat.
— Din direcţii diferite? Întrebă Vraciul,
golindu-şi cana cu mied. Nu suntem decât doi.
Nu avem decât poarta principală sau tunelurile
buganului. Cea dintâi va fi încă păzită. Cât
despre cele din urmă, sunt convins că buganul a
ajuns între timp sub stăpânirea lui Lizzie. Eu
unul nu am poftă să-l înfrunt acolo. Nici măcar
nu e nevoie să atace direct. Nu trebuie decât să
prăbuşească un tunel şi să ne sufoce.

Eram istoviţi, aşa că ne-am dus devreme la

culcare, fără să fi ticluit un plan potrivit. Abia
aţipisem, când m-am trezit brusc, simţind că era
cineva lângă mine. M-am ridicat în capul oaselor,
dar mi s-a şoptit:
— Şşt! Nu-i nimic, Tom. Sunt eu, Alice…
— S-a întâmplat ceva? Am întrebat-o.
Mâna ei mi-o găsi pe a mea prin Întuneric.
— Am vrut doar să stăm de vorbă, atât. Moş
Gregory n-o să facă nimic. Şi-a pierdut casa şi
biblioteca, iar acum a dat de două ori greş
încercând să se ocupe de Lizzie… Toate astea
sunt prea mult pentru el. E depăşit, Tom. E
înfricoşat. Cred că noi doi ar trebui să ne ocupăm
de ea. Ne-ar fi mai bine fără el.
Dintr-odată, am simţit o răceală de gheaţă.
— Nu vorbi aşa, Alice. A trecut printr-o pasă
proastă, doar atât. O să-şi revină şi-o să fie şi mai
puternic… aşteaptă doar şi-o să vezi!
— Nu, Tom. Trebuie să priveşti adevărul în faţă:
e terminat. Mai poate să te înveţe, asta da, numai
că tu va trebui să faci adevărata muncă, aia
primejdioasă, de-acum încolo.
— Şi ce să facem? Niciunul dintre noi nu poate
să găsească o cale de a o înfrunta pe Lizzie – nu
doar domnul Gregory.
— Eu pot, Tom. Eu ştiu o cale. Dar Moş Gregory
n-ar fi de acord. Nu s-ar împăca niciodată cu ea.
— Implică folosirea magiei negre? M-am
interesat.
Alice mă strânse din nou de mână.
— Nu tocmai s-o folosesc, Tom, ci doar să ştiu
cum s-o contracarez. Moş Gregory n-ar înţelege.
De-aia i-a şi pus Adriana ceva în băutură. O să
doarmă mult după ivirea zorilor. Până atunci am
putea fi deja înapoi… cu toată treaba rezolvată.
— I-ai pus ceva în băutură? Asta-i o nebunie!
Ce-o să spună când o să afle? Nu pot să fac una
ca asta, Alice. Nu m-ar ierta niciodată.
— Trebuie să vii şi să mă ajuţi; altfel, Adriana o
să-ncerce să se ocupe de una singură de Lizzie.
Aşa mi-a spus. Fără noi, va fi ucisă sau dată ca
hrană buganului cât ai clipi. Deja a plecat spre
castel, împreună cu Simon; o s-o atace pe Lizzie
fie că mergem cu ea, fie că nu. N-o să riscăm să
pătrundem în tunelurile buganului. O să intrăm
pe poarta principală, asta o să facem. Adriana
poate să ne strecoare înăuntru!
— Cum o să trecem de străji? Tot o să fie câţiva
oameni înăuntrul castelului, iar poarta-ghilotină
o să fie lăsată.
— N-o să fie decât vreo şase, atât: se schimbă la
ora unsprezece. Niciunul nu vrea să rămână
acolo peste noapte, aşa că stau pe rând. Lizzie a
fost de acord cu asta. O să dăm lovitura când se
schimbă straja.
— Şi Adriana cum o să ne strecoare înăuntru?
Am întrebat.
— Ţi-aduci aminte ce ne-a zis, că e vrăjitoare de
păsări? Atunci am crezut că-i o prostie. Mă rog,
eu tot nu cred c-ar fi vrăjitoare. Nimeni n-ar
considera-o aşa în Pendle. Dar n-o să-ţi vină să
crezi ce e-n stare să facă ea cu păsările. O să se
folosească de ele şi-o să le distragă atenţia
străjerilor. Stai să vezi.
— Totuşi, avem şi o mare problemă, am
adăugat. Ştim că Lizzie n-o să ne poată adulmeca
la distanţă, pe mine sau pe tine. N-o să ştie că
suntem pe drum. În schimb, o să-i simtă sigur pe
Adriana şi pe Simon. O să detecteze primejdia
înainte ca ei să se poată apropia măcar de
poarta-ghilotină.
— Am vorbit cu ea şi despre asta. Dacă intrăm
şi-o atacăm pe Lizzie, ea şi cu Simon rămân
afară. Dacă nu, se vor duce amândoi; Adriana e
pornită să se răzbune pe Lizzie.
Alice clătină din cap, oftând.
— Numai că ea n-are nicio şansă contra lui
Lizzie, Tom, aşa că trebuie să mergem. E singura
noastră ocazie.
— Dar ce-o să facem când o să fim înăuntru?
Am întrebat-o.
— M-am gândit la asta. Trebuie să ajungem în
camera în care-şi ţinea şamanul cărţile. Mi-am
petrecut mult timp încercând să-i dau de cap
caietului ăluia; nu pot să-nţeleg o grămadă din
ce scrie în el, dar se referă la pagini din grimoare.
Dacă ştii unde să cauţi, găseşti chestii despre
cum să-l manevrezi pe bugan. Pomeneşte până şi
de tainiţa cu anima. Te-nvaţă cum să-i foloseşti
energia.
— Dar vei putea tu să citeşti din grimoarele
alea? Probabil că sunt scrise în Graiul Vechi. Ştii
că îl studiez de luni de zile, dar merge tare greu.
— Eu l-am exersat timp de doi ani. Lizzie avea o
mică bibliotecă. Cele mai multe cărţi erau în
engleză, câteva, în latină, dar cele mai puternice
vrăji dintre toate erau în Graiul Vechi. Îl pot
descifra destul de încet, dar reuşesc să-mi dau
seama despre ce e vorba, dacă am timp. Merită
încercat, Tom. Ce zici?
Aşa că, după multe şovăieli, am fost de acord s-o
însoţesc pe Alice. Mi-am luat rămas-bun de la
câini şi am reuşit să-i fac să rămână tăcuţi.
Vraciul încă sforăia zgomotos. Mă îngrozea să mă
gândesc ce va spune când va afla. Dar, dată fiind
situaţia, mai aveam de ales?
CAPITOLUL 25
FÂLFÂITUL ARIPILOR
Era o noapte fără nori; luna încă nu se înălţase,
însă stelele străluceau cu putere. Mergeam
printre copaci, apropiindu-ne de castel, când am
auzit o bufniţă ţipând de trei ori, undeva în faţa
noastră.
— Asta-i Adriana, şopti Alice, ducându-mă în
direcţia din care venea sunetul.
Pe măsură ce ne apropiam, am avut deodată
puternica senzaţie că sunt urmărit. Totul părea
prea nemişcat şi nu se simţea nici cea mai mică
adiere de vânt. Mi-am ridicat privirea şi am văzut
sute de ochi uitându-se la mine de sus, cu
atenţie. Crengile de deasupra noastră erau
încărcate de păsări. Nu era destulă lumină încât
să pot desluşi toate speciile diferite, însă,
judecând după dimensiuni, erau de la rândunele
la ciori mari. Ar fi trebuit să doarmă la ora asta;
totuşi, iată-le acolo, complet treze: era
descurajant să le vezi urmărindu-ne astfel.
Adriana aştepta, împreună cu Simon, sub un
copac. Îşi duse degetul la buze, indicându-ne că
trebuie să păstrăm tăcerea. Printre copacii din
spatele ei puteam să zăresc intrarea în castelul
Greeba. Poarta-ghilotină era lăsată, cinci străjeri
îndreptându-se cu paşi mari spre poartă.
Adriana făcu mai mulţi paşi înainte şi-şi puse
mâna stângă pe umărul lui Alice, iar cea dreaptă,
pe al meu. Apoi îşi ridică privirea spre păsările
care aşteptau tăcute, deschise gura şi scoase un
ţipăt straniu: părea un strigăt de chemare al
păsărilor, deşi nu semăna cu vreunul cunoscut
de mine. În chip de răspuns, zburătoarele din
stol se puseră în mişcare toate în acelaşi timp. Se
auzi un foşnet de aripi, apoi se aşezară iar şi se
lăsă din nou tăcerea.
— Acum o să fiţi în siguranţă, şopti Adriana. Ele
n-o să vă atingă. Dar mi-aş fi dorit să pot veni cu
voi…
— Nu merită riscul, îi răspunse, tot în şoaptă,
Alice. Lizzie te-ar adulmeca sigur. Imediat cum
rezolvăm cu ea, ne întâlnim tot aici. Nu ştiu cât o
să dureze. Poate câteva ore… sau chiar o zi ori
mai mult.
 Străjerii aproape că ajunseseră la poartă. Am
auzit scrâşnetul metalului pe metal şi zornăitul
lanţurilor, în timp ce poarta-ghilotină se înălţa
încet.
— Simon şi cu mine o să vă aşteptăm aici,
indiferent cât o să dureze. Şi-o să stăm cu ochii
pe castel. Acum, duceţi-vă drept înainte, spre
zid, ne învăţă Adriana cu voce scăzută. Când
atacă păsările, vă strecuraţi înăuntru pe poartă.
Am făcut întocmai cum ne învăţase şi am pornit
să coborâm panta. Poarta-ghilotină era acum
complet ridicată, iar straja se pregătea să se
schimbe. Se găseau cam doisprezece oameni
acolo. În câteva clipe, vechiul schimb va pleca
spre casă. Dac-ar fi aruncat cineva o privire spre
noi, exista primejdia să fim descoperiţi.
Cum-necum, am izbutit să ajungem la zid fără
să le atragem atenţia. Jumătate din yeomeni
pornise spre copaci şi se auzi un nou zornăit, în
timp ce ceilalţi coborau poarta-ghilotină. Peste
câteva clipe avea să fie prea târziu. Dar atunci se
auzi un alt zgomot: fâlfâitul aripilor. Mi-am
ridicat privirea şi am văzut că stelele nu se mai
zăreau. Ca un nor negru, un uriaş stol de păsări
se prăvăli asupra celor două grupuri de oameni.
Am auzit înjurături, strigăte, apoi un puternic
ţipăt de durere.
Eu şi cu Alice am pornit în fugă de-a lungul
zidului, spre poartă. Adriana vorbise despre
distragerea atenţiei străjerilor, însă atunci când
am ajuns acolo, am observat că nu era doar o
diversiune minoră, care să ne permită
pătrunderea în castel. Oamenii aceia luptau
chiar pentru vieţile lor. Unii fugeau de colo-colo,
fluturându-şi disperaţi braţele, încercând să-şi
alunge atacatorii. Un altul era la pământ,
rostogolindu-se într-una, acoperit cu totul de
păsări; aerul era înţesat de pene.
Toţi străjerii erau prea preocupaţi de propria
supravieţuire ca să ne mai vadă intrând pe
poartă. Şi era clar că păsările îi mânau mai
departe de castel. Fireşte, teama străjerilor faţă
de Lizzie avea să-i facă să se întoarcă mai târziu;
asta dacă mai erau în stare.
Exact după cum speram, poarta-ghilotină
interioară – cea care ne permitea accesul în turn
– era şi ea ridicată, aşa că, după câteva clipe, eu
şi cu Alice ne şi aflam înăuntru, în deplină
siguranţă.
Urma să avem de-a face cu două ameninţări.
Cea mai mare era evident însăşi Lizzie: putea
foarte bine să ne ucidă pe loc. În cel mai bun caz,
îmi va lua urciorul cu sânge sau chiar mă va face
să-l sparg. Puteam şi să întâlnim creaturile
acelea înspăimântătoare despre care auzisem,
atrase în zonă pentru că vrăjitoarea îşi vârâse
nasul în depozitul de anima, făcându-l instabil.
Acum avea să acţioneze ca un far nociv: un foc
aprins de vrăjitoare, invocând puternice entităţi
din lumea Întunericului.
 Am început să urcăm scările abrupte,
străduindu-ne să facem cât mai puţin zgomot.
Ştiam că şansele ca noi să ajungem în camera de
lucru a şamanului fără să fim dibuiţi erau mici.
Ţineam în mână toiagul din lemn de
scoruş-de-munte, cu lama pregătită; lanţul de
argint era în buzunarul stâng al pelerinei, iar
buzunarele pantalonilor mi le umplusem cu sare
şi cu pilitură de fier. Cine ştie ce-am fi putut
întâlni?
După ce am trecut de uşile care dădeau spre
bucătărie şi spre dormitoare, am ajuns în sfârşit
la sala tronului. Era tăcută, pustie şi slab
luminată: doar două torţe pâlpâiau pe un perete.
Am mers de-a lungul covorului roşu-aprins,
trecând pe lângă tron, spre uşă, şi am urcat
treptele. În antecameră circulară, ne-am oprit
iarăşi să ascultăm cu atenţie. Încă o dată, nimic
nu indica prezenţa cuiva prin preajmă, aşa că am
deschis uşa către camera de lucru a şamanului
şi am păşit înăuntru. Încăperea era cufundată în
beznă, însă pe masă se afla o lumânare. Alice se
grăbi spre ea şi o ridică. Se aprinse îndată,
umplând camera cu o lumină gălbuie,
pâlpâitoare.
— Alice! Am exclamat supărat.
Întrebuinţase magia neagră aprinzând
lumânarea; era prima dată când o vedeam
procedând astfel.
— Nu-i vreme de pierdut, Tom! Nu-ţi face griji,
îmi zise ea. Nu-i decât o mică şmecherie
folositoare, cu nimic mai rea decât utilizarea
oglinzii.
Cu toate acestea, îmi făceam probleme: aveam
impresia că foloseşte din ce în ce mai mult magia
neagră… şi unde ar putea să ducă toate astea?
Se vedea că Lizzie îşi vârâse nasul pe-aici.
Rândurile de cărţi fuseseră deranjate; pe etajere
apăruseră goluri. Trei grimoare erau acum
stivuite pe masă, lângă craniu. Cufărul acela
mare zăcea însă în continuare în colţul lui.
— A căutat prin cărţile astea, murmură Alice.
Bine c-am luat caietul, nu? Chiar dacă, până la
urmă, nu pot să fac nimic cu el, măcar am
împiedicat-o să-l folosească. Mai bine ne vedem
de treabă…
Cu aceste cuvinte, se aşeză la masă şi cercetă pe
rând coperţile celor trei cărţi. După ce termină,
alese una dintre ele, o deschise şi începu s-o
frunzărească.
— Unde ţi-e lista de pagini cu referirile? Am
întrebat-o.
— Nu fi prostuţ, Tom. N-am luat-o cu mine, ca
nu cumva Lizzie să pună mâna pe ea.
Vrăjitoarele din Pendle citesc un lucru o singură
dată, după care şi-l încredinţează memoriei.
Toate descântecele lor sunt învăţate pe de rost.
Ceea ce-mi trebuie e în capul meu.
Am lăsat-o să citească şi m-am dus la fereastră,
să mă zgâiesc afară, prin bezna nopţii. Luna era
sus pe cer, iar acum puteam să zăresc
dedesubtul meu curtea interioară şi o parte a
zidului. Din nefericire, fereastra nu avea vedere
spre poarta principală, aşa că nu ştiam dacă
vreunul dintre străjeri s-o fi întors la castel.
Unde-o fi Lizzie? M-am întrebat în sinea mea.
Dacă nu era în turn, să fi fost într-una dintre
celelalte clădiri? Deodată, mi-am dat seama că aş
fi făcut mai bine să stau de veghe în capul scării.
Aşa aş auzi dacă ar începe cineva să urce.
— Mă duc să stau de pază, Alice, am anunţat-o.
Îmi făcu un semn de încuviinţare, întoarse o
pagină şi apoi, cu capul sprijinit în palme,
încruntându-se de atâta concentrare, se întoarse
la lectura ei. Am ieşit în antecameră, lăsând uşa
deschisă. Mai erau alte şapte uşi, toate încuiate.
Una era cea în care erau păstrate rochiile. Alta
era sala de baie. Prin urmare, rămâneau cinci
dormitoare. Brusc, un fior de gheaţă îmi coborî
pe şira spinării. Dacă Lizzie dormea în unul
dintre ele? Asta ar fi fost ocazia de care aveam
nevoie. Aş fi putut s-o leg cu lanţul meu de
argint.
Deodată, m-am simţit de parcă un fulger
luminos mi-ar fi străbătut capul. Încrede-te
mereu în instinctul tău – asta mă învăţase
Vraciul. Am ştiut atunci sigur care dintre ele era
camera lui Lizzie. Şi eram convins că ea se afla
înăuntru.
Mi-am sprijinit toiagul de perete şi mi-am
potrivit lanţul pe încheietura mâinii stângi,
pregătit pentru aruncare. Apoi, cu cealaltă
mână, am deschis foarte încet uşa. Camera era
cufundată în Întuneric, însă torţa de afară
lumina patul, aşa că am putut s-o zăresc pe
Lizzie. Era întinsă pe spate, deasupra
aşternuturilor, purtând rochia liliachie.
Am înaintat cu prudenţă spre ea.
În clipa în care am păşit înăuntru, mi-am dat
seama de greşeala făcută.
De fapt, nu Lizzie era întinsă pe pat. Era numai
rochia ei!
Mi-am simţit membrele grele ca plumbul. Nu
fusese deloc vorba despre instinctul meu. Mă
lăsasem ademenit într-o capcană. Cine ştie ce
vrajă de constrângere mă atrăsese în camera
aceea? M-am prăbuşit în genunchi. Ce să fi
fost… ceva ca un osuar? Mă chinuiam să respir,
iar trupul mi-l simţeam tot mai greu cu fiecare
clipă. Aveam impresia că mă topesc direct prin
podea. În timp ce-mi pierdeam cunoştinţa, m-am
simţit ridicat şi dus în jos, jos, jos…

Auzind un geamăt în apropiere, am deschis

ochii. Zăceam într-o rână, pe lespezi umede.
Picioarele îmi erau strâns legate cu lanţuri
prinse într-un inel de fier, fixat în peretele de
piatră. M-am ridicat încetişor în capul oaselor şi
m-am mişcat puţin câte puţin, până când am
ajuns să mă sprijin cu spinarea de perete. Eram
înţepenit şi mă durea capul. Am privit în jur. Mă
găseam într-o celulă mult mai mare decât cea în
care mă azvârlise lordul Barrule, deşi avea şi
aceasta obişnuiţii trei pereţi de piatră şi pe cel
de-ai patrulea de pământ. Sus de tot, pe pereţii
din dreapta şi din stânga mea, era câte o torţă,
pâlpâind în bătaia curentului îngheţat ce venea
dinspre gura rotundă a tunelului aflat drept în
faţă. Încă unul dintre tunelurile buganului…
Atunci mi-am dat seama că eram din nou în
carcerele de jos.
Dar Alice unde-o fi? M-am întrebat. O fi fost şi ea
luată prizonieră? O fi găsit-o Lizzie în camera de
lucru a şamanului? Sau o interesase mai mult
capturarea mea?
În stânga mea stătea un alt deţinut, şi el
încătuşat de perete, însă avea capul plecat în
faţă, cu bărbia atingându-i pieptul, aşa că nu-i
puteam desluşi chipul; oricum, era clar un
bărbat, nu Alice. Apoi mi-am dat seama că în
spatele lui mai era cineva, iar vederea acestuia
din urmă mă făcu să icnesc de scârbă, fierea
ridicându-mi-se până în gât. Am tuşit,
străduindu-mă să nu vărs. Era un yeoman mort,
zăcând în balta propriului sânge. Unul dintre
braţe şi ambele picioare îi lipseau, iar faţa îi era
sfâşiată: buganul mâncase din el.
Am închis ochii, tremurând din tot corpul. Am
tras aer adânc în piept, fără grabă, încercând să
mă liniştesc.
 Aruncând o privire spre dreapta, am observat că
mai era cineva legat în lanţuri, drept sub torţă.
Am recunoscut îndată ochii lăptoşi, ca şi cele
două coame răsărind din părul negru şi încâlcit.
Era Corn, neomul. În clipa în care simţi că-l
privesc, gemu ca un animal sălbatic, din adâncul
gâtului. În ciuda faptului că era orb, mi-am
amintit că putea cumva să vadă.
Am dat să vorbesc, însă gâtul îmi era uscat, iar
cuvintele n-au ieşit decât la a doua încercare.
— Nu-ţi sunt duşman, am rostit răguşit. Îţi
pierzi vremea ameninţându-mă.
— O să mă ucizi sau o să mă legi dac-o să ai
ocazia! Mă acuză vocea aceea profundă, funebră.
— Uite ce e, suntem amândoi în aceeaşi barcă,
i-am zis.
Corn lăsă să-i scape un vaiet adânc.
— Credeam c-o să-mi petrec toată viaţa
slujindu-l pe lordul Barrule. A fost un stăpân
bun.
— Chiar aşa? L-am întrebat. Ţi-a ucis mama,
nu? Cel puţin, asta mi s-a spus.
— Mama? Mama! Exclamă Corn, scuipând pe
pământul din faţa lui. Mi-a fost mamă doar după
sânge şi după nume. M-a tratat cu mare cruzime
şi m-a făcut să sufăr peste putinţa de a îndura.
Dar pe Diavol îl urăsc chiar mai mult decât pe ea,
fiindcă el m-a zămislit: el m-a făcut să umblu
prin lumea asta însemnat ca o fiară, ca toţi să mă
vadă! Lordul Barrule a fost singurul care mi-a
arătat vreodată bunătate.
Bunătate? Mi-am amintit cum îl ţineau străjile
lui Barrule, legat cu lanţuri de argint petrecute
prin fiecare ureche. Asta nu-mi prea părea a fi
bunătate, dar nu aveam nimic de câştigat
enervându-l şi mai mult pe Corn.
— Bănuiesc că vrăjitoarea e acum stăpână pe
bugan, nu-i aşa? L-am întrebat.
Am văzut cum aprobă din cap, coamele ascuţite
sclipind în lumina torţei.
— M-am luptat cu ea până la ultima picătură de
energie, dar fără folos. Îl stăpâneşte pe bugan,
dar se luptă încă să controleze acele anima din
grotă. Nu înţelege pe deplin metodele stăpânului
meu. Nu e genul ei de magie neagră.
— Cel de colo cine e, ştii? L-am întrebat,
făcându-i semn spre locul în care era prăbuşit
celălalt prizonier.
— Comandantul Stanton. Era un om crud.
Stăpânul meu pe el îl asculta, nu pe mine, aşa că
i-a dat voie să-mi facă găuri prin urechi, pentru
lanţurile de argint. Zicea că-i singura cale prin
care să mă ţină sub control. Dacă mă-ntrebi pe
mine, a primit ce merita. Mintea i s-a dus: e gol
pe dinăuntru, buganul l-a stors de animus.
Curând, va veni după carnea şi sângele lui. Apoi
voi urma eu…
Comandantul Stanton! Era distrus, de
nerecunoscut.
Gândul mi se îndreptă încă o dată spre Alice.
Bine făcuse văduvind-o pe Lizzie de caiet: poate
că asta schimbase totul. Nu ştiam exact ce
anume spera Alice să obţină, însă odinioară ea
făcuse un pact cu Urgia, un demon încă şi mai
puternic decât buganul. Asta aproape că o
dusese la pieire, însă izbutise să-l controleze o
vreme. Cu ajutorul caietului şamanului şi al
grimoarelor, n-ar fi putut să facă şi acum acelaşi
lucru?
Mă simţeam slăbit de foame şi de sete, însă mai
rea decât toate acestea era teroarea crescândă
din interiorul meu, pe care mă străduiam s-o ţin
în frâu. Dacă Alice nu mă ajuta, forţa vitală îmi
va fi curând absorbită. Măcar atunci, m-am
gândit sumbru, n-aş mai vedea cuţitele lui Lizzie
retezându-mi falangele degetelor mari. Era
cumplit ca viaţa mea să depindă de amestecul lui
Alice în astfel de puteri ale Întunericului, însă
îmi dădu o oarecare speranţă. Abia apoi îmi trecu
din nou prin minte că era posibil ca şi Alice să fi
fost capturată…
Nu aveam mâinile legate, aşa că am putut să-mi
cercetez buzunarele, pe care le-am găsit încă
pline cu sare şi cu pilitură de fier; nici măcar
lanţul de argint nu-mi fusese luat. Poate că
Osoasa Lizzie nu suporta să-l atingă. Sau poate
că de-acum, pe deplin încrezătoare în puterile ei,
nici nu-i mai păsa. Şi cheia mea specială era tot
acolo. Putea să deschidă aproape orice
încuietoare, însă atunci când am încercat-o la
cătuşele mele, nici măcar n-am putut s-o strecor
în gaură. Brusca văpaie de speranţă mi se stinse
la fel de iute pe cât se aprinsese.
Trecu cel puţin o oră până să epuizez toate
posibilităţile: toate lucrurile care ar fi putut
să-mi dea vreo speranţă de evadare sau de
salvare. În cele din urmă, gândul mi se îndreptă
spre Vraci. Mai devreme sau mai târziu, tot avea
să se trezească şi să-şi dea seama ce se
petrecuse. Numai că el fusese neputincios în faţa
lui Lizzie. Adevărul era că aveam mai multă
încredere în Alice.
Din când în când, Stanton scotea câte un
geamăt, de parcă l-ar fi durut ceva, însă acum
numai trupul lui era cel care se văita, printr-un
gest reflex. Mintea îi dispăruse de mult, carnea şi
oasele fiindu-i acum doar o carcasă goală. Poate
că şi sufletul îi plecase.
Deodată, am auzit un sunet nou, unul care mă
făcu să mă cutremur de frică. Cineva sau ceva se
mişca prin tunel, îndreptându-se spre noi.
Tremuram, în timp ce pământul se revărsa
peste lespezi. Apoi îşi făcu apariţia imensul cap
păros al buganului. Ochii lui mari şi apropiaţi se
zgâiră pe rând la fiecare dintre noi, iar botul lui
umed adulmecă aerul înainte de a pătrunde cu
totul în celulă. Numai că nu venise singur.
Altcineva se târî afară din tunel în urma lui, o
arătare murdară, cu veşminte înnămolite şi
părul năclăit de noroi. Era o femeie care arăta de
toată mila. Abia când se ridică în picioare şi i-am
zărit pantofii ascuţiţi şi ochii sălbatici şi furioşi,
am recunoscut-o pe Lizzie. Diadema era încă la
locul ei, însă aproape că nu se mai zărea sub
crusta de noroi care-i acoperea părul.
Vrăjitoarea nici nu mă luă în seamă,
ducându-se să-l privească pe Daniel Stanton.
Îngenunche în faţa lui, iar eu am observat că
avea un cuţit în mână. M-am uitat în altă parte
când începu să-i reteze falangele degetelor mari.
Stanton scoase un urlet de parcă ar fi fost în
agonie şi m-am chinuit să-mi reamintesc că nu
era decât o reacţie a trupului; mintea nu-i mai
era prezentă, ca să resimtă durerea.
Apoi Lizzie veni să se ghemuiască în faţa mea.
Îmi zâmbi, cu mâinile pline de sânge strângând
în continuare cuţitul, iar în ochi i se citea
răutatea.
— Următorul eşti tu, băiete. În clipa de faţă, am
nevoie de tot ajutorul pe care-l pot căpăta. Oasele
unui al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu pot să
schimbe toată situaţia.
Trebuia să gândesc foarte repede.
— Am crezut că-ţi doreai să fii regină, i-am zis,
încercând să-i distrag atenţia în timp ce-mi
strecurăm mâinile în buzunare şi înşfăcam
pumni întregi de sare şi de pilitură de fier. Am
crezut că voiai să domneşti peste insula asta. Ce
s-a întâmplat cu tine?
Auzindu-mă, Lizzie păru năucită şi o expresie de
suferinţă şi de nedumerire îi apăru pe chip.
Deodată, puteam s-o văd în ea pe Alice: fata care
fusese odinioară, înainte să devină vrăjitoare.
Apoi faţa i se schimonosi într-un rânjet, iar ea se
aplecă mai aproape de mine, învăluindu-mă cu
răsuflarea ei urât mirositoare.
— Aici există putere, băiete, putere mai presus
de cele mai frumoase visuri ale mele, o putere
care mi-ar oferi lumea întreagă, dac-aş vrea-o.
Dar toate la vremea lor. Dacă vreau să domnesc
peste ceea ce e sus, trebuie să pun stăpânire pe
ce e jos, în grotă. O să-mi ia timp, dar o să merite
cu prisosinţă. Iar oasele tale o să-mi fie de
ajutor…
CAPITOLUL 26
CORUPT DE ÎNTUNERIC
Pentru o clipă, am crezut că avea de gând să-mi
reteze oasele pe loc, aşa că mi-am încordat
braţele, pregătindu-mă s-o învăluiesc într-un
nor de sare şi de pilitură de fier. În loc de asta, ea
vârî cuţitul înapoi în teaca de la cingătoare şi se
ridică.
— O să-l las mai întâi pe bugan să-şi ia ce vrea,
zise, întorcându-se cu spatele şi îndreptându-se
spre tunel.
M-am destins, expirând încet. Chiar şi azvârlind
asupra ei sarea şi pilitura de fier, tot înlănţuit aş
fi rămas şi aş fi fost la cheremul buganului.
Vrăjitoarea şi-ar fi revenit cât de curând.
Lizzie dispăru în tunel, însă buganul mai avea o
treabă de terminat. I-am văzut gura căscându-se
larg şi scoţând la iveală ascuţiţii dinţi
triunghiulari. Şi-i înfipse adânc în gâtul lui
Daniel Stanton şi-i bău sângele cu poftă. După
ce-l secătui, începu să-i sfârtece carnea. Mi-am
astupat urechile, ca să înăbuş acele sunete de
sfâşiere, însă apoi începu să-i ronţăie oasele. Am
crezut că nu se va sfârşi niciodată, dar, sătul în
cele din urmă, buganul plecă, lipăind pe lespezi
şi lăsând în urmă amprentele tălpilor
însângerate. Se căţără la loc în tunel şi dispăru
în scurt timp.
Cât avea să mai treacă până când se va întoarce
după mine, în forma spirituală? M-am întrebat
îngrozit.
N-am avut prea mult de aşteptat. După câteva
clipe, ceva prinse să-mi şuşotească înăuntrul
capului, iar inima porni să-mi bată nebuneşte,
înfricoşată. La început, sunetul era prea slab ca
să-l aud, însă treptat am putut să desluşesc
cuvinte izolate, ca putrezit, sânge şi viermi. Apoi
am cunoscut o senzaţie la care nu mă
aşteptasem – nimeni nu descrisese vreodată aşa
ceva. Era ca şi cum un nor întunecat ar fi coborât
dinspre tavan şi m-ar fi acoperit, ca o pătură
groasă şi rece. Îndepărtatul sunet al apei ce
picura se stinse; chiar mai rea decât pierderea
auzului era însă rapida slăbire a vederii. Nu mai
puteam să zăresc torţele; totul se întuneca. Eram
orb.
 Inima îmi bubuia în piept, bătând din ce în ce
mai greoi. Am început să tremur de frig, în timp
ce buganul îmi absorbea încet energia din trup,
răpindu-mi forţa vitală. Şoaptele se auziră mai
tare. Încă nu puteam să înţeleg cuvintele, însă
imagini dureroase din trecut începeau să mi se
alcătuiască în cap, ca şi cum aş fi fost prezent în
realitate la acele scene.
Eram pe o potecă de munte. Era seară, iar
lumina începea să slăbească. Auzeam o femeie
plângând şi voci ridicându-se mânioase. Aveam
impresia că alunec mai degrabă decât că merg şi
că nu eram deloc stăpân pe direcţia în care mă
îndreptam. În faţa mea se ivi un ciot de stâncă,
precum un uriaş colţ de şobolan; în jurul lui se
afla un grup de persoane, printre ele
numărându-se şi una dintre vechile duşmance
ale mamei, vrăjitoarea Wurmalde. Am auzit o
serie de lovituri grele, ritmate, apoi am văzut pe
cineva cu un baros. Fiecare lovitură era însoţită
de câte un ţipăt de durere.
Suferinţa făcu să mi se strângă inima. Ştiam
precis unde eram şi ce se petrecea. Eram martor
la momentul în care duşmancele mamei îi
pironiseră mâna stângă de o stâncă. Sângele îi
picura de-a lungul braţului, scurgându-se pe
iarbă. De îndată ce-i bătură mâna în cuie, îi
legară trupul gol cu lanţul de argint,
înfăşurându-l în jurul stâncii. Am zărit-o
tresărind de durere, cu lacrimile şiroindu-i pe
obraji.
— Peste trei zile o să ne întoarcem, am auzit-o
zicând pe Wurmalde, cu glasul plin de cruzime şi
de răutate, iar atunci o să-ţi scoatem inima din
piept.
O lăsară acolo, să aştepte singură, în Întuneric,
răsăritul soarelui din mare, soarele care avea
să-i ardă trupul şi să i-l umple de băşici.
Aş fi vrut să stau cu mama. Aş fi vrut s-o alin,
să-i spun că totul va fi bine. Că tatăl meu avea
s-o găsească a doua zi dimineaţă şi s-o apere de
soare cu cămaşa şi cu umbra lui, după care se
vor căsători şi vor avea şapte fii. Că va fi fericită…
Dar nu puteam să mă mişc şi, încă o dată, m-am
pomenit cufundat într-o beznă totală.
Cât ai clipi, viaţa mamei se şi sfârşi, iar acum
eram martor la ultimele ei clipe. Mă aflam iar în
Ord, urmărindu-i lupta cu Ordeen. Am văzut-o
pe mama năpustindu-se să atace, cu aripile ei cu
pene albe de lamia făcând-o să semene mai
degrabă a înger decât a insectă. Am văzut-o în
încleştarea cu adversara ei ce avea înfăţişare de
salamandră. Îmi ceruse să plec şi o ascultasem,
salvându-mă din Ord împreună cu ceilalţi, în
afară de Bill Arkwright. Zărisem de la distanţă
distrugerea citadelei, cu turnurile prăbuşindu-se
când fu trasă înapoi prin portalul de foc, în
întunecimea de dincolo, ducând-o cu ele pe biata
mama, ca şi pe Bill.
Dar iată-mă acolo, foarte aproape, privind cum
îi ard penele, auzindu-l urletele de suferinţă, în
timp ce-o ţinea pe Ordeen în încleştarea morţii.
Flăcările erau acum pretutindeni în jurul meu,
făcându-mă să simt o durere fizică. Văpăile îmi
pârjoleau propria carne, dar mai rău decât atât
era că puteam să văd carnea mamei umflându-se
de băşici şi arzând şi să-i aud lungile urlete de
suferinţă, în timp ce pierea în chinuri.
Din nou, m-am pomenit cufundat în beznă.
Deodată, se făcu din nou lumină şi am văzut că
stăteam în bucătărie, la fermă. De sus, auzeam
zgomote de încăierare. Următorul lucru pe care-l
ştiu este că mă aflam deja în capul scării. Trei
bărbaţi îl ţineau pe fratele meu Jack. Unul dintre
ei îl lovea, împroşcând cu sângele lui pereţii şi
scândurile duşumelei. Eram martor la ceea ce se
petrecuse atunci când vrăjitoarele atacaseră
ferma. Urmăriseră să pună mâna pe cuferele
mamei, însă ea protejase încăperea în care se
găseau împotriva Întunericului, aşa că nu
izbutiseră să între în ea. Îl obligaseră pe Jack să
se ducă şi să le scoată afară.
El urla acum de groază şi de durere, însă eu
n-aveam cum să-l ajut. Nu eram decât o prezenţă
nevăzută şi mută, silită să fie martoră la
chinurile lui.
Şi aşa mai departe. Buganul mă forţă să
retrăiesc toate amintirile chinuitoare din ultimii
câţiva ani. Mi-am coborât din nou privirea spre
mormântul tatei şi am simţit iar durerea pierderii
lui. Ratasem până şi înmormântarea. Am asistat
iar şi iar la scenele acestea dureroase. Era ca un
vârtej al suferinţei: mă întorceam mereu în
aceleaşi puncte ale vieţii mele şi nu puteam să
fac nimic ca să le schimb.
Din nou, beznă; eram amorţit şi din ce în ce mai
înfrigurat, pe măsură ce forţa vitală îmi era
extrasă. Mă simţeam tot mai aproape de moarte.
Deodată… ceva nou. Am auzit o voce.
Întăreşte-te sau n-o să scapi cu viaţă. N-o să fie
de ajuns dacă faci doar ce-ţi spune Moş Gregory.
O să mori la fel ca toţi ceilalţi!
Era vocea lui Alice. Îmi spusese aceste cuvinte
atunci când o împiedicasem s-o ardă pe bătrâna
Mamă Malkin. Asta mi se păruse ceva mult prea
oribil. Pur şi simplu nu fusesem în stare de aşa
ceva.
Trebuie să fii pe potriva Întunericului, Tom.
Înfruntă-l pe bugan. Poţi să faci asta! Poţi să faci
ceea ce trebuie făcut!
În clipa în care Alice îmi strigă aceste cuvinte,
am avut o altă viziune: un alt fragment din viaţa
mea. După primele săptămâni de ucenicie la
Vraci, mă întorsesem la fermă. Mama Malkin
apăruse acolo, ca un mort viu, moale şi
mlădioasă, apoi se infiltrase în trupul lui Rât,
măcelarul de porci, posedându-l, manevrându-i
corpul, dirijându-i fiecare gest. Acum ţinea un
cuţit la gâtul lui Jack şi al pruncului lui Ellie,
Mary.
 Am retrăit acele momente îngrozitoare, când
credeam că bebeluşul o să fie asasinat, fiecare
secundă de suferinţă şi de oroare. Alice alergă
şi-l izbi cu putere, pantoful ei ascuţit
îngropându-i-se atât de adânc în burtă, încât nu
se mai zărea din el decât tocul. Cu inima cât un
purice, l-am văzut scăpând-o din mâini pe
micuţa Mary. Înainte ca ea să se izbească de
podea, Alice o prinse şi o duse de acolo, la loc
sigur. Acum era rândul meu: am azvârlit în el cu
sare şi pilitură de fier. Cu capul învăluit într-un
nor din acel amestec, se prăbuşi fără simţire la
picioarele mele.
Totul se întâmpla din nou. Rât zăcea inconştient
pe jos, cu ochii daţi peste cap şi şorţul pătat de
sângele porcilor proaspăt măcelăriţi. Am privit
cum Mama Malkin se târăşte afară, ieşindu-i
prin ureche şi prinzând din nou formă. Se
micşorase la o treime din fostele ei dimensiuni,
iar rochia i se târa pe podea. Începu să se
îndepărteze.
Eram plin de furie – o mânie îngrozitoare pentru
tot ceea ce fusesem forţat să revăd încă o dată şi
încă o dată. Înainte, o lăsasem pe vrăjitoare să
plece. Alice fugise după ea cu un fier încins, dar
eu o prinsesem şi-o trăsesem înapoi. Mi se părea
prea îngrozitor s-o ardă pe Mama Malkin. Nu
puteam să permit aşa ceva. Dar acum furia mă
transformase. Ca şi înainte, am prins-o pe Alice
când trecu în fugă pe lângă mine, numai că de
data aceasta i-am smuls din mână fierul încins şi
am alergat după Mama Malkin prin ogradă.
Fără să şovăi, i-am dat foc la tivul rochiei. Se
aprinse pe dată. Câteva clipe mai târziu,
vrăjitoarea ardea, ţipând ascuţit în timp ce
flăcările o mistuiau. Era o faptă cumplită, dar
nu-mi păsa. Trebuia să mă întăresc dacă voiam
să scap cu viaţă, să devin vraciul care fusesem
hărăzit să fiu. Apoi, am auzit pe cineva vorbind.
Acum nu mai era o şoaptă. Vocea era puternică
şi stăruitoare.
— Există Întuneric şi în mine! Striga ea. Pot să
fiu pe potriva a orice ai face. Eu sunt vânătorul,
nu vânatul!
Abia treptat mi-am dat seama că eu eram cel
care striga în gura mare. Şi am ştiut şi că ceea ce
zisesem era adevărat. Neomul avusese dreptate.
Ajunsesem să fiu corupt de Întuneric şi,
într-adevăr, în sufletul meu exista o aşchie de
Întuneric. Pentru mine, reprezenta o primejdie,
dar şi un izvor de tărie. Aşa cum îmi prezisese
mama, se apropia cu repeziciune ziua în care eu
aveam să devin vânătorul. Iar atunci, Întunericul
avea să se teamă de mine.

Păru să treacă o veşnicie până să-mi revin,

plutind la hotarele conştienţei. În cele din urmă,
am deschis ochii.
Tremuram, fruntea îmi ardea de febră, iar gâtul
îmi era pârjolit. Buganul nu mă storsese de tot:
scăpasem cu viaţă din prima confruntare cu el,
însă cât avea să mai treacă până când se va
întoarce?
Mă simţeam slăbit şi letargic. Nu eram în stare
să gândesc limpede. Imagini dureroase mi se
învolburau alene prin minte, ca un vârtej care
mă absorbea în jos, în întunecata, fremătătoarea
lui spirală. Abia atunci am auzit o voce din
dreapta mea.
— Tu eşti norocosul, îmi zicea Corn. Pentru tine,
o să se sfârşească repede. O să fii mort. Eu o să
fiu silit să stau aici, urmărindu-te şi
aşteptându-mi rândul.
Sleit de puteri, am întors capul, să-l privesc pe
neom. Era gol de la brâu în sus, dar chiar şi în
lumina aceea slabă a torţei de deasupra lui
puteam să-i observ muşchii puternici,
reliefându-se la umeri. Deodată, îmi veni o idee.
— Cătuşele de fier îţi provoacă dureri? L-am
întrebat.
Clătină din cap.
Nu toate creaturile Întunericului erau
vulnerabile la fier. Iar Corn, din câte se părea,
avea o anumită rezistenţă faţă de el. Cu atât mai
bine.
— Şi-atunci de ce nu te eliberezi din ele? L-am
întrebat. Eşti destul de puternic cât să poţi face
asta…
— La ce bun? Mă întrebă. Uşa celulei e prea
groasă ca să pot trece prin ea.
 — Îndată ce-ai făcut-o, mă eliberezi şi pe mine.
Pe urmă, putem să ne aventurăm împreună prin
tuneluri. Am arme împotriva a orice ne-ar putea
ameninţa: sare, pilitură de fier şi lanţul meu de
argint. E mai bine decât să ne aşteptăm moartea
aici.
— Să te eliberez? De ce m-aş încrede în tine? Tu
mi-eşti duşman!
— Deocamdată avem nevoie unul de celălalt,
i-am zis. Împreună am fi mai puternici. De
îndată ce vom fi liberi, vom merge fiecare pe
drumul lui.
Pentru un timp îndelungat, domni tăcerea. Corn
îmi cântărea în minte propunerea. Apoi am auzit
un geamăt prelung. Abia când sunetul se repetă
mi-am dat seama că era zgomotul produs de
efort, nu de durerea fizică sau de suferinţa
mentală. Îşi rupea lanţurile.
Mi-am trecut limba peste buzele uscate, iar
inima a început să-mi bubuie. Dintr-odată, eram
plin de speranţă.
Corn se ridică şi se apropie de locul în care eram
ţintuit în lanţuri. Îi simţeam mirosul de sudoare
stătută şi râncezeala unei duhori animalice. Însă
nu şi vreun fior rece; niciun avertisment cum că
aş fi în preajma a ceva venit din Întuneric. Corn
era mai aproape de a fi uman decât părea.
Oricum, trebuia să fiu prudent. În ciuda pactului
nostru fragil, eram inamici fireşti.
Fără să şovăie, Corn întinse mâna şi-mi apucă
lanţul aproape de inelul de fier fixat în perete.
Gemu din nou în timp ce muşchii i se încordau,
apoi trase de el, făcând ca zalele să se întindă,
apoi să plesnească. Eliberat la un capăt, nu
mi-au trebuit decât câteva clipe până să-mi
desfăşor restul lanţului de pe picioare.
— Nu eşti orb? L-am întrebat, mirându-mă că,
deşi ochii lui păreau lipsiţi de vedere, întinsese
mâna drept spre lanţ.
— Văd mai bine decât majoritatea, dar nu cu
ăştia! Îmi zise, arătând pe rând spre fiecare
dintre globii săi oculari lăptoşi. Am un al treilea
ochi, al spiritului. Cu el, pot să văd lumea, ba
chiar şi lucruri de dincolo de lume. Pot să văd
Întunericul din oameni.

Am sărit în picioare, iar inima a început să-mi

bubuie chiar şi mai tare. Mă simţeam slăbit şi
nesigur, dar eram liber! Stăteam faţă în faţă.
Duşmanul meu din Întuneric îmi era acum aliat
temporar. Împreună, cu ajutorul lui Alice, avem
o şansă reală împotriva lui Lizzie.
Cutia cu iasca, amnarul şi cremenea mi-o
lăsasem în sac, însă aveam la mine ciotul de
lumânare, aşa că l-am ridicat şi l-am aprins de la
torţă. Ducându-l în mâna stângă, am pornit cel
dintâi prin tunel, dându-mi deodată seama că
s-ar putea să nu fie nevoie să merg prea mult
prin tunelurile buganului: îmi amintisem că, de
obicei, celulele în care nu se aflau prizonieri
aveau uşile întredeschise.
Ajungând la capătul tunelului mai scurt, am
cotit la dreapta. După vreo douăzeci de metri, am
ajuns la tunelul de acces spre următoarea celulă
şi am luat-o din nou la dreapta, prin el. În clipa
în care am ieşit în celula goală, speranţele mi-au
prins aripi: uşa era întredeschisă! Puteam să
ajungem la scara care ducea sus, spre turn.
Desigur, asta însemna să trecem prin camera
străjerilor. Oare yeomenii se întorseseră după ce
fuseseră atacaţi de păsări? Dacă nu, atunci cine
mă cărase din dormitorul lui Lizzie până jos, în
temniţă?
CAPITOLUL 27
O SĂ-ȚI IAU OASELE ACUM!
Coridoarele erau acum cufundate într-o beznă
totală; nimeni nu mai schimbase torţele. Fără
lumânarea mea, ne-ar fi fost greu să ne găsim
drumul.
Nu ajunseserăm departe când am simţit acea
răcoare specială care-mi dădea de ştire că prin
apropiere se afla o creatură a Întunericului.
M-am oprit şi l-am auzit pe Corn şuierând. O
simţise şi el. Se auzea un fel de pocnet, de pârâit,
drept în faţa noastră, urmat apoi de un mârâit
adânc, ameninţător. Ceva se apropia de noi. Am
ridicat ciotul de lumânare şi am observat un loc
la baza peretelui unde lumina părea să nu
ajungă: o umbră mai întunecată decât restul. Se
mişca spre noi şi începea să crească.
 Ce să fi fost? Nu mai întâlnisem niciodată ceva
care să-i semene. Mârâitul se auzi din nou, mai
adânc şi mult mai ameninţător. Era cine ştie ce
entitate din Întuneric, atrasă aici de intervenţia
lui Lizzie.
Trebuia să acţionez; şi încă repede. I-am întins
grăbit lumânarea lui Corn, înfundându-mi apoi
mâinile în buzunarele pantalonilor şi
umplându-le cu substanţele care aşteptau să fie
întrebuinţate: sare în mâna dreaptă şi pilitură de
fier în cea stângă. Le-am azvârlit pe amândouă
drept în umbra aceea ameninţătoare. O învăluiră
ca un nor. Deodată, se auzi un ţipăt de agonie şi,
în câteva clipe, doar sarea şi pilitura de fier mai
zăceau împrăştiate pe lespezi. Ceea ce ne
ameninţase adineauri nu mai era. Ori fugise
agonizând, ori fusese nimicit. Dar era posibil să
ne aştepte şi alte primejdii asemănătoare în
drumul nostru.
Mi-am ridicat privirea, temător. Oare zgomotul
acela i-o fi alarmat pe cei din camera străjerilor?
Ţipătul nu sunase a unul omenesc. Dar poate că
un astfel de sunet mai degrabă ar fi îndemnat pe
oricine s-ar fi aflat acolo să fugă, nu să coboare
în beznă, să afle ce s-a întâmplat.
Acum, Corn preluă conducerea. Am trecut prin
acea parte a tunelului aflată sub şanţul de
apărare, unde apa se prelingea pe pereţi şi picura
din tavan, apoi ne-am îndreptat spre scară. Am
început să urcăm, oprindu-ne din timp în timp
să ascultăm. Când, în cele din urmă, am ajuns la
camera străjerilor, ne-am lipit urechile de uşă,
dar nu am auzit niciun sunet dinăuntru.
Corn îmi înmână lumânarea, apoi împinse uşa.
Camera era goală. Pe masa mai îndepărtată erau
câteva carafe cu apă, aşa că am înhăţat una şi
am băut câteva înghiţituri disperate, după care
am luat o coajă de pâine veche, pe care am
înmuiat-o în apă înainte s-o înghit. Corpul meu
simţea o nevoie urgentă de energie, care s-o
înlocuiască pe cea furată de bugan. După ce-am
terminat, neomul se apropie, oprindu-se în faţa
mea.
— Ar trebui s-o atacăm pe vrăjitoare imediat,
mârâi el.
— Cred c-ar fi mai bine s-o căutăm întâi pe
Alice, i-am zis. Ea o să ne poată ajuta.
Corn mă aprobă printr-o înclinare a capului,
aşa că am plecat împreună din camera străjerilor
şi ne-am continuat urcuşul.

Am găsit-o pe Lizzie aşezată pe tron, cu o

expresie înfumurată pe chip. Era evident că ştia
despre evadarea noastră şi aşteptase să venim la
ea. Eram ca două muşte prinse în plasă şi gonind
într-una în cerc: nici măcar nu scăpasem din
pânza ei de păianjen.
Atunci am observat corpul unui yeoman în
spatele tronului, ca şi sângele de pe buzele lui
Lizzie. Trebuie să fi fost cel care mă cărase până
jos, în temniţă. Îl ucisese şi-i băuse sângele. Deşi
era în principiu o vrăjitoare de oase, lui Lizzie îi
plăcea şi sângele omenesc. Îl prefera pe cel al
copiilor, însă ar fi băut şi de la un adult, dacă era
îndeajuns de însetată.
În timp ce mergeam de-a lungul covorului,
împreună cu Corn, mi-am pregătit lanţul,
întrebându-mă dacă mai aveam forţa necesară
ca s-o leg şi de data asta. Dar, înainte s-o pot
ataca, Lizzie ţâşni în picioare şi-i aruncă o privire
furioasă lui Corn. Avea o înfăţişare sălbatică,
aproape dementă, iar un amestec de sânge şi de
salivă i se scurgea din gură, îmbibându-i noroiul
de pe bărbie.
— Tu mi-ai ieşit în cale de prea multe ori. Aveai
hărăzită o moarte înceată şi chinuitoare, dar
acum o să mori repede! Ţipă ea, înălţându-şi
mâna stângă, cu palma spre Corn şi degetele larg
răsfirate. Apoi le strânse în pumn, ca şi cum ar fi
zdrobit ceva, bombănind un descântec în Graiul
Vechi.
Neomul scoase un răcnet şi-şi îngropă faţa în
mâini. Spre groaza mea, vedeam cum capul
începe să i se fărâmiţeze şi să se prăbuşească în
sine însuşi, perforându-se şi împroşcând jeturi
de sânge. Se prăvăli alături de mine ca un sac
plin cu pietre, urletul său strident de agonie
lăsând locul unui ultim icnet, iar apoi tăcerii.
Capul îi fusese prefăcut într-un terci însângerat.
 M-am străduit să nu-mi vărs conţinutul
stomacului, iar genunchii au început să-mi
tremure.
— Şi-acum spune, unde-i fata aia a mea? Ceru
Lizzie, încruntându-se.
Îmi venea greu să cred că n-o descoperise pe
Alice. Unde putea să fie? Am tras aer adânc în
piept, încercând să mă liniştesc, apoi am ridicat
din umeri.
— Nu ştiu. Am venit aici s-o caut, i-am răspuns.
Lizzie scoase un cuţit ascuţit dintre faldurile
rochiei.
— Buganul va trebui să se descurce şi fără, de
data asta, zise ea. Mi-ai făcut destule probleme,
aşa că o să-ţi iau oasele acum! Vino încoace!
Împotriva voinţei mele, m-am pomenit
Îndreptându-mă spre ea. Am încercat să-mi scot
lanţul de argint din buzunarul pelerinei, însă
braţul îmi era paralizat! Am început să transpir
şi să tremur de frică. Am inspirat adânc, ca să
mă calmez, însă picioarele nu mă mai ascultau.
Am mai făcut un pas, apoi altul, până când am
ajuns într-atât de aproape de vrăjitoare, încât îi
simţeam căldura răsuflării ei urât mirositoare pe
faţă. Mi-a venit iar să vărs.
Lizzie mă apucă de braţul stâng cu mâna ei
dreaptă şi mi-l ridică în faţa ochilor.
— Priveşte-ţi degetul ăsta mare pentru ultima
dată, băiete. Curând, o să clocotească şi-o să
bolborosească în cazan!
 Oare asta să fi fost tot? Aveam să mor acolo,
după toate prin care trecusem?
Cu mâna ei stângă, vrăjitoarea îşi coborî cuţitul
spre degetul meu mare. Am încercat să mă smulg
din strânsoarea ei, însă eram neputincios. Am
tresărit, aşteptând să simt o durere violentă. Dar
tăişul nu mai ajunse să-mi atingă pielea. În
schimb, torţele pâlpâiră şi se stinseră, în locul lor
apărând o lumină tremurătoare. Deodată, spre
deplina mea uluire, Alice era acolo, ţinând în
mână unul dintre grimoarele şamanului.
Dintr-odată, am observat licărirea specifică unei
apariţii: nu era Alice în carne şi oase, ci spiritul
ei. Şi-l proiectase acolo de altundeva. Deodată,
mă simţeam din nou plin de speranţă. Să fi fost
acesta rezultatul faptului că studiase cărţile
şamanului?
— Dacă te atingi de Tom, nu mai pui niciodată
mâna pe asta! O preveni imaginea pâlpâitoare a
lui Alice. I-am luat caietul lui Barrule şi l-am
studiat. Am aflat că lucrurile cu adevărat
folositoare sunt în grimoarul ăsta!
— Trebuia să-mi dau seama că pui tu ceva la
cale, fato, mârâi Lizzie.
— Scrie aici cum să extragi energia direct din
tainiţă, dar a notat asta cifrat. Trebuie să pui cap
la cap bucăţele din pagini diferite şi să legi
descântecele între ele, zise Alice. Fără cartea asta
şi fără cunoştinţele mele, n-o să ştii niciodată ce
e de făcut. Poţi să studiezi ani de-a rândul şi tot
n-o să obţii nimic, nu-i aşa?
Chipul lui Lizzie se schimonosi de furie, însă
nu-i răspunse.
— Dacă vrei cartea asta şi ce ştiu eu, vino să le
iei. Sunt jos, în camera lungă în care lordul
Barrule şi amicii lui pariori îşi organizau
distracţiile şi jocurile. Ia-l cu tine pe Tom, dar să
nu-ndrăzneşti să te atingi de un fir de păr de-ai
lui, că nu mai pui tu mâinile murdare pe asta,
zise Alice, ridicând cartea spre mama ei.
Apoi dispăru, iar torţele se aprinseră la loc.
Lizzie se întoarse spre mine.
— Se pare c-o să mai trăieşti un pic, băiete! Cel
puţin până pun eu mâna pe cartea aia…

Ţinându-mă strâns de braţ şi stând cu cuţitul

pregătit, Lizzie mă trase în jos pe scările
castelului, prin camera străjerilor şi de-a lungul
coridoarelor subterane. Când treceam pe lângă
celule, am observat că toate uşile erau acum
închise, de parcă ar fi fost prizonieri înăuntru.
Încăperea cea lungă era aproape cu totul în
beznă: doar vreo două torţe pâlpâiau în
suporturile lor ruginite de pe pereţi. Lordul
Barrule zăcea încă pe podeaua de piatră, iar
locul acela duhnea a moarte mai puternic decât
oricând.
Alice îşi făcu apariţia, ieşind dintre umbre şi
oprindu-se în faţa lui Lizzie. Ţinea grimoarul în
mâna stângă şi toiagul meu în dreapta.
 — Lasă-l pe Tom să plece şi-o să-ţi spun ce ştiu
şi-o să-ţi dau cartea, rosti ea calm, schiţând un
zâmbet.
Lizzie mă împinse cu brutalitate spre ea.
— Dă-mi cartea şi începe să vorbeşti!
Grăbeşte-te! Răbdarea mi-e pe sfârşite! Se răsti
ea.
— Bucură-te de carte, zise Alice, azvârlind-o
spre ea.
Lizzie se întinse s-o prindă, însă înainte ca
degetele-i s-o atingă, cartea fu cuprinsă de
flăcări, cu un şuier zgomotos. Lizzie tresări, iar
grimoarul căzu la picioarele ei, cu foile
încreţindu-se şi înnegrindu-se.
Faţa îi era acum întunecată precum norii de
furtună, însă Alice zâmbea, cu o privire
triumfătoare. Vrăjitoarea îşi arcui spinarea,
întinse un deget spre Alice şi murmură câteva
cuvinte în Graiul Vechi. Pentru o clipă, mi-a fost
cumplit de frică pentru Alice, dar nu se întâmplă
nimic, iar zâmbetul ei deveni şi mai larg.
— M-am folosit de tainiţă ca să mă apăr, îi zise
ea lui Lizzie. Nu poţi să-mi faci niciun rău, iar
acum, că Tom e lângă mine, nici lui nu poţi să-i
faci nimic! În schimb, eu pot să-ţi fac ţie.
Provoacă-mă şi-o să te fac să suferi rău de tot.
Dacă n-ai fi fost mama mea, te-aş fi omorât chiar
acum! Dar tu o să îndeplineşti întocmai ce-ţi
spun şi asta pe dată. Dă-mi falangele şamanului!
Dă-le încoace imediat!
 Lizzie începu să tremure şi pe frunte îi apărură
broboane de sudoare. Chipul îi era schimonosit
de efortul de a se împotrivi ordinului dat de Alice,
însă nu avea destulă putere. Mi-am amintit cum
ne controlase, însă rolurile se inversaseră.
Acum, ea era silită să-i facă pe plac lui Alice,
să-şi vâre mâna în buzunarul rochiei şi să scoată
de-acolo oasele pe care le retezase din trupul fără
viaţă al lordului Barrule. Erau albe acum, oase
curate, carnea fiind desprinsă atunci când le
fiersese în clocot, ca parte a ritualului prin care
le făcea să-şi capete deplina putere.
Alice întinse mâna să le primească şi Lizzie se
strădui încă o dată să i se împotrivească, întregul
corp tremurându-i de efort, dar până la urmă,
icnind, le lăsă să cadă în palma fetei.
Apoi, scoţând un ţipăt ascuţit, vrăjitoarea fugi
spre tunelul subteran şi porni de-a buşilea prin
el.
CAPITOLUL 28
BUGANUL
Trebuie să ne ducem după ea, Alice! Am zis,
Îndreptându-mă spre gura tunelului. Nu putem
s-o lăsăm să scape. E de datoria mea s-o leg.
Alice clătină din cap.
— Îmi pare rău că am lăsat-o să plece, Tom.
Puteam s-o omor, dar, în ciuda a ceea ce am zis,
nu m-am simţit îndeajuns de tare pentru asta.
La urma urmei, e mama mea. Ce fată şi-ar omorî
propria mamă…? Oricum, n-am fi în siguranţă
dac-am urmări-o acum prin tuneluri, continuă
ea. Chiar dacă adineauri eu am fost mai
puternică, Lizzie încă îl are sub stăpânirea ei pe
bugan. O să poată găsi o cale de ieşire la
suprafaţă, însă n-are cum să se întoarcă în
castel. Am încuiat toate uşile celulelor, asta am
făcut, ca să fiu sigură că nu poate face
cale-ntoarsă. O să încui şi uşa de la camera asta,
zise, arătându-mi o cheie.
— Atunci ar trebui să ne întoarcem în locul în
care ne aşteaptă Adriana şi Simon şi să încercăm
să-i tăiem calea.
Alice încuviinţă, însă în ochii ei citeam teama.
— Care-i problema? Am întrebat-o.
— Cu cât ne îndepărtăm mai mult de castelul
Greeba, cu atât o să fiu mai puţin în stare să trag
din energia tainiţei. După câţiva kilometri, n-o să
fiu decât eu însămi împotriva lui Lizzie, iar ea
sigur va fi mai puternică.
— Cu atât mai mult trebuie să o înfruntăm
înainte să ajungă prea departe, am insistat.
Am ieşit în grabă din castel; era pustiu, aşa că
ne-am îndreptat direct spre Adriana şi Simon. Ne
aşteptau încă la marginea pădurii, aşa că le-am
explicat la repezeală ce se întâmplase şi am
pornit spre capelă, privind cu atenţie, să vedem
dacă nu cumva apare Lizzie.
Însă am aşteptat zadarnic. După două ore, încă
nu zărisem nici urmă de vrăjitoare şi am început
să ne simţim descurajaţi. Oare reuşise deja să
scape?
— Nu poţi s-o adulmeci, Alice? Am întrebat-o.
Ea clătină din cap.
— A mai fost pe-aici, aşa că duhoarea i se simte
peste tot. Nu pot să-mi dau seama unde-i
mirosu’ proaspăt, fiindcă e prea mult.
Tocmai atunci, în timp ce lumina începea să
scadă, am văzut o siluetă venind din depărtare,
iar inima mi s-a făcut cât un purice. Urma să
aibă loc o răfuială, nu glumă.
Era Vraciul şi, în timp ce se apropia, îl vedeam
cum se încruntă.
Adriana fu cea care vorbi prima. Făcu un pas
înainte, punându-se între el şi noi.
— A fost ideea mea, zise. Trebuia să încercăm să
terminăm cu Lizzie. Ştiam că n-o să fii de acord
nici în ruptul capului. E doar vina mea.
Vraciul încuviinţă.
— Da, rosti el supărat, mi-ai lăsat un gust amar
în mai multe privinţe. Dar ne vom ocupa de asta
mai târziu.
Se întoarse spre mine, cu o expresie
neînduplecată.
— Trebuie să trecem la lucruri concrete:
povesteşte-mi ce s-a întâmplat şi nu zăbovi o
clipă…
După ce am încheiat, magistrul meu clătină din
cap.
— Proastă treabă. Trebuie s-o urmărim pe
vrăjitoare şi să terminăm cu ea o dată pentru
totdeauna. Dar acum, că a plecat şi nu mai are
acces la energia de aici, prioritatea noastră este
buganul. M-am tot gândit: dacă vom putea să-l
distrugem, până la urmă tunelurile se vor
prăbuşi, iar grota, cu tainiţa aceea de energie, va
fi îngropată. Asta îi va împiedica pe slujitorii
Întunericului s-o viziteze sub forma lor
spirituală. Nu vor mai putea să se adape direct
din ea. Iar asta te include şi pe tine, fato! Adăugă,
întorcându-se spre Alice. Ar încheia cu toţi.
— Nu e corect! Aş fi fost mort dacă n-ar fi făcut
Alice toate astea, am strigat eu.
— Dar s-a folosit de magia neagră… şi nu pentru
prima oară, după cum ştii bine. Dar nu vom
vorbi acum despre asta. Vom merge direct în
capelă: în centrul domeniului buganului. Acolo,
ne va simţi prezenţa şi ne va ataca.
— Dar câinii… ei nu ne-ar putea ajuta? Mi-am
întrebat magistrul.
— N-avem timp acum pentru aşa ceva, băiete.
I-am lăsat la moară, iar de creatura aceasta va
trebui să ne ocupăm noi.
Vraciul se întoarse cu spatele şi începu să se
îndepărteze. Alice şi cu mine ne-am grăbit să-l
urmăm, iar Adriana şi Simon ne urmară
îndeaproape. Deodată, magistrul meu se răsuci
pe călcâie, cu faţa spre ei.
— Asta este o problemă a vracilor, spuse el,
ridicându-şi braţul. O treabă periculoasă, numai
pentru mine şi pentru băiat. Cel mai bine ar fi să
aşteptaţi aici până când vom termina cu
demonul. Şi mă refer şi la tine! Adăugă, privind-o
chiorâş pe Alice.
Ea deschise gura să protesteze, însă până la
urmă doar clătină din cap. Nu puteai să-l
contrazici pe Moş Gregory după tot ceea ce abia
se întâmplase.
Prin urmare, magistrul meu şi cu mine ne-am
îndreptat direct spre capelă. În ciuda dorinţei
exprimate de Vraci, eu speram ca Alice să nu fie
mult în urma noastră. Nu-şi putea permite să
stea la distanţă de urciorul cu sânge. Am ajuns
la ruine şi am aşteptat printre copaci, având sub
ochi zidurile acelea năruite, din piatră
întunecată. Trecură minute în şir, dar nu se
întâmplă nimic; Lizzie probabil că ajungea tot
mai departe cu fiecare clipă care se scurgea, îmi
ziceam în sinea mea.
Era o noapte rece, senină, iar aerul era
proaspăt, iarba fiind acoperită de chiciură. O
jumătate de lună palidă arunca umbre pe
pământ. Din când în când ţipa câte o bufniţă, dar
în rest domnea tăcerea; nu se simţea nici măcar
o adiere de vânt.
— De ce nu atacă buganul? Am întrebat.
— Se află prin preajmă – îl simt în oase –, dar nu
se arată, îmi răspunse Vraciul. Cel mai probabil,
este pe panta aceea de lângă marginea apei – un
loc pe care trebuie să-l evităm. Pe pământul
acela mlăştinos, va lua forma de omidee, iar
omideele sunt greu de omorât. Dar avem de ales?
Hai să terminăm odată!
Mi-am urmat magistrul spre panta aceea.
Strângeam cu nervozitate toiagul în mână.
Ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit ar fi fost să
înfrunt din nou o omidee. Mi-am amintit de felul
în care obişnuiau să scuipe venin şi să smulgă
un braţ sau un picior dintr-o singură muşcătură,
cu şirurile lor de dinţi ascuţiţi.
Pe măsură ce coboram, panta devenea tot mai
abruptă, iar cizmele noastre lipăiau pe pământul
moale. Curând, am constatat că mi-era greu să
mă mai ţin pe picioare. Dedesubt, murmurul
râului se auzea şi mai tare, deşi încă nu-l
puteam zări printre copaci. Aceştia erau mai deşi
aici, amestecaţi cu tufişuri şi cu lăstari,
îngreunându-ne înaintarea şi silindu-ne să
facem multe ocoluri.
— Împrăştierea! Comandă Vraciul. Dacă-i
oferim mai multe ţinte, îi distragem atenţia.
Am procedat întocmai, supunându-mă fără
crâcnire şi luând-o spre stânga. Aici, magistrul
meu era expertul şi, din moment ce înfruntasem
deja o omidee, ştiam că acelaşi sfat mi l-ar fi dat
şi Bill Arkwright; el fusese specialist în privinţa
tuturor creaturilor care vieţuiau în mlaştini şi în
ape.
Ajunsesem acum foarte aproape de malul
râului, iar Vraciul era ascuns vederii de tufişuri
şi de stufărişul înalt, cu toate că-i auzeam încă
plescăitul şi lipăitul cizmelor.
Atunci am auzit un alt zgomot prin stufăriş: era
greoi şi umed, de parcă cineva ar fi căzut pe
spate şi ar fi alunecat pe panta abruptă, spre
apă. Dar sunetul se auzea tot mai tare şi mai
aproape: urca panta, drept spre noi. Inima îmi
zvâcni de teamă.
Dintr-odată, ceva ţâşni din stufăriş drept în faţă,
năpustindu-se spre capul meu. M-am aruncat
într-o parte, zărind cu coada ochiului ceea ce se
afla deasupra mea înainte să se retragă înapoi în
stufăriş. Fusese un trup lunguieţ, ondulat, ca al
unui şarpe gras, cu ochi mici şi fioroşi şi o gură
plină de dinţi ascuţiţi.
Sigur nu era o omidee – cel puţin, nu de tipul
celei cu care mă luptasem odată –, iar singurii
şerpi pe care-i văzusem vreodată erau din cei
mici, de casă, şi, mult mai rar, năpârci. Însă
acesta era enorm. Sigur era buganul, care luase
forma unui şarpe uriaş.
Cuprins de o panică oarbă, m-am chinuit să mă
ridic în genunchi. Tocmai la timp. Mă atacă, iar
de data aceasta l-am împuns cu toiagul.
Sâsâind, se retrase din nou. M-am sculat
precaut în picioare şi am auzit un zgomot de
încăierare în dreapta mea. Apoi Vraciul strigă
ceva, nu mi-am dat seama imediat ce anume,
dar, când repetă, am înţeles că era un strigăt de
avertizare.
— Hidră!
 Din ceea ce învăţasem de la magistrul meu, îmi
dădeam seama că ne aflam într-o încurcătură
serioasă. Existau numeroase forme de hidre,
unele adevărate, altele doar creaturi fantastice,
născocite de povestitori. Cea despre care se
vorbea în Bestiarul Vraciului era o creatură
numită Scylla, care avea şapte capete. Toate
hidrele aveau mai multe capete, iar aceasta ne
ataca în acelaşi timp şi pe mine, şi pe magistrul
meu.
Încă o dată, am auzit târşâitul acela, iar capul
ca de şarpe se repezi spre mine razant cu
pământul, dând deoparte stuful şi apoi
înălţându-se spre gâtul meu. Numai că de data
aceasta eram pregătit şi mi-am întrebuinţat
toiagul ca pe o suliţă, repezindu-i lama printre
dinţi, direct în gât, cu toată puterea. Ţipă şi se
zvârcoli, iar sângele îi ţâşni într-un jet curbat din
gura plină de colţi. Se retrase imediat, aproape
smulgându-mi toiagul din mână, însă îl ţineam
strâns. Capul demonului se îndepărtă lunecând,
împroşcând sânge din gură.
L-am urmat prin stufăriş, spre marginea apei.
Ajuns pe malul râului, l-am putut zări pe bugan
în lumina lunii. Trupul îi era ascuns sub apă,
însă numeroasele capete i se tot înălţau şi se
zvârcoleau, ţâşnind spre mine. Am numărat la
repezeală nouă, însă m-am dat bătut, fiindcă se
mişcau mult prea repede. Cel aflat mai aproape
de mine atârna moale, sângele negru curgându-i
din gura căscată şi fiind purtat de apă. Era cel pe
care tocmai îl străpunsesem. Vraciul ajunsese şi
el pe mal, împungând furios cu toiagul. Dar
capetele erau prea multe, toate urlând şi mugind
sinistru. Cum am fi putut să ne descurcăm cu
ele?
— La mine, băiete! Strigă Vraciul, plonjând în
curentul puternic al apei. Inima… trebuie să-l
străpungem până în inimă! Eu mă ocup de corp,
iar tu atacă-i capetele!
M-am aruncat şi eu în unde. Apa ne ajungea
până la brâu şi trebuia să ne chinuim să ne
ţinem pe picioare. Trupul cenuşiu al hidrei ieşi
pentru scurt timp la suprafaţă, după care se
scufundă la loc. Vederea lui mă umplu de
speranţă, fiindcă nu părea să aibă solzii aceia
duri, protectori, ai unei omidee, ceea ce însemna
că era vulnerabil în faţa lamelor noastre. Fără
îndoială că demonul îşi sacrificase această
posibilitate de apărare în favoarea celei de a
ataca folosindu-şi numeroasele capete pline de
colţi. Continuam să-mi rotesc toiagul într-un arc
de cerc, împungând direct orice gură rapace care
se apropia prea mult.
Vraciul începu să atace trupul hidrei,
înfigându-şi adânc toiagul şi sprijinindu-se pe el,
în timp ce eu asiguram apărarea amândurora
împotriva capetelor acelea ca de şarpe, cu dinţii
lor periculoşi.
N-aş putea să spun cât a durat încleştarea
aceasta. Tot ce-mi mai amintesc este apa, neagră
de sânge, precum şi capetele acelea demonice,
strălucind argintii în lumina lunii, în timp ce
încercau să ne vină de hac. La un moment dat,
aproape că mă copleşiră: colţii şi fălcile lacome
erau pretutindeni în jurul meu, iar Vraciul fu
nevoit să-şi înceteze atacurile asupra trupului şi
să mă ajute în lupta împotriva capetelor. Dar,
deodată, am auzit un strigăt dinspre mal şi am
văzut-o pe Alice acolo, agitându-şi pumnalul şi
ţipând la bugan, încercând să-i abată atenţia.
Mai multe capete se năpustiră pe dată spre ea.
Mă temeam pentru Alice, însă demonul fusese
distras, oferindu-ne ocazia aşteptată. Vraciul îşi
reînnoi atacurile furioase. În doar câteva clipe,
lama lui din aliaj de argint găsi inima demonului.
Un jet de aer urât mirositor ţâşni din ea, după
care apa se ridică în faţa mea într-un val înalt,
făcându-mă să mă scufund, dar strângeam încă
în mână toiagul. Câteva secunde mai târziu,
m-am ridicat înapoi la suprafaţă.
În cele din urmă, Vraciul şi cu mine ne-am târât
istoviţi pe malul râului. Pe chipul lui Alice se
citea uşurarea. Am rămas acolo lângă ea,
tremurând şi şiroind de apă.
— S-a dus, băiete. N-a mai rămas nici fărâmă
din el, îmi zise Vraciul, îndoindu-se de şale, sleit
de puteri. Iar tu, fato… ai vreodată de gând să
faci ce ţi se spune?
— Dacă Alice nu ţi-ar fi nesocotit ordinul, acum
probabil că am fi fost amândoi morţi! I-am atras
indignat atenţia.
Magistrul meu făcu un semn ursuz din cap, dar
nu mai comentă. Ştia că spusele mele erau
adevărate.
— Acum a venit vremea să ne ocupăm de
vrăjitoare, murmură el.
CAPITOLUL 29
UNA PENTRU NECAZ
De îndată ce i-am regăsit pe Adriana şi pe
Simon, Vraciul nu mai pierdu timpul şi începu să
caute urmele Osoasei Lizzie.
Ştiam că este expert în astfel de căutări, dar,
neputându-se bizui decât pe lumina lunii, va
reuşi el oare să-i dea de urmă lui Lizzie, când nici
măcar Alice nu izbutea s-o adulmece? L-am
urmărit cum se plimbă prin pădure, cercetând-o
sistematic, bucăţică după bucăţică. Din când în
când, se oprea şi îngenunchea, studiind
pământul. Poate că nu era nimic de găsit. Poate
că Lizzie se ascundea şi acum prin tuneluri…
Trecu aproape o oră până când magistrul meu
găsi ceva şi ne făcu semn să ne apropiem. Erau
trei urme de paşi în noroi. Toate proaspete,
lăsate de pantofi ascuţiţi…
— Nu-s ale mele, asta-i clar, zise Alice. Ditamai
lăboaiele, alea ale lui Lizzie. Mult mai mari decât
ale mele.
— Aşadar, se îndreaptă spre sud-vest, trase
concluzia Vraciul. Într-acolo ar trebui să
mergem…
— Aş vrea să ştiu ceva… îl întrerupse Alice.
— Ce anume, fato? Întrebă nerăbdător Vraciul.
N-avem toată ziua la dispoziţie, aşa că vorbeşte!
— Dumneata n-ai de gând s-o legi pe Lizzie… ci
s-o omori, nu? Spuse ea.
Dar nu era cu adevărat o întrebare. Puteam
să-mi dau seama că ştia răspunsul şi nu părea
prea bucuroasă în această privinţă.
Vraciul dădu aprobator din cap, cu o înfăţişare
solemnă.
— N-am de ales, fato. A asasinat prea mulţi
nevinovaţi. Nu pot să las o vrăjitoare ca ea să
bântuie prin lume; mai ales pe una cu ambiţiile
ei. Dac-ar fi după ea, întreaga insulă ar fi sub
stăpânirea ei întunecată. Şi cine ştie ce-ar mai
putea încerca pe viitor? Cel mai bine ar fi să stai
aici până ne întoarcem. La urma urmei, tot
mama ta rămâne. Nu-i nevoie să fii şi tu acolo. Ai
făcut destule, fato. Du-te înapoi la moară cu
Adriana şi aşteptaţi să se sfârşească totul.
Însă eu ştiam că Alice avea să refuze. Eram
convins că nu-şi dorea să fie martoră la moartea
propriei mame, însă dacă rămânea să aştepte
acolo, pierdea protecţia urciorului cu sânge. Era
nevoită să mă însoţească.
— Trebuie să fiu şi eu acolo, rosti ea cu voce
scăzută, clătinând din cap.
— Şi eu merg după Lizzie, îi zise Adriana
Vraciului. Ajutorul meu ar putea fi de folos; vii cu
noi, Simon?
Simon Sulby încuviinţă.
— Da, spuse el hotărât. O să ne petrecem restul
zilelor împreună, aşa că vom face asta tot
împreună.

Am mers cât de repede ne stătea în puteri, însă

după o jumătate de oră tot nu văzusem vreo
urmă de-ale vrăjitoarei; magistrul meu începea
să se îngrijoreze.
— Trebuie s-o prindem pe Osoasa Lizzie, băiete,
îmi spuse el, şi să-i venim de hac o dată pentru
totdeauna.
— Poate că ar trebui să ne întoarcem la moară,
după câini, i-am propus. I-ar da de urmă foarte
repede şi ar hăitui-o.
— N-avem timp. Deja are prea mult avans.
Magistrul meu îngenunche şi cercetă pământul
din preajmă, după care clătină din cap.
— Staţi aici. Mă duc să văd dacă pot să-i mai
dau de urmă…
Se îndreptă agale spre copaci. Ca şi mai
devreme, se tot oprea şi privea în jos, cercetând
pământul, însă acum erau mai mulţi nori, iar
luna lumina cu întreruperi.
— Poate s-o mai găsească? Mă întrebă Adriana.
— E expert în urmăriri, dar acum e într-adevăr
greu, i-am răspuns. Vrăjitoarele din Pendle sunt
capabile să se învăluie, ascunzându-şi urmele
prin întrebuinţarea magiei negre. Un al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu tot le poate întrezări,
dar nu e deloc uşor. Dacă nu-i găseşte degrabă
urmele, ea o să şi le şteargă.
Vraciul dispăruse acum din vedere, însă după
cinci minute se îţi la marginea unui pâlc de
copaci şi ne făcu semn să venim la el. În clipa în
care am ajuns, ne oferi unul dintre rarele sale
zâmbete şi arătă în jos, spre un petic de noroi din
preajma unui trunchi de copac. Acolo erau două
urme clare. Din nou, pantofi ascuţiţi…
— Măcar direcţia ne-a fost confirmată. Tot spre
sud-vest se îndreaptă, zise el. Fără îndoială,
speră să fugă pe mare: să-l constrângă pe vreun
sărman pescar s-o ducă spre apus, până în
Irlanda.
Ne-am continuat drumul cu şi mai mare iuţeală.
Vraciul mai găsi în două rânduri amprente ale
pantofilor lui Lizzie, dar apoi îi pierdu urma.
Adriana fu de părere că vrăjitoarea se îndrepta fie
spre Port Erin, fie spre Port St. Mary, unde se
găseau corăbii în stare să navigheze spre apus
chiar şi pe o mare agitată.
Înaintam prin beznă cât puteam de repede când
un fulger din depărtare făcu brusc din noapte, zi.
Fu urmat de huruitul grav al tunetului, după
care vântul începu să-şi împrospăteze forţele. Se
apropia o furtună. Şi ce mai furtună! În doar
câteva minute, ploaia torenţială ne mână să ne
căutăm adăpost într-un crâng, în timp ce furia
tunetelor şi a fulgerelor se revărsa din norii de
deasupra.
— Dacă n-aş şti mai bine, aş zice că Lizzie ne-a
trimis furtuna, ca să ne ţină la distanţă! Zise
Vraciul, pe când aşteptam să se potolească.
Despărţită de tainiţa cu energie, era puţin
probabil ca ea să mai aibă forţa de a dezlănţui o
astfel de furtună, însă tot puternică rămânea,
după cum aveam să descoperim curând pe pielea
noastră.
Furtuna se domolea acum la fel de iute pe cât se
stârnise. Norii zoreau spre răsărit şi ne-am
pomenit deodată scăldaţi în lumina lunii.
Tocmai ne pregăteam să părăsim adăpostul
copacilor când, în liniştea de după furtună, am
auzit o larmă de ţipete piţigăiate şi un chiţăit
apropiindu-se dinspre apus.
— Şobolani! Strigă Simon.
Câteva clipe mai târziu, se dovedi că avusese
dreptate. O hoardă de şobolani uriaşi, fioroşi, cu
mustăţi lungi şi cozi şerpuite, apăru în goana
mare. Ştiam că o vrăjitoare poate să cheme
şobolanii şi să le bea sângele, însă nu auzisem
niciodată ca rozătoarele să fie folosite pentru
atacarea potrivnicilor. În scurt timp, ne luptam
pentru vieţile noastre. Împărţeam lovituri cu
toiegele în stânga şi-n dreapta, izbind pământul
ca să-i strivim şi smulgându-i disperaţi pe cei
care ni se căţărau pe picioare, muşcând şi
zgâriind, încercând să ne ajungă la gât şi la faţă.
Am auzit-o pe Alice ţipând şi m-am întors spre
ea. Era acoperită de şobolani. Încerca să-şi apere
capul, dar era pe cale să piardă bătălia. I-am
smuls un şobolan mare de pe creştet, l-am
trântit de pământ şi l-am strivit cu talpa.
Val după val, trupurile cenuşii continuau să ne
atace; deodată, o rupseră la fugă, lăsând în urma
lor o învălmăşeală de rozătoare moarte şi
muribunde.
Spre norocul nostru, eram mai mult sleiţi decât
răniţi.
— Asta a fost opera lui Lizzie, am zis eu.
— Da, băiete, nici urmă de îndoială în privinţa
asta, mă aprobă Vraciul. Dar nu putem decât să
ghicim de ce s-or fi oprit şi-or fi fugit. Poate că
Lizzie nu vrea să-şi consume prea multă energie.
S-ar putea să păstreze ce-i mai rău pentru mai
târziu.

În zori, ne-am oprit să ne odihnim timp de vreo

două ore. Simon se oferi să stea de strajă câtă
vreme noi încercam să furăm un pui de somn.
Vraciul fu însă singurul care izbuti să aţipească.
Dar nici somnul lui nu dură mult: se trezi
gemând şi asudând. Lizzie îi vorbise iarăşi
înăuntrul capului.
Deodată, Adriana începu să tremure. Simon se
întoarse neliniştit spre ea, cuprinzând-o cu
braţul.
— Ce s-a întâmplat, iubito? O întrebă.
— Am iar senzaţia aia, mărturisi ea. O
presimţire cum că nu mai am mult de zăbovit pe
lumea asta.
— Dar la fel te-ai simţit şi atunci, înainte să te
rostogolească din vârful dealului… şi ai scăpat
cu viaţă din butoi, nu? I-am atras eu atenţia.
— Da, dar de data asta o simt mai tare ca
oricând. Sunt sigură c-o să mor foarte curând.
Având nevoie să ne menţinem forţele, am
cumpărat pâine şi brânză de la o gospodărie.
Atunci Adriana se oferi să-şi pună din nou
puterile la încercare. Vraciului nu-i plăcea ideea,
însă nu avea vreuna mai bună.
Fata îşi făcu palmele căuş şi scoase un ţipăt
subţire, şuierător. În câteva minute, ca răspuns
la chemarea ei, o pereche de ulii-păsăreşti se
prăvăli din înaltul cerului, poposindu-i pe umeri.
Adriana îi mângâie cu blândeţe cu buricul
fiecărui deget arătător şi le şopti ceva atât de
încet, încât, chiar dacă eram aproape, n-am
putut desluşi ceea ce zisese.
Plecară în zbor, însă se întoarseră în mai puţin
de-un ceas. De data aceasta, se rotiră deasupra
capetelor noastre, după care ţâşniră într-o altă
direcţie. După ce-şi repetară întocmai manevra,
Adriana ne arătă în direcţia spre care zburaseră.
— Au găsit-o, zise ea. Acela-i drumul. Se duce
spre Port Erin.
Adriana chiar era o vrăjitoare de păsări: puterile
ei magice izbutiseră să-i dea de urmă Osoasei
Lizzie.
 Nu mult după aceea, Vraciul mai descoperi o
urmă de pantof ascuţit în noroi. Eram din nou pe
urmele vrăjitoarei. Apoi Alice ne confirmă: putea
acum să adulmece prezenţa mamei sale. În cele
din urmă, la asfinţit, am zărit-o pe Lizzie în
depărtare şi, în ciuda faptului că eram istoviţi,
am grăbit pasul.
Era undeva în faţa noastră, în amurgul tot mai
întunecat: am mai văzut-o o dată în treacăt, cam
la un kilometru înaintea noastră, însă acum se
întunecase aproape de tot şi o aversă se porni
brusc, udându-ne până la piele în cele cinci
minute cât dură.
Adriana şi Simon alergau alături de mine şi de
Alice, Vraciul urmându-ne îndeaproape, şi, cu
fiecare pas, ne apropiam tot mai mult de
vrăjitoarea de oase. Foarte curând, am auzit
mugetul furios al mării în depărtare, însoţit de
izbiturile valurilor în stâncile ţărmului. În sfârşit,
se ivi şi luna din spatele unui nor, scăldând
peisajul într-o lumină argintie, şi am văzut-o pe
Lizzie la mai puţin de o sută de metri înaintea
noastră. Apoi Simon observă ceva pe jos: o
pereche de pantofi ascuţiţi, zăcând în iarbă.
Lizzie şi-i azvârlise din picioare, într-o încercare
disperată de a mai câştiga viteză.
— Fuge drept spre promontoriu. I-am tăiat calea
spre port. Nu mai are unde să se ducă acum,
decât în apa sărată! Strigă Vraciul.
Avea dreptate. Lizzie alerga drept spre falezele
stâncoase. Foarte curând, aveam să ne
înfruntăm cu ceea ce-i mai rămăsese din energie.
Cât de puternică mai era? Oare noi cinci eram în
stare s-o biruim? Nu era deloc sigur, însă trebuia
să încercăm.
Atunci se produse dezastrul. Alice alunecă pe
iarba udă şi căzu, izbindu-se cu putere de
pământ. M-am oprit şi am ajutat-o să se ridice,
dar în clipa în care încercă să-şi lase greutatea pe
piciorul stâng, acesta se înmuie sub ea, făcând-o
să se prăbuşească în genunchi. În timp ce trecea
în goană pe lângă noi, Vraciul se întoarse să
strige la mine.
— Las-o pe fată, băiete! Venim s-o luăm mai
târziu. Am nevoie să fii cu mine! Acum!
Şi goni mai departe spre stânci, zgomotul
paşilor lui pierzându-se în depărtare.
— Da, lasă-mă, Tom! Mi-am scrântit glezna. Are
dreptate: o să aibă nevoie de tot ajutorul posibil
ca s-o înfrângă pe Lizzie. E încă foarte puternică.
— Nu, Alice, noi doi rămânem împreună, i-am
zis, strecurându-mi braţul pe sub umărul ei
stâng şi ridicând-o din nou în picioare. Ştii de ce
nu putem risca să ne despărţim…
Alice nu putea decât să şchiopăteze încet
înainte, gemând de durere.
Vrăjitoarea nu mai avea unde să fugă. Se
întoarse cu spatele la mare şi cu faţa la Vraci, la
Adriana şi la Simon. Cei trei îşi încetiniseră
pasul, înaintând acum într-un ritm normal, pe
un pinten îngust de iarbă care ieşea în afară,
deasupra mării. Valurile se spărgeau de stâncile
de dedesubt, apoi se retrăgeau doar ca să
năvălească din nou.
La început, nu se întâmplă nimic; pe urmă,
foarte brusc, ca o lovitură în plexul solar, am
simţit din nou puterea lui Lizzie. Îmi tăie
răsuflarea, aproape oprindu-mi inima în loc. Dar
nu era înspăimântare sau oricare altă vrajă
menită să ne imobilizeze în vreme ce ne lua vieţile
cu pumnalul. Era o vrajă de constrângere. Eram
mistuit de o aprigă dorinţă de a fugi înainte şi de
a mă azvârli de pe faleză. Îmi doream să mă
prăbuşesc peste stânci şi să mă prefac în fărâme;
să nu mai fiu nimic, ca şi când nici nu m-aş fi
născut vreodată.
M-am împotrivit, însă era mult prea puternică.
Vedeam valurile departe, dedesubt. Niciodată
nu-mi dorisem mai tare ceva.
Mult în faţa mea, Vraciul se prăbuşise într-o
poziţie ghemuită, ţinând încă toiagul în mâna
stângă. În dreapta strângea un smoc de iarbă, de
parcă astfel s-ar fi ancorat cumva de platoul
falezei. Dar atunci, spre uluirea mea, Simon
ţâşni deodată drept spre muchia falezei. Mi-am
dat seama că avea de gând să se arunce!
Am auzit-o pe Adriana urlând, un vaiet prelung
de suferinţă şi de nefericire. Simon sărise în
neant şi dispăruse. Sub forţa de constrângere a
magiei negre întrebuinţate de Lizzie, se azvârlise
de pe margine, găsindu-şi moartea.
În faţa noastră, Adriana îşi ridicase braţele
deasupra capului şi arăta spre cer, arcuindu-şi
spinarea, exact aşa cum făcuse Lizzie mai
devreme. Apoi începu să recite, aruncându-şi
cuvintele în sus, către boltă. Vorbea în Graiul
Vechi, mult prea repede ca să pot înţelege ceva.
Drept răspuns, se auzi un bubuit de tunet şi se
zări un fulger îndepărtat, apoi deodată, mult
deasupra noastră, cerurile se umplură de păsări.
Erau ciori, corbi, mierle, cinteze şi rândunele… şi
o singură coţofană: una pentru necaz .
Alice şi cu mine aproape că ajunsesem pe faleză
când am auzit-o pe Adriana rostind alte cuvinte,
de data aceasta foarte lent şi limpede. Chiar şi cu
slabele mele cunoştinţe de Grai Vechi, erau lesne
de tradus. Era o comandă:
— Scoateţi-i ochii!
De la cea mai mică până la cea mai mare,
păsările se supuseră, năpustindu-se ca una s-o
atace pe vrăjitoare. Pentru o clipă, n-am mai
văzut-o pe Lizzie, lovită fiind de păsările
înnebunite şi cârâitoare.
Însă ea nu putea fi înfrântă atât de uşor.
Deodată, o intensă străfulgerare luminoasă şi o
explozie de aer fierbinte mă siliră să închid ochii.
Când i-am deschis din nou, păsările ţipau,
căzând din cer, cu aripile în flăcări. Unele se
prăbuşiră, înnegrite, arzând şi zvârcolindu-se, pe
platoul falezei; altele căzură spre apele mării,
lăsând în urmă dâre de fum. Lizzie le prăvălise
din văzduh.
Adriana lăsă să-i scape un imens hohot de plâns
şi se năpusti spre ea, însă vrăjitoarea de oase o
prinse de beregată şi-o ridică în aer. Ştiam ce
avea să se întâmple: i-am dat drumul lui Alice şi
m-am repezit înainte, împleticindu-mă,
încercând să-i sar în ajutor, însă lumea tot se
mai învârtea în jurul meu, obligându-mă să cad
în genunchi, chinuindu-mă din răsputeri doar ca
să rămân pe platou, mistuit încă de dorinţa de a
mă azvârli pe stâncile de dedesubt.
Sub privirile mele îngrozite, Lizzie o aruncă pe
Adriana de pe faleză. În timp ce se prăbuşea spre
stânci, ea mai scoase un ţipăt ascuţit, ca de
pasăre. Şi gata cu ea.
CAPITOLUL 30
O RĂFUIALĂ DEPLINĂ
Un zâmbet de bucurie răutăcioasă apăru pe
chipul lui Lizzie.
— Ştii de ce-a rămas băiatul în urmă, cu fata, în
loc să vină să te ajute? Îl întrebă ea pe Vraci. Ştii
de ce nu te-a ascultat? Pentru că are nevoie de ea
mai mult decât orice altceva de pe lume, iar ea e
la fel de moartă după el. Ucenicul tău şi-a vândut
sufletul Diavolului, iar acum singurul lucru
care-i păzeşte pe el şi pe fată e un urcior cu
sânge. De-aia sunt nevoiţi să stea împreună. El
se foloseşte de magia neagră ca să se salveze
amândoi. Mai are un singur pas până să fie cu
totul al Întunericului!

Vraciul se clătină pe picioare şi se uită la mine;

când privirile ni se întâlniră, am citit pe chipul
lui un amestec de întristare şi deziluzie. Îl
dezamăgisem. Nu eram ucenicul care crezuse el
că aş fi.
Lizzie râse prelung şi zgomotos, iar sunetul
acela oribil era plin de triumf, ştiind că
Întunericul biruise.
Însă bătălia nu se încheiase încă. Adriana
murise, dar ultimul ei ţipăt nu fusese doar unul
de durere şi de şoc: fusese o comandă. Noi
croncănituri răguşite răsunară deasupra
noastră şi, ridicându-mi privirea, am văzut
rotindu-se un stol uriaş de pescăruşi, acele
păsări agresive şi feroce pe care Alice le numise
odată „şobolani cu aripi”.
Deodată, se năpustiră în picaj asupra
vrăjitoarei, ţipetele lor aspre şi pătrunzătoare
umplând aerul. Osoasa Lizzie îşi agită braţele,
învârtindu-le ca o morişcă, încercând să-i
alunge. Poate că-şi sleise energia sau poate că
păsările erau prea multe, iar ea nu avea timp să
se reculeagă, astfel încât să reziste atacului.
Pescăruşii plonjau drept spre ea, cu ghearele
întinse. În scurt timp, nu mai puteam vedea
decât păsări, o învălmăşeală haotică de aripi
fâlfâitoare şi de ciocuri străpungând.
Aceasta era ocazia mea de a o ataca pe
vrăjitoare. Eliberat dintr-odată de sub puterea
vrăjii ei, am fugit înainte, cu toiagul pregătit în
faţa mea. De data aceasta, nu aveam să arăt
niciun fel de milă. Simţeam cum duritatea pe
care o descoperisem în mine ţâşnea la suprafaţă,
dăruindu-mi o nouă putere. Am lovit-o cu toiagul
o dată, de două ori. Acum eram, într-adevăr,
vânătorul. Nimic nu m-ar fi putut opri…
Pentru o clipă, i-am zărit din nou capul lui
Lizzie. Îşi acoperea faţa cu mâinile, iar sângele i
se scurgea printre degete. Merse bălăbănindu-se
spre marginea falezei, aplecându-se pe spate
într-un unghi imposibil. Ochii nu-i mai erau
decât două orbite negre în lumina lunii, iar gura i
se căscase larg, urlând, însă sunetul era acoperit
de ţipetele stridente ale păsărilor. Pescăruşii o
acoperiră din nou; când se înălţară iar, ea deja
dispăruse.
Am dat fuga până pe marginea falezei şi am
privit încordat în jos. Preţ de o clipă, trupul ei
zdrobit încă se mai zări. Apoi un val mare o
înghiţi, retragerea lui târând-o în îmbrăţişarea
sărată a mării. Vrăjitoarea de oase nu mai era.
— Ei bine, acesta i-a fost sfârşitul, băiete, zise
Vraciul, venind lângă mine. Dacă n-a murit încă,
apa sărată a mării o va ucide degrabă. Va fi
hrană pentru peşti. Ei îi vor înfuleca inima şi tot
restul. Nu se va mai întoarce.
— Bieţii Adriana şi Simon s-au dus şi ei, am
adăugat cu tristeţe.
 Nu vedeam nici urmă din trupurile lor pe
stâncile de dedesubt. Marea le luase şi pe ele.
Magistrul meu încuviinţă.
— Da, urâtă treabă, băiete… dar fata ne-a ajutat
să ne salvăm vieţile. A fost o vrăjitoare în toată
regula… nu e nici urmă de îndoială!
— Dar ce fel de vrăjitoare să fi fost? L-am
întrebat. Nu folosea nici magia oaselor, nici pe
cea a sângelui şi nici nu avea un familiar.
— A fost ceva cu totul nou pentru mine, băiete.
N-am mai întâlnit niciodată pe cineva ca ea.
Poate că avea doar o aptitudine specială, una
care nu poate fi învăţată şi nici transmisă altora.
— Adriana a fost o vrăjitoare benignă, am
insistat.
Magistrul meu nu-mi răspunse. Ştiam că nu era
de acord. Adriana întrebuinţase un soi de magie
pentru a ucide. După el, faptul că o omorâse pe
Lizzie, o vrăjitoare nocivă, nu era relevant. Tot de
Întuneric se folosise.
În schimb, mă privi încruntându-se.
— De data asta, i-ai făcut-o lui Lizzie, fără doar
şi poate. Devii din ce în ce mai tare, băiete.

Eram pe cale să-i răspund când am auzit un

zgomot în spatele nostru, aşa că m-am întors şi
am văzut-o pe Alice şchiopătând spre noi.
Vraciul ne privi pe rând.
— Ceea ce a spus Lizzie… cum că ţi-ai fi vândut
sufletul şi ai folosi un urcior cu sânge… te rog,
linişteşte-mă şi spune-mi că minţea, rosti el
încet.
— Nu pot, i-am răspuns, plecându-mi capul. E
adevărat. Îi sunt dator Diavolului cu sufletul
meu. Alice a creat un urcior cu sânge, acesta
fiind singurul lucru care-l mai ţine la distanţă.
Iată de ce nu puteam s-o las în urmă. Dac-o
făceam, Diavolul ar fi revendicat-o, drept
răzbunare pentru că m-a salvat.
— Şi de ce i-ai dat sufletul? Mă întrebă,
încruntându-se iar. Spune-mi: ce soi de smintit
şi-ar vinde sufletul Diavolului?
— Am făcut-o în Meteora, în Grecia. E o poveste
lungă, dar fără asta am fi fost cu toţii morţi
acum, iar întreaga lume – nu doar Comitatul – ar
fi fost în pericol…
Vraciul oftă; era un sunet încărcat de tristeţe şi
cu o undă de disperare.
— Să căutăm un loc pentru odihnă, zise încet.
Sunt istovit. Mai discutăm dimineaţă.
Plecându-şi capul, se întoarse şi începu să se
îndepărteze, îndreptându-se spre moară, de
unde trebuia să ne luăm sacii. De îndată ce-l
văzu întors cu spatele la noi, Alice îşi vârî mâna
în buzunarul fustei şi scoase de acolo câteva
obiecte, azvârlindu-le dincolo de marginea
falezei, în apa mării. În cădere, sclipiră argintii în
lumina lunii, având aceeaşi culoare ca lacrimile
care-i scânteiau în ochi.
Acelea fuseseră oasele degetelor mari ale
şamanului.

Spre norocul nostru, am dat repede peste

ruinele unei căsuţe. Nu mai rămăseseră în
picioare decât trei pereţi, fără acoperiş, dar tot
oferea niscaiva adăpost şi, din fericire, nu mai
ploua, aşa că ne-am stabilit acolo pentru restul
nopţii.
Ne-am trezit în zori, îngheţaţi şi înţepeniţi, iar
Vraciul se pregăti să aprindă un foc, în timp ce
eu aveam să caut iepuri pentru micul dejun.
N-am izbutit să găsesc decât unul, pe care l-am
jupuit şi l-am curăţat, iar Alice îl găti. Nu era
chiar suficient pentru toată lumea, dar măcar ne
mai astâmpăra un pic foamea. În timp ce
mâncam, începu să burniţeze, iar nori întunecaţi
se adunară dinspre apus. Vremea urma să se
înrăutăţească.
În cele din urmă, veni şi vremea răfuielii depline.
— Bun, e timpul să stăm de vorbă! Comandă
Vraciul. Să nu lăsăm nimic pe dinafară. Vreau să
ştiu totul. Nu-mi pasă cât de rău ar fi, vreau să
aflu. Să începem cu tine, fato. Povesteşte-mi
despre urciorul cu sânge. Tu l-ai creat?
Alice încuviinţă.
— Am dreptate dacă gândesc că ai pus în el
propriul sânge – sângele unei fiice a Diavolului –
şi pe cel al ucenicului meu, Tom?
Alice aprobă din nou şi-şi lăsă capul în jos.
— Ei bine, băiete, toată povestea mi se pare greu
de crezut. E adevărat că ţi-ai dăruit propriul
sânge în folosul unei vrăji de magie neagră?
— Nu! Strigă sfidătoare Alice. Asta nu, nu-i
adevărat. Tom era fără simţire când i l-am luat.
Acolo, în Grecia, într-o peşteră s-au prăbuşit
nişte pietre. Îşi pierduse cunoştinţa, aşa că i-am
luat trei picături de sânge şi le-am adăugat în
urcior, alături de ale mele. Tom nici măcar n-a
ştiut despre asta. Abia mai târziu, când Diavolul
a venit după el, i l-am îndesat în mână. Pe urmă,
Tom a trebuit să-l ţină la el tot timpul, ca să-l
împiedice pe Diavol să se întoarcă şi să-l atragă
în Întuneric. Iar eu sunt nevoită să stau cât mai
aproape de Tom, fiindcă altfel Diavolul ar veni să
se răzbune pe mine.
— Spune-mi atunci ce-ai obţinut în schimbul
sufletului tău, îmi ceru Vraciul.
I-am explicat cum îmi dăruise Diavolul trei
lucruri: îmi destăinuise locul în care se afla
cumplita noastră vrăjmaşă, Ordeen, îmi oferise
un răgaz de o oră înainte ca ea să se trezească şi,
în sfârşit, îmi dăruise viaţa Vraciului şi pe cea a
lui Alice, căci ar fi urmat să moară.
— Nu doar atât, el mi-a arătat şi viitorul, i-am
zis. Mii de oameni ar fi fost masacraţi în ziua
aceea: bărbaţi, femei şi copii. Dacă Ordeen ar fi
biruit, Comitatul ar fi fost următorul loc distrus.
Mă mai împotrivisem în trecut ispitelor
Întunericului… chiar şi atunci când vieţile celor
din familia mea fuseseră în primejdie. Dar atunci
era vorba despre Comitat. Iar dumneata m-ai
învăţat mereu că trebuie să-l apărăm, că
principala noastră datorie este faţă de Comitat şi
de locuitorii lui. Aşa că, până la urmă, de-asta
am făcut-o. Nu pentru Alice, nu pentru
dumneata, ci pentru Comitat. La vremea aceea,
mi se părea că merita să ofer la schimb sufletul
meu.
— Arată-mi, ceru calm Vraciul.
Mi-am vârât mâna în buzunarul nădragilor şi
am scos de-acolo micul urcior. L-am ţinut în
palma desfăcută, astfel încât să-l poată vedea
cum trebuie.
— Dă-mi-l, îmi comandă magistrul.
— E primejdios chiar şi să-l las din mână…
— Înmânează-mi-l, băiete! Porunci el furios,
ridicând glasul.
Neliniştit, am făcut ceea ce-mi ceruse. Îl privi
îndeaproape şi, pentru o clipă, degetele lui
apucară dopul. O singură răsucire şi l-ar fi
deschis, putând să verse picăturile de sânge. Mi
se făcuse inima cât un purice.
— Dacă l-aş sparge acum sau i-aş scurge
conţinutul? Mă întrebă. Ar putea fata să mai
creeze unul?
— Nu-i cu putinţă să fac altul ca să-l salvez pe
Tom, răspunse Alice. Nu poţi folosi o vrajă ca
asta decât o singură dată.
— Şi asta ar însemna sfârşitul, pentru mine şi
pentru Alice, am adăugat. Diavolul ar veni după
noi. Am muri, iar sufletele ne-ar fi târâte în
Întuneric. Probabil că te-ar omorî şi pe
dumneata… doar n-o să cruţe viaţa unui vraci.
— Nu încerca să mă sperii, băiete. Voi face doar
ceea ce trebuie, cu orice preţ.
— Nici nu încercam să te sperii. Doar îţi
explicam cum stau lucrurile. M-am gândit mult
la toate astea, am ripostat.
— Şi ar veni imediat? Întrebă Vraciul, părând
dus pe gânduri. Spune-mi, fato. Tu l-ai creat, aşa
că tu trebuie să ştii. Eu n-am mai întâlnit
niciodată vreun urcior de acest gen.
— Ar putea să fie aici cât ai clipi, răspunse Alice.
— Ce viaţă nefericită vă aşteaptă, comentă
Vraciul, clătinând din cap. Să trăiţi cu frica în
sân, având doar acest mic urcior care să vă
despartă de o soartă cumplită… Şi apoi, când
veţi muri, ceea ce este inevitabil, Diavolul vă va
aştepta. Vă va culege sufletele încă din clipa în
care vă veţi da cea din urmă suflare.
— Nu şi dacă Tom izbuteşte mai întâi să-l lege
sau să-l distrugă…
— Şi cum, păcatele mele, ar reuşi el una ca
asta? Strigă Vraciul.
Alice ridică din umeri.
— Mama lui Tom credea că el o s-o facă într-o
bună zi…
— Dar a zis vreodată şi cum?
— Poate că taina este îngropată printre hârtiile
şi caietele din Turnul Malkin, am sugerat eu.
 — Ei bine, băiete, se prea poate să fie astfel, însă
ultima dată când am fost pe acolo n-am găsit
nimic de genul acesta. Şi Turnul Malkin este
foarte departe de aici, dincolo de mare, în spatele
liniilor inamice. Nu pot să nu mă gândesc că,
dacă mama ta ar fi ştiut într-adevăr cum să-l lege
sau să-l distrugă pe Diavol, ţi-ar fi spus-o înainte
să plecăm în Grecia. La urma urmei, aşa cum
ne-au informat scrisorile ei, considera că trebuie
să-şi sacrifice propria viaţă pentru înfrângerea
vrăjmaşului. Nu, cred că ea spera să afli tu o
modalitate prin care s-o poţi face.
Se lăsă o lungă tăcere, timp în care m-am gândit
la ceea ce văzusem înăuntrul meu: poate că asta
m-ar ajuta să găsesc o cale…
În acel moment, Alice vorbi.
— Cred că-mi vine în minte cineva care ar putea
să ştie… cineva care s-a gândit mult la treaba
asta: Grimalkin…
— Vrăjitoarea asasină? Strigă magistrul meu,
scărpinându-şi iritat barba. Din ce în ce mai rău!
— Mi-a zis odată cât de mult îl urăşte pe Diavol.
Spunea că, din câte crede ea, ar putea fi legat cu
suliţe de argint, continuă Alice.
— Ce? Legat într-un puţ?
— Adică străpuns de suliţe, explică ea. Pe urmă,
ai putea să-l îngropi sub o piatră, aşa cum
procedezi cu duhurile rele. N-ar merge?
— Poate că da, fato. Atunci când un demon, cum
ar fi buganul sau Urgia, ia o formă materială, iar
tu îi străpungi inima, de obicei este distrus.
Totuşi, nu cred c-ar fi suficient pentru nimicirea
Diavolului: el este mult prea puternic. În orice
caz, de unde am lua suliţe din aliaj de argint?
Mai întrebă Vraciul, clătinând din cap.
— Le-ar făuri Grimalkin. E foarte pricepută la
fierărie. Ar trebui să trimitem după ea, s-o
aducem aici.
— Şi ai întrebuinţa o oglindă, fără îndoială, zise
Vraciul, cu o căutătură aspră. Iarăşi magie
neagră…
— Ce-i făcut e bun făcut, se răsti Alice, dar cel
mai important lucru este ca Tom să fie în
siguranţă. Iar Grimalkin e foarte inventivă.
Război sau nu, găseşte ea o cale să ajungă
încoace.

— Am nevoie de timp să mă gândesc la toate

acestea, zise Vraciul, întinzându-mi înapoi
urciorul cu sânge. Şi pieriţi din ochii mei pentru
o vreme… amândoi!
Am încuviinţat, pornind agale să ne plimbăm
printre copaci, Alice şchiopătând încă destul de
rău. Eram mai liniştit ştiindu-mi urciorul cu
sânge la loc, în buzunarul nădragilor. Mult timp,
Alice rămase tăcută, cu buzele strânse şi chipul
împietrit. Apoi izbucni în plâns, hohotele
puternice zguduindu-i trupul. Mi-am petrecut
braţele în jurul ei, oferindu-i câtă alinare
puteam.
 — Nu plâng după Lizzie, îmi explică ea în cele
din urmă, după ce jalea începu să i se mai
domolească. Nici măcar după bieţii Adriana şi
Simon, deşi îmi pare rău că şi-au pierdut vieţile
aşa şi că n-o să se mai bucure niciodată de
fericirea pe care o meritau. Nu, plâng după ceea
ce n-am avut niciodată. Plâng după mama pe
care ar trebui s-o aibă oricare fată… după cineva
care m-ar fi iubit şi s-ar fi îngrijorat pentru ceea
ce mi se întâmplă…
După o vreme, zâmbi şi-şi şterse lacrimile cu
dosul palmei.
— Mulţumesc pentru că m-ai salvat acolo, în
temniţă, Alice, i-am zis încet. Buganul mă
storcea. Chiar simţeam cum se scurge viaţa din
mine. Eram atât de înfrigurat şi de slăbit…
Alice mă strânse de mână.
— Atunci când eram în camera de lucru a
şamanului, imediat ce mi-am dat seama cum
poţi să controlezi tainiţa, puterile lui Lizzie au
început să descrească. Am folosit o vrajă şi m-am
învăluit. Am trecut chiar pe lângă ea şi nu m-a
văzut. M-am dus în tuneluri şi am început să
lucrez asupra buganului. Era în forma lui
spirituală, şoptindu-ţi, când am izbutit în sfârşit
să ajung cu mintea la el. Taman la timp, Tom.
Avea de gând să te secătuiască dintr-o singură
sorbire, după cum îi ordonase Lizzie. Aşa că
te-am strigat; ţi-am zis să te lupţi cu el – şi ai
început să i te împotriveşti. Pe urmă, m-am dus
iar după Lizzie şi am reuşit s-o împiedic când a
vrut să-ţi ia oasele. Pe-atunci ştiam c-o s-o
înfrângem, fiindcă eram mai puternică decât
ea…
— Şi mai ai puterea aia, Alice? Am întrebat-o.
Toată magia aia neagră e încă la dispoziţia ta?
— A mai rămas o părticică, dar dispare repede.
Mai există încă energie în grota aia, dar eu nu
mai am cum s-ajung la ea.
— Tu ce crezi c-o să hotărască Vraciul că trebuie
să facem? Am întrebat-o.
— Moş Gregory o să trimită după Grimalkin,
ţine minte ce-ţi spun. Altădată nici prin gând nu
i-ar fi trecut una ca asta, dar acum nu mai are de
ales. Nu mai e bărbatul care-a fost. S-au petrecut
prea multe: bibliotecile i-au fost prefăcute în
scrum, Comitatul a fost prădat, iar acum, asta:
să fie înfrânt de o puternică vrăjitoare, nu doar o
dată, ci de trei ori. Dacă n-aţi fi fost tu şi cu
Adriana, cred că Lizzie ne-ar fi omorât pe toţi,
inclusiv pe Moş Gregory. De acum încolo, tu devii
tot mai puternic, iar el, din ce în ce mai slab,
continuă Alice. Asta se-ntâmplă, până la urmă,
cu noi toţi. A trăit ani mulţi luptându-se cu
Întunericul, dar acum se apropie de sfârşit. Tu
vei fi noul vraci, aşa că ar fi bine să te pregăteşti
să-i iei locul.
Am aprobat-o. Era ceva adevăr în ceea ce tocmai
spusese Lizzie, însă eu nu eram deocamdată
pregătit să-mi înlocuiesc magistrul. Am
cuprins-o în braţe şi am strâns-o iar.
Scăpaserăm încă o dată cu viaţă şi alţi doi
duşmani ai Luminii pieriseră.
Când ne întorceam spre căsuţă, l-am văzut pe
Vraci aşteptându-ne în prag. Ce s-o fi hotărât? Pe
chip i se citea îndârjirea, ceea ce mă făcu să cred
că aveam să auzim veşti proaste.
Însă mă înşelam.
— Găseşte-ţi o oglindă, fato, şi convoac-o pe
Grimalkin, zise magistrul meu. Nu avem de ales,
trebuie să încercăm să-l legăm pe Diavol.

Încă o dată, am transcris cea mai mare parte a

acestor întâmplări din memorie, folosindu-mi
carneţelul doar atunci când era nevoie. Suntem
încă pe insula Mona, în inima rece, întunecoasă
şi furtunoasă a iernii, stând în căsuţa părăsită
despre care ne spusese Adriana. În ultimele două
luni, am fost ocupaţi cu treburi de-ale vracilor.
Magistrul meu aproape a sfârşit de rescris o
carte despre vrăjitoarele din Pendle, iar Alice s-a
oferit să-l ajute la întemeierea noii sale biblioteci.
A început o relatare despre cei doi ani pe care i-a
petrecut fiind pregătită într-ale vrăjitoriei de
Osoasa Lizzie; astfel, va contribui la sporirea
cunoştinţelor noastre despre Întuneric.
Tunelurile de sub capelă s-au prăbuşit,
închizând toate căile de acces către Tainiţa
Cruntă. Prin urmare, magistrul meu, Alice şi cu
mine am vânat şi i-am ucis pe toţi ceilalţi bugani
cunoscuţi de pe insulă – cinci în total –, pentru
ca nu cumva vreunul dintre ei să sape şi s-o
redescopere. Acum, Mona este un loc mai sigur
pentru cei care lucrează în slujba Luminii.
Grimalkin a fost de acord să ni se alăture în
încercarea de a-l lega pe Diavol o dată pentru
totdeauna, însă n-a sosit încă, iar Alice nu mai
poate să ia legătura cu ea prin intermediul
predicţiei. A început să se teamă ca nu cumva să
i se fi întâmplat ceva vrăjitoarei asasine. Fără ea,
nu putem să facem nimic, urciorul cu sânge
rămânând singura noastră armă de apărare
împotriva Diavolului.
Dinspre Comitat, nici vorbă de veşti bune. Se
pare că se află încă în strânsoarea de fier a
inamicului. Iar aici, pe Mona, Consiliul
Guvernator s-a reunit din nou şi a început să-i
retrimită pe refugiaţi înapoi, peste mare; nu se
ştie cum au fost primiţi… şi n-am aflat nimic nici
despre căpitanul Baines. Yeomenii continuă să-i
caute pe cei care au evitat deocamdată să le pice
în plasă, iar insula este tot mai nesigură pentru
noi cu fiecare zi ce trece.
Vraciul a avut dreptate. Locuitorii s-au întors la
vechile lor obiceiuri.
Mi-e dor să mă întorc în Comitat, însă planul
Vraciului este să ne continuăm drumul către
apus, spre Irlanda. Plecăm înainte de sfârşitul
săptămânii. Dar, ori de câte ori mă gândesc la
ţinuturile acelea, îmi amintesc de coşmarul meu
şi de ameninţarea făcută de vrăjitoarea celtă; îmi
amintesc de Morrigan.
Cam peste doi ani, îmi voi încheia învăţatul
meseriei. Magistrul îmi tot spune că atunci ar
putea s-o lase mai moale şi să-mi permită mie să
fac cea mai mare parte a treburilor. Ca tânăr
vraci, el a lucrat cot la cot cu magistrul lui, Henry
Horrocks, până la moartea acestuia, ceea ce a
fost în avantajul amândurora.
Este hotărârea lui. El este Vraciul, iar eu nu
sunt deocamdată decât ucenicul lui. Curând,
vom pleca pe mare, căutându-ne refugiul încă şi
mai departe de ţărmurile Comitatului. Fără
îndoială că ne vom îndrepta spre primejdii şi mai
mari.

Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
DESTINUL VRACIULUI
Cronicile Wardstone 08

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

Personajele

Tom

Thomas Ward este al şaptelea fiu al unui al

şaptelea fiu. Aceasta înseamnă că s-a născut cu
anumite haruri, care îl fac perfect pentru rolul de
ucenic al Vraciului. Tom poate să-i vadă şi să-i
audă pe cei morţi şi este duşmanul înnăscut al
Întunericului. Dar asta nu îl împiedică pe Tom să
se teamă, şi va avea nevoie de tot curajul dacă
vrea să reuşească acolo unde alţi douăzeci şi
nouă de ucenici au eşuat.

Vraciul

Vraciul este o figură inconfundabilă. Este înalt

şi are o înfăţişare destul de înspăimântătoare.
Poartă o pelerină lungă cu glugă, şi întotdeauna
are la el un toiag şi un lanţ de argint. La fel ca şi
ucenicul său, Tom, este stângaci şi este al
şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu. Timp de mai
bine de şaizeci de ani el a apărat Comitatul de
toate lucrurile înfricoşătoare.

Alice

Tom nu-şi poate da prea bine seama dacă Alice e

rea său bună. Ea îi îngrozeşte pe băieţii din sat,
se înrudeşte cu două dintre cele mai malefice
clanuri ale vrăjitoarelor (Malkin şi Deane) şi de
multe ori a folosit magia neagră. Însă ea a fost
învăţată toate aceste lucruri vrăjitoreşti
împotriva voinţei sale şi l-a salvat pe Tom din
câteva situaţii foarte dificile. Pare să fie o
prietenă loială, dar poate Tom să se încreadă pe
deplin în ea?

Mama

Mama lui Tom a ştiut dintotdeauna că fiul ei va

deveni ucenicul Vraciului. Ea îl numeşte „darul
ei pentru Comitat”. Mamă iubitoare,
tămăduitoare şi moaşă pricepută, ea a fost
întotdeauna puţin diferită. Originea ei grecească
rămâne un mister. De fapt, sunt destule lucruri
misterioase legate de mama…

CAPITOLUL 01
ATENȚIE LA NHOADE!
Mânată de o briză dintre cele mai blânde, mica
noastră barcă pescărească plutea încet spre
apus, legănându-se uşor către ţărmul
îndepărtat. Priveam drept înainte, spre dealurile
verzi ale Irlandei, încercând să observ cât
puteam de mult înainte să se însereze. Peste
douăzeci de minute avea să fie întuneric.
Deodată, s-a auzit un soi de urlet, de vuiet, şi
pescarul şi-a ridicat alarmat privirea. Un vânt
puternic s-a pornit din senin. Un nor negru se
apropia în goană de noi dinspre nord, cu
fulgerele zigzagate licărind spre marea care acum
clocotea şi se agita, făcând mica barcă să se
zguduie alarmant. Cei trei câini ai noştri au
început să scheaune. Celor trei câini-lupi de
regulă neînfricaţi, Gheară, Sânge şi Oase, nu le
plăceau călătoriile pe mare nici în cele mai bune
situaţii.
Eu stăteam în genunchi, ţinându-mă de proră,
iar frigul îmi pişca urechile şi stropii de apă de
mare îmi înţepau ochii.
Vraciul şi prietena mea Alice se făcuseră ghem
sub copastie, străduindu-se din răsputeri să se
adăpostească. Valurile deveniseră dintr-odată
mult mai mari – nefiresc de mari, m-am gândit
eu. Părea că eram pe punctul de a ne răsturna.
Şi, în timp ce ne strecuram printre două valuri,
un talaz gigantic, un enorm perete de apă, s-a ivit
din neant, planând deasupra noastră şi
ameninţând să ne zdrobească mica
ambarcaţiune, prefăcând-o în surcele şi
înecându-ne pe toţi.
Totuşi, cumva, am scăpat cu viaţă şi ne-am suit
pe coama valului. Atunci, a sosit un torent de
grindină: un prundiş de gheaţă revărsat asupra
bărcii şi a noastră, izbindu-ne capetele şi
trupurile cu o forţă usturătoare. Încă o dată,
fulgerele au scânteiat aproape drept deasupra
noastră. Ridicându-mi privirea spre masa
învolburată a norului negru de sus, am zărit
deodată două globuri luminoase.
M-am holbat uluit la ele. Erau destul de aproape
unul de celălalt, făcându-mă să mă gândesc la
doi ochi căscaţi. Dar pe urmă, sub privirea mea,
au început să se transforme. Erau ochi – şi încă
doi ochi foarte distinctivi, privind în jos dinspre
norul negru. Cel din stânga era verde, cel din
dreapta, albastru şi păreau să scânteieze de
răutate.
Oare să fi fost numai rodul închipuirii mele?
M-am întrebat. M-am frecat la ochi, crezând că
am vedenii. Dar, nu – încă erau acolo. Tocmai mă
pregăteam să strig, ca să-i atrag atenţia lui Alice,
însă au devenit din ce în ce mai şterşi chiar sub
ochii mei, dispărând de tot până la urmă.
Vântul a încetat la fel de brusc pe cât se stârnise
şi, în mai puţin de un minut, giganticele valuri
nu mai erau. Însă apa era ceva mai însufleţită
faţă de cum fusese înainte de furtună, iar vântul
ne împingea încă o dată din spate, mânându-ne
cu o viteză mai mare către uscat.
— Cinci minute, şi vă duc la ţărm! A strigat
pescarul. Există o parte bună în orice, până şi
într-o furtună.
Gândul mi-a zburat din nou spre ochii din norul
de furtună. Poate că doar mi-i închipuisem.
Poate că ar fi meritat să-i pomenesc Vraciului
despre ei, însă acum nu era momentul.
— Ciudat cât de brusc s-a pornit furtuna aia!
Am strigat.
Pescarul a clătinat din cap.
— Nicidecum, a zis. Pe mare vezi tot felul de
ciudăţenii, însă asta n-a fost decât o furtună
scurtă. Se iscă adesea din senin. Dar marea
chiar c-a pus probleme. Aproape ca un val de
reflux. Însă copaia asta e mai zdravănă decât
pare, a adăugat, arătând destul de mulţumit de
sine. Eu trebuie să fiu înapoi până se crapă de
ziuă şi-acum avem un pic de vânt ca să ne umfle
pânzele.
Vraciul îl plătise cu generozitate, dându-i
aproape ultimii lui bani, însă, chiar şi-aşa,
pescarul îşi asumase un mare risc. Plecasem de
pe insula Mona cam cu opt ore în urmă,
traversând spre vest, în direcţia Irlandei. Eram
refugiaţi, ca urmare a invadării Comitatului, şi
eu, Vraciul şi Alice petrecuserăm destule luni de
primejdii pe acea insulă. Acum, locuitorii de pe
Mona îi trimiteau pe toţi refugiaţii peste care
dădeau înapoi în Comitat – în mâinile oştilor
cotropitoare. Se desfăşurau căutări intense.
Sosise vremea să plecăm.
— Sper să avem parte de o mai bună primire
aici, a zis deznădăjduită Alice.
— Ei bine, fato, mult mai rău decât ultima oară
n-are cum să fie, i-a răspuns Vraciul.
Şi avea destulă dreptate. Pe Mona, ajunseserăm
fugari aproape imediat.
— N-ar trebui să aveţi multe necazuri pe-aici! A
strigat pescarul, străduindu-se să se facă auzit
pe deasupra vaietelor vântului. Foarte puţini
dintre ai voştri s-au aventurat atât de departe,
şi-i o insulă mare. Câteva guri în plus de hrănit
nu-i vor îngrijora prea tare. Poate c-o să găsiţi şi
de lucru ca vraci. Unii o numesc „Insula
bântuită”. Şi-i sigur că are o porţie mai mult
decât zdravănă de fantome.
Vracii se ocupă cu Întunericul. E o meserie
primejdioasă, şi eu mă aflam în cel de-al treilea
an de ucenicie la magistrul meu, John Gregory,
învăţând cum să mă descurc cu vrăjitoarele, cu
duhurile şi cu toate felurile de creaturi
supranaturale. De obicei, fantomele nu sunt
prea periculoase, fiind cea mai măruntă dintre
grijile noastre. Cele mai multe dintre ele nici
măcar nu ştiu că au murit şi, dacă întrebuinţezi
cuvintele nimerite, le poţi convinge să meargă
spre lumină.
— Dar ei nu-şi au vracii lor? Am întrebat.
— Sunt o stirpe muribundă, mi-a răspuns
pescarul. A urmat o tăcere stânjenită. Am auzit,
a continuat el apoi, că în Dublin nu mai lucrează
niciunul, şi un oraş ca ăsta sigur e infestat de
năhoade.
— De năhoade? M-am mirat eu. Ce-i aia
năhoadă?
Pescarul a izbucnit în râs.
— Tu, ucenic de vraci, să nu ştii ce-i aia
năhoadă? Ar trebui să-ţi fie ruşine! Şi să fii mai
atent la lecţii!
Comentariile lui m-au făcut să mă simt sâcâit.
Magistrul meu se pierduse în propriile gânduri şi
nu părea să fi ascultat măcar vorbele pescarului.
El nu pomenise niciodată despre vreo năhoadă şi
eram convins că nu exista o consemnare despre
aşa ceva în Bestiarul lui, pe care şi-l îndesase în
sac, la loc sigur. Îl scrisese cu mâna lui, ca o
înregistrare ilustrată a tuturor creaturilor pe
care le întâlnise şi de care auzise, şi notase cum
trebuie să te comporţi cu ele. Cu certitudine, nu
exista nicio referire la năhoade în secţiunea
destinată „Fantomelor”. M-am întrebat dacă el
ştia măcar de existenţa lor.
— Mhî, a continuat pescarul, nu mi-ar plăcea o
meserie ca asta. Cu toate furtunile şi toanele ei,
marea e un loc mult mai sigur decât alea unde
înfrunţi năhoade. Atenţie la năhoade! Mai bine
înecat decât înnebunit!
Ajunsă în acest punct, conversaţia s-a încheiat:
pescarul acostase deja la un mic debarcader din
lemn care se întindea în mare de pe un ţărm cu
pietriş. Cei trei câini n-au întârziat să sară din
barcă. Noi am debarcat cu mult mai multă
încetineală. După toată călătoria, eram înţepeniţi
şi înfriguraţi.
Câteva clipe mai târziu, pescarul pornea din nou
pe mare, iar noi ne începeam drumul spre
celălalt capăt al debarcaderului, şi apoi pe ţărm,
făcând să scrâşnească pietrele sub tălpile
noastre. Oricine ar fi putut să ne audă de la
kilometri depărtare, însă măcar n-avea cum să
ne zărească prin penumbră. Şi, în orice caz, dacă
pescarul spusese adevărul, probabil că nu ne-ar
fi pândit vreo primejdie din partea insularilor
furioşi.
Deasupra noastră pluteau nori groşi şi se
întunecase tare mult, însă tot zăream
contururile a ceea ce părea să fie o locuinţă
profilându-se în faţa noastră. Până la urmă, s-a
dovedit că era o baracă dărăpănată pentru bărci,
care a devenit adăpostul nostru peste noapte.
***
Zorile ne-au adus o zi mai bună. Cerul s-a
limpezit, iar vântul a încetat. Cu toate că era încă
friguroasă, dimineaţa de sfârşit de februarie
sugera apropierea primăverii.
Pescarul o numise „Insula bântuită”, însă
cealaltă denumire, „Insula de smarald”, speram
să fie mai potrivită… cu toate că, în realitate,
Comitatul era exact la fel de înverzit. Coboram o
pantă acoperită cu iarbă; dedesubtul nostru se
întindea oraşul Dublin, clădirile sale
îmbrăţişând ambele maluri ale unui fluviu mare.
 — Ce e aia năhoadă? L-am întrebat pe Vraci.
Ca de obicei, eu căram ambii noştri saci, plus
propriul toiag. El înainta într-un ritm vioi, iar
mie şi lui Alice ne era greu să ţinem pasul.
— Nu ştiu precis, băiete, mi-a răspuns,
privindu-mă peste umăr. Probabil că este
numele dat de cei din partea locului pentru ceva
cu care suntem deja familiarizaţi – este explicaţia
cea mai probabilă. Spre exemplu, ceea ce numim
noi un duh rău este cunoscut, în unele părţi ale
lumii, drept nălucă sau chiar gogoriţă.
Se cunosc numeroase tipuri de duhuri, de la
spintecătorii setoşi de sânge şi până la relativ
inofensivii bubuitori, care nu fac decât să
ciocănească şi să bufnească şi să sperie lumea.
Mi se părea un lucru neobişnuit ca unii oameni
să le atribuie alte nume.
M-am hotărât să-i destăinuiesc magistrului
meu ce văzusem în furtuna de noaptea trecută.
— Va mai amintiţi când ne-a lovit furtuna
aceea? Am zis. Am zărit ceva ciudat în norul
negru de deasupra: o pereche de ochi,
privindu-ne.
Vraciul s-a oprit şi m-a fixat cu o căutătură
stăruitoare. Cei mai mulţi dintre oameni ar fi fost
neîncrezători, iar alţii mi-ar fi râs în faţă. Ştiam
că spusesem ceva are părea o nebunie, însă
magistrul meu mă lua în serios.
— Eşti sigur, băiete? M-a întrebat. Am fost în
pericol. Până şi pescarul era speriat… cu toate că
a încercat, mai târziu, să o dea pe glumă. În
astfel de situaţii, mintea poate să ne joace feste
ciudate. Imaginaţia noastră e mereu pusă la
lucru aşa. Dacă priveşti fix norii îndeajuns de
mult, începi să vezi chipuri în ei.
— Sunt sigur că n-a fost numai imaginaţia mea.
Erau doi ochi, unul verde şi unul albastru, şi nu
păreau deloc a fi prietenoşi, i-am răspuns.
Vraciul a încuviinţat din cap.
— Trebuie să fim vigilenţi. Suntem într-o ţară
străină – ar putea să ne pândească tot felul de
primejdii necunoscute pe-aici.
Şi, cu asta, şi-a reluat drumul. M-a surprins
faptul că Alice n-a contribuit absolut deloc la
conversaţie; avea pe chip o expresie de
îngrijorare.
Cam după o oră, am simţit în aer miros de peşte;
în scurt timp, ne căutam drumul pe îngustele şi
aglomeratele străzi ale oraşului, îndreptându-ne
spre fluviu. În ciuda orei timpurii, pretutindeni
era o îmbulzeală zgomotoasă, oamenii îşi croiau
drum împingându-se, iar negustorii ambulanţi
ne împuiau capul la fiecare colţişor. Erau şi
muzicanţi de stradă: un bătrân scripcar şi mai
mulţi tineri cântând la flajolete . Dar, cu tot acest
haos, nimeni nu ne-a contestat dreptul de a ne
afla în oraş. Era un început cu mult mai bun
decât cel de care avuseserăm parte în Mona.
Hanuri se găseau din belşug, însă cele mai
multe dintre ele aveau afişe în geam anunţând că
au toate locurile ocupate. În cele din urmă, am
găsit vreo două cu camere libere, însă la cel
dintâi preţul s-a dovedit a fi mai mare.
Magistrului meu abia dacă-i mai rămăseseră
câteva parale şi spera să poată obţine cazarea
pentru vreo trei sau patru nopţi, până când
reuşeam să mai câştigăm ceva bani. La cel de-al
doilea han, ni s-au refuzat camerele fără să ni se
dea vreo explicaţie valabilă. Magistrul meu n-a
încercat să discute în contradictoriu.
Unora nu le plac vracii; îi înspăimântă ideea că
au de-a face cu Întunericul şi consideră că relele
nu s-ar mai îndepărta de ei.
Abia apoi, pe o îngustă străduţă lăturalnică,
aflată cam la o sută de metri depărtare de fluviu,
am reuşit să găsim un al treilea han care să aibă
şi camere libere. Vraciul l-a privit cu îndoială.
— Nu-i de mirare că au camere libere, a
comentat Alice, al cărei chip drăguţ era
încruntat. Cine-ar vrea să stea aici?
Am dat aprobator din cap. Faţada hanului avea
mare nevoie de o porţie bună de vopsea, iar două
dintre ferestrele de la primul etaj, ca şi una de la
parter, erau astupate cu scânduri. Până şi firma
atrăgea atenţia – atârna de un singur cui şi
fiecare rafală de vânt ameninţa s-o azvârle pe
pietrele pavajului. Numele hanului era
Scripcarul Mort, şi firma aceea ponosită înfăţişa
un schelet cântând la vioară.
— Ei bine, avem nevoie de un acoperiş deasupra
capului şi nu ne permitem să fim prea mofturoşi,
a declarat Vraciul. Aşa că haideţi să-l căutăm pe
proprietar.
Înăuntru era atât de întuneric şi de lugubru,
încât puteai să crezi că e miezul nopţii. În parte,
de vină erau ferestrele acoperite cu scânduri, dar
şi clădirea mare de vizavi, care se apleca spre
aceasta peste străduţa îngustă. Pe tejgheaua din
faţă pâlpâia o lumânare în spatele căreia se
vedea un mic clopoţel. Vraciul a ridicat clopoţelul
şi l-a făcut să răsune zgomotos. La început,
chemărilor acestuia nu i-a răspuns decât
tăcerea, însă apoi s-a auzit zgomot de paşi
coborând scara, şi hangiul şi-a făcut apariţia în
încăpere, intrând pe una dintre cele două uşi
interioare.
Era un bărbat îndesat, cu înfăţişare aspră, cu
părul lins şi unsuros căzându-i peste gulerul ros.
Arăta abătut, învins de lume, însă când mi-a
văzut magistrul, i-a studiat pelerina, gluga şi
toiagul şi şi-a schimbat instantaneu întregul
comportament.
— Un vraci! A exclamat cu înflăcărare,
luminându-se la faţă. Ca să vezi, în sfârşit mi-au
fost ascultate şi mie rugile!
— Am venit să ne interesăm de camere, i-a zis
magistrul meu. Dar să înţeleg oare că ai avea o
problemă cu care să te pot ajuta?
— Eşti vraci, nu-i aşa? A insistat hangiul, apoi
şi-a coborât deodată privirea spre pantofii cu bot
ascuţit ai lui Alice şi a dat impresia că e puţin
cuprins de îndoială.
Femeile şi fetele care poartă pantofi cu bot
ascuţit sunt adesea bănuite că ar fi vrăjitoare.
Ceea ce era întru totul adevărat în privinţa lui
Alice, care fusese pregătită timp de doi ani de
mama ei, Osoasa Lizzie. Era prietena mea
apropiată şi trecuserăm împreună prin foarte
multe – magia lui Alice mă salvase nu o dată –,
însă magistrul meu era mereu îngrijorat la
gândul că, într-o zi, ea s-ar putea lăsa din nou
atrasă de partea Întunericului. S-a încruntat
scurt spre ea, după care s-a întors iar spre
hangiu.
— Aşa-i, sunt vraci, iar el e ucenicul meu, Tom
Ward. Pe fată o cheamă Alice – lucrează pentru
mine, îmi copiază cărţile şi se îndeletniceşte cu
alte corvezi. Dar de ce nu-mi spui pentru ce ai
nevoie de serviciile mele?
— Mai întâi, aşezaţi-vă colea şi lăsaţi-vă câinii în
curte, a zis proprietarul, arătându-ne spre o
masă dintr-un colţ. Vă aduc micul dejun şi pe
urmă vă spun ce e nevoie de făcut.
Nici nu ne-am aşezat bine, că ne-a şi adus o altă
lumânare, pe care a pus-o în mijlocul mesei. Pe
urmă, a dispărut într-una dintre încăperile din
spate şi n-a durat mult până când am auzit
sfârâind ceva într-o tigaie şi-am simţit delicioasa
aromă a costiţei prăjite plutind spre noi prin uşă.
În scurt timp, înfulecam din farfuriile pline de
costiţă aburindă, ouă şi cârnaţi. Hangiul ne-a
aşteptat răbdător să terminăm de mâncat şi abia
apoi s-a aşezat alături de noi la masă şi şi-a
început povestea.
— N-am mai avut un client plătitor aici de
aproape şase luni încoace. Sunt prea speriaţi. De
când a sosit, nimeni nu vrea să se mai apropie de
hanul meu… aşa că mă tem că nu am cum să vă
plătesc cu bani sunători. Dar, dacă mă scăpaţi
de ea, vă dau trei camere gratis pentru o
săptămână. Cum vi se pare?
— Să te scăpăm de ce? A vrut să ştie Vraciul.
— Oricine-o întâlneşte ajunge în câteva minute
să privească în gol, ca nebunul, alb la faţă, i-a
răspuns hangiul. E o năhoadă, şi încă una
afurisită rău!
CAPITOLUL 02
SÂNGE PRETUTINDENI
— Şi ce anume e o năhoadă? S-a interesat
magistrul meu.
— Ce, nu ştii? S-a mirat proprietarul, pe al cărui
chip s-a citit din nou îndoiala.
— Acolo de unde vin eu, în Comitat, nu avem
nimic din ceea ce se numeşte năhoadă, i-a
explicat Vraciul. Aşa că dă-ţi osteneala şi
spune-mi totul despre ea; pe urmă, voi şti mai
bine cu ce am de-a face.
— O năhoadă apare de cele mai multe ori până
într-o săptămână de când şi-a luat viaţa cineva şi
asta-i ce s-a petrecut şi-aici, a început să
istorisească hangiul. Camerista era în slujba
mea de mai bine de doi ani – fată bună,
muncitoare şi frumoasă ca o icoană. Asta i-a
adus pieirea. A atras pe cineva mai presus de
rangul ei.
Eu am prevenit-o, dar n-a vrut să mă asculte. În
fine, ca să scurtez povestea, el i-a făcut
făgăduieli… dar pe care n-avea de gând să le
ţină. Şi chiar să fi avut în minte aşa ceva, nici
pomeneală ca familia lui să le aprobe unirea. Era
un tânăr în aşteptarea unei moşteniri şi cu un
nume de familie bună. Vă întreb eu acum: putea
el să ia de nevastă o biată slujnică, fără o para
chioară la viaţa ei? El i-a spus c-o iubeşte. Ea
sigur îl iubea. Dar, cum era de aşteptat, a ieşit
rău. El s-a însurat cu o domniţă de rang; se pare
că mariajul fusese aranjat cu luni înainte. O
umilise tot timpul, iar când fata a aflat, i s-a frânt
inima. Biata netoată şi-a tăiat beregata. O
metodă nu prea comodă. Am auzit-o tuşind,
sufocată, şi-am dat fuga sus, să văd care-i
tărăşenia. Era sânge pretutindeni.
— Biata de ea, a murmurat Alice,
cutremurându-se.
Am încuviinţat, încercând să-mi alung din
minte imaginea cumplitei morţi a cameristei. E
mare păcat să-ţi iei singur viaţa, oricât de rea ţi
s-ar părea situaţia. Însă biata fată fusese
copleşită de disperare şi nu ştiuse ce făcea.
— Încă sunt pete pe scară, a continuat birtaşul,
şi oricât le-ai freca, nu se iau. A durat ceva până
să moară. I-am adus un doctor, dar n-a avut ce
să-i facă. Doctorii sunt nefolositori, asta-i treabă
ştiută. Ăstora nu le-aş zice nici cât e ceasul. În
orice caz, fata ar fi ajuns la cimitirul sărmanilor,
însă de vreme ce fusese muncitoare, cum v-am
zis, i-am plătit eu însumi îngropăciunea. A trecut
mai puţin de o săptămână de la moartea ei până
a sosit năhoada. Abia dacă se răcise biata fată în
mormântul ei, că…
— Şi care au fost primele semne ale sosirii? L-a
întrerupt Vraciul. Gândeşte-te bine. E important.
— S-au auzit ciocănituri ciudate în scândurile
duşumelelor… aveau un anume ritm: două bătăi
repezi, după care trei mai încete, iar şi iar. După
câteva zile, o răceală de gheaţă s-a simţit în locul
în care a murit biata fată, drept deasupra petelor
de sânge. În ziua următoare, unul dintre oaspeţii
mei a înnebunit. A sărit pe fereastră şi şi-a frânt
amândouă picioarele pe caldarâm. Picioarele i
s-or vindeca, însă mintea e mai presus de orice
lecuire.
— Dar sunt sigur că n-ai mai folosit camera
aceea, nu? Fără îndoială, l-ai prevenit cu privire
la ciocănituri şi la locul friguros?
— El nu locuia în camera în care a murit fata;
aia fusese o cameră pentru servitori, la
mansardă, tocmai în vârful casei. O năhoadă
bântuie locul precis în care s-a petrecut
sinuciderea, şi eu am presupus c-o să rămână
acolo. Acum însă mi s-a spus că poate rătăci
oriunde înăuntrul clădirii.
— Dar de ce i se spune năhoadă? Am întrebat
eu.
— Din cauza zgomotului pe care-l face, băiete,
mi-a răspuns hangiul. Scoate un zgomot de
parc-ar trăncăni o femeie năroadă. Bolboroseşte
de una singură – sunete care nu au vreo noimă,
dar sunt înfricoşătoare. S-a întors din nou spre
Vraci. Aşadar, crezi că poţi s-o scoţi la capăt?
Preoţii n-au putut să facă nimic. Oraşul ăsta e
plin de preoţi, însă nu-s cu nimic mai buni decât
doctorii.
Vraciul s-a încruntat.
— Acum, după cum ţi-am spus, eu vin dintr-un
cu totul alt loc – din Comitat, un tărâm de
dincolo de mare, spre est, i-a explicat el. Sunt
nevoit să recunosc că n-am auzit niciodată de
ceea ce-mi descrii. Aş fi crezut că vestea despre
ceva atât de neobişnuit ar fi ajuns până acum şi
la noi.
— Păi, vezi dumneata, a răspuns hangiul,
năhoadele sunt apariţii noi în oraşul nostru. Au
început să apară cam acum un an. Şi sunt ca o
molimă. Întâi, au fost văzute în sud-vest şi, cu
încetul, s-au răspândit spre est. Primele cazuri
au ajuns în oraş imediat înainte de Crăciun. Unii
cred că ar fi lucrarea magilor-ţapi din Kerry, care
s-au dedat dintotdeauna magiei negre. Dar cine
poate şti?
 Noi cunoşteam puţine despre magii irlandezi –
doar că se aflau într-o permanentă stare de
război cu unii dintre moşieri. În Bestiarul
Vraciului nu exista decât o scurtă referire la ei.
Cică s-ar fi închinat la vechiul zeu Pan în
schimbul puterii lor. Se zvonea că în toată
lucrarea lor ar fi fost implicate şi sacrificii
omeneşti. Urâtă treabă.
— Am dreptate dacă afirm că năhoada asta a
voastră nu este activă decât după lăsarea
întunericului? S-a interesat Vraciul.
Hangiul i-a răspuns printr-un semn de
încuviinţare.
— Ei bine, în cazul acesta, vom încerca s-o
rezolvăm astă-seară. Te-ar deranja dacă ne-am
ocupa camerele în avans pentru îndeplinirea
însărcinării? Am vrea să mai recuperăm din
somn, ca să fim în stare să-ţi înfruntăm năhoada
asta a dumitale.
— Fără doar şi poate, însă dacă daţi greş, vă cer
să plătiţi pentru fiecare zi în care veţi sta aici. Eu
nu-mi petrec nici măcar un minut în casa asta
după lăsarea întunericului; dorm la frate-meu.
Aşa că, dacă se va dovedi necesar, îmi plătiţi
mâine dimineaţă.
— Mi se pare destul de corect, a încuviinţat
Vraciul, strângându-i mâna hangiului ca să
pecetluiască înţelegerea.
Cei mai mulţi oameni nu se dădeau în vânt să se
apropie prea mult de un vraci, însă omul acesta
avea necazuri financiare grave şi-i era
recunoscător magistrului meu pentru ajutor.
Ne-am ales fiecare câte o cameră şi ne-am
petrecut restul dimineţii şi începutul
după-amiezii recuperând somnul pierdut pe
drum, stabilind să ne întâlnim în bucătărie cam
cu o oră înainte de lăsarea întunericului. Somnul
meu a fost unul agitat – am avut un vis îngrozim.
Eram într-o pădure. Nu se vedea luna, însă
copacii străluceau într-o lumină nepământesc de
argintie. Singur şi neînarmat, mă târâm în patru
labe, căutând ceva de care aveam cumplită
nevoie: toiagul meu. Îmi dădeam seama că fără el
nu puteam să supravieţuiesc.
Mai erau doar câteva minute până la miezul
nopţii şi ştiam că la acea oră aveam să fiu atacat
de ceva – de ceva înspăimântător. Mintea îmi era
amorţită şi nu puteam să-mi amintesc despre ce
creatură era vorba, însă ştiam că fusese trimisă
de o vrăjitoare. Ea voia să se răzbune pentru ceva
ce-i făcusem eu.
Dar ce se-ntâmpla cu mine? De ce nu reuşeam
să-mi amintesc nimic ca lumea? Oare să fi fost
deja sub efectul cine ştie cărei vrăji? Undeva, în
depărtare, clopotul unei biserici a început să
răsune rău-prevestitor. Împietrit de groază,
număram fiecare bătaie.
La cea de-a treia, am sărit în picioare, cuprins
de panică, şi am rupt-o la fugă. Crengile
copacilor îmi şfichiuiau faţa, mărăcinii mi se
agăţau de picioare şi mi le zgâriau în timp ce
alergam disperat printre copaci, către biserica
nevăzută. Ştiam acum că mă urmăreşte ceva,
însă nu alerga prin hăţiş; nu era ceva pe două
picioare, nici pe patru – auzeam bătăile furioase
ale unor aripi gigantice.
Am privit înapoi peste umăr, şi sângele mi s-a
prefăcut în apă. Eram urmărit de o imensă
cioară neagră şi simpla ei vedere mi-a sporit
groaza. Era Morrigan, vechea zeiţă a vrăjitoarelor
celtice, zeitatea însetată de sânge care le
ciugulea ochii morţilor. Totuşi, ştiam că, dacă
reuşeam să ajung în biserică, eram la adăpost.
Nu ştiam însă de ce; de obicei, bisericile nu
reprezentau locuri de refugiu împotriva
Întunericului. Vracii şi ucenicii lor preferau să se
bazeze pe instrumentele propriei meserii şi pe o
cunoaştere sănătoasă a paşilor defensivi practici
care puteau fi urmaţi. Cu toate acestea, ştiam că
trebuie să ajung la biserică… fiindcă altfel aveam
să mor şi să-mi pierd sufletul în favoarea
Întunericului.
M-am împiedicat de o rădăcină şi m-am
prăbuşit cu capul înainte. În timp ce mă zbăteam
să mă ridic în genunchi, mi-am întors privirea
spre cioara neagră, care tocmai poposise pe o
creangă, făcând-o să pârâie şi să se îndoaie sub
greutatea ei. Aerul din faţa mea tremura şi am
fost nevoit să clipesc cu furie ca să-mi limpezesc
vederea. Când, în sfârşit, am reuşit să zăresc,
m-am trezit în faţa unei privelişti înfiorătoare.
La câţiva paşi de mine era o siluetă înaltă, într-o
rochie neagră care cădea aproape până la
pământ. Era împroşcată toată de sânge. Arăta a
femeie de la gât în jos, însă avea un cap imens de
cioară, cu ochii ca mărgelele plini de cruzime, şi
un plisc enorm. Şi, chiar sub ochii mei, capul
ciorii a început să se preschimbe. Pliscul s-a
micşorat, ochii ca mărgelele şi-au îndulcit
căutătura şi s-au mărit până când capul s-a
prefăcut într-unul omenesc. Dintr-odată, mi-am
dat seama că era un chip cunoscut! Îi aparţinea
unei vrăjitoare care acum era moartă: vrăjitoarea
celtică pe care vraciul Bill Arkwright o omorâse
odinioară în Comitat. Eu făcusem ucenicie şi pe
lângă Arkwright şi-l văzusem aruncându-şi
pumnalul în spinarea vrăjitoarei, apoi
hrănindu-şi câinii cu inima ei, ca să se asigure
că n-o să se mai întoarcă din morţi. Bill era
necruţător faţă de vrăjitoare; mult mai dur decât
magistrul meu, John Gregory.
Dar ea să fi fost? O văzusem pe vrăjitoarea aceea
destul de îndeaproape şi ştiam sigur că ambii ei
ochi avuseseră aceeaşi culoare. Şi, în momentul
acela, am ştiut că nimic din toate acestea nu era
adevărat. Aveam un coşmar… şi încă unul de cea
mai rea speţă – un coşmar lucid, unul în care eşti
captiv şi nu poţi să scapi, nu poţi să te trezeşti.
Era acelaşi pe care-l tot aveam de luni de zile… şi
de fiecare dată era şi mai îngrozitor.
 Acum, vrăjitoarea venea spre mine cu braţele
întinse, cu ghearele pregătite să-mi sfâşie carnea
de pe oase.
M-am chinuit să mă trezesc. Eliberarea de
coşmar însemna o luptă adevărată. Deschizând
ochii, am simţit cum frica mi se stinge treptat.
Însă a trecut mult timp până când am putut să
mă liniştesc de tot. Acum eram complet treaz şi
nici gând să mai adorm la loc. Şi nu eram în
dispoziţia cea mai favorabilă pentru înfruntarea
unei năhoade… indiferent ce-ar mai fi fost şi
asta.
Ne-am întâlnit jos, în bucătărie, însă nu aveam
de gând să mâncăm ceva consistent. Ne
pregăteam să înfruntăm Întunericul, aşa că
Vraciul a insistat să ajunăm, permiţându-ne să
înghiţim doar câte o bucăţică de brânză, cu care
să prindem un pic de putere. Magistrul meu
ducea dorul brânzei lui sfărâmicioase preferate
din Comitat şi, oriunde s-ar fi aflat, se plângea de
fiecare dată că hrana din partea locului nici nu
se compară cu ea. Totuşi, de data aceasta a
ciugulit în tăcere, apoi s-a întors cu faţa spre
mine, cu întrebarea pregătită.
— Ei bine, băiete, ce părere ai despre asta?
L-am privit drept în faţă. Părea să-i fi fost
dăltuită în granit, însă pe frunte avea acum cute
mai adânci, iar în ochi i se zărea oboseala. Barba
îi fusese sură încă din prima clipă în care-l
văzusem, acum aproape trei ani, când sosise în
vizită la ferma tatei, ca să discute despre
ucenicia mea. Totuşi, pe atunci mai erau
amestecate şi alte culori: mai mult roşu, dar şi
brun, şi negru; acum era cu totul sură. Iar el
arăta îmbătrânit: întâmplările ultimilor trei ani
îşi spuseseră cuvântul.
— Mă îngrijorează, i-am răspuns. E o creatură
de care nu ne-am mai ocupat până acum şi aşa
ceva e întotdeauna primejdios.
— Da, aşa este, băiete. Sunt prea multe
necunoscute. Ce anume este o năhoadă şi oare o
fi vulnerabilă în faţa sării şi a piliturii de fier?
— E posibil să nici nu existe vreo năhoadă, a
intervenit Alice.
— Şi cam ce-ai vrea să spui prin asta, fato? A
luat-o la rost magistrul meu, arătând sâcâit.
Fără îndoială, gândea că ea îşi vâra nasul unde
nu-i fierbea oala, amestecându-se în treburile lui
de vraci.
— Dacă acela care provoacă problemele e
spiritul oricărei persoane moarte, rămas cumva
în captivitate? A întrebat ea. Magia neagră poate
să înfăptuiască aşa ceva.
Încruntarea a dispărut de pe fruntea Vraciului
şi el a dat gânditor din cap, în semn de
încuviinţare.
— Vrăjitoarele din Pendle au un astfel de
descântec? S-a interesat el.
— Vrăjitoarele specializate în magia oaselor ştiu
un descântec cu care pot să lege un spirit de
zona din preajma propriului mormânt.
— Unele spirite sunt oricum legate astfel, fato.
Noi le numim spirite care zăbovesc pe lângă
mormânt.
— Da, dar astea nu doar că zăbovesc: ele îi mai
şi sperie pe oameni, a precizat Alice. Descântecul
se foloseşte adesea ca să-i ţină pe oameni la
distanţă de o parte a curţii bisericii, astfel încât
vrăjitoarele să poată jefui mormintele şi culege
netulburate oasele.
Vrăjitoarele care se ocupau cu magia oaselor
adunau oase omeneşti ca să le folosească în
genul lor de magie. Oasele degetelor mari erau
deosebit de preţuite. Ele le fierbeau într-un
cazan, ca să le dăruiască puteri magice.
— Prin urmare, ca să continuăm în aceeaşi idee,
dacă sunt spirite captive, atunci sunt silite
cumva să-i mâne pe oameni spre pragul
nebuniei. Toate acestea au o noimă, dar cum şi
de ce se răspândesc? A mai întrebat magistrul
meu.
— Dacă e o vrajă, i-a răspuns Alice, atunci
înseamnă că a scăpat de sub control… aproape
ca şi cum şi-ar fi dezvoltat o energie de sine
stătătoare, răspândindu-şi răul, căutându-şi
drum către răsărit. Osoasa Lizzie a aruncat
odată o puternică vrajă, care a scăpat de sub
control. A fost prima oară când am văzut-o
înfricoşată.
Vraciul şi-a scărpinat barba, ca şi cum i-ar fi
mişunat pe-acolo vreo gânganie dezgustătoare.
— Mda, are noimă, a confirmat el. Ei bine,
presupun că ar trebui să vizităm mai întâi locul
în care sărmana fată şi-a curmat zilele. Voi avea
nevoie ca băiatul să vină cu mine şi nu mă
îndoiesc că ne vei însoţi şi tu, fato.
Cea din urmă afirmaţie fusese rostită cu o undă
de sarcasm. Eu şi Alice ne aflam la mare
ananghie şi n-aveam cum să scăpăm. Anul
trecut, ca să salvez vieţile mai multor oameni,
inclusiv pe-a Vraciului şi-a lui Alice, îmi
vândusem sufletul Necuratului – Diavolului
însuşi, Întunericului întruchipat. El fusese adus
pe pământ de o adunare a clanurilor vrăjitoarelor
din Pendle, şi acum devenea din ce în ce mai
puternic; o nouă epocă a Întunericului se
aşternea peste lumea noastră.
Numai magia neagră a lui Alice îl mai împiedica
acum pe Diavol să vină şi să-mi ia sufletul. Ea
lăsase să cadă trei picături din sângele ei şi trei
dintr-al meu în ceea ce se numea „urciorul cu
sânge”. Eu îl căram după mine într-un buzunar,
şi Diavolul nu se mai putea apropia de mine…
însă Alice era nevoită să-mi stea prin preajmă, ca
să beneficieze şi ea de protecţia lui.
Exista totdeauna riscul ca eu să fiu cumva
despărţit de urcior şi, în consecinţă, privat de
vraja lui protectoare. Şi nu numai asta: atunci
când aveam să mor – fie peste şase fie peste
şaizeci de ani –, Diavolul va aştepta să ceară ce-i
aparţine şi să mă supună chinurilor veşnice.
Singura cale de scăpare era ca eu să-l nimicesc
cumva sau să-l leg înainte de asta. Perspectiva
unei astfel de corvezi îmi apăsa greu umerii.
Grimalkin, vrăjitoarea asasină a clanului
Malkin, era duşmanca Diavolului; ea credea că el
ar putea fi legat într-un puţ dacă mai înainte era
străpuns cu ţepi dintr-un aliaj de argint. Alice
luase legătura cu ea, şi Grimalkin se declarase
de acord să ni se alăture într-o astfel de
încercare. Însă de-atunci trecuseră săptămâni
întregi şi nu mai primiserăm veşti de la ea. Alice
se temea că, oricât ar fi fost de invincibilă, tot
păţise ceva. Comitatul se afla sub ocupaţia
oştilor străine – poate că, până la urmă, acestea
le atacaseră pe vrăjitoarele din Pendle,
măcelărindu-le sau întemniţându-le. Oricare ar
fi fost adevărul, urciorul cu sânge era mai
important ca oricând.

La scurt timp după căderea întunericului, cu o

lumânare în mână, Vraciul a pornit înaintea
noastră, urcând spre mansardă – acolo era mica
şi înghesuita cămăruţă din vârful clădirii
hanului în care trăise şi murise sărmana
slujnică.
Patul fusese despuiat de saltea, de aşternuturi
şi perne. Lângă marginea lui dinspre fereastră
am văzut pete întunecate de sânge pe scândurile
duşumelei. Vraciul şi-a pus lumânarea pe mica
noptieră şi ne-am aşezat cât am putut de comod
pe podea, chiar în faţa uşii închise. După care
am aşteptat. Era rezonabil să presupunem că
dacă năhoada avea nevoie să facă victime
astă-seară, va veni după noi. În definitiv, nu mai
rămăsese nimeni altcineva în han.
Eu îmi umplusem buzunarele cu sare şi cu
pilitură de fier – substanţe care îndeobşte aveau
efect împotriva duhurilor rele şi, într-o ceva mai
mică măsură, asupra vrăjitoarelor. Dar dacă
teoria lui Alice era corectă, şi noi aveam de-a face
cu un primejdios spirit captiv, sarea şi pilitura de
fier deveneau ineficiente.
N-am avut prea mult de aşteptat până să
sosească năhoada. Ceva invizibil a început să
ciocănească în scândurile podelei. Două bătăi
iuţi, urmate de trei tărăgănate. Se repetau iar şi
iar şi îmi simţeam nervii întinşi la maxim. Pe
urmă, lumina lumânării a început să pâlpâie şi
aerul s-a răcit brusc. Pe dinăuntru, mie îmi era
chiar şi mai frig – era semnalul de alarmă pe
care-l primeşte adesea un al şaptelea fiu al unui
al şaptelea fiu atunci când se apropie o creatură
a Întunericului.
Drept deasupra petelor de sânge şi-a făcut
apariţia o coloană de lumină purpurie; sunetul
emanat din ea îmi confirma că năhoada îşi
merita numele. Avea o voce subţire, de fetişcană,
dar şuierătoare. Boscorodea aiureli,
zgâriindu-mi timpanele şi făcându-mă să mă
simt nelalocul meu şi puţin ameţit. Era de parcă
lumea s-ar fi aplecat într-o parte, şi eu n-aş mai
fi putut să-mi ţin echilibrul.
Am simţit răutatea năhoadei: voia să mă
rănească rău de tot. Îmi voia moartea. Neîndoios
că şi Vraciul, şi Alice auzeau aceleaşi sunete
tulburătoare; cu toate acestea, când am aruncat
câte-o privire în stânga şi-n dreapta, am observat
că niciunul nu se clintea, ci doar priveau fix, cu
ochii mari, spre coloana aceea de lumină, ca
transfiguraţi.
Totuşi, în ciuda ameţelii mele, puteam să mă
mişc, aşa că m-am hotărât să trec la acţiune
înainte ca boscorodeala să-mi pătrundă în cap şi
să mă determine să fac exact ce voia creatura.
Aşa că m-am ridicat în picioare şi am pornit
drept înainte, înfundându-mi mâinile în
buzunarele nădragilor: cea dreaptă a apucat
sarea, iar cea stângă, pilitura de fier. Apoi, le-am
azvârlit pe amândouă spre coloana de lumină.
Substanţele au nimerit drept la ţintă. Ochisem
bine. Dar vestea proastă era că n-am obţinut
vreun efect. Coloana de lumină continua să
licărească, iar particulele de sare şi de fier se
prăbuşeau inofensive, împrăştiindu-se pe
duşumea şi pe lângă pat.
Acum, bolboroseala începea să-mi provoace
durere. Mă simţeam de parcă mi-ar fi fost înfipte
ace ascuţite în ochi, şi o bandă de oţel mi-ar fi
strâns fruntea, strivindu-mi cu încetineală
ţeasta. Pe dinăuntru, senzaţia de panică sporea.
La un moment dat, nu voi mai fi capabil să
tolerez durerea. Oare urma să fiu mânat spre
nebunie? M-am întrebat. Împins către comiterea
unui gest sinucigaş, care să-mi pună capăt
chinurilor?
Deodată, zguduit de şoc, mi-am dat seama de
altceva. Bolboroseala nu era doar o flecăreală
fără sens. La început, repeziciunea şi tonul
şuierător mă păcăliseră. De fapt, era Graiul
Vechi: o înşiruire de cuvinte cu un anume
înţeles. Era un descântec!
Brusc, lumânarea s-a stins, cufundându-ne în
beznă… cu toate că lumina purpurie era încă
vizibilă. Dintr-odată, am descoperit că nu mă
mai puteam mişca. Voiam să fug din mansarda
asta dătătoare de claustrofobie, în care biata fată
îşi pusese capăt zilelor, însă nu puteam: parcă
prinsesem rădăcini în podea. Mă mai simţeam şi
ameţit şi-mi pierdeam echilibrul.
Clătinându-mă, am căzut greoi într-o rână. M-a
săgetat o durere ascuţită, ca şi cum m-aş fi
prăbuşit peste o piatră.
În timp ce mă străduiam să mă ridic, am auzit o
altă voce: una de femeie, intonând la rândul ei
ceva în Graiul Vechi. Această a doua voce creştea
tot mai mult, în timp ce prima se stingea cu
iuţeală, până când a ajuns să piară cu totul. Spre
uşurarea mea, boscorodeala a încetat.
Pe urmă, am auzit brusc un strigăt torturat.
Mi-am dat seama că a doua voce era a lui Alice:
se folosise de un descântec de-al ei ca să pună
capăt bolboroselii. Spiritul fetei era acum liber,
însă în chinuri. Ştiam că era mort şi că rămăsese
prins în Limb.
Acum însă auzeam o a treia voce, una mai
profundă, bărbătească, una pe care o cunoşteam
bine. Era a Vraciului.
— Ascultă, fato, zicea el. Tu nu trebuie să rămâi
aici…
La cât de buimac eram, am crezut pentru o clipă
că vorbeşte cu Alice; abia apoi am înţeles că i se
adresa spiritului fetei moarte.
— Du-te spre lumină, i-a poruncit el. Du-te
imediat spre lumină!
S-a auzit un vaiet chinuit.
— Nu pot! A ţipat spiritul. Sunt pierdută în
ceaţă. Nu pot să-mi găsesc drumul.
— Drumul e chiar în faţa ta. Priveşte cu atenţie
şi vei zări calea spre lumină.
— Eu am ales să-mi pun singură capăt vieţii.
Am comis un păcat, şi acum sunt pedepsită!
Întotdeauna, sinucigaşilor şi celor care pieriseră
de moarte violentă şi subită le era mai greu să-şi
găsească drumul spre lumină. Uneori, sufletele
lor rătăceau ani de-a rândul prin ceţurile din
Limb. Dar era posibil. Un vraci le putea ajuta.
— Te pedepseşti fără să fie nevoie, i-a spus
magistrul meu spiritului fetei. Nu este necesar.
Ai fost nefericită. N-ai ştiut ce faci. Acum, vreau
să te gândeşti foarte bine. Ai vreo amintire
fericită din viaţa ta de dinainte?
— Da. Da. Am o mulţime de amintiri fericite.
— Atunci, care ar fi cea mai fericită… cea mai
fericită dintre toate? A întrebat-o el insistent.
— Eram foarte mică, n-aveam mai mult de cinci,
şase ani. Mergeam pe o pajişte, culegând
margarete împreună cu mama, într-o dimineaţă
caldă şi însorită, ascultând zumzetul albinelor şi
cântecul păsărilor. Totul era proaspăt, luminos
şi plin de speranţă. Ea mi-a împletit din
margarete o cunună pe care mi-a pus-o pe cap.
Îmi zicea că sunt o prinţesă şi că într-o zi aveam
să întâlnesc un prinţ. Dar asta n-a fost decât o
nesăbuinţă. Viaţa adevărată e foarte diferită.
Poate fi peste măsură de crudă. Am cunoscut un
bărbat despre care credeam că e ca un prinţ,
însă el m-a trădat.
— Întoarce-te la momentul acela. Întoarce-te la
vremea când viitorul încă ţi se aşternea în faţă,
plin de promisiuni calde şi speranţe.
Concentrează-te, a povăţuit-o Vraciul. Acum,
eşti din nou acolo. Poţi să vezi imaginea? Poţi să
auzi păsările? Mama e lângă tine, ţinându-te de
mână. Poţi să-i simţi atingerea?
— Da! Da! A strigat spiritul. Mă strânge de
mână. Mă duce undeva…
— Te duce spre lumină! A exclamat Vraciul. Nu-i
vezi strălucirea în faţa ta?
— O văd! Văd lumina! Ceaţa s-a risipit!
 — Atunci, du-te! Pătrunde în lumină! Te duci
acasă!
Spiritul a scos un lung suspin de alean, după
care a început dintr-odată să râdă. Un râs vesel,
urmat de o tăcere desăvârşită. Magistrul meu
izbutise. O trimisese în lumină.
— Ei bine, a rostit el apoi pe un ton ameninţător,
trebuie să stăm de vorbă despre ce s-a petrecut
aici.
Cu toată izbânda noastră, nu se bucura. Alice se
folosise de magia neagră ca să elibereze spiritul
fetei de sub înrâurirea vrăjii.
CAPITOLUL 03
OASPETELE
Jos, în bucătărie, am luat o cină uşoară,
alcătuită din azime şi costiţă. Când am terminat,
Vraciul şi-a împins deoparte farfuria şi şi-a dres
glasul.
— Ei bine, fato, acum spune-mi ce-ai făcut.
— Spiritul cameristei era legat printr-o vrajă
întunecată de constrângere, a început să explice
Alice. Era captiv în interiorul hanului şi silit să
rostească un descântec de tulburare a minţit,
care să-l aducă pe oricine l-ar auzi în pragul
nebuniei. Pe oameni îi sperie în aşa hal, zău că
da, încât ar da orice să scape.
— Şi ce anume ai făcut? A insistat nerăbdător
Vraciul. Nu omite nimic!
— M-am folosit de ce m-a învăţat mai demult
Osoasa Lizzie, i-a răspuns Alice. Ea se pricepea
foarte bine să-şi exercite controlul asupra
morţilor. De îndată ce căpăta de la ei tot ce
dorea… şi atât timp cât ei nu încercau să i se
împotrivească prea tare, îi lăsa liberi. Şi, ca să-i
elibereze, avea nevoie de un alt descântec. Se
numeşte avaunt: un vechi termen pentru „te du”.
— Aşadar, în ciuda tuturor dăţilor în care te-am
avertizat să n-o faci, tu ai întrebuinţat din nou
magia neagră?
— Şi ce altceva aş fi putut să fac? A protestat
Alice, ridicând înfuriată tonul. Sarea şi pilitura
de fier nu aveau efect! Cum ar fi putut să aibă,
când înfruntam spiritul chinuit al unei fete
tinere, şi nu ceva din lumea Întunericului?
Foarte curând, am fi putut ajunge cu toţii într-o
situaţie foarte gravă. Aşa că am făcut ce era de
făcut.
— Şi rezultatul a fost unul bun, m-am grăbit eu
să vin în sprijinul lui Alice. Spiritul fetei şi-a găsit
calea spre lumină, iar hanul este din nou un
adăpost sigur.
Vraciul era, evident, profund îngrijorat, însă nu
prea mai avea ce să spună. La urma urmei, deja
îşi compromisese principiile permiţându-ne să
păstrăm urciorul cu sânge. Simţind că tăcerea
lui era, în cea mai mare parte, îndreptată
împotriva ei, Alice s-a ridicat de la masă şi a
urcat tropăind în camera ei.
Mi-am întors privirea spre magistrul meu; m-am
întristat, văzând durerea şi necazul din ochii lui.
În decursul ultimilor doi ani, între noi trei
începuse să se creeze o prăpastie tot mai adâncă,
din cauza întrebuinţării magiei negre. Eram
nevoit să încerc aplanarea situaţiei, însă mi-era
greu să găsesc ceva de spus.
— Cel puţin, am rezolvat-o cu năhoada, am zis
până la urmă. Cred c-o să-mi însemnez totul în
caiet.
— Bună idee, băiete, m-a aprobat Vraciul,
luminându-se puţin la faţă. Şi eu voi scrie un
nou articol în Bestiarul meu. Orice s-ar
întâmpla, noi trebuie să consemnăm trecutul şi
să tragem învăţăminte din el.
Aşa că, în timp ce eu schiţam, în carnetul meu,
o scurtă relatare a celor întâmplate, Vraciul şi-a
scos Bestiarul – singura carte care supravieţuise
incendierii casei şi bibliotecii sale din Chipenden
– din sac. O vreme, am scris amândoi în tăcere şi,
printr-o coincidenţă, ne-am încheiat însemnările
aproape în acelaşi timp.
— Voi fi fericit când se va sfârşi războiul şi vom
putea să ne întoarcem liniştiţi în Chipenden.
N-ar fi frumos să ne întoarcem la obiceiurile
noastre normale? …
— Mda, băiete, ar fi. Categoric, duc dorul
Comitatului şi abia aştept să-mi reclădesc casa
aia a mea.
— Dar nu va mai fi la fel fără duh, nu-i aşa? Am
comentat eu.
Duhul fusese un locatar aproape invizibil,
făcându-şi din când în când apariţia sub forma
unui motan mare, brun-roşcat. Îl slujise bine pe
Vraci în multe privinţe şi-i păzise casa şi grădina.
Când casa fusese arsă din temelii, şi acoperişul i
se prăbuşise, pactul dintre magistrul meu şi duh
îşi aflase sfârşitul. Duhul devenise liber să plece.
— Categoric nu va mai fi. Va trebui să ne
îndeletnicim singuri cu gătitul şi curăţenia, iar
tu vei fi răspunzător cu micul dejun. Sărmanului
meu stomac îi va fi greu să se împace cu asta, a
adăugat Vraciul, cu un zâmbet aproape
imperceptibil.
Totdeauna glumea pe seama slabei mele
priceperi la gătit şi mă bucuram că-l văd
punându-şi din nou la încercare umorul.
Părea un pic mai vesel şi ne-am dus la culcare la
scurt timp după aceea. Aveam un sentiment de
nostalgie gândindu-mă la vechea noastră viaţă şi
mă întrebam dacă de-acum s-o fi zis cu ea
pentru totdeauna.
Cu toate acestea, spaimele nopţii încă nu se
sfârşiseră. Ajuns înapoi în camera mea, am făcut
o descoperire înfricoşătoare.
Mi-am vârât mâna stângă în buzunarul
nădragilor şi imediat mi-am dat seama ce anume
îmi provocase durerea aceea când căzusem
într-o rână. Fusese urciorul cu sânge.
Să se fi spart? Am simţit cum mi se prăbuşeşte
inima până-n ghete. Cu mâna tremurătoare,
mi-am extras grijuliu micul urcior din buzunar,
l-am dus până la lumânare şi l-am examinat.
M-am cutremurat de teamă. Avea o crăpătură
care i se întindea pe aproape jumătate din
lungime. M-am întrebat: oare acum urciorul era
în pericol să se spargă?
Aproape pradă panicii, m-am dus până alături,
unde era camera lui Alice, şi am bătut încetişor
în uşă. Când a deschis, i-am arătat urciorul. La
început, a fost la fel de alarmată ca şi mine, însă
după ce l-a examinat temeinic, mi-a zâmbit
liniştitor.
— Pare să nu aibă nimic, Tom. Doar o crăpătură
fină, atât. Sângele nostru e încă înăuntru, ceea
ce înseamnă că suntem la adăpost de Diavol.
Sunt urcioare zdravene şi nu se sparg aşa, cu
una, cu două. Suntem încă în siguranţă, aşa că
nu-ţi face griji.
M-am întors în camera mea, uşurat să aflu că
avusesem un atât de mare noroc.
Curând, s-a dus vestea prin oraş că a apărut un
vraci capabil să se ocupe de năhoade.
Aşa că, în vreme ce ne bucuram de răsplata
pentru izbânda noastră – o săptămână de şedere
la han –, am fost vizitaţi de alte persoane care
ne-au cerut ajutorul.
Vraciul a refuzat să mai lucreze cu Alice, însă,
fără tragere de inimă, mi-a permis mie s-o fac.
Aşa că în noaptea de după prima noastră vizită,
eu şi Alice am pornit să ne ocupăm de o altă
năhoadă, de data aceasta una care bântuia
camera de lucru din fundul locuinţei unui
ceasornicar. Omul se înglodase în datorii şi-şi
luase viaţa într-o seară, târziu, după ce băuse
prea mult vin. Rudele lui aveau nevoie să vândă
prăvălia, dar nu puteau, cu o năhoadă ca
locatar.
Întâlnirea a imitat-o aproape exact pe cea dintâi,
de la han. După bătăile ritmice, a apărut o
coloană luminoasă, şi spiritul şi-a început
lucrarea ucigătoare. Cu toate acestea, abia a
apucat să-şi înceapă boscorodeala, că Alice a şi
contracarat-o cu un descântec. S-a descurcat
mult mai bine decât mine, închizându-i gura la
repezeală; în ce mă priveşte, am avut nevoie de
trei încercări ca să trimit spiritul ceasornicarului
spre lumină. Nu era o sarcină lesnicioasă: el
avusese viaţă grea, mereu drămuindu-şi banii şi
făcându-şi griji că i-ar putea pierde. Nu avea
prea multe amintiri fericite pe care să le scot la
suprafaţă şi de care să mă agăţ. Totuşi, până la
urmă am izbutit, şi spiritul a fost eliberat.
Însă tocmai atunci s-a întâmplat un lucru care
m-a umplut de spaimă. Alături de bancul de
lucru, am văzut ceva pâlpâind şi o coloană de
lumină cenuşie şi-a făcut apariţia. Din câte se
părea, un alt spirit venise să ne ţină companie. Şi
iată, aproape de vârful coloanei era o pereche de
ochi, privindu-mă cu o răutate extremă. Unul era
verde, şi celălalt, albastru; semănau foarte mult
cu cei pe care-i văzusem în norul de furtună şi
m-au făcut să mă dau înapoi, alarmat.
Apoi, coloana de lumină a pâlpâit, şi în faţa
noastră a apărut o femeie. Nu era prezentă în
carne şi oase: silueta ei era translucidă,
lumânarea de pe bancul de lucru rămânând
vizibilă şi prin rochia ei de culoare închisă; era
doar imaginea ei, proiectată de altundeva.
Deodată, i-am recunoscut chipul. Era vrăjitoarea
pe care-o omorâse Bill Arkwright.
Am mai privit-o o dată şi, cu un junghi de
spaimă, mi-am dat seama că era vrăjitoarea din
repetatul meu coşmar.
— Sper că ţi-a plăcut furtuna mea! A răcnit, cu o
expresie lacomă în ochii ei ciudaţi. Aş fi putut să
te înec atunci, dar te păstrez pentru mai târziu.
Am eu altceva în minte! Te-am aşteptat, băiete!
Cu atâtea năhoade pe-aici, ştiam c-o să te arăţi
până la urmă. Cum ţi se par? E cea mai bună
vrajă pe care am făcut-o de mulţi ani încoace!
Nu i-am răspuns, şi ochii vrăjitoarei s-au rotit
spre Alice.
— Şi iat-o şi pe Alice… V-am tot urmărit. Am
văzut ce prieteni buni sunteţi. Curând, veţi fi
amândoi în ghearele mele.
Mânios, am făcut câţiva paşi înainte,
postându-mă între vrăjitoare şi Alice. Cotoroanţa
s-a strâmbat hidos.
— A! Bag de seamă că-ţi pasă de ea. Îţi
mulţumesc pentru asta, băiete. Mi-ai confirmat
ceea ce bănuiam. Acum, cunosc încă un mod de
a-ţi face rău. Şi rău îţi voi face. Fii sigur c-o să te
răsplătesc de mult mai multe ori pentru ce-ai
făcut!
Imaginea ei s-a destrămat cu repeziciune, şi
Alice a venit lângă mine.
— Cine a fost, Tom? M-a întrebat. Dădea
impresia că te-ar cunoaşte.
— Îţi aminteşti de ochii aceia pe care i-am văzut
în norul de furtună? Ea era. Faţa era cea a
vrăjitoarei celtice ucise de Bill Arkwright.
— Cred că suntem amândoi în primejdie. Magia
ei e puternică: pot s-o simt, mi-a destăinuit Alice,
făcând ochii mari. Tot ea este răspunzătoare de
apariţia năhoadelor. Şi înseamnă că e
într-adevăr foarte puternică, dac-a putut să facă
aşa ceva.
Ajungând înapoi la han, i-am povestit Vraciului
despre întâlnirea noastră cu imaginea
vrăjitoarei.
— E primejdios să fii vraci, a zis el. Ai putea
înceta să te ocupi de năhoade, însă asta ar
însemna ca mulţi oameni să fie vătămaţi: oameni
nevinovaţi, care ar putea fi salvaţi, dacă tu îţi faci
treaba cu mult curaj. De tine depinde.
Vrăjitoarea este un element necunoscut – ceva
care trebuie tratat cu mare precauţie. Nu te-aş
învinovăţi dacă te-ai da deoparte. Aşadar, ce vei
face?
— Vom merge mai departe… amândoi, am
răspuns, arătând spre Alice.
 — Bun băiat… mă gândeam că acesta-ţi va fi
răspunsul… Încă mă întristează gândul că
singura cale de a ne descotorosi de năhoade este
întrebuinţarea magiei negre, a adăugat magistrul
meu. Totuşi, poate că vremurile se schimbă.
Poate că, în viitor, aceasta va fi o nouă metodă
prin care un vraci să lupte împotriva
Întunericului, folosindu-se de însuşi Întunericul.
Eu, personal, nu sunt de acord cu aşa ceva, însă
fac parte dintr-o cu totul altă generaţie. Eu
aparţin trecutului, pe când tu eşti viitorul,
băiete. Tu vei înfrunta primejdii noi, diferite, şi te
vei ocupa de ele într-o modalitate diferită.
Aşa că eu şi Alice ne-am continuat munca, iar
pe parcursul a şase zile am eliberat împreună de
năhoade două hanuri, încă o prăvălie şi cinci
case particulare. De fiecare dată, Alice
contracara descântecul, după care eu
convingeam spiritul eliberat să se desprindă din
Limb şi să se îndrepte spre lumină. De fiecare
dată, aveam temeri, însă vrăjitoarea n-a mai
apărut. Oare să nu fi fost decât un bluf, doar o
încercare de a mă izgoni printr-o spaimă
straşnică? Eu aveam totuşi o treabă de făcut.
Spre deosebire de Comitat, se părea că în
Irlanda obiceiul era să plăteşti pe cineva imediat
cum şi-a desăvârşit treaba, aşa că aveam bani
din belşug prin buzunare. Apoi însă, am avut un
oaspete – cineva care a sosit într-a şaptea zi,
trimiţându-ne pe un cu totul alt drum.
 Stăteam la masa noastră obişnuită şi ne luam
micul dejun. Hanul încă nu avea alţi clienţi în
afara noastră, însă proprietarul era încrezător în
faptul că situaţia se va schimba cât de curând şi
ne bătuse apropouri cum că plecarea noastră ar
grăbi sosirea celor dintâi oaspeţi plătitori ai săi.
Acum, prezenţa noastră aici era bine cunoscută
şi, cu toate că hanul nu mai era acum bântuit,
puţini şi-ar fi dorit cu adevărat să ocupe o
cameră într-o casă care găzduia şi un vraci.
Magistrul meu înţelesese asta şi deja ne
hotărâserăm să ne luăm calabalâcul chiar astăzi,
ceva mai târziu, probabil pornind spre sud, pe
firul fluviului Liffey, care împărţea oraşul în
două.
Eu tocmai înghiţeam ultima felie de bacon şi îmi
înmuiam o bucăţică de pâine unsă cu unt în
gălbenuşul de ou când a intrat în încăpere un
străin venit din stradă. Era un bărbat înalt şi
drept, cu părul alb şi mustaţa şi barba
contrastant de negre. Fie numai şi asta şi tot era
de ajuns ca să-l mai priveşti şi a doua oară pe
oricare dintre ticsitele artere ale Dublinului; dacă
însă adăugam şi veşmintele – o haină
protocolară, lungă până la genunchi, pantaloni
negri impecabil călcaţi şi cizme scumpe, ceea ce-l
arăta ca fiind un gentleman de prim rang – şi
ochii, trecerea sigur i-ar fi fost remarcată. Mai
ducea cu el şi un baston de fildeş, cu măciulia
albă de forma unui cap de vultur.
 Hangiul s-a repezit să-l întâmpine,
înclinându-se adânc încă dinainte de a-l pofti în
han şi de a-i oferi cea mai bună cameră din câte
avea. Însă străinul abia dacă-i dădea ascultare
gazdei – privea stăruitor dincolo de hangiu, spre
masa noastră. Şi, fără să mai piardă timpul, s-a
apropiat de noi şi i s-a adresat Vraciului.
— Am oare plăcerea să vorbesc cu John
Gregory? A întrebat. Iar dumneata trebuie că eşti
Tom Ward, a adăugat privindu-mă.
Cât despre Alice, a salutat-o doar cu o scurtă
înclinare a capului.
Vraciul i-a răspuns şi el înclinându-şi capul şi
s-a ridicat.
— Mda, eu sunt, a zis. Şi el este ucenicul meu.
Ai venit să ne soliciţi ajutorul?
Bărbatul a clătinat din cap.
— Dimpotrivă, am venit să vă ofer sprijinul meu.
Succesul pe care l-aţi reputat în privinţa
debarasării oraşului de numeroase dintre
apariţiile acelea supărătoare au atras asupra
dumneavoastră atenţia unei grupări puternice şi
periculoase. Mă refer la magii-ţapi din Staigue.
Avem şi noi spionii noştri, şi ei m-au informat că
magii şi-au trimis deja asasini în oraş. Ca
slujitori ai Întunericului, ei nu vă pot tolera
prezenţa în ţara noastră. Iată de ce şi cei câţiva
vraci irlandezi rămaşi evită marile oraşe şi nu se
stabilesc niciodată într-un loc anume pentru mai
mult de două zile.
 Vraciul a încuviinţat gânditor.
— Am auzit că sunt o stirpe pe cale de dispariţie.
Ceea ce spui dumneata are noimă, însă de ce ai
vrea să ne fii de ajutor? Prin asta, nu te-ai
supune dumneata însuţi la riscuri?
— Viaţa mea este în permanenţă supusă
riscurilor, i-a răspuns omul. Permiteţi-mi să mă
prezint. Eu sunt Farrell Shey, conducătorul
Alianţei Funciare, o ligă a moşierilor care se
războieşte cu magii de mulţi ani.
În plus faţă de ceea ce citisem în Bestiarul
Vraciului, cât timp lucrasem cu Bill Arkwright
cunoscusem un moşier care fugise din Irlanda ca
să scape de magi. Nu-i fusese de niciun folos.
Trimiseseră după el o vrăjitoare celtică, să-l
omoare în refugiul său din Comitat, şi ea se
achitase cu succes de sarcină, cu toate eforturile
noastre susţinute de a-l salva.
— Ei bine, în cazul acesta, sprijinul dumitale
este cu certitudine bine-venit, a zis Vraciul.
— Iar în schimb, a adăugat Shey, poate vă veţi
întrebuinţa priceperea şi ne veţi ajuta. În faţă ni
se aştern câteva luni de primejdie… luni din care
unora dintre noi le va fi foarte greu să scape cu
viaţă: magii-ţapi se pregătesc pentru următorul
lor ritual în Killorglin… aşa că nu trebuie să mai
pierdem vreo clipă. Strângeţi-vă bunurile şi vă
voi scoate imediat din oraş.
Am procedat aşa cum ne povăţuise şi, în doar
câteva minute, ne luam rămas-bun de la
recunoscătoarea noastră gazdă şi-l urmam pe
Shey pe o serie de alei înguste, ieşind pe o stradă
lăturalnică unde aştepta o trăsură. Trasă de un
echipaj alcătuit din şase cai, părea să fie menită
pentru viteză, şi aparenţa nu s-a dovedit deloc
înşelătoare. Vizitiul era îmbrăcat frumos, într-o
livrea verde, şi avea ca ajutor un bărbat masiv şi
bărbos, cu o spadă la cingătoare, care s-a
înclinat în faţa lui Shey şi ne-a deschis nouă
uşile trăsurii, după care şi-a ocupat din nou
locul alături de vizitiu.
Aşezaţi confortabil şi ascunşi de privirile
curioase de perdelele din dantelă, am traversat
în scurt timp fluviul, îndreptându-ne spre apus,
afară din oraş; monotonul tropa-trop a devenit
curând un tunet ritmic al ropotului de copite.
Alice s-a întors spre mine şi, când ni s-au
întâlnit privirile, am ghicit că şi ea gândea acelaşi
lucru ca mine: că totul se petrecuse mult prea
repede. Acest Farrell Shey era obişnuit să se afle
la comandă şi avusese nevoie de prea puţină
putere de convingere ca să ne determine să-l
urmăm. Cam în ce ne vâram noi acum?
— Care ne este destinaţia? S-a interesat Vraciul.
— Ne îndreptăm spre Kerry, în sud-vest, a
răspuns Shey.
— Dar nu acolo îşi au reşedinţa magii-ţapi? Am
întrebat, începând să mă simt şi mai stânjenit.
— Într-adevăr, aşa este, a răspuns el. Dar acolo
locuim şi noi. Este o regiune frumoasă, dar
periculoasă a mândrei noastre insule. Câteodată,
ca să parăm o ameninţare, trebuie s-o înfruntăm
cu îndrăzneală. Aţi fi preferat să muriţi în oraş,
aşteptând să vină asasinii să vă caute? Sau vreţi
să veniţi şi să vă uniţi puterile cu ale noastre în
încercarea de a pune capăt pentru totdeauna
înrâuririi magilor?
— Ne vom uni puterile cu ale voastre, a răspuns
Vraciul. Nu te îndoi de asta.
Am mai schimbat o privire cu Alice. Era limpede
că Vraciul luase o hotărâre.
— Am luptat toată viaţa împotriva Întunericului,
i-a spus el lui Shey, şi voi continua s-o fac până
în ziua morţii mele.
Toată ziua, trăsura ne-a dus spre vest,
oprindu-se doar de două ori, ca să schimbe caii.
Câinii au călătorit împreună cu noi, alergând din
când în când pe lângă trăsură, ca să-şi mai
dezmorţească picioarele. Pe urmă, drumurile au
devenit mai înguste, iar ritmul înaintării noastre
a încetinit considerabil. Deja puteam să
distingem în depărtare contururile munţilor
purtând cuşme de zăpadă.
— Aceştia sunt munţii din Kerry; casa mea este
pe peninsula Uibh Rathach, ne-a informat Shey.
Dar nu vom putea să ajungem până acolo în
seara asta. Avem un han în faţa noastră pe care
putem să-l transformăm într-un loc sigur.
— Aşadar, suntem deja în primejdie? A dedus
Vraciul.
 — Primejdia există totdeauna. Sigur am fost
urmăriţi de la plecarea din oraş, şi duşmanii
noştri se găsesc atât în faţa, cât şi în spatele
nostru. Dar nu vă faceţi griji – suntem bine
pregătiţi.
Locul în care urma să poposim era situat la
marginea unei păduri şi se putea ajunge la el
doar pe o singură cărare îngustă. În realitate, nu
se vedea nicio firmă atârnând afară şi, cu toate
că Shey îl numise „han”, semăna mai degrabă a
casă particulară, rechiziţionată ca să ofere
refugiu într-un loc primejdios.
Seara, după ce am plimbat câinii, am cinat bine,
mâncând porţii generoase de tocană de cartofi cu
ceapă, plină cu bucăţi de carne suculentă de
oaie. În timp ce mâneam, magistrul meu a
început să-l interogheze pe Shey cu privire la
magii-ţapi. Ştia deja răspunsurile cu caracter
general la unele dintre întrebările sale, însă aşa
era metoda Vraciului: ceea ce-i spunea Shey
putea să cuprindă şi noi informaţii importante,
capabile eventual să facă diferenţa dintre victorie
şi înfrângere. Supravieţuirea noastră poate că
depindea tocmai de ce reuşeam să aflăm aici.
— Ai pomenit despre faptul că magii-ţapi îşi
pregătesc ritualul lor din Killorglin…? A întrebat
el.
— Ai reţinut corect, i-a răspuns Shey,
mângâindu-şi mustaţa neagră. Şi asta atrage
întotdeauna o situaţie de criză.
 — Dar e încă iarnă, şi eu am auzit că o astfel de
ceremonie se desfăşoară în august…
— Acum ei se adună de două ori pe an, a replicat
Shey. Odinioară, era un eveniment anual,
organizat la sfârşitul verii, cunoscut sub numele
de Târgul lui Puck. Obişnuiau să priponească un
ţap de munte pe o estradă înaltă şi să-l lase
acolo; ritualurile lor sumbre se sfârşeau cu
sacrificii umane. Scopul lor era să-l convingă pe
zeul Pan să pătrundă în trupul ţapului viu. Dacă
intră, atunci puterile lor magice devin şi mai
mari, permiţându-le să-şi vâneze şi să-şi ucidă
duşmanii; în schimb, dacă magia lor dă greş,
vine rândul nostru să-i vânăm. În sforţările lor de
a ne înfrânge, ei încearcă să invoce acum zeul de
două ori pe an: atât în martie, cât şi în august.
Anul trecut, au eşuat în ambele situaţii, însă în
întreaga lor istorie îndelungată în care s-au
ocupat cu Întunericul, nu s-a cunoscut să dea
greş de trei ori la rând.
Shey s-a oprit puţin să ne privească, apoi şi-a
continuat povestirea.
— În plus faţă de toate astea, ei au un nou
conducător: un fanatic periculos, numit
Magistrul Doolan, care nu se dă în lături de la
nimic când e să-şi atingă scopurile. E un ticălos
însetat de sânge a cărui plăcere e să fie numit
„Măcelarul din Bantry”. S-a născut pe malul
golfului Bantry, din sud, şi chiar a fost ucenic de
măcelar înainte de a-şi descoperi talentul pentru
artele Întunericului. Omoară oameni doar de
dragul de a omorî, tăindu-le degetele de la mâini
şi de la picioare unul câte unul; îi ciopârţeşte în
sute de bucăţele doar ca să le prelungească
agonia înainte de a le reteza, în sfârşit, capetele.
Prin urmare, este o vreme de mare primejdie
pentru noi. Suntem nevoiţi să presupunem că
luna următoare, dacă nu-i împiedicăm, îl vor
invoca pe Pan şi vor dobândi şi mai multe puteri
asasine.
— V-am promis ajutorul… dar, în mod normal,
cum aţi încerca să-i împiedicaţi? S-a interesat
Vraciul.
— Purtăm război împotriva magilor de secole;
metoda noastră obişnuită este să recurgem la
forţa armelor… cu toate că succesul obţinut este
limitat. Ei beneficiază de un adăpost invulnerabil
în fortificaţia de la Staigue, însă majoritatea se
aventurează să iasă pentru ceremonia din
Killorglin. Aşa că deseori îi hărţuim pe drum sau
îi atacăm chiar în oraş. În trecut, astfel de
încercări n-au făcut decât să-i întârzie pe magi,
însă când magia lor a dat greş, chiar am izbutit
să omorâm o bună parte din ei înainte de a se
putea întoarce în fort.
— Dar ştiţi cumva pentru ce se duc ei la
Killorglin? S-a mirat magistrul meu. De ce acolo?
De ce nu-şi desfăşoară pur şi simplu ceremonia
la adăpostul fortificaţiilor?
— Noi credem, i-a răspuns Shey, ridicând din
umeri, că amplasamentul pieţei din Killorglin are
importanţa lui: acolo este locul în care puterile
întunecate naturale ies din pământ. Din câte
ştim noi, ei n-au încercat niciodată să-şi
desfăşoare ritualul altundeva…
Ceea ce spunea avea logică. Într-adevăr, există
locuri speciale pe pământ unde practicarea
magiei negre este facilitată: întregul Comitat este
ca un liman pentru duhurile rele. Între hotarele
lui se găsesc locuri cu un foarte mare potenţial,
în special în jurul dealului Pendle. Cu toate apele
sale curgătoare, deloc lesne de traversat, Pendle
a atras mai multe clanuri mari de vrăjitoare.
— Nu s-ar putea ca magii să fie atraşi afară din
refugiul lor odată pentru totdeauna? A întrebat
magistrul meu.
— E imposibil; a răspuns Shey. Fortul Staigue
este o aşezare formidabilă, clădită de vechile
neamuri care au populat insula în urmă cu două
mii de ani sau chiar mai mult. O încercare de a-l
ataca ne-ar costa mult prea scump. Practic
vorbind, e invulnerabil.
— Dar cu vrăjitoarele celtice? Am intervenit eu.
Cu ele aveţi vreo problemă, domnule Shey?
Mă gândeam la ochii din nor şi la vrăjitoarea
care ne ameninţase după ce ne ocupaserăm de
năhoadă. Vrăjitoarele celtice se presupunea că
ar fi aliatele magilor.
— Uneori, ele joacă rolul de spioane ale magilor,
însă nu-şi alcătuiesc clanuri. Noi nu avem de-a
face decât cu vrăjitoare izolate, răzleţe – ele
reprezintă mai degrabă o sâcâială întâmplătoare
decât o ameninţare gravă, aşa cum este cea a
magilor, mi-a explicat Shey.
— Este posibil ca Tom chiar să fie într-o
primejdie cu totul specială din partea
vrăjitoarelor, l-a informat Alice. Mai demult,
acasă, a ajutat la omorârea unei vrăjitoare
celtice. Şi, înainte să moară, vrăjitoarea l-a
ameninţat că o să fie ucis de Morrigan dacă va
cuteza vreodată să pună piciorul pe insula asta.
— Probabil că nu e decât o ameninţare în vânt,
şi-a dat cu părerea Shey. În cea mai mare parte a
timpului, Morrigan doarme; ea se trezeşte şi
pătrunde în lumea noastră doar atunci când e
chemată de o vrăjitoare. Ceea ce se întâmplă
doar extrem de rar, fiind o zeiţă cu care e greu să
te înţelegi şi care-şi varsă adesea mânia asupra
propriilor săi slujitori. Aşa că nu-ţi bate capul
fără rost cu asta, băiete. Magii sunt cei care
reprezintă cel mai mare pericol pentru noi. Iar
mâine, cu cât ne vom afunda mai mult în Kerry,
primejdia aceasta va spori.
Shey a pus pe masă o hartă, pe care a
desfăşurat-o, întinzând-o complet.
— Asta ne e destinaţia, a zis, înfigându-şi
degetul într-un punct situat chiar în centrul
hărţii. Aici îmi e casa. Eu o numesc Ţara lui
Dumnezeu!
Era un nume foarte potrivit pentru un loc pe
care să-l agreezi – însă era plin de magi malefici
care practicau magia neagră şi, fără îndoială, de
câteva vrăjitoare celtice. Am început să studiez
harta şi mi-am încredinţat memoriei cât mai
multe amănunte am putut. În îndeletnicirea de
vraci, nu se ştie niciodată când ar putea să-ţi fie
de folos buna cunoaştere a terenului.

CAPITOLUL 04
OGLINDA
În noaptea aceea, am avut un nou vis lucid,
retrăind un incident înfricoşător din trecutul
meu: cea din urmă întâlnire cu vrăjitoarea celtică
pe care Bill Arkwright şi cu mine o înfruntaserăm
mai demult acasă, în Comitat.
Acum o vedeam pe vrăjitoare chiar în faţa mea,
alergând printre copaci în lumina pestriţă a
lunii. O fugăream, apropiindu-mă vertiginos,
pregătindu-mi lanţul de argint, simţindu-mă
încrezător că puteam s-o leg. Însă tocmai când
mă pregăteam să-l arunc, s-a abătut brusc din
drum, astfel încât acum un copac stătea între
mine şi ţinta mea. Deodată, statura vânjoasă a
lui Bill Arkwright s-a înălţat, înfruntând-o, şi ei
doi s-au ciocnit. El a căzut, dar ea doar s-a
clătinat şi numai pentru o clipă, după care şi-a
continuat goana mai iute ca oricând.
Acum eram în câmp deschis, dincolo de copaci,
sprintând spre un gorgan funerar acoperit cu
iarbă. Dar tocmai când eram pe cale să-mi azvârl
lanţul de argint, o lumină strălucitoare m-a izbit
drept în faţă, orbindu-mă pe moment. Pentru
câteva clipe, silueta vrăjitoarei s-a profilat pe
fondul galben al unei uşi rotunjite. Apoi,
dintr-odată, numai întuneric şi tăcere.
M-am oprit scurt, icnind după aer, încercând
să-mi dau seama unde mă aflu. Aerul era acum
mai cald şi absolut nemişcat. Înăuntru, dincolo
de uşa aceea, lumini ardeau pe pereţii stâncoşi:
lumânări negre, de vrăjitoare. Mai puteam să văd
şi o măsuţă cu două scaune din lemn.
Spre groaza mea, mi-am dat seama că mă aflam
acum înăuntrul gorganului funerar! O urmasem
pe vrăjitoare prin uşa vrăjită pe care o
deschisese… şi iat-o acum, stând în faţa mea, cu
o expresie de furie pe chip. Am tras de câteva ori
aer adânc în piept, ca să mă liniştesc şi să-mi
încetinesc bătăile inimii.
— Cât de nechibzuit poţi să fii, după mine ca să
vii! A strigat ea.
— Mereu vorbeşti aşa, în rime? Am întrebat-o,
încercând s-o descumpănesc.
Mi-a reuşit, iar vrăjitoarea n-a mai avut ocazia
să-mi dea replica, fiindcă, în timp ce vorbeam,
mi-am şi aruncat lanţul de argint; am silit-o să
cadă în genunchi, zalele care i se strângeau peste
gură reducând-o la tăcere. Fusese o aruncare
perfectă. O legasem pe vrăjitoare, însă acum mă
confruntam cu o veritabilă problemă. Nu mai
vedeam nicio uşă. Şi-atunci, cum aveam să mai
ies din gorgan?
Poate că eram prins acolo, în captivitate, pentru
totdeauna. Şi nu mai puteam să mă trezesc
vreodată… Ce gând îngrozitor!
Am cercetat cu grijă interiorul încăperii,
plimbându-mi degetele peste locul prin care
aveam impresia că intrasem. Însă stânca nu
avea nici cea mai măruntă crăpătură. Arkwright
era încă pe dinafară; eu eram, într-adevăr, închis
înăuntru. Oare eu o legasem pe vrăjitoare, sau ea
mă legase pe mine?
Am îngenuncheat aproape de ea, privind-o fix în
ochii care păreau să formeze riduri de
amuzament pe la colţuri. Dincolo de lanţ, îi
vedeam buzele răsfrânte peste dinţi, pe jumătate
a zâmbet, pe jumătate a strâmbătură.
Dintr-odată, simţeam nevoia urgentă de a afla
cum să ies de-acolo. Trebuia să iau lanţul de pe
gura vrăjitoarei, astfel încât să poată vorbi.
Dar nu voiam să fac aşa ceva, fiindcă îmi
amintisem dintr-odată ce s-a întâmplat în
continuare.
Acea parte din mine care rămăsese conştientă –
fărâma care ştia că visez – se lupta cu disperare
să preia controlul. Cumva, ştiam că nu trebuie
să fac asta. Dar nu mă puteam împiedica. Eram
prizonierul visului, forţat să urmez acelaşi
riscant curs al acţiunii. Aşa că am slăbit
strânsoarea lanţului în dreptul gurii. Acum,
eram nevoit să suport consecinţele.
Având buzele eliberate de lanţ, vrăjitoarea era
capabilă să rostească descântece de magie
neagră, ceea ce a şi început, fără întârziere.
Vorbind în Graiul Vechi, a pronunţat trei fraze
rapide, fiecare încheindu-se cu câte o rimă. Pe
urmă, a deschis gura foarte larg şi un nor gros de
fum negru a izbucnit din ea.
Am ţâşnit în picioare şi m-am dat înapoi,
clătinându-mă, în timp ce ameninţătorul nor
continua să crească. Faţa vrăjitoarei era
eclipsată încetul cu încetul, norul devenind tot
mai dens şi luând o formă întunecată, malefică.
Puteam acum să văd aripile cu pene negre,
ghearele întinse şi pliscul ascuţit. Norul se
prefăcuse într-o cioară neagră. Gura căscată a
vrăjitoarei era un portal către Întuneric! Şi ea îşi
invocase zeiţa, pe Morrigan!
Însă nu era o pasăre de mărimea şi de
proporţiile normale: era imensă, diformă şi
schimonosită în ceva grotesc şi malefic. Pliscul,
picioarele şi ghearele erau lungite, întinse,
venind spre mine, în timp ce capul şi trupul
rămâneau la distanţă, părând relativ mărunte.
Pe urmă însă, au început să crească şi aripile,
ajungând să se întindă de-o parte şi de cealaltă a
monstruoasei păsări şi să umple tot spaţiul
existent. Băteau aerul, fâlfâind sălbatic peste
pereţii încăperii, izbind măsuţa şi rupând-o în
două. Ghearele s-au repezit spre mine. M-am
lăsat în jos, şi ele au zgâriat peretele deasupra
capului meu, săpând în stânca solidă.
Aveam să mor acolo! Deodată însă, m-am simţit
plin de o forţă interioară. Încrederea a luat locul
fricii; mai era şi mânie acolo.
Am acţionat fără vreo hotărâre conştientă şi cu o
iuţeală care m-a uluit până şi pe mine. Am făcut
câţiva paşi înainte, apropiindu-mă de Morrigan,
făcând să ţâşnească lama retractilă a toiagului
meu şi şfichiuind cu ea pieziş, de la stânga la
dreapta. Lama a spintecat adânc pieptul păsării,
săpând o dungă roşie de sânge prin penajul ei
negru.
S-a auzit un ţipăt înfiorător. Trupul zeiţei a fost
cuprins de convulsii, s-a contractat,
micşorându-se cu repeziciune, până când a
ajuns să fie nu mai mare decât pumnul meu. Pe
urmă, a dispărut… cu toate că pene negre
mânjite de sânge continuau să plutească încet
spre pământ.
Acum, puteam s-o văd din nou pe vrăjitoare:
clătina din cap, cu o expresie de adâncă uimire.
— Nu e posibil! Striga. Cine eşti tu de poţi să faci
una ca asta?
— Numele meu e Tom Ward, i-am zis. Sunt
ucenic de vraci şi meseria mea este să lupt
împotriva Întunericului.
Mi-a răspuns cu un zâmbet hain.
— Ei bine, ţi-ai dat cea din urmă bătălie, băiete.
N-ai cum să mai scapi de-aici, şi foarte curând
zeiţa se va întoarce. Nu ţi se va mai părea la fel de
uşor şi a doua oară.
Am zâmbit la rândul meu şi mi-am coborât
privirea spre penele împroşcate de sânge,
presărate pe jos. Apoi am privit-o pe vrăjitoare
drept în ochi, făcând tot posibilul să nu clipesc.
— Vom vedea. Data viitoare poate c-o să-i tai
capul…
Era un bluf, desigur. Eu doar mă străduiam să
mă arăt mai încrezător decât mă simţeam de
fapt. Trebuia s-o conving pe vrăjitoare să
deschidă uşa gorganului.
— Nu cumva să-mi vizitezi vreodată ţara, băiete!
M-a prevenit ea. Acolo, Morrigan e mult mai
puternică. Şi e răzbunătoare. Te va chinui mai
presus de orice ţi-ai putea imagina. Orice-ai face,
stai departe de Irlanda!
M-am trezit scăldat într-o sudoare rece, cu
inima bătându-mi nebuneşte, uşurat să văd că
se apropiau zorii.
Mi-am amintit de întunecatele zile petrecute de
noi pe insula Mona, când ne luptam să scăpăm
cu viaţă. Apoi, de Vraci şi de coşmarurile care-l
bântuiau. Din fericire, ale lui dispăruseră, însă
se părea că le moştenisem eu. Acum rareori mă
mai bucuram de un somn odihnitor, fără vise.
Am derulat în minte ce s-a întâmplat mai
departe în realitate, atunci, în Comitat. Făcusem
un târg cu vrăjitoarea. Ea urma să deschidă uşa
vrăjită şi, în schimb, eu îi promisesem că poate
să plece liberă, atât timp cât părăsea Comitatul
şi se întorcea în Irlanda. Numai că, imediat cum
am ajuns afară, nici n-am apucat bine s-o
eliberez din lanţul meu de argint, că Bill
Arkwright şi-a şi azvârlit cuţitul în spinarea ei,
omorând-o pe loc. Ceva mai târziu, îi scosese
inima şi le-o dăduse câinilor lui s-o mănânce…
asigurându-se astfel că ea nu se va mai putea
întoarce din morţi.
Aşadar, nici pomeneală ca una şi aceeaşi
vrăjitoare să poată fi aici, în Irlanda, căutându-şi
răzbunarea. Am încercat să mă conving de asta,
însă tot mă simţeam stingherit şi aveam o
puternică presimţire urâtă: ca şi cum ceva s-ar fi
desprins din coşmarul meu, m-ar fi urmărit şi
s-ar fi aflat acum în cameră cu mine.
Deodată, din cel mai îndepărtat colţ al camerei,
foarte aproape de uşă, am auzit un zgomot slab.
Oare să fi fost un şoarece sau un şobolan?
Am ascultat cu atenţie, dar nu s-a mai auzit
nimic. Poate că mă înşelasem… Deodată, a
reapărut. Acum era ca un zgomot de paşi, însoţit
fiind de un alt sunet… unul care mă umplea de o
groază reînnoită.
Era sfârâitul şi şuieratul lemnului arzând.
Sunetul acela mi-a readus în minte amintirea
uneia dintre cele mai rele experienţe ale mele de
când devenisem ucenicul Vraciului. De obicei,
vestea apropierea Diavolului, copitele lui
despicate arzând scândurile podelelor.
 Inima mi-a săltat până-n gât când am auzit
înspăimântătoarele sunete de încă două ori,
într-o succesiune rapidă. Acum chiar simţeam
mirosul lemnului ars!
Dar tocmai când mă gândeam că Diavolul îşi va
face apariţia lângă mine dintr-o clipă în alta,
sfârâitul a încetat, şi mirosul de ars s-a risipit. Şi
a urmat tăcerea. Am aşteptat timp îndelungat
până când am îndrăznit să cobor din pat. În cele
din urmă, adunându-mi curajul, m-am ridicat,
întinzând lumânarea ca să examinez
duşumeaua. Ultima oară când îl văzusem pe
Diavol manifestându-se astfel, lăsase urme
adânci de arsură în podea. Aici nu erau decât
semne slabe imprimate în lemn. Însă, fără
putinţă de îndoială, erau patru urme de copite
despicate, ducând de la uşă spre pat.
Cu grijă să nu trezesc toată casa, m-am dus să-i
caut pe magistrul meu şi pe Alice şi i-am adus în
camera mea. Magistrul meu a clătinat din cap; în
schimb, Alice mi s-a părut cu adevărat
înfricoşată.
— E prea puţin loc de îndoială, băiete, a zis
Vraciul. E Diavolul, asta-i sigur. Dar credeam că
urciorul acela ar fi trebuit să-l ţină la distanţă…
— Dă-mi voie să-l mai văd o dată, Tom, mi-a
cerut Alice, întinzând mâna.
— Am căzut peste urcior atunci când am
înfruntat prima năhoadă, i-am mărturisit
magistrului meu în timp ce-i întindeam micul
vas lui Alice. Dar i l-am arătat, iar ei i s-a părut
că nu e nicio problemă.
— Dar acum nu-s chiar atât de sigură, a replicat
ea, clătinând din cap, cu o expresie neliniştită.
Cu mare grijă, şi-a plimbat degetul de-a lungul
crăpăturii. Când l-a ridicat apoi, avea pe el o
foarte slabă urmă roşie.
— Nu se poate spune că s-ar scurge… dar, la
drept vorbind, nu erau în el decât şase picături
de sânge. Puterea lui de a-l ţine la distanţă pe
Diavol scade încetul cu încetul. Timpul nostru se
scurge…
Nu mai era nevoie să-şi sfârşească fraza. Pe
măsură ce puterile urciorului scădeau, Diavolul
avea să fie în măsură să se apropie din ce în ce
mai mult. Până la urmă, putea să mă înşface şi
să mă ducă în Întuneric… şi s-o nimicească şi pe
Alice, ca răzbunare pentru faptul că mă ajutase.
— Am crezut că avem timp mai mult decât
suficient ca să ne ocupăm de Diavol, i-am zis
magistrului meu. Acum însă, devine urgent.
Urciorul ar putea să nu mai aibă putere dintr-o
clipă în alta.
M-am întors apoi spre Alice.
— Ce-ar fi să mai încerci să dai de Grimalkin?
— Fac tot posibilul, Tom. Sper numai să nu i se
fi întâmplat nimic.
Vraciul n-a scos o vorbă, însă expresia de pe
chipul lui era îndârjită. Din punctul lui de
vedere, totul era de rău. Prin faptul că
depindeam de urciorul cu sânge, eram deja în
cârdăşie cu Întunericul. Dacă n-o chemam pe
Grimalkin, urciorul avea să-şi piardă până la
urmă puterea, şi Diavolul urma să vină după
mine şi după Alice… chiar şi după Vraci, dacă
bătrânul ar încerca să-i stea în cale. În schimb,
cerându-i ajutorul lui Grimalkin, ne foloseam
încă o dată de Întuneric. Ştiam că se simte
încolţit şi compromis de întreaga situaţie şi că
totul era numai din vina mea.
Noaptea fusese rece şi lipsită de vânt şi o
chiciură groasă albea pământul în timp ce noi
porneam spre vest, către Kerry. Soarele dimineţii
timpurii făcea să sclipească încă îndepărtatele
piscuri îmbrăcate în zăpadă din faţa noastră.
Încă o dată, Alice eşuase în încercarea de a lua
legătura cu Grimalkin. Se folosise de o oglindă,
însă, cu toate eforturile ei, vrăjitoarea asasină nu
răspunsese.
— O să mai încerc, Tom, mi-a zis ea. E tot ce pot
să fac. Dar mi-e frică. Nu se poate şti cât timp
mai avem până ca urciorul să-şi piardă puterea.
Vraciul doar clătina din cap, privind fix afară, pe
fereastră, cum alergau câinii noştri pe lângă
trăsură. Nu mai era nimic de spus. Nimic de
făcut. Dacă Grimalkin nu răspundea cât mai
curând, totul avea să se termine. Moartea şi o
eternitate de chinuri ne aşteptau.
Până într-o oră, un grup de călăreţi înarmaţi,
înveşmântaţi în tunici verde-smarald, ni s-a
alăturat în chip de escortă: doi mergeau în faţa
trăsurii, şi alţi patru, în spate. Toată ziua ne-am
continuat drumul în direcţia sud-vest,
altitudinea crescând pe măsură ce munţii din
faţa noastră se înălţau spre cerul
albastru-deschis, fără pic de nor. Apoi, când
soarele a început să coboare spre apus, am văzut
marea dedesubtul nostru şi un orăşel îngrămădit
la marginea estuarului unui fluviu.
— Acela e Kenmare, oraşul meu, ne-a informat
Shey. E un refugiu împotriva magilor. Aici nu
ne-au atacat niciodată… cel puţin, nu
deocamdată. Casa mea e la marginea unei
păduri, spre vest.
Casa s-a dovedit de fapt a fi un elegant conac,
clădit în forma literei E; cele trei aripi aveau
fiecare câte trei niveluri. Uşile erau zdravene, iar
ferestrele de la parter aveau obloane. În plus, mai
era un zid înalt, care o înconjura complet.
Intrarea pe proprietate se făcea printr-o singură
poartă din fier forjat, largă exact cât să permită
trecerea trăsurii noastre. În mod sigur oferea
destulă protecţie împotriva atacurilor. Mai erau
şi paznici înarmaţi, care patrulau atât dincolo,
cât şi dincoace de zid.
Ospitalitatea gazdei noastre era de foarte bună
calitate şi am cinat bine în acea seară.
— Ce părere aveţi de ţara asta verde a noastră?
A întrebat la un moment dat.
— E ca la noi acasă, i-am zis. Îmi aminteşte de
Comitatul în care locuim.
Faţa i s-a destins într-un zâmbet larg. Dădusem
replica potrivită, însă în realitate îi răspunsesem
chiar sincer. Crezusem în fiecare cuvânt rostit.
— E o ţară necăjită, cu oameni mândri, dar buni
la suflet, a zis el. Însă Lumea cealaltă nu e
niciodată prea departe.
— Lumea cealaltă? S-a mirat Vraciul. Ce vrei să
spui cu asta?
— E locul în care sălăşluiesc eroii căzuţi ai
Irlandei, aşteptându-şi şansa de a renaşte.
Vraciul a dat aprobator din cap, însă era mult
prea politicos ca să dea glas adevăratelor sale
gânduri. La urma urmei, eram oaspeţi, iar gazda
noastră fusese într-adevăr foarte generoasă. Prin
„Lumea cealaltă”, Farrell Shey probabil că
înţelegea Întunericul. Nu ştiam nimic despre
eroii irlandezi, însă era cu siguranţă adevărat că
unele vrăjitoare malefice se întorseseră din
Întuneric ca să renască pe lumea aceasta.
— Noi nu avem prea mulţi eroi în Comitat, fie ei
vii, fie morţi, a intervenit Alice cu un zâmbet
viclean. Nu-i avem decât pe vraci şi pe cutezătorii
lor ucenici!
Vraciul s-a încruntat la Alice, însă eu n-am
făcut decât să zâmbesc. Ştiam că n-o spusese cu
răutate.
Apoi, magistrul meu s-a întors din nou spre
Farrell Shey şi l-a întrebat:
— Eşti amabil să ne spui câte ceva despre eroii
voştri irlandezi? Noi suntem străini de ţara
voastră şi am vrea să aflăm mai multe despre ea.
— Dac-ar fi să vă ofer o relatare completă despre
eroii Irlandei, a replicat Shey zâmbind, am sta
zile întregi la taclale, aşa că n-o să vă povestesc
decât foarte pe scurt despre cel mai mare dintre
ei. Numele lui este Cuchulain, dar mai este
cunoscut şi drept Dulăul din Calann. Acest al
doilea nume i s-a dat deoarece, pe când era
tânăr, s-a luptat cu mâinile goale cu un imens şi
fioros câine de vânătoare. L-a omorât, izbindu-l
cu capul de un stâlp din gard şi zburându-i
creierii. Avea o putere enormă şi era priceput cu
spada şi cu suliţa, însă faima i se datora mai ales
furiei cu care se lupta: un soi de furie fanatică.
Muşchii şi întregul trup i se umflau; un ochi i se
înfunda în orbită, iar celălalt îi ieşea, holbat, de
sub fruntea masivă. Unii spun că, în bătălie,
sângele îi erupea din fiecare por al corpului; alţii,
că nu era decât sângele duşmanilor pe care-i
căsăpea. Şi-a apărat patria în numeroase
rânduri, obţinând victorii măreţe când sorţii erau
cumplit de potrivnici. Dar a murit tânăr.
— Cum şi-a găsit sfârşitul? S-a interesat
Vraciul.
— A fost blestemat de vrăjitoare, a răspuns
Shey. I-au sleit umărul şi braţul stâng, astfel
încât puterea i-a slăbit la jumătate. Dar chiar
şi-aşa, el a continuat să lupte şi a luat vieţile
multora dintre duşmanii săi. Sfârşitul i-a sosit
atunci când Morrigan, zeiţa omorurilor, s-a
întors împotriva lui. Ea îl iubise, însă el îi
respinsese avansurile. Ca răzbunare, Morrigan
şi-a folosit puterile împotriva lui. Slăbit, el a
suferit o rană mortală la stomac, iar duşmanii
i-au tăiat capul. Acum, aşteaptă în Lumea
cealaltă până când va veni vremea să se întoarcă
şi să salveze din nou Irlanda.
Am mâncat apoi în tăcere pentru o vreme; Shey
era în mod evident întristat de amintirea morţii
lui Cuchulain, în timp ce Vraciul părea adâncit
în propriile gânduri. În ce mă priveşte, fusesem
tulburat de menţionarea lui Morrigan.
Întâlnindu-i privirea lui Alice, am constatat că
ironia aceea răutăcioasă fusese înlocuită între
timp de teamă. Şi ea se gândea la ameninţarea
care mă pândea.
— Mă intrigă ceea ce spui despre această „Lume
cealaltă”, a zis deodată Vraciul, rupând tăcerea.
Ştiu că vrăjitoarele voastre sunt capabile să
folosească uşi magice ca să pătrundă în
străvechile gorgane funerare. Pot ele să între şi în
Lumea cealaltă?
— Pot… şi adesea o şi fac, i-a răspuns Shey. De
fapt, un alt nume pentru Lumea cealaltă este
acela de Dealurile scobite. Gorganele acestea
sunt, de fapt, porţi de intrare spre acele domenii.
Dar nici măcar vrăjitoarele nu stau acolo mult
timp. Este un teritoriu primejdios, însă în
interiorul lui există locuri pentru refugiu. Li se
spune sidhe şi, cu toate că în ochii oamenilor
obişnuiţi ele arată ca bisericile, în realitate sunt
forturi capabile să reziste până şi asediului unui
zeu. Însă o sidhe este un adăpost pentru eroi:
numai cei merituoşi pot să pătrundă. O fiinţă
inferioară ar fi nimicită într-o clipă – i s-ar
distruge atât trupul, cât şi sufletul.
Cuvintele lui mi-au readus în memorie o
imagine din repetatul meu coşmar. Când fugeam
de Morrigan, mi-am căutat refugiu în ceea ce
părea să fie o biserică. Oare să fi fost de fapt o
sidhe? Visele mele începeau să capete un
oarecare soi de înţeles. Oare învăţam din ele,
dobândeam cunoştinţe care mi-ar putea ajuta pe
viitor? M-am întrebat.
— Vezi dumneata, asta-i ceea ce caută, în
esenţa, magii, a continuat Shey. Atrăgând
suficientă putere de la Pan, ei speră ca într-o zi
să obţină stăpânirea peste Lumea cealaltă…
aceasta conţinând anumite lucruri care i-ar
putea înzestra aici cu puteri imense.
— Ce fel de lucruri? S-a interesat Vraciul.
Descântece? Puteri ale magiei negre?
— Posibil, a zis Shey. Dar şi arme de mare
eficacitate, meşterite de înşişi zeii. Unii cred că
un ciocan făurit de Hefaistos, zeul fierar, ar fi
ascuns acolo. Odată azvârlit, el nu-şi ratează
niciodată ţinta şi se întoarce mereu în mâna
stăpânului. Doolan, Măcelarul, ar fi înnebunit să
pună mâna pe aşa ceva!
 Vraciul i-a mulţumit gazdei noastre pentru
informaţie, şi subiectul conversaţiei s-a
schimbat, trecându-se la agricultură şi la
aşteptările pentru viitoarea recoltă de cartofi.
Fuseseră doi ani de mană – încă o recoltă slabă
i-ar fi adus pe mulţi oameni în pragul
înfometării. Începeam să mă simt vinovat. Noi
mâncaserăm bine pe timpul şederii noastre în
Irlanda, în timp ce, pe undeva, erau oameni
înfometaţi.
***
Eram cu toţii istoviţi de pe urma călătoriei, aşa
că ne-am dus devreme la culcare. Alice era în
camera alăturată, suficient de aproape încât să
fie protejată de urciorul cu sânge, iar Vraciul,
ceva mai încolo, de-a lungul coridorului. Tocmai
mă pregăteam să mă dezbrac şi să mă sui în pat
când am auzit o voce înfundată.
Am deschis uşa şi am privit cu atenţie. Nu era
nimeni pe coridor. Am trecut dincolo de prag, am
auzit din nou vocea şi mi-am dat seama că venea
din camera lui Alice. Cu cine vorbea? M-am
rezemat de uşa ei şi am stat să ascult. Era, fără
doar şi poate, vocea lui Alice, însă numai şi
numai a ei. Părea să fi rostit o incantaţie mai
degrabă decât să fi vorbit cu altcineva.
Am deschis încetişor uşa şi m-am furişat
înăuntru, închizând-o cu grijă după mine, astfel
încât să nu fac nici cel mai mic zgomot. Alice era
aşezată în faţa oglinzii mesei pentru toaletă,
privind concentrată în ea. Lângă ea era o
lumânare.
Deodată, s-a oprit din intonat şi am văzut-o că
mimează ceva din buze, fără să scoată vreun
sunet, spre oglindă. Unele vrăjitoare scriau pe
oglinzi, însă cele mai pricepute se foloseau de
cititul pe buze. Alice sigur încerca iarăşi să între
în legătură cu Grimalkin.
Mi-a sărit inima, fiindcă, în locul reflexiei lui
Alice, am zărit în oglindă contururile unui cap de
femeie. Din poziţia mea de lângă uşă, nu puteam
să-i disting trăsăturile, însă pentru o clipă am
simţit că-mi îngheaţă sângele în vine. Cu toate
acestea, după ce m-am mai apropiat de oglindă,
fiorii reci mi-au trecut foarte repede, fiindcă
de-acum îi recunoşteam chipul lui Grimalkin.
Alice stabilise în sfârşit legătura. Eram în
culmea fericirii, plin de speranţă. Poate că
vrăjitoarea asasină avea să vină curând în
Irlanda şi să ne ajute să-l legăm pe Diavol, astfel
încât să putem în sfârşit renunţa să ne bizuim pe
urciorul cu sânge, care şi-aşa slăbea ca putere.
Ştiam că dacă ieşea din transa ei şi mă găsea
acolo, era posibil să sufere un şoc cumplit, aşa că
am plecat, închizând fără zgomot uşa în urma
mea. Cum am ajuns în propria mea cameră,
m-am aşezat pe scaun şi am început s-o aştept.
Eram sigur că ea avea să vină curând şi să-mi
povestească tot ce era legat de conversaţia ei cu
Grimalkin.
 Următorul lucru pe care mi-l mai amintesc este
că m-am trezit cu un zvâcnet, ridicându-mă în
capul oaselor. Adormisem. Era miezul nopţii, şi
lumânarea mea se mistuise până jos. M-am
mirat să aflu că Alice nu-mi făcuse vreo vizită, ci
poate că adormise şi ea între timp. Călătoream
de două zile şi eram amândoi epuizaţi. Aşa că
m-am dezbrăcat şi m-am urcat în pat.
M-a trezit o uşoară bătaie în uşă. M-am ridicat
în capul oaselor. Soarele dimineţii se revărsa
prin perdele. Uşa s-a deschis puţin şi am văzut-o
pe Alice, care stătea în prag, zâmbindu-mi.
— Tot în pat, somnorilă? Mi-a zis. Am întârziat
deja la micul dejun. Îi şi aud vorbind. Nu simţi
mirosul de costiţă?
— Ne vedem jos! Am replicat, întorcându-i
zâmbetul.
Abia după ce a plecat Alice şi am început să mă
îmbrac mi-am dat seama că ea nu-mi pomenise
nimic despre faptul că stătuse de vorbă cu
Grimalkin în oglindă. M-am încruntat. Sigur era
ceva foarte important, ca să fie lăsat pe mai
târziu, mi-am zis.
Pentru o clipă, m-am gândit la posibilitatea ca
eu doar să fi visat totul, însă magistrul meu
pusese mereu accent pe importanţa de a
discerne diferenţa dintre trezie şi somn. Starea
intermediară putea uneori să reprezinte o
problemă pentru vraci; acelea erau momentele în
care vrăjitoarele şi alţi slujitori ai Întunericului
încercau să te influenţeze, pentru atingerea
propriilor scopuri. Era de importanţă vitală să
ştii care şi cum este. Şi ştiam că nu fusese un vis.
Am coborât la micul dejun şi foarte curând
înfulecam cârnaţi de porc şi costiţă, în timp ce
magistrul meu punea gazdei alte şi alte întrebări
despre duşmanii noştri, magii-ţapi.
Eu nu ascultam decât în parte ce se spunea.
Voiam să rămân cât mai curând posibil singur cu
Alice, ca s-o pot întreba despre ce se petrecuse
aseară. Oare Grimalkin pornise, în sfârşit, pe
drumul spre noi? Va reuşi să ajungă la noi
înainte ca protecţia oferită de urciorul cu sânge
să dispară? De ce nu menţionase Alice nimic
despre conversaţia ei nici faţă de Vraci? Ceva
ciudat şi îngrijorător se petrecea aici.
— Am nevoie de puţin aer… ies la o plimbare,
am anunţat, ridicându-mă de la masă. Oricum,
şi câinilor le-ar prinde bine un pic de
antrenament.
— Vin cu tine, mi-a zis zâmbind Alice.
Desigur, era şi ceea ce plănuisem: nu-şi putea
permite să se lase despărţită de urciorul cu
sânge.
— Ar fi de preferat să nu vă aventuraţi prea
departe de casă, ne-a sfătuit Shey. Kenmare o fi
el un refugiu, dar chiar dacă am paznici care
supraveghează împrejurimile oraşului, regiunea
nu e în totalitate sigură. Duşmanii noştri,
aproape sigur, sunt cu ochii pe noi.
 — Aşa-i, băiete. Fii cu băgare de seamă, a
adăugat Vraciul. Suntem într-o ţară străină
nouă şi avem de-a face cu necunoscutul.
Manifestându-mi acordul printr-o înclinare a
capului, am ieşit din sufragerie împreună cu
Alice. Ne-am dus până la cuşti, să-i luăm pe
Gheară, Sânge şi Os, şi la scurt timp după aceea
ieşeam pe poartă, coborând în pas vioi panta
care ne îndepărta de casă. Era din nou o
minunată dimineaţă însorită, cât de frumoasă
puteam spera pentru o zi de sfârşit al iernii, şi
câinii goneau entuziasmaţi în faţa noastră,
urmărind tot felul de mirosuri şi lătrând
zgomotos.
Căutând în permanenţă ceva nelalocul lui, am
pătruns într-o pădurice în care solul era încă alb
de chiciură; ajungând acolo, am trecut pe sub
crengile dezgolite ale unui sicomor şi am intrat
direct în subiect.
— Te-am auzit spunând o incantaţie la oglindă
aseară, Alice. Am intrat în camera ta şi te-am
văzut discutând cu Grimalkin. Ce ţi-a spus? E în
drum spre noi? Mă miră că nu mi-ai povestit
până acum despre asta…
Mă străduisem ca vocea să nu-mi exprime
iritarea.
Alice mi s-a părut fâstâcită pentru o clipă; şi-a
muşcat buza.
— Scuză-mă, Tom, mi-a zis. Aveam să-ţi spun,
dar m-am gândit că-i mai bine să aştept o vreme.
Nu-s veşti bune.
— Ce? Adică ea nu poate să vină la noi?
— Ba vine, nici vorbă, dar ar putea să treacă
niscaiva timp până reuşeşte. Soldaţii inamicului
au făcut razii prin întregul Pendle, încercând să-l
cureţe de toate clanurile vrăjitoarelor. La
început, le-a mers după cum au vrut: au ars
câteva case şi au omorât câteva vrăjitoare. Dar,
cum s-a lăsat întunericul, clanurile au chemat o
ceaţă deasă şi, după ce i-au speriat bine pe
oameni, i-au atras în Valea Vrăjitoarelor, unde
şi-au găsit toţi sfârşitul. În noaptea aia,
vrăjitoarele au avut un ospăţ pe cinste. Cu toate
că asta n-a avut darul de a satisface şi clanul
Malkin, fiindcă pe Grimalkin au trimis-o după
comandant, care se refugiase în castelul Caster.
Grimalkin a escaladat zidurile la miezul nopţii şi
l-a asasinat în patul lui. I-a luat falangele
degetelor mari şi a scris, cu sângele lui, un
blestem pe pereţii dormitorului.
M-am cutremurat auzind toate acestea.
Vrăjitoarea asasină era necruţătoare şi ştia să fie
şi crudă atunci când o impunea situaţia. Nimeni
nu-şi dorea să-i stea în calea mâniei.
— După asta, s-a pus un preţ pe capul lui
Grimalkin, şi toţi soldaţii inamici aflaţi la nord de
Priestown o vânează, a continuat Alice. Ea speră
să ajungă în Scoţia şi de acolo să ia o barcă astfel
încât să poată veni în Irlanda.
— Dar eu tot nu-mi dau seama de ce nu mi-ai
spus asta până acum.
— Scuză-mă, Tom, dar eu chiar am crezut că e
mai bine să-ţi ascund veştile proaste pentru o
vreme.
— Dar asta nu e o veste chiar atât de proastă,
Alice. Grimalkin a scăpat şi, chiar dacă mai
întârzie, tot e pe drum.
Alice şi-a lăsat privirea în jos, uitându-se la
boturile ascuţite ale pantofilor.
— Nu e numai atât, Tom… nu pot să-ţi mai
ascund asta mult timp, nu-i aşa? Ştii, Grimalkin
e îngrijorată pentru tine. Ea vrea să-l nimicească
pe Diavol, chiar vrea, însă e de părere că nu
poate s-o facă decât cu ajutorul tău. Ea crede în
ce a spus mama ta… că vei găsi tu un mod prin
care să-i dai lovitura de graţie. Acum însă, o
ghicitoare a avertizat-o că eşti în primejdie… că
rişti să mori de mâna unei vrăjitoare moarte…
— Ce… vrei să spui…?
— Da… vrăjitoarea celtică despre care ai
pomenit… cea pe care a omorât-o moş Arkwright.
Grimalkin spune că s-a întors din morţi şi că te
vânează pe tine.
Imagini din coşmarul meu mi-au răsărit
însufleţite în minte. Să fi însemnat ele un
avertisment? Poate tocmai de aceea aveam
acelaşi vis, iar şi iar. Dar cum era posibil ca
vrăjitoarea aceea să fie pe urmele mele? M-am
întrebat.
— Nu e cu putinţă, Alice. Ea n-are cum să se
întoarcă. Bill Arkwright i-a scos inima şi le-a
dat-o câinilor s-o mănânce!
— Eşti sigur? Grimalkin părea convinsă că are
dreptate, mi-a zis Alice.
— Am fost acolo când a făcut-o, Alice. L-am
văzut cum i-a aruncat-o lui Gheară şi căţeluşilor
ei.
Dacă spânzurai o vrăjitoare, ea putea să se
întoarcă din morţi, însă existau două modalităţi
prin care te puteai asigura că nu mai revine. Una
era s-o arzi; cealaltă era să-i scoţi inima şi să i-o
mănânci. Acesta era motivul pentru care Bill
Arkwright le scotea mereu inimile vrăjitoarelor de
apă şi le dădea câinilor să le mănânce. La fel
procedase şi cu vrăjitoarea celtică: era o metodă
încercată şi verificată de-a vracilor; totdeauna
reuşea. Iar vrăjitoarea aceea era moartă, cu
neputinţă de a se mai întoarce.
— Îţi aminteşti că ţi-am spus despre visul meu,
Alice… visul despre Morrigan? Am întrebat-o.
Alice mi-a răspuns printr-un semn de
încuviinţare.
— Ei bine, în fiecare noapte am acelaşi coşmar.
O cioară mare şi neagră zboară după mine. Sunt
într-o pădure şi alerg către o capelă. E singura
mea şansă de a-mi găsi refugiu şi trebuie să
ajung înăuntru înainte de miezul nopţii… altfel
îmi găsesc sfârşitul. Dar deodată cioara îşi
schimbă înfăţişarea. Acum stă aproape de mine,
cu trup de femeie, dar cu cap de cioară…
 — Nu e nici urmă de îndoială… e Morrigan,
asta-i sigur, a încuviinţat Alice.
— Şi pe urmă capul ciorii se schimbă, încetul cu
încetul, într-unul omenesc. Şi faţa aia e una pe
care am mai văzut-o. E a vrăjitoarei pe care a
omorât-o Bill Arkwright. Dar de ce şi-ar lua
Morrigan faţa unei vrăjitoare moarte?
— Poate îşi doreşte răzbunare pentru ce-aţi
făcut tu şi Bill Arkwright, şi-a dat cu părerea
Alice. Faptul că se foloseşte de faţa slujitoarei ei
moarte e un mod de a te preveni în legătură cu
ce-o să se-ntâmple. Nu-mi face plăcere să-ţi
spun asta, Tom, dar se poate să fie ceva mai mult
decât un coşmar ca toate coşmarurile.
Am încuviinţat fără să spun nimic. Oricât era de
înfricoşător, părea plauzibil. Putea să fie un
avertisment direct din partea lui Morrigan, una
dintre cele mai răzbunătoare şi mai însetate de
sânge dintre Vechile Zeităţi.
Senzaţia rău-prevestitoare mi se accentua. Nu
doar că aveam de înfruntat data tot mai
apropiată a ritualurilor magilor-ţapi: acum, şi o
ameninţare din partea lui Morrigan părea
iminentă. Era o uşurare să ştiu că Grimalkin ni
se va alătura curând… chiar dacă asta ar fi atras
o altă provocare: tentativa de a-l lega pe Diavol.
Foarte curând, era posibil să avem de înfruntat
concomitent trei puternice entităţi ale
Întunericului.
Mi-am vârât mâna în buzunar şi am scos de
acolo urciorul cu sânge, ridicându-l la lumină şi
examinându-l cu atenţie. Nu cumva crăpătura
era acum puţin mai mare? Mi se părea clar că
aşa ar fi. I l-am întins lui Alice.
— Nu cumva stricăciunea s-a înrăutăţit? Am
întrebat-o agitat.
Alice a studiat îndelung urciorul, sucindu-l iar
şi iar în mâini. În cele din urmă, mi l-a dat
înapoi.
— E posibil să se fi lungit un pic crăpătura, a
admis ea, însă acum nu se mai scurge sânge
deloc. Nu-ţi face griji, Tom. Când va sosi
Grimalkin, îl vom putea lega pe Diavol şi nu vom
mai avea nevoie de urciorul ăla.
Ne-am întors încet spre casă, câinii urmându-ne
îndeaproape. Între timp, vântul mânase norii
dinspre vest, astfel încât ei acopereau acum
soarele. Din câte se părea, perioada de vreme
bună şi stabilă se sfârşise. Simţeam miros de
ploaie.
CAPITOLUL 05
KILLORGLIN
Când ne-am întors acasă la Farrell Shey, l-am
găsit pe Vraci patrulând încolo şi-ncoace în faţa
porţii. Pe chip avea o expresie îngrijorată.
— Unde-aţi umblat? Ne-a luat el la rost. Vă
aşteptam înapoi de-acum o oră! N-aţi fost
preveniţi să nu vă îndepărtaţi prea mult de casă?
Am crezut că vi s-a întâmplat ceva.
— Dar n-am fost foarte departe, am protestat
eu. Doar am stat de vorbă, atât. Alice a luat
legătura cu Grimalkin. În sfârşit, ea a pornit
încoace. S-ar putea să-i ia ceva timp, dar sigur
vine. Prin urmare, sunt veşti bune, nu?

Normal că nu i-am spus Vraciului totul. Şi-aşa îi

venea destul de greu să colaboreze cu vrăjitoarea
asasină şi fără să cunoască amănunte despre
ceea ce-i făcuse ea comandantului inamic.
— Mda, băiete, sigur că sunt, a răspuns, părând
acum un pic mai vesel. Dar, cât timp ai fost tu
plecat, s-au luat hotărâri. La drept vorbind,
hotărârile s-au luat la micul dejun, dar tu păreai
să ai alte preocupări în minte. Peste vreo doi ani,
îţi vei fi terminat ucenicia şi vei fi tu însuţi vraci.
E vremea să gândeşti şi să te comporţi ca un
vraci. Ar trebui să te concentrezi, nu să-ţi umble
mintea la zâne.
— Îmi cer scuze, am zis, lăsând capul în jos. Îmi
dădeam seama că era dezamăgit de mine. Şi, am
întrebat, ce se-ntâmplă?
— Până acum, moşierii i-au atacat pe magi
imediat înainte de ritualul ţapului, mi-a explicat
magistrul meu; de obicei, când plecau din fort, în
călătoria spre Killorglin. De data aceasta însă, va
fi altfel. Farrell Shey crede că va mai dura
aproximativ o săptămână până ca majoritatea
magilor să plece spre oraş, însă ei îşi trimit
totdeauna câţiva oameni înainte, ca să le asigure
cazarea şi să construiască turnul pentru
platforma pe care o folosesc în cadrul ritualului.
El o să-şi ascundă câţiva oameni în Killorglin, ca
să-i ia prin surprindere pe cei din avangardă, iar
noi vom merge cu ei. Ştii, trebuie să încercăm să
capturăm unul dintre magii-ţapi, pe care să-l
interogăm. Ar fi posibil astfel să aflăm unele
dintre secretele ceremoniei… poate chiar cum s-o
oprim sau s-o contracarăm. Desigur, partea cea
mai grea va fi să ajungem la Killorglin fără ca
spionii magilor să-i prevină în legătură cu
prezenţa noastră. Aşa că Shey îşi adună o
mulţime de oameni înarmaţi, care-şi vor petrece
ziua răscolind zonele rurale înconjurătoare şi
eliberându-le de primejdii.
— Dar, cu toată activitatea asta, magii n-ar
putea să ghicească faptul că li se pregăteşte
ceva? Am întrebat eu.
— Mda, băiete, ar putea… însă nu vor şti exact
ce anume. Şi este cu mult mai bine decât să le
permitem spionilor lor să dea raportul la Staigue
despre plecarea noastră din casă şi despre
direcţia în care pornim.
Oamenii Alianţei Funciare s-au întors pe
înserat, declarând că întreaga regiune e sigură.
Aşa că, lăsându-ne acolo câinii şi sacii, eu,
Vraciul şi Alice am pornit spre Killorglin la
adăpostul întunericului, în compania a vreo
duzină de bărbaţi vânjoşi, sub comanda lui
Shey.
Am călătorit pe jos, prin munţi, urmând un arc
larg şi urcând spre nord-est, în timp ce o burniţă
grea şi rece transforma încetul cu încetul
pământul potecii în noroi. Aproape de venirea
zorilor, am ocolit malurile unui lac întins, după
care am ajuns în orăşelul Killamey. Ne-am
adăpostit într-un hambar de la marginea lui şi
am dormit toată ziua, şi seara am pornit din nou.
Între timp, ploaia se oprise, aşa că mersul a
devenit mai lesnicios. În scurt timp, am ajuns să
urmăm cursul râului Laune, învăluit în ceaţă, şi
am ajuns lângă Killorglin cu mult înaintea
zorilor. Poposind pe un câmp întins şi noroios de
la marginea oraşului, ne-am întâlnit cu mulţi
alţii, care sosiseră în aşteptarea Târgului lui
Puck. Încălzindu-ne mâinile la foc, l-am întrebat
pe Farrell Shey cum de se adunase deja lumea
într-un număr atât de mare.
— Mă miră să văd atât de multă lume aici, atât
de devreme, a zis Vraciul. Până la târg mai sunt
câteva zile.
În lumina cenuşie a zorilor, vedeam câmpul
forfotind de activitate. Unii îşi instalaseră tarabe
şi vindeau mâncare: şiruri de cârnaţi, ceapă şi
cartofi. Erau şi multe animale: caii erau puşi să
alerge în galop de-a lungul şi de-a latul
câmpului, supunându-i la destule riscuri pe
pedeştri.
— Oamenii ăştia nu par deloc înfometaţi, am
remarcat eu.
— Totdeauna sunt şi câte unii care prosperă,
indiferent cât de rea ar fi situaţia, mi-a răspuns
Shey. Crede-mă, sunt pe-aici şi foarte multe guri
flămânde. Mulţi sunt prea slăbiţi ca să mai vină
pe jos până la Killorglin. Cu toate astea, târgul e
tot mai mare de la un an la altul. Că e iarnă, că e
vară, nu e nicio diferenţă: chiar şi pe vreme rea,
sunt atraşi aici cu sutele. Vin de la mulţi
kilometri distanţă. Destui sunt negustori care-şi
aduc animalele ca să le vândă sau să le dea la
schimb, dar mai sunt şi cârpaci sau ghicitori de
noroc, ca şi hoţi – în special pungaşi. Oraşul
devine repede neîncăpător pentru atâta lume.
Câmpul de-aici nu e decât unul dintre multele
care se umplu până la refuz.
— Dar magii? S-a interesat Vraciul.
— Ei îşi rezervă majoritatea locurilor de cazare
din oraş… în mod special pe cele cu vedere la
piaţa triunghiulară din centru, acolo unde se
înalţă platforma. Pe durata festivalului principal,
Killorglin le aparţine, efectiv. Numai că, de data
asta, le facem noi o surpriză!
Am pătruns în oraş dimineaţa târziu,
înghesuindu-ne pe străzile înguste spre centru,
unde era piaţa. Tarabele erau îngrămădite pe
pavajul din piatră cubică din centrul oraşului
Killorglin. Cele mai multe oraşe mici au câte o
piaţă de formă pătrată sau circulară, însă cea
de-aici era, într-adevăr, triunghiulară; se înclina
spre o străduţă care cobora, într-o pantă
abruptă, spre un râu îndepărtat, traversat de un
pod.
Shey se înfăşurase cu o manta grosolană din
lână, ca să-şi ascundă straiele scumpe, aşa că
nimeni nu ne-a acordat cine ştie ce atenţie.
Ne-am amestecat cu gloata până când ne-am
închiriat o cameră în ceea ce părea să fie cel mai
prăpădit şi mai dărăpănat dintre numeroasele
hanuri cu vedere la aglomerata piaţă. Am ajuns
repede să apreciem faptul că fusese o alegere
excelentă, deoarece, spre deosebire de
majoritatea celorlalte hanuri, avea accesul
printr-o stradă paralelă cu marginea vestică a
triunghiului din piatră cubică, aşa că puteam să
intrăm şi să ieşim fără să fim observaţi de cineva
dintre cei aflaţi în piaţă.
— E ultimul han pe care l-ar putea alege magii,
ne-a explicat Shey, netezindu-şi părul alb spre
spate. Ei ţin la confortul lor şi mai vor şi să-şi
protejeze statutul – pentru ei, numai ce e mai
bun şi mai bun. Dacă e să-şi ia cineva camere
aici, atunci numai servitorii lor ar putea să fie.
Ne-am întors pe câmp, unde oamenii lui Shey
găteau ceva la foc. Oricum, înainte de apusul
soarelui ne-a ajuns vestea că un mic grup de
magi a străbătut trecătorile din munţii de la nord
de fortificaţia Staigue şi, mergând noaptea, se
îndreaptă direct spre Killorglin. Aveau să ajungă
înainte de ivirea zorilor. Ceea ce însemna că noi
sosiserăm exact la timp.
Luându-ne ceva provizii pentru veghea noastră,
ne-am întors în camera cu vedere spre piaţă,
unde puteam să aşteptăm sosirea inamicilor
noştri. Am tras draperiile peste ferestre, lăsând
numai o mică deschizătură în centru. Cerul era
senin, fără pic de nor, şi luna, care fusese plină
cu trei zile în urmă, arunca o lumină argintie
peste străzile acum pustii.
Cam cu două ore înainte de zori am auzit
tropa-trop de copite. Doi călăreţi şi-au făcut
apariţia în câmpul nostru vizual, urmaţi de patru
bărbaţi care cărau boccele voluminoase pe
umeri.
— Magii sunt cei care au sosit călare, ne-a
explicat Shey. Ceilalţi sunt muncitorii care vor
construi platforma.
Amândoi caii erau de rasă, armăsari negri
crescuţi pentru gonit, iar călăreţii lor erau
înarmaţi cu săbii mari şi curbate, ale căror lame
se lăţeau spre vârf – aşa-numitele paloşe.
Descălecând, magii s-au îndreptat spre vârful
triunghiului pietruit. Erau bărbaţi înalţi, cu
staturi vânjoase, sprâncene negre stufoase şi
bărbi scurte şi ascuţite, din cele cărora li se
spune ţăcălii de ţap, fiindcă semănau cu
smocurile din bărbiile ţapilor.
Le-au arătat celorlalţi spre pavaj şi, fără să mai
zăbovească vreo clipă, cei patru dulgheri au
început să ridice înalta construcţie din lemn care
avea să găzduiască platforma. Boccelele lor
conţineau unelte şi bucăţi de lemn care păreau
să fi fost special meşteşugite. Doi dintre bărbaţi
au plecat după puţin timp, întorcându-se în
câteva minute cu două grinzi mari din lemn.
Acestea probabil că fuseseră confecţionate pe
plan local, în conformitate cu necesităţile lor.
Abia le-au aşezat jos, că au şi plecat din nou,
întorcându-se apoi cu alte lemne.
Curând, zgomotul ciocanelor a început să
tulbure liniştea nopţii, şi piedestalul prindea
contur încetul cu încetul.
Muncitorii au lucrat toată ziua, iar magii au stat
pe jos sau au dat târcoale piedestalului care
creştea văzând cu ochii, împărţind instrucţiuni.
Locuitorii din Killorglin s-au ţinut departe de
piaţă, şi în ziua aceea nu s-a mai instalat nici
măcar o tarabă acolo.
— Le e frică de magi? M-am interesat eu. De-aia
nu se ţine piaţă azi?
— Le e frică, sigur că da, mi-a răspuns Shey. Cât
timp se construieşte platforma, ei obişnuiesc să
stea cât mai departe de piaţă. Dar, de îndată ce
ţapul va fi adus la locul lui, se vor întoarce şi ei,
şi piaţa va fi mai aglomerată ca oricând… deşi, în
cea mai mare parte, cu muşterii pentru căni de
bere şi sticle de vin. Mulţi se îmbată – poate şi ca
să nu mai ia în seamă ororile pe care le aduc
magii în oraş. Pentru ceilalţi, este unul dintre
cele două evenimente importante ale anului şi
totul este dus la extrem.
— Când ai de gând să încerci să-l înhaţi pe unul
dintre magi? L-a întrebat Vraciul.
— La căderea serii, i-a răspuns Shey. Atunci o
să-i şi dăm foc platformei. Fără îndoială că o să
construiască alta, dar asta înseamnă să-şi aducă
alte materiale din Staigue. Şi aşa, cel puţin îi mai
întârziem cât de cât.
— Îşi vor folosi magia neagră ca să se apere? A
mai vrut să ştie magistrul meu.
— E posibil să încerce, a admis Shey, însă…
Ne-a adresat tuturor o privire hotărâtă. Am
încredere în forţele noastre conjugate. Sunt
încrezător în reuşită.
— Ei bine, eu am lanţul meu de argint, a zis
Vraciul. Şi băiatul îl are pe-al lui. Astea îl vor lega
mai sigur decât oricare funie.
Lanţurile de argint aveau efect împotriva
vrăjitoarelor şi a majorităţii magilor. Părea foarte
simplu: aveam superioritate numerică faţă de cei
doar doi magi şi muncitorii lor şi mai aveam de
partea noastră şi elementul-surpriză. Şi totuşi,
am zărit cu coada ochiului expresia lui Alice.
Părea îngrijorată.
— Care-i problema, Alice? Am întrebat-o.
— Nu legarea magului mă nelinişteşte, mi-a
răspuns. Ci ce-o să fie după, când ceilalţi o să
afle ce s-a petrecut. O să vină peste noi… şi-s o
grămadă!
— Toate acestea au fost gândite în amănunţime
şi puse la cale cu grijă, fato, i-a spus Vraciul. Caii
capturaţi şi ceilalţi prizonieri vor fi duşi spre
sud-est, direcţia din care am venit noi. În
schimb, noi patru, cu prizonierul nostru atât de
special, vom porni în altă direcţie – în josul
coastei. E un castel acolo – Ballycarbery,
căminul unui alt moşier; e o fortăreaţă
puternică, în care vom putea să-l interogăm
netulburaţi pe mag.

Soarele a început să apună şi, când lumina s-a

mai împuţinat, a venit vremea să trecem şi noi la
acţiune.
Jos, construcţia era aproape terminată: un
piedestal înalt şi pătrat din lemn, în echilibru
deasupra pietrelor pavajului, la aproape zece
metri înălţime, domina acum suprafaţa pieţei.
Era o realizare remarcabilă pentru o muncă de
numai o zi. Lucrătorii, istoviţi, îşi strângeau
ustensilele în timp ce magii aşteptau răbdători,
cu braţele încrucişate şi caii priponiţi de un par
din colţul cel mai îndepărtat. Oamenii noştri ne
raportaseră că ei îşi luaseră camere în cel mai
mare dintre hanuri, unul cu faţada spre noi, şi
foarte curând aveau să se retragă acolo pentru
noapte.
Ne-am părăsit punctul de observaţie, am
coborât în stradă şi ne-am îndreptat spre
marginea suprafeţei destinate pieţei, având grijă
să ne menţinem în umbră.
Cu Vraciul şi Shey în avangardă, am început să
înaintăm lent şi furiş, ştiind că oamenii noştri
înarmaţi se apropiau din spate, tăindu-le
inamicilor orice şansă de scăpare.
Deodată, cei doi cai priponiţi au început să se
cabreze şi să necheze agitaţi. Probabil că ne
simţiseră mirosul şi, alarmaţi instantaneu, cei
doi magi şi-au scos paloşele şi au luat o poziţie de
apărare, spate în spate. Shey şi magistrul meu
au ieşit atunci la lumină şi s-au repezit spre
duşmanii noştri, urmaţi îndeaproape de mine şi
de Alice. Auzeam strigăte poruncitoare şi
zgomotele altor paşi alergând prin întuneric, pe
măsură ce trupele noastre convergeau spre ţinta
lor.
Magul aflat cel mai aproape de noi şi-a ridicat
arma, însă Vraciul şi-a aruncat lanţul din fugă.
Cu un pocnet răsunător, acesta s-a înălţat,
descriind o spirală perfectă. A fost o aruncare
bună, precisă, lanţul căzând peste capul şi peste
umerii magului, imobilizându-i braţele pe lângă
corp şi făcând să-i scape paloşul pe pietrele
pavajului. Atât de formidabilă a fost aruncarea,
încât o parte a lanţului i s-a strâns peste ochi şi
gură, aşa că magul nu mai putea acum nici să
vadă, nici să vorbească. Legarea gurii este ceva
foarte important atunci când ai de-a face cu
cineva dotat cu puteri vrăjitoreşti şi capabil să
rostească descântece de magie neagră. Şi magii
se folosesc de descântece, aşa că magistrul meu
nu-şi asumase nici cel mai mic risc.
Celălalt mag s-a răsucit spre Shey şi s-a auzit
un scrâşnet metalic în clipa în care armele li s-au
ciocnit cu putere. Apoi, magul a scos un ţipăt, a
scăpat paloşul din mână şi s-a prăbuşit greoi cu
faţa în jos; a rămas acolo, iar sângele a început
să formeze o băltoacă în jurul lui. Cei patru
muncitori s-au lăsat să cadă în genunchi, cu
braţele ridicate deasupra capului,
implorându-ne să le cruţăm vieţile. Oamenii lui
Shey strângeau acum cercul în jurul nostru şi
n-am avut nevoie decât de puţine minute până
să-i legăm pe dulgheri cu funii şi să-i ducem
de-acolo, cu tot cu cei doi cai.
Aşa că în timp ce oamenii noştri se pregăteau să
plece spre sud-est, cu destinaţia Killamey,
Vraciul, Shey, Alice şi cu mine ne-am luat
prizonierul şi am pornit spre castelul
Ballycarbery, de lângă micul oraş Cahersiveen.
De îndată ce ne-am văzut pe drum, ieşiţi din
Killorglin, am privit înapoi şi am zărit fum negru
şi străluciri roşietice deasupra acoperişurilor.
Oamenii lui Shey incendiaseră platforma de
lemn; strădaniile muncitorilor fuseseră
zadarnice. Planul nostru decursese bine, însă nu
mă puteam împiedica să-mi fac griji cu privire la
faptul că focul va acţiona ca un far,
atrăgându-ne duşmanii spre oraş, într-un atac
în forţă.
CAPITOLUL 06
UN INSTRUMENT DE TORTURĂ
Ballycarbery s-a dovedit a fi o fortăreaţă
zdravănă, cu ziduri groase din piatră şi o singură
poartă, orientată spre vest. Cu toate acestea,
castelul nu avea şi şanţ de apărare umplut cu
apă şi pod basculant, ceea ce, conform propriei
mele experienţe privitoare la astfel de fortificaţii,
reprezenta o slăbiciune majoră. Însemna că
inamicul putea să se apropie tocmai până la
bastioane. Şi trebuie să spun că fortăreaţa
cunoscuse şi zile mai bune. Acum avea pereţii
acoperiţi cu iederă. Un atacator hotărât se putea
folosi de ea ca să se caţere.
Încă legat cu lanţul de argint al Vraciului, magul
a fost dus jos, în carcera subterană, ca să-şi
aştepte interogatoriul de a doua zi dimineaţă.
Nouă ni s-au repartizat paturi confortabile în
castel şi n-am mai pierdut timpul, ci ne-am
întins, să ne punem la punct cu somnul. Înainte
de a aţipi, mi-am mai verificat urciorul cu sânge
şi nu m-am putut împiedica să meditez că, în
trecut, situaţia noastră fusese adesea extrem de
diferită. În astfel de fortificaţii, lânceziserăm prin
temniţe întunecoase, umede, aşteptându-ne
moartea, în timp ce duşmanii noştri se aflau în
poziţia celui puternic.
Am visat din nou – acelaşi coşmar în care eram
urmărit de Morrigan, sub înfăţişarea unei ciori.
Însă am avut impresia că visul a fost ceva mai
puţin înfricoşător decât rândul trecut. Zeiţa încă
se apropia şi acum treptat, însă eu alergam mai
repede, ajungând din ce în ce mai aproape de
nevăzutul loc de refugiu.
M-am trezit brusc, inundat de o sudoare rece,
cu inima bubuindu-mi în piept, însă m-am simţit
oarecum încurajat. Oare învăţam, deveneam un
pic mai puternic de fiecare dată când treceam
prin acest coşmar?
Dar în momentul acela s-a petrecut ceva mult
mai înspăimântător decât oricare teroare
nocturnă.
Am auzit acel buf, buf, buf surd al paşilor
apropiindu-se de patul meu, însoţit de sfârâitul
lemnului ars. Am încercat să deschid ochii, însă
pleoapele îmi erau prea grele; răsuflarea îmi
ieşea în icnete hârâite, iar bătăile inimii mi le
simţeam dureroase în piept. Aveam impresia că
lângă patul meu se găseşte ceva imens, ceva care
se întinde spre mine. Apoi, am simţit pe faţă o
răsuflare fierbinte, am mirosit duhoarea fetidă.
Şi o voce mult prea bine cunoscută mi-a vorbit
lângă urechea stângă. Era vocea Diavolului.
— Acum aproape că eşti al meu, Tom. Aproape
că pot să te ating. Doar puţin timp să mai treacă,
şi puterea urciorului va pieri! Şi atunci, vei fi al
meu!
Am deschis ochii, aşteptându-mă să-i văd
enormul cap, cu coarnele sale încovoiate, şi gura
plină de dinţi ascuţiţi. Însă, spre uşurarea mea,
acolo nu era nimic. Am coborât în grabă din pat
şi, în scurt timp, am constatat că nu fusese doar
un vis – şi aici, o serie de amprente de copite
arseseră scândurile podelei. Şi pârjoliseră mai
adânc decât în ultima ocazie, în camera mea de
la han.
Timpul îmi era pe terminate. Puterea urciorului
cu sânge era aproape pe sfârşite.
Nu i-am spus lui Alice nimic din ce s-a
întâmplat, şi nici Vraciului. De ce să le mai
sporesc temerile? Era un lucru în legătură cu
care nu aveam ce să facem. Nu puteam decât să
sper că Grimalkin va sosi cât mai curând.
După micul dejun, am coborât spre carceră
împreună cu Shey şi cu trei paznici înarmaţi, ca
să începem interogarea prizonierului.
— N-a primit nici mâncare, nici apă, a remarcat
Shey în timp ce ne apropiam de uşa celulei. Asta
ar trebui să-i mai dezlege puţin limba.
Doi dintre paznici au intrat cu noi în celula rece
şi umedă, iar cel de-al treilea ne-a încuiat
înăuntru cu magul şi a rămas de strajă afară. Nu
se risca nimic, şi puterile inamicului nu erau în
niciun caz subestimate.
Celula era spaţioasă şi destinată evident
interogării prizonierilor. Cu toate că nu exista
vreun loc pentru dormit, cu excepţia unui
aşternut de paie dintr-un colţ, încăperea
conţinea o masă şi trei scaune, unul dintre
acestea fiind prevăzut cu curele din piele, pentru
imobilizarea deţinutului. Cu multă îndemânare,
Vraciul şi-a desfăşurat lanţul cu care-l legase pe
mag, iar acestuia i s-a pus repede un căluş şi i
s-au legat mâinile la spate, în cele din urmă, a
fost prins cu curele de scaun, iar Vraciul şi Shey
s-au aşezat de cealaltă parte a mesei.
Pe masă era o lumânare, iar într-un suport fixat
în perete, lângă uşă, se afla o torţă, dând
suficientă lumină pentru ce ne trebuia. Mai erau
şi un urcior mare cu apă şi două ceşcuţe. Eu şi
Alice stăteam în picioare în spatele Vraciului şi al
lui Shey, în timp ce paznicii se postaseră aproape
de scaunul prizonierului.
— Îţi vom pune câteva întrebări, a început Shey,
a cărui răsuflare scotea aburi în lumina
lumânării. Ar fi o dovadă de înţelepciune să
răspunzi cu sinceritate. Orice încercare de a ocoli
adevărul va conduce la urmări neplăcute.
Înţelegi?
Magul a făcut un semn de încuviinţare. La un
semn din partea lui Shey, unul dintre paznici i-a
scos căluşul din gură. Imediat, prizonierul a
început să tuşească, sufocat; dădea impresia că
se străduieşte să spună ceva.
— Apă… daţi-mi apă, vă rog! A cerut până la
urmă, cu vocea răguşită.
— Vei primi apă peste puţin timp, l-a informat
Shey. Dar mai întâi va trebui să ne răspunzi la
întrebări!
Apoi a întors capul spre Vraci şi i-a făcut un
semn.
— De ce dă greş uneori ceremonia voastră cu
ţapul? S-a grăbit să-l întrebe magistrul meu, fără
să mai piardă timpul.
— Nu vă voi spune nimic! A răspuns
încruntându-se magul. Absolut nimic!
— Vom scoate adevărul de la tine într-un fel sau
în altul, l-a atenţionat Shey. Există calea mai
uşoară şi calea mai dură. Alege…
— Dacă trăiesc sau dacă mor aici, nu mă
interesează nicidecum.
— Atunci, înseamnă că ori eşti un viteaz, ori
nebun! S-a răstit Shey. Nu mă îndoiesc că e a
doua variantă, a adăugat, vârându-şi mâna în
buzunar şi scoţând un mic instrument metalic,
pe care l-a aşezat pe masă în faţa magului.
Semăna cu un cleşte. Vei suferi dureri înainte de
a muri, i-a atras el atenţia. Dureri cumplite!
Asta-i ceea ce-ţi doreşti?
Vraciul s-a încruntat, şi din ochi i-au ţâşnit
fulgere.
— Cam ce-ai vrut să spui cu asta? L-a luat el la
rost pe Shey, arătând spre mica ustensilă.
Farrell Shey a luat instrumentul, care acum
observam că semăna mai degrabă cu un cleşte
de fierar.
— Este un instrument versatil, i-a explicat el
liniştit; unul care poate fi întrebuinţat în diverse
moduri ca să convingă un prizonier încăpăţânat
că trebuie să vorbească. Poate să zdrobească
degete sau să extragă dinţi.
— Eu nu sunt partizanul torturii! A replicat
Vraciul, în a cărui voce se simţea mânia. Şi
numai un nesăbuit foloseşte aşa ceva. Supune
pe cineva la durere şi-ţi va spune orice numai ca
s-o facă să înceteze. Mulţi dintre cei acuzaţi pe
nedrept de vrăjitorie au mărturisit sub tortură.
Temporara uşurare a durerii este însă urmată
curând de mult mai marea suferinţă a execuţiei
şi a morţii. Aşa că lasă deoparte instrumentul,
sau eu nu mai continui!
Mă simţeam mândru de faptul că sunt vraci. Ne
făceam treaba în mod onorabil.
Shey s-a încruntat şi şi-a făcut gura pungă,
furios, dar şi-a vârât instrumentul pentru
tortură la loc în buzunar. Neîndoios că lungii ani
de vrajbă dintre magi şi moşieri provocaseră mari
amărăciuni, ca şi atrocităţi comise de-o parte şi
de cealaltă. Întunericul îşi sporea puterea şi-i
corupea până şi pe cei care i se împotriveau. Eu
mă compromisesem folosindu-mă de Întuneric
ca să rămân în viaţă, aşa că nu eram în poziţia de
a judeca pe cineva.
Atunci, magistrul meu şi-a repetat întrebarea.
— Ceremonia cu ţapul… de ce dă greş uneori?
Magul a şovăit puţin, dar apoi şi-a fixat privirea
asupra Vraciului şi a bolborosit:
— Din cauză că faptele noastre nu sunt pe
placul zeului.
— Dar voi nu ştiţi ce-i este pe plac? A întrebat
Vraciul. Vă desfăşuraţi ritualurile tenebroase de
sute de ani. Nu trebuia să ştiţi până acum?
— Depinde de multe lucruri. Sunt variabile care
nu pot fi prezise.
— Ce variabile?
— Mi-e sete. Am gâtul uscat. Daţi-mi puţină apă
şi vă voi spune…
Dintr-un impuls şi fără să mai aştept răspunsul
lui Shey, am păşit înainte, am luat urciorul şi am
turnat puţină apă în ceşcuţa aflată mai aproape
de mine, după care am ridicat-o până la buzele
magului şi am înclinat-o uşor. Omuşorul
bărbatului a zvâcnit în timp ce înghiţea
nerăbdător apa. De îndată ce a terminat, am
vorbit pentru prima dată de când intrasem în
încăpere.
— Cum te numeşti? L-am întrebat.
— Cormac, mi-a răspuns magul.
Shey s-a încruntat la mine, însă Vraciul a
zâmbit şi mi-a făcut un semn din cap, dând de
înţeles că-mi aproba iniţiativa.
— Ia spune, Cormac, a continuat el. Care sunt
variabilele?
— Alegerea ţapului este importantă. El devine
trupul sacru în care trebuie să între zeul nostru,
Pan. El nu va lua în stăpânire un trup care nu-i
este pe plac. Iniţial, sunt aleşi şapte ţapi. Noi
trebuie să-l hotărâm împreună pe cel mai bun.
Nu este o misiune uşoară. Profeţii noştri dezbat
alegerea zile de-a rândul.
Magistrul meu a dat aprobator din cap.
— Care sunt celelalte variabile? A întrebat.
— Trebuie făcute sacrificii umane… trei cu totul.
Şi acestea trebuie să fie perfecte. Una dintre
victime trebuie să fie femeie, iar ea trebuie să-şi
aleagă moartea, dăruindu-şi cu bucurie viaţa.
Ceilalţi doi trebuie să fie magi care să-şi ofere şi
ei de bunăvoie viaţa zeului. Eu urmează să fiu
unul dintre sacrificaţi. Celălalt a murit de mâna
ta lângă piedestalul de lemn! A adăugat el,
privindu-l mânios pe Shey.
Vraciul a încuviinţat, căzut pe gânduri.
— Aşadar, cei doi magi care se oferă voluntari să
moară răspund de supravegherea construirii
platformei?
— Da, este un obicei străvechi.
— Şi ce se întâmplă acum, că unul dintre
voluntari este deja mort?
— Numele lui a fost Mendace – a fost un bărbat
viteaz, a cărui moarte de mâna duşmanului este
la fel de acceptabilă pentru Pan ca şi când ar fi
survenit ca parte a ceremoniei. Nu ne dăunează
în vreun fel cauzei.
— Dar cum rămâne cu dumneata, Cormac? L-a
întrebat magistrul meu. Dac-ar fi să mori aici,
atunci moartea dumitale ar fi la fel de
acceptabilă?
— Da… dacă mă ucideţi, veţi contribui direct la
ritual, a răspuns magul, zâmbind pentru prima
oară. Iată de ce nu mă tem. Primesc moartea cu
bucurie!
— Şi dacă noi ne hotărâm să nu te ucidem?
Cormac n-a zis nimic şi a fost rândul Vraciului
să zâmbească.
— Atunci, din moment ce procesul a început, nu
se permite înlocuirea, nu? Pentru asigurarea
reuşitei, trebuie să fii dumneata, şi nu altul! Prin
urmare, dacă noi te menţinem teafăr cu această
ocazie, înălţarea lui Pan probabil că va da greş…
Magul şi-a lăsat ochii în jos, fixând timp
îndelungat cu privirea tăblia mesei, fără să
scoată o vorbă.
— Sunt de părere că tăcerea lui Cormac spune
totul, a rostit în cele din urmă Vraciul,
întorcându-şi faţa spre Shey. Ne-am atins deja
scopul. Tot ce trebuie acum să facem este să-l
ţinem închis aici. Castelul poate fi apărat
împotriva unui atac al magilor?
— Niciun castel nu este cu desăvârşire
inexpugnabil, i-a răspuns Shey. Iar inamicul
nostru va fi disperat… este posibil să ne asalteze
aici.
— Atunci, va fi nevoie să aduci aici cât mai mulţi
oameni cu putinţă, care să-l apere, şi, de
asemenea, să-l aprovizionezi cum se cuvine
pentru un asediu, l-a povăţuit magistrul meu.
Nici că se putea să iasă mai bine. Rezistăm aici,
iar pe urmă, pe la mijlocul verii, înainte ca ei să
poată încerca din nou şi când sunt mai slăbiţi ca
oricând, ne vom abate direct asupra fortului
Staigue şi-i vom da gata o dată pentru
totdeauna; acesta e sfatul meu.
Shey i-a răspuns cu un zâmbet.
 — E un sfat bun, John Gregory. Exact aşa vom
proceda. Vrajba de secole va putea în sfârşit să
înceteze prin înfrângerea lor. Îţi mulţumesc.
Alice fusese până atunci un martor mut al
interogatoriului, însă acum l-a fixat pe prizonier
cu o privire oţelită.
— Cine e femeia… cea care s-a oferit voluntară
să fie sacrificată? L-a întrebat ea.
Pentru o clipă, am crezut că el n-o să-i
răspundă, însă şi-a ridicat deodată capul şi a
privit-o drept în ochi.
— E o vrăjitoare… una dintre cele care s-au aliat
cu noi.
Alice a dat din cap în semn de încuviinţare,
după care a schimbat o privire neliniştită cu
mine. Prin urmare, una dintre vrăjitoarele celtice
era aici, în regiune, şi urmase să vină în
Killorglin, ca să se sacrifice. Acum, fără îndoială
că va veni încoace, alăturându-se asediului
asupra castelului Ballycarbery.
CAPITOLUL 07
ASEDIUL ASUPRA CASTELULUI
BALLYCARBERY
Shey a trimis mesageri cu veşti despre situaţia
creată şi s-au declanşat îndată pregătirile pentru
apărarea castelului. Spre uşurarea mea, am
văzut cum un grup numeros de oameni a început
să taie iedera de pe ziduri, astfel încât duşmanii
să nu se poată căţăra cu ajutorul ei.
În ziua următoare au început să sosească
oamenii moşierilor. Erau cu mult mai puţini faţă
de câţi mă aşteptasem – nu mai mult de cincizeci
cu toţii –, însă fiecare mic grup aducea cu el
arme, alimente şi provizii în exces faţă de
propriile nevoi, astfel încât castelul era acum
aprovizionat corespunzător pentru asediul
anticipat… cu toate că, probabil, ne bizuiam pe
mai puţin de optzeci de oameni.
— Aş fi crezut că ai fi în măsură să găseşti mai
mulţi oameni care să adere la cauza dumitale, a
remarcat Vraciul în timp ce priveam cu toţii, de
pe crenelurile dinspre vest, spre ceea ce
conducătorul Alianţei Funciare ne spusese că ar
reprezenta cel din urmă contingent.
Acesta consta din cinci bărbaţi înarmaţi şi două
căruţe mici, fiecare dintre ele trasă de câte un
măgar care părea peste măsură de împovărat şi
gata să se prăbuşească.
— Nu e nici mai bine, nici mai rău faţă de ceea
ce speram, i-a răspuns Shey. Fiecare moşier
trebuie să-şi vadă şi de propria apărare şi să se
asigure că are suficienţi slujitori cu el.
Vraciul a dat aprobator din cap, cântărindu-şi
replica în minte în timp ce privea soarele care
cobora tot mai mult spre mare.
— Când vor ataca? A întrebat el.
— Diseară sau mâine, a replicat Shey. Vor veni
dinspre est, prin munţi.
— Câţi?
— Probabil cam o sută cincizeci, după cele mai
recente estimări ale noastre.
— Atât de mulţi? S-a mirat Vraciul, înălţându-şi
sprâncenele. Şi câţi dintre aceştia ar fi magi?
— În total, sunt vreo cincisprezece, împreună cu
vreo şase ucenici. Probabil, cam două treimi din
ei vor veni încoace. Restul vor rămâne în fortul
lor, la Staigue.
— Şi ceilalţi? Cine le sunt slujitorii şi
sprijinitorii?
— Îşi ţin pe lângă ei vreo treizeci de bărbaţi
înarmaţi şi poate vreo alţi zece care lucrează ca
bucătari şi meşteşugari, cum ar fi măcelari,
tăbăcari şi zidari. Însă când vine vorba despre o
bătălie, pot să atragă mult mai mulţi, ca să-şi
sporească efectivele. Recruţii aceştia provin din
rândul săracilor – al celor care nu au decât o
colibă mică şi foarte puţin pământ şi care trăiesc
la limita înfometării. Ei luptă de partea magilor
în schimbul alimentelor pentru familiile lor, dar
şi de frică. În definitiv, cine ar refuza chemarea la
arme când vine emisarul magilor în vizită la
coliba ta izolată şi te convoacă? Oamenii pe
care-i recrutează acum vor fi prost înarmaţi şi, în
majoritatea lor, slăbiţi de foamete.
— Şi nu mă îndoiesc că dumneata şi slujitorii
dumitale aţi mâncat bine pe durata iernii, aşa că
veţi fi în putere şi mai apţi pentru luptă… a
comentat Vraciul.
Eu îi sesizam dezaprobarea din glas, însă Shey
n-a dat impresia să fi remarcat. Eram de acord
cu Vraciul. Trebuia să ţinem piept Întunericului
şi pericolului reprezentat de magi, însă, aşa cum
era adesea cazul în lumea asta, cei puternici
luptau pentru pământuri sau pentru mândrie, în
timp ce bieţii oameni din popor sufereau.
— Categoric, aşa este, a confirmat Shey. Noi
vom avea alimente şi provizii aici, înăuntrul
castelului, în timp ce recruţii de afară vor primi
numai raţii sărăcăcioase. Estimez că, în mai
puţin de o săptămână, dacă nu ne fac vreo breşă
în ziduri, magii vor fi siliţi să se retragă, înfrânţi.
Îi vom urmări şi hărţui tocmai până la fortul lor.
Şi poate că Staigue va cădea până la urmă,
oferindu-ne în sfârşit victoria.
Am dormit bine în noaptea aceea, însă am fost
smuls dintr-un somn adânc de Alice, care m-a
apucat de braţ şi m-a zgâlţâit. Afară era încă
întuneric, aşa că ea ţinea o lumânare în mână.
— Sunt aici, Tom! A strigat ea, cu vocea plină de
îngrijorare. Au venit magii! Şi sunt atât de mulţi!
Am urmat-o până la fereastră, care dădea spre
est, şi am privit afară. Luminile şerpuiau spre noi
cât puteai să vezi cu ochii. Era clar că duşmanii
noştri atacau în forţă. Era cu neputinţă să-i
numeri, însă judecând după lumini, veniseră
mai mulţi încoace faţă de câţi prevăzuse Shey.
— Nu-ţi face griji, Alice, am zis, încercând s-o
liniştesc. Avem suficientă mâncare aici ca să
rezistăm timp de mai multe săptămâni şi, în
orice caz, de îndată ce timpul stabilit pentru
ceremonie va fi trecut, asediul va deveni
zadarnic… şi ei vor pleca.
Am stat împreună lângă fereastră, ţinându-ne
de mâini, dar fără să vorbim. Focurile de tabără
ale inamicului au început să prindă viaţă,
încercuind complet castelul. Fără îndoială că
Alice gândea acelaşi lucru ca mine – că
vrăjitoarea celtică era şi ea acolo, stând lângă
unul dintre focurile acelea. Oare să fi fost cea
care căuta răzbunare? O şti ea că sunt aici?
M-am liniştit singur cu gândul că n-are cum să
ajungă la mine – zidurile groase ale castelului ar
împiedica-o.
Însă zorii au adus veşti de natură să-mi
spulbere unele dintre speranţe. O pereche de boi
târa încet ceva spre castel – un cilindru metalic
mare, pe roţi. Aveau o armă pentru asedii: un
tun de calibrul optzeci şi patru!
Atât eu, cât şi Alice văzuserăm în acţiune o armă
atât de puternică. Un astfel de tun fusese folosit
de soldaţi pentru spargerea zidurilor Turnului
Malkin. Trăsese cu o mare precizie, uriaşele
ghiulele izbind aproape în acelaşi loc din zid
până când acesta cedase în sfârşit şi le lăsase
cale liberă atacatorilor. Însă foarte multe
depindeau de dibăcia tunarilor de aici. Oare erau
ei într-atât de experimentaţi, încât să spargă
zidurile protectoare ale castelului Ballycarbery?
Nici Shey, nici oamenii săi nu păreau să fie prea
tulburaţi de ceea ce se petrecea în afara zidurilor
noastre. După un mic dejun copios cu ovăz şi
miere, eu şi Alice ne-am dus pe creneluri, lângă
el şi Vraci.
— Ştiaţi că au un tun pentru asedii? L-am
întrebat pe magistrul meu.
— Ştiam că au unul în posesie. A fost făurit în
Dublin acum peste cincizeci de ani şi a cunoscut
de două ori acţiunea, dovedindu-se a fi o armă
formidabilă. Magii l-au cumpărat şi l-au
transportat aici anul trecut. Însă spionii lor
ne-au raportat că duc lipsă de tunari
experimentaţi.
Tunul fusese târât până când îşi ocupase poziţia
la vest de castel. I-am examinat pe bărbaţii
strânşi în jurul lui. La asediul Turnului Malkin,
din câte îmi aminteam, zgomotul fusese
asurzitor, însă remarcasem dibăcia tunarilor:
cum lucrau împreună, ca o echipă eficientă,
fiecare om îndeplinindu-şi sarcina cu economie
de mişcări.
Printre apărătorii noştri înarmaţi se numărau
vreo şase sau şapte arcaşi, care, folosindu-şi
arcurile lungi, începuseră acum să-i ia la ţintă pe
tunari. Cu toate acestea, distanţa era mult prea
mare, iar vântul bătea din direcţia cealaltă, aşa
că săgeţile lor nu ajunseră unde trebuia.
Am urmărit cu privirea cum greaua bilă de fier
s-a rostogolit până în gura tunului şi cum s-a
aprins fitilul. Acum, tunarii îşi astupau deja
urechile.
 S-a auzit un bubuit înfundat şi un nor de fum
s-a înălţat din gura tunului în timp ce mingea de
fier îşi începea zborul. Traiectoria i-a fost prea
scurtă şi a căzut în faţa zidurilor, rostogolindu-se
prin iarba aspră şi oprindu-se până la urmă
într-un mănunchi de mărăcini. Asta a provocat
un cor de strigăte batjocoritoare din partea
apărătorilor de pe creneluri.
Inamicul a avut nevoie de vreo cinci minute
până să tragă următorul foc. De data aceasta,
ghiuleaua a izbit zidul castelului foarte jos. La
impact, s-a auzit un trosnet puternic şi câteva
fragmente de piatră au căzut pe iarbă. Nu fusese
o lovitură reuşită, însă acum nu s-au mai iscat
strigăte de batjocură. Următoarea lovitură a fost
din nou prea scurtă, după care toate încercările
de tragere au avut ca rezultat lovirea, într-un loc
sau în altul, a zidurilor de piatră ale castelului.
Zgomotul era demoralizant, însă zidurile nu
suferiseră pagube însemnate.
Shey s-a dus să stea de vorbă cu oamenii săi,
bătându-i pe spinare pe fiecare, pe rând. Era un
bun comandant, care încerca să le menţină
moralul ridicat.
— Trebuie să fii extrem de precis în tragere şi să
nimereşti zidul în acelaşi loc de fiecare dată, i-am
precizat Vraciului. Oamenilor acestora le lipseşte
dibăcia de a face o breşă.
— În cazul acesta, să sperăm că nici nu sunt
dintre cei care învaţă repede, băiete, a remarcat
el, fiindcă văd că au ghiulele din belşug pe-acolo
şi o săptămână la dispoziţie, în care să-şi
îmbunătăţească ochirea!
Era adevărat. Pe lângă butoaiele cu apă folosite
pentru răcirea tunului şi a numeroşilor saci cu
praf de puşcă se vedeau zeci de piramide de
ghiulele, stivuite aproape de uriaşa armă, şi alte
căruţe cu muniţii care aşteptau ceva mai
departe. Tot ce le lipsea în prezent era abilitatea
de a-şi întrebuinţa în mod eficient arma lor
potenţial periculoasă.
După circa o oră, tunul a tăcut şi un bărbat s-a
apropiat de poarta castelului. Era neînarmat şi
ducea cu el un steag alb, care flutura în bătaia
vântului dinspre vest. S-a oprit aproape de
poartă, şi-a ridicat capul şi a început să-şi strige
mesajul. Arăta speriat.
— Stăpânii mei cer să-l eliberaţi pe magul
Cormac şi să ni-l predaţi imediat. Aşa să faceţi şi
vă vom lăsa în pace. Dacă nu vă veţi supune, veţi
avea de suportat consecinţe neplăcute. Vă vom
doborî zidurile şi toţi cei aflaţi între ele vor fi
trecuţi prin tăişul săbiilor!
Faţa lui Shey zvâcnea de furie şi am văzut cum
arcaşii îşi pregătesc armele şi-l ţintesc pe
mesager, pe care nu-l mai despărţeau de moarte
decât câteva secunde. Cu toate acestea, Shey
le-a făcut semn, iar ei şi-au lăsat arcurile în jos.
— Întoarce-te la stăpânii tăi şi spune-le că
refuzăm! A strigat el. Vremea lor s-a cam dus.
Zidurile castelului acesta nu pot fi sparte de
nătărăii pe care i-aţi tocmit ca tunari. Curând, va
veni rândul vostru să fiţi asediaţi. Vă vom
dărâma fortul până când nu va mai rămâne
piatră pe piatră!
Solul ne-a întors atunci spatele şi a pornit spre
rândurile inamicului. În cinci minute, tunul a
reînceput să tragă.
Vraciul a hotărât că era o ocazie ca eu să mai
recuperez din rămânerea în urmă cu învăţătura.
După-amiaza târziu, îmi ţinea o lecţie: învăţam
istoria Întunericului. Vraciul îmi povestea despre
un grup de magi numiţi Kobalos care se zicea
c-ar fi vieţuit departe, spre nord. Cu toate că
stăteau în două picioare, nu erau oameni şi
aveau înfăţişări de vulpi sau de lupi. Însă nu
prea erau dovezi în sprijinul ideii că ar exista în
realitate; doar însemnări mâzgălite de unul
dintre cei dintâi vraci, un bărbat pe nume
Nicholas Browne. Citisem deja despre ei şi nimic
nu însemna o noutate pentru mine, aşa că am
încercat să-l atrag pe Vraci către un subiect care
mi se părea cu mult mai interesant. În definitiv,
aveam de-a face cu magi malefici şi ostili care i se
închinau zeului Pan.
— Dar cum e cu Pan? L-am întrebat. Ce ştim
despre el?
Vraciul şi-a scos Bestiarul din sac şi a început
să-l frunzărească până când a ajuns la secţiunea
despre Vechii Zei. Apoi, mi-a întins cartea.
 — Mai întâi, citeşte aici, şi abia pe urmă pune
întrebări, mi-a poruncit.
Articolul despre Pan era destul de scurt, aşa că
l-am citit repede.

PAN (ZEUL ÎNCORNORAT)

Pan este Vechiul Zeu, venerat la origine de greci,
care guvernează natura şi ia două forme fizice
distincte. Într-una dintre manifestările sale, este
un băiat care cântă la un instrument alcătuit din
tuburi de trestie melodii atât de viguroase, încât
niciun cântec de pasăre nu le poate egala şi până
şi stâncile se mişcă sub influenţa lor.
În cealaltă formă a sa, este cumplita zeitate a
naturii a cărei apropiere îi umple pe oameni de
groază: cuvântul „panică” este derivat din
numele său. În prezent, sfera sa de influenţă s-a
lărgit şi este venerat de magii-ţapi din Irlanda.
După opt zile de sacrificii omeneşti, Pan vine din
Întuneric printr-un portal şi pătrunde, pentru
scurt timp, în trupul unui ţap. El îl deformează
pe animal, prefăcându-l în ceva greu de privit…

— E un articol foarte scurt, am comentat. Nu

ştim prea multe despre Pan, aşa e?
— Aici ai dreptate, băiete, mi-a răspuns
magistrul meu, aşa că vom învăţa tot ce vom
putea cât timp suntem aici. Lucrurile s-au mai
schimbat de când l-am scris. Acum, ştim despre
ceremonie că se desfăşoară de două ori pe an, nu
doar o singură dată. Dar ceea ce mi s-a părut
totdeauna interesant este dualitatea lui Pan.
Într-una dintre formele lui, este un muzician
care pare aproape benign, în timp ce în cealaltă
este înfricoşător şi aparţine, clar, Întunericului.
— Dar de ce trebuie să existe ceva ca
Întunericul? L-am întrebat. Cum a început?
— Nimeni nu ştie precis asta… nu putem decât
să ghicim. Am prea puţine de adăugat la
speculaţiile pe care le-am făcut în Bestiarul meu
acum mulţi ani. Dar încă mai cred că Întunericul
este alimentat de slăbiciunile omeneşti. Lăcomia
omenească şi pofta de putere îl fac să devină încă
şi mai puternic, şi mai primejdios. Dacă am
putea măcar să schimbăm inimile bărbaţilor şi
ale femeilor, Întunericul ar fi slăbit… sunt
convins de asta. Dar am trăit destul de mult
încât să ştiu că ar fi mai uşor să opreşti mareele
decât să reuşeşti aşa ceva. Nu putem decât să
sperăm.
— Dacă am reuşi să-l legăm pe Diavol, ar fi un
început, mi-am dat eu cu părerea.
— Cu siguranţă că ar fi, băiete, m-a aprobat
Vraciul, după care s-a încruntat. Lucrurile nici
că ar putea să stea mai rău decât sunt în
prezent, a continuat el. Păi, cum, dacă până şi
Farrell Shey, un duşman al Întunericului, este
gata să întrebuinţeze tortura ca să obţină ce-şi
doreşte… Asta nu face decât să arate cât de rea a
devenit situaţia.
 Dintr-odată, mi-am dat seama că tunul tăcuse.
— Tunul nu mai trage, am zis cu voce tare.
Poate că s-o fi supraîncălzit şi i-o fi crăpat ţeava.
E nevoie de foarte multă apă ca să menţii ţeava
rece. Dacă tunarii devin neglijenţi în această
privinţă, un tun poate chiar să explodeze,
omorând totul din jurul lui. Oamenii aceia nu
erau experţi. De aceea, exista un real pericol să
se întâmple ce spusesem.
Dar, înainte ca Vraciul să-mi poată răspunde,
un mesager a bătut repede la uşă şi a intrat în
cameră fără să fie invitat. Eram chemaţi de
urgenţă la creneluri.
În timp ce urcam treptele, eram îmbrânciţi de
bărbaţi înarmaţi, care mergeau la rândul lor sus.
Ceva trebuie că se întâmpla… oare să fi fost vreo
nouă ameninţare?
Alice era deja acolo – a venit spre noi în timp ce
clipeam, ca să ne obişnuim cu lumina soarelui,
care cobora deja spre mare. Punându-şi mâna
streaşină la ochi, ne-a arătat ceva.
— Magii s-au adunat în jurul tunului, ne-a
informat ea. Pun ei ceva la cale. Shey e îngrijorat
de-a binelea.
Nici nu apucase să-i pronunţe bine numele, că
moşierul a şi venit spre noi cu paşi mari, în timp
ce soldaţii de pe creneluri se trăgeau deoparte ca
să-i facă loc.
— Cred că vor să încerce nu ştiu ce vrajă, ne-a
zis el. În Killorglin, nu prea era pericol ca ei să-şi
atragă Întunericul de partea lor, fiindcă nu
aveam de înfruntat decât doi. Acum sunt nouă
şi-şi unesc forţele…
Mi-am coborât privirea spre tun. Magii
formaseră un cerc în jurul lui. Abia pe urmă am
observat că punctul spre care-şi concentrau
atenţia nu era uriaşul tun; de fapt, tunarii erau
îngenuncheaţi în faţa lor, iar magii le ţineau
mâinile pe capete şi pe umeri. Îşi transferau
puterile asupra lor în cine ştie ce mod. Dar ce fel
de puteri? M-am întrebat. Cunoştinţele şi
îndemânarea unor tunari experimentaţi? Mi se
părea ceva destul de probabil.
Pe creneluri, apărătorii tăcuseră. În schimb,
puteam să auzim vântul care bătea dinspre mare
suspinând departe şi, foarte slab, incantaţia
magilor. Valuri de frig mi-au străbătut şira
spinării. Până şi de la o astfel de distanţă, tot
puteam să detectez folosirea magiei negre. Era
puternică şi primejdioasă.
Dar cât anume de primejdioasă aveam să aflăm
zece minute mai târziu, când tunul a reînceput
să bubuie. Prima lovitură a tunarilor a nimerit
direct zidul, undeva jos şi imediat la stânga faţă
de poarta principală. La fel şi a doua, şi a treia.
Loveau aproape în acelaşi loc, cu fiecare ghiulea.
Până şi la ora aceea, cu puţin înainte de lăsarea
întunericului, puteam să vedem limpede
pagubele. Zidul era gros, însă straturile
exterioare de piatră începuseră deja să se
năruiască. Pe iarba de dedesubt se formase o
mică movilă de sfărâmături.
Lăsarea întunericului ne-a adus un respiro în
privinţa atacurilor, însă fără doar şi poate că ele
urmau să reînceapă în zori şi aveam impresia că
era foarte posibil ca, până la următorul apus de
soare, să se facă o breşă în zid.
CAPITOLUL 08
SHAUN SLĂBĂNOGUL
Ivirea zorilor ne-a adus nori şi perspectiva
apropierii ploii, însă tunarii magilor şi-au
reînceput atacul cu nou-descoperita lor precizie.
Deşi vântul bătea acum dinspre sud mai degrabă
decât direct din spatele tunului, arcaşii noştri au
fost în măsură să trimită o ploaie de săgeţi în
vecinătatea armei, provocând o întârziere de
aproximativ o oră până ce tunul să fie
repoziţionat în afara bătăii săgeţilor.
Distanţa aceasta mărită n-a adus totuşi niciun
fel de diferenţă în privinţa preciziei ţintaşilor,
acelaşi punct din zid fiind supus unor bubuituri
crâncene, ghiulelele izbind în acelaşi loc la
fiecare cinci minute, cu pauze ceva mai lungi
atunci când întrebuinţau apa ca să răcească
ţeava.
Spre sfârşitul după-amiezii, situaţia devenise
critică: zidul castelului era străpuns de un mic
orificiu. După spusele lui Shey, nici nu era
nevoie de prea multe alte stricăciuni pentru
năruirea crestei de zid de deasupra, care ar duce
la crearea unui morman de pietre alături de
poartă, loc pe unde s-ar putea năpusti atacatorii
noştri să captureze castelul.
Din disperare, a pornit în fruntea unei mici oşti
alcătuite din vreo douăzeci de bărbaţi călări,
ieşind pe poarta principală şi atacând direct spre
tun, cu intenţia de a-i ucide pe tunari. Dar
oamenii noştri au fost interceptaţi mai întâi de
călăreţii inamici, şi apoi de soldaţii pedeştri. Cu
toată defensiva duşmană, lucrurile păreau să
evolueze pe placul lui Shey: oamenii lui câştigau
teren, înaintând către tun. În vreo două minute,
şi-ar fi atins scopul, dacă n-ar fi intervenit
tocmai atunci cineva.
Un bărbat masiv, musculos, cu ţeasta rasă şi o
bărbiţă de ţap a intrat în învălmăşeală. Avea în
mâini o enormă secure cu două tăişuri, pe care o
întrebuinţa cu efecte ucigătoare. Pe doi dintre
soldaţii noştri i-a spintecat de pe cai cu o singură
lovitură şi cursul imediat s-a schimbat. Inamicul
nostru a început să lupte cu o vigoare reînnoită,
Shey văzându-se forţat să improvizeze o
retragere către poartă. Abia a reuşit s-o închidă,
că inamicul deja ajunsese la ziduri.
N-a rămas mult acolo. Arcaşii Alianţei au ucis şi
au rănit câţiva soldaţi duşmani; ceilalţi s-au
retras pe după tunarii lor. Mă aşteptam să-şi
reînceapă imediat tirul, însă în loc de aşa ceva,
l-am văzut pe bărbatul acela masiv
apropiindu-se singur de poartă. Nu ducea cu el
un steag alb, ci enorma lui secure, care i se
odihnea pe umăr. Spre deosebire de mesager,
arăta încrezător şi păşea ţanţoş.
Shey s-a căţărat la loc pe creneluri, postându-se
lângă Vraci.
— Acesta-i Magistrul Doolan, Măcelarul,
conducătorul magilor, l-a informat el.
Doolan s-a oprit drept dedesubtul nostru,
aruncându-ne o privire fioroasă.
— Cine coboară să se bată cu mine? A întrebat
în batjocură, vocea lui bubuitoare înălţându-se
spre noi. Neprimind răspuns, a izbucnit într-un
râs prelung, zeflemitor. Sunteţi laşi cu toţii. Nu
există nici măcar un bărbat adevărat printre voi!
Ne-a strigat, începând să se plimbe fălos în jurul
zidurilor, fluturându-şi provocator securea spre
noi.
— Omorâţi-l! Le-a poruncit Shey arcaşilor săi.
Aceştia au început să-şi sloboade săgeţile spre
el. Nu avea armură şi părea că va muri cu
certitudine. Însă, dintr-un anume motiv, toate
săgeţile ori au trecut pe lângă el, ori au avut
bătaie prea scurtă. Oare să fi folosit vreun soi de
descântec magic împotriva lor? Dacă magii erau
în stare ca, prin intermediul unui descântec, să
facă din nişte tunari novici experţi, fără îndoială
că puteau înfăptui şi opusul. Deodată, o săgeată
s-a repezit drept spre ţinta ei, dând impresia că
se va îngropa în inima uriaşului bărbat, însă el
şi-a răsucit enorma secure ca şi cum ar fi fost
uşoară ca un fulg şi a deviat săgeata, făcând-o să
cadă pe pământ, inofensivă.
Cu un nou hohot de râs, ne-a întors spatele şi a
revenit nepăsător la propriile linii; toate săgeţile
slobozite spre el au avut bătaie mult prea scurtă.
Imediat, tunarii inamici şi-au reînceput tirul.

Până la urmă, lumina a început să se

împuţineze, şi tunarii şi-au încetat bubuiturile
asupra punctului slab al zidului apusean, însă
noi ştiam că ziua următoare avea să fie critică:
un atac cu toate forţele asupra castelului era de
aşteptat de îndată ce se va fi prăbuşit zidul.
La scurt timp după lăsarea întunericului, am
ţinut o consfătuire cu Shey.
— Castelul va cădea mâine… probabil la scurt
timp după ivirea zorilor, a recunoscut el. Propun
ca, de îndată ce zidul va fi spart, să fugiţi,
luându-l şi pe prizonier cu voi. Pot să mă lipsesc
de patru soldaţi care să vă întovărăşească. Eu o
să stau aici, cu oamenii care mi-au rămas. Vom
lupta şi ne vom vinde scump vieţile.
Vraciul l-a aprobat, înclinând solemn din cap.
— Mda, pare să fie cea mai bună opţiune, a
răspuns el. Dar nu vom fi văzuţi?
— Există o mică poartă secretă spre sud,
ascunsă de tufişuri şi de o movilă de pământ.
Atenţia inamicului va fi îndreptată asupra breşei.
Aveţi destule şanse de scăpare.
— E necesar să-l ţinem pe mag în viaţă şi
departe de mâinile lor, a continuat Vraciul.
Încotro ar trebui să ne îndreptăm? Mai există
vreun alt refugiu?
— Nu; va trebui să vă întoarceţi acasă la mine,
în Kenmare – e locul cel mai sigur, i-a răspuns
Shey, apoi a clătinat din cap, oftând. Însă nu vă
va fi uşor. Veţi înfrunta o călătorie riscantă. Spre
sud şi spre est sunt mlaştini întinse. V-aş
propune să vă îndreptaţi spre râul Inny. Apoi,
să-l urmaţi spre izvor, prin munţi. Oamenii mei
cunosc drumul. Vă vor călăuzi, ocolind cu mult
Staigue pe la nord şi evitând fortul. După care o
veţi apuca din nou spre sud-est, în direcţia
Kenmare.
— N-ar fi mai bine să pornim acum, cu mult
înaintea zorilor? Am propus eu. Spuneţi că
poarta e bine ascunsă, însă spionii magilor ar
putea să aibă cunoştinţă despre ea. Am avea cu
mult mai multe şanse dacă am pleca la
adăpostul întunericului.
Alice mi-a adresat un zâmbet aprobator, însă
pentru o clipă am avut impresia că Vraciul se
pregăteşte să-mi respingă ideea; deodată însă,
l-am văzut scărpinându-şi barba şi încuviinţând.
— S-ar putea ca băiatul să aibă dreptate, a zis,
întorcându-se spre Shey. Ar reprezenta asta o
problemă?
— Absolut deloc. Am putea să vă facem
dispăruţi până într-o oră.
Aşa că ne-am început pregătirile. Magul a fost
adus din celula lui şi legat bine cu frânghii, cu
braţele imobilizate pe lângă corp. De asemenea, a
fost legat la ochi şi i s-a pus căluş, astfel încât să
nu poată striga după ajutor; în schimb,
picioarele i-au fost lăsate libere. Acestea fiind
înfăptuite, ne-am luat rămas-bun de la Shey,
dorindu-i mult noroc în proxima bătălie.
Cei patru soldaţi desemnaţi să ne asigure
escorta ne-au condus către poarta dinspre sud;
după ce am urcat câteva trepte din piatră, ei s-au
oprit să asculte cu grijă orice eventual zgomot de
activitate din afară. Satisfăcuţi de concluzia că
drumul era liber, i-au făcut semn şefului unei
mici trupe de soldaţi înarmaţi din apropiere.
Trupa aceasta fusese postată aici ca să împiedice
atacarea porţii din exterior.
Şeful a descuiat poarta metalică folosind o cheie
mare. Poarta s-a deschis spre interior,
dezvăluindu-ne privirilor un camuflaj din
pământ şi pietre. Doi dintre oamenii lui au păşit
înainte cu spadele în mâini şi ne-au croit la
repezeală drum prin el, iar aerul rece ne-a
mângâiat în scurt timp feţele.
În timp ce ei îşi vedeau de lucru, Vraciul ne-a
privit pe rând pe fiecare, după care ne-a zis cu o
voce abia mai tare decât o şoaptă:
— Dacă situaţia se complică şi suntem siliţi să
ne despărţim, să ne întâlnim la râu.
Acum era întuneric beznă. Din moment ce nu ne
puteam folosi nici de torţe, nici de felinare, era de
o importanţă vitală să rămânem împreună. Cam
la cinci paşi depărtare de poartă era o movilă de
pământ menită s-o ascundă de privirile celor
aflaţi mai în depărtare – însă tot exista
posibilitatea ca soldaţii inamici să ne aştepte
imediat dincolo de ea. Dacă magii descoperiseră
existenţa porţii secrete? O vrăjitoare puternică
din Pendle sigur ar fi adulmecat-o.
Era un moment de primejdie şi cei patru soldaţi
au pornit primii, urcând panta abruptă şi
căutându-şi adăpost după paravanul tufişurilor
din vârf. Am stat să ascultăm, însă peste tot
domnea tăcerea. Calea noastră de scăpare era
liberă. Vraciul l-a împins pe împleticitul nostru
prizonier în faţa lui, iar eu şi Alice i-am urmat.
Am îngenuncheat pe iarbă, ascultând zgomotul
porţii încuiate după noi.
Acum, eram pe cont propriu; dac-am fi fost
atacaţi, nu puteam aştepta vreun ajutor din
partea celor rămaşi în interiorul castelului. Am
urcat şi noi panta şi ne-am lăsat pe vine alături
de escorta noastră. Se vedeau focuri aprinse în
depărtare, spre sud, spre vest şi spre est.
Inamicul ne încercuise complet, însă printre
aceste focuri de tabără erau şi breşe, unele mai
mari decât altele. Câţiva dintre duşmani sigur
erau de gardă, căutând vigilenţi primejdiile, însă
speram ca majoritatea să fi adormit.
Am început să ne târâm la vale, unul după altul.
Ajunşi jos, ne-am târât mai departe înainte, trei
dintre soldaţii din escortă asigurând avangarda,
urmaţi de Vraci, cu cel de-al patrulea soldat, şi
ducându-l pe prizonier între ei. Alice mergea
imediat în urma lor, iar eu reprezentam
ariergarda.
La fiecare câteva minute făceam câte-o oprire,
rămânând perfect nemişcaţi, întinşi cu faţa în jos
pe pământul umed. După vreo cincisprezece
minute de înaintare, eram aproape la nivel cu
inelul de flăcări care încercuia castelul.
Ajunseserăm la mijlocul distanţei între două
astfel de focuri, cam la cincizeci de paşi
depărtare de fiecare dintre ele. Vedeam santinela
stând în faţa unui adăpost confecţionat din
blănuri de animale întinse peste un schelet de
lemn. Mai erau şi alţi oameni în câmp deschis –
cei care nu mai încăpuseră în cort –, dormind
aproape de căldura focului.
Aceasta era partea cea mai riscantă a evadării
noastre. Dacă ne-ar fi văzut acum, zeci de
bărbaţi înarmaţi s-ar fi abătut asupra noastră în
câteva secunde. Încă o dată, am pornit la drum,
lăsând acum focurile în urmă, bine-venitul
întuneric aşteptând să ne înghită şi să ne
ascundă de duşmanii noştri.
Încă o dată, ne-am oprit, întinşi cu faţa în jos, în
întuneric. Dar deodată, când începeam să ne
târâm iar înainte, unul dintre soldaţii noştri a
fost cuprins de o tuse înăbuşită. Instantaneu,
am îngheţat cu toţii. Am aruncat o privire înapoi,
spre stânga mea, şi am observat că santinela din
faţa cortului cel mai apropiat se îndrepta spre
noi. Mi-am ţinut respiraţia. Soldatul s-a oprit,
însă a continuat să privească încordat în direcţia
noastră. Îl auzeam pe soldatul din faţa mea
pufnind şi sufocându-se. Încerca să se
împotrivească aproape irezistibilei nevoi de a
tuşi. Dacă nu reuşea, ne punea tuturor vieţile în
primejdie.
A pierdut bătălia şi a lăsat să-i scape un sunet
puternic, aproape exploziv. Santinela a strigat
ceva şi, scoţând spada, a pornit în fugă spre noi.
S-au auzit şi alte strigăte şi alţi soldaţi inamici i
s-au alăturat. Ridicându-ne în picioare, am
rupt-o la fugă. Singura noastră speranţă era să
ne pierdem de urmăritorii noştri prin întuneric.
Soldaţii care trebuiau să ne escorteze au fugit ca
să-şi scape vieţile, aşa că am fugit şi noi. Pentru
câteva clipe, Alice alerga imediat în faţa mea,
însă apoi am trecut pe lângă Vraci, care se lupta
cu Cormac, magul captiv. L-am apucat de
celălalt umăr pe individ şi, împreună cu
magistrul meu, l-am târât înainte. Însă era
inutil. Când am privit înapoi, am văzut torţele
pâlpâind şi am auzit bubuitul paşilor. Se
apropiau de noi cu repeziciune. Iar mersul
devenea tot mai anevoios. Terenul era neregulat
şi tot plescăiam prin apă. Intram în mlaştină.
Fără îndoială că existau şi drumuri sigure prin
ea, însă acum eram împrăştiaţi, călăuzele
noastre aflându-se undeva înainte, şi mă
temeam că ne-am putea poticni în cine ştie ce loc
primejdios, care să ne înghită cu totul. Însă cea
mai mare ameninţare era acum aproape în
spatele nostru, aşa că, acţionând simultan şi
instinctiv, eu şi Vraciul i-am dat drumul
prizonierului, împingându-l şi făcându-l să cadă
în genunchi, şi ne-am răsucit pe călcâie, cu
toiegele pregătite, pregătindu-ne să ne înfruntăm
urmăritorii.
Îmi amintesc că m-am întrebat unde-o fi Alice –
era neînarmată şi nu putea să facă faţă unei
bătălii, însă nu-şi permitea nici să se aventureze
prea departe de protecţia oferită de urciorul cu
sânge. Dar apoi am fost silit să mă concentrez
asupra primejdiei imediate. Un mag bărbos,
agitând o spadă în mâna dreaptă şi o torţă în
stânga, venea în fugă drept spre mine,
ţintindu-mi capul, cu gura larg căscată,
arătându-şi dinţii; semăna cu un animal
sălbatic.
Neluând în seamă spada, mi-am repezit baza
toiagului spre fruntea lui. Lovitura şi-a atins
ţinta, la forţa ei adăugându-se şi inerţia
avântului său. Omul s-a prăbuşit, şi spada i-a
zburat învârtindu-se din mână. Însă mai erau şi
alţi bărbaţi înarmaţi şi ne înconjurau. Timp de
câteva clipe, am luptat spate în spate cu
magistrul meu. Din nou, ne-am apăsat aproape
simultan butoanele toiegelor, făcând să iasă
lamele. Acum, era vorba să omori sau să fii
omorât. Ne-am luptat cu disperare,
învârtindu-ne şi împungând, însă până la urmă,
sub presiunea atacului, am ajuns să ne
despărţim.
Ameninţat din toate părţile şi fără cineva care
să-mi acopere spatele, începusem deja să
obosesc; atacatorii erau inepuizabili. Am crezut
că totul s-a terminat pentru mine, însă mi-am
întrezărit deodată scăparea. Trei soldaţi mă
presau cu hotărâre, însă numai unul avea o
torţă. I-am zburat-o din mână, iar torţa a căzut,
stingându-se în contact cu pământul îmbibat de
apă şi cufundându-ne în întuneric.
În zăpăceala creată, m-am avântat spre ceea ce
credeam că ar fi sud-estul, în direcţia râului
Inny. Vraciul spusese că, dacă situaţia se
complica, aveam să ne întâlnim acolo. Ei bine, se
complicase, nu glumă, şi îngrijorarea mea cu
privire la Alice sporea tot mai mult. Dacă se
îndepărta prea tare de urciorul cu sânge,
Diavolul avea să vină după ea.
Încercarea noastră de evadare împreună cu
ostaticul se soldase cu un dezastru. Eram
risipiţi, fugari, iar magii îl recuperaseră în mod
sigur. Acum, puteau să-şi vadă mai departe de
ceremonie. Alianţa avea în faţă vremuri tare
întunecate.
La un moment dat, m-am oprit şi am privit în
urmă, ascultând concentrat. Nici semn de
urmăritori; în schimb, ochii mi se adaptaseră
acum la întuneric şi puteam să văd îndepărtatele
focuri de tabără, nu mai mari decât nişte gămălii
minuscule de ac luminând prin întuneric. Aşa că
mi-am continuat drumul cu mai multă
precauţie, încercând adâncimea apei din faţa
mea cu ajutorul toiagului. Nu o dată, asta m-a
salvat de înec sau de pericolul de a fi înghiţit de
mlaştină. Chiar şi-aşa însă, mă poticneam în
permanenţă de smocuri mari de iarbă de
mlaştină sau mă cufundam până la genunchi în
apa împuţită şi rece ca gheaţa.
Amintirea hărţii lui Shey mă ajuta să-mi fac o
oarecare idee despre cât de mult ar trebui să
dureze călătoria şi despre faptul că înaintarea
avea să fie dificilă. Mi-am amintit că trebuia să
mă menţin bine de tot la nord faţă de munţi dacă
voiam să ajung la râu. În afara faptului că aveam
cunoştinţe destul de vagi în legătură cu terenul,
ştiam că undeva, la marginea sudică a
dealurilor, se găsea inelul fortului Staigue. Unii
dintre magi şi slujitorii lor se aflau încă acolo;
prin urmare, era un loc care trebuia evitat cu
orice preţ.
Trecerea timpului era greu de estimat, însă
până la urmă cerul din faţa mea a început să se
lumineze şi am ştiut că nu va mai dura mult
până la venirea zorilor. Sperasem că asta mă va
ajuta să-mi stabilesc poziţia faţă de munţi şi să
găsesc râul, însă n-a fost să fie. Curând, fuioare
de ceaţă au început să şerpuiască spre mine şi
am fost învăluit foarte repede într-o negură
densă. Aerul era nemişcat şi, în afara zgomotului
propriei mele respiraţii şi a lipăitului ghetelor
prin mlaştină, domnea tăcerea.
Mai târziu, în lumina timpurie a zorilor, am
văzut o colibă conturându-se în faţa mea prin
ceaţă. Pe uşa ei a ieşit un bărbat înalt şi subţire,
ducând o spadă pe umăr. Purta o haină cu glugă,
nu foarte diferită de a mea, însă nu i se vedea nici
fir de păr pe frunte. Din depărtare, arăta ca un
cosaş pornind spre o zi de trudă, nerăbdător să
profite din plin de puţinele ore ale unei zile de
iarnă. Mi-a ieşit în cale şi mi-a adresat un
zâmbet larg. Abia atunci am remarcat cât de
palidă îi era faţa îngustă. Nu era faţa cuiva
obişnuit cu munca în aer liber.
— Pari să te fi rătăcit, băiete. Încotro te îndrepţi?
M-a întrebat cu o voce aspră precum orăcăitul
unei bătrâne broaşte-bou.
Pielea îi era întinsă peste pomeţi; de foarte
aproape, părea un pic îngălbenită, de parcă ar fi
fost bolnav de curând. Avea ochii adânciţi în
orbite, cufundaţi parcă în craniu, pleoapele grele
şi cute de piele lăsate peste ele.
— Mă îndrept spre râu, i-am zis. Trebuie să mă
întâlnesc acolo cu câţiva prieteni.
— Ai luat-o puţin câş – ar trebui să mergi
într-acolo, mi-a zis el, arătându-mi într-o direcţie
care părea să fie mai spre est. Ai mers toată
noaptea?
Am încuviinţat.
— Ei bine, în cazul ăsta, înseamnă că ţi-e frig şi
foame. Jupâneasa Scarabek o să-ţi dea ceva de
mâncare şi-o să te lase o vreme să te încălzeşti la
foc, mi-a zis el, arătându-mi spre uşa de la
intrarea în colibă. Bate încet, să nu-l trezeşti pe
ăl’ mic, şi roag-o de ceva de-ale gurii. Spune-i că
te-a trimis Shaun Slăbănogul.
Înfăţişarea omului mi se părea neobişnuită, însă
aveam nevoie urgentă de hrană şi de adăpost.
I-am mulţumit înclinându-mi capul, după care
m-am îndreptat spre colibă şi am ciocănit
încetişor la uşă, încercând să fac cât mai puţin
zgomot cu putinţă.
Am auzit lipăit de tălpi goale şi uşa s-a
întredeschis.
Înăuntru era întuneric, dar mi s-a părut că
zăresc un singur ochi, care privea fără să
clipească.
— M-a trimis Shaun Slăbănogul, i-am zis cu
voce scăzută, ca să nu-i trezesc copilul. El mi-a
spus c-o să-mi daţi ceva de mâncare, vă rog.
Dacă nu vă supăr prea tare…
Pentru ceea ce mi s-a părut că a durat o
veşnicie, nu mi-a răspuns nimic, însă apoi uşa
s-a deschis fără zgomot şi am văzut o femeie
înfăşurată într-un şal verde din lână. Probabil că
e jupâneasa Scarabek, m-am gândit. Avea o
înfăţişare tristă şi, la fel ca Shaun, o piele foarte
palidă, cu ochii înroşiţi, care dădeau de înţeles
fie că plânsese de curând, fie că stătuse trează
toată noaptea. Da, probabil că pruncul o ţinuse
trează.
— Intră, m-a îndemnat cu o voce blândă şi
mi-aduc aminte că m-am gândit atunci cât de
mult contrasta cu orăcăitul răguşit al lui Shaun
Slăbănogul. Dar toiagul să ţi-l laşi afară, mi-a
atras ea atenţia. Nu avem trebuinţă de lucrările
vracilor pe-aici.
Fără să mă gândesc, m-am supus imediat,
rezemându-mi toiagul de un perete, în
apropierea ferestrei, după care am intrat în
colibă. Era mică şi primitoare, cu un foc din
turbă dogorind în vatră. Două taburete erau
aşezate în faţa căminului, iar lângă perete se
vedea un mic leagăn; în drum spre bucătărie,
Scarabek l-a pus în mişcare ca să-i facă plăcere
bebeluşului.
După câteva clipe, s-a întors ţinând în mâini un
mic castron, pe care mi l-a întins.
— Uite… asta-i tot ce am, puţin terci de ovăz.
Suntem oameni sărmani. Vremurile sunt grele,
şi eu trebuie să mă gândesc la nevoile familiei
mele.
I-am mulţumit şi am început să mănânc din
terciul subţire folosindu-mă de degete. Era rece
şi un pic cam lipicios, dar după ceea ce-mi
spusese adineauri, m-am străduit să nu-mi
trădez neplăcerea. Şi, la drept vorbind, nu avea
deloc un gust neplăcut: doar puţin cam
neobişnuit, cu un iz picant. Însă, ciudat lucru,
mă făcea să-mi simt gura foarte uscată.
— Mulţumesc, i-am zis după ce mi-am terminat
terciul, având grijă să înfulec până la ultima
fărâmă. Aş putea cumva să vă deranjez pentru
un pahar de apă?
— Nu ai nevoie de apă, mi-a răspuns Scarabek
pe un ton misterios. De ce nu te întinzi în faţa
focului, să-ţi odihneşti oasele tinere până când
se-ntunecă?
Lespezile din piatră erau tari şi reci, cu toată
apropierea focului, însă mă simţeam dintr-odată
extrem de istovit, iar ceea ce-mi propunea mi se
părea că ar fi o idee bună. Aşa că m-am întins în
faţa vetrei.
— Închide ochii, mi-a ordonat Scarabek. Ar fi
mai înţelept. Va fi mai bine pentru noi toţi de
îndată ce se va întuneca.
Îmi amintesc că vorbele ei mi s-au părut foarte
ciudate şi că m-am simţit derutat. Ce-o fi vrut să
spună? Cum să fie întunericul „mai bine pentru
noi toţi”? Şi, mai mult decât atât, soarele nu
răsărise decât de o jumătate de oră. Mai erau
nouă ore până să se întunece. Ea se aştepta ca
eu să stau întins acolo atât de mult timp? Dar nu
aveam ceva de făcut? Trebuia să mă întâlnesc cu
cineva. Însă nu reuşeam să-mi amintesc cu cine
şi nici unde.
CAPITOLUL 09
 DEGETE MICI ȘI RECI
Am deschis ochii; era întuneric în colibă şi mă
simţeam înţepenit şi înfrigurat. Focul se
stinsese, însă pe policioara căminului ardea o
lumânare.
Mă simţeam cu desăvârşire istovit şi nu-mi
doream decât să închid ochii şi să mă cufund la
loc într-un somn adânc. Tocmai eram pe cale să
fac asta când am văzut ceva care m-a determinat
să icnesc îngrijorat. Leagănul copilului se
răsturnase şi rămăsese trântit într-o rână!
Şi iată-l şi pe prunc, jumătate afară, jumătate
înăuntru, încă înfăşurat într-o pătură din lână.
Am încercat s-o strig pe maică-sa, însă când am
deschis gura, nu mi-a ieşit decât un cârâit slab.
Atunci mi-am dat seama că respiram precipitat;
inima îmi fâlfâia în piept cu o bătaie înfricoşător
de neregulată, făcându-mă să mă tem că s-ar
putea opri în orice clipă. Eram incapabil să-mi
mişc membrele.
Oare să fi fost grav bolnav? M-am întrebat. Să
mă fi molipsit de cine ştie ce soi de febră prin
ţinuturile mlăştinoase?
Deodată, mi s-a părut că văd mişcându-se
pătura bebeluşului. A fost ca un fel de zvâcnet,
după care a început să se ridice şi să coboare
ritmic, dând de înţeles că pruncul respira încă şi
că supravieţuise căzăturii. Am încercat din nou
să-i strig mama, însă tot n-am izbutit să scot
decât un sunet slab, iar efortul mi-a făcut inima
să se avânte într-un fâlfâit atât de iute, încât am
început să tremur din tot corpul, temându-mă că
o să mor.
Dintr-odată, mi-am dat seama că pătura din
lână se mişcă de-acum în cu totul alt fel. Că
părea să se apropie încetul cu încetul de mine.
Dar cât de mare să fi fost copilul? Destul cât să
se poată târî aşa? Şi chiar dacă era complet
acoperit de pătură şi n-avea cum să vadă încotro
mergea, se îndrepta direct spre mine. Oare putea
să-mi audă respiraţia? Îşi căuta alinare? Dar de
ce nu venea Scarabek să vadă ce face?
Atunci, am auzit un sunet straniu. Venea
dinspre bebeluş. Cu toată liniştea desăvârşită
din încăpere, nu auzeam niciun fel de respiraţie;
doar un soi de pocnet ritmic. Suna ca un
scrâşnet din dinţi. Deodată, mi s-a făcut frică.
Bebeluşii atât de mici nu au dinţi!
Nu, trebuia să fie altceva. În momentul în care
gândul acesta mi-a pătruns în minte, un fior rece
mi-a străbătut şira spinării, ca un avertisment că
foarte aproape de mine se afla ceva venit din
Întuneric. M-am străduit cu disperare să-mi
mişc membrele, însă şi acum îmi erau ca
paralizate. Zăceam acolo, privindu-l neputincios.
În timp ce bebeluşul se apropia de mine, pătura
din lână mi s-a părut că se frământă şi am auzit
un icnet straşnic, ca şi cum ceea ce s-ar fi aflat
sub ea şi-ar fi ţinut respiraţia multă vreme, iar
acum avea nevoie disperată de energie pentru
cine ştie ce efort imens.
Ajungând la picioarele mele, s-a oprit pentru
câteva clipe. Din nou, am auzit ceea ce suna a
altă inspiraţie uriaşă, însă de data asta am
identificat sunetul: prima dată nu ghicisem bine.
Adulmeca… adulmeca precum o vrăjitoare,
adunând informaţii despre mine.
Desprinzându-se de gheata mea, a început să
mi se mişte în sus pe trup, oprindu-se în dreptul
pieptului. Încă o dată, a adulmecat zgomotos.
M-am cutremurat când a început să mi se caţere
lent pe piept. Simţeam patru mici membre
mişcându-se pe mine. Chiar şi prin veşminte,
erau foarte reci, ca patru blocuri de gheaţă.
Vietatea, ce-o mai fi fost, mi-a ajuns până la
urmă în dreptul feţei şi am intrat în panică –
inima a început să-mi bubuie cu şi mai mare
sălbăticie. Ce să fie? Ce vietate oribilă o fi
ascunsă sub pătura asta mişcătoare?
Am încercat să mă rostogolesc pe o parte, însă
n-am reuşit să-mi adun puterile pentru aşa ceva.
N-am izbutit decât să-mi ridic puţin capul. Nici
să mă apăr cu mâinile n-am izbutit – îmi
tremurau nefolositoare pe lângă corp, în timp ce
râuleţe de sudoare mi se scurgeau de pe frunte,
pătrunzându-mi în ochi. Eram incapabil să mă
apăr.
Între timp, mi-a ajuns în dreptul gâtului şi s-a
ridicat un pic în mâinile sale mititele, vrând
parcă să mă vadă la faţă; astfel, pătura i-a căzut
şi, în acelaşi timp, am putut să-i zăresc şi eu
chipul.
Mă aşteptam să am în faţa ochilor un monstru şi
temerile mi s-au împlinit întru totul… dar nu aşa
cum mă aşteptam.
Capul nu-i era mai mare decât al unui copil de
două sau trei luni, însă avea figura unui bătrân;
înfăţişarea îi era plină de răutate şi de o anume
nevoie disperată. Şi semăna foarte mult cu
Shaun Slăbănogul, cosaşul care mă trimisese
aici după mâncare. Am înţeles deodată că, deşi
fusesem hrănit, fiindcă mi se dăduse un pic de
terci, eram în acelaşi timp şi hrană – sursă de
alimentaţie pentru fiinţa asta grotescă. Iar ceea
ce mâncasem conţinea probabil o substanţă
adormitoare, menită să mă facă slab şi
neputincios. Acum, creatura şi-a deschis gura
larg, dezvăluindu-şi dinţii lungi şi ascuţiţi
precum acele, ţintindu-mi gâtul.
I-am simţit degetele mici şi reci pe gât; apoi, o
durere bruscă şi ascuţită, când dinţii mi-au
străpuns carnea. A început să sugă zgomotos şi
mi-am simţit sângele sorbit din trup… şi, odată
cu el, viaţa.
Nu aveam putere să mă împotrivesc. Simţeam
puţină durere, mai degrabă o senzaţie că plutesc
către moarte. Cât să fi durat, habar n-am, însă
primul lucru de care am fost conştient pe urmă a
fost imaginea lui Scarabek intrând cu paşi
hotărâţi în încăpere, cu umbra pâlpâindu-i pe
tavan în lumina lumânării. Traversând camera, a
desprins cu blândeţe vietatea de pe mine; am
simţit o smucitură la gât când i-au ieşit dinţii de
acolo. A dus-o apoi în leagănul care încă zăcea
într-o rână şi a înfăşat-o la loc în pătura din lână.
Pe urmă, a început să-i cânte cu voce scăzută:
un cântec de leagăn care putea fi folosit ca să
liniştească un copil normal. Apoi, a îndreptat
leagănul şi a aşezat creatura înăuntru, potrivind
cu grijă pătura ca să-i ţină de cald.
După ce-a terminat cu toate astea, Scarabek s-a
întors la mine şi m-a privit stăruitor, iar eu am
observat că se schimbase la faţă. Înainte,
probabil că se folosise de cine ştie ce farmec ca să
se deghizeze. Acum, adevărul ieşea la iveală şi
am recunoscut-o imediat. Nu exista urmă de
îndoială: era vrăjitoarea celtică din visele mele.
Aceştia erau ochii – unul verde, celălalt albastru
– pe care-i văzusem înăuntrul norului în timp ce
ne apropiam de Irlanda şi când am înfruntat
năhoada în Dublin şi m-am cutremurat văzând
cu câtă răutate mă priveau.
Dar cum era cu putinţă? Cum s-ar fi putut
întoarce din morţi după ce-i mâncaseră câinii
inima?
— Tom Ward! Cât de uşor mi-ai picat în mână!
Încă de când te-ai apropiat de ţărmurile noastre,
te-am urmărit şi am aşteptat! A strigat ea. N-am
avut nevoie decât de cel mai simplu dintre
descântece ca să te ademenesc în coliba mea. Şi
cât ai fost de ascultător, lăsându-ţi preţiosul
toiag afară! Acum, eşti cu totul în puterea mea.
Viaţa mi se va sfârşi curând, fiindcă îmi dăruiesc
spiritul ca sacrificiu pentru Pan. Tu vei muri, la
rândul tău, dar numai după ce vei îndura
chinuri cumplite pentru ce i-ai făcut soră-mii!
Surori… Oare fuseseră gemene? Semănau atât
de mult! Aş fi vrut s-o întreb, însă eram într-atât
de slăbit, încât aproape că nu puteam nici să trag
aer în piept. Cât sânge mi-o fi sorbit mica vietate?
M-am întrebat. M-am zbătut să rămân conştient,
însă am simţit cum capul începe să mi se
învârtească şi m-am prăbuşit în beznă.
Vrăjitoarea îmi promisese că mă va face să sufăr,
însă eu deja mă simţeam aproape de moarte… cu
toate că nu exista vreo urmă de teamă, ci doar o
teribilă epuizare.
***
Nu ştiu cât timp am zăcut inconştient, dar când
mi-am revenit, am auzit voci: un bărbat şi o
femeie discutau încet între ei. Am încercat să
desluşesc ce spuneau – era ceva despre gorgane
şi un drum spre nord. Până la urmă, mi-am găsit
forţa de a deschide ochii. Cei doi mă priveau de
deasupra: erau Scarabek, vrăjitoarea, şi
bărbatul căruia i se spunea Shaun Slăbănogul.
Dar era el într-adevăr un bărbat, sau altceva? Îşi
lăsase gluga pe spate, scoţând la iveală un chip
scheletic, pe care aproape că puteai să-l iei drept
cel al unui cadavru. Oasele craniului erau clar
vizibile, pielea subţire şi uscată ca foiţa de
pergament, iar ţeasta lipsită de păr se vedea
acoperită de petice de piele uscată, solzoasă.
— Are o armă ucigătoare ascunsă în buzunarul
stâng al pelerinei, a zis Scarabek. Ia-i-o, Shaun.
Eu nu pot s-o ating.
Shaun Slăbănogul şi-a vârât mâna în buzunarul
meu. Nu aveam forţă să mă împotrivesc, aşa că
mi-a scos lanţul de argint de acolo. Cât timp l-a
ţinut în mână, i-am zărit suferinţa pe chip;
cutremurându-se, l-a lăsat să cadă pe jos, unde
să nu-l pot eu ajunge.
— De el s-a folosit ca să-mi lege sora înainte să
fie omorâtă. Dar nu va mai avea nevoie să-l
folosească vreodată. Viaţa lui ca ucenic de vraci
s-a sfârşit. Acum, o să-l ducem spre nord,
Shaun, a zis vrăjitoarea. O să-l fac să sufere din
plin, să simtă şi el câte ceva din suferinţele prin
care am trecut eu.
Mă necăjea pierderea lanţului meu de argint,
dar cel puţin mă consolam cu faptul că nu-mi
descoperise urciorul cu sânge din buzunar.
Shaun Slăbănogul s-a apropiat iar de mine, m-a
ridicat şi m-a aruncat pe umărul lui, exact cum
obişnuia magistrul meu să care o vrăjitoare
legată înainte de a o pune în groapă. Mă ţinea de
picioare, astfel încât capul îmi atârna spre
călcâiele lui. Îmi lipsea energia de a mă împotrivi
şi simţeam un ciudat miros de mucegai emanând
din el, duhoarea specifică unor locuri umede,
subterane. Însă ceea ce mă dezarma cu adevărat
era extrema răceală a trupului său; chiar dacă îl
simţeam şi-l auzeam că respiră, era de parcă aş fi
fost cărat în spinare de un mort.
Curios lucru, deşi trupul îmi era slăbit, mintea
mi-a devenit neobişnuit de activă. Am încercat să
experimentez ce m-a învăţat Vraciul şi să
analizez cu grijă toate amănuntele situaţiei în
care mă aflam.
După ce am ieşit din colibă, am pornit către
nord, Scarabek mergând în faţă şi ducând
creatura înfăşurată în şalul din lână aproape de
pieptul ei, ca pe un bebeluş normal. Poate că era
familiarul ei. De obicei, vrăjitoarele le dădeau
familiarilor propriul sânge, însă adesea acesta
era suplimentat cu sânge luat de la victimele lor.
Cei mai obişnuiţi familiari erau pisicile,
şobolanii, păsările şi broaştele râioase, însă
câteodată vrăjitoarele foloseau şi vietăţi mai
exotice. Pentru creatura pe care o căra ea nu
găseam vreo denumire; cu siguranţă că nu era
pomenită în Bestiarul Vraciului. Însă aveam de-a
face cu o vrăjitoare dintr-o ţară străină, iar
puterile şi obiceiurile ei îmi erau, în mare
măsură, străine.
Spre est, cerul începea deja să se lumineze.
Însemna că sigur dormisem timp de cel puţin o zi
şi-o noapte. Ceaţa se ridica şi puteam să văd
contururile a doi munţi înălţându-se în faţa
noastră, spre dreapta. Abia apoi am zărit şi
altceva: forma inconfundabilă a unui gorgan
funerar… şi ne îndreptam direct spre el. Era mic,
depăşind cu foarte puţin dublul înălţimii unui
om, şi acoperit cu iarbă. Când am ajuns la mai
puţin de cinci metri depărtare de el, s-a produs
un fulger puternic de lumină galbenă. Când s-a
mai stins, am văzut silueta vrăjitoarei
profilându-se în cadrul unei uşi rotunde.
Câteva clipe mai târziu, vântul s-a oprit şi aerul
a devenit imediat simţitor mai cald; eram
înconjuraţi de întuneric şi ne aflam chiar în
interiorul gorganului. Brusc, a izbucnit o lumină
şi am văzut că vrăjitoarea ţinea în mână o
lumânare neagră, pe care tocmai o aprinsese
prin mijloacele magiei. Înăuntrul gorganului
erau o masă, patru scaune şi un pat, spre acesta
din urmă arătând ea.
— Pune-l acolo deocamdată, i-a indicat ea lui
Shaun Slăbănogul, care m-a trântit pe pat fără
pic de menajament. E vremea să-l hrănim iar, a
adăugat vrăjitoarea.
Am zăcut acolo timp de mai multe minute,
străduindu-mă din răsputeri să mă mişc. Încă
sufeream de acea stranie paralizie. Vrăjitoarea
trecuse într-o altă încăpere din gorgan, însă
Shaun rămăsese aici, tăcut, privindu-mă de sus
cu ochii lui care nu clipeau. Începeam să mă
simt puţin mai în putere, iar bătăile inimii şi
ritmul respiraţiei îmi reveneau treptat la normal.
Cu toate acestea, intuiam că Scarabek avea
acum de gând să-mi dea să mănânc o nouă
porţie de terci îmbibat cu otravă.
Măcar dac-aş fi putut să-mi redobândesc
deplina stăpânire asupra membrelor…
S-a întors după câteva minute, ducând în mâini
un castronel.
— Ridică-i capul, Shaun, a poruncit ea.
Shaun Slăbănogul m-a apucat cu mâna dreaptă
de umăr, ridicându-mi partea de sus a trupului
aproape la verticală. De data aceasta, vrăjitoarea
adusese şi o mică lingură din lemn şi, în timp ce
mi-o apropia de gură, mă ţinea ferm de frunte,
iar Shaun îmi trăgea cu mâna stângă falca în jos,
forţându-mă să-mi ţin gura larg căscată.
Vrăjitoarea mi-a tot îndesat în gură terciul
picant până când am fost silit să înghit, fiindcă
altfel m-aş fi înecat. În timp ce fiertura îmi
aluneca în jos pe gâtlej, a zâmbit.
— Ajunge, deocamdată… dă-i drumul, a zis.
Prea mult terci l-ar omorî şi am alte planuri
pentru el, mai întâi.
Shaun Slăbănogul m-a lăsat la loc pe pat şi şi-a
îndreptat apoi spinarea, rămânând lângă
Scarabek. Sub privirile lor stăruitoare, simţeam
cum mi se usca gura şi încăperea a început să se
învârtească.
— Hai să mergem afară şi s-o luăm pe fată, am
auzit-o spunând pe vrăjitoare. El e la loc destul
de sigur aici.
Fata… Care fată? M-am întrebat. Era vorba
despre Alice? Dar apoi, încă o dată, mi-am simţit
inima palpitând şi m-am prăbuşit în beznă. O
vreme, n-am mai ştiut altceva decât că mă tot
visam zburând şi căzând. Din cine ştie ce motiv
straniu, eram constrâns să mă arunc de pe o
faleză, desfăcându-mi larg braţele, ca aripile unei
păsări. Pe urmă însă, plonjam în picaj de pe cerul
întunecat, pământul nevăzut năvălindu-mi în
întâmpinare.
Am simţit cum cineva mă zgâlţâie cu brutalitate
de umăr; apoi, faţa mi-a fost împroşcată cu apă
rece. Am deschis ochii şi l-am văzut pe Shaun
Slăbănogul privindu-mă de sus şi i-am simţit
mirosul respingător al răsuflării. Văzându-mă că
m-am trezit, s-a tras înapoi, dezvăluind prezenţa
în încăpere a altor două persoane. Una dintre ele
era vrăjitoarea, iar cealaltă, Alice.
Mi-a sărit inima cât colo. Alice arăta răvăşită şi
avea mâinile legate la spate.
— Of, Tom! A strigat ea. Ce ţi-au făcut? Arăţi
tare bolnav…
Însă vrăjitoarea a întrerupt-o.
— Fă-ţi griji pentru tine, fetiţo! A repezit-o ea.
Viaţa ta pe pământ e pe cale să se sfârşească.
Până într-o oră, te voi oferi tatălui tău, Diavolul.
CAPITOLUL 10
ÎN GHEARELE DIAVOLULUI
În timp ce Shaun Slăbănogul mă ridica din nou,
am auzit-o pe Scarabek strigând nu ştiu ce
cuvinte aparţinând magiei negre. După câteva
clipe, ne aflam afară din gorganul funerar. Era
din nou întuneric şi vedeam pe cer secera lunii
galbenă precum ceara; aerul era foarte rece, un
strat de chiciură formându-se deja peste
pământul moale, mlăştinos.
Am pornit spre nord, vrăjitoarea ţinându-şi
degetele înfipte în părul lui Alice şi trăgând-o
după ea. Familiarul fusese lăsat în gorgan.
Alice nu fusese în raza acţiunii protectoare a
urciorului cu sânge, aşa că m-am întrebat de ce
nu venise deja Diavolul după ea. Amândoi ne
aşteptaserăm ca, la cea dintâi ocazie ivită, el
să-şi caute răzbunarea.
Prin urmare, vrăjitoarea avea să-l cheme acum?
Dacă da, urciorul cu sânge îl va împiedica să se
apropie. Ea n-o şti despre el? Sau îl va sparge şi
ne va da pe amândoi pe mâna Diavolului?
Peisajul era sumbru şi lipsit de copaci, însă
pământul era acoperit de mărăcini şi tufăriş, aşa
cum era şi desişul încâlcit spre care ne-a condus
până la urmă vrăjitoarea. Pe Alice a târât-o spre o
tufă mare, spinoasă, legându-i părul de
crengile-i întreţesute. Aruncat fiind pe umărul
lui Shaun Slăbănogul, sub privirile mele
îngrozite de ceea ce se petrecea, Scarabek a ocolit
mărăcinişul de trei ori în sens invers mersului
acelor de ceasornic, intonând descântece de
magie neagră. Alice a început să plângă.
Cunoştinţele ei despre acest meşteşug îi
spuneau precis ce anume înfăptuia vrăjitoarea.
 — Of, Tom! Mi-a strigat ea. Vrăjitoarea a făcut
un târg cu Diavolul. Vrea să-ţi facă şi ţie rău. El o
să sosească aici curând.
— Într-adevăr, aici va fi! A aprobat-o Scarabek.
Aşa că e vremea să te ducem de-aici, ca Diavolul
să poată veni să şi-o preia pe fată. Să mergem! I-a
poruncit ea lui Shaun Slăbănogul.
Mă aşteptasem – şi sperasem – să fiu legat
alături de Alice. Aveam încă urciorul cu sânge în
buzunar, neştiut de vrăjitoare, aşa că el n-avea
cum să-mi facă vreun rău.
Cu toate acestea, mă vedeam acum dus departe
de Alice, la deal. Ne-am întors cu toţii privirile în
urmă, de sus. Alice se zărea mică de tot, însă
reuşeam să-i disting zvârcolirile disperate în
încercarea de a se elibera din mărăciniş.
Foarte curând, aveam să-mi dau seama cât de
amarnic mă înşelasem în privinţa lui Scarabek:
ea ştia totul!
— Acum suntem suficient de departe, a zis ea, şi
fata nu mai e sub protecţia urciorului pe care l-a
făcut. Aşa că asta va fi prima dintre suferinţele
pe care le vei îndura: să-l vezi pe Diavol cum îi
răpeşte viaţa şi sufletul drăguţei tale prietene! E
încântat că are ocazia să te facă să suferi. Dar
nu-ţi face griji, nu-l voi lăsa să pună mâna pe
tine! Am de gând să i te dau lui Morrigan.
Un fulger a spintecat deodată văzduhul către
apus, în timp ce nori negri goneau dinspre ţărm,
întunecând stelele. În câteva secunde, a fost
urmat de huruitul tunetului, iar apoi, în tăcerea
care a urmat, am auzit un sunet nou: acela al
unor paşi îndepărtaţi, dar foarte greoi, fiecare
dintre ei fiind urmat de câte un sfârâit detunător.
Cu toate că era încă, în cea mai mare parte,
invizibil, Diavolul tocmai începuse să se
materializeze. Avea să ia acea formă imensă a
ceea ce vrăjitoarele numesc „temuta sa
maiestate”, o formă menită să insufle teama şi
veneraţia tuturor celor care-l zăresc. Unii spun
că vederea lui te poate face să mori de frică pe
loc. Fără îndoială, era adevărat pentru cei mai
emotivi, însă eu mă mai aflasem şi altă dată de
faţă cu el când luase o astfel de formă, la fel şi
Alice, şi supravieţuiserăm amândoi întâlnirii.
Eram prea departe ca să-i vedem urmele de paşi
din ce în ce mai apropiate. Erau încinse şi, în
timp ce copitele lui despicate puteau să ardă
scândurile duşumelelor, lăsându-şi urmele în
ele, pe un teren mlăştinos, cum era acesta, ar fi
făcut doar ca pământul să scuipe şi să sfârâie,
erupând în jeturi de aburi la fiecare atingere.
Cu toate că norii ajunseseră acum cam pe la
jumătatea drumului lor pe cer, luna era încă în
faţa acestei cortine întunecate în plină înaintare
şi la lumina ei l-am văzut pe Diavol
materializându-se complet. Până şi de la o astfel
de depărtare, era enorm: gros şi musculos, cu
trunchiul de forma unui butoi şi cu întregul trup
acoperit de un păr des precum cel de taur.
Imensele coarne i se curbau de pe cap şi coada îi
şerpuia în sus, ca un arc, în urma lui.
Inima mi se suise în gât în timp ce-l priveam
mergând cu paşi mari drept către Alice, care se
zbătea zadarnic să se smulgă din mărăciniş.
Puteam chiar să-i aud urletele de groază. Am
încercat şi eu să mă smulg din strânsoarea lui
Shaun Slăbănogul, însă era un individ foarte
puternic şi, în starea mea de slăbăciune,
eforturile îmi erau palide.
Profilându-se impunător deasupra lui Alice,
Diavolul şi-a întins uriaşa lui mână stângă şi şi-a
înfipt degetele în părul ei, aşa cum procedase şi
vrăjitoarea, smulgând-o din mărăciniş şi
ridicând-o, astfel încât să ajungă cu faţa în
dreptul ochilor lui. Alice a mai scos un urlet când
i s-a desprins părul din desiş şi a început să
plângă. Diavolul s-a aplecat mai aproape de ea,
ca şi cum ar fi avut de gând să-i smulgă capul de
pe umeri dintr-o muşcătură.
— Tom! Tom! A strigat ea. Adio, Tom! Adio!
La auzul acestor cuvinte, inima mi-a săltat până
în gură şi abia am mai putut să respir. Asta să fi
fost? Să se fi sfârşit cu adevărat, până la urmă?
Diavolul o avea în ghearele lui şi eu nu mai
puteam face nimic ca s-o salvez. Însă cum să mai
trăiesc fără Alice? Lacrimile au început să mi se
scurgă pe faţă şi am fost cuprins de hohote
necontrolate. Era suferinţa iminentei pierderi,
da, însă şi junghiurile provocate de empatia mea
cu Alice.
Eram într-atât de apropiaţi, încât ştiam precis
prin ce trecea. Sufeream de ce suferea ea. Să ştii
că nu vei mai avea parte de tihnă pe lumea asta,
să anticipezi o eternitate de suferinţă şi de
teroare, iar sufletul să ţi se ofilească în întuneric,
la cheremul Diavolului, care va născoci
interminabile torturi ca să se răzbune pe ea,
pentru necazurile şi durerile pe care ea i le
provocase din cauza mea. Totul, din cauza mea.
Era, pur şi simplu, prea mult de îndurat.
În clipa imediat următoare, totul s-a sfârşit. S-a
iscat un fulger luminos, s-a auzit un huruit de
tunet şi o rafală de vânt fierbinte ne-a pârjolit
feţele. Mi-am închis strâns ochii şi, când am
izbutit să-i deschid la loc, Diavolul dispăruse,
luând-o pe Alice cu el.
Încă un junghi de suferinţă a pierderii mi-a
strâns stomacul. Alice nu mai era acum pe
lumea asta; nu mă mai simţisem niciodată atât
de singur. Şi, în timp ce Shaun Slăbănogul mă
căra mai departe, Scarabek mergea aproape de
mine, alături, împroşcându-mă cu zeflemele
crude.
Cu toate că rânjea încântată de lacrimile mele,
care curgeau la fel de copios ca ploaia care se
abătea asupra noastră, mie nu-mi păsa deloc de
vorbele ei necruţătoare. Lacrimile mele erau
pentru Alice şi pentru mine însumi. Acum,
lumea se schimbase într-un mod cumplit. Îmi
pierdusem mama şi tatăl şi amândouă pierderile
fuseseră devastatoare, însă acum era cu totul
altceva. Era o suferinţă mai presus chiar decât
cele provocate de pierderea părinţilor. Pe Alice o
numisem prietena mea, mă ţinusem cu ea de
mână, stătusem alături de ea. Însă abia acum,
când fusese smulsă de lângă mine pentru
totdeauna, înţelegeam pe deplin adevărul.
O iubeam pe Alice, iar acum, ea nu mai era.
După ce vrăjitoarea şi-a recuperat creatura
lăsată în gorgan, ne-am întors la colibă, şi Shaun
Slăbănogul m-a trântit pe pat ca pe un sac cu
cartofi stricaţi.
Scarabek m-a privit cu dispreţ.
— Chiar dacă ai plânge tu un ocean de lacrimi,
mi-a şuierat ea, durerea ta nu va putea nici
măcar să se apropie de-a mea. Mi-am iubit sora
ca pe mine însămi, fiindcă ea era într-adevăr în
mine, iar eu eram în ea!
— Ce vrei să spui? Am întrebat-o.
Cu toată suferinţa, vraciul din mine aştepta,
ascuns imediat sub suprafaţă. Magistrul meu
mă învăţase să mă folosesc de fiecare ocazie ca
să învăţ tot ce se poate despre duşmanii noştri,
astfel încât să am şanse mai mari să-i înfrâng în
cele din urmă.
— Eram gemene, mi-a răspuns ea. Vrăjitoarele
gemene sunt ceva atât de rar, încât o singură
dată până acum s-a mai văzut aşa ceva în ţara
noastră. Împărtăşeam o singură minte – o minte
care controla două trupuri. Vedeam prin ochii ei,
iar ea, prin ai mei.
— Dar ochii tăi nu sunt la fel ca ai ei! Unul e
albastru, iar celălalt, verde… de ce sunt aşa? Am
întrebat-o, mânat de curiozitate.
— Odinioară, ambii mei ochi au fost albaştri,
însă după moartea surorii mele am rătăcit
printre Dealurile scobite, căutând putere, mi-a
răspuns vrăjitoarea. Oricine stă prea mult timp
acolo se schimbă. Însă eram mai apropiate decât
ţi-ai putea tu imagina vreodată. Tot ce-a trăit ea
am trăit şi eu. Durerile pe care le-a simţit le-am
simţit şi eu. Am fost acolo când ai trădat-o şi ai
omorât-o. Jumătate din mine a fost sfâşiată la
moartea ei.
— Dac-ai fost acolo, atunci ştii că n-am
omorât-o eu, am protestat. Ci magistrul meu, Bill
Arkwright.
— Nu minţi! Voi doi lucraţi împreună atunci.
I-aţi pus la cale moartea. A fost un şiretlic –
născocirea ta.
Am clătinat slab din cap.
— Nu e adevărat. Eu mi-aş fi ţinut partea de
înţelegere.
— De ce l-aş crede eu pe ucenicul unui vraci?
Ceea ce spui tu contează prea puţin şi nu va
schimba cu nimic ce am eu de gând.
— Şi ce-o să faci acum cu mine? M-am interesat.
Era mai bine să ştiu ce rău mă aştepta. Cu tot
necazul meu, încă încercam să-mi calculez
şansele – căutam orice posibilitate de scăpare,
oricât de firavă. Lanţul meu de argint încă se afla
pe podea, acolo unde-l, azvârlise Shaun
Slăbănogul. Totuşi, când l-am privit cu coada
ochiului, Scarabek mi-a zâmbit cu răutate.
— Uită de el. Zilele în care mânuiai o astfel de
armă s-au dus. Vei fi prea slab ca s-o mai poţi
folosi, fiind hrană pentru Konal. O să i se facă
foame iar, până într-o oră.
— Konal e familiarul tău?
Vrăjitoarea a clătinat din cap.
— Nu, Konal e iubitul meu fiu, iar tată îi e
Shaun Slăbănogul, păzitorul gorganelor, al cărui
timp pe pământ e acum scurt. Un păzitor are un
singur fiu, născut de o vrăjitoare… copilul care-i
va lua locul şi-i va juca rolul în continuare.
— Păzitorul? De ce e numit aşa?
— Denumirea e potrivită. Păzitorii întreţin
numeroasele gorgane risipite prin ţara noastră.
Odinioară, ele conţineau osemintele morţilor din
vechime, însă acum sunt refugiul vrăjitoarelor
celtice. Shaun menţine puterea magiei şi îi
domoleşte pe cei care le-au făcut, fiindcă spiritele
lor nu sunt niciodată prea departe. El le jertfeşte
sânge.
Un gând oribil m-a izbit atunci. Oare Shaun
Slăbănogul avea nevoie de sânge la fel ca fiul
său? Mi-am ridicat repede privirea spre păzitor,
care mi-a răspuns cu un zâmbet răutăcios.
— Îţi citesc frica pe faţă, mi-a zis el. Tu crezi c-o
să-ţi sorb şi eu sângele? Aşa e?
M-am făcut mic în faţa lui. Oare era capabil
să-mi citească gândurile?
— Ei bine, nu e nevoie să te temi în privinţa
asta, m-a asigurat Shaun Slăbănogul. Eu
jertfesc sângele animalelor. Un păzitor rareori ia
sânge omenesc. Atunci însă, dacă setea îi e mare,
îşi secătuieşte victimele până când le omoară.
— Dar nimic din toate astea nu te interesează,
l-a întrerupt vrăjitoarea, fiindcă tu mai ai, poate,
mai puţin de o săptămână de trăit. Curând, vom
fi în Killorglin, iar suferinţele ţi se vor înteţi. Am
vorbit destul. Shaun, mai adu terci!
M-au hrănit din nou cu sila, de data aceasta cu
o cantitate mai mică; apoi, în timp ce zăceam
acolo neputincios, cu gura uscată şi o senzaţie de
parcă aş fi avut pietriş în gât, iar lumea începea
să se învârtească în jurul meu, vrăjitoarea şi-a
adus pruncul la mine. L-a desfăşat parţial de
pătură şi l-a aşezat pe Konal aproape de gâtul
meu. După câteva clipe, i-am simţit înţepăturile
dinţilor ascuţiţi şi, sub ochii lui Scarabek, care
veghea deasupra, sângele mi-a fost sorbit încetul
cu încetul.
Gândurile mele se îndreptau încă spre soarta lui
Alice, iar durerea îmi ajunsese în gât şi în piept,
aproape sufocându-mă. Slăbiciunea care mă
cuprindea reprezenta o uşurare – terciul otrăvit
şi lenta pierdere a sângelui m-au cufundat într-o
binevenită inconştienţă.
 CAPITOLUL 11
ȚAPUL DIN KILLORGLIN
Mi-aduc aminte foarte puţine. Probabil că am
mers pe cai: ca de la mare depărtare, am auzit
zgomot de copite, şi trupul mi-a fost zguduit şi
smucit în repetate rânduri. Ori că am fost într-o
căruţă, ori legat de spinarea unui ponei, nu ştiu
sigur – poate, pe toată durata călătoriei, să se fi
întâmplat amândouă.
Următoarea mea amintire limpede era de când
stăteam pe un maldăr de paie murdare, într-un
pod prăfuit. Era plin de gunoi şi drapat cu
enorme pânze de păianjen, presărate cu stârvuri
uscate de muşte; păianjenii stăteau ghemuiţi
prin unghere întunecate, pregătiţi să ţâşnească
asupra următoarelor victime. Lumina zilei
pătrundea prin unica fereastră – o lucarnă
montată în tavanul înclinat drept deasupra mea.
Auzeam ţipetele şi cârâielile pescăruşilor care
umblau pe acoperiş. Eram singur în încăpere, cu
mâinile legate la spate; în schimb, picioarele îmi
erau libere.
Mă simţeam neputincios, însă din cea de-a doua
încercare am reuşit să mă ridic anevoie în
picioare. Auzeam şi alte zgomote – uneori,
tropa-trop de copite şi strigăte omeneşti, în stilul
cântat al negustorilor din pieţe. Am bănuit că am
fost dus înapoi în Killorglin. M-am lăsat peste
clanţa uşii, însă era încuiată, aşa că m-am tot
mişcat prin podul acela, căutând ceva care m-ar
putea ajuta să evadez. Poate că exista ceva tăios,
care să-mi reteze legăturile…
Nici nu-mi începusem bine cercetările, că în
încăpere s-a şi aşternut întunericul. Să fi fost
vreun nor negru şi dens, care o fi acoperit
soarele? Să se fi apropiat vreo furtună? Mă tot
întrebam. Zgomotele străzii au început şi ele să
se stingă treptat, până când n-am mai auzit
nimic de dincolo de zidurile închisorii mele: eram
captiv într-un cocon de tăcere.
Pe urmă, temperatura a început să scadă
vertiginos; asta mă prevenea că se apropia o
creatură a Întunericului.
M-am aşezat într-un colţ, lipindu-mă cu
spinarea de perete, ca să nu mă poată ataca
nimic din spate. Nu aveam arme cu care să mă
apăr. Măcar dac-aş fi avut mâinile libere, mi-am
zis. Faptul că-mi erau legate mă făcea să mă simt
vulnerabil.
Ceva a început să-mi şuşotească la ureche. Mai
întâi, m-am gândit că ar putea să fie o năhoadă şi
întregul trup a început să-mi tremure de frică,
însă apoi mi-am dat seama că era alt soi de
spirit. Vorbele îi erau doar pe jumătate formate şi
de neînţeles, însă aveau o forţă malefică. După
alte câteva clipe, i s-au alăturat şi altele; câte
anume, nu puteam să ştiu precis, însă entităţile
erau aproape şi am zărit fulgere ale unei sinistre
lumini purpurii dând roată podului întunecos şi
apropiindu-se din ce în ce mai mult. Degete
subţiri au început să mă tragă de urechi, după
care mâini puternice mi-au cuprins gâtul şi
m-au strâns. Era o fantomă sugrumătoare, una
puternică, şi eu eram neputincios în faţa ei.
Un al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu are o
anume imunitate împotriva unor spirite atât de
primejdioase, însă eu nu întâlnisem niciodată
unul atât de puternic; am început să mă sufoc,
traheea fiindu-mi strangulată de degete
invizibile. M-am chinuit să respir, încercând să
găsesc în minte ce anume din pregătirea mea
mi-ar putea fi de ajutor. Am icnit, simţind cum
suflarea începe să mă părăsească.
Dar apoi, dintr-odată, presiunea asupra gâtului
meu a slăbit, şi vocile acelea şoptite au tăcut, din
fericire. Totuşi, răgazul meu n-a dăinuit decât
câteva clipe, fiindcă un glas profund şi înfiorător
le-a luat locul: acela al Diavolului.
— Acum o am cu mine pe prietena ta Alice, mi-a
zis el cu o voce batjocoritoare. Ţi-ar plăcea s-o
auzi?
Până să-i răspund, am auzit pe cineva hohotind
de plâns. Sunetul părea să ajungă la mine de la o
distanţă foarte mare, însă ceea ce auzeam era
plânsul unei fete. Să fi fost, într-adevăr, Alice sau
cine ştie ce truc de-ale Diavolului? Nu degeaba
una dintre titulaturile sale era aceea de Tatăl
Minciunilor.
— E înfricoşată şi suferă, Tom. Te îndoieşti?
Curând, i te vei alătura. Deja aproape că pot să te
ating. Eşti aproape… atât de aproape, foarte
aproape…
Avea destulă dreptate. Nu puteam să-l văd de-a
binelea, însă îi simţeam răsuflarea fierbinte,
fetidă, pe faţă şi aveam senzaţia apropierii a ceva
uriaş şi înspăimântător.
Diavolul se ghemuise în faţa mea,
încordându-se să mă ajungă şi să mă prindă.
— N-ai vrea să vorbeşti cu prietena ta, Tom?
Poate că auzul vocii tale îi va mai alina puţin
suferinţele… a gâjâit el.
N-am ascultat de raţiune şi am strigat-o. Pur şi
simplu, nu puteam suporta s-o aud plângând
aşa, prin întuneric.
— Alice! Alice! Sunt eu, Tom! I-am strigat.
Ţine-te bine, fii tare. Te scot eu cumva de-acolo!
Şi-o să te aduc înapoi acasă!
— Mincinosule! A strigat Alice. Nu mă minţi tu
pe mine. Tu nu eşti Tom. Mi-a ajuns cât am fost
înşelată!
— Eu sunt, Alice, ţi-o jur!
— Diavole! Demone! Lasă-mă în pace!
Cum aş fi putut s-o conving că eram într-adevăr
eu? Ce-aş fi putut să-i spun, ca să i-o dovedesc
mai presus de orice îndoială? Dar, până să-mi
poată veni ceva în minte, Alice a început să urle,
ca şi cum ar fi îndurat suferinţe cumplite.
— Te rog, nu mă mai chinui! Termină! Termină!
Nu mai pot să suport. O, te implor, nu mai face
asta!
 Apoi, a încetat să mai implore, însă a reînceput
să plângă şi să geamă, pradă unei mari dureri.
— Ţi-ajunge cât ai auzit, Tom? M-a întrebat
Diavolul. N-o să mai treacă mult timp până când
îi vei împărtăşi chinurile. Iar ceea ce îndură ea e
cu mult mai rău decât încercările la care e
supusă o vrăjitoare. Gândeşte-te la înţepăturile
unor ace ascuţite; imaginează-ţi povara unor
stânci grele care-ţi strâng pieptul; simte flăcările
pâlpâind, din ce în ce mai aproape de stâlp.
Carnea se umple de băşici, iar sângele clocoteşte.
Doare foarte rău, însă până la urmă moartea
aduce eliberarea. Pentru Alice însă nu există o
asemenea izbăvire. Ea e prizoniera Întunericului
şi va fi chinuită veşnic. Veşnic! Asta înseamnă că
va continua pentru totdeauna! Şi mă voi întoarce
foarte curând să te iau şi pe tine. Puterea
urciorului aproape că s-a risipit.
L-am simţit pe Diavol îndepărtându-se de mine,
iar ţipetele lui Alice s-au stins treptat, până când
s-a lăsat din nou tăcerea. Tremuram de emoţie.
Nu puteam să fac nimic ca s-o ajut pe Alice, în
oricare privinţă; era mai mult decât puteam să
îndur.
Treptat, lucrurile au revenit la normal: strigătele
negustorilor din stradă au reînceput să se audă
de afară, iar podul s-a luminat tot mai mult.
M-am străduit să mă pun pe picioare şi, aproape
înnebunit de ce auzisem, m-am împleticit de la
un perete la altul până când m-am prăbuşit şi
mi-am pierdut din nou simţirea.
Următorul lucru de care am fost conştient era că
Shaun Slăbănogul mă zgâlţâia de umăr.
Stăteam în şezut, sprijinit cu spinarea de
peretele de lângă uşă. Pe podea, alături de mine,
erau un castron cu un lichid întunecat, aburind,
şi o lingură. Shaun a cufundat lingura în lichid şi
mi-a dus-o încetişor la gură. Am încercat să mă
sucesc, însă el mi-a ţinut capul cu mâna liberă şi
mi-a îndesat lingura printre buze. O mare parte
din lichidul fierbinte s-a scurs pe jos, însă mi-am
dat seama că nu mai avea izul acela picant: nu
mai era terciul otrăvit. Avea gust de supă din
coadă de vacă.
— Nu e nimic care să-ţi facă rău în asta, m-a
asigurat Shaun Slăbănogul. E hrănitoare – mi-a
zâmbit răutăcios – ca să te mai ţină în viaţă
pentru puţin timp.
Nu ştiam sigur dacă era cazul să-l cred sau nu,
însă eram prea slăbit şi prea obosit ca să mă
împotrivesc, aşa că l-am lăsat să-mi vâre în gură
conţinutul castronului cu supă până la ultima
picătură.
Pe urmă, Shaun a descuiat uşa şi m-a scos
afară din pod, săltându-mă din nou pe umăr ca
pe un sac cu cartofi. Între timp, se însera, iar
piaţa era pustie, excepţie făcând un grup de
siluete în pelerine, strânse în jurul unei
construcţii înalte de lemn, plasate în cel mai
ridicat punct al pieţei înclinate, de formă
triunghiulară. Aşa mi-am dat seama că
reclădiseră turnul de lemn.
Alături de construcţia aceea se afla un butuc
mare, cu o ciudată adâncitură curbată în partea
de sus. Mai văzusem un astfel de butuc în satul
Topley, aproape de ferma în care mă născusem.
Nu-l mai folosiseră de mai bine de o sută de ani,
însă nimeni nu-i uitase menirea. Era butucul
călăului. Victima îşi lăsa capul pe el înainte de
a-i fi retezat de gâde.
Shaun Slăbănogul m-a pus jos, pe picioare, şi
am rămas pe loc, clătinându-mă. O mână m-a
apucat de umăr ca să mă stabilizeze şi am întors
capul, dând ochii cu vrăjitoarea.
— Salută-l pe noul tău prieten! Mi-a zis ea
zeflemitoare. Amândoi veţi avea parte de o
surpriză neplăcută.
Cu cealaltă mână ţinea de funie un ţap uriaş. În
faţa coarnelor, pe frunte îi fusese aşezată o
coroană de bronz strâns legată cu sârmă
ghimpată, mânjită de sângele vietăţii.
— Fă cunoştinţă cu Regele Puck! A continuat
Scarabek. Voi doi veţi împărţi platforma, ca şi
nebunia şi suferinţa care însoţesc onoarea
aceasta. Până la sfârşitul nopţii, îl vom invoca pe
Pan.
Au dus ţapul sus, pe scânduri, şi l-au priponit
cu lanţuri de argint, legându-i strâns picioarele
din spate, fixate de inele din fier. Aşa, animalul
era imobilizat şi putea fi ridicat fără probleme.
Am fost împins şi eu jos pe platformă, silit să
îngenunchez alături de ţap şi legat la ochi, cu
mâinile încă prinse la spate. Scândurile au
început să scârţâie şi să geamă când, utilizând
un sistem de scripeţi şi de frânghii, patru bărbaţi
ne-au ridicat cu încetul. De îndată ce platforma a
ajuns în vârful axului de lemn, au legat frânghiile
ca să ne fixeze acolo.
Ţapul şi-a început behăiturile şi zvârcolelile,
însă fără să se poată elibera. Eu m-am ridicat în
şezut şi am izbutit cumva să-mi mişc capul şi
umerii, astfel încât să-mi deplasez legătura de pe
ochi. Apoi am examinat împrejurimile. Din câte
vedeam, nu mă păzea nicio strajă. Mi-am coborât
privirea spre pavajul pieţei şi spre acoperişurile
din jur. În depărtare, abia zăream podul de peste
râu. Vraciul din mine a început să evalueze
şansele de salvare.
Iar întunericul se lăsa acum cu repeziciune. În
afara magilor şi a partizanilor acestora, oraşul
părea pustiu. Fără îndoială că locuitorii se
ascunseseră cu toţii în spatele uşilor încuiate şi
zăvorâte. Dedesubt, am auzit cum încep
incantaţiile şi un fior îngheţat mi-a străbătut
deodată şira spinării, în sus şi-n jos.
Magii îşi începuseră invocaţia.
Incantaţiile iniţiale au părut că nu au niciun
efect, însă am constatat că vântul s-a domolit la
început, după care s-a stins cu totul, şi aerul a
rămas extrem de nemişcat. Mi se părea, în
acelaşi timp, nefiresc de cald, aproape ca într-o
blândă noapte de vară.
Între timp, magii aranjaseră pe pavajul din jurul
bazei turnului de lemn gol pe dinăuntru un cerc
din lumânări – am numărat treisprezece; pe
urmă, au alcătuit un şir şi au început să-i dea
roată lent, în sensul contrar mişcării acelor de
ceasornic, incantaţiile lor devenind treptat tot
mai sonore. Ţapul, care până acum tot trăsese de
lanţuri, behăind disperat, a rămas nemişcat şi
tăcut – într-atât, încât puteai să-l iei drept o
statuie, însă mai apoi, după vreo zece minute,
am observat că tremura din tot corpul. Vocile
izbucneau din ce în ce mai puternic, culminând
cu un ţipăt ascuţit ieşit din cele treisprezece
gâtlejuri de dedesubt.
În momentul acela, ţapul s-a cutremurat şi şi-a
vărsat maţele; mizeria vâscoasă s-a răspândit pe
scândurile platformei şi o parte din ea a
împroşcat şi pietrele pavajului de jos. Duhoarea
aproape că m-a făcut să vomit la rândul meu şi
m-am tras mai spre margine, bucuros că valul
maroniu se oprise chiar lângă mine.
Când mi-am coborât din nou privirea, am văzut
că magii se îndepărtau. Mi-am dat seama că ar fi
fost imposibil să cobor pe înaltul turn de lemn cu
mâinile legate, aşa că mi s-a părut înţelept să-mi
economisesc energia.
M-am rezemat cu spatele de un stâlp gros,
mi-am ridicat genunchii la piept şi am încercat
să trag un pui de somn. Zadarnic însă. Sub
influenţa terciului otrăvit, îmi petrecusem cea
mai mare parte din ultimele două zile fără
simţiri, şi acum eram treaz de-a binelea.
Aşa s-a făcut că am îndurat o noapte lungă,
nenorocită, cocoţat împreună cu ţapul pe
platforma aceea înaltă, străduindu-mă cu
disperare să găsesc o cale de scăpare. Însă mi se
părea greu să mă concentrez – mintea mi se tot
întorcea la aceeaşi întrebare: ce se-ntâmplase cu
magistrul meu după ce fugiserăm din castel?
Izbutise el să scape neprins? Însă cel mai
important rol în mintea mea îl ocupa durerea
pierderii lui Alice. Toate aceste gânduri mi se
învârteau la nesfârşit prin minte, însă unicul
sentiment absent era cel de frică. Propria moarte
mă aştepta nu mai departe de vreo două zile şi
totuşi, din nu ştiu ce motiv, nu eram câtuşi de
puţin temător.
Frica a sosit imediat înaintea răsăritului, în
lumina slabă a lunii pe cale să se stingă.
Dintr-odată, am observat că ţapul mă fixa cu
intensitate. Privirile ni s-au întâlnit şi pentru o
clipă lumea a început să se învârtească.
Înfăţişarea ţapului se schimba sub ochii mei,
lungindu-se şi strâmbându-se în chip de
necrezut.
Acum, mă temeam. Oare transformarea aceasta
se petrecea fiindcă Pan îi pătrundea în trup?
Sperasem oarecum ca ritualurile să nu fi avut
efect, însă acum, zguduit de un fior, mi-am dat
seama că era foarte posibil ca invocaţia lor să fi
avut succes. Şi poate că aveam să împart
platforma cu un Vechi Zeu renumit pentru faptul
că le aduce frica şi nebunia celor de care se
apropie.
Deodată, din gâtlejul ţapului a izbucnit un
behăit puternic, şi momentul meu de groază a
trecut. Un vânt rece se înălţa acum, suflând
dinspre nord-est, şi am început să tremur.
În zori, magii s-au întors în piaţă şi au coborât
platforma până la sol. Eu am fost tras jos pe
pavaj în timp ce, din fericire, cineva s-a apucat să
cureţe murdăria ţapului de pe scândurile
platformei. Mâinile mi-au fost dezlegate şi mi
s-au împins în faţă un castron cu supă fierbinte
şi două felii groase de pâine.
— Nu vrem să mori prea devreme! Mi-a zis
răutăcios unul dintre magi.
Am înfulecat nesăţios în timp ce şi ţapului i se
dădeau mâncare şi apă. Înconjurat de zeci de
ochi vigilenţi, nu aveam nici cea mai mică şansă
de scăpare. Când mi s-a luat castronul golit din
mâini, magii s-au retras mai în spate, făcându-i
loc unui bărbat enorm, cu ţeasta rasă, care a
înaintat până în faţa mea. L-am recunoscut
imediat.
— Pleacă-ţi capul, băiete! Mi-a şuierat o voce în
ureche. El este magistrul Doolan.
Fiindcă am şovăit să mă supun, o mână mi-a
apucat brutal capul şi mi l-a împins cu forţă în
jos. De îndată ce am putut să mi-l ridic la loc,
l-am privit în ochi pe cel mai puternic dintre
magii-ţapi, pe cel numit de ei Măcelarul din
Bantry. Când privirea lui a întâlnit-o pe-a mea,
am remarcat că, într-adevăr, avea ochi de
fanatic: străluceau de convingere. Aveam în faţă
un bărbat cu idei neclintite, care va face orice ca
să-şi urmeze cauza.
— Eşti aici ca să suferi, băiete, m-a informat el,
ridicând glasul astfel încât toţi magii adunaţi
acolo să-i poată auzi fiecare cuvânt. Suferinţele
tale sunt darul nostru pentru Scarabek, ca
mulţumire pentru generozitatea cu care-şi dă
viaţa pentru cauza noastră. Viaţa unui ucenic de
vraci ar trebui să reprezinte o cât se poate de
binevenită completare a sacrificiilor noastre. De
asemenea, îi va sluji ca lecţie oricui i-ar trece
prin gând să ni se împotrivească.
Mi-a arătat spre butucul călăului şi mi-a zâmbit
rece; apoi, mâinile mi-au fost legate iar şi am fost
săltat pe platformă.
În mai puţin de o oră, peticul triunghiular de
pavaj s-a umplut de tarabe. Vitele erau mânate
pe străzi spre ţarcurile amenajate. Pe măsură ce
ziua înainta, oamenii deveneau treptat tot mai
gălăgioşi, stând în uşile caselor sau lenevind
rezemaţi de ziduri, cu căni de bere în mâini. Era
cea dintâi dimineaţă a târgului de trei zile, iar
locuitorii din Killorglin – dimpreună cu cei care
călătoriseră mulţi kilometri ca să ajungă aici –
începeau să se bucure de sărbătoare.
Când soarele s-a lăsat în spatele caselor, piaţa
s-a golit din nou. Platforma a fost lăsată jos, iar
eu am fost tras pe pietrele pavajului. Magistrul
Doolan aştepta acolo, cu uriaşa lui secure cu
două tăişuri. Acum, era înveşmântat în negru, ca
un gâde, purtând mănuşi de piele şi lungul şorţ
de piele al călăului. Însă trupul îi era brăzdat de
curele de piele – în ele ţinea cuţite şi tot felul de
alte unelte metalice, amintindu-mi de Grimalkin,
vrăjitoarea asasină, care-şi purta armele într-un
mod asemănător. S-a întors spre mine şi m-a
măsurat din cap până-n picioare, de parcă ar fi
vrut să estimeze mărimea coşciugului de care aş
fi avut nevoie, adresându-mi un zâmbet plin de
răutate.
Pentru o clipă de groază, mi-a trecut prin gând
că aveam să fiu executat acolo, pe loc. Însă mă
înşelasem. Nu vedeam nici urmă de vrăjitoare; în
schimb, lângă călău era Cormac, magul pe care-l
interogaserăm noi.
Din câte se părea, acum îi venise momentul
morţii. Lumânările au fost aprinse, iar magii
s-au adunat în jurul butucului călăului.
Cormac a îngenuncheat şi şi-a aşezat gâtul în
scobitura butucului. Sub capul lui aştepta o
găleată metalică. Altcineva a adus ţapul până în
dreptul găleţii. Spre mirarea mea, animalul şi-a
repezit limba înainte şi l-a lins de trei ori pe obraz
pe mag, după care a behăit domol. La vederea
acestei scene, ceilalţi magi au clătinat aprobator
din capete, zâmbind. Păreau să se felicite între ei.
După toate aparenţele, ritualul decurgea bine.
Doolan i-a descheiat lui Cormac gulerul
cămăşii, astfel încât să-i dezgolească gâtul. Apoi,
şi-a ridicat securea cu două tăişuri. Unul dintre
magii care asistau la scenă a început să sufle
într-un mic instrument muzical, care consta din
cinci mici cilindri metalici, legaţi unul lângă
altul. Sunetul era subţire, ca de caval, şi-mi
amintea de oftatul vântului printre trestiile de la
malul unui lac. Era melancolic… plin de tristeţea
pierderii şi de inevitabilitatea morţii.
Magii au început să intoneze la unison – un fel
de bocet cântat. Pe urmă, atât vocile, cât şi
instrumentul au tăcut dintr-odată şi am văzut
cum securea coboară, descriind rapid un arc de
cerc. Am închis ochii şi am auzit cum lama
metalică izbeşte butucul; apoi, zgomotul a ceva
căzând greoi în găleată. Când am deschis ochii,
Doolan ţinea capul lui Cormac de păr şi-l
scutura pe deasupra ţapului, astfel încât să
împroaşte cu picături de sânge din gâtul retezat.
După câteva clipe, ţapul – probabil sub influenţa
cine ştie cărui descântec de magie neagră – lipăia
cu lăcomie sângele mortului din găleată.
După alte cinci minute, erau gata să ridice din
nou platforma. De data aceasta, nu s-au mai
sinchisit să-mi dea de mâncare. Oricum, nu-mi
era foame – mă simţeam îngreţoşat de ceea ce
văzusem. Totuşi, mi-au dus la buze o cană cu
apă şi am reuşit să iau vreo patru, cinci
înghiţituri.
Ajuns încă o dată la înălţime, i-am privit pe
magi; ritualul lor a fost exact acelaşi din noaptea
precedentă. Au dat iar roată lumânărilor, în sens
invers acelor de ceasornic. Acum însă, când
incantaţiile au atins acel ţipător punct
culminant, ţapul doar şi-a întors capul şi m-a
privit drept în ochi.
Oare e posibil ca un ţap să rânjească? Tot ce pot
să spun e că părea să-şi bată joc de mine; un fior
rece mi-a coborât pe şira spinării. Acum eram
sigur că ritualul îşi atingea scopul. Dintr-un
moment în altul, Pan avea să între în trupul
ţapului, iar eu o să mă pomenesc pe mica
platformă faţă în faţă cu el, înfruntând nebunia
şi groaza.
Noaptea părea să nu se mai termine. Magii
plecaseră, iar vântul ţipa acum de-a lungul
acoperişurilor, abătându-mi peste faţă rafale de
ploaie rece. M-am întors cu spatele, mi-am lăsat
capul în jos şi l-am smucit înainte de mai multe
ori, până când mi-a fost acoperit de glugă. Apoi,
m-am ghemuit jos, încercând să mă adăpostesc
pe cât posibil de furia naturii. Însă eforturile
mi-au fost zadarnice, fiindcă foarte curând am
fost ud până la piele. Ţapul s-a pornit să behăie
din ce în ce mai tare şi după o vreme am avut
impresia că mă striga pe nume, după care
izbucnea într-un râs dement. Având mâinile
legate, nu puteam să-mi vâr degetele în urechi ca
să nu mai aud zgomotul.
În cele din urmă, cerul s-a luminat, iar după alte
câteva ore, piaţa era din nou plină de oameni.
Când s-a întunecat iar şi ploaia s-a mai domolit,
platforma a fost coborâtă, iar eu am ajuns cu
picioarele pe pietrele pavajului. Tremuram de
frig. Între timp, mi se făcuse foame de-a binelea
şi m-am bucurat de farfuria cu carne de oaie şi
pâine uscată primită de la cei care mă ţineau în
captivitate de îndată ce mi-au dezlegat mâinile.
Am înfulecat totul ca un lup hămesit.
Instinctul îmi spunea că urmează să se-ntâmple
ceva. Oare îi venise rândul vrăjitoarei să fie
sacrificată? Mi s-a strâns stomacul de emoţie la
gândul acesta. Înainte să moară, fără îndoială că
ea va vrea să-şi împlinească răzbunarea. Însă,
dacă aveam într-adevăr să fiu executat acum, de
ce s-ar mai fi sinchisit să-mi dea de mâncare?
Timpul trecea cu încetineală. Magii deveneau tot
mai agitaţi. Şi, deodată, şi-a făcut apariţia
Doolan, ducându-şi securea pe umăr.
— Scarabek a dispărut, a mârâit el printre dinţi.
Mi-e greu să cred că a fost în stare să ne lase
baltă aşa.
— Dar ce-ai zice de păzitorul gorganelor,
stăpâne? A propus unul dintre magi.
— Nici urmă de el, de asemenea, dar nu se poate
să dăm greş acum! A strigat Măcelarul. Nu se
poate, când totul a decurs atât de bine. Două
jertfe au fost deja aduse.
S-a întors cu faţa spre mine, privindu-mă cu
ochii lui hotărâţi, plini de cruzime.
— Îl vom executa mai întâi pe băiat, ca să fie
trei. Asta ne-ar ajuta să mai câştigăm timp şi să-i
mai domolim mânia lui Pan până când se va
întoarce Scarabek.
S-a auzit un murmur aprobator, iar Doolan a
început să-şi tragă mănuşile pe mâini. Două
braţe aspre m-au înşfăcat şi m-am pomenit târât
spre butucul pentru execuţii.
CAPITOLUL 12
PAN, VECHIUL ZEU
Erau, pur şi simplu, prea mulţi – nu aveam nici
cea mai mică speranţă că m-aş putea împotrivi
forţei lor conjugate. Magii m-au împins,
silindu-mă să cad în genunchi, şi, după doar
câteva clipe, gâtul mi-a fost pus pe butucul rece
şi umed.
Am început să dârdâi. Chiar mai puternică
decât frica mea de secure era ştiinţa faptului că,
încă din momentul morţii mele, aveam să fiu
înhăţat de Diavol. M-am zbătut iar, însă cineva
mă prinsese de păr, ţinându-mi capul în jos şi
gâtul expus, pregătit să întâmpine tăişul securii;
mă trăseseră atât de tare de braţele larg
desfăcute, încât erau în primejdie să mi se
disloce din umeri. Eram total neputincios.
 Am simţit ridicarea securii şi m-am încordat
pentru inevitabila lovitură, strângând pleoapele.
Totul se sfârşea. Gândul mi-a zburat la Vraci. Îl
dezamăgisem. Dar apoi, în chiar ultima clipă, am
auzit zgomot de paşi îndreptându-se spre noi.
— Staţi! A strigat o voce pe care am
recunoscut-o îndată.
Era a lui Shaun Slăbănogul, păzitorul
gorganelor.
— Unde e Scarabek? L-a luat la rost Măcelarul.
— Îşi va aduce capul de bunăvoie pe butuc, nu
vă faceţi griji, l-a asigurat Shaun Slăbănogul. Îmi
pun viaţa gaj pentru asta. De ce să-l omorâţi
acum pe băiat? Ea încă n-a terminat ce avea de
gând cu el. Mai e şi ziua de mâine. Vă garantez că
va fi aici până atunci.
— Prin urmare, te întreb încă o dată: Ea unde e?
— A fost luată prizonieră, însă îi voi lua
urmaşi-o voi elibera. N-a fost dusă departe…
— E în mâinile duşmanilor noştri… ale Alianţei?
— E în mâini duşmane, da, dar nu unele
cunoscute nouă, i-a răspuns Shaun. Sigur este
vorba despre cineva puternic, dac-a fost în stare
s-o prindă nepregătită. Dar, oricine ar fi, va
regreta. Mai are să-mi înfrunte mânia. Eu sunt
păzitorul gorganelor. Cine a răpit-o îşi va dori să
nici nu se fi născut!
Cu toate că vorbea despre „mânie”, Shaun
Slăbănogul părea extrem de calm, fără să dea
dovadă de cine ştie ce emoţii. M-am întrebat dacă
avea în el, de fapt, o cât de mică fărâmiţă
omenească.
M-au săltat din nou pe picioare şi am rămas pe
loc, tremurând, cât timp s-au dus magii să
dezbată veştile aduse de Shaun. Doi dintre
slujitorii lor încă mă ţineau de mâini. Dar, în
orice caz, eram prea slăbit ca să pot fugi.
Când s-a întors, Doolan i s-a adresat direct lui
Shaun Slăbănogul.
— Ai răgaz până mâine seară, la aceeaşi oră,
când vom oficia cel de-al patrulea şi ultimul
ritual; altfel, îl vom ucide pe băiat în locul ei.
Pentru ca sforţările noastre să fie încununate de
succes, este de o importanţă vitală ca Scarabek
să fie aici şi să-şi jertfească viaţa de bunăvoie.
Dând aprobator din cap, Shaun a plecat pe
dată. Mie mi-au fost din nou legate mâinile şi
m-au târât pe platformă, alături de ţap. Apoi, au
înălţat-o la repezeală şi am căzut în genunchi,
pradă şocului. Fusesem la câteva clipe de
moarte; simţisem cum securea începuse să cadă.
De îndată ce mi-am venit în simţiri, am început
să mă gândesc la ce spusese Shaun Slăbănogul.
Cine ar fi putut s-o înşface pe Scarabek? Era o
vrăjitoare puternică, deloc lesne de biruit. Să fi
fost Vraciul? În definitiv, Shaun afirmase că era
vorba despre cineva „necunoscut”. Dacă aşa era,
atunci magistrul meu se afla într-o mare
primejdie.
Noaptea a trecut cu foarte mare încetineală şi,
cu mult înaintea zorilor, ţapul s-a pornit să
behăie jalnic, ca şi cum ar fi fost cuprins de
suferinţă. În lumina palidă a lunii, am zărit
picături de sânge scurgându-i-se din rănile de la
cap, acolo unde-l străpunsese sârma ghimpată.
Sângele îi curgea şiroaie pe faţă, ocolindu-i ochii
şi ajungându-i la gură, de unde limba îi ţâşnea,
începând să-l lângă.
Acum însă, zbieretele ţapului s-au schimbat
simţitor: au devenit puternice, de parcă ar fi
lansat o provocare. Aş fi vrut să-mi abat privirea,
însă nu eram în stare de aşa ceva – eram silit să
văd cum chipul ţapului începe să se
schimonosească şi să se prefacă în ceva pe
jumătate omenesc, pe jumătate animalic.
Atunci, şi-a făcut apariţia groaza: un sentiment
de teroare şi de ceva dezgustător şi înfiorător;
însă era total diferit faţă de cel insuflat de oricare
vrăjitoare. Înfruntasem altă dată astfel de
farmece şi, de obicei, ştiam cum să fac ca să le
pot birui efectele. Însă acesta mai avea ceva în el,
un ingredient suplimentar – o tentă de
constrângere. Am simţit un imbold nestăvilit de a
mă apropia de ţap, o nevoie de a-l atinge.
Neputându-mă stăpâni, m-am târât înainte pe
genunchi până când am ajuns într-atât de
aproape, încât suflarea urât mirositoare a vietăţii
s-a abătut asupră-mi.
Ţapul se transformase cu totul între timp.
Acum, mă aflam în faţa lui Pan. Avea chip
omenesc, dar cu o notă animalică: sălbatic şi
colţuros, marcat de forţele naturii. Coarnele îi
dispăruseră, însă încă mai avea copite; unica
trăsătură animalică rămasă era reprezentată de
ochi: pupilele arătau ca două despicături negre,
sclipind demente.
Pan s-a ridicat anevoie din patru picioare în
două, înălţându-se impunător deasupra mea, cu
picioarele din spate încă imobilizate de lanţurile
din argint. Şi, deodată, a scos un hohot de râs
prelung şi răsunător… cu acea necontrolabilă şi
delirantă veselie a demenţilor. Nu avea el
reputaţia de a-şi împinge victimele spre nebunie?
Eu însă mă simţeam întru totul lucid; gândurile
îmi păreau a-mi fi în bună ordine şi logice. Da,
îmi era frică şi eram nevoit să inspir adânc ca să
mă liniştesc, însă deocamdată aveam impresia
că el era nebunul, nu eu.
Oare faptul de a fi ucenic de vraci mă ajuta
să-mi păstrez cât de cât uzul raţiunii? Dar n-a
apucat bine gândul acesta să-mi pătrundă în
minte, că totul a început să se învârtească şi
m-am pomenit cufundat într-o beznă
desăvârşită. M-am simţit prăbuşindu-mă. Era de
parcă întreaga construcţie din lemn s-ar fi
dărâmat sub mine şi mă repezeam cu toată
viteza spre pietrele reci de jos.

Am auzit vântul şuierând printre trestii şi apa

clipocind melodios peste stâncile din apropiere.
Zăceam întins pe spate; imediat, am deschis
ochii şi m-am ridicat în capul oaselor; primul
lucru pe care l-am observat a fost că nu mai
aveam mâinile legate.
Şedeam pe un ţărm acoperit de iarbă, aproape
de un râu care sclipea precum argintul. Mi-am
ridicat privirea, aşteptându-mă să văd luna, însă
cerul era întunecat. Abia apoi am observat că
totul în jurul meu sclipea într-o palidă lumină
argintie. Pe malul râului, trestiile înalte se
legănau ritmic în vântul uşor care bătea spre
mine, la vale. Şi ele aveau luciul acela argintiu.
Unde mă aflam? Cum de era cu putinţă? Să fi
fost un vis? Dacă da, avea o limpezime
neobişnuită: puteam să simt mirosul florilor în
bătaia vântului, iar pământul de sub picioare mi
se părea cât se poate de solid. La stânga mea era
liziera unei păduri, care se întindea pe celălalt
mal. Pădure de foioase, cât vedeam cu ochii, cu
crengile grele de flori, şi un aer înmiresmat.
Părea să fie în toiul verii, nu pe acea vreme
friguroasă, premergătoare primăverii, din
Killorglin.
M-am ridicat în picioare şi atunci am auzit un
zgomot nou. La început, am crezut că e şuierul
vântului care înfoaie trestiile, însă apoi am auzit
unele sunete desluşite, care mi s-au părut
ademenitoare. Voiam să le mai aud.
Aşa că am pornit în aval, către direcţia din care
veneau sunetele. Am ajuns într-un luminiş larg,
plin de iarbă, care mărginea râul; acolo, am
văzut o lumină uluitoare. Luminişul era plin cu
sute de animale: în general, iepuri şi iepuroaice,
dar şi câteva vulpi şi o pereche de bursuci, toate
privind fascinate spre locul de unde se auzea
melodia, cu ochii căscaţi şi fără să clipească, de
parcă ar fi fost hipnotizate. În plus, toţi copacii
din preajmă erau plini de păsări din toate
speciile.
Un băieţel stătea pe un bolovan şi cânta
dintr-un fluier. Instrumentul părea să fi fost
făcut dintr-o banală trestie, însă muzica pe care
o crea era minunată. Avea părul lung, chipul
foarte palid şi era înveşmântat într-un costum
care dădea impresia să fi fost alcătuit din frunze
şi iarbă. Faţa îi era întru totul omenească,
excepţie făcând urechile, alungite şi un pic
ascuţite. Avea picioarele goale şi i se vedeau
unghiile atât de lungi, încât se încovrigau toate,
în spirală.
Din ce citisem în Bestiarul Vraciului, ştiam că
trebuia să fie Pan. Iar aceasta era înfăţişarea lui
cea mai puţin ameninţătoare. Când lua forma
unui băiat, zeul era considerat uneori inofensiv,
întrupând însăşi forţa vitală a naturii.
Băiatul şi-a ridicat privirea spre mine şi s-a oprit
din cântat. Imediat, vietăţile pădurii au
zbughit-o, vraja melodiei rupându-se. În câteva
secunde, nu mai rămăseserăm decât noi doi.
— Unde mă aflu? L-am întrebat.
 Mă simţeam foarte calm şi câtuşi de puţin
temător.
— Are importanţă unde te afli? A replicat
băiatul. Avea un zâmbet plăcut, însă
următoarele lui vorbe m-au umplut brusc de
groază. Te-am adus în regiunea în care
sălăşluiesc, mi-a destăinuit el. Aici este ceea ce
voi numiţi „Întunericul”: locul de care vă temeţi
cel mai mult şi mai mult!
CAPITOLUL 13
O ÎNVOIALĂ
Mi-am ridicat privirea spre copacii care sclipeau
în argintiu. Chiar era posibil ca, într-adevăr,
acesta să fie Întunericul? M-am întrebat. În mod
sigur, nu era cum mă aşteptasem. Însă Pan avea
dreptate. Aceasta fusese cea mai mare dintre
temerile mele: să fiu târât spre Întuneric după
moarte. Însă mă aşteptasem ca Diavolul să fie de
vină pentru asta.
— Nu mi-am imaginat ca Întunericul să arate
aşa, i-am zis cu o voce de-abia mai sonoră decât
o şoaptă.
— Asta din cauză că nu este Întunericul, mi-a
răspuns Pan cu dulceaţă în glas.
— Dar tocmai spuneai că…
— Ascultă-mă bine, băiete. Am zis că este un loc
pe care voi îl numiţi Întunericul. În realitate,
aceasta este o lume de penumbră, care se întinde
între Limb şi Întunericul propriu-zis. Este un loc
pentru odihnă. Pentru mine, poartă numele de
Dealurile scobite, însă poporul Irlandei îi zice
Tech Duinn… sau, alteori, Lumea cealaltă. Zeii
lor au drag de locul acesta; la fel şi răposaţii lor
eroi. Însă majoritatea oamenilor n-ar putea
rămâne prea mult timp aici. Dar tu nu trebuie să
te temi acum de asta, fiindcă doar sufletul îţi e
prezent aici. Trupul ţi-a rămas pe platformă, cu
animalul acela urât mirositor.
— Dar Morrigan? E şi ea aici? M-am interesat,
ridicându-mi agitat privirea spre coroanele
copacilor.
— Mai vine din când în când, dar nu şi în clipa
de faţă.
— Sunt mort? Am vrut să ştiu.
— Încă nu, mi-a răspuns Pan, însă dacă mai
zăboveşti mult timp aici, cu siguranţă că vei fi.
Trupul de-abia îţi mai respiră. Trebuie să te
întorci cât mai repede cu putinţă, aşa că să nu
mai pierdem timpul. Te-am adus aici ca să
putem discuta. Am avut nevoie să-mi adun toate
puterile: sunt atras într-una în trupul ţapului
şi-mi vine tot mai greu să mă împotrivesc magiei
negre a magilor. Iar prezenţa în lumea voastră
mă înnebuneşte; de aceea, îi contaminez pe câte
unii cu aceeaşi nebunie.
— Despre ce vrei să discutăm? L-am întrebat.
Oare Pan chiar avea de gând să mă retrimită în
lumea mea?
— Am nevoie să faci ceva pentru mine. În
schimb, îţi vei păstra sănătatea mintală.
 Am încuviinţat, privindu-l precaut. Ce-ar fi
putut să vrea de la mine unul dintre Vechii Zei?
Ce-aş putea eu să împlinesc, iar el, nu?
— Tot ce trebuie să faci este să eliberezi copitele
ţapului din lanţurile de argint care le leagă, mi-a
explicat el.
— Şi cum aş putea să fac una ca asta? Am
mâinile legate, i-am amintit.
— Îţi va veni ţie vreo idee… sunt convins, a
replicat zâmbind Pan. Apoi, de îndată ce mă vei fi
eliberat, mă voi ocupa eu de restul.
— De restul? Ce vei face pe urmă?
— Voi părăsi trupul ţapului şi voi scăpa de sub
controlul magilor. Consider că este dezgustător
să fiu invocat astfel.
— Eu credeam că Vechii Zei îşi doresc să fie
veneraţi… i-am zis.
— Magii nu mă venerează cu adevărat; nu cu
respectul cuvenit. Ei se folosesc de mine pentru
propriile avantaje. Întrebuinţarea acestor
ritualuri oculte mă forţează să intru în trupul
ţapului şi mă stoarce de puteri, picătură cu
picătură. Pe mine mă slăbeşte, şi pe ei îi
întăreşte.
— Au câştigat deja ceva puteri? M-am interesat.
— Ceva… magia lor neagră va fi viguroasă
pentru o vreme, m-a informat el.
— O să fac tot ce-mi stă în puteri, l-am aprobat.
Dar aş mai vrea un lucru de la tine…
Pan m-a privit înălţându-şi sprâncenele.
 — Am o prietenă pe nume Alice care a fost dusă
de vie în lumea Întunericului. Ai putea să o
găseşti şi s-o eliberezi?
— Cine a dus-o acolo?
— Diavolul, i-am răspuns.
— Atunci, nu există nicio speranţă, a decretat
zeul. În lumea Întunericului, există numeroase
teritorii diferite. Am şi eu unul al meu acolo.
Fiecare fiinţă îşi are propriul teritoriu, generat de
propriile sale puteri. Diavolul îşi are legea lui şi
stăpâneşte peste cel mai întins dintre teritorii.
Este un loc îngrozitor în care să se afle o fiinţă
muritoare, fie că mai este sau nu în viaţă. Dac-aş
putea, te-aş ajuta. Însă sunt neputincios.
Şi-acum, trebuie să ne întoarcem. Nu mai am
suficientă energie ca să mai putem rămâne
amândoi mult timp aici.
I-am făcut un semn de încuviinţare, iar Pan a
reînceput să cânte din fluierul lui. Pretutindeni
în jurul nostru s-au auzit foşnete şi bătăi de
aripi, pe măsură ce vietăţile pătrundeau la loc în
luminiş, chemate de îmbietoarea lui muzică.
Dar, dintr-odată, sunetul fluierului a încetat;
totul a început să dispară, iar în faţa ochilor mi-a
apărut, încă o dată, întunericul.

M-am pomenit întins pe platformă.

Străduindu-mă să mă ridic în şezut, m-am uitat
în jos, spre piaţă, ca să mă asigur că nu mă vede
cineva. Apoi, l-am privit ţintă pe ţap. Mi-a
răspuns cu un behăit, aşa că i-am întors spatele
şi mi-am repezit mâinile spre botul lui. Îmi venise
în minte o cale prin care să-mi pot elibera
mâinile.
Ţapul mi-a adulmecat frânghia, după care a
început s-o roadă încântat. O dată sau de două
ori, mi-a ciupit şi pielea, făcându-mă să tresar,
însă animalul a avut nevoie doar de câteva
minute ca să mă elibereze.
Mi-am frecat mâinile ca să-mi restabilesc
circulaţia, după care mi-am concentrat atenţia
asupra problemei eliberării ţapului. Lanţurile de
argint care-l priponeau erau menite să ţină în
captivitate atât o creatură a Întunericului, cât şi
un animal pământesc. Nici gând să pot rupe
zalele cu mâinile goale. Aveam asupra mea cheia
specială capabilă să desfacă majoritatea
încuietorilor. Totuşi, din moment ce n-aveam de
unde să ştiu când ar mai putea să-mi fie
trebuincioasă, am ajuns la concluzia că, deşi ar fi
posibil s-o folosesc ca să rup una dintre zale, nu
merita s-o stric decât dacă nu mai aveam de ales.
Mi-am întors atenţia către belciugele care fixau
lanţurile de scândurile platformei. Luna
strălucea, aşa că eram în măsură să văd limpede
totul. Lemnul propriu-zis era nou şi rezistent şi
nici pomeneală să le pot smulge de-acolo. Însă
abia apoi am remarcat că lanţurile erau prinse de
două mici inele de fier, acestea fiind, la rândul
lor, fixate în şuruburi de scânduri. Oare puteam
să le deşurubez? În mod evident, magilor nu le
trecuse prin cap că s-ar găsi cineva dispus să
încerce. Era posibil să nu le fi strâns prea tare?
Am stat o clipă pe gânduri înainte de a-mi vârî
din nou mâna în buzunar, unde am găsit o
monedă. I-am strecurat muchia în şanţul de pe
capul şurubului şi am răsucit. Nu s-a clintit
deloc. Am apăsat cât am putut de tare şi, până la
urmă, a început să se mişte. În scurt timp, am
putut să-l deşurubez numai cu degetele.
Cel de-al doilea şurub s-a dovedit a fi cu mult
mai încăpăţânat. Aproape că mă cuprinsese
disperarea până să-l clintesc, iar şănţuleţul din
capul şurubului începuse să se strice, însă până
la urmă s-a desfăcut. În sfârşit, inelul s-a
desprins de scândură, iar ţapul s-a pomenit
eliberat.
Vietatea m-a privit şi a behăit o singură dată.
Am avut impresia că-şi încordează tot trupul;
apoi, spre marea mea uimire, a sărit jos de pe
platformă.
Am privit oripilat cum se prăbuşeşte ţapul şi
cum se izbeşte de pavaj cu un bufnet surd. N-a
scos niciun ţipăt la impact, însă picioarele i-au
zvâcnit de câteva ori şi o băltoacă de sânge a
început să se formeze dedesubt. Coroana i-a
căzut de pe cap şi s-a rostogolit mai departe, prin
piaţă. Acum am înţeles că prin moartea ţapului
avusese de gând Pan să se elibereze.
Zeul nu ne-a părăsit lumea în linişte: o pală
urlătoare de vânt s-a iscat de nicăieri, smucind
din ţâţâni toate ferestrele care dădeau spre piaţă
şi smulgând ţiglele de pe acoperişuri, făcându-le
să se zdrobească de caldarâm. Uşile au zburat
din balamale, iar liniştea nopţii a fost sfâşiată de
ţipete.
De teamă că platforma s-ar putea răsturna
dintr-o clipă într-alta, am început să cobor de pe
ea, căutând cu tălpile puncte de sprijin pe
stâlpul de lemn. Dar nu era cazul să-mi fac griji:
vântul îi avusese ca ţintă pe magi, care
ocupaseră camerele cu vedere spre piaţă; turnul,
aflat chiar în punctul de calm al furtunii, abia
dacă se clintise.
Luna îşi aşternea lumina peste tot şi nu-mi lăsa
nici cel mai mic ascunziş posibil, aşa că, până să
ajung la sol, i-am şi văzut pe magi
îndreptându-se spre construcţia de lemn. Unul
dintre ei a scos un strigăt de deznădejde când a
ajuns la trupul ţapului. Am pornit în goana mare
prin triunghiul pieţei, către strada din fund, însă
cineva, înarmat cu un cuţit cu lamă lungă şi
încovoiată, mi-a blocat trecerea. L-am ocolit în
fugă, îndreptându-mă spre râul care se întindea,
ca o panglică argintie, în depărtare. Dincolo de el
se vedeau copaci şi suprafeţe întunecoase,
umbrite. Imediat ce traversam podul, aveam
sorţi buni de scăpare.
Aruncând o privire înapoi, am observat că sunt
urmărit. Am încercat să-mi iuţesc paşii, însă
corpul nu-mi răspundea la comenzi, fiind încă
slăbit după ce petrecuse zile şi nopţi lungi pe
platforma aceea, expus furiei forţelor naturii şi
prea puţin hrănit. Când am privit înapoi încă o
dată, am văzut că urmăritorii câştigau teren cu
repeziciune. Însă eu eram acum tot mai aproape
de pod. Încă aveam o firavă şansă de a-l traversa
şi de a-mi găsi scăparea printre copaci.
Speranţa aceasta însă n-a avut viaţă prea lungă.
Am auzit tropotul copitelor în galop şi mi-am dat
seama că doar câteva clipe mă despărţeau de
momentul în care aveam fie să fiu din nou luat
prizonier, fie omorât. Cel dintâi călăreţ s-a
abătut asupră-mi din dreapta. I-am văzut spada
sclipind în lumina lunii şi m-am ferit spre stânga
când şi-a repezit-o spre ţeasta mea. Ori că
lovitura fusese menită să mă ucidă, ori că nu-şi
folosise decât latul spadei, nu aveam cum să-mi
dau seama, însă foarte curând am fost
înconjurat de ceilalţi călăreţi, cu armele
îndreptate spre mine, aşteptând să ne ajungă din
urmă şi pedeştrii.
Câteva clipe mai târziu, mâini brutale m-au
înşfăcat şi am fost târât din nou la deal, către
piaţă. Magistrul Doolan mă aştepta lângă turn,
întunecat la faţă.
— Ai multe lucruri pentru care trebuie să
răspunzi, băiete! Mi-a zis, trăgându-mi două
scatoalce după ceafă, de mi-au ţiuit urechile.
Mi-ar plăcea să te tai în felii cu mâna mea,
încetul cu încetul, însă i te voi dărui vrăjitoarei.
Ea va şti mai bine cum să te facă să suferi.
Şi, cu asta, am fost din nou legat de mâini şi de
picioare şi azvârlit pe spinarea unui cal. Peste tot
în jurul meu auzeam zarvă, pe măsură ce magii
şi însoţitorii lor se pregăteau să plece din
Killorglin. În scurt timp, am pornit,
îndreptându-ne spre sud într-un lung convoi.
Fără îndoială, magii se temeau de faptul că
membrii Alianţei ar putea profita de ocazie ca
să-i atace, aşa că ne-am deplasat cu atâta grabă,
încât cei care rămăseseră pe jos au fost siliţi să
meargă în pas alergător, ca să se ţină după cai.
Simţisem, pentru scurt timp, gustul libertăţii.
Acum, din câte aveam impresia, ne îndreptam
către refugiul magilor, spre fortul Staigue. După
afirmaţiile lui Shey, fortificaţiile acestuia erau
inexpugnabile. De îndată ce ajungeam înăuntru,
eram ca şi mort. Aveau să mă dea pe mâinile
vrăjitoarei.
În ciuda tuturor acestora, mi-am permis să
savurez mărunta satisfacţie a reflectării asupra
faptului că magii fuseseră forţaţi să-şi
abandoneze ceremonia.
Aceasta dăduse greş, iar eu fusesem cel care-i
împiedicase reuşita.
CAPITOLUL 14
CAPUL VRĂJIOAREI
Până la ivirea zorilor, ne adânciserăm destul de
mult printre dealurile din sud. Acum ploua
zdravăn, şi eu eram ud până la piele. Atârnam cu
capul în jos pe coastele calului, zgâlţâit chinuitor
în sus şi-n jos, aşa că principala imagine pe
care-o aveam în faţa ochilor era cea a solului
mlăştinos.
Cea dintâi vedere fugară a fortului Staigue am
avut-o când am fost tras de pe cal şi mi s-au
dezlegat picioarele. Mi-am ridicat privirea spre
ceea ce părea să fie un gigantic zid de piatră
uscată înălţându-se deasupra noastră, pietrele
fiind plasate cu dibăcie una deasupra alteia, fără
a întrebuinţa noroiul sau mortarul ca să le fixeze.
„Fort circular” era o denumire potrivită, fiindcă
exact asta era: un enorm cerc defensiv din piatră.
Toată lumea descăleca şi în scurt timp am aflat şi
de ce. În fort nu se putea pătrunde decât printr-o
poartă extrem de îngustă, mult prea
neîncăpătoare pentru un cal.
De îndată ce am trecut de deschizătura din zid,
am avut în faţa ochilor prima imagine din interior
a fortificaţiilor magilor. Nu exista acoperiş, însă
zidurile erau foarte înalte, cu nouă şiruri
separate de trepte din piatră ducând în sus, spre
metereze, loc de unde puteau fi respinşi
atacatorii. Pământul de dinăuntru fusese
frământat până la consistenţa unui mâl moale,
însă din loc în loc fuseseră presărate câteva
clădiri din scânduri. Clar, fortul din piatră era
foarte vechi, însă construcţiile acestea din lemn
păreau să fie de dată relativ recentă. Unele
dădeau impresia că ar fi destinate locuitului,
însă cea din centru, rotundă ca formă, avea
probabil o cu totul altă menire; tocmai spre
această clădire am fost târât.
N-am intrat imediat. Am fost silit să mă aşez în
noroi, înconjurat de patru paznici înarmaţi cu
spade. Cât timp am aşteptat, strâmta
deschizătură prin care pătrunseserăm în fort a
fost astupată ermetic cu pietre. Procedaseră cu
atâta dibăcie, încât nu se vedea nici cea mai mică
urmă a existenţei unei intrări în locul acela. Am
presupus că mai rămăsese totuşi cineva afară, ca
să mâne caii spre adăpost.
În cele din urmă, am fost ridicat pe picioare, şi
Măcelarul m-a condus în clădirea aceea
spaţioasă. Înăuntru se găsea un podium înălţat,
de formă circulară. Era vopsit şi lustruit, iar pe
suprafaţa lui fusese trasată o stea mare în cinci
colţuri, de genul celor întrebuinţate de magi
pentru invocarea vreunui demon sau a oricărei
alte creaturi supranaturale. Mai multe scaune şi
o masă fuseseră amplasate în centru. În jurul
podiumului era noroi şi probabil că se aflau acolo
cel puţin nouă paznici înarmaţi, afundaţi în el
până la glezne. Pe podium stăteau în picioare
şapte magi desculţi, iar aproape de marginea lui
l-am văzut pe Shaun Slăbănogul. Îşi ţinea în
braţe fiul, pe Konal, încă înfăşurat într-o pătură.
Shaun avea gluga trasă peste frunte, capul
plecat şi umbrit.
 Doolan s-a apropiat de marginea construcţiei
din lemn ca să i se adreseze.
— Unde e Scarabek? S-a răstit el.
— Am dat greş… în ciuda sforţărilor mele, ea e
încă prizonieră. Însă duşmanul ei e gata s-o ofere
în schimbul băiatului. Vă sfătuiesc să-i daţi
drumul – aici, Shaun a făcut un semn din cap
spre mine – şi aşa o s-o aveţi pe Scarabek la
îndemână, ca s-o sacrificaţi data viitoare când
vom încerca ritualul.
— Cine este duşmanul acesta? A întrebat cu
furie căpetenia magilor.
Shaun Slăbănogul şi-a ridicat capul şi, cu mâna
stângă, şi-a tras gluga pe spate, astfel încât
chipul să-i fie vizibil. Încă dinainte să rostească o
vorbă, am ştiut identitatea duşmanului care-l
biruise. Pe frunte îi avea săpat semnul, din care
curgea încă sânge.

— Numele ei este Grimalkin – e o vrăjitoare

asasină şi provine dintr-un puternic clan de
dincolo de ape. Niciodată n-am întâlnit pe cineva
cu atâta meşteşug. Toată magia şi toate puterile
mi s-au dovedit nefolositoare împotrivă-i. Am fost
în întregime la cheremul ei, a mărturisit Shaun.
Dintr-odată, m-am simţit inundat de o nouă
speranţă. Grimalkin era aici!
— E singură? A vrut să ştie Doolan. Sau
sprijinită de alţi membri ai clanului?
— E singură.
— Atunci, ne putem ocupa de ea.
Shaun şi-a abătut privirea.
— Cu toate că n-am izbutit să invocăm zeul,
încercarea noastră a dat ceva roade… Vocea
Măcelarului mustea de încredere. Ne-a întărit
puterile magice. Ea e doar una; dacă ne vom
aduna toţi puterile şi vom alimenta cu ele un
singur mag, atunci unul singur dintre noi va fi
de-ajuns ca s-o omoare. Şi eu îi voi fi călăul!
Doolan şi-a lăsat capul în jos şi a început să
bombăne ceva ca pentru el; cuvintele rostite erau
în Graiul Vechi, ceea ce însemna că întrebuinţa
magia neagră. Atunci, ceilalţi şapte magi au
îngenuncheat ciorchine la marginea podiumului,
intonând ceva timp de aproximativ un minut,
după care s-a făcut brusc tăcere.
Pe urmă, s-au apropiat de Doolan şi şi-au întins
braţele, aşezându-şi palmele pe capul lui, pe
umeri, pe omoplaţi şi pe piept. Au reînceput să
intoneze şi, ca rezultat, omul pe care-l
supranumiseră Măcelarul a închis ochii şi a
început să se cutremure.
Mi-am amintit cum desfăşuraseră un ritual
asemănător cu tunarii, în decursul asediului
asupra castelului Ballycarbery. Înainte ca magii
să le insufle putere, ei fuseseră ineficienţi; după,
deveniseră devastator de precişi şi spărseseră
zidul castelului. Doolan avea deja puteri
formidabile. Cât de primejdios avea să devină
acum? Oare era el capabil să reprezinte o
ameninţare reală la adresa lui Grimalkin?
În cele din urmă, magii au tăcut şi şi-au retras
mâinile.
— Acum, plec! I-a anunţat Măcelarul,
dezvelindu-şi dinţii. Mă voi întoarce ducând
capul duşmanului nostru!
A ieşit din sală şi am fost târât după el. M-am
întrebat cum avea să procedeze ca să iasă din
fort. Doar nu era nevoie să se înlăture pietrele
care astupau acum ieşirea, nu? Magul s-a
îndreptat spre cea mai apropiată dintre scările
ducând în jos, de pe meterezele din capătul de
sus al zidurilor. Lângă ele se înălţa un stâlp de
piatră. De acesta era legată o frânghie lungă şi
rezistentă, făcută colac dedesubt. Doolan a
apucat-o de un capăt, târând frânghia după el în
timp ce urca. L-am văzut cum o aruncă dincolo
de zid. Pe urmă, s-a căţărat pe muchia lui şi a
dispărut de cealaltă parte. Cobora până jos pe
frânghie.
După câtva timp, a scos un strigăt şi unul dintre
paznici a dat fuga spre stâlp şi a început să tragă
de frânghie. Capătul acesteia şi-a făcut apariţia
pe deasupra zidului şi a început să coboare
treptele, şerpuind iute ca o năpârcă. Atunci, am
fost silit să mă las din nou pe vine în noroiul
umed. După care am aşteptat.
Am aşteptat ziua întreagă şi nu s-a mai
întâmplat nimic. Mi-au schimbat străjerii în
două rânduri. Din nou, eram ud până la piele,
tremurând de frig şi de umezeală şi fiind în
pragul morţii prin înfometare.
Deodată, la amurg, am auzit un răcnet în
depărtare. Părea să fie unul de profundă
suferinţă.
Unul dintre paznicii mei a scuipat în noroi.
— Un animal, nimic altceva, a rostit
dispreţuitor.
Cu toate acestea, experienţa mea de ucenic de
vraci îmi spunea că, mult mai probabil, fusese
un urlet omenesc.
Din când în când, câte unul dintre magi se
căţăra pe metereze şi privea cu atenţie prin
noapte. Între timp, chiar dacă ţineam seama de
altitudinea terenului, tot ar fi trebuit să vedem
luna spre răsărit. Însă norii grei promiteau şi mai
multă ploaie, şi cerul nopţii devenea din ce în ce
mai întunecat. Atârnaseră felinare de cârligele
fixate în ziduri, însă, din cine ştie ce motiv,
lumina dată de acestea era slabă, de parcă însuşi
întunericul ar fi fost vâscos şi dens. Auzeam
vocile magilor, însă înfundate şi nedesluşite.
Deodată, s-a auzit un strigăt puternic şi limpede
de dincolo de zid:
— Coborâţi frânghia!
Am recunoscut vocea aceea profundă şi
grosolană. Îi aparţinea Măcelarului. Să-i fi fost
încercarea încununată de reuşită? M-am
întrebat.
Unul dintre paznici a aruncat jos capătul
frânghiei şi, câteva clipe mai târziu, Doolan şi-a
făcut apariţia pe metereze; soldatul a întins un
felinar cât mai aproape de faţa lui. Doolan a
pornit înainte, coborând treptele. Când a ajuns
pe noroiul de jos şi s-a apropiat de cel dintâi
felinar fixat de zid, am observat că ducea ceva în
mâna stângă. Între timp, apăruse şi Shaun
Slăbănogul din coliba aceea de formă rotundă,
urmat îndeaproape de o jumătate de duzină de
magi.
Au rămas toţi să aştepte în spatele meu, în timp
ce Doolan păşea apăsat prin noroi. Cu mâna
dreaptă, şi-a scos de la cingătoare un cuţit lung,
cu lama pătată de sânge; în stânga ţinea
nepăsător de păr un cap retezat. Greaţa mi s-a
lăsat până în fundul stomacului. Măcelarul l-a
ridicat, astfel încât să-l poată vedea bine toţi
magii.
Recunoşteam chipul – deopotrivă frumos, dar şi
crud, cu pomeţii înalţi şi buzele vopsite cu negru.
— Iată! Capul vrăjitoarei! A urlat el.
Aveam în faţa ochilor chipul vrăjitoarei asasine.
Grimalkin era moartă.
CAPITOLUL 15
ÎNGERUL NEGRU
Inima mi s-a prăbuşit în ghete. Totul era
pierdut. Singura mea speranţă de scăpare îmi
fusese răpită. De asemenea, Grimalkin ne oferise
unica şansă reală de a-l putea lega vreodată pe
Diavol. Simţeam în acelaşi timp şi tristeţe.
Fusese o vrăjitoare malefică, asasina clanului
Malkin, însă luptaserăm împreună, umăr lângă
umăr. Fără ajutorul lui Grimalkin, aş fi fost mort
deja.
— Scarabek unde e? S-a interesat Shaun
Slăbănogul.
— E într-un loc destul de sigur, i-a răspuns
Doolan, însă a fost rănită în încăierare. Eu am
venit înainte, ca să vă aduc ştirea. Mă lasă cu
toată bucuria să mă ocup eu de băiat şi să-i
dăruiesc moartea înceată pe care o merită pe
drept. Şi voi începe chiar de-acum, a adăugat el,
ridicându-şi cuţitul şi lingând sângele de pe
lunga-i lamă.
M-au smucit în picioare şi mi-au retezat
legăturile. Apoi, Shaun m-a apucat de păr şi m-a
târât spre căpetenia magilor.
— A venit moartea după tine, băiete! A strigat el.
Priveşte-i înfricoşătorul chip!
Doolan, Măcelarul, zâmbea necruţător. Apoi
însă, a rostit ceva extrem de ciudat.
— Moartea şi-a trimis îngerul negru în locul ei!
Îngerul negru? Ce-o vrea să spună?
Mi-am întors privirea spre Doolan şi am
constatat ceva bizar la el. Deasupra capului îi
pâlpâia o lumină purpurie, iar chipul parcă i se
topea. Îşi schimba înfăţişarea. Acum, buzele îi
erau negre. Şi fruntea părea să-i fie mai îngustă,
iar pomeţii, mai înălţaţi. Nu mai era chipul
căpeteniei magilor.
Era al lui Grimalkin.
Ca de obicei, vrăjitoarea asasină era îmbrăcată
pentru înfruntarea morţii: avea trupul brăzdat
de curele din piele, fiecare dintre acestea
susţinând mai multe teci; tecile îi găzduiau
ucigătoarele lame, ca şi foarfeca întrebuinţată de
ea pentru retezarea falangelor degetelor mari ale
duşmanilor înfrânţi. De umărul stâng avea
atârnat un sac din cânepă groasă. Acesta ce
nouă armă o mai conţine? M-am întrebat în
sinea mea. Avea buzele pictate cu negru şi, când
a deschis gura, i-am văzut dinţii aceia
înfricoşători, piliţi astfel încât să aibă vârfuri
ascuţite. Arăta primejdioasă, ucigaşă din cap
până-n picioare.
Vrăjitoarea asasină folosise o mantie de magie
neagră ca să-şi amăgească inamicul. M-am
simţit inundat de un val de bucurie: încă nu
eram mort. În mâna stângă, Grimalkin ţinea
capul retezat al lui Doolan, pe care acum tocmai
îl azvârlea, cu o mişcare dispreţuitoare, în noroi.
Dintr-o singură mişcare cursivă, şi-a aruncat
apoi cuţitul spre mine cu o forţă teribilă. Însă nu
eu eram ţinta, iar Grimalkin rareori dădea greş.
Shaun Slăbănogul a scos un urlet, iar mâna i-a
zvâcnit înainte de a-mi da drumul la păr.
Întorcându-mă, l-am privit cum cade în
genunchi, în mâl, cu cuţitul înfipt în piept
până-n plăsele. Magii din jurul meu, cuprinşi de
panică, au început să se dea îndărăt,
îndepărtându-se de vrăjitoare.
Grimalkin s-a năpustit înainte, m-a apucat de
umărul stâng şi m-a rotit ca pe un titirez până în
spatele ei.
Am alunecat şi m-am pomenit în patru labe în
noroi. Acum, ea se afla între mine şi duşmanii
noştri, lăsată pe vine, pregătită să atace. Unul
dintre soldaţi a aruncat o suliţă spre pieptul ei.
Ţintise bine şi se mişcase iute, însă în ultima
clipă ea a împins-o deoparte cu muchia palmei,
azvârlind în acelaşi timp şi ea un cuţit. Soldatul a
murit chiar înainte ca suliţa deviată să atingă
pământul. M-am grăbit să mă ridic în picioare.
— Dă fuga spre scară! Foloseşte-te de frânghie!
Mi-a strigat vrăjitoarea, arătându-mi spre zid.
M-am supus poruncii ei, însă după lungile zile şi
nopţi de captivitate şi de rele tratamente, nu
eram deloc în formă. Îmi simţeam picioarele
trândave, iar mâlul îmi sorbea cizmele şi-mi
întârzia înaintarea. Întorcând capul să privesc în
urmă, am văzut că Grimalkin nu încerca
nicidecum să mă urmeze. Ea se bătea cu o
duzină de magi şi de soldaţi, răsucindu-se şi
spintecând. Auzeam urlete şi gemete de agonie în
timp ce tăişurile ei crestau şi împungeau,
mânându-şi înapoi inamicul.
Ajungând la scară, am început să urc treptele
cât puteam de repede, deşi picioarele îmi erau
grele ca plumbul. Când am ajuns pe metereze,
am privit iar înapoi, în jos. Grimalkin se afla în
plină retragere şi se lupta acum lângă stâlpul de
fier de care era legat capătul frânghiei.
Dintr-odată, am remarcat o mare primejdie. De
îndată ce şi-ar fi părăsit această poziţie şi ar fi
încercat să fugă şi ea, duşmanii i-ar fi retezat
frânghia. Sigur o fi şi ea conştientă de pericol,
m-am gândit. Aşa că m-am căţărat dincolo de
muchia zidului şi am început să cobor. Mă
simţeam ameţit şi mă tot roteam în jurul
frânghiei, fiindu-mi greu să mă ţin de ea.
Până la urmă, rămas fără suflu şi slăbit de efort,
am ajuns la sol şi am privit în sus. Se auzeau
strigăte de dincolo de metereze; apoi, Grimalkin
şi-a făcut apariţia pe coama zidului şi şi-a
început rapida coborâre. Îmi simţeam inima în
gât, însă am văzut-o dintr-odată lângă mine,
arătându-mi spre răsărit.
— Cea mai bună şansă a noastră e să mergem
pe-acolo, de-a lungul coastei! Mi-a zis ea.
Şi, fără să mai aştepte răspuns, a pornit în fugă;
m-am ţinut după ea cât am putut de bine, însă
de la un moment dat a început să se îndepărteze
tot mai mult de mine. Până la urmă, s-a oprit şi a
venit înapoi spre mine. Întorcând capul, puteam
să zăresc în depărtare luminile torţelor.
— Sunt prea mulţi ca să ne putem lupta cu ei,
mi-a zis. În scurt timp, îşi vor trimite şi călăreţii.
E cazul să te mişti mai repede. Vieţile noastre
depind de asta.
Mintea mea era dispusă s-o asculte, însă trupul,
pur şi simplu, nu era capabil să se arate pe
potriva cerinţelor ei.
— Nu pot, i-am răspuns. Am stat legat zile de-a
rândul şi am mâncat foarte puţin. Îmi pare rău,
dar chiar n-am putere.
Fără să mai spună o vorbă, vrăjitoarea m-a
înşfăcat de picioare şi m-a săltat pe umerii ei, ca
şi cum n-aş fi cântărit mai mult decât un sac cu
puf. După care a pornit spre est.
Grimalkin a mai alergat timp de cel puţin o oră.
La un moment dat, a sărit peste un curs de apă;
într-o altă ocazie, a alunecat pe o pantă şi a căzut
în genunchi. Nu mai ştiu altceva decât că am fost
dus într-un soi de adăpost şi lăsat jos, pe
pământ. Apoi, am căzut într-un somn adânc.
Când m-am trezit, Grimalkin gătea ceva
deasupra unui foc, iar fumul plutea în sus, spre
un horn.
M-am ridicat încet în capul oaselor şi am privit
în jur. Era ziuă şi ne adăposteam într-o colibă
părăsită. Nu reuşeam să văd nici urmă de mobilă
şi era evident că animalele se folosiseră înaintea
noastră de refugiul acesta. Pe lespezile de piatră
din apropierea pragului se vedeau căcăreze de
oaie. Coliba nu mai avea uşă şi singura ei
fereastră fusese spartă. Era curent, dar bine
măcar că acoperişul părea încă întreg şi era
uscat înăuntru.
 Vrăjitoarea asasină stătea pe vine în faţa vetrei,
răsucind cu încetineală doi iepuri înfipţi în câte-o
frigare. Întorcându-se, mi-a adresat un zâmbet,
scoţându-şi la iveală dinţii ascuţiţi.
Apoi, spre surprinderea mea, mi-am văzut
toiagul rezemat de perete în colţul cel mai
îndepărtat al încăperii.
— Ţi-am recuperat toiagul din coliba lui
Scarabek şi l-am lăsat aici, în drumul meu spre
Staigue. Te simţi mai bine acum? M-a întrebat.
Am încuviinţat din cap.
— Da, şi-ţi mulţumesc pentru că mi-ai salvat
viaţa. Din nou, am accentuat, după care am
arătat în direcţia focului. Nu-ţi faci probleme din
pricina fumului care iese pe coş? Au încetat să ne
mai caute?
— Nu, dar n-au cum să ne găsească aici: am
învăluit zona cu o mantie magică. De îndată ce se
lasă noaptea, ne continuăm drumul.
— Încotro ne îndreptăm? M-am interesat eu.
— Spre Kenmare, să-ţi întâlnim magistrul.
— Ai stat deja de vorbă cu el?
— Da. A reuşit să ajungă înapoi acolo… cu toate
că Alice n-a mai fost cu el, şi eu n-am mai luat
legătura cu ea. Acum e foarte departe de
protecţia urciorului cu sânge.
Mi-am lăsat capul în jos.
— Urciorul cu sânge nu mai are cum s-o ajute
acum, i-am zis întristat. Scarabek, vrăjitoarea
celtică, i-a dat-o Diavolului pe Alice, iar el a
luat-o pe teritoriul lui.
— Biata fată, a zis Grimalkin. Atunci, e
pierdută. Nu mai avem nimic de făcut pentru ea.
Mi-aş fi dorit să fi ştiut asta. I-am dat drumul lui
Scarabek. Îmi servise scopul: nu era decât
mijlocul de a te elibera pe tine. Ar fi trebuit s-o
omor!
Auzindu-i cuvintele, am simţit un junghi de
durere în piept. Îmi confirmau ceea ce deja
credeam în legătură cu Alice; însă, venind de pe
buzele vrăjitoarei asasine, aveau o îngrozitoare
fermitate.
— Acum, că e liberă, Scarabek va porni din nou
în căutarea mea, i-am zis lui Grimalkin. Eram cu
Bill Arkwright atunci când el i-a omorât sora
geamănă. Ea caută să se răzbune şi abia apoi să
mă dăruiască Diavolului.
— Nu trebuie să-ţi faci griji. Vei fi în siguranţă
avându-mă pe mine alături, mi-a zis Grimalkin.
În plus, am mai luat şi altceva din coliba
vrăjitoarei.
Atunci, mi-a întins sacul de cânepă pe care-l
observasem mai devreme. L-am desfăcut şi, spre
încântarea mea, am văzut că în el era lanţul meu
de argint.
— Pune-l deoparte, mi-a cerut Grimalkin. Chiar
şi să-l ridic în sac, şi tot mi-a ars degetele. Nu pot
suporta să fiu în apropierea lui!
Apoi, mi-a întins o frigare.
— Mănâncă. O să ai nevoie de putere.
 Un timp, am stat să mestecăm în tăcere.
Iepurele avea un gust delicios. Eram lihnit de
foame şi-mi tot ardeam gura în nerăbdarea mea
de a-l înfuleca mai repede.
— Cum a primit magistrul tău ştirea despre
urciorul cu sânge? M-a întrebat Grimalkin. Mie
nu mi-a spus prea multe; părea preocupat,
adâncit în gânduri. Nu-i venea prea uşor să
accepte faptul că ucenicul lui se află sub
protecţia magiei negre.
— A primit-o foarte rău, i-am răspuns, pipăind
instinctiv, să văd dacă-l mai aveam în buzunar.
Pentru o clipă, am avut impresia că o să-l spargă
imediat… trimiţându-ne pe tustrei pentru
totdeauna în Întuneric, însă apoi a lăsat-o mai
moale; a fost de parcă planul tău i-ar fi dăruit noi
speranţe. Viaţa i-a dat lovituri grele în ultimele
luni. Casa şi biblioteca i-au ars până în temelii –
moştenirea pe care era dator s-o păstreze în
bună stare. De atunci, n-a mai fost acelaşi.
— Ei bine, nu s-ar mai fi aşteptat nici să fim
aliaţi după ce-a fost în Grecia. Nici asta nu cred
că i-a venit uşor s-o accepte, a observat ea.
— Ţi-a spus Alice că urciorul s-a crăpat şi că
efectul a început să-i dispară?
Grimalkin a încuviinţat.
— Mi-a spus, şi e de o importanţă esenţială să
rezolvăm cât mai curând posibil cu Diavolul.
— Cum ai reuşit să scapi din Scoţia? M-am
interesat.
 — Înfricoşând un biet pescar şi convingându-l
să mă aducă încoace, mi-a răspuns ea cu un
zâmbet aprig. L-am răsplătit cruţându-i viaţa.
— Şi cum mai merg treburile prin Comitat? Am
mai întrebat-o, lingându-mi degetele de ultimele
rămăşiţe suculente ale iepurelui.
— În clipa de faţă, foarte rău. Oamenii nu mai
au nimic: soldaţii duşmani le-au luat totul. Dar
n-o să mai reziste ei la nesfârşit.
— Totuşi, e posibil să mai avem mult de aşteptat
până să ne putem aventura spre casă, am dedus
eu.
Gândul mi-a zburat spre familia mea, rămasă în
Comitat. Cum reuşeau să supravieţuiască ei
ocupaţiei inamice? Era foarte posibil ca ferma să
fi fost devastată şi animalele furate, ca să fie
căsăpite pentru hrana oştilor. Oare fraţii mei,
Jack şi James, or fi încercat să se împotrivească?
Dacă da, atunci însemna că erau deja morţi.
— Inamicul a înaintat prea departe: efectivele şi
liniile lor de aprovizionare s-au întins şi s-au
subţiat prea mult, a afirmat Grimalkin. Şi încă
n-au reuşit să înfrângă comitatele din
extremitatea nordică. Dincolo de ele se adună
scoţienii de la şes; la primăvară, lor li se vor
alătura cei de la munte. Pe urmă, se vor avânta şi
vor ataca împreună: noi, vrăjitoarele, ne vom
juca rolul nostru. Vor fi numeroase morţi. Vom
împinge inamicul spre sud, apoi pe mare.
Prezicătoarele noastre au văzut deja asta.
 Vrăjitoarele prezicătoare vedeau, într-adevăr,
viitorul, însă ştiam că era posibil şi ca ele să se
înşele, aşa că n-am mai comentat. În schimb,
i-am îndrumat gândurile lui Grimalkin către cel
mai puternic dintre duşmanii noştri.
— Şi tu chiar crezi că am putea să-l legăm pe
Diavol? Am întrebat-o.
— Altfel aş mai fi bătut tot drumul ăsta? Mi-a
replicat ea, adresându-mi un zâmbet scurt. Cu
toate că e necesar să discutăm totul cu John
Gregory. Încercarea va fi primejdioasă şi ne-ar
putea aduce tuturor sfârşitul. E un risc mare…
dar, da, eu chiar cred că se poate înfăptui. Locul
în care va fi legat Diavolul este foarte important.
Trebuie să existe posibilitatea ascunderii lui faţă
de cei care ar putea dori să-l descopere.
— Prin magie neagră?
Vrăjitoarea asasină a dat aprobator din cap.
— Da, voi înfăşură locul cu o mantie de magie
neagră. Dar trebuie să fie izolat: nu ne putem
permite să dea cineva din întâmplare peste el.
***
După lăsarea întunericului, ne-am continuat
drumul spre Kenmare. Acum, mă simţeam mult
mai în putere şi eram încântat să-mi simt toiagul
în mână şi să aud familiarul clinchet al
argintului în buzunar. În cea mai mare parte a
timpului, am mers în tăcere, umăr la umăr; cu
toate acestea, fiindcă mă preocupau gândurile
referitoare la soarta lui Alice, până la urmă am
deschis din nou subiectul.
— Şi chiar nu există nicio speranţă pentru
Alice? Am întrebat-o. Nicio cale de a o readuce în
lumea noastră?
— Mă tem că n-avem nimic de făcut. Mi-aş fi
dorit să fie altminteri.
— Dar dacă izbutim să-l legăm pe Diavol? Asta
n-ar schimba situaţia?
— Când vom distruge urciorul cu sânge, el va
veni, disperat să te înhaţe. O va lăsa acolo pe
Alice şi acolo va rămâne. Ştiu că e un fapt
îngrozitor de acceptat… dar consolează-te cu
gândul că, de îndată ce el va fi legat şi-i vor fi
retezate legăturile cu teritoriul său, suferinţele
lui Alice în mod sigur se vor mai domoli. El nu va
mai fi acolo, să i le producă.
Încercarea lui Grimalkin de a mă consola nu
avea sorţi de izbândă. M-am gândit la Alice,
prizonieră în beznă, singură, înfricoşată şi pradă
unor chinuri inimaginabile. Mi-am amintit
cuvintele lui Pan…
Diavolul îşi are legea lui şi stăpâneşte peste cel
mai întins dintre teritorii. Este un loc îngrozitor
în care să se afle o fiinţă muritoare, fie că mai
este sau nu în viaţă.
CAPITOLUL 16
BÂRLOGUL DRAGONULUI
Am ajuns în Kenmare cam cu două ore înainte
de răsăritul soarelui şi eram aproape de zidul
înalt care înconjura conacul fortificat al lui Shey
când ne-au oprit la poartă câţiva paznici agresivi.
Grimalkin a scos la iveală un pumnal şi şi-a
dezvelit dinţii ascuţiţi. La lumina felinarului,
arăta întru totul ca o vrăjitoare înfricoşătoare ce
era, aşa că oamenii, deşi mă recunoscuseră,
manifestau prudenţă în faţa ei şi erau pregătiţi
s-o atace.
Erau cinci la număr, însă nu le-aş fi dat cine ştie
ce şanse împotriva lui Grimalkin. Cu toate
acestea, raţiunea a ieşit biruitoare şi i-am
convins să-l trimită pe unul dintre ei să-i
trezească pe Shey şi pe Vraci. Soldatul s-a întors
repede, mormăind cuvinte de scuză, şi am fost
conduşi degrabă înăuntru.
Am avut o scurtă întrevedere între patru ochi cu
magistrul meu şi i-am povestit tot ce se
petrecuse. Când am ajuns la partea cu dispariţia
Diavolului, care se întorsese pe tărâmul
Întunericului luând-o cu el şi pe îngrozita Alice,
mi s-a pus un nod în gât şi am hohotit, cu ochii
plini de lacrimi.
Vraciul m-a bătut cu blândeţe pe umăr.
— Nu prea am ce să spun ca să te fac să te simţi
mai bine, băiete. Tu doar încearcă să fii tare.
Grimalkin şi cu mine ne-am alăturat Vraciului
şi lui Shey în biroul din aripa de est a castelului,
unde un foc din turbă ardea în vatră.
Cred că nu mă aşteptasem să-l mai văd vreodată
viu pe şeful Alianţei Funciare, gândindu-mă că
sigur avea să fie omorât după ce inamicul
spărsese zidurile castelului Ballycarbery. Totuşi,
el ne-a explicat că pe magi nu-i interesase decât
să şi-l recupereze pe confratele lor, luat prizonier
de noi, astfel încât să-l poată sacrifica. Din
moment ce-şi atinseseră scopul, încetaseră
imediat asediul.
— Te-ai descurcat foarte bine, băiete! M-a
felicitat Shey. Una dintre iscoadele noastre mi-a
adus vestea. Magistrul Doolan e mort. De unul
singur, cu mâinile goale, ai pus capăt ritualului.
Ţi-a trebuit ceva curaj ca să eliberezi ţapul şi să-l
împingi jos de pe platformă.
— În realitate, n-am fost chiar singur, i-am
mărturisit, după care le-am explicat totul în
legătură cu vizita mea în Dealurile scobite şi rolul
jucat de Pan în întreaga întâmplare.
M-au ascultat cu toţii în tăcere, însă când am
încheiat, Shey şi-a întins braţul şi m-a bătut
prieteneşte pe spate.
— Ai dat dovadă de un curaj incredibil, mi-a zis.
Cei mai mulţi s-ar fi lăsat înnebuniţi de el.
— Într-adevăr, însă el, ca şi mine, e al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu, i-a explicat Vraciul. În
astfel de situaţii, asta ne dăruieşte o forţă care
altora le lipseşte.
— Poate, a intervenit Grimalkin, însă Tom e mai
mult decât atât. Aminteşte-ţi, prin vene îi curge
sângele mamei sale. Chiar ai impresia că Pan ar
fi catadicsit să coopereze cu tine, John Gregory,
în felul ăsta? N-aş prea crede.
 Vraciul nu i-a răspuns, însă nici n-a
contrazis-o. În loc de asta, s-a întins peste masă
şi a luat harta lui Shey, care înfăţişa ţinutul
Kerry. Apoi, a despăturit-o şi a întins-o pe masă.
— Am dreptate dacă afirm că sunteţi iar într-un
punct mort cu magii? A întrebat, privindu-l drept
în ochi pe conducătorul Alianţei Funciare.
Shey a dat aprobator din cap.
— Mă tem că da. Chiar dacă ritualurile s-au
sfârşit prematur, ei tot au câştigat o oarecare
putere… orice alt atac pornit acum împotriva lor
ar putea fi riscant.
— Ei bine, noi vom încerca un lucru extrem de
primejdios, însă dacă ne reuşeşte, ar putea să-i
fie de folos şi cauzei voastre, a continuat Vraciul.
Vom încerca să-l capturăm şi să-l legăm pe
Diavol – pe Necuratul în persoană. Dacă vom
izbuti, puterile Întunericului şi ale tuturor
celorlalţi slujitori ai acestuia se vor reduce. Da,
da, şi aici sunt incluse şi cele ale magilor. Dar
ceea ce ne trebuie este un loc izolat – unul
potrivit pentru legarea lui. Acesta este ţinutul
vostru… ce propuneţi? I-a întrebat, arătându-i
spre hartă.
Shey s-a ridicat în picioare, s-a rezemat cu
mâinile de tăblia mesei şi a început să studieze
harta, trasând cu degetul arătător contururile
coastei de sud-vest, spre Cahersiveen, înainte de
a trece spre interior.
— Aici e o biserică ruinată, ne-a informat,
împungând cu degetul un punct de pe hartă. La
Kealnagore. Localnicii cred că e bântuită, aşa că
se ţin departe de ea. N-aţi putea să alegeţi un loc
mai bun ca ăsta.
— E puţin cam prea aproape de fortul Staigue, a
remarcat Vraciul. Ultimul lucru pe care ni l-am
dori ar fi ca tocmai un mag să nimerească peste
el… mai ales în timp ce ne ocupăm de legare.
Auzindu-l, Shey şi-a mutat degetul spre est,
ciocănind peste Kenmare.
— Atunci, de ce n-aţi încerca pe-aproape
de-aici? Este, probabil, regiunea în care este cel
mai puţin probabil să intervină magii. Şi există
un loc pe care majoritatea localnicilor îl evită, un
cerc din pietre aflat în imediata apropiere a
satului.
— E tot un loc bântuit? L-a întrebat Vraciul.
Shey a clătinat din cap.
— Sigur e ceva acolo, dar poate că nu o fantomă.
Am vizitat locul o dată, pentru un rămăşag, şi am
simţit eu însumi… cu toate că n-am putut să văd
nimic. E un loc înfricoşător, mai ales după ce se
lasă întunericul. Tremuram într-una… eram,
pur şi simplu, conştient de faptul că e ceva prin
apropiere, ceva imens şi îngrozitor. Până şi la
lumina zilei, oamenii se ţin la distanţă destul de
mare.
— Ei bine, atunci propun să mergem să vedem
cercul acesta din pietre despre care se spune că
ar fi bântuit, a conchis zâmbind Vraciul. E
posibil să fie exact ce căutăm!

Era o dimineaţă luminoasă şi senină, iar

pământul era acoperit de chiciură. Deocamdată,
soarele dădea prea puţină căldură, şi răsuflările
noastre produceau aburi în aerul rece. Cum
cercul de pietre nu se găsea departe de casa lui
Shey, am pornit înainte de micul dejun, de
îndată ce s-a luminat afară. Era o vreme perfectă
pentru plimbare, aşa că am luat şi câinii cu noi.
Ei s-au pornit să alerge înaintea noastră, lătrând
entuziasmaţi, bucuroşi să se vadă din nou în
câmp deschis şi împreună cu noi.
În scurt timp, am zărit în depărtare cercul de
pietre. Era pe un mic deal, înconjurat din trei
părţi de copaci. În decursul călătoriilor mele
împreună cu Vraciul, mai văzusem astfel de
cercuri, alcătuite din pietre mult mai mari,
aşezate în picioare. Unele dintre cele de aici nu
erau mai mari decât nişte bolovani; le-am
numărat, erau douăsprezece în total.
Când am ajuns la cerc, cei trei câini-lupi au
început deodată să chelălăie; apoi, s-au aşezat la
marginea lui şi n-au vrut să mai înainteze.
Şi eu am simţit imediat ceva. Un frison rece mi-a
străbătut şira spinării. Ceva legat de Întuneric
era prin apropiere. Însă, spre surprinderea mea,
magistrul mi-a adresat unul dintre atât de rarele
lui zâmbete.
— Nici că se putea să nimerim mai bine, băiete!
Mi-a zis el. Ceea ce avem noi aici este un dragon,
şi încă unul cu totul special! Acesta este bârlogul
dragonului!
L-am urmat înăuntrul cercului de pietre. Shey
părea îngrijorat. Până şi Grimalkin arăta
încordată, ţinându-şi mâna pe mânerul celui mai
mare cuţit al ei. Mi-am amintit vag că citisem
despre astfel de creaturi în Bestiarul Vraciului.
— Cei mai mulţi oameni cred că un dragon nu e
altceva decât o uriaşă şopârlă care scoate fum şi
foc pe nări, însă un dragon veritabil este un
elemental, ne-a explicat Vraciul. Sunt spirite ale
aerului, invizibile, însă de dimensiuni imense.
Acesta de faţă este, probabil, încolăcit în
interiorul dealului. Ei îşi duc vieţile într-un ritm
cu totul diferit faţă de cel al nostru, al oamenilor.
Pentru ei, o viaţă de-a noastră durează cât o
clipire din ochi. Majoritatea oamenilor cu greu ar
simţi măcar prezenţa unui dragon, însă acesta
de-aici este mai puternic decât în mod obişnuit.
Nu-l simţiţi cât este de malefic? Suficient cât să-i
ţină la distanţă pe oameni… iar asta e exact ceea
ce vrem. Pe urmă, încruntându-se, s-a întors cu
faţa spre Shey. Cu toate acestea, pe un adevărat
slujitor al Întunericului nu l-ar îngrijora. Nu
putem garanta că regiunea aceasta va rămâne pe
veşnicie sigură şi sub stăpânirea voastră.
— O pot învălui cu o mantie, a propus
Grimalkin. Chiar dacă magii şi-ar aşeza tabăra
în vecinătatea pietrelor, n-ar bănui ce anume a
fost aici. Desigur, mai există şi alţi slujitori
puternici ai Întunericului care ar putea să
zărească dincolo de magia mea… Dar să începem
cu începutul…
— Da, n-are rost să mai amânăm, a aprobat-o
Vraciul. Să ne pornim pregătirile. Vom încerca
să-l legăm aici, chiar în centrul cercului, unde
este încolăcit dragonul. Acum, voi avea nevoie de
serviciile unui pietrar, dar şi de ale unui bun
maşinist. Trebuie să fie meşteri în care să avem
încredere că-şi vor ţine gurile închise. Ai putea
să-mi găseşti aşa ceva? A întrebat, întorcându-se
din nou spre Shey.
— Ştiu un pietrar excelent prin părţile locului,
i-a răspuns acesta. E posibil să fie ceva mai
dificil cu maşinistul, însă o să fac cercetări.
— Iar eu am nevoie de altceva de la dumneata, a
intervenit Grimalkin. Trebuie să meşteresc
ţepuşe şi piroane cu care să-l legăm pe Diavol.
Am observat că ai grajduri întinse în spatele
casei; ai cumva şi o forjă?
— Da, şi un fierar excelent, pe care vi-l voi pune
la dispoziţie.
— Fierăria în sine mi-ar fi de ajuns. Eu lucrez
singură, a replicat Grimalkin încruntându-se. Aş
prefera să-mi încep cât mai curând posibil
munca.
— Desigur… vă conduc îndată într-acolo, a
răspuns agitat Shey, în mod evident intimidat de
vrăjitoare.
 — Aşa, a încuviinţat Vraciul; între timp, eu şi
băiatul vom începe să ne ocupăm de groapă.
După ce ne-am întors acasă şi am mâncat un
mic dejun uşor, ne-am luat sacii şi două cazmale
zdravene, pentru săpat. Părea foarte probabil ca
vremea să rămână frumoasă pentru tot restul
zilei. Era cazul să ne începem treaba. N-ar fi avut
niciun haz să săpăm pe ploaie.
— Bun, a rostit Vraciul după ce am lăsat jos
sacii şi cazmalele, aproape de centrul cercului
alcătuit din pietre. E un loc foarte bun. Dă-mi o
cazma, băiete! A înfipt unealta adânc în
pământul moale şi a scos un mormăit de
satisfacţie. Săpatul ar trebui să fie relativ uşor.
Dar, mai întâi, voi însemna marginile gropii, a
hotărât el, scoţând din sac un metru pliant. Ar fi
de preferat s-o facem încăpătoare; nu mă
îndoiesc că Diavolul îşi va face apariţia sub
aceeaşi formă ca data trecută, aşa că trebuie să
fie de cel puţin trei ori mai mare decât o groapă
pentru duhuri. Nădăjduiesc că ţi-ai recăpătat
forţele după suferinţele îndurate, băiete.
Asta însemna că aveam de scos o grămadă de
pământ. Fără îndoială că mie avea să-mi revină
cea mai mare parte a săpatului, chiar dacă încă
mă simţeam slăbit, şi că mă voi alege cu febră
musculară şi dureri de spinare.
L-am urmărit cu privirea pe Vraci cum
marchează cu foarte mare precizie pe pământul
gol dimensiunile gropii, folosindu-se de mici
ţăruşi de lemn şi de sfoară. După ce a terminat,
am luat de jos cea mai mare dintre cazmalele
aduse şi m-am pus pe muncă. Aveam în faţa mea
o zi lungă. În cea mai mare parte a timpului,
magistrul meu n-a făcut decât să mă privească,
însă cam după fiecare oră îmi dădea câte o pauză
şi începea să sape el însuşi.
La început, în timp ce lucram, mă tot gândeam
la sărmana mea Alice, însă după o vreme mintea
mi s-a golit de gânduri, lăsând să prevaleze
amorţitoarea paralizie a săpatului din greu. La
un moment dat, m-am oprit să-mi trag sufletul şi
m-am rezemat, greoi, în coada cazmalei.
— Dar ce facem cu lespedea de piatră cu care
trebuie să acoperim groapa? M-am interesat. Va
fi mult mai grea decât de obicei şi aici nu avem
nicio creangă de pe care s-o coborâm.
Când legam duhurile rele, maşinistul obişnuia
să fixeze lespedea de o creangă şi să se folosească
de ea la coborârea pietrei. Acesta era şi motivul
pentru care ne săpam întotdeauna gropile sub
câte un copac mare.
— Maşinistul va trebui să construiască un pod
rulant zdravăn, din lemn, băiete, cu o grindă de
care să atârne lespedea. Asta face ca treaba să
devină şi mai grea şi să ceară timp în plus. Nu
doar că avem nevoie de un maşinist priceput în
meşteşugul lui şi capabil să-şi ţină gura închisă
pe urmă; pe lângă asta, atât el, cât şi ajutorul lui
vor trebui să fie viteji. Ţi-aduci aminte ce a păţit
sărmanul Billy Bradley?
Billy fusese ucenicul lui John Gregory înaintea
mea. Îmbolnăvindu-se, Vraciul se văzuse nevoit
să-l trimită pe Billy de unul singur să lege un
primejdios duh spintecător. Dar lucrurile nu
merseseră cum trebuia. Lespedea de piatră îi
prinsese degetele lui Billy şi după ce terminase
sângele din vasul-momeală, spintecătorul îi
înfulecase degetele. Billy murise ca urmare a
şocului şi a pierderii de sânge.
Am încuviinţat cu tristeţe.
— Maşiniştii au intrat în panică, mi-am amintit.
— Aşa a fost, băiete. Dacă şi-ar fi păstrat
cumpătul, maşinistul şi ajutorul lui ar fi putut să
ridice în doar câteva clipe lespedea de pe degetele
lui Billy, iar el ar mai fi fost viu şi în ziua de azi.
Avem nevoie de un maşinist experimentat, care
să nu se lase înfricoşat prea lesne!
Dintr-odată, m-a izbit un gând – cioplirea
pietrei…
— Unde ne vom lăsa semnul după ce se va
săvârşi legarea? L-am întrebat. Să cioplim un
simbol pe partea de deasupra, iar sub el să ne
trecem numele, ca să arătăm cine l-a legat pe
însuşi Diavolul?
— Ar fi, fără îndoială, apogeul operei mele de-o
viaţă, mi-a răspuns magistrul meu. Însă, de data
asta, n-o să lăsăm niciun semn. Nimeni nu
trebuie să ştie că el e acolo. Peste lespede o să
punem un bolovan. Aşa, lumea din anii care vor
veni va presupune doar că face parte din
aşezarea pietrelor şi nu va avea de gând s-o
tulbure. În orice caz, băiete, a continuat el apoi,
te-ai odihnit destul, aşa că hai să punem capăt
speculaţiilor fără rost şi să ne întoarcem la
muncă! În loc ca doar să crestezi dimensiunile
gropii, ce-ar fi să-i încerci adâncimea cam în
locul în care stai acum?
Până în momentul acela, lucrasem metodic,
urmând semnele trasate de Vraci şi păstrând
nivelul săpăturilor mai mult sau mai puţin
uniform. Însă ceea ce propunea acum era logic.
Era un sfat bun de înscris în carneţelul meu,
pentru viitoare consultări; un lucru pe care, fără
doar şi poate, magistrul meu îl învăţase din
experienţă. Trebuia să aflăm dacă reuşeam să
atingem adâncimea necesară. Aşa că m-am
apucat să sap mai adânc.
Am început să simt un fior: oare să fi fost
dragonul, care simţea că-i tulbur bârlogul?
CAPITOLUL 17
CUVINTE ÎN OGLINDĂ
A doua zi, am dat destul de repede peste stâncă
masivă şi n-am putut continua mai în adânc.
Speram că groapa va fi îndeajuns de mare pentru
scopul urmărit de noi. Cam pe la jumătatea
după-amiezii, când eram pe sfârşite, ne-a vizitat
Grimalkin. Ducea pe umăr ceva înfăşurat în
pânză de sac – fără îndoială, ţepuşele pe care le
meşterise.
 — Va fi îndeajuns de mare? A întrebat,
coborându-şi privirea încărcată de îndoială spre
fundul gropii.
— Aşa sper. Aş fi vrut s-o fac mai adâncă, dar
stânca asta m-a făcut să mă opresc, i-am spus.
Grimalkin a părut îngrijorată.
— L-am văzut pe Diavol arătând mai mare decât
atât. Era gigantic, monstruos.
— Dac-o fi atât de mare, atunci nu mai avem ce
să facem, am zis eu.
— Aminteşte-ţi, am dat naştere copilului său…
copilul pe care l-a ucis, spuse Grimalkin. El nu
se poate apropia de mine decât dacă doresc eu.
Asta ar putea să reprezinte ultima noastră linie
de apărare.
A zâmbit, răsfrângându-şi buzele de peste dinţii
ascuţiţi precum vârfurile de ac.
— Şi poate că stratul ăsta de piatră va fi în
folosul nostru, a continuat ea. Am meşterit
ţepuşe, dar şi ceva piroane mai scurte. Stânca ne
va oferi un fundament solid pentru legare.
— Ei bine, a conchis Vraciul, acum suntem
pregătiţi: mai pregătiţi de atât n-am putea să fim
vreodată. Putem să ne odihnim şi să ne adunăm
puterile pentru truda noastră de la noapte.
Grimalkin a clătinat din cap.
— Nu, mai întâi mai avem treburi de făcut, l-a
contrazis ea.
Îngenunchind, şi-a desfăşurat pânza de sac pe
pământ şi a scos la iveală ţepuşele şi piroanele.
Nu vedeam nici urmă de aliaj cu argintul. Toate
păreau să fie făurite din oţel pur.
— Am nevoie de argint pe care să-l amestec în
oţel, ne-a zis ea.
Ştiam că nu am de ales. Eram nevoit să-mi
jertfesc lanţul de argint. Pentru un vraci, este o
unealtă de o importanţă vitală, plus că-l
primisem cadou de la mama, însă renunţarea la
el avea să facă posibilă legarea Diavolului.
— Poţi să-l foloseşti pe-ăsta, i-am zis, dând să i-l
înmânez.
Vraciul însă s-a încruntat.
— Noo, băiete, a zis el, vei mai avea nevoie de el
într-o bună zi. Îl vom folosi pe-al meu. Ce
întrebuinţare mai potrivită i-aş putea da? În
plus, fostul meu magistru, Henry Horrocks, avea
propriul lanţ, pe care l-am moştenit după
moartea lui. Acum e afară din calea răului, la
fratele meu, Andrew, în Adlington, la atelierul lui
de lăcătuşerie. Într-o zi, când ne vom putea
întoarce în deplină siguranţă în Comitat, vom
trece să-l luăm.
În timp ce vorbea, am desluşit pe chipul
Vraciului o urmă de tristeţe. Lanţul îi slujise
foarte bine de-a lungul anilor. Îi venea greu să
renunţe la el.
***
Grimalkin a avut nevoie de două zile ca să
meşterească armele într-un chip satisfăcător
pentru ea. Auzeam forja din spatele casei
răsunând de bubuiturile ritmice ale barosului ei.
Topise lanţul de argint al magistrului meu, după
care îl făcuse fâşii, iar pe acestea le introdusese,
cu îndemânare, în fierul ţepuşelor şi al
piroanelor cu floarea lată.
În după-amiaza celei de-a doua zile, unul dintre
slujitorii lui Shey mi-a adus de veste că
Grimalkin voia să stea de vorbă cu mine între
patru ochi. Am intrat în magazia care găzduia
forja unde lucra ea. Temându-mă să nu-i tulbur
cumva concentrarea, n-am spus nimic, ci am
aşteptat răbdător într-un ungher, urmărind-o
cum meşterea o ţepuşă. Purta mănuşi groase din
piele, menite să-i apere pielea de vrăjitoare de fier
şi de argint. Lunga şi ascuţita ţepuşă din mâinile
ei era modelată într-o spirală suplă, un fin aliaj
răsucit din argint şi fier. Era ultima dintre cele
patru; piroanele fuseseră deja terminate.
Satisfăcută în cele din urmă, a aşezat arma
terminată pe o bancă, aproape de nicovală, după
care s-a întors cu faţa spre mine, susţinându-mi
privirea.
— Ascultă, mi-a zis, cu ochii aruncând flăcări
roşii, fiindcă reflectau luminile forjei. Diseară îl
legăm… orice-ar fi. Mi-aş da şi viaţa ca să
reuşim, dacă va fi nevoie.
Am încuviinţat.
— Mă tem că, în clipa în care Diavolul îşi va da
seama că e în groapă, va opri timpul. Şi eu nu voi
avea suficientă forţă ca să-l împiedic… cu toate
că, jur, o să mă străduiesc până la moarte.
— M-am gândit adesea la Diavol şi la puterile
lui, mi-a răspuns Grimalkin, încruntându-se. În
trecut, când a mai oprit timpul, iniţiativa i-a
aparţinut. Aşa că mai degrabă decât să stai în
defensivă, încercând să-l împiedici, n-ar fi mai
bine să-l ataci, oprind tu însuţi timpul încă din
clipa în care îşi face apariţia?
— Am reuşit asta de două ori în trecut, însă
efectul n-a fost de durată. Totuşi, o să fac tot
posibilul, am asigurat-o.
— Dacă reuşeşti, timpul se va opri pentru toţi
cei aflaţi în vecinătatea gropii… pentru toţi în
afară de tine. Diavolul va înţelege repede situaţia,
însă între timp tu îi vei fi înfipt deja adânc ţepuşa
în pielea lui spurcată.
Am aprobat-o. Era posibil chiar să dea roade.
Grimalkin avea dreptate. De data asta, aveam să
iau eu iniţiativa şi să lovesc primul.
Am făcut tot posibilul să prindem câteva ore de
somn înainte de lăsarea întunericului. Aveam
nevoie să fim puternici, odihniţi şi ageri pentru
misiunea care ne aştepta. Nu m-am mai obosit
să mă dezbrac; cu toate acestea, am verificat la
repezeală prezenţa urciorului meu cu sânge în
buzunar. Deşi crăpat, părea să-l ţină încă la
distanţă pe Diavol. Pe urmă, m-am întins pe
deasupra cuverturilor şi am închis ochii.
Curând, m-am cufundat într-un somn adânc,
fără vise, însă când am simţit ceva ciudat, m-am
smuls din toropeală, ridicându-mă brusc în
capul oaselor.
Oglinda de pe măsuţa de toaletă pâlpâia. Apoi,
în ea a apărut un chip. Era al lui Alice! Avea ochii
mari de groază; mi se rupea inima văzând-o
într-un asemenea hal.
Oglinda s-a înceţoşat. Alice suflase pe suprafaţa
celei folosite de ea. A început să scrie, iar mesajul
ei şi-a făcut apariţia cu încetul.

!moT ,ăm-ătujA
!uăt lurotuja uc crotnî ăm ăs toP

Literele îmi apăreau de-a-ndoaselea pe sticlă:

Ajută-mă, Tom! Pot să mă întorc cu ajutorul tău!
Oare ea chiar putea să evadeze de pe tărâmul
Întunericului? M-am mirat eu. Dintr-odată,
m-am simţit inundat de speranţe proaspete. Am
suflat repede peste oglindă şi mi-am scris
răspunsul pe sticla aburită.

Cum pot să te ajut?

Ăm ă serac nirp ătraop o tisăg a-im naP

.ecraotnî top
Nirp ărugnis an ued cert ăs top un raD
?un ,ea
.moT ,uăt lurotuja ed eioven mA

Alice a început iar să scrie, însă cuvintele îmi

apăreau cu mare încetineală. Să fi fost pradă
suferinţelor? Ce se petrecea?
Pe acesta l-am descifrat cu uşurinţă, în mai
puţin timp decât îi trebuise ei ca să-l scrie: Pan
mi-a găsit o poartă prin care să mă pot întoarce.
Dar nu pot să trec de una singură prin ea, nu?
Am nevoie de ajutorul tău, Tom.
Chiar era cu putinţă să existe o poartă de
întoarcere spre lumea noastră? Mai mult ca
sigur, Pan o ajuta pe Alice ca să mă răsplătească
pentru ajutorul dat împotriva magilor. Totuşi,
îmi spusese că nu poate să mă ajute… că
Diavolul era prea puternic. Şi cum era cu putinţă
să te foloseşti de o oglindă ca să comunici de pe
tărâmul Întunericului? Toate aceste întrebări mă
frământau. Poate de-aia îi lua atât de mult până
să scrie fiecare cuvânt! Am suflat repede în
oglindă şi am scris iar.

Unde e poarta. Alice?

.iulunogard iulugolrâb lurtnuănÎ

Răspunsul ei a sosit mai repede de data asta.

În bârlogul dragonului? Aşa numise Vraciul
cercul din pietre în care speram să-l legăm pe
Diavol.

Te referi la cercul din pietre de la Kenmare?

 Oglinda a pâlpâit şi s-a întunecat. Inima mi s-a
îngreunat şi mi s-a prăbuşit în ghete. Alice
dispăruse înainte ca eu să pot obţine de la ea
această informaţie de importanţă vitală. Dar
tocmai când începea să mă cuprindă disperarea,
oglinda s-a umplut din nou de lumină, iar
degetul lui Alice a început să caligrafieze cu
foarte mare încetineală.

.rugnis oniV .eramneK ,Ad

Tâced atraop ădihcsed ăs aerv un naP
…enit urtnep

Îmi cerea să vin singur – era destul de logic.

Grimalkin îi spusese Vraciului că Pan nu discuta
decât cu mine, şi asta datorită mamei mele. Era
primejdios să mă duc de capul meu, însă dacă
era singura cale însemna că nu aveam de ales.
Trăgând perdeaua într-o parte, am privit afară,
pe fereastră. Era amurgul; curând, avea să se
întunece de tot. Îl auzeam pe Vraci foindu-se în
camera vecină. Mi-am umplut degrabă
buzunarele cu sare şi pilitură de fier luate din
pungile din sacul meu. Pe urmă, mi-am luat
lanţul din argint şi mi l-am legat în jurul
mijlocului, ascunzându-l pe sub cămaşă.
Cu ghetele într-o mână şi toiagul în cealaltă, am
ieşit pe uşă în vârful picioarelor şi am izbutit să
ajung jos fără să mă întâlnesc cu cineva. Unul
dintre slujitori m-a văzut în timp ce stăteam pe
treapta din faţa uşii şi-mi trăgeam ghetele în
picioare. M-a salutat printr-o înclinare a capului
şi i-am răspuns întocmai, după care m-am
ridicat, am pornit pe potecă şi am ieşit pe poarta
principală.
N-am reuşit să zăresc pe nimeni dintre paznicii
lui Shey, dar ştiam că obişnuiesc să se menţină
nevăzuţi. Probabil că se ascunseseră prin copaci
şi mă urmăreau, dar n-avea importanţă. Li se
spusese şi lor un pic despre ce aveam noi de
gând să facem la cercul din pietre, însă nu destul
cât să-i înspăimânte prea tare. Ei credeau că era
vorba despre un soi de ritual menit să combată
puterile întunecate ale magilor; când m-au văzut
îndreptându-mă în direcţia aceea, probabil au
crezut că porneam cu puţin înaintea celorlalţi.
Foarte curând, ajunsesem să trec printre
copaci, apropiindu-mă de pietre – de bârlogul
dragonului. Când călcam pe pământul moale,
tălpile mele făceau uneori să trosnească câte o
creangă. O ceaţă alburie se lăsase până aproape
de sol, însă tot era destulă lumină cât să pot
evita să mă ciocnesc de un trunchi de copac sau
să mă împiedic de vreo buturugă. Am ieşit din
pădure la poalele dealului, privind în sus spre
pietrele aşezate în poziţie verticală, abia vizibile
pe fundalul cerului lipsit de nori. Cele mai
strălucitoare dintre stele erau deja pe cer, însă
luna nu avea să apară decât peste câteva ore.
Inima îmi bătea cu iuţeală. Oare chiar voi fi în
stare s-o aduc înapoi pe Alice?
CAPITOLUL 18
GHEARELE LUI MORRIGAN
Am urcat într-un ritm neabătut dealul,
cutremurat de un fior care mi-a străbătut brusc
şira spinării. Era obişnuitul semnal care mă
prevenea că se apropia ceva legat de Întuneric,
însă nu i-am acordat cine ştie ce atenţie,
concentrat fiind asupra scopului meu.
Câteva clipe mai târziu, stăteam în picioare în
interiorul cercului din pietre, aproape de groapa
pe care o săpasem pentru Diavol. Nu auzeam
nimic altceva decât propriile bătăi repezite ale
inimii şi răsuflarea precipitată. Ceaţa părea să se
îngroaşe şi să se înalţe în fuioare şerpuite. M-am
răsucit lent pe călcâie, cercetând totul împrejur.
Ceaţa părea să se ridice de la sol şi era din
belşug. Pur şi simplu, nu mi se părea normal. Să
fi fost răsuflarea dragonului? M-am întrebat.
Nu, era ceva absurd. Dragonii nu scoteau foc pe
nări şi nu aveau răsuflarea fierbinte; nu erau
altceva decât uriaşe spirite elementale ale
aerului. Nu era decât o ceaţă obişnuită.
Deodată, am văzut aerul pâlpâind brusc drept
înaintea mea, de cealaltă parte a gropii. Eram
faţă în faţă cu Alice. Inima mi-a zvâcnit, însă apoi
am văzut că ea nu zâmbea; nu părea câtuşi de
puţin încântată să mă vadă… arăta îngrozită!
Avea faţa năclăită de un strat de noroi din care i
se vedeau albul ochilor înnebuniţi, părul încâlcit
şi gura schimonosită într-o strâmbătură de
groază. Dădea impresia că stă chiar în spatele
acelei perdele pâlpâitoare. Iar aceasta părea atât
de fragilă! Sigur nu mi-ar fi fost deloc greu să trec
prin ea…
Cu un gest brusc, Alice şi-a repezit mâna stângă
spre mine, pătrunzând drept în lumea în care mă
aflam.
— Ajută-mă, Tom! A strigat. Părea că strigă,
însă vocea îi era înăbuşită şi firavă. Trebuie să
mă tragi încolo! Eu nu pot să trec de una
singură!
Fără vreo clipă de şovăială, i-am apucat mâna
cu fermitate, stânga mea strângând stânga ei…
care mi se părea atât de rece… Parcă aş fi ţinut
de mână o moartă.
Am tras cu putere, însă Alice părea să se
împotrivească. Să fi fost înţepenită acolo? O ţinea
ceva din spate? Am smucit şi mai tare, însă
atunci strânsoarea asupra mâinii mele s-a
înteţit, provocându-mi o veritabilă durere. Parcă
Alice s-ar fi străduit să-mi zdrobească oasele
mâinii! Şi apoi, în timp ce eram târât înainte fără
voia mea, chipul lui Alice a început să se
transforme. Nu era al ei. Era al lui Scarabek!
Am încercat să mă împotrivesc, însă iarba era
alunecoasă, aşa că tălpile mele şi-au pierdut
aderenţa, iar toiagul mi-a zburat din mână… şi
m-am pomenit tras prin perdeaua aceea
pâlpâitoare, prin poarta către Întuneric.
 A urmat un fulger strălucitor de lumină gălbuie,
iar Scarabek mi-a smucit braţul, după care mi-a
dat drumul din strânsoare foarte brusc,
făcându-mă să mă învârtesc ca titirezul pe lângă
ea. M-am izbit cu putere de pământ şi m-am
rostogolit de câteva ori înainte de a mă opri în
trunchiul unui copac, ciocnire care mi-a făcut
să-mi iasă tot aerul din plămâni.
M-am ridicat în genunchi, icnind după aer, şi
m-am uitat repede în jur. Eram într-o pădure şi
toţi copacii păreau enormi. Era şi-aşa destul de
ciudat, însă totul era scăldat într-o lumină
argintie. Era ca şi cum ar fi radiat din orice – din
copaci, din pământ şi din cer – şi un singur lucru
ştiam cu certitudine: lăsasem cu mult în urmă
lumea cunoscută mie.
Brusc, mi-am dat seama de adevăr. Acesta nu
era tărâmul Întunericului. Mă aflam din nou în
Tech Duinn, în Dealurile scobite – locul în care
mă dusese Pan cu spiritul.
Mi-am ridicat privirea spre Scarabek. Ea mi-a
răspuns cu un zâmbet plin de răutate, însă
contururile păreau că i se şterg. Mi-am amintit
de ce ne povestise Shey: vrăjitoarele nu puteau
să stea mult timp aici.
— Te las aici, băiete! Te dau în seama lui
Morrigan. Ea va veni după tine la cea de-a
douăsprezecea bătaie a clopotului de miezul
nopţii! Iar asta n-o s-o uiţi, sunt sigură! Şi
încearcă să nu uiţi nici cine eşti! Mi-a strigat
Scarabek pe un ton încărcat de batjocură.
După care a dispărut, lăsându-mă în voia sorţii
pregătite de ea.
M-am ridicat în picioare, cu ultimele ei cuvinte
învârtindu-mi-se în cap. Uitarea! Aceasta era o
primejdie adevărată. Nu aşa îmi spusese Pan?
Amintirile se scurg în lumina aceea argintie şi se
pierd pentru totdeauna. Numai eroii pot să
suporte…
Era vorba despre eroii Irlandei – cei vechi, marii
eroi, cum fusese Cuchulain. Cu toate puterile ei
magice, nici măcar o vrăjitoare celtică n-avea
cum să reziste aici prea mult timp. Prin urmare,
eu ce şanse aveam? Mă aflam aici, pe Lumea
cealaltă, atât cu trupul, cât şi cu sufletul. Cum
puteam să sper că voi scăpa viu de Morrigan?
Aveam în buzunare sare şi pilitură de fier şi
lanţul meu din argint legat în jurul mijlocului.
Cu toate acestea, astfel de arme n-aveau cum
să-i facă rău unei zeiţe. Mi-am amintit de lupta
mea cu Ordeen, de mai demult, în Grecia: cum se
scuturase, pur şi simplu, de lanţul pe care-l
aruncasem asupra ei.
Nu prea mai ştiu ce s-a petrecut mai departe,
însă m-am pomenit dintr-odată târându-mă în
patru labe în loc să merg pe două picioare şi mă
simţeam buimăcit şi dezorientat. Îmi căutam
toiagul, care-mi fusese smuls din mână. Unde o
fi? Aveam nevoie disperată de o armă; ştiam
instinctiv că fără o armă n-aş mai fi putut scăpa
cu viaţă.
Miezul nopţii se apropia cu repeziciune şi atunci
o cumplită creatură avea să vină să-mi ia viaţa.
Dar ce anume să fie ea? Un soi de demon? Tot ce
puteam să-mi mai amintesc era că o vrăjitoare
fusese cea care mi-o trimisese. Voia răzbunare
pentru ce-i făcusem eu. Dar ce anume îi
făcusem? Despre ce să fi fost vorba?
De ce nu puteam să-mi aduc aminte de toate
aceste lucruri aşa cum se cuvenea? În minte mi
se învârtejeau fragmente de amintiri – frânturi pe
care nu reuşeam să le potrivesc cap la cap. Oare
eram deja sub influenţa vreunui soi de descântec
de magie neagră? M-am întrebat. Dintr-odată, mi
s-a făcut frig, foarte frig. Ceva venit din Întuneric
se apropia acum din ce în ce mai mult.
Cuprins de panică, am ţâşnit în picioare şi am
început să alerg disperat printre copaci,
împiedicându-mă de crengi şi de tufişuri
spinoase, care mă agăţau şi mă zgâriau, dar fără
ca mie să-mi pese. Eu doar trebuia să mă
îndepărtez.
Acum chiar auzeam cum mă urmăreşte ceva,
dar nu era o vietate care alerga pe picioare. Ceea
ce se auzea era fâlfâitul furios al unor aripi
gigantice. Am aruncat o privire înapoi peste
umăr şi, imediat, mi-am dorit să n-o fi făcut,
fiindcă imaginea zărită n-a reuşit decât să-mi
sporească groaza şi panica.
Eram hăituit de o imensă cioară neagră.
 O frântură din memoria mea fărâmiţată s-a
întors la locul ei.
Enorma cioară era Morrigan, vechea zeiţă
însetată de sânge a vrăjitoarelor celtice. Ea îşi
zgâria victimele, însemnându-le pentru moarte.
Bântuia pe câmpurile de bătălie şi le ciugulea
ochii muribunzilor.
Un al doilea fragment de amintire s-a potrivit în
poziţia corectă.
Acesta m-a umplut de speranţă. Ştiam că mai
am încă o firavă şansă de a scăpa de ea. În faţă
era un fel de biserică; odată ajuns înăuntru,
aveam să fiu la adăpost faţă de zeiţă. Oare
puteam să ajung la ea înainte să fiu înşfăcat de
Morrigan? Visasem de atâtea ori situaţia asta,
însă acum se întâmpla cu adevărat. Dacă n-ar fi
fost acel coşmar repetitiv al meu, lumea
luminată în argintiu a Dealurilor scobite mi-ar fi
răpit până şi ultima frântură de amintire. Chiar
m-am întrebat dacă priceperea de a învăţa din
propriile vise o fi un alt dar moştenit de la mama
mea.
În mod obişnuit, bisericile nu erau locuri de
refugiu faţă de creaturile Întunericului. Oricât ar
fi crezut preoţii asta, vracii cu certitudine nu le
împărtăşeau părerile.
Chiar şi-aşa, ştiam totuşi cumva că la cea de
dinaintea mea trebuia să ajung… sau să înfrunt
moartea.
Alergam din răsputeri, luând prea puţin în
seamă obstacole precum trunchiurile prăbuşite
sau rădăcinile ieşite la suprafaţă. Inevitabil,
până la urmă m-am împiedicat şi am căzut.
Ridicându-mă în genunchi, m-am uitat la
urmăritoarea mea.
În faţa mea stătea o creatură înfricoşătoare,
purtând o rochie neagră, însângerată, care-i
ajungea până la glezne: era jumătate femeie,
jumătate cioară. Avea picioarele goale, cu gheare
în loc de unghii – ca şi în cazul unghiilor de la
mâini –, un cap enorm, acoperit cu pene, şi un
plisc ucigător.
Deodată, a început să-şi schimbe înfăţişarea.
Pliscul i s-a micşorat, iar ochii de pasăre i s-au
transformat până când întregul cap i-a dobândit
o înfăţişare omenească.
O a treia frântură de amintire mi-a revenit.
Era un chip pe care-l cunoşteam. Îi aparţinea
vrăjitoarei celtice pe nume Scarabek. Fără
îndoială că Morrigan îi preluase înfăţişarea ca
să-mi amintească de crima mea comisă
împotriva vrăjitoarelor care o venerau.
Deodată, în depărtare am auzit dangătul unui
clopot. Să fi fost un clopot de biserică? Dacă da,
atunci puteam să urmez sunetul până la locul
său de provenienţă şi să-mi găsesc refugiul!
Merita încercat, aşa că, la auzul celei de-a doua
bătăi, am sărit în picioare şi am început să alerg
în direcţia din care se auzise. Dintr-odată, am
început să mă întreb cât o fi de departe. Oare
puteam să ajung acolo la timp? O a treia bătaie a
răsunat foarte aproape, însă simţeam prezenţa
lui Morrigan în spatele meu, plutind din ce în ce
mai aproape cu fiecare pas iute al ei. Privind
înapoi, am remarcat că faţa îi fusese din nou
înlocuită de enormul cap de cioară. Pliscul
ascuţit îi era larg căscat, iar ghearele tăioase i se
avântau spre mine, pregătite să-mi sfâşie carnea,
să-mi sfârtece trupul şi să-mi risipească oasele
făcute ţăndări.
Însă acum zăream printre copaci contururile
argintii ale unei clădiri. Era cu puţin mai mare
decât o capelă şi avea o clopotniţă măruntă.
Măcar de-aş putea să ajung la ea!
Pe măsură ce mă apropiam, contururile au
început să-i tremure, iar forma să i se
preschimbe cu încetul. Ascuţimea muchiilor s-a
îndulcit, turla a dispărut şi până la urmă a
căpătat forma unui gorgan funerar. Mai mult
decât atât – sub cupola boltită a acoperişului
învelit de un strat de iarbă se afla o construcţie
dintr-o piatră strălucitor de albă. Acum, puteam
să văd şi o uşă deschisă, cu un prag de piatră
sculptat complicat; dincolo de el aştepta o beznă
absolută.
Ghearele lui Morrigan au greblat aerul spre
umărul meu stâng, însă eu m-am răsucit într-o
parte şi m-am aruncat prin intrarea aceea mică
şi pătrată, în refugiul cel întunecat. Când m-am
izbit de sol, mi s-a părut moale; era acolo un
culcuş din paie galbene şi m-am rostogolit pe el
de vreo două ori până să mă opresc. Mi-am lăsat
ochii să se adapteze cu încetul la întuneric şi
foarte curând am fost în măsură să disting ce mă
înconjura.
Am inspirat adânc de vreo două ori, după care
am luat o poziţie ghemuită şi am privit în jurul
meu. În centrul înaltului tavan al misterioasei
capele atârna un candelabru de aur cu şapte
braţe, lumânările subţiri şi albastre fiind
aproape străvezii. Însă lumina slabă nu ajungea
în cele patru colţuri ale încăperii, unde bezna se
aduna în porţiuni impenetrabile.
Cu toate acestea, amănuntul cel mai
semnificativ era aceia că misterioasa lumină
argintie dispăruse în totalitate. Capela era,
într-adevăr, un loc de refugiu faţă de creaturile
de pe Lumea cealaltă, iar mintea mea, care
devenise din ce în ce mai trândavă şi mai uitucă,
era acum din nou ascuţită şi limpede şi-mi
aminteam tot ce se petrecuse.
S-a auzit un mârâit gros, iar apoi lipăitul unor
picioare greoaie. Dintre umbre a răsărit un dulău
monstruos. Am început să tremur. Gheară şi
puii ei, ajunşi acum mari, erau bestii feroce, însă
dulăul ăsta era mare cât un cal de tracţiune din
Comitat şi la fel de masiv şi de puternic ca toţi cei
trei câini-lupi ai noştri la un loc.
Să fi fost păzitorul acestui loc? Dacă da, aveam
prea puţine şanse în faţa unei astfel de vietăţi.
Însă n-am mai avut nevoie să mă apăr, fiindcă
un monstru încă şi mai mare şi-a făcut apariţia
din penumbră şi şi-a lăsat o mână enormă pe
capul câinelui, potolindu-l.
CAPITOLUL 19
DULĂUL DIN CALANN
Era un bărbat uriaş, cu o coamă sălbatică de
păr roşu şi aspru. În mâna dreaptă avea o suliţă,
iar la cingătoare purta o spadă.
Părul lui izbitor de roşu mi-a atras brusc din
nou atenţia. Cu toate că nu era nici cea mai mică
adiere de vânt, părul dădea impresia că i se
mişcă. Îi stătea ridicat vâlvoi şi i se unduia încet,
precum se mişcă trestiile sub apă prinse de un
vârtej.
— Aici eşti la adăpost, băiete, mi-a zis el cu o
voce profundă, bubuitoare, în timp ce se aşeza
lângă câinele acela magnific de vânătoare. Fiara
asta n-o să se atingă de tine. De ceea ce te
aşteaptă afară ar trebui să te temi. Şi eu mă tem
de Morrigan, însă ea nu poate să pătrundă aici.
Acesta e un sidhe – un loc pentru refugiu. Ai un
nume?
Îmi simţeam gâtul uscat şi am fost nevoit să
înghit în sec înainte de a putea vorbi.
— Tom Ward, i-am răspuns.
— Şi cu ce te ocupi, Tom? Ce te aduce aici?
— Sunt ucenic de vraci. Magistrul meu şi cu
mine luptăm împotriva Întunericului. Am fost
înşelat de o vrăjitoare şi ademenit să ajung pe
Lumea cealaltă… ea vrea ca Morrigan să mă
hăituiască.
— Ei bine, atât timp cât rămâi în interiorul
acestui sidhe, ea nu se poate atinge de tine. Nici
măcar o zeiţă nu poate să pătrundă. Însă n-ar fi
înţelept să stai prea mult. Aici, timpul trece cu
totul altfel. Nu se scurge în acelaşi ritm ca pe
pământ. Înaintează în salturi mari. Acum, ne
apropiem de miezul nopţii. Foarte curând,
clopotele vor bate ora. La cea de-a douăsprezecea
bătaie, timpul va zvâcni brusc înainte: într-o
singură secundă petrecută aici, dincolo, în
lumea ta, vor trece mulţi ani. Toţi cei pe care-i
cunoşti vor muri. Aşa că du-te repede, cât mai ai
la ce să te întorci.
— Eu vreau să mă întorc, dar nu ştiu drumul. Şi
cum aş putea să trec de Morrigan?
— Poţi să te lupţi cu ea. Eu m-am mai luptat cu
ea până acum, dar de fiecare dată se sfârşeşte cu
suferinţe şi mă trezesc aici, aşteptând să-mi
revină puterile…
— Dar cine eşti? L-am întrebat.
— Odinioară, mi se spunea Dulăul din Calann,
pentru că l-am omorât pe dulăul din faţa ta cu
mâinile goale. Acum, în viaţa de după, suntem
legaţi unul de celălalt.
Mi-am amintit de povestea istorisită de Shey.
— Prin urmare, eşti Cuchulain… unul dintre cei
mai mari eroi ai Irlandei…
Uriaşul a zâmbit.
 — Aşa mă descrie lumea, Tom? Asta-mi place. Şi
ce altceva se mai spune despre mine?
— Se spune că te odihneşti aici şi că te vei
întoarce atunci când Irlanda va avea nevoie de
tine.
Cuchulain a izbucnit în râs.
— Eu… să mă întorc? Nu prea cred! O viaţă mi-a
fost de-ajuns, oricât de scurtă. M-am săturat să
omor oameni. Nu, n-o să mă mai întorc, asta-i
sigur. Dar mă gândesc foarte serios să te ajut pe
tine să te întorci. Am chef de o încăierare… cu
toate că, trebuie să te previn, nu sunt cel mai
potrivit dintre însoţitori. În decursul bătăliei, mă
cuprinde o furie grozavă şi o ceaţă roşie îmi
întunecă vederea. Când sunt în starea asta,
omor prieteni şi duşmani deopotrivă. Am regretat
pe urmă, dar asta nu mai desface tot ce-a fost
făcut. Nu-i mai aduce înapoi pe morţi. Aşa că fii
cu luare-aminte! Totuşi, oferta mea rămâne
valabilă: accepţi sau refuzi. Dar acum nu e
momentul să pierzi prea mult timp stând pe
gânduri.
Uriaşul dulău s-a întins pe jos şi a închis ochii şi
peste mine şi Cuchulain s-a aşternut tăcerea.
După câteva clipe, şi lui i-a căzut capul în piept
şi i s-au închis ochii.
Dacă era să accept oferta de ajutor a eroului, nu
aveam nicio garanţie că el chiar m-ar putea
apăra de Morrigan. Nu spusese abia adineauri
că, ori de câte ori se lupta cu ea, sfârşea cu
dureri şi suferinţe? Mereu pierdea. Şi, pe urmă,
mai era şi nebunia aceea care-l cuprindea în
focul bătăliei: în timp ce se lupta cu ea, putea la
fel de lesne să mă omoare pe mine. Însă, m-am
gândit, dacă rămâneam aici, eram ca şi mort.
N-aveam să mai văd niciodată pe cineva dintre
cei la care ţineam. Deşi ştiam acum că Alice era
pierdută pentru mine, îmi rămânea încă familia.
Şi Vraciul, şi Grimalkin. Până şi şansa mea de a-l
lega pe Diavol s-ar fi risipit, iar eu n-aş fi fost
altceva decât un străin într-o lume necunoscută.
Aveam datoria să mă lupt cu Întunericul.
Trebuia să-mi desăvârşesc pregătirea şi să ajung
Vraci cu drepturi depline. Nu, trebuia să plec din
acest sidhe… şi cât mai curând cu putinţă,
oricare ar fi fost riscurile.
— Cunoşti vreun drum de întoarcere în lumea
mea? L-am întrebat pe Cuchulain.
Dulăul a mârâit prin somn, iar uriaşul l-a
mângâiat pe cap, ţinându-şi încă ochii închişi.
— Cunosc câteva porţi care duc înapoi – cea mai
apropiată se află nu departe de aici. Am putea
ajunge până la jumătatea drumului înainte ca
zeiţa să-şi dea măcar seama că ne-am părăsit
refugiul.
— Trebuie să scap, i-am zis. Vrei să mă ajuţi?
Cuchulain a deschis un ochi şi mi-a adresat un
zâmbet pieziş.
— Bătăile inimii mi s-au iuţit! A strigat el. Simt
mirosul sângelui lui Morrigan. Merită încercat.
De data asta, s-ar putea să înving. De data asta,
s-ar putea să-i zbor capul! Vezi tu, a adăugat
hohotind, eu sunt un veşnic optimist. Niciodată
să nu renunţi! Asta-i adevărata calitate care te
scoate în evidenţă ca erou. Niciodată să nu
renunţi, nici măcar când situaţia pare fără
speranţă. Şi eu cred că şi tu ai calitatea asta,
băiete. Şi tu eşti un erou!
— Eu nu cred, am zis clătinând din cap. Nu sunt
decât ucenic de vraci… adesea mi se face frică
atunci când înfrunt Întunericul.
— Până şi eroilor li se face câteodată frică, Tom,
mi-a spus zâmbind Cuchulain. E nevoie de
vitejia unui erou ca să-ţi recunoşti frica. În plus,
tu te afli aici, în sidhe, şi respiri încă. Dacă n-ai fi
avut calităţi de erou, ai fi fost nimicit încă din
clipa în care ai pătruns aici.
Ridicându-se în picioare, şi-a luat enorma suliţă
şi m-a întrebat:
— Ai arme, Tom?
— De obicei, folosesc un toiag de vraci, însă mi
l-am pierdut când am fost tras încoace din lumea
mea, pe poarta aceea. Acum, nu am nimic
altceva decât sare şi pilitură de fier şi lanţul meu
de argint…
— Pe Morrigan n-au cum s-o deranjeze prea tare
sarea şi pilitura de fier, iar lanţul n-ar putea s-o
lege decât pentru câteva clipe. Şi-ar schimba
înfăţişarea şi s-ar strecura afară din el cât ai clipi
din ochi. Uite… ia pumnalul ăsta, mi-a zis,
vârându-şi mâna pe sub vesta lui din piele şi
întinzându-mi apoi un cuţit. Loveşte-o cât poţi
de tare cu el. O să simtă, ţine minte ce-ţi spun.
Pentru Cuchulain, putea să fi fost un pumnal,
însă el era un bărbat gigantic, de două ori şi ceva
cât fierarul satului Chipenden. Iar arma pe care
mi-o înmânase era o spadă. Părea să fie una cu
totul specială, fără doar şi poate meşteşugită
pentru un rege. Avea garda împodobită, în forma
capului unui soi de fiară. Am recunoscut-o
şocat. Era o lipitoare, o vietate care se ascunde
prin crăpăturile pământului din apropierea
apelor, după care iese fuga de-acolo ca să bea
sângele victimelor sale. Botul lung al lipitorii
alcătuia lama zimţată a spadei; ochii îi erau două
rubine mari. Era logic – în Irlanda se găsesc
nenumărate mlaştini şi ape, gazde ale lipitorilor,
aşa că spada fusese modelată în chip
asemănător cu această vietate.
Am apucat-o de mâner cu mâna stângă şi am
cântărit-o. Părea să fie numai bună, aproape de
parcă ar fi fost meşterită special pentru mine.
Apoi, am observat că lama propriu-zisă fusese
făurită dintr-un aliaj de argint. O astfel de armă
era capabilă să nimicească un demon. Cu toate
că nu era eficientă împotriva unui Vechi Zeu,
lama putea oricum s-o rănească pe Morrigan şi
să ne aducă un preţios câştig de timp, în care eu
să pot scăpa.
Deodată, am observat că din spadă picura
sânge, care deja începea să formeze o mică
băltoacă roşie pe pământ. Pentru o clipă, m-am
gândit că mă tăiasem în lama ei ascuţită; pe
urmă însă, spre marea mea uluire, mi-am dat
seama că sângele picura din cei doi ochi din
rubine.
Cuchulain mi-a zâmbit.
— Îi place de tine, băiete! A exclamat el. Îi place
foarte mult de tine! Prima oară când am ţinut-o
în mână, a vărsat un pic de sânge. Niciodată atât
de mult ca în clipa asta! Tu îi aparţii spadei. Ea e
stăpâna ta. Şi-i vei aparţine până în ziua morţii
tale.
Cum ar fi fost posibil ca o armă să fie stăpâna
mea? M-am întrebat atunci. Oare nu eu eram
stăpânul ei? Cu toate acestea, nu era momentul
potrivit ca să-l contrazic pe Cuchulain.
— Eşti gata, Tom? M-a întrebat el.
Am dat aprobator din cap.
— Trebuie să ne mişcăm repede. De îndată ce
am ieşit din sidhe, coteşti scurt la stânga. După
vreo cincizeci de paşi, ajungem la un vad.
Traversarea nu e uşoară, însă de partea cealaltă
se găseşte o peşteră. Fugi drept către ea şi intră
fără să-ţi domoleşti goana. Peretele din partea
cealaltă este poarta de întoarcere în lumea
oamenilor, dar ca să poţi trece prin ea, trebuie să
goneşti cât te ţin picioarele. Ai înţeles?
I-am făcut un nou semn de încuviinţare.
— Sunt gata, i-am zis apoi.
 Atunci, Cuchulain şi-a înşfăcat suliţa şi a ieşit
în fugă din sidhe, cu uriaşul lui dulău alături.
Am alergat în urma lor, ţinându-mi spada
pregătită. Din nou, eram scăldaţi în acea
bolnăvicioasă lumină argintie. M-am forţat să mă
concentrez, temându-mă să nu-mi pierd
memoria.
Când am ajuns afară, nu se vedea nici urmă de
Morrigan. Cuchulain şi dulăul se îndepărtau,
aşa că m-am străduit să ţin pasul cu ei. Am zărit
râul în faţă, ca un şarpe gras şi argintiu printre
copaci. Deodată, m-am pomenit alături de
Cuchulain. Izbutisem cumva să-mi iuţesc paşii
sau şi-i încetinise el?
Privind spre dreapta, am observat că se clătina.
Când ieşiserăm din sidhe, umărul şi braţul lui
stâng îi fuseseră puternice, musculoase. Acum,
erau ofilite, într-atât de slabe, încât de-abia mai
putea ţine suliţa în mână. În timp ce-l priveam,
şi-a trecut arma în mâna dreaptă şi a continuat
să înainteze, împleticindu-se, încetinind cu
fiecare pas, parcă gata să se prăbuşească în orice
clipă. Mi-am amintit de povestea lui Shey: pe
timpul vieţii, lui Cuchulain puterile îi fuseseră
slăbite de blestemul unei vrăjitoare. Oare acum
Morrigan îşi exercita magia asupra lui, reînnoind
vraja?
Atunci, am auzit un zgomot nou: croncănitul
aspru al ciorilor. Crengile copacilor din faţa
noastră erau încovoiate de greutatea păsărilor
negre. Oare Morrigan se afla printre ele? M-am
întrebat. Şi răspunsul a sosit degrabă.
Nu! O cioară monstruoasă, mare cât Cuchulain,
zbura drept spre noi, cu ghearele întinse şi
pliscul căscat. În timp ce Morrigan săgeta printre
copaci, eu am sărit brusc spre stânga; în schimb,
Cuchulain şi-a săltat suliţa şi a împuns-o. Au
zburat pene prin aer, iar zeiţa a scos un ţipăt. O
rănise şi o făcuse să cadă greoaie la pământ, însă
în clipa imediat următoare, ea deja zbura din
nou spre el, şfichiuind cu ghearele.
M-am întors, pregătit să-i sar în ajutor lui
Cuchulain, strângând cu putere mânerul spadei.
Erau încleştaţi într-o luptă corp la corp, ghearele
ei sfârtecându-i carnea, însă am văzut şi pene
însângerate pe pământ.
Amândoi sângerau. Morrigan ţipa ca o vrăjitoare
banshee, iar Cuchulain urla şi zbiera ca o fiară
sălbatică.
M-am apropiat mai mult, aşteptând ocazia de a
o străpunge cu spada. Am observat că şi dulăul
urmărea lupta. De ce nu sărea să-şi ajute
stăpânul? L-am privit mai cu atenţie pe
Cuchulain şi mi-am dat seama că începea să se
transforme. Furia bătăliei se abătea asupra lui.
Unul dintre ochi părea să-i iasă din orbită, iar
părul i se ridicase vâlvoi, îngroşându-se precum
acele ascuţite ale unui arici. Pielea de pe faţă îi
fremăta, dantura i se dezgolise într-un mârâit, de
parcă ar fi vrut să smulgă dintr-o muşcătură
capul ciorii care-l înfrunta.
Am pornit în fugă înainte, ridicându-mi spada
ca s-o lovesc pe zeiţă. Din fericire, n-am ajuns
suficient de aproape pentru aşa ceva, căci mi-aş
fi găsit sfârşitul. Turbat de furie, Cuchulain şi-a
întins mâna stângă şi-a înşfăcat dulăul de ceafă.
Cu tot braţul lui ofilit, furia dementă îi dădea
forţă. Dintr-o zvâcnire, l-a repezit pe uriaşul
câine în trunchiul celui mai apropiat copac.
Masivul trunchi s-a cutremurat de forţa
impactului, însă ţeasta dulăului s-a fărâmat
precum coaja unui ou, împroşcând lemnul şi
pământul cu bucăţi de creier şi cheaguri roşii de
sânge.
Cuchulain a azvârlit cât colo trupul fără viaţă,
după care şi-a rotit privirea feroce în jur. Pentru
o clipă, ochii s-au oprit asupra mea şi groaza m-a
făcut să încremenesc pe loc. Apoi, şi-a mutat
privirea mai departe, însă în loc să se abată
asupra lui Morrigan cu o furie reînnoită, a atacat
un stejar vânjos! Şi-a avântat suliţa spre el, încă
o dată, şi încă o dată, loviturile răsunând prin
pădure. Crengile se frângeau şi cădeau
sfărâmate pe iarba argintie. Pe urmă, a început
să-şi înfigă vârful ascuţit al suliţei în trunchi. Cu
fiecare lovitură, arma pătrundea tot mai adânc,
făcând aşchiile să zboare prin aer. Însă acum
privirea mea nu mai era îndreptată spre
Cuchulain. Acum mă holbam la uriaşa cioară,
care-şi preschimba înfăţişarea chiar sub ochii
mei.
Încă o dată, Morrigan lua forma lui Scarabek.
Zâmbindu-mi, a pornit spre mine. Distras de
propria-i furie, Cuchulain nu mai reprezenta un
pericol pentru ea. Acum, ea venea să mă atace pe
mine!
M-am întors şi am rupt-o la fugă în direcţia
râului, aşa cum fusesem învăţat. Când am ajuns
la mal, am constatat cu mare necaz că apa era
adâncă şi curgea cu iuţeală – era un torent
argintiu pe care nu-l puteam traversa. Unde să fi
fost vadul? Acum, Morrigan venea spre mine în
pas de plimbare, aproape nepăsătoare, de parcă
ar fi avut la dispoziţie tot timpul din lume…
Tot timpul din lume? Era exact ceea ce eu nu
aveam. Se apropia miezul nopţii şi de îndată ce
clopotul avea să bată şi pentru a douăsprezecea
oară, acasă, în lumea mea, treceau ani cu
duiumul. Scrutând cu atenţie malul, am
descoperit pietrele pe care puteai călca. Erau în
stânga mea: opt la număr, partea lor superioară
abia ieşind la iveală din apă.
Morrigan a văzut încotro mă îndrept şi a pornit
în fugă spre mine, însă tot eu am ajuns primul la
vad şi am făcut un salt mare spre cea dintâi
piatră. Era umedă şi alunecoasă şi am fost cât pe
ce să-mi pierd echilibrul. Cu toate acestea, am
reuşit să sar până pe a doua, apoi pe a treia.
Când am ajuns la a cincea, am privit înapoi.
Morrigan sărea, la rândul ei, de pe o piatră pe
alta. Sperasem întrucâtva ca ea să nu poată
traversa apa curgătoare. Însă, cu toate că se
deghizase sub înfăţişarea unei vrăjitoare, ea
rămânea o zeiţă, aşa că torentul nu se dovedea
un obstacol pentru ea. Nu mai aveam decât o
piatră, după care puteam să sar pe celălalt mal al
râului. Totuşi, Morrigan era acum prea aproape
de mine.
N-aş fi avut cum să reuşesc. Aşa că m-am întors
cu faţa spre ea şi mi-am înălţat spada, pregătit
să mă apăr.
S-a aruncat asupra mea, cu mâinile întinse, cu
ghearele sclipindu-i. Mi-am abătut spada cu
toată puterea. Am lovit-o destul de tare în
umărul stâng. A ţâşnit sânge, iar ea, scoţând un
ţipăt, a căzut în apă, cu un plescăit formidabil.
Aceasta era şansa mea! Am izbutit să sar până
pe cea din urmă piatră alunecoasă, apoi pe mal,
cu inima bubuindu-mi în piept.
Zăream în faţă intrarea în peşteră ca o gură larg
căscată în faleza argintie. M-am zorit în direcţia
ei. La un moment dat, am privit înapoi. Morrigan
se ridicase şi pornise din nou în urmărirea mea.
Nici măcar nu alerga. Oare credea că nu voi fi în
stare să-i scap?
Peştera era întunecoasă, dar nu într-atât pe cât
păruse la prima vedere; strălucea de acelaşi
misterios licăr argintiu care ilumina toată Lumea
cealaltă, în afară de sidhe. Am examinat peretele
din fund. Părea să fie dur… şi solid. Am alergat
spre el, aşa cum mă povăţuise Cuchulain, însă în
ultimul moment am încetinit puţin şi-am şovăit,
anticipând impactul.
M-am izbit de stânca solidă – o lovitură
formidabilă, care m-a zguduit din cap până-n
picioare. M-am tras înapoi, împleticindu-mă, iar
spada mi-a zburat din mână şi am rămas întins
pe loc, năucit. Mă dureau capul şi genunchii.
Simţeam în gură gust de sânge.
Unde greşisem? Poate că Morrigan
întrebuinţase cine ştie ce soi de farmec, m-am
gândit. Oare de-asta venise atât de nepăsătoare
spre mine, fără să se sinchisească măcar să
alerge? M-am ridicat în genunchi şi m-am târât
spre locul în care-mi căzuse spada. Am apucat-o
cu mâna stângă şi am reuşit să mă pun pe
picioare, apoi am făcut câţiva paşi lenţi şi
dureroşi către gura peşterii. Când am ajuns la
ea, zeiţa era la numai vreo zece paşi distanţă,
înaintând fără zăbavă.
Am tras aer adânc în piept, ca să-mi potolesc
temerile, şi mi-am pregătit spada în mână. Însă
cu cât Morrigan se apropia mai mult de mine, cu
atât încrederea în propriile forţe îmi scădea. Am
remarcat că rochia îi era neatinsă: nu se zărea
nici urmă din rana pe care i-o provocasem. O
zeiţă dotată cu o asemenea putere era capabilă
să se vindece repede. Lama din argint putea s-o
rănească şi să-i încetinească înaintarea, dar nu
s-o nimicească. Tot ce puteam obţine era să
câştig puţin timp…
Timp! Nici nu mi-a apărut bine gândul acesta în
minte, că s-a şi auzit în depărtare prima bătaie a
clopotului vestind miezul nopţii. Ştiam că atunci
când o să răsune cea de-a douăsprezecea, timpul
de acolo, de pe pământ, avea să zvâcnească
înainte. Mă întrebam, cuprins de disperare,
ce-aş putea să fac mai departe şi atunci mi-a
revenit în minte ceea ce-mi spusese Cuchulain în
legătură cu poarta.
S-a auzit răsunând cea de-a doua bătaie…
Să goneşti cât te ţin picioarele – trebuia să alergi
din răsputeri, cu toată viteza, spre acel perete
din fundul peşterii. Numai că eu încetinisem şi
şovăisem în ultima clipă. Îmi venea greu să-mi
imaginez un impact mai puternic decât cel
suferit de mine, însă trebuia s-o fac. Era singura
mea şansă de a ajunge înapoi, în lumea pe care o
cunoşteam. Mai întâi însă, trebuia să mă ocup de
Morrigan…
Acum, ea alerga spre mine cu ghearele întinse şi
ochii arzând de o furie feroce. În timp ce se
arunca asupră-mi, clopotul a bătut pentru cea
de-a treia oară. M-am răsucit spre stânga şi ea
nu m-a nimerit, iar ghearele ei au râcâit stânca
în dreptul capului meu.
Pe urmă, am izbit-o cu spada, însă lovitura a
fost dată cu stângăcie şi în grabă. Lama s-a lovit
zăngănind de peretele solid al stâncii,
făcându-mi braţul să vibreze. Şi clopotul a bătut
încă o dată…
Următoarele câteva secunde au trecut ca prin
ceaţă şi ştiam că trebuie să închei mai repede
lupta. Pe deasupra zgomotelor răsuflării mele
chinuite, a mârâitului lui Morrigan şi a
târşâitului tălpilor mele pe solul stâncos, puteam
să aud şi bătăile lente, neabătute, ale clopotului.
Numai că între timp le pierdusem şirul. Cât să
mai fie până la cea de-a douăsprezecea bătaie?
Gândul mi s-a îndreptat iar spre peretele din
fundul peşterii: trebuia să cred că pot trece prin
el. Am început să-mi concentrez gândurile.
Ciudat lucru: în timp ce făceam asta, am simţit
spada vibrându-mi în mână şi o singură picătură
de sânge a căzut din rubinul ochiului drept.
Când zeiţa a dat din nou buzna spre mine, am
fentat spre stânga, după care am schimbat brusc
cu o lovitură din dreapta, abătându-mi cu
iuţeală tăişul spadei, aproape orizontal, spre ea.
A fost o lovitură perfectă. Ca şi cum aş fi tăiat un
calup de unt, spada i-a retezat capul de pe
umeri. A căzut pe pământ cu un scrâşnet
îngreţoşător, însă apoi a început să se sucească
şi să se rostogolească la vale, către râul argintiu
de jos.
Pentru o clipă, trupul decapitat al lui Morrigan a
rămas pe loc, clătinându-se, cu gâtul
împroşcând sânge. Apoi, în loc să cadă, a pornit
împleticindu-se la vale, în urma propriului cap.
Mi se părea puţin probabil să-l prindă înainte de
a se rostogoli în apele râului.
Fără să mai pierd vremea, m-am zorit înapoi în
peşteră. Am alergat din ce în ce mai repede drept
spre peretele din stâncă solidă, care mă aştepta.
Am avut nevoie de întreaga putere a voinţei ca să
nu încetinesc, să nu ezit sau să mă abat din
drum. Tot am simţit o izbitură colosală – după
care totul s-a întunecat.
Am auzit în depărtare un ultim dangăt al
clopotului. Pe urmă, tăcere.
CAPITOLUL 20
N-O SĂ TE-AUDĂ ȚIPÂND
Chiar înainte să deschid ochii, am simţit un
vânt rece pe faţă şi iarba sub trupul meu lungit
pe jos.
M-am ridicat în şezut şi am privit în jur; mi-am
dat seama că încă ţineam în mână spada
însângerată. Acum era aproape întuneric. Mă
aflam în centrul cercului alcătuit din pietre
verticale de la Kenmare. Dar mă întorsesem oare
la timp? Cât să fi trecut… un secol?
M-am ridicat în picioare şi am pornit în direcţia
gropii. Era greu să-mi dau seama în lumina
sărăcăcioasă, însă părea să arate la fel. Dac-ar fi
fost abandonată, m-am gândit, chiar şi trecerea
a doar câteva luni ar fi umplut-o de ierburi şi de
buruieni.
Apoi, mi-am văzut toiagul zăcând pe pământ.
Imaginea aceasta a fost ca o străfulgerare a
adevăratei speranţe. Vraciul ar fi venit în
căutarea mea. El ar fi găsit toiagul şi l-ar fi luat…
nu l-ar fi lăsat să zacă în locul acesta.
Aşa că mi-am luat toiagul şi am pornit spre casa
lui Shey. Când am ajuns la poartă, pe-acolo
patrulau doi paznici, dar mi-au făcut semn să
intru ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Când am intrat în vestibul, Vraciul şi Grimalkin
erau acolo. Vrăjitoarea asasină avea ţepuşele la
ea, înfăşurate în pânza de sac, iar Vraciul îşi
ţinea toiagul în mână. M-am simţit nespus de
uşurat. Era limpede că aici trecuse mai puţin
timp decât pe Lumea cealaltă. Amândoi m-au
privit uluiţi.
— Eşti rănit, băiete? M-a întrebat magistrul
meu.
Am clătinat din cap.
— Câteva tăieturi şi vânătăi, dar nimic serios.
— Ce s-a întâmplat? Unde ai fost? M-a luat el la
rost.
— Ce spadă! A exclamat Grimalkin, făcând ochii
mari de uimire, înainte ca eu să pot răspunde.
Dă-mi voie s-o văd!
Şi-a lăsat jos bocceaua cu ţepuşe, iar eu i-am
înmânat spada. Vrăjitoarea asasină a
examinat-o îndeaproape, însă a evitat să-i atingă
lama din aliaj de argint.
Apoi, şi-a întors privirea spre mine.
— Tu ştii ce-i asta? A strigat, privind încordată
straniile însemne gravate pe gardă şi pipăind
capul de lipitoare sculptat.
 Am clătinat din cap. La ce se referea?
— Este o „spadă pentru eroi” făurită de unul
dintre Vechii Zei, pe numele său Hefaistos, m-a
informat ea. Numai trei au fost create vreodată,
iar asta e cea mai bună dintre ele!
I-am răspuns cu un zâmbet.
— Eu l-am cunoscut pe erou! I-am confirmat.
Am fost pe Lumea cealaltă şi el mi-a dăruit spada
lui. Fără ea, n-aş mai fi fost aici. M-a atacat
Morrigan, dar eu i-am retezat capul.
— Morrigan se va vindeca, m-a asigurat
Grimalkin. Poţi să contezi pe asta. Însă eu mă
gândesc la viitoarea noastră bătălie împotriva
Diavolului. Arma asta ne dă şanse mult mai mari
de reuşită. Mai are şi un alt nume specific – şi
poate unul care-i defineşte mai bine menirea. A
fost numită „Sabia Destinului”. Cel care o
mânuieşte duce la îndeplinire scopul pentru care
a fost născut.
— Eu nu sunt de acord cu asta, a întrerupt-o
Vraciul. Noi ne modelăm viitorul cu fiecare dintre
faptele noastre. Destinul nu există. Nu e decât o
iluzie – ceva despre care ne închipuim că putem
vedea retrospectiv.
— Te contrazic, a zis Grimalkin.
— Mda, m-am gândit că aşa o să faci, motiv
pentru care propun să cădem de acord că avem
opinii diferite, i-a replicat magistrul meu. Acum,
băiatul e rănit şi istovit. Şi cu toţii avem nevoie să
fim în cea mai bună formă, dacă vrem să-l legăm
pe Diavol. În consecinţă, s-o lăsăm pe mâine.
Grimalkin şi-a exprimat încuviinţarea dând
afirmativ din cap.
— Prin urmare, fuga în pat, băiete, mi-a
poruncit Vraciul, privindu-mă cu severitate. Iar
dimineaţă ne vei putea istorisi întreaga poveste.
M-am trezit, conştient de faptul că se afla cineva
– sau ceva – la mine în cameră. Chiar zăream o
siluetă înaltă profilându-se pe fundalul luminii
cenuşii a zorilor, strecurate printre perdele.
M-am ridicat repede în capul oaselor şi mi-am
dat seama că era Grimalkin.
— Sus, băiete! Mi-a ordonat ea. Avem multe de
făcut astăzi.
Adormisem deasupra cuverturii, încă îmbrăcat
cu cămaşa şi nădragii mei. Am sărit în picioare,
aşa cum îmi comandase ea. Vrăjitoarea s-a
apropiat de mine; mă domina cu statura ei, fiind
cu un cap mai înaltă.
— Scoate-ţi cămaşa.
Văzându-mă că ezit, Grimalkin a clătinat din
cap şi a zâmbit, buzele ei vopsite cu negru
depărtându-se suficient cât să zăresc dinţii
ascuţiţi de dincolo de ele.
— Am mai văzut eu piele şi oase la viaţa mea!
Mi-a zis pe un ton zeflemitor.
Şi atunci am remarcat că ţinea în mâna stângă
un veşmânt de culoare cenuşie.
Mi-am descheiat cămaşa şi am dezbrăcat-o.
Grimalkin a început să-mi înfăşoare, cu mişcări
experte, veşmântul în jurul pieptului. La un
moment dat, s-a oprit, remarcându-mi semnul
de pe braţ, din locul în care Alice îmi înfipsese o
dată unghiile în carne.
— E semnul lui Alice, nu-i aşa? M-a întrebat.
Am încuviinţat, simţindu-mi inima grea la
gândul că n-aveam să-mi mai văd niciodată
prietena.
Mi-am îndreptat atenţia asupra veşmântului pe
care mi-l aranja Grimalkin. Era un soi de
cămaşă, însă părea să fie căptuşită la umeri. Mai
exista o porţiune căptuşită, mergând pe
diagonală de la umărul meu drept în jos, până la
şoldul stâng. Vrăjitoarea mi-a încheiat repede
nasturii cămăşii cu degetele ei agile, după care a
scos o foarfecă dintr-o teacă fixată pe una dintre
cureluşele de piele care-i brăzdau trupul.
Am tresărit şi am făcut un pas înapoi. Era
foarfeca de care se folosea ca să reteze falangele
degetelor mari ale duşmanilor săi. Unii spuneau
că făcea asta cât ei încă respirau.
Însă nu oasele mele şi le dorea ea. Cu mişcări
iuţi, a început să taie din materialul cămăşii,
ajustând-o în partea de jos şi apoi la mâneci,
scurtându-le până deasupra coatelor.
— Asta este o flanelă de corp căptuşită, mi-a
explicat apoi. O porţi ca nu cumva să te roadă
curelele şi tecile.
Acum, ţinea în mână o fâşie lungă de piele; de ea
era prinsă o teacă asemănătoare cu cele purtate
de ea. Imediat, s-a apucat s-o ajusteze. După ce
i-a potrivit mai întâi lungimea cu foarfeca, a luat
un ac cu aţă şi a însăilat-o de flanela de corp din
doar două împunsături îndemânatice.
Când a fost gata, Grimalkin a luat spada şi mi-a
întins-o.
— Pune-o în teacă! Mi-a ordonat.
— Trebuie s-o folosesc cu mâna dreaptă? M-am
interesat eu.
— Îţi vei folosi oricare dintre mâini, dar din
moment ce arma ta principală este toiagul, pe
care-l mânuieşti cu stânga, va trebui să tragi
spada cu cealaltă.
Mi-am strecurat spada în teacă.
— Acum, scoate-o cât poţi de repede!
I-am executat ordinul.
— Pune-o în teacă şi scoate-o iar…
După ce am făcut ceea ce-mi ceruse, Grimalkin
a repoziţionat cureluşa de piele şi, de data asta, a
prins-o mai bine de flanela de corp, folosind mai
multe cusături.
— Şi-acum, m-a anunţat cu un zâmbet aspru, e
timpul să coborâm în beci…
Beciul era situat mult dedesubtul spaţiilor
pentru locuit ale casei. Ascultător, am urmat-o
pe Grimalkin pe lunga spirală a treptelor de
piatră. Înăuntrul beciului, podeaua acoperită cu
lespezi era goală, excepţie făcând o masă
împinsă până lângă cel mai apropiat perete.
Suprafaţa era luminată de circa o duzină de torţe
fixate în suporturile de pe pereţi. Arăta ca şi cum
se măturase de curând.
Grimalkin a închis uşa masivă de lemn în urma
noastră, după care a răsucit cheia în încuietoare,
a scos-o de acolo şi a azvârlit-o pe masă.
— De ce-a trebuit să coborâm aici? Am
întrebat-o, simţindu-mi brusc gura uscată.
— În primul rând, pentru că avem spaţiu din
plin, mi-a răspuns ea. Dar nu numai de-asta:
aici, jos, în beci, nimeni n-o să te-audă ţipând.
Am făcut un pas înapoi. Grimalkin a făcut unul
spre mine.
— N-ai unde să fugi, Thomas Ward, mi-a zis ea
cu o voce scăzută şi plină de răutate. M-ai
străpuns odată cu toiagul tău. Ţi-am rămas
datoare pentru asta – şi eu îmi plătesc totdeauna
datoriile. Nu-mi va fi de ajuns nimic altceva decât
viaţa ta, aşa că scoate-ţi spada şi apără-te… dacă
eşti în stare!
Era adevărat că odată îi înfipsesem lama
toiagului în umăr, ţintuind-o de un copac. Dar
atunci acţionasem în legitimă apărare – ea mă
hăituia, pregătindu-se să-mi ia viaţa. De atunci
încoace însă, luptaserăm împreună, unul alături
de celălalt; eu îmi închipuisem că suntem aliaţi
şi că Grimalkin venise la Kenmare ca să ne ajute
să-l legăm pe Diavol. Să fi fost totul doar o
minciună? M-am întrebat. Oare nevoia ei de
răzbunare să fie atât de importantă? Mă salvase
din fort doar ca să-mi poată aduce sfârşitul aici,
în beciul ăsta, cu mâinile ei?
Eram înfricoşat şi începuseră să-mi tremure
genunchii. Abia am mai izbutit să-mi scot spada
din teacă până să mă atace ea. Scoţându-şi două
cuţite dintr-odată, Grimalkin s-a repezit drept
spre mine. Mi-am ridicat Sabia Destinului şi am
reuşit să deviez arma din mâna ei stângă,
răsucindu-mă în acelaşi timp astfel încât
cealaltă lamă să-mi treacă pe lângă ureche la
mai puţin de doi centimetri.
Până să-mi recapăt echilibrul aşa cum se
cuvenea, s-a răsucit din nou spre mine. Cuprins
de panică, mi-am avântat spada, căutând să-i
retez capul, însă ea a parat lovitura şi mi-a
zâmbit cu asprime înainte de a-mi ţinti umărul
stâng. N-am fost îndeajuns de iute şi am simţit o
durere ascuţită când lama mi-a pătruns în
carne. Cât de grav m-o fi rănit? Am aruncat o
privire spre rană şi am văzut sângele şiroindu-mi
în jos, spre cot.
Faptul că am vrut să verific cât de gravă îmi era
vătămătura a fost o greşeală prostească – una
care era cât pe ce să mă coste viaţa. În clipa în
care am privit în jos, Grimalkin a profitat de
neatenţia mea şi a lansat un atac decisiv. Asaltul
ei violent m-a dezechilibrat, dar lamele ei nu
m-au nimerit.
M-am rostogolit într-o parte şi am sărit în
picioare. Grimalkin s-a apropiat din nou de
mine, cu ochii scânteindu-i şi gura larg deschisă,
de parcă ar fi vrut să muşte din carnea mea.
Dinţii aceia, pe care şi-i pilise până când le
făcuse vârfuri ucigător de ascuţite, reprezentau
una dintre cele mai înspăimântătoare
caracteristici ale vrăjitoarei asasine.
Începeam să mă simt cuprins de disperare. Ce
şanse aveam eu împotriva lui Grimalkin? Cum
puteam să sper c-o voi înfrânge pe cea mai
implacabilă asasină din clanul Malkin apărută
vreodată? Mi-am dat seama că nu aveam decât o
singură şi firavă speranţă. Cumva, în fierbinţeala
încleştării, trebuia să-mi concentrez gândurile şi
să încerc încetinirea scurgerii timpului. Darul
acesta, moştenit de la mama, îmi salvase viaţa
nu o dată. Trebuia să o fac şi acum.
Înainte să-mi pot duce planul la îndeplinire,
Grimalkin a atacat. Un val brusc de mânie m-a
străbătut. Ce tot făcea ea? Eu nu meritam să mor
în beciul ăsta! Şi, dacă ea m-ar omorî acum,
Diavolul ar fi la pândă, aşteptând să-mi tortureze
sufletul. Cu o explozie de nou-descoperită
încredere în forţele mele, am început să înaintez
şi mi-am avântat spada spre ea din toate
puterile, forţând-o să se lase pe spate la
repezeală, după care să facă un pas în lateral.
Am atacat-o din nou, de data asta
schimbându-mi spada din mâna dreaptă în cea
stângă. Era un truc pe care-l învăţasem de la
Vraci în timp ce exersam cu toiegele noastre. Aşa
izbutisem s-o rănesc şi data trecută.
 Cât pe ce s-o prind descoperită şi acum, însă a
reuşit să se eschiveze, după care a înaintat din
nou. Atunci, am inspirat adânc şi am început să
mă concentrez, atrăgându-mi puterile care
zăceau în adâncurile fiinţei mele.
Concentrează-te! Comprimă timpul.
Încetineşte-l. Fă-l să se oprească!
Grimalkin venea spre mine, iar înaintarea ei
aproape că lua forma unui dans. Se legăna pe
degetele de la picioare şi-şi îndoia genunchii,
făcând un salt spre stânga şi ridicându-şi braţul
ca să-mi administreze o lovitură fatală drept în
inimă. Însă mişcările i se încetineau din ce în ce
mai mult, în timp ce eu eram tot mai iute. Spada
mea i-a oprit pumnalul din mişcare şi i l-a făcut
să-i zboare din mână.
Sclipind în lumina torţelor, pumnalul asasinei
s-a învârtit prin aer o dată şi încă o dată, uşor ca
fulgul, căzând lent spre lespezi. Deodată, s-a
oprit de tot. A rămas nemişcat, încremenit în
spaţiu, plutind deasupra podelei. Chiar
izbutisem să opresc timpul!
Mi-am inversat atunci mişcarea spadei,
spintecând aerul către gâtul vrăjitoarei.
Grimalkin era neputincioasă – biruisem.
Mi-am privit spada repezindu-se spre gâtul ei
lipsit de apărare. Însă chiar atunci am observat
un alt amănunt. Grimalkin era încremenită în
timp, neputincioasă, însă mă privea în ochi… şi
zâmbea! Îmi zâmbea în timp ce tăişul spadei
mele era la doar câţiva centimetri de gâtul ei!
În ultima clipă, am deviat mişcarea spadei în
sus, astfel încât să n-o atingă. Pe urmă, m-am
îndepărtat şi m-am lăsat pe vine. De ce n-am
omorât-o atunci când avusesem ocazia? Ce se
petrecea cu mine? Pe insula Mona, nu fusesem
capabil s-o omor pe Osoasa Lizzie când
avusesem ocazia. Mă reţinuse faptul că era
mama lui Alice. Dar acum, care să fi fost
problema? M-am întrebat eu.
Şi, deodată, am ştiut răspunsul.
Destinzându-mă, i-am permis timpului să-şi reia
scurgerea. Iar Grimalkin şi-a vârât repede
celălalt cuţit în teacă şi a înaintat spre mine.
Zâmbea încă.
Atunci, mi-am dat seama că totul fusese un fel
de încercare. Ea mă verificase. Apoi, a început să
vorbească.
— Am consultat-o odată pe Martha Ribstalk, pe
atunci cea mai însemnată dintre prezicătoarele
din Pendle, mi-a explicat Grimalkin, iar ea mi-a
spus că tocmai ce se născuse un copil care
reprezenta o forţă capabilă s-o contracareze
cumva pe cea a Diavolului. Oricât de puternică
ar fi fost însă Martha, cineva i-l ascundea vederii.
Acum, cred că mama ta ţi-a fost protectoarea; tu
eşti copilul acela… şi aliatul meu în lupta asta
împotriva duşmanului meu de moarte.
Împreună, vom reuşi. Aşa este sortit să fie.
Destinul nostru este să-l nimicim pe Diavol.
 Mâinile au început să-mi tremure uşor. Acum,
că totul se terminase, m-am simţit inundat de un
val de uşurare.
— Am vrut să bag frica în tine. Aveam nevoie să
te pun sub presiune, astfel încât să te lupţi ca şi
cum ţi-ar fi viaţa în joc. Acum am avut ocazia
să-ţi studiez şi stilul de folosire a spadei şi ştiu ce
ai nevoie ca să ţi-l îmbunătăţeşti. Am stat de
vorbă cu John Gregory şi i-am explicat că-mi
trebuie cel puţin o săptămână ca să te pregătesc.
El a fost de acord. De îndată ce vei atinge
standardul cerut, vom încerca să-l legăm pe
Diavol. E cea mai bună şansă a noastră.
— Şi-o să mă lupt cu Diavolul cu spada asta?
Grimalkin mi-a zâmbit iar.
— Nu tocmai… însă ceea ce te voi învăţa eu va fi
de o importanţă vitală, fiindcă toţi cetăţenii
Întunericului, slujitorii Diavolului, te vor căuta
mai apoi. Vor încerca să te vâneze, aşa că vei
avea nevoie de pricepere în mânuirea spadei. Ea
ar putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte.
După cum ţi-am spus, arma mai poartă şi un alt
nume – Sabia Destinului – şi, în ciuda celor
afirmate de magistrul tău, fiecare dintre
posesorii ei îşi împlineşte destinul, adică scopul
pe care i-a fost dat să-l atingă în viaţă, cât timp o
poartă cu el.
— Asta seamănă prea mult cu soarta, i-am zis;
cu teoria conform căreia viitorul ne este
prestabilit. Aici, sunt de partea Vraciului.
Consider că fiecare dintre noi are, într-o oarecare
măsură, liber-arbitru, o anume putere de a
alege.
— Copile, poate că este adevărat, însă eu chiar
cred că tu ai un destin: tu te-ai născut ca să-l
nimiceşti pe Diavol. Şi eşti vânătorul
Întunericului. Acum, că ai în stăpânire şi spada
asta, Întunericul va începe să se teamă cu
adevărat de tine! Îţi aminteşti cum i-ai retezat
capul lui Morrigan?
Dintr-odată, am înţeles ce aştepta Grimalkin de
la mine.
— Tu vrei să fac asta şi cu Diavolul?
— Îl străpungem şi apoi îl decapităm. Pe urmă,
eu îi voi îngropa capul în alt loc. Asta îţi va da
timpul necesar ca să descoperi o soluţie
definitivă, prin care el să fie nimicit pentru
totdeauna.
— Adineauri a fost cât pe ce să te omor, i-am zis.
Încercarea a mers prea departe…
Grimalkin a clătinat din cap.
— Eu ştiu când mi-e dat să mor. Martha
Ribstalk mi-a spus-o şi pe-asta. Nu mi-e scris să
mor aici, de mâna ta.
Am încuviinţat. Ştiam că Vraciul ar fi considerat
încrederea lui Grimalkin în această profeţie cu
adevărat nesăbuită.
CAPITOLUL 21
ÎNCREMENIT ÎN TIMP
Bill Arkwright îşi petrecuse odinioară şase luni
pregătindu-mă, punând accentul pe aspectele
fizice ale meşteşugului de vraci, în mod special
pe lupta cu ajutorul toiagului. Fusese un
instructor aspru, ajungând uneori până la
graniţa cruzimii, şi mă umplusem de vânătăi.
Fusese o experienţă dureroasă şi epuizantă.
Totuşi, acea perioadă nu însemnase nimic în
comparaţie cu cele prin care am trecut în
săptămâna petrecută sub oblăduirea lui
Grimalkin. O mare parte a suferinţelor mi-a fost
provocată de groaza pură pe care o resimţeam,
luptându-mă parte-n parte cu vrăjitoarea
asasină. Pe lângă că avea înfăţişarea aceea de
natură să te înfricoşeze, ochii îi dogoreau de o
ferocitate menită să intimideze şi nu ştiam
niciodată care armă o să iasă la iveală din
numeroasele teci prinse de trupul său.
De asemenea, Grimalkin avea o forţă fizică pe
care n-o puteam încă egala. Eram nevoit să mă
menţin în afara razei ei de acţiune. Cum reuşea
să pună mâna pe mine, mă pomeneam în mod
invariabil trântit pe spate, cu tot aerul scos afară
din plămâni şi un cuţit la beregată.
M-a şi tăiat, şi nu o dată; mi-ar fi prins bine
acum s-o am la îndemână pe Alice, cu plantele şi
prişniţele ei tămăduitoare. Durerea provocată de
pierderea celei mai bune prietene nu se
domolise; tăişurile ascuţite ale lamelor lui
Grimalkin nu însemnau nimic în comparaţie cu
ea.
 În scurt timp, am devenit îndemânatic în
mânuirea spadei – pe care o simţeam acum ca pe
o extensie a propriului corp –, însă vrăjitoarea
asasină mi-a spus imediat că asta nu reprezenta
decât începutul a ceea ce aveam nevoie să
cunosc. Susţinea că o să devin tot mai bun de
fiecare dată când luptam pentru propria viaţă cu
un potrivnic care căuta să mă omoare – asta
presupunând, evident, că scăpam cu viaţă din
respectiva întâlnire.
Una dintre deprinderile pe care eram pus să mi
le exersez iar şi iar era cea de a face să se
oprească timpul într-o luptă. Pe măsură ce
trecea săptămâna, controlul meu se
îmbunătăţea. După cum demonstrasem deja,
folosindu-mă de asta puteam să fiu pe potriva
unui adversar redutabil ca Grimalkin.
Dar săptămâna aceasta de antrenamente
intense şi-a aflat prea curând sfârşitul, iar acum
eram pregătiţi să înfruntăm cu toţii cea mai mare
provocare din câte întâlniserăm vreodată.
De cum a apus soarele, am plecat din casa lui
Shey şi ne-am dus spre groapă. Nu eram decât
noi trei: Vraciul, Grimalkin şi cu mine. Eu eram
înveşmântat cu obişnuita pelerină, însă pe sub
ea aveam Sabia Destinului, băgată în teacă.
Urciorul cu sânge era în buzunarul nădragilor.
Cât timp mă antrenasem cu vrăjitoarea, Vraciul
mai făcuse adăugiri în Bestiarul lui,
actualizându-l acolo unde era cu putinţă şi
completându-l cu un nou capitol despre
pregătirile noastre pentru legarea Diavolului.
În anii pe care-i petrecusem alături de Vraci, mă
aşteptasem întotdeauna ca şi Alice să joace un
rol în îndeplinirea acestei misiuni – însă acum nu
mai era cazul. Acum, ea era pierdută pentru
totdeauna, iar eu trebuia să învăţ să accept
realitatea aceasta.
Maşinistul şi ajutorul lui ne aşteptau lângă un
imens cadru de lemn pe care-l ridicaseră
deasupra gropii. Amândoi arătau înfricoşaţi, însă
până acum făcuseră treabă bună: atârnată de
palan, suspendată în plan orizontal, era o
enormă piatră turtită, care avea să astupe
groapa. Într-o parte aştepta greul bolovan care
urma să fie plasat deasupra. Introduseseră în el
un belciug, ca să poată fi ridicat mai lesne.
Aproape de groapă era îngrămădit mormanul de
pământ pe care trudisem atât de mult să-l scot
din groapă. În el fuseseră amestecate cantităţi
mari de sare şi de pilitură de fier. Nu te puteai
aştepta ca substanţele acestea să aibă cine ştie
ce putere împotriva Diavolului, însă Vraciul
considera că şi dacă nu făceau decât să-i
slăbească oricât de puţin forţa, tot merita
încercat; dacă reuşeam să-l legăm, amestecul
acesta urma să umple groapa.
Dacă dădeam greş… Diavolul nu va întârzia
să-şi ia revanşa pentru ceea ce i-am făcut; se va
ocupa mai întâi de mine şi abia apoi îi va ucide pe
Vraci şi pe Grimalkin. După aceea, sufletele
noastre vor avea de înfruntat chinurile veşnice.
Am remarcat că Grimalkin ducea cu ea doi saci
– unul conţinea ţepuşele şi piroanele, celălalt era
confecţionat din piele şi părea să fie gol. Arăta
destul de nou… oare să-l fi cusut ea însăşi?
M-am întrebat. Şi-a lăsat ambii saci pe jos şi,
purtând deja mănuşile ei de piele, a despachetat
cu precauţie cele patru ţepuşe lungi. Pe lângă
acestea erau mai multe piroane din aliaj de
argint, lungi şi cu floarea lată, precum şi două
baroase cu coadă scurtă, cu care să le poată bate
în carnea Diavolului. Pe unul dintre ele i l-a
înmânat Vraciului.
Deja căzuserăm de acord ca eu şi Vraciul să ne
ocupăm poziţiile înăuntrul gropii, pregătiţi să-l
atacăm pe Diavol de jos, în timp ce, de deasupra,
Grimalkin va încerca să-i străpungă inima cu
ţepuşa. Pe urmă, dacă ne reuşea totul, urma să-l
batem în piroane de stâncă.
Între timp, soarele apusese şi lumina începuse
să scadă, însă groapa era luminată de şapte
felinare; trei dintre acestea erau suspendate de
podul rulant de lemn, iar celelalte, aşezate pe
pământ, aproape de fiecare dintre cele patru
colţuri ale ei.
Vraciul a coborât în groapă, iar eu l-am urmat.
În ciuda fundaţiei solide reprezentate de stânca
din cauza căreia îmi oprisem săpăturile, era
destul de adâncă, creştetul Vraciului abia
ajungând până la buză. Vrăjitoarea asasină ne-a
înmânat fiecăruia câte o ţepuşă. Acestea erau
suple şi flexibile, cu vârfurile ascuţite. Pe urmă,
eu şi Vraciul ne-am luat în primire poziţiile din
două colţuri opuse ale gropii. Deasupra noastră,
Grimalkin ţinea o a treia ţepuşă cu ambele mâini
– cea de-a patra era pe pământ, lângă ea – şi
privea concentrată în jos.
Vraciul a tuşit, dregându-şi glasul.
— Acesta este momentul pe care l-am aşteptat
cu toţii, a anunţat el cu solemnitate. Unul sau
mai mulţi dintre noi ar putea să-şi piardă viaţa.
Dar va merita cu vârf şi îndesat, dacă vom izbuti
să-l legăm pe Diavol. Împărtăşim acelaşi ţel şi vă
mulţumesc amândurora pentru faptul că-mi
staţi alături!
Era o declaraţie uluitoare din partea magistrului
meu. El chiar îi mulţumise unei vrăjitoare pentru
faptul că lucra împreună cu el! Grimalkin i-a
răspuns printr-un zâmbet abia schiţat şi şi-a
înclinat capul spre el, semn că luase cunoştinţă
de afirmaţie.
— A sosit timpul, ne-a zis Vraciul întorcându-şi
faţa spre mine. Dă-mi urciorul cu sânge!
Aveam gura uscată şi-mi tremurau mâinile, însă
eram hotărât să fac ceea ce era necesar. M-am
concentrat ca să-mi controlez respiraţia şi să mă
calmez. Emoţionat, mi-am scos urciorul cu
sânge din buzunar, am traversat până de
cealaltă parte a gropii şi i l-am înmânat
Vraciului. Cât de ciudat era că eu şi cu Alice ne
petrecuserăm atât timp făcându-ne griji cu
privire la faptul că urciorul crăpat ar putea să-şi
piardă puterea şi să-i permită Diavolului să ne
înhaţe, iar acum Vraciul se pregătea să-l
distrugă!

M-am întors repede la postul meu. Pentru o

clipă, Vraciul a fixat micul urcior din lut cu o
privire dezgustată, după care l-a ridicat.
— Crăpătura urciorului i-a permis Diavolului să
se apropie de tine în mai multe rânduri, a rostit
el. Bănuiesc că el se află totdeauna prin
apropiere, aşteptând să vină şi să-şi ducă la
îndeplinire răzbunarea. În consecinţă, mă aştept
ca el să-şi facă apariţia încă din clipa în care
urciorul va fi spart. Aşa că fii pregătit!
Cu o subită mişcare convulsivă, Vraciul l-a
azvârlit în sus, afară din groapă, drept într-unul
dintre solizii stâlpi de lemn care susţineau podul
rulant. Scoţând un pocnet ascuţit, micul vas s-a
sfărâmat, iar mie aproape că mi-au cedat
genunchii.
Gata. Diavolul avea să sosească în câteva clipe.
Alice susţinuse mereu că, dacă s-ar sparge
urciorul, reacţia lui ar fi imediată.
Cu toate acestea, secundele s-au transformat în
minute… şi tot nu s-a întâmplat nimic. Începeam
să mă simt stânjenit. Poate că aveau să treacă
zile întregi până la sosirea lui. Dacă aşa era,
atunci ne va fi greu să ne menţinem vigilenţa. Nu
ne aşteptaserăm la aşa ceva.
Apoi, deodată, am simţit o puternică vibraţie
sub tălpi. Pământul se mişca. Brusc, luminile
felinarelor au pâlpâit ameninţător şi au început
să scadă. Au pierit aproape de tot, până la nivelul
unui firav licăr, şi unul dintre maşinişti a scos
un puternic ţipăt de spaimă. Drept deasupra
noastră s-a auzit un sunet ca bubuitul tunetului
şi pentru o clipă am fost cufundaţi într-o beznă
desăvârşită.
Diavolul se apropia.
Am început să mă concentrez, adunându-mi
toate forţele. Dacă opream timpul prea devreme,
Diavolul n-ar mai fi putut să ajungă în groapă;
dacă izbuteam prea târziu, el ar fi preluat
controlul asupra situaţiei… iar eu aveam să
devin prizonierul lui, captiv ca o muscă lipită de
răşină, în vreme ce el şi-ar dezlănţui asupra mea
toate relele.
Felinarele au mai strălucit puternic încă o dată
şi, cu un răcnet îngrozitor, care părea capabil să
zgâlţâie lumea întreagă, Diavolul şi-a făcut
apariţia în groapă, între mine şi Vraci. Radia el
însuşi o lumină de un roşu sângeriu. Cu toată
groaza mea, m-am simţit şi inundat de speranţă.
El venise. Se putea face.
Concentrează-te! Comprimă timpul! Fă-l să se
oprească!
Diavolul era de trei ori mai mare decât Vraciul,
avea pieptul lat, o coadă lungă, copitele
despicate şi coarnele încovoiate, ca de berbec, şi
era acoperit de o blană deasă, neagră. Pupilele îi
erau două fante verticale şi emana o puternică
duhoare de animal, care-mi întorcea stomacul pe
dos. Însă, cu toată groaza resimţită, am
constatat uşurat că groapa avea să fie suficient
de mare.
Diavolul nu se mişca – acum, controlul asupra
timpului îmi devenise ca o a doua natură –, însă
acelaşi lucru era valabil şi pentru Vraci, şi
pentru Grimalkin. Totul era nemişcat şi tăcut.
Mie încă îmi bătea inima, încă respiram.
Oprisem timpul încă o dată. Iar acum, trebuia
să-l străpung cu ţepuşa…
M-am apropiat de el, vrând să-l înjunghii, însă
ţepuşa mea se mişca prea încet. Ba, mai rău
de-atât, bătăile inimii dădeau impresia că mi se
încetinesc, fiecare bătaie trudită având nevoie de
mai mult timp decât cea de dinainte ca să se
audă. Diavolul riposta, încercând să mă
încremenească pe mine în timp şi să se elibereze
pe sine.
Să fi întârziat eu prea mult? Cum de sperasem
să-i fiu pe potrivă? Abia acum îmi puneam
întrebările. Dar trebuia să încerc. Nu se putea să
renunţ tocmai acum.
Scrâşnind din dinţi, mi-am îndreptat ţepuşa de
argint către pântecul lui – însă am văzut-o că se
mişcă din ce în ce mai încet. Dacă dădeam greş
cu mişcarea asta, Diavolul avea să ne pună capăt
vieţilor. Asta ar însemna sfârşitul a tot ce
încercaserăm să facem. Mi-am repezit arma spre
el din toate puterile, adunându-mi întreaga
capacitate de concentrare în mişcarea aceasta,
însă acum eu păream să fiu încremenit.
Grimalkin… mi-a trecut prin minte. Ea n-ar
putea să-l facă dispărut prin puterea voinţei?
Speranţa aceasta mi-a fost imediat sugrumată.
Cum ar fi putut? Ea se afla în exact aceeaşi
situaţie ca mine, captivă într-o secundă a trecerii
timpului, întrebându-se cu disperare ce ar mai
putea fi de făcut. N-avea cum să şi-l dorească
dispărut pe Diavol, fiindcă atunci ar fi scăpat de
ţepuşele ei. Grimalkin avea încredere în mine; se
baza pe capacitatea mea de a-l înfrânge pe
Diavol. Dar dacă nu eram în stare?
Şi atunci, vederea a început să mă părăsească.
CAPITOLUL 22
SABIA DESTINULUI
Chiar în timp ce vederea mi se înnegura, am
continuat să lupt, adunându-mi încă o dată
toată puterea de concentrare. Nu se putea să
renunţ. Nu acum. Mi-am amintit sfatul pe care
mi-l dăduse Cuchulain: trebuie să lupt mai
departe, oricât de disperată ar părea situaţia. Iar
gândul la ce-i făcea Diavolul lui Alice m-a
determinat să încerc o ultimă sforţare. Chiar
dacă pe ea nu puteam s-o aduc înapoi, măcar
puteam să-i fac lui rău, să-l pun să plătească. Şi
dacă era să pierd, măcar să mă lupt până la
amarul final.
Dar tocmai atunci, exact când toate speranţele
păreau să se fi năruit, s-a produs o schimbare
subită. Am simţit cum ceva se destinde extrem
de uşor. Inima a început să-mi bată înfundat în
piept – la început, mai cu încetineală, apoi din ce
în ce mai repede! Deţineam din nou controlul, iar
sângele îmi năvălea prin vene. Diavolul era în
faţa mea, în picioare, masiv şi înfricoşător… dar
nemişcat. Acum, el era cel încremenit, iar eu mă
mişcăm!
I-am repezit în coaste ţepuşa de argint. Pentru o
clipă, ceva a opus rezistenţă, după care a ţâşnit
un şuvoi de sânge negru. Am împins şi mai tare,
cât mai adânc prin blana lui stufoasă. Diavolul a
scos un urlet, un zgomot care parcă mi-a
perforat timpanele, un ţipăt de durere şi de
mânie capabil să despice pământul în două sub
noi şi să facă să sângereze până şi pietrele. M-a
izbit într-atât de tare, încât mi-am pierdut
concentrarea… şi controlul asupra timpului.
Dintr-odată, Diavolul a scăpat de sub
stăpânirea mea; s-a răsucit spre mine şi şi-a
trântit enormul pumn în jos, ca pe o coasă. M-am
eschivat şi l-am simţit cum îmi atinge, în treacăt,
părul.
Însă timpul curgea acum din nou liber, aşa că şi
ceilalţi erau capabili să atace. Diavolul a scos un
al doilea zbieret în clipa în care Vraciul i-a
împlântat propria ţepuşă în pântecul păros,
făcându-l să cadă în genunchi.
Deasupra noastră, un fulger înfurcat a brăzdat
cerul, urmat imediat de huruitul profund al
tunetului. Furtuna a izbucnit fără întârziere, o
ploaie torenţială începând să răpăie pe pământ.
Părea să fi venit de nicăieri.
Ridicându-mi privirea, am văzut-o pe Grimalkin
stând în echilibru pe vârfurile picioarelor şi
ţintind cu mare grijă. Vrăjitoarea asasină nu
greşea ţinta niciodată… doar nu avea s-o rateze
de data asta? Îmi simţeam inima în gât, însă nu
era cazul să-mi fac griji. Mâna i s-a repezit în jos
cu o mişcare energică, iar ţepuşa i-a străpuns
Diavolului spinarea. I-a străbătut corpul dintr-o
parte în cealaltă şi, într-o explozie de sânge
negru închegat, vârful ei însângerat i-a ieşit la
iveală prin piept. Grimalkin îi străpunsese inima
cu argint. Dar oare avea să fie suficient?
Fulgerul a brăzdat din nou cerul, despicându-l
în două, şi o ploaie furioasă s-a năpustit peste
groapă în timp ce vrăjitoarea asasină azvârlea
cea de-a doua ţepuşă, care i-a străpuns trupul
Diavolului la vreo doi centimetri depărtare de
prima. Inima lui era acum perforată de două
ţepuşe de argint. Scoţând un geamăt puternic de
durere, s-a aplecat în faţă, sângele şi saliva
curgându-i din gura deschisă. Acum, Grimalkin
a sărit în groapă, în stânga lui. Într-o mână ţinea
barosul, în cealaltă, înmănuşată, un pumn de
piroane din argint. Între timp, Vraciul s-a
deplasat spre mâna dreaptă a Diavolului.
Diavolul ajunsese acum să stea în patru labe,
smucind din cap ca un taur rănit şi urlând de
durere. Vrăjitoarea asasină, profitând de ocazie,
i-a înfipt un piron în mâna stângă, după care i-a
lovit floarea lată de trei ori cu barosul, făcându-l
să treacă prin carne şi ţintuind laba aceea
enormă şi păroasă drept de stâncă. Diavolul şi-a
sucit capul, a căscat larg gura şi s-a avântat spre
ea, ca şi cum ar fi vrut să-i desprindă capul de pe
trunchi dintr-o muşcătură. Însă ea, cu
sprinteneala unei pisici, s-a ferit de gura aceea
ucigătoare şi şi-a repezit cu putere barosul în
faţa lui, sfărâmându-i dinţii din faţă în mici
bucăţele şi lăsându-i doar cioturile sparte,
însângerate.
L-am urmărit cu privirea pe magistrul meu cum
înfige la repezeală un piron în mâna dreaptă a
Diavolului, toţi muşchii umărului
încordându-i-se în timp ce-şi avânta barosul
greu într-un ritm şi cu o forţă care nu-i trădau
vârsta. Câteva clipe mai târziu, lucrând în
echipă, Vraciul şi Grimalkin izbutiseră să
străpungă fiecare, cu câte un piron, gleznele
Diavolului. Printre răcnetele de durere ale
acestuia, Grimalkin mi-a făcut un semn.
— Capul! Mi-a strigat ea. Acum! Taie-i capul!
Fă-o imediat!
Am scos din teacă spada eroului şi m-am
apropiat de Diavol; în timp ce mergeam, din
ambele rubine în chip de ochi a început să picure
sânge. Am ridicat-o cât am putut de sus, am
inspirat adânc, mi-am încordat muşchii, după
care am abătut tăişul spre gâtul lui. Sângele
negru a ţâşnit în sus când lama i-a spintecat
carnea, însă braţul mi-a tremurat când am dat
peste oase şi tendoane. Diavolul a scos un
zbieret, lama spadei mi s-a poticnit şi am avut
nevoie de vreo două secunde până s-o pot elibera
de acolo.
— Mai loveşte o dată! A strigat Grimalkin. Haide!
Încă o dată, mi-am repezit spada în jos, spre
acelaşi loc din gât. De data aceasta, rezistenţa a
fost mult mai slabă şi spada i-a retezat
Diavolului enormul cap de pe umeri, lăsându-l
să se rostogolească în groapă, ajungând până la
urmă la picioarele lui Grimalkin.
I-am întâlnit privirea Vraciului, însă n-am zărit
în ochii lui vreun semn de triumf. Doar mi-a
făcut un semn aprobator.
Grimalkin a luat capul de coarnele lui răsucite
şi l-a ţinut ridicat. Din el picura sânge negru, iar
buzele umflate ale Diavolului se mişcau peste
dinţii sfărâmaţi, ca şi cum ar fi încercat să spună
ceva. Însă ochii i se dăduseră deja peste cap; nu
se mai vedea decât albul lor. Atunci, Grimalkin a
sărit afară din groapă şi a îndesat capul în sacul
ei nou de piele. După ce l-a legat bine la gât, s-a
întors la groapă, unde trupul decapitat al
Diavolului încă se cutremura şi se zvârcolea.
Eu şi Vraciul ne-am luat cazmalele şi am
început degrabă să umplem groapa cu amestecul
de pământ cu sare şi pilitură de fier. Mi-am
ridicat privirea spre podul rulant. Maşinistul şi
ajutorul lui nu erau de văzut pe nicăieri.
Fugiseră.
Sub ploaia torenţială care cădea încă, am
aruncat tustrei pământ în groapă cât am putut
de repede. Uzi până la piele, munceam cu
iuţeală, cuprinşi de frenezie, grăbiţi să ascundem
monstruoasa bestie, fiindcă nu ştiam încă de
ce-ar mai putea fi capabilă. Chiar m-am întrebat
dacă şi aşa, decapitată, n-ar mai putea cumva să
se elibereze. Dar, treptat, zbaterile i s-au mai
domolit; gemetele capului din sac erau acum mai
slabe.
Mai târziu, maşinistul şi ajutorul lui s-au întors.
Între timp, acoperiserăm aproape de tot trupul
decapitat al Diavolului, cu toate că pământul
încă zvâcnea şi tresălta. Cu chipurile ruşinate,
cei doi şi-au bălmăjit scuzele. Vraciul le-a
răspuns simplu, bătându-i amical pe spate.
Acum, cu mâna de lucru suplimentară, munca
noastră a înaintat mai repede, cu toate că ne-a
luat aproape încă o oră până ca, în sfârşit, să
umplem groapa şi să bătătorim pământul cu
picioarele. Treaba fiind încheiată, am rămas pe
loc, privind în jos, piepturile tresăltându-ne încă
de pe urma efortului. În sfârşit, venise vremea să
coborâm lespedea grea peste groapă.
Între timp, ploaia încetase, însă pământul de
sub picioare devenise alunecos, aşa că trebuia să
avem mare grijă. În timp ce maşinistul se ocupa
de scripete, eu şi Grimalkin am apucat lespedea
de o parte, iar Vraciul şi ajutorul maşinistului
ţineau de cealaltă. Piatra a coborât lin şi ne-am
tras toţi mâinile în ultima clipă, lăsând-o să cadă
la locul ei, unde s-a potrivit de minune.
Pe urmă, ajutorul maşinistului a tras lanţul mai
aproape şi a fixat cârligul în belciugul
bolovanului.
În scurt timp, acesta era ridicat în aer şi apoi
lăsat la locul stabilit, în centrul lespezii. Pe urmă,
treaba fiind terminată, maşinistul a deşurubat
belciugul de fier. În cele din urmă, am
îngrămădit pământul rămas peste lespede şi în
jurul bolovanului. De îndată ce va creşte iarba,
nu va arăta decât ca o a treisprezecea piatră
verticală, poziţionată în centrul celorlalte
douăsprezece care o înconjoară. Iar lumea nu va
şti niciodată că trupul decapitat al Diavolului
zace acolo, îngropat înăuntrul cercului de pietre
de la Kenmare.
Însă Grimalkin nu terminase încă. Pe lângă
primejdia reprezentată de dragon, învăluise locul
cu un farmec de-al ei, astfel încât să ascundă
prezenţa Diavolului de slujitorii Întunericului.
Vraciul s-a întors cu spatele cât timp şi-a
desfăşurat ea ritualul, ocolind de trei ori prin
exterior cercul din pietre; în timp ce mergea, îşi
intona puternicul descântec.
La urmă, a venit lângă noi. Se părea că
reuşiserăm. Uriaşa bestie era legată; în ciuda
tuturor sforţărilor sale, nu reuşise să se
elibereze. Am mai rămas un timp acolo, în
picioare, fără să scoatem o vorbă, abia
venindu-ne să credem ceea ce tocmai
izbutiserăm.
— Diavolul nu e legat totuşi pentru veşnicie, aşa
e? Am îndrăznit să întreb până la urmă, cu o
voce abia şoptită. Într-un fel sau în altul, într-o zi
tot va fi liber…
— Nimic nu dăinuieşte o veşnicie, băiete, mi-a
răspuns Vraciul încruntându-se. Însă acum el
nu-şi poate părăsi forma asta, din cauză că i-a
fost străpunsă carnea cu argint şi că e legat de
piatră. Iar despărţirea capului de trup face ca
legarea să devină chiar mai puternică. Va
rămâne aici până când vom găsi o cale prin care
să-i aducem sfârşitul. Dar temerea mea cea mai
mare este că altceva ar putea să-l elibereze. Asta
e acum primejdia cea mai importantă.
— Aşa ceva n-o să se-ntâmple, l-a asigurat
Grimalkin. După cum spui, atât timp cât capul şi
trupul sunt despărţite, Diavolul va rămâne legat.
La început, aveam de gând să îngrop capul în cu
totul alt loc… poate chiar undeva, departe,
dincolo de mare. Dar acum m-am gândit la o
metodă mai bună. Grimalkin ne-a privit pe rând,
apoi a continuat. Acum, capul îmi aparţine. Eu îi
voi fi custode. Am de gând să mă întorc în
Comitat şi să-l păstrez aproape de mine tot
timpul. Locuitorii Întunericului vor vrea să mă
vâneze. Vor veni după mine să-i recupereze capul
şi să-l aducă înapoi aici, însă eu îi voi omorî unul
câte unul. Îl voi păstra atât timp cât voi putea –
rostind acestea, Grimalkin şi-a lăsat privirea în
jos –, cu toate că, e adevărat, nici eu nu pot să
fug şi să mă ascund la nesfârşit. Vor fi prea mulţi
şi până la urmă tot mă vor prinde. Şi-a întors
faţa spre mine şi m-a privit drept în ochi. Cât
timp îi ţin eu pe loc, tu găseşte o cale de a-l da
gata o dată pentru totdeauna.
Am tras spada din teacă şi am întins-o spre ea,
cu mânerul înainte.
— Ia spada, i-am propus. Îţi va fi de folos!
Grimalkin a clătinat din cap.
— Nu, am armele mele, iar nevoia ta va fi mai
mare. Nu uita că slujitorii Diavolului te vor
urmări şi pe tine. Ei vor şti ce s-a înfăptuit şi-ţi
vor cunoaşte rolul jucat în toată întâmplarea. În
plus, acum tu eşti păstrătorul Săbiei Destinului.
Vei şti singur când va veni vremea să o dăruieşti
altcuiva. În timp ce străpungeam trupul
Diavolului cu ţepuşele de argint, înfigeam o
aşchie de frică în toţi locuitorii de pe tărâmul
Întunericului, oricât de puternici ar fi ei. Acum,
ştiu cu toţii ce înseamnă să-ţi fie frică. Iar din
momentul în care i-ai retezat capul Diavolului,
destinul ţi s-a schimbat. Dacă odată ai fost
vânatul, acum eşti vânătorul celor de pe tărâmul
Întunericului!
Acestea fiind spuse, fără să mai arunce măcar o
privire înapoi, Grimalkin şi-a ridicat sacul de
piele, şi l-a săltat pe umărul stâng şi a pornit în
fugă prin noapte.
Vraciul m-a fixat cu o privire cât se poate de
serioasă.
— Ar fi de preferat să-i primeşti sfatul cu destule
rezerve. Adevărul este că, după nesăbuitul tău
pact, ai fost norocos că ţi s-a mai oferit o a doua
şansă, băiete, mi-a zis clătinând din cap. Totuşi,
ea are dreptate dintr-un punct de vedere: vom
avea o ultimă socoteală de încheiat cu Diavolul;
până atunci, ne-am câştigat dreptul la un mic
răgaz. Şi trebuie să-l folosim cum se cuvine.
CAPITOLUL 23
PLINĂ DE SÂNGE
Am rămas în casa lui Shey până când mugurii
măceşilor s-au desfăcut şi soarele a convins cele
dintâi flori şovăielnice de primăvară să se
deschidă. Vânturi turbulente încă aduceau din
când în când rafale vijelioase de ploaie dinspre
apus, însă atunci când soarele strălucea de-a
binelea răspândea cu adevărat căldură.
Veşti bune au sosit din Comitat. Aşa cum
prezisese Grimalkin, atât scoţienii din ţinuturile
joase, cât şi cei de la munte se alăturaseră unei
coaliţii a comitatelor nordice libere. O mare
bătălie se purtase la nord de Kendal. Inamicul
fusese mânat spre sud, însă conflictul era,
deocamdată, departe de a se fi încheiat. Oştile
duşmane se regrupaseră în apropiere de
Priestown şi o nouă încleştare devenise iminentă.
În fiecare zi aşteptam cu nerăbdare, sperând că
vor veni şi alte veşti. Îmi doream să merg acasă.
Numărul celor care păzeau în jurul casei a fost
dublat de când unul dintre ei a dispărut în chip
misterios, fără să lase nici cea mai mică urmă.
Ţinusem minte sfatul lui Grimalkin, însă nu
observasem vreun semn de slujitori de-ai
Întunericului. Lungul război dintre magi şi
proprietarii de pământuri ajunsese încă o dată în
acea stânjenitoare situaţie de impas care dăinuia
de secole. Cu toate sforţările noastre, nimic nu se
schimbase cu adevărat.
Într-o dimineaţă, devreme, când soarele
strălucea pe cerul complet lipsit de nori, mă
plimbam pe-afară şi făceam exerciţii cu câinii.
Avusesem o noapte proastă şi nu dormisem deloc
bine. Mă tot gândisem la Alice. Pierderea ei era o
durere care mă ţinea încă treaz.
Câinii au simţit primii că se întâmpla ceva.
Tustrei au încetat să mai latre şi s-au oprit brusc
din alergat… Priveau ţintă spre o pădure aflată la
aproximativ un kilometru spre vest. Apoi,
deodată, cu Gheară în frunte, s-au năpustit
într-acolo, chelălăind agitaţi. I-am chemat
înapoi, dar nu m-au luat în seamă, aşa că n-am
avut de ales şi a trebuit să fug după ei.
M-am gândit că e destul de puţin probabil să fi
fost doar un iepure. Gheară, Sânge şi Oase erau,
de obicei, câini ascultători şi indiferent cât de
puternic ar fi fost mirosul pe care-l prindeau, de
îndată ce primeau comanda, veneau imediat la
picior. Ce se petrecea acum cu ei?
Până să ajung eu în dreptul primilor copaci,
câinii deja o luaseră cu mult înainte,
afundându-se adânc în pădure. Le auzeam
lătratul din ce în ce mai slab. Iritat, am încetinit
la pas. Imediat, am remarcat că sub bolta de
frunze verzi, proaspete, era foarte multă linişte.
Vântul se oprise şi nu se auzeau păsări cântând.
Nimic nu se clintea din loc. Şi atunci, l-am
auzit… îndepărtatul sunet al fluierului. Mai
auzisem muzica asta. Era Pan!
Am reînceput să fug. Cu fiecare pas cu care
înaintam, muzica se auzea din ce în ce mai tare.
După câteva clipe, am dat buzna într-un
luminiş. Zeul luase din nou înfăţişarea unui
băiat înveşmântat în verde şi stătea pe o
buturugă, cu un zâmbet pe faţă. În jurul lui se
adunaseră în cerc numeroase animale
fermecate: hermeline, dihori, iepuri, plus cei trei
câini ai mei; toate îl priveau concentrate.
Deasupra lor, crengile copacilor erau ticsite de
păsări. Iar la picioarele lui stătea întinsă o fată
într-o rochie albă, stropită de noroi.
Stătea întinsă pe spate, cu capul rezemat de
buturugă. Deşi tânără, avea părul alb. Nu era de
un blond-cenuşiu drăguţ, ci albul ca de
scrobeală al bătrâneţii. În picioare avea pantofi
cu botul ascuţit. Şocat, am recunoscut-o
deodată: era Alice.
Pan s-a oprit din cântat şi şi-a lăsat fluierul în
jos. Imediat, toate animalele, cu excepţia celor
trei câini ai mei, au fugit printre copaci.
Deasupra capului am auzit bătăi din aripi,
păsările risipindu-se la rândul lor. Gheară,
Sânge şi Oase au venit spre mine şi au început să
scâncească încetişor. Acum, că muzica încetase,
li se făcuse frică.
Am privit-o fix pe Alice în timp ce un amestec de
gânduri şi de sentimente mi se învolbura pe
dinăuntru. Pe de-o parte, eram plin de bucurie.
Ea se întorsese, deşi nu mă mai aşteptasem s-o
revăd vreodată. Însă se vedea limpede că era şi
ceva în neregulă, iar asta mă făcea să mă simt
alarmat.
Înainte să pot spune eu ceva, a vorbit Pan.
— N-am uitat nici de tine, nici de ce mi-ai cerut;
prin urmare, în semn de recunoştinţă pentru
faptul că m-ai eliberat din trupul ţapului, ţi-am
adus înapoi prietena, mi-a zis el pe un ton
săltăreţ. Atunci când l-ai legat pe Diavol, zidurile
teritoriului i s-au şubrezit, aşa că am fost capabil
să pătrund acolo. Ceea ce ai făcut tu a fost un act
de vitejie, dar şi de nesăbuinţă. Slujitorii lui
aleargă acum după capul tău. Mai devreme sau
mai târziu, tot îl vor obţine.
Mai multe sentimente contradictorii se
învârtejeau în mine: bucuria că Alice se
întorsese; spaima pentru ceea ce-i făcuseră.
— Ce s-a întâmplat cu ea? Am murmurat,
îngenunchind alături de Alice, cu fericirea
domolită de schimbările pe care le vedeam.
I-am mângâiat faţa, însă a tresărit la atingerea
mea, îndepărtându-se ca un animal sălbatic, cu
ochii plini de groază.
— A locuit pe teritoriul Diavolului şi a văzut
lucruri pe care niciun muritor n-ar trebui să le
vadă vreodată. Fără îndoială că a fost supusă şi
la numeroase chinuri. Mă tem pentru sănătatea
ei mintală.
— Îşi va putea reveni vreodată? M-am interesat.
— Cine poate şti? Mi-a răspuns Pan cu un
zâmbet nepăsător. Eu am făcut tot ce mi-a stat în
puteri. Însă faptul că te-ai ocupat de Diavol e un
alt motiv pentru care trebuie să-ţi mulţumesc.
Practicanţilor magiei negre din întreaga lume
le-au slăbit puterile din cauza a ceea ce ai izbutit
tu. Iar acum, eu voi fi în măsură să-mi păstrez
magia numai pentru mine!
Mi-a zâmbit din nou, după care a început să
dispară încetul cu încetul. Timp de câteva
secunde, a mai zăbovit, ca o siluetă fantomatic
de transparentă; apoi, a dispărut de tot. După
câteva clipe, păsările au reînceput să cânte şi o
uşoară briză să foşnească printre copaci.
 M-am întors spre fata de lângă mine.
— Alice! Alice! Sunt eu, Tom. Ce s-a întâmplat
cu tine? Am strigat.
Ea însă nu mi-a răspuns – doar s-a holbat la
mine cu ochii mari de frică şi de uimire. Am
încercat s-o ajut să se ridice, însă ea şi-a smucit
mâna şi s-a repezit să se ascundă în spatele
buturugii. În afara părului alb, arăta exact ca
Alice, prietena mea, aşa cum mi-o aminteam,
însă mental părea să se fi schimbat în totalitate.
Mai avea vreo amintire privitoare la mine? Îmi
mai ştia măcar numele? Nu-mi dădea impresia.
M-am aplecat în faţă, am apucat-o de
încheietură şi am încercat s-o ridic în picioare.
Şi-a repezit spre mine unghiile mâinii stângi,
zgâriindu-mă pe obrazul drept şi trecând
milimetric pe lângă ochi. Am privit-o cu
luare-aminte. Ce puteam să fac?
— Haide, Alice! Am îndemnat-o, arătându-i
poteca dintre copaci. Nu poţi să rămâi aici. Hai
să ne întoarcem la casa lui Shey. E bine acum…
te-ai întors din lumea Întunericului. Acum eşti în
siguranţă. Şi ascultă: am reuşit! Am izbutit să-l
legăm pe Diavol!

Alice m-a fixat cu o privire posacă, dar n-a

reacţionat nicicum. Afară de cazul în care o luam
cu forţa, pe sus, nu mai aveam decât o metodă la
dispoziţie. Aşa că m-am întors spre câini.
— Aduceţi-o acasă pe Alice! Aduceţi-o pe Alice!
Le-am strigat, arătând mai întâi spre ea, apoi
spre casa lui Shey.
Cei trei câini-lupi s-au furişat în spatele ei, după
care au început să mârâie. Alice şi-a întors
privirea spre ei şi faţa a început să i se crispeze,
alarmată. Mă durea faptul că eram nevoit să-i fac
tocmai ei una ca asta, însă nu prea aveam de
ales. Nu puteam să-i explic logic şi trebuia s-o
aduc cumva până la casă.
Pentru câteva clipe, a rămas pe loc, ca şi cum ar
fi prins rădăcini. Abia când Gheară a scos un
lătrat de avertisment şi şi-a dezvelit colţii a
început şi ea să se urnească. Aşa că au mânat-o
pe Alice până acasă ca pe o oaie rătăcită. A durat
destul de mult timp, fiindcă ea tot încerca să
scape şi era nevoie să fie readusă şi forţată să
meargă mai departe în direcţia potrivită. N-a fost
uşor pentru câini; ei înşişi înfruntau o oarecare
primejdie. Din când în când, şi ea mârâia şi se
avânta spre ei, cu unghiile ascuţite precum lama
de brici.
A fost nevoie de mai mult de o oră până s-o
aducem acasă: fusese un drum pe care altfel l-aş
fi parcurs, în pas de plimbare, în nu mai mult de
cincisprezece minute. Dar abia după ce am ajuns
mi-am dat seama că necazurile mele abia
începuseră.
— Mintea i-a luat-o razna, a decretat Vraciul, şi
nimic nu ne poate garanta că va mai fi vreodată
ea însăşi. Şi poate fi de mirare? Unii oameni au
înnebunit de-a binelea după ce-au zărit doar
pentru o clipă o creatură a Întunericului;
sărmana fată chiar şi-a petrecut ceva timp pe
teritoriul Diavolului. Mă tem că perspectiva nu e
prea bună.
Alice se ghemuise într-un colţ al curţii,
înconjurată de cei trei câini. Din timp în timp,
câte un licăr viclean îi fulgera în ochi şi atunci
încerca să lovească. Gheară avea deja o
zgârietură însângerată imediat deasupra
ochiului drept.
— Trebuie să existe vreo metodă prin care s-o
facem să se simtă mai bine, am insistat.
Vraciul a ridicat din umeri.
— Shey a trimis după doctorul din partea
locului, însă bănuiesc că se va dovedi inutil,
băiete. Ce ştiu doctorii despre Întuneric şi despre
forţele lui?
— Dar o vrăjitoare nu ne-ar putea ajuta? Am
propus, anticipând deja reacţia Vraciului – un
fulger de mânie care i-a traversat chipul. Mă
refer la o vrăjitoare benignă, o tămăduitoare, am
continuat degrabă. Sunt câteva la noi, în
Comitat. E şi mătuşa ei, Agnes Sowerbutts.
— Pentru asta, ar trebui mai întâi să ne
întoarcem în Comitat, mi-a atras atenţia Vraciul.
Am încuviinţat. Încă nu ne era cu putinţă. Doar
speram ca rezultatul bătăliei despre care se
spunea că ar fi iminentă va fi în favoarea noastră
şi că vom putea reveni curând.
 După cum mă prevenise Vraciul, am constatat
că doctorul n-a fost de niciun folos. Doar ne-a
dat câteva medicamente, ca s-o ajute pe Alice să
doarmă. La lăsarea serii, am încercat să-i
administrăm medicamentele, dar nu ne-a fost
uşor. Am avut nevoie de ajutorul a trei dintre
cameristele lui Shey ca s-o ţină pe pat. Cu toate
acestea, în primele trei rânduri a scuipat tot din
gură. Atunci, cineva a ţinut-o de nas, forţând-o
să înghită. Cum am văzut c-a adormit, am pus-o
în pat şi am încuiat-o în cameră pe dinafară.

M-am trezit brusc, conştient de faptul că se

întâmplase ceva. Imediat, am auzit zgomotul
scos de pantofii cu bot ascuţit în timp ce
traversau pardoseala de lemn şi am ţâşnit în
capul oaselor. Camera lui Alice era vecină cu a
mea.
Am sărit repede jos din pat şi mi-am tras pe
mine cămaşa, nădragii şi ghetele. Am ciocănit la
uşa lui Alice înainte de a răsuci cheia, care
fusese lăsată în încuietoare. Patul era gol, iar
fereastra fusese larg deschisă, aşa că un curent
rece umfla perdelele, pătrunzând drept în
cameră.
M-am repezit la fereastră şi am privit cu atenţie
afară. Nici urmă de Alice. Dormitorul era doar la
primul etaj, aşa că am ieşit pe fereastră, m-am
lăsat să cad pe poteca din zgură de dedesubt şi
am traversat în fugă grădina. I-am strigat
încetişor numele lui Alice, ca să nu trezesc pe
toată lumea. Starea ei de sălbăticie deja
tulburase îndeajuns atmosfera şi nu voiam să
întind şi mai mult coarda ospitalităţii lui Farrell
Shey.
Apoi am zărit în depărtare silueta unei fete…
însă nu se găsea acolo unde m-aş fi aşteptat eu
să fie. Alice nu se îndreptase spre poartă. Se
căţărase pe zidul grădinii, iar acum aproape că
trecuse peste el!
Am dat fuga spre ea, însă trecuse de partea
cealaltă şi dispăruse din vedere cu mult înainte
să pot ajunge eu acolo. Încotro s-o duce? M-am
întrebat. Oriunde, numai să fie cât mai departe?
Ajungând la zid, am început să mă caţăr la
rândul meu. Cea dintâi tentativă a fost lipsită de
succes. Erau prea puţine puncte de sprijin
pentru mâini, iar ploaia făcuse ca piatra să
devină alunecoasă, aşa că tot cădeam înapoi şi
aterizam stânjenitor pe spate. Alice făcuse ca
totul să pară atât de simplu! A doua oară, am
reuşit să mă aburc până pe coama zidului.
Tocmai fusesem la un pas de a-mi scrânti glezna,
aşa că nu mai eram dispus să-mi asum riscuri:
m-am întors cu grijă, ţinându-mă bine, şi mi-am
lăsat încet trupul în jos, abia apoi dându-mi
drumul pe prundişul curţii. Tot m-am rostogolit
o dată, dar m-am pus repede pe picioare şi am
început să scrutez întunericul, străduindu-mă
să-i dau de urmă lui Alice.
 Nu se zărea luna, aşa că eram nevoit să mă bizui
pe lumina stelelor. Dar chiar dacă puteam să văd
în întuneric mai bine decât majoritatea celorlalţi
oameni, tot nu observam nici urmă de Alice. În
consecinţă, m-am concentrat, am închis ochii şi
am început să ascult.
Drept înaintea mea, am auzit un ţipăt strident,
urmat de un soi de învălmăşeală şi fâlfâit de
aripi. M-am repezit spre direcţia dinspre care
veneau sunetele. S-au mai auzit ceva cârâieli,
ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că veneau
dinspre coteţul în care-şi ţinea Shey găinile.
Cu cât mă apropiam mai mult, cu atât
zgomotele izbucnite dinspre ţarcul păsărilor erau
mai puternice. Acestea zburătăceau de colo-colo,
cuprinse de panică.
Străbătut de o puternică senzaţie de nelinişte,
mi-am amintit de o întâmplare tristă din
copilărie. Într-o noapte, un vulpoi dăduse iama
prin ţarcul găinilor tatei. Când ajunsesem noi
acolo, cu ochii cârpiţi de somn, smulşi din
paturile noastre de o cumplită cacofonie sonoră,
cinci găini erau deja moarte. Pretutindeni se
vedeau sânge şi fulgi.
Numai că, de data aceasta, nu un vulpoi era cel
care teroriza găinile… ci Alice. Nu puteam s-o
văd, însă chiar şi printre cârâielile păsărilor
puteam să aud un sunet atât de grotesc, încât la
început mintea mea a refuzat să-i accepte
explicaţia. M-am lăsat pe vine, aproape de cuşca
de lemn, încremenit pe loc. Pe urmă, am auzit
strigăte şi bubuit de cizme grele alergând spre
noi. Următorul lucru pe care-l mai ştiu este că a
ţinut cineva o torţă ridicată şi ne-a dezvăluit
oroarea dinăuntru.
Alice era îngenuncheată în mijlocul coteţului;
era înconjurată de păsări moarte sau
muribunde. Unele dintre ele aveau capetele sau
aripile smulse. O găină decapitată alerga încă de
colo-colo. Alice ţinea în fiecare mână câte o
pasăre moartă. Le mânca în stare crudă şi avea
gura plină de sânge.
CAPITOLUL 24
BIETUL TOM
Alice era un animal de pradă, cu nimic
superioară unei fiare sălbatice însetate de sânge.
M-am simţit zguduit până în străfundurile fiinţei
s-o văd comportându-se astfel. Vraciul avea
dreptate: mintea ei era total dezechilibrată. Oare
mai rămăsese neatinsă vreo parte din Alice cea
pe care o cunoscusem, sau acum nu era altceva
decât o persoană complet străină?
Paznicul care ţinea torţa a scos o înjurătură. Un
altul, ridicând o bâtă, a pătruns în coteţ. Alice
s-a ridicat clătinându-se în picioare şi, pentru o
clipă, am crezut că intenţionează să-l atace. Dar
apoi a sărit. A fost un salt neverosimil, care a
făcut-o să se înalţe şi să plutească drept pe
deasupra capului lui, după care să aterizeze în
noroiul de afară. Fără să mai privească înapoi, a
rupt-o la fugă prin întuneric.
Am privit pe rând chipurile uluite ale paznicilor,
după care le-am întors spatele şi am pornit în
goană pe urmele ei. Se îndrepta acum spre
porţile rămase nepăzite şi, cu toate că sprintam,
dorind cu disperare s-o pot prinde, ea îmi dădea
impresia că ar fi sub stăpânirea cine ştie cărei
forţe supranaturale. Alice se depărta de mine cu
fiecare pas, iar zgomotul pantofilor ei cu botul
ascuţit în contact cu iarba se auzea din ce în ce
mai slab.
În scurt timp, răsuflarea a început să-mi râcâie
gâtul şi oboseala să mă răpună. Încetinind, am
continuat să merg în aceeaşi direcţie. M-am
gândit că nu poate să menţină acelaşi ritm
pentru prea mult timp. Din când în când, mă mai
opream şi stăteam să ascult. Însă nu era nimic
de auzit – numai oftatul vântului printre copaci
şi, uneori, câte un ţipăt sinistru al cine ştie cărei
vietăţi nocturne. Dar apoi, în sfârşit, a apărut
secera lunii în ultimul pătrar şi am putut să-mi
pun în aplicare unele dintre cunoştinţele despre
citirea urmelor deprinse de la Vraci. Foarte
curând, am descoperit amprentele tălpilor lui
Alice la marginea unui crâng, ceea ce mi-a
confirmat faptul că încă nu-i pierdusem urma.
N-a trecut mult până când am început să am o
senzaţie de tulburare. În mod normal, nu m-aş fi
hazardat niciodată să plec fără toiagul meu, însă
fusesem într-atât de îngrijorat pentru Alice, încât
pornisem instinctiv în urma ei, fără să mă mai
gândesc. Cât despre Sabia Destinului, pe ea o
lăsasem în teaca meşterită de Grimalkin. Lanţul
meu de argint îmi rămăsese în sac şi nici măcar
nu-mi umplusem buzunarele cu sare şi cu
pilitură de fier. Eram complet neînarmat şi-mi
era şi frig, îmbrăcat doar în cămaşă şi-n nădragi.
Eram complet nepregătit şi fiecare pas cu care
mă îndepărtam de casă putea să sporească
primejdia. Oare nu fusesem prevenit în legătură
cu faptul că locuitorii de pe tărâmul
Întunericului mă vor căuta ca să se răzbune
pentru rolul jucat de mine în legarea Diavolului?!
Cât timp îi luasem eu urma lui Alice, era posibil
să fi fost vânat şi eu de ceva anume.
Alarmat de această posibilitate, m-am oprit pe
loc şi m-am întors cu încetineală, descriind un
cerc complet şi cercetând împrejurimile. Nu
reuşeam nici să văd, nici să simt ceva. Nici
măcar o senzaţie de frig, care să mă prevină că
prin apropiere s-ar afla ceva venit din Întuneric.
Aşa că, rămânând încă neliniştit şi extrem de
vigilent, mi-am continuat drumul. Nu puteam
s-o las pe Alice singură aici, oricare-ar fi fost
riscurile.
A mai trecut o oră şi am descoperit noi indicii
care mă înştiinţau că mă aflu pe pista corectă. Pe
lângă o nouă serie de urme, am mai găsit o
bucată ruptă din rochia lui Alice, de când trecuse
drept printr-un rug de mure. Forma şi
adâncimea urmelor de paşi mă informau că nu
mai alerga, aşa că m-am grăbit să merg mai
departe, sperând s-o prind în sfârşit din urmă. Şi
am continuat aşa până când am ajuns la poalele
unui deal împădurit.
Următoarea serie de urme mi-a făcut inima
să-mi plonjeze drept în ghete. Erau unele care
nu-i aparţineau lui Alice. Mai erau şi dovezi că
avusese loc o încăierare, pământul fiind
frământat până se prefăcuse în nămol… şi pătat
de sânge. După semne, estimam că Alice fusese
răpită de mai multe persoane.
Mă simţeam total neghiob – un ucenic de vraci
fără nicio armă la el! —, însă cum aş fi putut s-o
părăsesc pe Alice tocmai acum? Aşa că m-am
strecurat prudent printre copaci, m-am oprit
acolo şi am stat să ascult. Era o tăcere profundă,
desăvârşită. Parcă tot ce era viu şi-ar fi ţinut
respiraţia. Încetişor, străduindu-mă să nu fac
nici cel mai mic zgomot, am mai înaintat câţiva
paşi, după care am ascultat iar. Tăcere. Mă
simţeam din ce în ce mai îngrijorat.
Eram obligat să gândesc repede. Aveam nevoie
să improvizez. Pe pământ, la stânga mea, zăcea o
creangă ruptă. Am ridicat-o şi mi-a făcut plăcere
să constat că era zdravănă şi cu foarte puţin mai
groasă şi mai lungă decât toiagul meu; tot era
mai bine decât nimic. Apoi m-am grăbit să merg
mai departe, panta devenind tot mai abruptă cu
fiecare pas pe care-l făceam.
 În timp ce mă apropiam de vârful pantei, am
simţit că sunt urmărit de o persoană nevăzută.
Cu toate acestea, cele dintâi perechi de ochi pe
care le-am zărit n-au fost omeneşti. Mi-am
ridicat privirea. Copacii de deasupra mea erau
plini de ciori. Le-am remarcat pliscurile ascuţite,
penajul negru, lucios, şi ghearele tăioase ca lama
de brici înfipte în crengi. Inima a început să-mi
bată mai repede. Oare o fi şi Morrigan pe-aici?
M-am întrebat. Păsările stăteau nemişcate, însă
când mi-am coborât privirea, am văzut ceva care
a făcut să mi se usuce gura de teamă.
Drept în faţa mea era un bărbat aşezat pe
pământ şi rezemat cu spinarea de trunchiul unui
copac. Părea să mă privească fix, însă ochii nu-i
erau altceva decât două orbite goale. Am făcut
un pas spre el, apoi un altul. Şocat, mi-am dat
seama că era mort. Veşmintele umede,
mucegăite, îi erau de culoare verde, ceea ce-l
distingea ca fiind unul dintre paznicii lui Shey.
Sigur era cel care dispăruse acum aproximativ o
săptămână. Fusese legat de copac, şi ciorile îi
ciuguliseră ochii. Ele se ospătaseră deja.
Cel puţin, bărbatul acesta era mort acum şi nu
mai suferea. Nu resimţeam nici cea mai mică
senzaţie de frig, care să-mi spună că spiritul lui
ar mai zăbovi prin preajmă. Nu, frigul m-a prins
în ghearele lui abia după ce am trecut de el, către
copacul următor. Alice stătea acolo, în aceeaşi
poziţie, cu spatele lipit de trunchi, iar mâinile îi
erau legate de el cu sfoară, ridicate în sus într-un
unghi de patruzeci şi cinci de grade. Legăturile
erau foarte strânse – le şi vedeam cum îi intrau în
carne. În plus, părul ei alb ca neaua îi fusese
răsucit într-un coc şi bătut în cuie de copac, ceea
ce făcea ca şi gâtul să-i fie întors într-un unghi
incomod. Gemea încetişor.
M-am repezit spre ea şi i-am zărit sângele
închegat pe sfoară. Atunci, şi-a ridicat privirea
spre mine. Ochii îi erau încă în orbite, însă nu
vedeau mai mult decât găvanele goale ale
bărbatului mort. Privea drept prin mine, ca şi
cum nici n-aş fi existat. Când m-am lăsat în
genunchi în faţa ei, a scâncit. Întregul trup îi
tremura. I-am atins cu blândeţe fruntea. Cum aş
putea să-i dezleg mâinile fără s-o rănesc?
— Alice, i-am zis încetişor. Îmi pare foarte rău. O
să încerc să te ajut, dar s-ar putea să te doară
puţin…
Dintr-odată, senzaţia de frig de pe şira spinării
mi s-a intensificat. Se apropia o creatură a
Întunericului.
— Ce-ar fi să-ţi pară rău pentru tine, băiete! Am
auzit un strigăt din spatele meu. Foarte curând,
şi pe tine o să te doară!
M-am răsucit pe călcâie, recunoscând vocea, şi
m-am pomenit faţă în faţă cu Scarabek,
vrăjitoarea; pe Konal îl purta acum prins cu
hamuri în spinare, iar chipul lui cu trăsături ce
păreau ciudat de bătrâne mă privea lacom peste
umărul ei. În spatele ei se vedeau şase magi
bărboşi, înarmaţi cu spade. Am auzit apoi
zgomote venind din stânga şi din dreapta mea:
alţi şi alţi bărbaţi înarmaţi se îndreptau spre
mine, ieşind dintre copaci. Eram complet
încercuit.
— Prindeţi-l! A ordonat vrăjitoarea.
Magii s-au năpustit spre mine şi am izbit spre
cel mai apropiat dintre ei cu băţul, agitându-l
frenetic, astfel încât să-l oblig să păstreze
distanţa. Însă un simplu băţ nu putea să fie de
vreun folos în faţa unor bărbaţi înarmaţi cu
spade. Numai două lovituri au fost necesare şi
m-am pomenit ţinând în mână doar un ciot scurt
de lemn.
— Lasă-l jos, dacă nu vrei ca următoarea
lovitură să-ţi reteze braţul! M-a avertizat magul
aflat cel mai aproape de mine.
M-am supus şi am aruncat deoparte ciotul. Am
fost imediat înşfăcat cu brutalitate, braţele
fiindu-mi răsucite dureros la spate. Pe urmă, am
fost târât spre copacul aflat faţă în faţă cu cel al
lui Alice şi împins jos, în poziţia şezând, astfel
încât să mă uit direct la ea. Apoi, Scarabek s-a
oprit lângă mine, privindu-mă de sus.
— Zeiţa Morrigan e furioasă! A strigat ea. Ai dat
dovadă de prea multă îndrăzneală! I-ai slăbit
puterile în Dealurile scobite, iar ea nu te va uita
pentru asta. De atunci, l-ai legat pe Diavol – o
faptă care le face rău tuturor slujitorilor
Întunericului. Pentru asta, a poruncit să ai parte
de o moarte lentă şi dureroasă. Nu va fi o moarte
rapidă, ca a credinciosului meu soţ, Shaun. Te
vom lega de copacul acesta şi vom lăsa ciorile lui
Morrigan să-ţi ciugulească ochii. Pe urmă, te
vom tăia în bucăţele, începând cu degetele de la
mâini. Îţi vom reteza falangă cu falangă, câte o
îmbucătură pentru fiecare plisc flămând care
aşteaptă deasupra! Îţi vom sfârteca toată carnea
de pe oase până când îţi va mai rămâne doar
scheletul! Legaţi-l de copac! A poruncit ea.
M-am împotrivit din toate puterile, însă erau,
pur şi simplu, prea mulţi. Mi-au sfâşiat mânecile
cămăşii, după care m-au lipit cu spinarea de
trunchi şi mi-au imobilizat braţele la spate, în
jurul lui. Mi-au înfăşurat foarte strâns cu sfoară
ambele încheieturi şi aproape că mi-au smuls
braţele din umeri atunci când au tras de cele
două capete şi le-au înnodat pe după trunchi.
Am avut nevoie să-mi concentrez întreaga voinţă
ca să nu urlu în gura mare. Nu voiam să-i ofer lui
Scarabek satisfacţia de a şti că sufăr.
Ridicându-mi privirea, am văzut că vrăjitoarea
rămăsese în faţa mea.
— Shaun al meu a murit din cauza ta, mi-a zis
mârâind.
Ţinea braţul stâng ridicat, la fel ca un dresor de
şoimi. Numai că nu un şoim stătea cocoţat acolo,
ci o uriaşă cioară neagră, cu privirea lacomă şi
pliscul căscat.
 — Vom începe cu ochiul stâng, a anunţat ea.
Dar atunci, din spatele ei s-a auzit o altă voce. A
lui Alice.
— Bietul Tom! A strigat ea. Bietul Tom e rănit!
— Da, fato, a aprobat-o Scarabek, întorcându-se
şi rânjind batjocoritoare spre ea. E rănit, sigur că
da, dar ăsta e numai începutul.
Cioara şi-a desfăşurat aripile şi a zburat până pe
umărul meu stâng. I-am simţit apăsarea ascuţită
a ghearelor în timp ce ochii ei cruzi priveau drept
în ai mei. Am încercat să întorc capul, însă a
ţopăit şi mai aproape şi a împuns cu pliscul spre
ochiul meu stâng.
CAPITOLUL 25
ȘI CAD TOȚI DIN SENIN
Am strâns pleoapele cât am putut de tare şi
m-am aplecat cât mai mult cu putinţă,
sucindu-mi capul astfel încât să-i îngreunez
ciorii ajungerea la ţintă. Cu toate acestea, ştiam
că strădaniile nu-mi sunt de folos. Peste doar
câteva clipe, aveam să fiu orb.
Deodată, Scarabek a scos un ţipăt strident şi am
simţit cum cioara îşi slăbeşte strânsoarea
ghearelor ascuţite asupra umărului meu. Apoi,
apăsarea a dispărut. M-am întrebat dacă oribila
pasăre şi-o fi luat zborul de pe mine. Deschizând
ochii cu prudenţă, am văzut-o zăcând pe
pământ, lângă mine. Nu se mişca. Avea ochii larg
deschişi, însă păreau ca din sticlă. Dar ce păţise?
Era moartă?
 — Tom e rănit! A strigat din nou Alice. Nu-l mai
răniţi!
Vrăjitoarea se holba la cioara moartă de la
picioarele ei, nevenindu-i să creadă. Deodată, s-a
întors spre Alice.
— Tu! I-a strigat. Tu ai făcut asta!
— Nu-i corect să-i faci rău lui Tom, a ripostat
Alice. El nu merită asta. De ce nu încerci să te iei
în schimb de mine?
Atunci, Scarabek a scos un cuţit de la
cingătoare şi a făcut un pas spre Alice.
— Exact asta o să fac, fato! A replicat. Şi mă
ocup personal de tine!
— Mie nu poţi să-mi faci rău, i-a atras atenţia
Alice. Nu eşti destul de puternică.
Vreo doi dintre magi au izbucnit în râs, însă nu
hohoteau chiar din toată inima. Cum stătea
acolo, legată de trunchiul copacului,
neputincioasă, luând în derâdere o vrăjitoare
înarmată cu un cuţit, Alice părea că vorbeşte în
dodii. Numai că trăsăturile ei drăgălaşe erau
acum schimonosite într-un rânjet dispreţuitor –
acea expresie pe care o văzusem pe chipul mamei
sale, Osoasa Lizzie, înainte de a arunca vreun
descântec sumbru, malefic.
Apoi, l-am simţit. A fost de parcă mi-ar fi înfipt
cineva o aşchie de gheaţă drept în şira spinării.
Răceala aceea mă avertiza întotdeauna de
apropierea a ceva ţinând de Întuneric – o
resimţisem şi atunci când se apropiaseră de
mine vrăjitoarea şi magii. Însă de data aceasta
avea o forţă şi o intensitate mai presus de orice
cunoscusem eu până atunci.
Şi apoi, spre marea mea uimire, Alice şi-a smuls
mâinile, eliberându-le din sforile care o legau de
copac, după care le-a ridicat şi şi-a desfăcut
părul din cuie. Sculându-se în picioare, s-a oprit
faţă în faţă cu vrăjitoarea. Sângele îi picura din
încheieturile mutilate, însă ea nu dădea impresia
că ar resimţi vreo durere. Zâmbea, însă nu era
nicidecum un zâmbet plăcut. Era plin de răutate.
La vederea ei, Scarabek a ezitat şi şi-a lăsat arma
în jos.
Pe urmă, Alice s-a întors înapoi, aplecându-şi
capul spre trunchiul copacului. Ce tot făcea?
Dar, când şi-a întors din nou faţa către
vrăjitoare, era încruntată.
Scarabek a scos un ţipăt brusc de furie şi s-a
năpustit drept spre ea, ţinând cuţitul ridicat.
N-am văzut ce s-a petrecut mai departe, fiindcă
ea nu mă lăsa s-o zăresc pe Alice. În schimb, am
remarcat că şi-a azvârlit deodată mâna în sus şi
a scos un ţipăt de durere, după care s-a
împleticit şi a căzut în genunchi. Alice a izbucnit
într-un hohot de râs isteric când Scarabek s-a
răsucit spre mine şi s-a ridicat din nou,
nesigură, în picioare.
Vrăjitoarea părea să fi uitat complet de prezenţa
lui Alice. Acum se apropia de mine cu paşi foarte
înceţi şi instabili. Însă ţinea încă pumnalul în
mână, iar intenţiile îi erau cât se poate de
limpezi. I-am observat pe magi privind-o cu
expresii de pură oroare pe feţe. Avea să mă
ciopârţească – fără îndoială că-şi va opri şi
pentru ea o falangă a degetului mare. Eram de-a
dreptul îngrozit.
Însă apoi, când mi-am ridicat privirea spre faţa
ei, mi-am dat imediat seama de ce ţipase. În
ochiul ei stâng, cel verde, avea împlântat un cui,
şi sângele îi şiroia pe obraz. Alice probabil că
scosese cu dinţii cuiul din trunchiul copacului,
după care îl scuipase drept în ochiul vrăjitoarei,
cu mare forţă şi precizie.
Scarabek s-a clătinat din nou, încă înaintând
bălăbănindu-se spre mine. Atunci, Konal a scos
un ţipăt înfiorător, din cele care-ţi îngheaţă
sângele în vine. Fie că era rănită de moarte, fie că
nu, vrăjitoarea încă avea suficientă viaţă în ea
încât să-şi poată mânui arma. Din câte se părea,
nimic nu mai putea să mă salveze.
Şi atunci, am auzit un huruit de undeva, din
adâncul pământului, şi dintr-odată întreaga
lume a început să se mişte. Deasupra capului
meu, crengile zvâcneau şi se zvârcoleau, ca şi
cum trunchiul copacului ar fi fost răsucit şi
zgâlţâit de mâna unui uriaş. Privirea vrăjitoarei
s-a abătut de la mine, ridicându-se temătoare
spre cer. Însă primejdia pentru ea venea din
direcţia opusă.
Brusc, o uriaşă crăpătură a despicat pământul
în două. Cu un muget scrâşnit, înfricoşător, s-a
căscat şi mai mult, îndreptându-se spre
Scarabek cu o viteză mai mare decât cea cu care
ar fi putut să alerge oricine. În chiar ultima clipă,
ea a încercat să sară într-o parte, însă era prea
târziu. Pământul a înghiţit-o cu totul, după care
s-a închis la loc cu un bufnet profund,
răsunător, lăsându-i la vedere numai degetele de
la mâna stângă.
Scoţând ţipete aspre, stolul de ciori şi-a luat
degrabă zborul; apoi, pământul de sub picioarele
mele a început să se onduleze şi să tremure,
suprafaţa devenind la fel de fluidă precum cea a
unui ocean, cu valuri rostogolindu-se pe solul
pădurii. Valurile acestea păreau să radieze din
locul în care se afla Alice şi chiar cu tot zgomotul
acela, puteam s-o aud intonând un descântec în
Vechiul Grai. Magii şi slujitorii lor alergau acum
în toate direcţiile.
Copacii erau înclinaţi în unghiuri demente,
rădăcinile fiindu-le dislocate de violenţa mişcării.
Apoi, dintr-odată, totul a redevenit nemişcat şi
tăcut, de parcă întreaga lume şi-ar fi ţinut
respiraţia, îngrozită de ceea ce se întâmplase.
Acum, un singur lucru se mai mişca – un singur
sunet care să umple tăcerea.
Alice se rotea ca un titirez, dănţuind prin iarbă
cu braţele întinse şi sângele încă picurându-i din
încheieturi. Ţinea ochii închişi, zâmbea şi
murmura ceva ca pentru sine. După câteva clipe,
a început să se învârtească mai repede şi să
cânte exact atât de tare cât să-i pot auzi
cuvintele:

Un cerc, un cerc de roze şi pumnul plin de spini,

Un cerc, un cerc de roze şi-o poală de ciulini.
Râd mai întâi, şi-apoi o să mă-ncrunt puţin
Şi cad toţi din senin!

Chicotind, a repetat cel din urmă vers, de parcă

ar fi încântat-o:
— Şi cad toţi din senin!
Aici, Alice a părut că-şi pierde echilibrul şi a
căzut, izbindu-se cu putere de pământ, dar fără
să înceteze cu chicotitul. Apoi şi-a lăsat capul pe
spate şi a izbucnit în hohote răsunătoare – a
trecut destul timp până să se potolească. În cele
din urmă, a rămas tăcută şi o expresie solemnă i
s-a aşternut pe chip. A început să se târască spre
mine, apropiindu-se într-atât, încât feţele
aproape că ni se atingeau.
— Pot să-i fac pe toţi să cadă, Tom. Nu-i aşa?
Pân’ şi pe Grimalkin, care-i a mai tare dintre
toţi… şi ei aş putea să i-o fac! Ce, nu mă crezi?
Mă privea drept în ochi, concentrată. Am dat
aprobator din cap doar ca s-o binedispun.
Încheieturile mâinilor încă mă usturau şi-mi
zvâcneau de durere; simţeam că, dintr-o clipă în
alta, era posibil să mi se facă rău, să mi se ridice
fierea până în gât.
 Pe urmă, Alice şi-a ridicat capul şi şi-a apropiat
gura de mâna mea stângă. A apucat cu dinţii
sfoara care-mi lega încheietura şi a muşcat din
ea. Am icnit de durere. Apoi, a procedat întocmai
şi cu încheietura mea dreaptă.
Mi-am lăsat braţele în jos, simţindu-mă uşurat
pentru că le am libere. Nu mai avea importanţă
ce fel de magie neagră folosise Alice; în momentul
acela, chiar că nu mă interesa. Îmi recăpătasem
viaţa tocmai când crezusem că am pierdut-o.
Pe urmă, Alice mi-a cuprins încheietura mâinii
stângi cu degetele ei. Am resimţit o bruscă
durere ascuţită, urmată de o senzaţie de
furnicături radiind din degetul ei mare către
degetele mele şi urcându-mi apoi, prin
încheietură, pe braţ. Zvâcnetele de durere au
început să se domolească. La fel mi-a făcut şi la
încheietura dreaptă, după care s-a aplecat şi
mi-a petrecut un braţ pe după spate,
ajutându-mă să mă pun pe picioare.
— Crezi că eşti în stare să mergi, Tom? M-a
întrebat.
Am încuviinţat.
— Atunci, cel mai bine ar fi s-o ştergem de-aici.
Cei care au plecat nu rămân înfricoşaţi pe
veşnicie. Sunt magi şi-s obişnuiţi să aibă de-a
face cu Întunericul.
Am privit-o stăruitor pe Alice. Dacă n-ar fi fost
culoarea părului, aproape ai fi avut impresia că
şi-a revenit la normal.
 — Dar tu eşti mai bine, Alice? Am întrebat-o.
A clătinat din cap, muşcându-şi buza de sus.
Ochii îi străluceau de lacrimi.
— Mai bine? De-acum, n-o să fiu niciodată mai
bine, Tom. Dar vreau să fiu cu tine. Îmi doresc
asta mai mult decât orice pe lume. Asta-i ceea ce
tocmai ne-a salvat pe amândoi.
Am oftat, clătinând la rândul meu din cap.
— Trebuie să stăm de vorbă despre toate astea.
De unde ai căpătat atâta putere cât să faci aşa
ceva?
— Nu acum, Tom. Am nevoie de ceva timp. Nu
vom avea parte de linişte când vom ajunge înapoi
– în niciun caz, după tot ce s-a întâmplat –, dar
vino mâine seară în camera mea şi-o să-ţi spun
ce pot să fac. E adevărat ce mi-ai zis ieri? Chiar
aţi reuşit să-l legaţi pe Diavol? M-a întrebat ea.
— Da, e adevărat, am încuviinţat. Suntem din
nou liberi, Alice.
Mi-a zâmbit şi mi-a luat mâna într-a ei.
— Prin urmare, avem un pic de timp, Tom… un
mic răgaz în care să ne gândim la o cale de a-l da
gata o dată pentru totdeauna.
M-am încruntat.
— Dar prima noastră problemă este să ne
întoarcem acasă la Shey, i-am zis. După toată
povestea din coteţul găinilor, mă îndoiesc că am
mai fi bine-veniţi acolo. Îţi aminteşti ce s-a
întâmplat…?
Alice a încuviinţat întristată.
 — Îmi amintesc totul, mi-a răspuns. O să încerc
să-ţi explic mâine.
În timp ce porneam la drum, am mai privit o
dată înapoi. Vreo patru-cinci ciori ciuguleau ceva
din iarbă. Una dintre ele şi-a luat deodată zborul,
planând destul de jos, deasupra noastră, înainte
de a se înălţa şi a poposi pe o creangă. În plisc
ţinea unul dintre degetele vrăjitoarei moarte.
I-am strâns mai tare mâna lui Alice. Ce bine era
să fim din nou împreună!

Ajungând înapoi la casa lui Shey, am avut

nevoie de întreaga mea putere de convingere ca
să abat furia gazdei de la Alice; totuşi, cu
ajutorul Vraciului, el şi oamenii săi au fost în cele
din urmă lămuriţi că ea se aflase sub influenţa
unei vrăji, însă acum îşi revenise la vechea ei
personalitate.
Această primă situaţie de criză fiind depăşită,
ne-am hotărât ca deocamdată să nu-i spunem
nimic Vraciului. Ştiam că se întreba ce anume
s-a petrecut în realitate, însă îşi dădea seama că
nu era momentul să ne interogheze mai în
amănunt.

N-am mai avut de înfruntat nici problema

explicării motivului pentru care aveam
încheieturile mâinilor sfârtecate. Până am ajuns
acasă, erau deja aproape complet vindecate; nici
măcar cicatrice nu rămăseseră, ca să depună
mărturie despre ce ni se făcuse. Tămăduirea era
o faptă de magie benignă, însă exercitarea unei
puteri atât de extraordinare nu putea proveni
decât de pe tărâmul Întunericului. Oricât eram
de istovit, am dormit destul de puţin în ce mai
rămăsese din noaptea aceea.
Dimineaţă, am avut veşti despre război, aduse
de un curier călare din Dublin.
Vraciul a venit să mi le comunice personal.
— Veşti bune, băiete, veşti într-adevăr bune.
Inamicul a fost înfrânt într-o mare bătălie
purtată la nord de Priestown şi a fugit, în
dezordine, până tocmai la graniţa sudică a
Comitatului. Acum, se află în plină retragere.
Putem să ne întoarcem acasă, băiete, putem să
ne întoarcem în Comitat. Eu pot să-mi reclădesc
casa şi să încep colectarea şi scrierea cărţilor
pentru o nouă bibliotecă!
În ochi îi vedeam sclipind lacrimi; lacrimi de
speranţă şi de bucurie.
Totuşi, în ciuda acestor veşti bune, mă îngrozea
apropiata mea discuţie cu Alice. Oare ce s-o fi
întâmplat cu ea cât timp fusese pe tărâmul
Întunericului? Ce anume devenise? De ce nu ar
mai putea niciodată să fie mai bine? Ajunsese,
până la urmă, o vrăjitoare malefică? Felul în
care-i omorâse pe duşmanii noştri în noaptea
precedentă mă determina s-o privesc astfel.

După ce toată lumea a mers la culcare şi casa

întreagă s-a cufundat în tăcere, m-am dus să
stau de vorbă cu Alice. De data asta, nu m-am
mai obosit să bat la uşa dormitorului ei. Mă
aştepta şi nu-mi doream să risc ca Vraciul să se
trezească, fiindcă avea camera doar puţin mai
încolo, pe coridor.
Alice stătea pe marginea patului, privind fix pe
fereastră, în întuneric. Când am intrat în
cameră, închizând uşor uşa în urma mea, şi-a
întors faţa spre mine şi mi-a zâmbit. Am luat
lumânarea de pe măsuţa de toaletă şi am
aşezat-o pe pervazul ferestrei. Pe urmă, mi-am
tras un scaun şi m-am aşezat cu faţa spre ea.
— Cum te simţi? Am întrebat-o.
— Foarte bine, Tom. Sau, mai degrabă, nu
foarte rău, atât timp cât nu mă gândesc la ce s-a
întâmplat.
— Vrei să discutăm despre asta? Crezi că ţi-ar fi
de ajutor sau n-ar face decât să-ţi înrăutăţească
situaţia?
— Nu contează dacă vreau sau nu să discut
despre asta, Tom. Tu meriţi să ştii totul. După
care va trebui să te hotărăşti dacă mai vrei să-mi
fii prieten.
— Indiferent ce mi-ai spune, eu tot îţi voi fi
prieten, am asigurat-o. Am trecut prin prea
multe împreună, ca s-o pornim acum pe drumuri
diferite. Şi avem nevoie unul de celălalt ca să
supravieţuim. Dacă nu erai tu, eu aş fi fost mort
acum… tăiat în bucăţele de vrăjitoarea aia şi dat
drept hrană ciorilor.
— Nu pot desface ce-am făcut. Şi n-aş vrea chiar
de-aş putea – altfel, te-aş fi pierdut pentru
totdeauna şi mi-aş fi pierdut şi propria viaţă. Dar
mi-a plăcut, Tom. Aici e oroarea. Am savurat
nimicirea vrăjitoarei ăleia. Altă dată, ori de câte
ori răneam sau omoram ceva legat de Întuneric,
mă simţeam rău, dar nu şi de data asta. Mi-a
plăcut să-mi pun forţa la încercare cu a ei. Mi-a
plăcut să înving. M-am schimbat. Acum, sunt ca
Grimalkin. Aşa simte şi ea. Adoră lupta! Am
omorât… şi nu mi-a păsat!
— Asta să fie din cauză că ţi-ai petrecut atât de
mult timp pe tărâmul Întunericului? Am
întrebat-o, străduindu-mă să-mi păstrez tonul
scăzut. Asta te-a făcut să te schimbi?
— Mai mult ca sigur, Tom, şi n-am ce să fac.
Când m-am întors de pe tărâmul Întunericului,
la început n-am crezut că e adevărat. Eram
sigură că sunt încă acolo. De-asta eram
înspăimântată şi mă chirceam de frică în faţa ta.
Cei care-l slujeau pe Diavol îmi jucau adesea
astfel de renghiuri. O dată, am şi crezut că m-au
trimis înapoi în lumea noastră. Te-am văzut pe
tine la marginea unei păduri. Ba chiar am crezut
că eşti tu. Mi-ai zâmbit şi mi-ai strâns mâna. Dar
n-a fost decât o păcăleală. Tu te-ai transformat
treptat într-un demon. Am văzut cum ţi se
schimonoseşte faţa sub ochii mei şi cum încep
să-ţi răsară pe frunte coarne încovrigate. Şi
atunci mi-am dat seama că nu părăsisem
nicidecum tărâmul Întunericului. Aşa că am
crezut că şi vorbele lui Pan nu erau decât o nouă
înşelătorie şi că o să se-ntâmple acelaşi lucru ca
data trecută. Am crezut că tu nu eşti decât un
demon cu chip omenesc.
Am dat aprobator din cap. Crezusem că Alice
căzuse pradă nebuniei, însă ceea ce spunea
acum era perfect logic. Aceea ar fi fost reacţia
firească a cuiva care are impresia că lumea în
care se află nu este reală; că nu e decât o iluzie
creată de Întuneric, ca s-o tortureze pe ea.
— Dar de data asta cum de ai ştiut că sunt eu?
Am întrebat-o. Chiar dacă m-au legat de copac şi
se pregăteau să mă omoare, tot ar fi putut să fie o
înşelătorie.
— Când am fost prizoniera Întunericului,
demonul care pretindea că ai fi tu avea braţele
acoperite. Dar aici, imediat cum ţi-au sfâşiat
mânecile, mi-am văzut semnul pe braţul tău,
Tom. Semnul acela e foarte special pentru mine
şi pentru tine… n-ar putea fi falsificat nici măcar
de Diavolul însuşi!
Cicatricele pe care mi le lăsase ea pe braţ nu se
ştersesem câtuşi de puţin. Era marcajul ei
special, care mă însemna ca aparţinându-i ei, şi
niciunei alte vrăjitoare.
Am încuviinţat, însă deodată mi-a venit altceva
în minte.
— Dar ce-a fost cu coteţul găinilor, Alice? Acolo
ce-a mai fost? De ce-ai făcut asta?
Alice s-a cutremurat, aşa că m-am aplecat în
faţă şi i-am petrecut braţul pe după umeri. A
trecut mult timp până ca ea să-mi răspundă.
— Nu mă gândisem decât cum să evadez şi mă
îndreptam spre zid. Dar tocmai atunci am simţit
sângele cald pulsând prin vene şi nu m-am mai
putut stăpâni. Am avut un impuls cumplit de
puternic să beau sânge. Faptul că am locuit în
lumea Întunericului m-a transformat, Tom. Nu
mai sunt aceeaşi, nu-i aşa? Cred că de-acum îi
aparţin Întunericului. Dacă n-o să mai pot
traversa o apă curgătoare? Nu-i aşa că Moş
Gregory şi-ar da seama imediat ce sunt?
Era, într-adevăr, o întrebare extrem de
îngrijorătoare. Dacă magistrul meu ar avea
dovada fermă a faptului că Alice era vrăjitoare a
Întunericului, ar lega-o într-o groapă pentru tot
restul vieţii ei. Indiferent cât de bună prietenă se
dovedise, el avea să facă doar ce credea de
cuviinţă că ar fi de datoria lui, ca Vraci.
Gândul mi-a zburat în trecut, la cuvintele rostite
odinioară de mama despre Alice:
Ea s-a născut cu suflet de vrăjitoare şi nu are
încotro decât să-şi urmeze acea cale.
Dar apoi mama continuase, spunând că existau
mai multe tipuri de vrăjitoare: era posibil să se
dovedească până la urmă că Alice este o
vrăjitoare benignă, şi nu una malefică. O a treia
posibilitate era ca ea să ajungă undeva între bine
şi rău.
Fata asta ar putea deveni nenorocirea vieţii tale,
o năpastă, o otravă pentru tot ceea ce faci, îmi
spusese mama. Sau este posibil să se
dovedească până la urmă cea mai bună şi mai
trainică prietenă din câte vei avea vreodată.
În mintea mea, nu exista nici urmă de îndoială
că ultima variantă era şi cea adevărată. Era oare
posibil ca Alice să fi devenit o vrăjitoare malefică,
dar să-mi rămână în continuare aliată? Nu aşa
se întâmplase şi cu Grimalkin?
Totuşi, mai aveam o ultimă întrebare.
— Alice… de unde ai dobândit tu toată puterea
asta? Ai căpătat-o pentru că ai stat atât de mult
timp pe tărâmul Întunericului?
Alice a dat aprobator din cap, însă pe chip i se
citea îndoiala. Pentru o clipă, am crezut că
încearcă să-mi ascundă ceva, însă tocmai atunci
a început să vorbească încet.
— Cred că am adus cu mine puteri din lumea
Întunericului – s-a întrerupt şi m-a privit în ochi
–, dar la fel de adevărat e că am avut mereu mai
multă putere faţă de cât ţi-am arătat ţie, Tom.
Cineva m-a prevenit să n-o folosesc – s-o îngrop
cât mai în adâncul meu şi să încerc să uit de
prezenţa ei acolo. Şi ştii de ce, Tom?
Am clătinat din cap.
— Din cauză că ori de câte ori întrebuinţezi
astfel de puteri ale Întunericului, te schimbi. Pic
cu pic, te apropii din ce în ce mai mult de
Întuneric, până când, în cele din urmă, ajungi să
faci parte din el. În momentul acela, eşti pierdut
şi nu te mai poţi întoarce niciodată la ce-ai fost.
Înţelegeam ce voia să spună. Acesta era şi
motivul pentru care Vraciul se temea atât de
mult pentru noi doi. Şi mi-am mai amintit ceva
ce-mi spusese mama odată, când îi mărturisisem
cât de singuratică se dovedea a fi viaţa mea ca
vraci.
Cum poţi să fii singur? Te ai pe tine, nu-i aşa?
Dacă vreodată te-ai pierde pe tine, abia atunci ai
fi cu adevărat singur.
Atunci nu-i înţelesesem pe deplin cuvintele,
însă acum, da. Ea se referea la integritate, la
acea scânteie de bunătate din interiorul tău care
te face să fii ceea ce eşti în realitate. De îndată ce
ea s-a stins, eşti pierdut şi cu adevărat singur,
neavând drept companie decât Întunericul.
***
Din nou, am transcris din memorie cea mai
mare parte din toate acestea, întrebuinţându-mi
carneţelul doar atunci când am considerat de
cuviinţă.
Mâine ne începem călătoria de întoarcere în
Comitat. Prima etapă este să traversăm Irlanda.
Numai că în calea noastră se aştern numeroase
fluvii şi râuri. Va fi Alice capabilă să le
traverseze? Numai timpul ne va da răspunsul.
Vraciul nu ştie nimic despre asta şi îmi dă
impresia că este mai energic, mai plin de putere
şi mai voios decât în oricare altă clipă din ultimii
doi ani. Încă avem în posesia noastră cea mai
mare parte din banii pe care i-am câştigat
ocupându-ne de năhoadele din Dublin.
Magistrul meu afirmă că-i va folosi ca să-şi
înceapă reconstrucţia casei, pornind cu
acoperişul, bucătăria şi biblioteca.
În ceea ce-o priveşte pe Grimalkin, până acum
n-am mai primit nici cea mai mică ştire despre
ea. Nu putem decât să sperăm că a izbutit să
evite sau să-şi omoare urmăritorii şi că are capul
Diavolului încă în siguranţă la ea.
Pe lângă toiagul şi lanţul meu de argint, acum
am o a treia armă: spada care mi-a fost dăruită
de Cuchulain, Sabia Destinului. Voi avea nevoie
de tăişul ei ascuţit ca să mă apăr împotriva
locuitorilor Întunericului care mă vor urmări,
căutând răzbunare pentru faptul că l-am legat pe
Diavol.
Se apropie cu repeziciune vremea când eu nu
voi mai fi ucenic, ci voi deveni vraci, şi sunt
hotărât să ajung la fel de bun ca magistrul meu.
În plus, sunt fiul mamei mele, cu tot cu darurile
speciale pe care mi le-a transmis ca moştenire.
Chiar dacă Întunericul mă urmăreşte, va sosi
vremea când prevestirea mamei se va adeveri. Şi,
aşa cum au profeţit atât mama, cât şi Grimalkin,
eu voi deveni vânătorul, iar ei vor fugi de mine.
Vine vremea mea, iar ziua aceea nu este chiar
atât de departe.
 Războiul a schimbat Comitatul pentru
totdeauna, însă tot voi avea de luptat împotriva
Întunericului. Nu pot decât să sper că familia
mea i-a supravieţuit.
În ciuda tuturor celor întâmplate, eu încă sunt
ucenicul Vraciului şi ne întoarcem în Chipenden.
În sfârşit, mergem acasă. (Thomas J. Ward)
 JOSEPH DELANEY
ALIATA VRACIULUI: EU SUNT GRIMALKIN
Cronicile Wardstone 09

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

CAPITOLUL 01
UN MĂR MARE, VERDE ȘI AMAR
Priveşte îndeaproape vrăjmaşul din faţa ta.
 Îi vezi ochii ieşiţi din orbite şi furia fanatică?
Îi vezi pieptul păros? Îi simţi mirosul corpului
nespălat? Păstrează-ţi calmul.
De ce să-ţi fie teamă? Poţi birui. La urma urmei,
nu-i decât un bărbat. Învaţă să crezi în spusele
mele.
Eu sunt Grimalkin.

De îndată ce am ajuns în mijlocul pădurii,

mi-am săltat de pe umăr sacul greu din piele şi
l-am pus jos, pe pământ, în faţa mea. Apoi, am
îngenuncheat şi am dezlegat şnurul care-l ţinea
închis: m-a întâmpinat duhoarea râncedă a ceea
ce se afla înăuntru. M-am strâmbat şi am smuls
conţinutul, ţinându-i înaintea ochilor de părul
unsuros şi năclăit de noroi.
Era foarte întunecat pe sub copaci, şi luna nu
avea să răsară decât peste o oră. Însă ochii mei
de vrăjitoare pot să vadă limpede, în ciuda
întunericului, aşa că am privit îndelung capul
retezat al Diavolului, Necuratul în persoană.
Era o privelişte cumplită. Îi cususem pleoapele,
ca să nu poată vedea nimic; îi umplusem gura cu
un măr mare, verde şi amar, înfăşurat într-un
ghem de ţepi de trandafir, ca să nu poată vorbi.
Vrăjmaşul meu fusese bine tratat, exact aşa cum
merita. Cu toată duhoarea, nici capul, nici mărul
nu putreziseră: cel dintâi, din cauza puterii sale,
iar al doilea, ca rezultat al magiei mele.
Am întins sacul pe pământ şi am lăsat capul
tăiat pe el. Apoi, m-am aşezat turceşte în faţa lui,
cercetându-l cu atenţie pe vrăjmaşul meu.
Într-un fel, părea mai mic decât atunci când îl
retezasem, însă tot era de două ori mai mare
decât un cap omenesc. Oare să se fi micşorat, ca
urmare a faptului că fusese despărţit de trup?
M-am întrebat. Coamele proeminente de pe
frunte erau răsucite şi curbate, ca de berbec;
nasul semăna cu un plisc de vultur. Avea o
expresie plină de cruzime şi merita sălbăticia cu
care mă purtasem, în replică, cu el.
Pe tot trupul meu, o serie de cureluşe din piele
susţin teci în care-mi ţin armele şi uneltele. Din
cea mai mică dintre ele, am extras un cârlig
subţire şi ascuţit, cu mâner lung. L-am îndesat
în gura deschisă a Diavolului, l-am înfipt adânc
în mărul verde, am răsucit şi-am tras. În prima
clipă, am întâmpinat rezistenţă, dar pe urmă am
reuşit să scot afară fructul, cu ţepii de trandafiri
cu tot.
Eliberată, gura s-a închis încet. Am putut să văd
dinţii sparţi dinăuntru: îi zdrobisem cu barosul
atunci când, împreună cu Vraciul şi cu Tom
Ward, îl legasem pe Diavol. Amintirea întâmplării
era încă vie şi am derulat faptele din nou în
minte.

Multă vreme aşteptasem ocazia de a-l lega sau

de a-l nimici pe Diavol, cel mai mare duşman al
meu. Încă din copilărie, îl detestam cu ardoare.
Observam felul discret în care controla din ce în
ce mai mult clanul din care făceam parte;
vedeam cum toţi cei dragi se gudurau pe lângă el.
Vrăjitoarele din clanul meu aşteptau aproape cu
nerăbdare tot anul sabatul de Halloween, când
era cel mai probabil ca el să vină în vizită.
Câteodată, îşi făcea apariţia drept în mijlocul
focului lor, iar ele se întindeau, disperate să-i
atingă pielea păroasă, fără să le pese de flăcările
care le pârjoleau braţele goale.
Repulsia mea crescândă era ceva instinctiv – o
ură înnăscută – şi ştiam că, dacă nu făceam
ceva, el avea să devină pacostea vieţii mele, care
ar fi umbrit tot ce aş fi făcut. Era isteţ, subtil şi
prefăcut, adesea atingându-şi scopurile cu
tenacitate şi răbdare. Mai presus de toate, mă
temeam că, într-o zi, la fel ca multe alte vrăjitoare
care i s-au împotrivit, voi ajunge până la urmă în
robia lui. Una ca asta nu puteam îndura şi
simţeam nevoia să fac ceva, astfel încât să nu-i
dau această posibilitate.
Şi ştiam precis ce am de făcut: există numai o
cale sigură prin intermediul căreia o vrăjitoare se
poate încredinţa că el păstrează distanţa. E
foarte drastică, dar în acest fel ea va scăpa de el
pentru totdeauna. Vrăjitoarea trebuie să se culce
cu el doar o dată, după care să-i poarte copilul în
pântec. Ulterior – după ce-şi examinează
vlăstarul – el nu se mai poate apropia de ea,
decât în cazul în care ea însăşi vrea asta.
 Cei mai mulţi dintre copiii Diavolului s-au
dovedit a fi neoameni, creaturi diforme ale
Întunericului, cu forţe teribile; unele vlăstare
devin vrăjitoare puternice. Însă puţini, foarte
puţini dintre aceşti copii, se nasc cu desăvârşire
umani, neîntinaţi de rău. Ştiam că risc dând
naştere unei vietăţi a Întunericului, dar mi se
părea că merită, dacă astfel mă descotoroseam
de Diavol.
Am fost, într-adevăr, norocoasă. Am născut un
băieţel frumos, fragil, perfect din toate punctele
de vedere.
N-am mai simţit niciodată o dragoste atât de
intensă faţă de vreo altă vietate. Să simt pe trup
căldura delicată a fiului meu, atât de încrezător,
atât de dependent, mi se părea minunat: o
fericire mai presus de orice visasem vreodată;
ceva niciodată închipuit sau anticipat. Copilaşul
acela mă iubea, iar eu îl iubeam, la rândul meu;
viaţa lui depindea de mine şi pentru prima dată
eram cu adevărat fericită. Dar pe lumea asta o
fericire ca a mea rareori e de durată.
Îmi amintesc bine momentul în care s-a sfârşit.
Soarele tocmai apusese şi era o seară caldă de
vară, aşa că am ieşit în grădina înconjurată de
ziduri a căsuţei mele, legănându-mi pruncul în
braţe şi murmurându-i încetişor un cântec, ca
să-l adorm. Deodată, fulgere au spintecat cerul şi
am simţit cum pământul se mişcă sub tălpile
mele; aerul a devenit tăios de rece. Cu toate că
anticipasem de ceva timp o vizită a Diavolului,
mi-am dat brusc seama că sosirea lui era acum
iminentă, iar inima mi-a tresăltat de teamă. În
acelaşi timp, m-am bucurat, pentru că, de îndată
ce avea să-şi vadă fiul, ştiam că va pleca şi nu mă
va mai putea vizita niciodată. Aveam să scap de
el pentru tot restul vieţii.
Până acum, Diavolul îmi apăruse totdeauna sub
înfăţişarea unui tânăr cu părul negru şi
cârlionţat, ochii albaştri şi o gură care deseori se
arcuia la colţuri într-un zâmbet cald, cordial.
Numai că el poate să ia multe înfăţişări, iar de
data asta mi-a apărut sub cea pe care
vrăjitoarele din Pendle o numesc „Temuta Sa
Maiestate”: e chipul folosit ca să intimideze şi să
îngrozească.
S-a întrupat atât de aproape de locul în care
stăteam eu, încât am simţit în faţă răsuflarea lui
fetidă şi m-am luptat să nu vărs. Era mare – de
trei ori mai înalt ca mine – cu coame răsucite de
berbec şi un uriaş trup gol, acoperit de un păr
negru, încâlcit. Nici n-a apărut bine, că, scoţând
un răget turbat, mi-a înşfăcat nevinovatul
bebeluş şi l-a ridicat sus de tot, pregătindu-se
să-l trântească de pământ.
— Te rog! L-am implorat eu. Nu-l vătăma. Fac
orice, dar, te rog, lasă-l să trăiască. Ia viaţa mea
în schimb!
Diavolul nici nu m-a privit. Era plin de mânie şi
cruzime. I-a zdrobit copilului meu căpşorul fragil
de o piatră. Apoi a dispărut.
Mult timp, am fost înnebunită de durere. Iar
apoi, pe măsură ce zilele lungi şi nopţile fără
somn treceau cu încetineală, gândurile
răzbunătoare au început să mi se învolbureze
prin minte. O fi posibil? Mă întrebam. Pot eu să-l
nimicesc pe Diavol?
Imposibil sau nu, acesta a devenit ţelul şi unica
mea raţiune de a exista.
Abia acum o lună am reuşit să fac nişte paşi în
această direcţie. Diavolul n-a fost nimicit, dar
măcar e legat pentru o vreme. Legarea a fost
săvârşită cu ajutorul bătrânului Vraci, John
Gregory, şi a tânărului său ucenic, Thomas
Ward. L-am ţintuit pe Diavol cu suliţe din argint,
după care i-am bătut mâinile şi picioarele în
piroane de fundul stâncos al unui puţ adânc din
Kenmare, în sud-vestul Irlandei, unde-i este
acum îngropat trupul.
Încă simt încântare când îmi amintesc
momentul izbânzii noastre. Diavolul era în patru
labe, smucind din cap în toate părţile ca un taur
turbat şi urlând de durere. I-am înfipt primul
piron în mâna stângă, după care am izbit de trei
ori cu barosul în floarea lui lată, străpungându-i
carnea şi ţintuindu-i zdravăn de stâncă imensa
labă păroasă. Cu toate astea, în nerăbdarea mea
de a-l lega, am devenit neglijentă, iar acela a fost
momentul în care puteam să mor.
El şi-a întors capul, a căscat larg gura şi s-a
aruncat spre mine, parcă vrând să-mi smulgă
capul de pe trunchi dintr-o muşcătură. Totuşi eu
m-am ferit de fălcile lui ucigătoare, apoi am
ridicat barosul şi l-am lovit cu putere în faţă,
făcându-i bucăţele dinţii din faţă şi lăsându-i
doar cioturi sparte şi însângerate. Puţine lucruri
mi-au dăruit vreodată o satisfacţie mai mare
decât asta!
Pe urmă, Tom Ward a început să mânuiască
Lama Destinului, pe care i-o dăruise Cuchulain,
cel mai mare dintre eroii răposaţi ai Irlandei. Din
două lovituri mortale, ucenicul Vraciului i-a tăiat
Diavolului gâtul, iar eu am luat cu mine capul
retezat.

Cât timp capul rămâne despărţit de trup,

Diavolul e legat. Însă întunecaţii lui slujitori mă
urmăresc. Ei vor să-l readucă la trup şi să
smulgă piroanele şi suliţele din argint, astfel
încât el să fie din nou liber.
Ca să-i contracarez, mă mişc într-una.
Procedând aşa, câştig timp pentru ca Vraciul şi
ucenicul lui să poată descoperi mijloacele prin
care Diavolul să poată fi, în sfârşit, nimicit, sau
trimis înapoi în Întuneric. Dar eu nu pot fugi
mereu, iar puterile mele nu sunt nesfârşite. În
plus, în firea mea e să mă lupt, nu să fug. Aici e
un conflict pe care nu-l pot câştiga; ei sunt prea
mulţi… prea mulţi slujitori ai Întunericului, şi
prea puternici, ca să poată fi biruiţi chiar şi de
vrăjitoarea asasină a clanului Malkin.
— Cât de bine mă simt, să te am în puterea mea,
i-am zis Diavolului, cum stăteam aşa faţă-n faţă
cu el.
Pentru moment, capul retezat n-a răspuns, dar
apoi gura s-a deschis încet şi o dâră de salivă
amestecată cu sânge s-a scurs pe bărbie.
— Descoase-mi pleoapele! A zbierat, cu o voce ca
un mârâit gros. Buzele i s-au mişcat, însă
cuvintele păreau să se înalţe din pământul de
sub el.
— De ce-aş face una ca asta? Am replicat, pe un
ton sever. Dac-ai putea să vezi, le-ai spune
slujitorilor tăi unde mă aflu. În afară de asta, e
plăcerea mea să te privesc cum suferi.
— Nu vei putea triumfa niciodată, vrăjitoareo! A
mârâit el, arătându-şi din nou dinţii sparţi. Eu
sunt nemuritor, pot să trăiesc mai mult decât
însuşi timpul! Într-o zi, tu vei muri, iar eu voi
aştepta. Tot ce mi-ai făcut, îţi voi plăti înmiit. Nici
pe departe nu ţi-ai putea închipui torturile care
te-aşteaptă.
— Ascultă, neghiobule! I-am zis. Ascultă cu
atenţie! Eu nu zăbovesc asupra eşecurilor
trecute, nici nu-mi azvârl gândurile în viitor mai
mult decât mi-e necesar. Sunt creaţia lui „acum”
şi trăiesc în prezent. Iar tu eşti aici, în prezent,
captivul meu. Tu eşti cel care suferă acum. Tu
eşti în puterea mea!
— Eşti puternică, vrăjitoareo, a replicat încet
Diavolul, însă ceva mult mai puternic şi mult mai
ucigător te vânează. Zilele îţi sunt numărate.
Dintr-odată, totul a încremenit. Faptul că
vorbisem despre „timp” îl îmboldise să încerce
din nou ceea ce nu izbutise să facă ultima dată
când îl scosesem din sac. Avea capacitatea de a
încetini, sau chiar de a opri, timpul; cu toate că,
fiind despărţit de trup, puterile lui obişnuite erau
acum limitate. Cu toate astea, nevrând să-mi
asum riscuri, i-am vârât mărul înfăşurat în ţepi
înapoi în gură, după care am răsucit cârligul şi
l-am tras afară.
Chipul Diavolului a tresărit, iar pe sub pleoapele
cusute i-am putut vedea ochii rostogolindu-se în
spasme. Dar în acelaşi timp puteam să aud şi
şuierul vântului printre frunzele de deasupra
mea. Timpul mergea înainte. Primejdia trecuse.
Am pus la loc capul în sacul din piele, am fixat
cu privirea frunzişul întunecat şi m-am
concentrat. Am adulmecat şi mi-am dat imediat
seama că eram într-un loc încă sigur. Nimic
periculos nu pândea prin crângul acesta care
umbrea vârful dealului şi-mi oferea un excelent
ascunziş. Vrăjmaşii mei nu se puteau apropia
neobservaţi.
Numărul urmăritorilor mei sporise treptat, dar îi
pierdusem în urmă spre sfârşitul serii, iar la
scurt timp după aceea îmi întrebuinţasem
preţioasele puteri magice pe care le mai aveam,
înveşmântându-mă într-o mantie care mă făcea
nevăzută. Eram nevoită să mi le folosesc cu
zgârcenie, deoarece erau pe cale să se epuizeze.
Acum era aproape miezul nopţii şi aveam de
gând să mă odihnesc aici şi să-mi refac forţele,
dormind până în zori.

Ceva mai târziu, m-am trezit brusc, simţind o

primejdie. Urmăritorii mei urcau dealul şi se
răspândiseră ca să încercuiască pădurea.
Cum de a fost posibil? Doar mă camuflasem
bine: n-ar fi trebuit să mă poată găsi. Am sărit în
picioare şi am săltat sacul din piele pe umeri.
Fugeam de prea mult timp. Acum, în sfârşit,
venise vremea să şi lupt. Gândul la ce urma mi-a
ridicat moralul: aşteptarea dinaintea luptei avea
întotdeauna acest efect asupra mea. Pentru asta
trăiam: să-mi încerc puterea cu vrăjmaşii mei; să
lupt şi să ucid.
Câţi să fi fost acolo? Am pipăit falangele
degetelor mari de pe salba pe care-o purtam la
gât, absorbindu-le puterile magice înainte de a
sonda întunericul cu mintea.
Creaturile care se apropiau erau în număr de
nouă. Am adulmecat de trei ori, ca să strâng mai
multe informaţii. Mai erau şi altele, în urmă – la
aproape o milă depărtare – poate douăzeci, sau
mai multe, înaintând în direcţia mea. Ceva m-a
nedumerit, făcându-mă să adulmec încă o dată.
Apăruse un element nou în grupul mai numeros;
era cineva, sau ceva, cu neputinţă de identificat,
alături de ceilalţi. Ceva ciudat. Ce să fi fost?
Ceva mai puternic şi mult mai ucigător te
vânează.
Asta îmi spusese Diavolul. La ce s-o fi referit?
Poate să fi fost aşa, dar deocamdată grupul mai
mare, în întregimea lui, putea fi dat uitării. Mai
întâi trebuia să mă ocup de ameninţarea
imediată, aşa că am început să cântăresc cât de
mare era primejdia reprezentată de grupul celor
nouă.
Şapte dintre cei nouă urmăritori erau vrăjitoare.
Cel puţin una dintre ele era de rangul întâi şi
folosea magia familiarilor. Poate că aşa şi
reuşiseră să mă găsească. Familiarul unei
vrăjitoare putea fi orice, de la o broască râioasă,
până la un vultur. Uneori, era câte o creatură
puternică a Întunericului, deşi acestea erau greu
de controlat. Aşa că familiarul putea să mă
găsească, în pofida mantiei care mă făcea
nevăzută.
De asemenea, puteam să-mi dau seama că un
alt membru al grupului care urca dealul era un
neom… şi că al nouălea era un bărbat,
practicant al magiei negre.
Mi-ar fi fost uşor să scap, alegând calea minimei
rezistenţe. Două dintre vrăjitoare erau tinere:
abia trecuseră de stadiul de novice. Puteam pur
şi simplu să străpung încercuirea în punctul
acela şi să fug, pierzându-mă în întuneric. Dar
nu aşa e felul meu. Trebuia să le aduc aminte
cine sunt. Să le trimit un mesaj limpede tuturor
celor care mă urmăreau că eu sunt Grimalkin,
vrăjitoarea asasină a clanului Malkin. Fugeam
de atât de multă vreme, încât nu mă mai
respectau. Trebuia să-i fac din nou să-mi ştie de
frică. Aşa că am strigat spre vrăjmaşii mei din
vale.
— Eu sunt Grimalkin şi aş putea să vă omor pe
toţi! Dar voi ucide numai trei, pe cei mai
puternici dintre voi!
N-am primit vreun răspuns, dar totul a
încremenit. Aceasta era liniştea. Eu eram
furtuna.

Acum, scot două arme din teci. În mâna stângă

strâng lama cea lungă pe care o folosesc în lupta
corp la corp; în dreapta, un pumnal pe care să-l
arunc. Vrăjmaşii mei pătrund printre copaci, aşa
că încep să cobor panta, înaintând în
întâmpinarea lor. Mai întâi, îl voi ucide pe mag;
pe urmă, pe neom: la sfârşit, pe vrăjitoarea cu
familiar, cea mai puternică dintre toţi.
Merg încet, având grijă să nu fac niciun zgomot.
Unii dintre vrăjmaşii mei ori duc lipsă de
asemenea deprinderi, ori sunt neglijenţi. Auzul
meu e ascuţit şi reuşesc să detectez trosnetele
întâmplătoare ale câte unui vreasc, sau slabul
foşnet al lungilor fuste târându-se prin tufişuri.
Mă opresc imediat cum ajung deasupra
magului. Nu e decât un bărbat, aşa că va fi cel
mai uşor de biruit dintre cei trei. Dar, chiar
şi-aşa, e fără îndoială mai puternic decât cele
şase vrăjitoare care înaintează spre mine. O
vrăjitoare asasină nu trebuie să-şi subestimeze
niciodată vrăjmaşul. Îl voi omorî repede, după
care voi trece la următorul.
Mă încolăcesc ca un arc metalic tăios şi mă
concentrez asupra atacului, căutându-l pe mag,
tatonând bezna cu ochii mei ageri. E un bărbat
tânăr, dar cu toate că magia lui e puternică, nu
stă prea bine din punct de vedere fizic, dovadă că
răsuflă greu din cauza urcuşului.
Mă pun în mişcare ca un vârtej. Trei paşi iuţi la
vale şi azvârl pumnalul fără să-mi încetinesc
înaintarea. Îl nimeresc pe mag drept în inimă, iar
el cade pe spate, mort înainte de a apuca să tipe.
Mijloacele lui magice de apărare s-au dovedit
inadecvate.

Neomul e următoarea mea ţintă. E un bărbat

masiv, cu ochii depărtaţi şi colţi galbeni ascuţiţi
ieşindu-i peste buza de sus. Astfel de
creaturi-vlăstare ale Diavolului cu câte o
vrăjitoare – au o putere imensă şi trebuie să fie
ţinute la distanţă şi puse jos de la o lungime de
braţ. Dacă le cazi în mâini, rişti să fii sfâşiat
bucată cu bucată. Sunt, invariabil, brutali şi
decăzuţi moral, cei mai răi dintre ei fiind capabili
de orice. Dacă fiul meu ar fi fost o asemenea
creatură malefică, l-aş fi înecat imediat după
naştere.
Mă reped spre el ca o ghiulea, culegând un alt
pumnal din teaca lui din piele. Aruncarea mea e
precisă şi ar trebui să-l nimerească în gât, numai
că el parează. Vrăjitoarele l-au impregnat cu
puterea lor, creând paveze menite să-mi abată
lama. Pumnalul meu ricoşează, inutil, iar el se
năpusteşte spre mine, mugind de furie, agitând o
bâtă mare într-o mână şi o suliţă cu ţepi în
cealaltă. Ridică bâta şi împunge cu suliţa. Numai
că eu mă mişc înainte ca vreuna dintre ele să mă
atingă.
Sacul greoi îmi ţopăie pe spate când schimb iar
direcţia. Deodată, cu lama mea cea lungă, îi tai
beregata neomului, iar el cade sufocat, un jet de
sânge ţâşnindu-i din gât. Tot fără să încetinesc,
alerg mai departe.
Acum, trebuie să mă ocup de cel de-ai treilea
vrăjmaş: de vrăjitoarea cu familiarul.
Alerg în direcţia opusă acelor de ceasornic,
astfel încât braţul stâng, cel mai ucigător, să fie
îndreptat spre pantă şi spre vrăjitoarele rămase,
care încă înaintează spre mine. O vrăjitoare mă
atacă, dar nu e cea pe care o caut. O plesnesc cu
mânerul pumnalului peste faţă şi ea se
prăbuşeşte pe spate. Va scăpa cu viaţă, dar fără
dinţii din faţă.
Între timp, puternica vrăjitoare cu familiar mi-a
simţit atacul, iar acum se întoarce cu faţa spre
mine, trimiţându-mi descântece de magie neagră
şi tot atâtea suliţe otrăvite, spre inimă. Le dau
deoparte şi mă îndrept direct spre ea. Aud bătăi
de aripi şi ceva plonjează spre faţa mea, cu
ghearele întinse. E un şoim mai mic: un
vânturel. Îmi rotesc lama în sus, descriind un
arc, iar şoimul ţipă, penele căzându-i peste mine
ca o ninsoare pătată de sânge.
Vrăjitoarea scoate un ţipăt ascuţit în clipa în
care-i moare familiarul şi mai ţipă o dată la
prima tăietură. Următoarea mea lovitură îi pune
capăt vieţii, iar singurul sunet care se mai aude
acum este acel lipa-lipa al tălpilor mele în
contact cu pământul, şi acel vâj-vâj al respiraţiei
mele, în timp ce gonesc tot mai tare la vale şi
părăsesc adăpostul copacilor.
Mă năpustesc spre răsărit şi ies din pădure,
lăsându-mi vrăjmaşele să-şi caute morţii. Din
fugă, derulez în minte ce s-a întâmplat. O
asasină trebuie să-şi evalueze atât izbânzile, cât
şi eşecurile; ea trebuie să înveţe totdeauna din
greşeli.
Încerc să mă gândesc din nou la căile prin care
ar fi putut să mă găsească. Vrăjitoarea era
puternică, dar familiarul ei nu fusese decât un
şoim mititel. Puterile lor magice la un loc n-ar fi
fost suficiente ca să vadă dincolo de mantia
invizibilă cu care mă înfăşurasem. Nu, trebuie să
fi fost altceva.
Dar acea stranie prezenţă care înainta,
împreună cu grupul mai numeros, din
depărtare? Ce să fie? Oare ea să fi fost cea care
m-a descoperit? Dacă da, înseamnă că e
puternică. Şi e ceva neîntâlnit de mine până
acum. Ceva nou.
E o dovadă de înţelepciune să arăţi prudenţă
faţă de necunoscut. Faptul că nu ştii nimic
despre el îl face să devină periculos. Dar, foarte
curând, va muri. Cum ar putea spera să mă
înfrângă pe mine?
Eu sunt Grimalkin.
CAPITOLUL 02
O AMENINȚARE NECUNOSCUTĂ
În fiecare zi, repetă-ţi ţie însăţi că eşti cea mai
bună, cea mai puternică şi mai ucigătoare. Până
la urmă, vei începe s-o crezi. Până la urmă, se va
adeveri.
În cazul meu, s-a adeverit.
Eu sunt Grimalkin.

Imediat înaintea zorilor, m-am odihnit timp de o

oră, am băut apă rece dintr-un râu şi am
mestecat ultimele câteva fâşii de carne uscată.
Proviziile mele erau aproape epuizate şi aş fi
avut nevoie de carne proaspătă ca să-mi menţin
forţele. Iepurii ar fi fost uşor de prins în cursă,
dar eram încă urmărită şi nu-mi puteam permite
să mă odihnesc mai mult de câteva clipe. Ştiam
că majoritatea vrăjmaşilor mei se aflau la
aproape două mile depărtare, dar unul dintre ei
ieşise înaintea grupului şi se apropia de mine.
Era acea creatură necunoscută pe care o
adulmecasem când eram în pădure.
Se mişca mai repede decât mine. Indiferent ce
primejdie ar fi reprezentat, foarte curând aveam
să fiu nevoită să mă întorc şi s-o înfrunt. Dar mai
întâi trebuia să aflu mai multe. Aşa că am scos o
oglindă mică din teaca ei, prinsă de cureaua de
pe umăr, am murmurat un descântec şi apoi am
suflat peste ea.
După câteva clipe, a apărut un chip omenesc. Al
lui Agnes Sowerbutts. Cu toate că e o Deane, nu
se omoară de dragul propriului clan. Trăieşte
departe de ce se întâmplă în Pendle şi m-a mai
ajutat şi altădată. Între noi există o legătură:
avem un interes comun. Ea e mătuşa lui Alice
Deane şi prietenă apropiată cu Tom Ward,
ucenicul Vraciului.
Agnes e pricepută la folosirea oglinzii. Puţini îi
sunt pe potrivă când e să dai de urma oamenilor,
a obiectelor şi a creaturilor Întunericului. Dar îşi
ţine talentele pentru ea şi puţini ştiu că e
neîntrecută şi în cristalomanţie: mult mai bună
decât Martha Ribstalk, cea mai mare
clarvăzătoare care a existat vreodată în clanul
Malkin, acum însă moartă.
Era prea întuneric pentru ca Agnes să-mi
citească pe buze, aşa că am suflat iar peste
oglindă şi mi-am exprimat dorinţa scriind pe
suprafaţa ei. Voiam să aflu ce era creatura care
mă urmărea.
Ce anume mă urmăreşte?
Ce mi se va întâmpla când o voi înfrunta?
Poţi să mă ajuţi?

Am şters apoi oglinda. Agnes doar a zâmbit şi a

clătinat afirmativ din cap. Ea va face tot posibilul
ca să mă ajute.
Aşa că am fugit mai departe, străduindu-mă să
menţin aceeaşi distanţă între mine şi ceea ce mă
urmărea. La fiecare doi paşi, sacul din piele mă
izbea în spate. Capul Diavolului părea să devină
tot mai greu, de la o oră la alta. Neîndoios că mă
încetinea. Urmărirea era necontenită şi, treptat,
am început să pierd teren. Ceea ce nu mi-a
displăcut. Să tot alerg aşa n-a fost nicicând cea
mai mare dorinţă a mea. Abia aşteptam
momentul când aveam să mă întorc şi să lupt.
S-au ivit zorii şi, odată cu ei, cenuşiul cerului şi
o burniţă îngheţată care îmi cădea peste faţă.
Cam după o oră, am simţit cum oglinda începe să
se mişte în teaca ei.
Agnes încerca să ia legătura cu mine, aşa că am
poposit la adăpostul unui copac gros, am scos
oglinda şi m-am pomenit cu chipul vrăjitoarei
privindu-mă. Are o faţă cumsecade, cu obrajii
rotunzi şi o bărbie dolofană, dar e suficient să te
uiţi o singură dată în ochii ei şi ai înţeles că e
curajoasă şi o femeie cu care nu-i de glumit.
Se numeşte Sowerbutts pentru că s-a măritat
cu un om din Whalley. Apoi a plecat din
Roughlee, satul clanului Deane. După zece ani,
el a murit, iar ea s-a întors acasă, dar de data
asta ca să trăiască într-o cocioabă la marginea
satului. Cu toate că-i plăcea să se ţină la distanţă
de clan, chiar şi-aşa îi ştia toate secretele. Nu se
petreceau prea multe prin Pendle care să-i scape
lui Agnes şi oglinzii ei.
Mi-a adresat un scurt zâmbet de întâmpinare,
dar i-am zărit în ochi avertismentul încă dinainte
să deschidă gura. Nu aveau să fie veşti bune.
M-am concentrat, privindu-i cu mare atenţie
buzele, ca să citesc ce-mi transmitea ea fără glas.
Ceea ce te urmăreşte e un kretch. A fost creat
printr-o alianţă între vrăjitoare, neoameni şi
magi, special ca să te hăituiască şi să te omoare.
Ca mamă a avut o lupoaică, dar tată i-a fost un
demon.
— Poţi să numeşti demonul? Am întrebat-o.
Informaţia asta era vitală, trebuia să ştiu ce
puteri deţine. Arăta probabil ca un lup, dar
multe ar fi trebuit să ţină de darurile moştenite
de la tată. Şi clanul meu, Malkin, a creat mai
mulţi kretch. Pe ultimul l-am numit Tibb. L-am
folosit în încercarea de a contracara crescânda
putere a unei clarvăzătoare din clanul
Mouldheel. Un kretch e creat, de obicei, cu un
scop anume. Iar ăsta fusese creat ca să mă
omoare.
Agnes a scuturat din cap. Îmi pare rău, a zis,
mişcându-şi buzele. O puternică magie îmi
ascunde informaţia asta. Dar o să încerc în
continuare.
— Da, ţi-aş fi recunoscătoare pentru asta. Ai
căutat cumva în cristale? Ai văzut
deznodământul luptei dintre mine şi kretch?
Dacă te vei lupta curând cu el, vei suferi o rană
mortală. De atât sunt sigură, mi-a răspuns
Agnes, cu o faţă neîndurătoare.
— Şi dacă amân lupta asta?
Deznodământul e mai puţin limpede. Dar
şansele tale de supravieţuire cresc, pe măsură ce
trece timpul.
I-am mulţumit, am vârât oglinda la loc ei şi am
început din nou să alerg, străduindu-mă să-mi
menţin avansul faţă de kretch. În timp ce
fugeam, mă gândeam la ce mi-a spus Agnes.
Faptul că era un kretch însemna că trebuia să
mă feresc de el cât mai mult timp posibil. Astfel
de creaturi au o viaţă scurtă. Avea să
îmbătrânească repede, prin urmare, de ce s-o fi
înfruntat cât era în plină forţă? Ceea ce trebuia
să fac era să ţin capul Diavolului departe de
ghearele slujitorilor lui. Era mai important decât
crescânda mea dorinţă de a mă întoarce ca să mă
lupt cu vrăjmaşul.
Eu chiar cred în puterea cititului în cristale, dar
nu totdeauna dă rezultate exacte. De fapt,
câteodată – deşi rareori – pot fi chiar inexacte.
 Îmi amintesc prima dată când am consultat-o pe
Martha Ribstalk. În loc să folosească o oglindă,
metoda de prezicere aleasă de ea a fost să
privească într-un cazan pătat de sânge, aburind,
în care fierbea degete, ca să scoată carnea
moartă de pe ele. Pe acea vreme, era cea mai de
seamă practicantă a magiei negre.
După cum ne-am înţeles, am vizitat-o la o oră
după miezul nopţii. Ea deja băuse sângele unui
vrăjmaş şi începuse ritualurile cuvenite.
— Banii mei îi primeşti? Am întrebat-o.
M-a privit cu dispreţ, dar a încuviinţat, aşa că
i-am azvârlit trei monede în cazan.
— Stai jos! Mi-a poruncit cu asprime, arătând
spre lespezile reci din piatră aflate în faţa
cazanului mare, clocotind. Aerul era încărcat de
mirosul sângelui, şi de fiecare dată când
inspiram, gustul metalic pe care îl simţeam în
gură devenea tot mai pronunţat.
M-am supus, aşezându-mă turceşte şi privind
în sus spre ea, printre aburi. Ea rămăsese în
picioare, de cealaltă parte a cazanului, deasupra
mea, tactică frecvent întrebuinţată de cei dornici
să-i domine pe ceilalţi.
Totuşi pe mine nu m-a înfricoşat şi i-am
susţinut privirea, liniştită.
— Ce vezi? Am întrebat-o, fără să-mi tremure
vocea. Ce e în viitorul meu?
A tăcut multă vreme. Îi făcea plăcere să mă ţină
în aşteptare. Cred că Martha era iritată de faptul
că-i pusesem o întrebare, în loc să aştept să-mi
comunice prezicerea ei.
— Tu ţi-ai ales un vrăjmaş, mi-a zis, până la
urmă. Diavolul e cel mai puternic duşman de
înfruntat pentru orice muritor. Deznodământul
ar trebui să fie simplu. În afară de cazul în care
i-ai permite, Diavolul nu se va putea apropia de
tine cât timp vei fi în viaţă, dar îţi va aştepta
moartea, după care va pune stăpânire pe sufletul
tău şi-l va supune la chinuri veşnice. Totuşi mai
e un lucru pe care nu pot să-l văd limpede.
Există nesiguranţă… o altă forţă care poate să
intervină; una care prezintă un vag licăr de
speranţă…
S-a oprit, a făcut un pas în faţă şi a privit cu
atenţie în aburi. Încă o dată, a urmat o lungă
tăcere.
— Există cineva… un copil abia născut…
— Cine e copilul ăla? Am cerut eu să-mi spună.
— Nu pot să-l văd limpede, a recunoscut Martha
Ribstalk. Ceva mi-l ascunde vederii. Cât despre
tine, chiar cu intervenţia lui, numai dacă ai fi
extrem de îndemânatică în folosirea armelor poţi
spera să scapi cu viaţă… numai cineva cu iuţeala
şi necruţarea unei vrăjitoare asasine, numai cea
mai grozavă dintre vrăjitoarele asasine… una
chiar mai cumplită decât Kernolde… ar putea să
facă una ca asta. Cineva mai puţin înzestrat n-ar
reuşi. Aşadar, ce speranţe ai? A glumit Martha.
Pe acea vreme, Kernolde era vrăjitoarea asasină
a clanului Malkin, o femeie înspăimântătoare, cu
o forţă şi o iuţeală neobişnuite, care ucisese
douăzeci şi şapte de pretendente la postul ei:
câte trei pe an, atunci fiind al zecelea ei an de
domnie.
M-am ridicat în picioare şi am zâmbit de sus
spre Marta.
— O voi ucide pe Kernolde şi-apoi îi voi lua locul.
Eu voi deveni vrăjitoarea asasină a clanului
Malkin, cea mai tare dintre toate.
Martha a izbucnit într-un râs batjocoritor în
timp ce mă îndepărtam, dar eu vorbisem cât se
poate de serios. Ca să-l înfrâng pe Diavol, ştiam
că voi fi nevoită să-mi dezvolt aptitudinile de
luptătoare şi să devin asasina clanului Malkin.
Şi trebuia să mă aliez cu copilul acela
necunoscut.
Până la urmă, i-am aflat numele.
Tom Ward.

M-am grăbit mai departe, străduindu-mă să

iuţesc ritmul. Burniţa se prefăcuse între timp
într-o ploaie torenţială, plesnindu-mi faţa şi
udându-mă până la piele.
În timp ce alergam, am meditat la arta prezicerii.
În general, vrăjitoarele folosesc oglinda, însă
unele intră în transe profunde şi zăresc viitorul
prin intermediul viselor. Altele aruncă oase în
bătaia vântului dinspre miazănoapte şi le
studiază pe urmă cum cad. Mai e posibil să
spinteci un animal mort şi să-i examinezi
măruntaiele. Însă vederea viitorului e nesigură,
indiferent de ce ne-ar face să credem unele
prezicătoare. Totdeauna există elementul noroc.
Nu orice poate fi prevestit… şi o vrăjitoare nu-şi
poate prevesti niciodată propria moarte;
altcineva trebuie să i-o prezică.
Îmi displăcea Martha Ribstalk, însă ştiam că e
bună în meşteşugul ei, aşa că am consultat-o de
mai multe ori, după acea primă şedinţă. În
timpul ultimei noastre întâlniri, mi-a prezis
momentul şi felul morţii mele: a insistat asupra
faptului că se va petrece peste mulţi ani, în viitor,
dar că nu mă puteam bizui pe asta. Timpul
cunoaşte multe căi: poate că eu deja pornisem pe
cea care-i anula profeţia. Dacă era aşa, atunci
ştiam deja care fusese acel pas.
Mă aliasem cu John Gregory şi cu Thomas
Ward. Alesesem să-mi folosesc puterile
întunecate în lupta împotriva Întunericului şi
pentru nimicirea Diavolului. Asta putea schimba
totul.
Acum urcam, aşa că am încetinit. Ajungând pe o
coamă, m-am întors şi am privit în direcţia
urmăritorului meu. M-am ghemuit, astfel încât
acel kretch să nu-mi poată vedea silueta profilată
pe fundalul orizontului, şi am aşteptat,
nerăbdătoare să-l zăresc pentru prima dată.
N-am avut mult de aşteptat. Am văzut cum
bestia creată de vrăjmaşii mei răsare dintr-un
pâlc de sicomori şi sare peste un şanţ, înainte de
a dispărea pe după nişte arbuşti. L-am văzut
doar pentru o clipă, dar mi-a fost de ajuns ca
să-mi dau seama că aveam de-a face cu ceva
primejdios şi înfricoşător.
De la distanţă arăta, aşa cum bănuisem, ca un
lup enorm. Dar cât anume de mare, era greu de
estimat. Părea să înainteze în salturi şi era
acoperit de o blană neagră cu pete argintii pe
spinare. Dar apoi mi-am dat seama că labele din
faţă erau de fapt două braţe cu adevărat
puternice şi musculoase. Vietatea fusese creată
pentru luptă şi pentru a mă omorî. Totul corpul
ei fusese meşteşugit pentru îndeplinirea unui
singur obiectiv: moartea mea.
Probabil că era iute în luptă şi foarte puternic.
Braţele acelea erau ca ale unui neom, capabile
să-mi zdrobească oasele şi să-mi smulgă
mădularele. Nu mă îndoiam că avea colţii şi
ghearele veninoase. O singură muşcătură, sau
chiar o zgârietură, puteau fi de-ajuns ca să-mi
aducă o moarte lentă, agonizantă. Poate că la
asta s-o fi referit Agnes Sowerbutts, când a vorbit
despre ameninţarea unei „răni mortale”.
Instinctul îmi cerea imperios să mă întorc şi să
mă lupt acum, ca să termin cu asta şi să-l ucid
pe kretch. Mândria mă împingea spre acelaşi
lucru: voiam să ne încercăm puterile în luptă.
I-aş fi dovedit că sunt mai puternică şi mai tare
decât orice ar fi putut ei să-mi trimită împotrivă.
O, domnule Lup! Eşti pregătit să mori?

Însă clici erau în joc mai multe decât viaţa şi

mândria mea. Într-o bătălie, norocul joacă
adesea un rol important. Poţi să-ţi suceşti o
gleznă din cauza unei pietre ascunse în iarbă; un
vrăjmaş mai puţin îndemânatic ca mine poate fi
favorizat de o lovitură norocoasă. Asasinele
clanului Malkin mai avuseseră parte de astfel de
morţi: înfrânte de potrivnici inferiori lor. Mi se
părea foarte greu de închipuit că puteam fi
înfrântă, în orice condiţii, dar dacă într-adevăr aş
fi pierdut, capul Diavolului ar fi căzut în mâinile
vrăjmaşilor mei, şi nu peste mult timp el ar fi
umblat din nou pe Pământ.
Făgăduisem să ţin capul Diavolului departe de
ghearele slujitorilor săi, aşa că, în ciuda dorinţei
mele de a lupta, aveam să-mi continui fuga, cât
mă ţineau puterile.
CAPITOLUL 03
SÂNGEREZI
Ia uite: sângerezi! Poate că te apropii de moarte.
Durerea e cumplită.
Acum, vrăjmaşul tău se apropie, pregătit să-ţi ia
viaţa.
Acesta să fie sfârşitul? În fine, eşti înfrântă?
Nu! De-abia ai început să lupţi.
Crede-mă, pentru că eu ştiu.
Eu sunt Grimalkin.
 În timp ce alergam mai departe, am trecut încă o
dată în revistă opţiunile.
În care direcţie să o iau? Până acum, călătoria
mea nu urmase vreun plan.
După ce am parcurs un drum lung şi plin de
cotituri prin Irlanda, am traversat în siguranţă
apele care despărţeau ţărmul ei răsăritean de
Comitat, ameninţând un pescar singuratic.
După o călătorie ca asta, majoritatea
vrăjitoarelor din Pendle l-ar fi ucis pe om şi i-ar fi
luat barca sau falangele degetelor mari. Eu, în
schimb, cea mai periculoasă dintre toate, i-am
cruţat viaţa.
— Niciodată n-o să mai fii atât de aproape de o
moarte violentă ca în ultimele ore, i-am zis, când
am pus piciorul pe ţărmul Comitatului.
Întoarce-te la familia ta. Să ai o viaţă lungă şi
fericită.
De ce m-am purtat aşa? Vrăjmaşii mei ar fi
văzut asta ca pe un semn de slăbiciune, o dovadă
că încep să mă înmoi şi că sunt numai bună de
prins; că nu mai sunt în stare să fiu vrăjitoarea
asasină a clanului Malkin. Cât de râu s-ar fi
înşelat? El nu însemna o ameninţare pentru
mine. Când omori atât de des, pe cât mi se cere
mie, începi să te saturi să tot iei vieţi… mai ales
când e prea uşor. În plus, omul m-a implorat.
Mi-a spus că are nevastă şi copii mici şi că se
luptă zi de zi ca să nu-i lase să moară de foame.
Fără el, mi-a zis, sigur ar muri. Aşa că l-am lăsat
şi mi-am văzut de drum.
Acum, încotro ar trebui să merg? Puteam să
înaintez spre nord, unde e sălaşul
duşmănoaselor vrăjitoare-de-apă, şi să-mi
croiesc drum printre dealuri şi lacuri, numai că
hoardele alea slinoase îl sprijineau credincioase
pe Diavol. Sudul era o altă variantă, însă acolo
mă aştepta o cu totul altă primejdie. Oştile care
invadaseră Comitatul fuseseră abia de curând
împinse spre sud. Ar fi fost o nesăbuinţă să mă
îndrept tocmai spre liniile lor.
Da, să fiu mereu în mişcare era cea mai bună
cale de a mă asigura că ţeasta Diavolului nu va
cădea în ghearele slujitorilor săi, dar aveam
nevoie şi de odihnă. Exista un singur loc în care
m-aş fi putut duce, un loc în care vrăjmaşii mei
nu s-ar fi aşteptat să merg. Puteam să mă întorc
în Pendle, căminul clanului meu. Acolo aveam
atât prieteni, cât şi duşmani. Unele dintre
vrăjitoare erau bucuroase să-l ştie pe Diavol
umblând liber prin lume; altora le-ar fi plăcut
să-l nimicească sau să-l trimită înapoi în
Întuneric. Da, aveam să mă îndrept spre Pendle:
spre un loc special în care mă puteam refugia cât
timp mă odihneam, îmi refăceam puterile şi-mi
spoream resursele magice. Turnul Malkin,
odinioară fortăreaţa clanului meu, era în posesia
a două vrăjitoare lamia sălbatice: „surori” ale
mamei lui Tom Ward, moartă acum.
M-am întrebat dacă mi-ar fi permis să stau
acolo. Erau vrăjmaşe ale Diavolului, poate că aş
fi reuşit să le conving să mă lase să împart cu ele
refugiul.
Merita încercat, aşa că am schimbat direcţia şi
am continuat să alerg spre Pendle.
Cu toate astea, cu mult înainte să ajung acolo,
mi-am dat seama că voi fi nevoită să mă lupt
întâi cu acel kretch care mă urmărea. N-aveam
de ales. Mai bine mă întorceam şi înfruntam
vrăjmaşul, decât să fiu doborâtă pe la spate.
Să-mi continui fuga nu mai era o variantă de luat
în seamă: creatura era acum la mai puţin de o
sută de metri în urma mea şi se apropia cu
iuţeală.
Inima a început să-mi bată mai repede la gândul
luptei. Doar pentru asta trăiam.
M-am oprit în vârful unei mici ridicături şi am
privit înapoi. L-am văzut pe kretch, care tocmai
traversase vâlceaua îngustă de dedesubt şi
începuse să urce dealul, cu blana lui neagră,
lucioasă de la ploaie. Privirile noastre s-au
întâlnit şi i-am citit în ochi mai mult decât
nerăbdare. Era disperat să-şi înfigă colţii în
mine, să-mi sfâşie carnea şi să-mi roadă oasele.
Era singurul lui rost în viaţă, iar acea nevoie
disperată de biruinţă ar fi adăugat sare şi piper
confruntării noastre.
Mi-am aşezat sacul pe pământ. Nu-mi plăcea
gândul de a-l lăsa nesupravegheat chiar şi
pentru o clipă, dar aveam să fiu mai eficientă în
luptă dacă nu duceam poveri. Acum, trebuia să
fac totul fără greşeală: absolut totul, să-mi
folosesc la maxim capacităţile. Atacul meu
trebuia să fie perfect. Aveam nevoie şi de magie,
în afară de aptitudinile războinice.
Am dus mâna la salba de la gât şi am început să
pipăi fiecare falangă de deget mare, pe rând,
pornind de la stânga spre dreapta. Un călugăr îşi
pipăie mătăniile, mărgea după mărgea,
folosindu-le ca ajutor pentru memorie, ca să ţină
şirul rugăciunilor. Ritualul meu e altfel: murmur
fiecare descântec în timp ce absorb puterea
înmagazinată înăuntrul oaselor. Fiecare e o
relicvă, retezată din trupul unui vrăjmaş ucis în
luptă. Fiecare a fost fiert temeinic în clocot, până
când s-a desprins toată carnea, lăsând oasele
curate.
Descântecele de început – cele de „facere” –
trebuie să fie intonate corect şi cu o cadenţă
precisă. Dacă totul se face cum trebuie, oasele
plutesc la suprafaţa apei din cazan şi dănţuiesc
printre bulbuci, încercând parcă să sară afară.
Toate sunt culese cu mâna, în ciuda durerii, şi
nu trebuie lăsate să cadă pe pământ. Apoi, în
fiecare se face câte o gaură şi se adaugă la salbă.
Cu cât vrăjmaşul e mai puternic, cu atât mai
mare e puterea înmagazinată înăuntrul fiecărui
os. Dar această energie nu e nesfârşită. De
îndată ce un os e secătuit de putere, el trebuie
înlocuit.
 Mai întâi, am atins oasele lui Janet Fox; ea
fusese puternică şi ne luptaserăm timp de două
ore, sub soarele după-amiezii. Am absorbit din
ele toată puterea rămasă; acum, oasele ei
trebuiau înlocuite. Oasele luate de la Lydia
Colţ-Galben nu le-am secătuit de tot. Ea avea o
anumită subtilitate în luptă: aveam nevoie acum
de această calitate, dar am preferat să păstrez
ceva pentru mai târziu. Aşa că am continuat să
răsucesc salba, pipăind oasele. Măcar aveam
ce-mi trebuia.
Eram pregătită.

M-am repezit cu toată viteza spre kretch. Cu

fiecare pas, partea raţională din mine, mintea
mea calculată, mă avertiza cât de greu îmi va fi
să înving de data asta. Creatura era cu mult mai
mare decât crezusem iniţial. Cu toate că avea
înfăţişarea unui lup, dimensiunile lui te duceau
cu gândul la un cal mai mic. În afară de braţele
alea musculoase, cu degete lungi şi gheare
tăioase, pe trupul păros se vedeau tot felul de
pungi. Nu erau cureluşe şi teci din piele: erau
făcute din carnea lui şi adăposteau arme.
Însă instinctele mele de războinic sunt foarte
puternice şi am o mare încredere în forţele mele.
Indiferent ce şanse am, voi birui. Eu sunt
Grimalkin!
Fără să încetinesc, mi-am oprit bătăile inimii. E
o deprindere pe care am exersat-o de-a lungul
multor ani. Sângele mi se linişteşte: fluxului
sanguin nu mai cunoaşte modificări ce m-ar
împiedica să nimeresc ţinta. Arunc un cuţit
direct din teaca lui, repezindu-i în capul
creaturii.
Aruncarea mea e precisă şi-şi nimereşte ţinta.
Cu toate astea, spre iritarea şi enervarea mea,
lama nu pătrunde prin pielea groasă, ci alunecă
pe capul păros şi cade, inofensivă, pe iarba
înaltă. Un coif metalic nu i-ar fi oferit o protecţie
mai bună.
Deodată, zăresc un licăr de sânge în blana
închisă la culoare. I-am crestat carnea, însă
ţeasta de dedesubt e puternică şi groasă, o
pavăză osoasă în calea lamelor mele.
Oare n-o avea şi restul corpului paveze ca asta?
Mişcările lucioasei şi suplei creaturi care aleargă
spre mine atât de graţios afirmă contrariul. Sigur
are şi puncte slabe. Eu o să le găsesc, iar
creatura o să moară.
Aşa că-i pun la încercare trupul, azvârlind a
doua lamă spre coaste. Reacţia lui e rapidă: se
răsuceşte, iar lama trece pe lângă el. Îmi las
inima să-şi reia bătăile.
Acum îl văd pe kretch venind spre mine din altă
direcţie. Eu mă reped înainte, iar în mâna stângă
am lama cea lungă: cu ea obişnuiesc să mă lupt
de aproape.
Copiindu-mi mişcările, părosul kretch scoate şi
el o lamă lungă dintr-o pungă de pe umăr. O
manevrează cu mâna stângă. Ghearele de la
mâna dreaptă sunt pregătite să mă primească.
Însă m-am hotărât ce să fac. Acum ştiu cum pot
să câştig repede bătălia asta şi să-mi continui
fuga.
Ne ciocnim cu putere: îl aud pe kretch mârâind,
arătându-şi colţii ascuţiţi pe care vrea să şi-i
înfigă în capul meu. Duhoarea răsuflării lui
râncede îmi umple nările în timp ce mă las în jos
şi alunec printre picioarele lui. Lunecând pe
iarba umedă a pantei pe sub trupul lui păros, îmi
legăn lama în dreapta şi-n stânga, crestându-i
labele din spate şi retezându-i tendoanele de la
genunchi.
Creatura scoate un ţipăt şi se prăbuşeşte pe
spate, în timp ce sângele ei împroaşcă iarba. Eu,
însă, mă rostogolesc deja într-o parte, iar apoi o
rup la fugă spre creasta dealului, spre sacul din
piele, pe care mi-l arunc cu un gest hotărât pe
umăr. Privesc din nou în jos şi zâmbesc,
triumfătoare. Creatura urlă de durere şi se zbate
disperată să se târască până la mine, cu ajutorul
puternicelor labe din faţă.
O, domnule Lup! Ce faceţi, şchiopătaţi?
Târăşte după el labele din spate, nefolositoare.
Cu tendoanele retezate, n-ar mai putea acum să
mă ajungă vreodată. Fără îndoială, cine a creat
bestia o va găsi şi-i va pune capăt chinurilor.
Sunt încântată de reuşita mea, dar m-aş fi
aşteptat la o luptă mai grea. Cu toate astea, mă
simt bine când triumf în faţa vrăjmaşilor mei.
Cu inima acum uşoară, alerg spre Pendle.
Exaltarea adusă de izbândă pune stăpânire pe
mine. Până şi ploaia a încetat. Se văd spărturi
printre nori şi curând soarele va străluci. Cât
despre ceilalţi urmăritori ai mei, i-am lăsat mult
în urmă.

M-am aşezat turceşte pe iarbă şi m-am făcut

comodă. Pe urmă, am scos capul Diavolului din
sac şi, ţinându-i de coame, l-am aşezat pe malul
cu iarbă, astfel încât să fie aproape la acelaşi
nivel cu mine.
I-am scos mărul verde şi ţepii şi am aşteptat,
răbdătoare, să vorbim. Totdeauna începea la fel.
— Descoase-mi pleoapele! A strigat vocea lui
profundă. Cuvintele au dat impresia că vibrează
prin malul acoperit de iarbă.
— De ce tot spui asta? N-o să înveţi niciodată
să-ţi accepţi soarta? Pleoapele îţi vor rămâne
cusute. Fii recunoscător pentru că te las să
vorbeşti pentru puţin timp. Nu ţi-l irosi. Ai ceva
să-mi spui? Ceva care să merite ascultat?
Diavolul n-a răspuns, dar pe sub pleoape globii
oculari i se mişcau frenetic. Apoi, gura i s-a
deschis, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva, numai
că eu n-am putut auzi nimic.
— Eşti în legătură cu cineva? L-am întrebat.
Discuţi cu vreunul dintre slujitorii tăi? Dacă da,
atunci o să te bag la loc în sac!
 — Slujitorii mei vorbesc tot timpul cu mine, fie
că pot sa le răspund, fie că nu. Îmi spun tot felul
de lucruri; tocmai am aflat ceva foarte
interesant.
Gura i s-a strâmbat într-un rânjet de
superioritate, ca şi cum ar fi savurat vestea
primită, şi dâre de sânge şi salivă i s-au scurs pe
bărbie. Nu i-am dat Diavolului satisfacţia de a-l
întreba ce ştie. Oricum avea să-mi spună. Nu
trebuia decât să am răbdare.
— S-a făcut, a zis, în cele din urmă. Eşti
terminată: ca şi moartă! Curând, voi fi liber.
— L-am mutilat pe acel kretch creat de slujitorii
tăi. Aşa că nu-ţi mai pune speranţele în el.
— Foarte curând, vei vedea adevărul,
vrăjitoareo… foarte, foarte curând, de fapt!
— Poftim? Adevărul, de la Părintele Minciunii?
Am replicat, râzând dispreţuitor.
Mereu grijulie faţă de confortul Diavolului, am
cules o mână zdravănă de urzici pişcătoare şi
le-am pus în sac, ca să-i întind un pat pentru
odihnă. Pe urmă, i-am îndesat în gură mărul
verde înfăşurat în ţepii de trandafir.
— Somn uşor! Vise plăcute! Am strigat, legând
şnurul sacului.

Cu o oră înaintea apusului, m-am oprit şi am

întins curse pentru iepuri. Era o seară plăcută şi
caldă, şi iarba se uscase. Eram deja la marginea
districtului Pendle, iar dealul se vedea clar la
nord-est.
M-am hotărât să-mi folosesc oglinda ca să iau
legătura cu Alice Deane şi să văd dacă ea, Tom
Ward şi Vraciul au ajuns în siguranţă în Comitat.
Trecuse o săptămână de când vorbisem ultima
oară cu ea. Pe atunci, se pregăteau să
părăsească sud-vestul Irlandei şi să călătorească
prin ţară cu trăsura până la Dublin, de unde să
ia o barcă până acasă. Eram cu mult înaintea lor:
deja acostasem la sud de Liverpool şi-mi
începusem drumul spre nord, ţinându-mă
aproape de coastă, înainte de a intra pentru
prima oară în contact cu slujitorii Diavolului, la
vest de Ormskirk.
Scoţând oglinda din teaca ei, am rostit cuvintele
magice ca să intru în legătură şi am aşteptat,
răbdătoare, să apară Alice.
Oglinda s-a luminat şi, din ea, mi-a zâmbit
Alice.
— Să înţeleg că totul e bine? Am întrebat.
Alice a făcut semn din cap că da.
Am ajuns de trei zile acasă, şi Moş Gregory deja
a pus oameni să trudească din greu la
reconstruirea casei. Deocamdată, dormim sub
cerul liber. Tu ce faci? Capul tot la loc sigur e?
M-a întrebat mişcându-şi buzelor.
— Da, fetiţo, i-am zis. Am fost în primejdie, dar
am scăpat cu viaţă. Capul tot la loc sigur e, în
mâinile mele… numai că nu pot să fug la
nesfârşit. Spune-i lui Thomas Ward să-şi pună
scufia pentru gândit! E timpul să-l nimicim pe
Diavol: trebuie să-l distrugem pentru totdeauna!
I-am zâmbit lui Alice şi am lăsat deoparte
oglinda, fixând cu privirea dealul Pendle care se
contura la orizont.
Eram foarte aproape de casă. Dar odată ajunsă
la Turnul Malkin, aveau să mă lase vrăjitoarele
lamia să mă refugiez înăuntru? Şi, dacă nu,
puteam să-l cuceresc de la ele prin forţă? Două
dintr-odată ar fi fost greu de biruit, dar dacă
intram prin tunel, poate reuşeam s-o ademenesc
pe una dintre ele în temniţe. Teoretic, ele îmi
erau aliate, dar dacă era necesar, aveam să le
omor pe amândouă.
Am simţit din nou oglinda mişcându-se în teaca
ei. Când am scos-o, Agnes Sowerbutts mă privea
din ea. Părea preocupată.
— L-am ologit pe kretch, i-am zis. Primejdia a
trecut.
Aş fi vrut eu să fie aşa, mi-a răspuns Agnes, din
buze. Am descoperit creatura reflectată de
suprafaţa unui mic lac, unde s-a oprit să-şi
astâmpere setea. Acum te urmăreşte iar şi abia
dacă mai şchiopătează. Curând, va fi în stare să
alerge din nou.
Am izbutit până la urmă să citesc numele celui
care i-a fost tată. Acel kretch a fost zămislit de
Tanaki, unul dintre demonii ascunşi, care foarte
rar e invocat şi numai cu mare greutate. Puţine
se ştiu despre el, în afară de faptul că dă dovadă
de o foarte mare perseverenţă. Dacă a pornit pe
un drum, nu se abate niciodată până când nu i
se îndeplineşte voinţa. Şi nu numai atât: orice
înfrângere îl face mai puternic. De fiecare dată
când se luptă, devine mai de temut. Astfel de
trăsături sigur le-a moştenit şi kretch. I s-au dat
mari puteri de tămăduire.
Am încuviinţat, încruntându-mă. Ologirea
trebuia să fie definitivă. Însemna că avea să-mi
fie foarte greu să biruiesc o astfel de creatură.
Nu-mi mai puteam permite răgazul unei nopţi de
somn.
Mai e ceva, şi mai rău, mi-a zis Agnes,
privindu-mă drept în ochi şi mişcându-şi buzele
fără să scoată un sunet. Eşti tăiată pe frunte…
Mi-am dus un deget la frunte şi, spre supărarea
mea, am simţit linia unei tăieturi. Degetul mi s-a
mânjit puţin de roşu. Era ceva mai mult decât o
zgârietură, fără îndoială provocată de una dintre
ghearele acelui kretch. În fierbinţeala luptei, nu
simţisem nimic. Mi-am adus aminte ce-mi
prezisese Agnes, că voi suferi „o rană mortală”.
— Dar o mică rană ca asta nu înseamnă nimic,
nu? Am întrebat.
Rana e uşoară. Dar e posibil ca otrava să-ţi fi
pătruns în sânge. Vrei să citesc încă o dată şi să
văd deznodământul?
Mă simţeam destul de bine şi nu prea credeam
că era nevoie, dar ca să-i fac pe plac lui Agnes,
am clătinat din cap că da, şi imaginea din
oglindă s-a şters. Următoarea oră mi-am
petrecut-o gătind şi mâncând doi iepuri dolofani,
gândindu-mă la kretch. Oare cu câtă iscusinţă
să fi meşteşugit vrăjmaşii mei creatura aceea?
Poate că glandele de la baza labelor secretau o
substanţă care le împiedica pe victime să simtă
durerea?
E un truc întrebuinţat de unele animale de
pradă, astfel încât victima lor să nu dea atenţie
rănii otrăvite… până când e prea târziu. Dar eu
nu eram deocamdată prea îngrijorată din cauza
asta. Plină de energie, am alergat toată noaptea
spre Pendle. Mă simţeam puternică. Nu aveam
absolut deloc simptome de otrăvire.
Nu încă.
Ele au început să se facă simţite exact când
Pendle şi-a iţit umbra adormită în lumina
ceţoasă de dinaintea răsăritului.

A început cu o tulburare a vederii. Mici fulgere

luminoase mi-au apărut pe la colţurile ochilor.
Niciodată nu mai păţisem aşa ceva, iar la început
le-am acordat prea puţină atenţie. Numai că,
treptat, fulgerele s-au înteţit; pe urmă, mi-am
pierdut suflul, iar bătăile inimii mi s-au
accelerat. Am încercat să nu iau în seamă
simptomele astea… şi nici sacul, care părea tot
mai greu cu fiecare pas. Apoi picioarele au
început să-mi fie nesigure.
Dintr-odată, m-am trezit în genunchi, scuturată
de un val de greaţă. Mi-am vomitat cina în iarbă
şi m-am ghemuit acolo, icnind şi gâfâind după
aer. După câteva minute, am început să respir
aproape normal şi m-am străduit să mă ridic.
Dar când am vrut să fug, mi-am simţit picioarele
ca de plumb şi n-am izbutit să fac decât doi, trei
paşi împleticiţi.
După câteva minute, starea mea s-a deteriorat
şi mai mult. De fiecare dată când trăgeam aer în
piept, hârâind, plămânii îmi erau săgetaţi de o
durere ascuţită. Dar nu-mi permiteam să mă
opresc. Mi-l imaginam pe kretch ţopăind grăbit
după mine. Chiar dacă nu înaintam prea rapid,
cu fiecare pas chinuit mă apropiam mai mult de
Pendle. Din punct de vedere fizic, sunt
excepţional de viguroasă şi de rezistentă. Şi
credinţa în mine rămăsese puternică: eram
convinsă că puteam să mă lupt cu efectele otrăvii
şi să le alung.
Oglinda s-a mişcat. Am scos-o şi am privit încă o
dată chipul lui Agnes Sowerbutts. Era
posomorâtă şi a clătinat încet din cap.
Otrava acţionează lent, dar e mortală, mi-a
transmis ea prin mişcările buzelor. Dacă nu
primeşti ajutor, probabil că vei muri. Nu pot să-ţi
spun însă ce anume te va doborî: când am
încercat să citesc, oglinda s-a întunecat.
Pot încă să sper, mi-am zis. O oglindă care se
întunecă nu înseamnă decât că lucrurile sunt
nesigure.
 — Stă în puterea ta să mă ajuţi? Am întrebat-o.
Sunt bătrână şi nu pot să-ţi ies în întâmpinare.
Dar dacă reuşeşti să ajungi la mine, o să fac tot
ce pot ca să te ajut.
Agnes e o tămăduitoare foarte puternică. Dacă
aş reuşi să ajung la căsuţa ei…
I-am mulţumit, după care am pus oglinda în
teacă. Tremuram din tot corpul acum. Am
încercat să ignor acest lucru, dar n-am putut să
fug de adevăr. Mi-am dat seama că nu mai
aveam forţă să ajung de una singură la marginea
satului Deane.
Mereu mă bizuisem doar pe puterile mele; de
cele mai multe ori, mergeam singură. Acum,
mândria îşi scotea capul, punându-se ca o
barieră între mine şi ajutorul de care aveam
nevoie. Şi, în definitiv, la cine-aş fi putut să
apelez? În cine să am încredere? Mai presus de
orice, cineva trebuia să care capul Diavolului şi
să nu-l lase pe kretch să se atingă de el.
Nu aveam „prietene” adevărate în interiorul
clanurilor, doar cele pe care le ajutasem sau cu
care încheiasem alianţe temporare: vrăjitoare ca
Alice Deane. Din nefericire, Alice era prea
departe ca să mă poată ajuta. Se întorsese la
Chipenden, împreună cu John Gregory şi cu
Tom Ward.
Am luat la rând toate persoanele în care aş fi
putut avea încredere, dar le-am eliminat repede,
una câte una. Clanurile din Pendle se
despărţiseră în trei grupări atunci când îl
chemaseră pe Diavol să umble pe faţa
Pământului: erau acelea care-l slujeau, cele care
i se împotriveau şi, în sfârşit, cele care se
mulţumeau să privească şi să aştepte, urmărind
poate să se alieze cu învingătorul acestui
conflict.
Plecasem de atâtea luni din Pendle, încât nu
aveam cum să mai fiu sigură că vor să mă ajute.
Am privit conturul cenuşiu al dealului Pendle, în
timp ce gândurile mi se învârteau în minte, ca o
molie în jurul lumânării aprinse, încercând să
ajung oriunde, în afara inevitabilei flăcări.
Unei singure persoane puteam să-i cer ajutorul,
însă era prea tânără şi nu voiam s-o pun în
primejdie. Deşi era puternică şi foarte capabilă.
Vrăjitoarele asasine nu sunt precum vracii: prin
tradiţie, ele nu-şi iau ucenici. Numai că eu nu
sunt ca predecesoarele mele. Eu am pregătit în
secret o fată. Numele ei?
Thorne.
CAPITOLUL 04
OMOARĂ URSUL!
Fiara asta are braţe suficient de puternice încât
să-ţi smulgă mădularele pe rând, şi o gură plină
de colţi, atât de mare încât ar putea să-ţi
desprindă capul de trup dintr-o muşcătură.
Ce şanse ai împotriva unui astfel de vrăjmaş?
Absolut niciuna; eşti ca şi moartă.
Cunosc răspunsul; e simplu:
Omoar-o de la distanţă!

Thorne m-a căutat acum cinci ani, când ea nu

avea decât zece. Stăteam turceşte sub un stejar,
aproape de satul Bareleigh, şi meditam ce aveam
să fac mai departe: să caut şi să omor ceva care
nu era omenesc. În pădurea de la nord-est de
Pendle, un urs o luase razna şi omorâse trei
oameni în ultima lună. Rămăseseră puţini urşi
în Comitat, însă acela trebuia să moară.
Nu mi-am dat seama că sunt în primejdie,
pentru că nu recunoşteam pericolul în persoana
cuiva atât de tânăr.
Fetiţa a venit foarte aproape de mine şi m-a lovit
în coapsă cu călcâiul pantofului ei ascuţit la vârf.
Într-o clipă, am fost în picioare. Am înşfăcat-o de
păr şi am tras în sus până a ajuns cu faţa
aproape de a mea.
— Dacă mai faci asta vreodată, am prevenit-o, îţi
despic piciorul!
— Eu sunt vitează, mi-a răspuns. Nu eşti de
acord? Cine altcineva ar mai îndrăzni să lovească
o vrăjitoare asasină?
Am privit-o mai îndeaproape. Nu era decât o
bucăţică de om şi abia dacă avea carne pe oase,
dar în ochi i se citea o hotărâre neobişnuită
pentru un copil. Ca şi cum ar fi fost cineva mult
mai matur şi mai puternic care privea din spatele
acelui chip tânăr. Dar eu nu aveam de gând să
înghit gogoşi din partea ei.
 — Eşti mai degrabă neghioabă decât vitează!
I-am întors-o. Hai, ia-ţi tălpăşiţa. Întoarce-te la
mama ta: o să-ţi dea ea de lucru.
— N-am nici mamă, nici tată. Locuiesc cu urâtul
de unchi-meu. Mă bate în fiecare zi.
— Pe el îl loveşti cu piciorul?
— Da… după asta mă bate şi mai rău.
Am privit-o din nou pe fată, remarcând
vânătăile de pe braţe şi urma întunecată de sub
ochiul stâng.
— Şi ce vrei de la mine, fetiţo?
— Vreau să-l omori pe unchi-meu.
Am râs şi am lăsat-o jos, după care am
îngenuncheat, ca să fim iar ochi în ochi.
— Dacă-ţi omor unchiul, atunci cine-o să te mai
hrănească şi să te îmbrace?
— O să muncesc. O să mă hrănesc singură. O să
mă fac vrăjitoare asasină, ca tine.
— Ca să ajungi vrăjitoarea asasină a clanului
tău, trebuie să mă omori pe mine. Crezi că eşti
capabilă de aşa ceva? Nu eşti decât un copil.
Potrivit tradiţiei, în fiecare an sunt pregătite trei
vrăjitoare ca s-o provoace pe asasina clanului.
Însă pe mine de mulţi ani nu mă mai înfruntase
nimeni. După ce-o ucisesem pe cea de-a
cincisprezecea pretendentă, descurajasem
continuarea acestei practici, fiindcă mă
săturasem şi mă plictisisem să le tot omor pe cele
care voiau să-mi ia locul. Era o risipă prostească
de vieţi, care slăbea puţin câte puţin puterea
clanului Malkin.
— În curând, o să fiu la fel de mare ca tine, dar
n-o să te omor, mi-a răspuns fata. Tu o să mori
într-o zi şi atunci eu o să fiu pregătită să-ţi iau
locul. Clanul va avea nevoie de o asasină
puternică. Pregăteşte-mă!
— Du-te acasă, fetiţo. Du-te acasă şi loveşte-l cu
piciorul şi mai puternic pe unchiul tău. Eu n-o să
te pregătesc.
— Atunci, o să vin şi mâine şi-o să te lovesc şi
mai tare!
După asta, a plecat şi nu m-am mai gândit la ea,
dar s-a întors a doua zi şi s-a oprit lângă mine.
Eu eram în fierăria mea, ascuţind o lamă nou
făurită.
— L-ai mai lovit cu piciorul pe unchiul tău? Am
întrebat-o, neputând să împiedic un zâmbet să
mi se strecoare pe faţă, în timp ce puneam arma
pe nicovală.
Fetiţa nu mi-a răspuns. A făcut un pas înainte şi
a încercat să mă lovească iar, însă eu eram
pregătită. Am plesnit-o tare cu palma şi am
aruncat-o cât colo în ţărână. Nu eram supărată,
deşi mă cam săturasem de nesăbuinţa ei şi
voiam să-i arăt că nu sunt o persoană cu care să
se poată juca. Însă fata era încăpăţânată şi –
într-adevăr – vitează. A încercat încă o dată să
mă lovească.
De data asta, am înhăţat lama şi am îndreptat-o
spre gâtlejul ei.
 — Până la sfârşitul zilei, fetiţo, lama asta nouă
va simţi gustul sângelui! Ai grijă să nu fie al tău!
După care am luat-o, am azvârlit-o pe umăr şi
am plecat cu ea în direcţia pădurii.
Era spre sfârşitul după-amiezii când am reuşit
să dau de urmele ursului; abia la amurg am
ajuns la bârlogul lui, o grotă de pe versantul
împădurit al unui deal. Înăuntru am dat peste
oase împrăştiate pe pământul argilos. Unele
dintre ele aparţinuseră unor oameni.
L-am auzit pe animal târşâindu-şi labele prin
vizuină. Foarte curând, ne-a simţit mirosul şi,
după câteva clipe, şi-a făcut apariţia. Era mare,
brun şi fioros; pe bot şi pe labe era mânjit de
sânge. Mâncase, dar părea flămând. Ne-a privit
furios pentru o clipă, iar eu i-am întors privirea
cu hotărâre şi am şuierat spre el, ca să-l provoc.
Atunci, s-a ridicat pe labele dinapoi şi a scos un
cumplit răget de mânie.
Am lăsat-o jos lângă mine pe fată.
— Cum te cheamă? Am întrebat-o.
— Thorne Malkin.
I-am întins lama făurită şi ascuţită în dimineaţa
aceea.
— Bine, Thorne, du-te şi omoară ursul! I-am
ordonat.
Fata a privit ţintă ursul, care se îndrepta acum
clătinându-se greoi în direcţia noastră, cu gura
căscată, gata de atac. Pentru prima oară, i-am
zărit frica în ochi.
 — E prea mare, mi-a zis.
— Nimic nu e prea mare ca să fie ucis de o
vrăjitoare asasină. Omoară ursul şi te voi
pregăti. Şi mai târziu, într-o bună zi, îmi vei lua
locul.
— Dar dacă mă omoară?
Am zâmbit. Ursul ajunsese între timp foarte
aproape.
— În cazul ăsta, o să aştept până când începe să
te mănânce. Când atenţia o să-i fie distrasă, o
să-l omor.
Atunci, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat.
Până în acel moment, fetiţa tremura de spaimă şi
părea gata s-o rupă la fugă dintr-o clipă în alta.
Era exact ceea ce voisem. Intenţia mea era s-o
lecuiesc de dorinţa nesăbuită de a deveni
vrăjitoare asasină.

Şi ea chiar a fugit, dar nu în direcţia în care

m-aş fi aşteptat.
Thorne a ridicat arma, a scos un răcnet şi s-a
repezit drept spre urs.
Până să scot şi să azvârl un pumnal, ea era la
doar câteva secunde de moarte. Eu rareori dau
greş, iar acum ţintisem perfect, aşa că pumnalul
s-a împlântat până la mâner în ochiul stâng al
ursului. Animalul s-a clătinat nesigur… dar
Thorne încă gonea spre el. Când l-a înjunghiat în
laba stângă din spate, fiara s-a prăbuşit fără
suflare peste ea.
 Fata a avut mare noroc că n-a fost omorâtă sau
cel puţin grav rănită, după ce a fost prinsă sub o
greutate atât de mare. Când am tras-o afară, era
plină de sângele ursului, dar altfel nevătămată.
M-a impresionat curajul arătat de cineva atât de
tânăr: merita să scape neatinsă.
— L-am omorât! A exclamat ea, triumfătoare.
Acum, eşti obligată să mă pregăteşti.
Am ridicat capul ursului şi i-am arătat
pumnalul înfipt în ochiul lui stâng.
— Eu l-am omorât, i-am zis. Tu i-ai oferit doar
masa de seară. Dar a venit vremea să luăm şi noi
cina. Ursul de colo s-a tot ospătat cu carne
omenească destulă vreme; acum, noi o să-i
mâncăm inima.
Şi m-am ţinut de cuvânt. În timp ce Thorne a
adunat lemne, eu am luat ce-mi trebuia de la
urs: inima şi două hălci fragede de la crupă.
Foarte curând, focul era aprins, iar eu frigeam
carnea pe o ţepuşă. Când a fost gata, am tăiat
inima în două şi i-am întins o jumătate fetei.
— E bună, mi-a zis ea. N-am mai gustat carne
de urs până acum.

— Au mai rămas destul de puţini urşi, dar

pentru eventualitatea în care te-ai mai întâlni
vreodată cu unul, sunt câteva lucruri pe care
trebuie să le ştii. Niciodată nu-l înjunghia în
picior: asta nu face decât să-l înfurie şi mai tare.
Şi niciodată nu sta aproape de el. Un astfel de
animal trebuie omorât de la distanţă. Are o
putere imensă: dacă te-a prins un urs, poţi să-ţi
iei adio de la viaţă. E în stare să-ţi smulgă
mădularele şi să-ţi zdrobească ţeasta dintr-o
muşcătură.
Thorne mesteca, gânditoare.
— O să ţin minte asta, pentru data viitoare când
o să mai mergem la vânătoare de urşi, mi-a
răspuns.
Mi-a venit să râd în gura mare auzind-o că se
referea la „noi” şi i-am zâmbit.
— Ţi-a fost frică, fetiţo; şi totuşi te-ai supus
cererii mele şi l-ai atacat pe urs. Aşa că, da, voi
începe să te pregătesc. Îţi voi da o lună ca să-ţi
dovedeşti calităţile.
Am luat de jos pumnalul cel nou, pe care-l
folosise Thorne ca să înjunghie ursul.
— Uite, i-am zis, întinzându-i-l. Acum e al tău.
L-ai câştigat. E prima ta armă.
Şi aşa am început s-o pregătesc pe Thorne, dar
am ţinut totul secret. Aveam trei motive pentru
asta. Mai întâi, pentru că, dacă unul dintre
vrăjmaşii mei ar fi aflat, fata ar fi devenit o ţintă.
Prin capturarea sau prin vătămarea lui Thorne,
ei ar fi putut încerca să mă strângă pe mine cu
uşa.
În al doilea rând, ţineam cu dinţii de reputaţia
mea şi doream să inspir în continuare frică prin
neîndurarea şi independenţa mea. Era şi motivul
pentru care tot ciopleam în scoarţa copacilor
semnul foarfecii.
Şi, în al treilea, pentru că succesoarea
vrăjitoarei asasine a clanului Malkin se alegea în
mod tradiţional prin luptă. Eu consideram că era
mai bine ca, după moartea mea, această practică
să se mai repete o singură dată: vrăjitoarele să se
întreacă pentru obţinerea titlului; nu voiam să
pară că o alesesem pe protejata mea ca să-mi fie
succesoare. Dacă Thorne voia să devină
următoarea asasină, trebuia să-şi cucerească
titlu în modul consacrat. Şi ştiam cu siguranţă
că va reuşi.
Luna a trecut repede şi totul a fost de natură să
mă mulţumească. Fata era curajoasă, dar şi
ascultătoare: cea din urmă era o calitate foarte
importantă. Eu prefer să lucrez singură, dar
dacă am o parteneră, atunci trebuie să deţin
conducerea şi nu e loc pentru purtări răzvrătite.
***
Mi-aduc aminte de prima dată când şi-a
demonstrat Thorne adevărata valoare şi mi-am
dat seama cât de bună avea să ajungă, într-o zi,
ca asasină.
Vrăjitoarele-de-apă sălăşluiau în nordul
îndepărtat al Comitatului. Ele nu erau în relaţii
de prietenie cu grupările din Pendle şi recent
omorâseră o vrăjitoare din clanul Malkin, care se
îndrepta spre sud trecând pe teritoriul lor. Eu
fusesem trimisă de clanul meu să omor trei
dintre ele, ca răzbunare.
 Thorne n-a avut niciun rol în omorârea
vrăjitoarelor-de-apă. Ea era acolo ca să privească
şi să înveţe. Am omorât trei vrăjitoare, aşa cum
mi se ceruse, după care, alegând un luminiş din
pădure, le-am înfipt capetele în pari, cioplind
semnul foarfecii în scoarţa copacilor din jur. Aşa,
nu se putea face vreo confuzie. Nu era doar o
răzbunare: era şi un avertisment.

Privind în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit

să plec imediat după ce mi-am terminat treaba şi
să mă grăbesc spre Pendle. În schimb, eu şi
Thorne ne-am petrecut cu folos o zi pe malurile
lacului numit de unii Coniston. Era o zi de
pregătire, aşa că am forţat-o destul de mult pe
fată. Soarele tocmai coborâse dincolo de copaci
când am început pregătirea pentru aruncarea
cuţitelor. Încercam s-o învăţ să fie calmă şi să-şi
controleze furia. Ea avea armele: eu mi-am
folosit mâinile.
— Taie-mă! Am strigat, plesnind-o peste faţă şi
dându-mă înapoi, cât să nu ajungă la mine.
Thorne s-a răsucit, mânuind două pumnale,
aruncându-le spre mine, cu o expresie extrem de
furioasă pe faţă. M-am strecurat pe sub mâinile
ei şi am plesnit-o şi mai tare, de data asta de
două ori, provocându-i usturime în obraji şi
lacrimi în ochi.
— Calmează-te, fetiţo! E doar puţină durere!
I-am zis, în bătaie de joc. Gândeşte!
Concentrează-te! Taie-mă!
Din nou, nu m-a nimerit, iar eu i-am mai tras cu
putere o palmă. Eram aproape de malul apei şi
între timp se lăsase amurgul; fuioare de ceaţă
şerpuiau dinspre apă în direcţia noastră.
Thorne a tras adânc aer în piept şi am văzut
cum faţa i se destinde. De data asta, a fentat, iar
arcul descris de primul ei pumnal a trecut atât
de aproape de mine, încât i-am simţit şuieratul
pe pielea umărului. I-am zâmbit aprobator şi am
făcut un pas înapoi ca să evit următoarea
lovitură. Mă aflam la câţiva centimetri de
marginea apei, iar lacul era adânc.
Atacul a survenit brusc, luându-ne pe
amândouă prin surprindere. Eu eram cu spatele
la apă, aşa că Thorne a zărit prima creatura. A
făcut ochii mari de groază, şi eu am întors capul
şi am privit peste umăr, văzând cu ochii moartea
care năvălea spre mine.
Fiara avea braţe şi degete lungi cu gheare
tăioase, dar era mai degrabă peşte decât om, cu o
faţă de coşmar şi ochi reci, o gură plină de dinţi
ascuţiţi şi un trup lung, unduitor, ca de ţipar, şi
cu o aripioară îngustă pe spate.
Am încercat să mă dau într-o parte, însă
arătarea a ieşit din apă, sprijinindu-se pe coadă,
m-a înşfăcat de umăr şi m-a smucit spre lac.
Până a ajunge cu capul sub apa rece, mi-am dat
seama că nu aveam la dispoziţie nicio armă. Mă
luptasem cu Thorne dezarmată, iar
harnaşamentul meu din piele, cu teci şi cuţite cu
tot, era întins pe iarbă, la ceva distanţă de
marginea apei.
Dar nu eram încă pierdută: cu unghiile de la
mâna stângă i-am scos creaturii ochiul drept;
apoi, i-am muşcat degetele până la os. Cu toate
astea, era extraordinar de puternică şi mă trăgea
în continuare tot mai adânc în apa întunecată.
N-avusesem timp să-mi umplu plămânii cu aer şi
am realizat că intrasem într-o mare încurcătură.
Deodată, însă, am văzut o altă siluetă în apă,
lângă mine, şi am simţit cum mi se îndeasă în
mână un cuţit. L-am folosit degrabă… şi cu bune
rezultate. Nu mai eram singură. O aveam pe
Thorne alături de mine şi împreună am tăiat
creatura în bucăţi.
În zori, am pus cap la cap aceste bucăţi, lângă
lac. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, însă
era, fără îndoială, un neom. Aceştia pot să ia
multe forme bizare, cea de faţă fiind adaptată
pentru viaţa în apă. Diavolul se foloseşte uneori
de astfel de creaturi, ca să-şi nimicească
vrăjmaşii. El nu se poate apropia de mine, aşa că
şi-a trimis una dintre odraslele sale.
Fără îndoială, Thorne mi-a salvat viaţa în ziua
aia; dăduse dovadă de un mare curaj, ca să vină
după mine în apă, într-o astfel de situaţie. Ca
răsplată, am tăiat falangele degetelor mari ale
creaturii, le-am fiert şi i-am dat ei oasele. Au fost
primele oase pe care şi le-a atârnat în salbă.
 După ce am ajuns înapoi în Pendle, mi-am făcut
un obicei din a o pregăti pe Thorne de câteva ori
pe săptămână, luând-o din când în când cu mine
când plecam în călătorii mai lungi, în căutarea
celor sortiţi morţii de clanul meu.
I-am urmărit evoluţia de la o tânără
nerăbdătoare la o vrăjitoare care într-o zi putea
să-mi ia locul. Din cauza războiului şi a plecării
mele în Irlanda, trecuseră mai multe luni de
când nu ne mai văzuserăm, dar ştiam că era gata
să răspundă la chemarea mea.
Aşa că acum am stat să privesc concentrată
oglinda şi am rostit incantaţia. În câteva clipe,
mi-a apărut chipul lui Thorne. Nu mai era fetiţa
care se repezise la urs. Avea ochii blânzi, ca două
safire însufleţite, dar faţa ei suplă era cea a unei
războinice, cu gura mare şi nasul ascuţit. Îşi
tunsese scurt părul negru, iar pe obrazul stâng
avea un mic tatuaj: efigia unui urs. Şi-l făcuse ca
să-i amintească de ziua în care acceptasem s-o
pregătesc.
Eşti rănită! Mi-a zis mişcându-şi buzele şi
arătându-şi dinţii. Ce s-a întâmplat?
Îi interzisesem să-şi pilească dinţii până când
nu i se va fi încheiat complet pregătirea, aşa că
rarele ei zâmbete nu erau încă înspăimântătoare
pentru alţii.
I-am povestit despre kretch şi despre otravă,
însă capul retezat al Diavolului era cel care mă
îngrijora mai mult, aşa că i-am spus ce aveam în
sacul din piele. Acesta era adevăratul motiv
pentru care şovăiam s-o atrag pe Thorne într-o
primejdie atât de mare.
— Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să ajungă pe
mâinile slujitorilor Diavolului, am continuat.
Dacă eu mor, tu trebuie să iei povara asta asupra
ta.
Sigur că da, dar n-o să mori. Unde eşti?
— La sud-vest de Pendle, cam la cinci mile de
poalele dealului.
Atunci stai pe loc: vin cât pot de repede. Cât de
departe e acel kretch de tine?
— Mi-e imposibil să ştiu sigur, i-am răspuns,
dar probabil că e la doar câteva ore în spatele
meu.
Atunci, încearcă să mergi mai departe. Adu-ţi
aminte ce mi-ai zis odată: Abia ai început lupta.”
După asta, oglinda s-a întunecat, iar Thorne a
dispărut. Luptându-mă cu durerea, m-am
străduit să mă pun pe picioare şi am început să
merg iar, cu răsuflarea întretăiată şi
clătinându-mă, spre est. Înaintarea îmi era
extrem de înceată şi începuse deja să mi se pară
că-l aud pe kretch cum lipăie printre copaci în
spatele meu, apropiindu-se tot mai mult, gata să
se repeadă asupra mea.
La un moment dat, chiar m-am răsucit,
pregătită să-l întâmpin, dar nu era nimic în urma
mea. Iar în clipa următoare zăceam pe spate în
timp ce ploaia mă bătea peste faţă. Am deschis
ochii, cuprinsă de panică.
Unde o fi sacul? M-am întrebat şi am întins
mâna după el, dar n-am găsit nimic.
— E la loc sigur: îl am lângă mine, mi-a zis o
voce cunoscută.
Thorne îngenunchease lângă mine şi părea
îngrijorată. Am încercat să mă ridic în capul
oaselor, însă ea m-a împins cu blândeţe înapoi.
— Odihneşte-te, m-a îndemnat, cu glas hotărât.
Lasă-i timp poţiunii să-şi facă efectul. Am trecut
pe la Agnes în drum spre tine. Ce ţi-a trimis nu e
un leac, dar ar trebui să ne ajute să câştigăm
ceva timp. După ce-ai scuipat prima înghiţitură,
am reuşit să-ţi tom pe gât cea mai mare parte din
poţiune.
— Ştii ceva despre kretch? O fi aproape? M-am
interesat.
Thorne a scuturat din cap.
— Am adulmecat, dar nu-l simt aproape.
— Dacă am putea să ajungem în Pendle, am fi la
adăpost pentru o vreme. Vrăjitoarele care au
făcut creatura asta sunt din sud-vestul
Comitatului. Nu vor îndrăzni să se aventureze pe
teritoriul nostru.
— Sper să ai dreptate, mi-a zis Thorne. Însă
clanurile sunt dezbinate. Unele ar putea să le
permită trecerea. Şi-acum, încearcă să te ridici.
M-a ajutat să mă pun pe picioare, dar nu eram
sigură pe ele, aşa că a fost nevoită să mă sprijine.
Cu toate că nu avea decât cincisprezece ani şi era
încă în creştere, aproape că mă ajungea în
înălţime şi arăta din cap până-n picioare ca o
vrăjitoare asasină. Era îmbrăcată ca şi mine:
cureluşe din piele îi încingeau trupul în toate
direcţiile, ţinând teci cu arme în ele.
I-am zâmbit.
— Încă n-am destulă forţă ca să merg. Lasă-mă
aici şi ia tu sacul. Asta e tot ce contează.
— Mergem împreună, m-a contrazis Thorne, cu
fermitate. Ţi-aduci aminte cum m-ai cărat tu
odată?
— Când am vânat ursul? Da, mi-aduc aminte
foarte bine. Chiar mă gândeam la asta mai
devreme.
— Ei bine, acum o să te car eu pe tine.
După asta, Thorne m-a săltat pe umărul ei şi,
ţinând sacul în mâna stângă, a început să alerge
uşor spre est. Ne îndreptam spre coliba lui Agnes
Sowerbutts, de la marginea satului Deane, din
Roughlee.
Mă simţeam ciudat să fiu cărată aşa. Eram în
război cu mine însămi: o parte din mine era
furioasă pe propria slăbiciune şi-i purta pică lui
Thorne fiindcă mă trata astfel; cealaltă îi era
recunoscătoare pentru ajutor şi deplin
conştientă că, odată ajunsă pe mâinile pricepute
ale lui Agnes Sowerbutts, aveam mari şanse de a
scăpa cu viaţă.
După o vreme, junghiurile din plămâni au
revenit, pentru că efectele poţiunii începuseră să
se risipească. Agonia a pus încetul cu încetul
stăpânire pe mine, până când abia mai puteam
să respir. Simţeam că-mi voi pierde din nou
cunoştinţa.
Următorul lucru de care-mi amintesc e un sunet
care semăna cu ţipătul rău-prevestitor al unui
caprimulg, venit de foarte aproape. Apoi, totul a
părut să încremenească brusc, iar temperatura
s-a schimbat. Nu mai eram cărată: stăteam
undeva la adăpost de ploaie. Zăceam întinsă pe
un pat, şi cineva se aplecase deasupra mea;
deodată, chipul îngrijorat al lui Agnes
Sowerbutts mi-a apărut, tremurător, în faţa
ochilor.
Am simţit cum îmi e ridicat capul şi,
dintr-odată, gura mi-a fost umplută cu un lichid
al cărui gust era oribil. Am înghiţit un pic şi mi-a
venit să vomit. Am vrut să scuip restul, dar am
luptat împotriva acestei porniri. Agnes încerca să
mă ajute. Era singura mea speranţă de a scăpa
cu viaţă. Ea m-a forţat să înghit, o dată, şi încă o
dată. După o vreme, o căldură neobişnuită mi-a
cuprins încet tot corpul, începând din stomac,
până la extremităţi. Mă simţeam bine. Cred că
am şi dormit un timp.
Dar apoi m-am trezit din nou, cu trupul torturat
de dureri. Simţeam junghiuri ascuţite în piept şi
fiecare respiraţie era ca un pumnal înfipt în
inimă. Mâinile şi picioarele îmi zvâcneau de
durere şi erau grele ca plumbul.
Indiferent ce poţiune îmi dăduse Agnes, era clar
că nu ţinuse prea mult. Am deschis ochii, dar
n-am putut să văd nimic. Totul era întunecat.
Otrava să-mi fi răpit oare vederea?
Atunci, i-am auzit vocea lui Agnes.
— Otrava e prea puternică. Moare. Îmi pare rău,
dar mai mult de-atât n-am ce să-i fac.
CAPITOLUL 05
TURNUL MALKIN
Magia sângelui, a oaselor şi a familiarilor merge
la majoritatea vrăjitoarelor, dar vechile metode
nu sunt singurele căi spre putere.
Nu e nimic rău în tradiţie, dar eu sunt deschisă
la minte şi flexibilă.
Eu sunt Grimalkin.

Te rog, te rog, mai încearcă, am auzit-o pe

Thorne. Ea încă se luptă, încă mai are putere.
Grimalkin mai merită o şansă.
M-am străduit să rămân trează, dar până la
urmă mi-am pierdut din nou simţirea,
cufundându-mă lent într-un somn mai adânc şi
mai întunecat decât cunoscusem vreodată.
Să fi fost asta moartea? Dacă da, atunci Thorne
rămânea singură. Cât timp putea ea să ţină
capul Diavolului departe de mâinile adepţilor
săi? Îi povestisem câte ceva despre alianţa mea
cu Alice Deane, Tom Ward şi John Gregory. Avea
să-şi dea ea seama că trebuia să-i abordeze
direct şi să le ceară ajutorul?
Am încercat s-o strig pe Thorne şi să-i spun ce
trebuie să facă, dar n-am fost în stare să vorbesc.
Eram prizonieră în adâncul trupului meu, silită
să îndur suferinţa care sporea într-una.
Nu aveam de gând să rămân acolo şi să zac în
agonie până când trupul meu avea să-şi piardă,
încetul cu încetul, ultimul strop de viaţă. Mai era
o cale de a scăpa. Puteam să plutesc afară din
corp şi să ies în întâmpinarea morţii. Eram
destul de pricepută în arta magică a şamanilor.
Cele mai multe dintre vrăjitoarele din Pendle
sunt profund conservatoare în obiceiurile lor: de
la o vârstă fragedă sunt puse la încercare de
clan, ca să se afle pentru ce tip de magie neagră –
a sângelui, a oaselor sau a familiarilor – au
aptitudini. Ele nu se gândesc niciodată să treacă
dincolo de aceste graniţe. Numai că eu sunt
altfel. Mintea mea e flexibilă şi deschisă în faţa
altor posibilităţi. Sunt dispusă şi dornică să
învăţ lucruri noi.
Asta poate fi şi datorită faptului că, în viaţa mea
de vrăjitoare asasină, am călătorit în lung şi-n
lat, cunoscând şi alte civilizaţii, alte moduri de a
întrebuinţa Întunericul. O astfel de întâlnire a
fost cea cu o vrăjitoare din România, care trăia în
nord-estul Comitatului. Ea m-a învăţat câte ceva
despre şamanism.
Sigur, poţi să-ţi petreci o viaţă întreagă
încercând să-i înveţi secretele şi să-i exersezi
meşteşugul. Eu avusesem la dispoziţie doar
câteva luni, aşa că m-am concentrat asupra unui
singur aspect: capacitatea de a-ţi desprinde
sufletul de trup.
O procedură ca asta nu e lipsită de riscuri. Un
practicant, mag de felul lui, şi-a proiectat
sufletul pe Tărâmul Întunericului, unde i-a fost
devorat de un demon. De asemenea, e posibil să
nu-ţi mai găseşti calea de întoarcere în propriul
corp. Din aceste motive am folosit-o rareori şi cu
mare precauţie.
Dar acum ce importanţă mai avea? Oricum
muream. Ceţurile din Limb aveau să se închidă
în jurul meu foarte curând, fie că-mi părăseam
corpul, fie că nu. Măcar aş fi fost în stare să văd
din nou… într-un fel.
Procedura implică de obicei murmurarea
câtorva cuvinte-cheie într-o anumită cadenţă,
dar la fel de importantă e şi voinţa de a evada.
Îmi pierdusem controlul asupra corpului şi nici
măcar nu-mi mai puteam mişca buzele pentru a
rosti cuvintele descântecului. Dar s-a dovedit că
voinţa, susţinută de disperare, e suficientă.
După doar câteva clipe, pluteam la câteva zeci de
centimetri deasupra patului pe care-mi era
aşezat trupul. Thorne stătea pe un scaun, cu
capul în mâini şi sacul din piele la îndemână. O
lumânare pâlpâia pe măsuţa de lângă ea.
Mi-am coborât privirea spre chipul meu istovit,
cu gura deschisă, respirând des şi superficial.
N-aş fi crezut niciodată c-o să sfârşesc aşa. Nu
mi se părea corect. Grimalkin nu trebuia să
moară nicidecum într-un pat călduţ: ea trebuia
să-şi găsească sfârşitul în luptă, ca o războinică.
Dar, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat
seama că de fapt aşa se şi întâmplase. Fusesem
omorâtă de kretch. Zgârietura făcută cu gheara
otrăvită fusese momentul înfrângerii mele:
începutul sfârşitului meu.
Plutind mai departe, am trecut prin uşa închisă.
Acum nu eram decât un mic glob luminos,
strălucitor, dar invizibil pentru majoritatea
oamenilor. Cele mai puternice vrăjitoare şi cei
mai pricepuţi vraci poate că ar fi reuşit să mă
zărească în treacăt, dar numai într-un loc foarte
întunecos. Până şi lumina lumânărilor mă făcea
aproape cu desăvârşire invizibilă.
Cu toate astea, eu vedeam limpede, chiar şi pe
întuneric… deşi nu puteam distinge decât o
culoare. Totul era în nuanţe de verde, iar ce era
viu strălucea, luminat de forţa vitală din interior.
Camera din faţă a cocioabei lui Agnes era exact
cum mi-o aminteam: plăcută, curată, dar ticsită.
Pe pereţi se aliniau şiruri de borcane cu alifii,
plante uscate sau rădăcini veştede şi rafturi de
cărţi. Mai întâi şi-nainte de toate, Agnes e
tămăduitoare.
Ea stătea pe un scăunel fără spătar, lângă foc,
în cămăruţa din faţă, citind o carte. M-am
apropiat plutind de ea şi am descifrat titlul de pe
cotor: Antidoturi la otrăvurile mortale.
Aşadar, ea îi dăduse ascultare lui Thorne şi încă
nu renunţase la gândul că poate să mă salveze.
Chiar dacă vrăjmaşii mei creaseră un kretch
special ca să mă ucidă, asta nu însemna
neapărat că născociseră o otravă complet nouă.
Creatura însăşi le-ar fi consumat o mare parte
din forţe şi din resurse, un preţ foarte mare de
plătit pentru ei. Fusese înzestrată cu numeroase
mijloace cu care să mă ucidă, iar otrava nu era
decât una dintre ele; puteau, pur şi simplu, s-o
aleagă pe una dintre cele mai puternice. Iar dacă
Agnes reuşea să afle care anume fusese, era
posibil ca eu să mai am o şansă.
Am plutit mai departe, trecând cu uşurinţă prin
peretele colibei. În faţa mea se înălţa enorma
siluetă lunguiaţă a dealului Pendle. Am înaintat
cu iuţeală. Puteam să mor dintr-o clipă într-alta,
dar trebuia să-mi păstrez speranţa. Era ceva ce
îmi stătea în puteri să fac, iar dacă scăpăm, acel
lucru mă putea ajuta să păstrez capul Diavolului
la loc sigur.
M-am hotărât să vizitez Turnul Malkin şi să văd
care era situaţia acolo: unde locuiau, mai precis,
cele două vrăjitoare lamia. Am zburat spre
Codrul Corbilor şi în scurt timp mă avântam la
mică distanţă de vârfurile copacilor, invizibilă
pentru ciorile care cârâiau dedesubt, pe crengile
lor înfrunzite.
O semilună de un verde strălucitor îşi lăsa
lumina bolnăvicioasă asupra turnului. Era o
fortificaţie sinistră, înconjurată de un şanţ cu
apă, cu creneluri în vârf, fiind apărată de o
uriaşă uşă bătută în piroane din fier. Fusese
odinioară sălaşul grupării Malkin, însă acum
locuiau acolo cele două vrăjitoare lamia
sălbatice. Înainte de război şi de ocupaţia
duşmană, primisem indicaţii de la sabatul meu
să le ucid şi să pun din nou stăpânire asupra
turnului. Atunci, refuzasem, spunându-le că
vrăjitoarele lamia erau prea puternice şi că orice
încercare ar fi dus la moartea mea sigură.
Una dintre vrăjitoarele din sabatul meu îşi
strâmbase gura într-un rânjet de superioritate.
— N-aş fi crezut c-o să apuc ziua în care
Grimalkin va considera că un vrăjmaş e prea
puternic pentru ea! A rostit batjocoritoare.
Că răspuns, i-am rupt un braţ şi le-am privit
chiorâş pe celelalte vrăjitoare, pe rând. Le era
frică de mine, aşa că au lăsat repede privirea în
jos.
Numai că eu minţisem. Bine înarmată şi
pregătită, eram convinsă că le-aş fi înfrânt pe
cele două lamia; cu atât mai mult dacă reuşeam
să mă lupt cu ele pe rând şi într-un loc ales de
mine. Cu toate astea, deocamdată, faptul că ele
locuiau în turn slujea intereselor mele. Fiindcă
înăuntru se aflau cuferele aliatului meu, Thomas
Ward, unul dintre ele conţinând cunoştinţe şi
artefacte care-i aparţinuseră mamei lui; toate
astea ar fi putut să ne fie de folos într-o zi, în
lupta noastră împotriva Diavolului şi a
slujitorilor săi. Cu cele două lamia pe post de
păzitoare, cuferele şi conţinutul lor erau în
siguranţă.
Dacă aş fi venit în carne şi oase, aş fi folosit
tunelul care ducea spre temniţele aflate mult
dedesubtul turnului, şi apoi aş fi mers pe acolo.
Întâlnirea cu o lamia ostilă într-un spaţiu închis
ar fi fost în avantajul meu. Cele două lamia
puteau să zboare şi n-ar fi fost înţelept să le
înfrunt în câmp deschis.
La scurt timp după ce sabatul îşi încheiase
ritualul pentru înălţarea Diavolului,
participasem la bătălia purtată pe creasta
dealului Pendle. Atunci ne atacase o şleahtă din
satul Downham şi am fi isprăvit repede cu ei…
însă intervenţia vrăjitoarelor lamia fusese
decisivă. Cu toată precizia lamelor mele, ele
continuaseră să ne atace. Cuţitele mele îşi
găsiseră ţintele de vreo şase ori, însă solzii
vrăjitoarelor lamia erau nişte scuturi mult mai
bune decât cele mai rezistente armuri. Multe
vrăjitoare muriseră în noaptea aia.
În timp ce mă apropiam de şanţul cu apă, am
simţit o smucitură, ca şi cum m-ar fi tras cineva
înapoi, spre corpul meu. Niciodată nu mă
îndepărtasem atât de mult de el. Acel fir subţire,
invizibil, care ne lega, putea să se rupă şi să-mi
aducă moartea imediat. Asta fusese întotdeauna
temerea mea. Poate de-asta nu mai reuşiseră
unii şamani să-şi găsească drumul de întoarcere
şi muriseră: pentru că ajunseseră prea departe,
iar firul se rupsese. Dar mai avea asta vreo
importanţă acum? Eram oricum în pragul morţii.
Dacă Agnes nu găsea un leac, îmi mai rămânea
foarte puţin timp.
Am trecut de şanţul cu apă şi apoi prin zidul
gros din piatră al turnului, găsind încăperile de
locuit în dezordine, exact aşa cum erau atunci
când soldaţii încercaseră, cu ajutorul tunului
lor, să spargă zidurile.
Clanul meu se salvase atunci fugind prin
tuneluri, lăsându-şi mâncarea neterminată. De
atunci, pe durata unei scurte ocupaţii a unor
vrăjitoare din clanul Mouldheel, spărtura fusese
reparată… dar după puţin timp, cele două lamia
le alungaseră şi pe ele. Podeaua era presărată cu
moloz, iar în cămările alăturate zăceau saci cu
morcovi mucegăiţi sau cartofi putreziţi, aşa că
aveam noroc, fiindcă spiritul meu nu putea să le
simtă mirosul. Pânze de păianjen pline de muşte
uscate atârnau în toate colţişoarele. Gândaci şi
cărăbuşi mişunau pe lespezi.
Şi iată, acolo, prin moloz, am văzut şi cufărul
mare, ferecat, care-i aparţinuse odinioară mamei
lui Tom. Era neatins.
Dintr-odată, am observat un lucru care m-a
făcut să-mi pun întrebări. Pe cufăr nu se vedeau
pânze de păianjen. Nu avea nici măcar praf pe el.
Iar alături se afla un mic teanc de cărţi. Au fost
oare scoase din cufăr? Dacă da, atunci cine le
citea?
Fiindcă ştia că e păzit de vrăjitoarele lamia, Tom
Ward lăsase cufărul descuiat. Însă cineva fusese
aici foarte recent şi în mod clar scotocise prin el.
Am simţit cum mă inundă un val de mânie. Unde
fuseseră cele două lamia? Cum de permiseseră
să se-ntâmple aşa ceva?
Am luat-o în sus, pe scară, până pe creneluri,
unde am văzut alte două cufere; odinioară, ele
adăpostiseră trupurile adormite ale celor două
lamia. Acum erau deschise şi părăsite în aer
liber, fiind acoperite de muşchi, la fel ca lespezile
din piatră de sub ele. Pentru că vedeam totul în
nuanţe de verde, îmi era greu să-mi dau seama
dacă lemnul lăzilor putrezise sau nu.
Mi-am rotit privirea peste peisajul din faţa mea.
Turnul era înconjurat din toate părţile de copacii
din Codrul Corbilor. Totul era nemişcat şi tăcut.
Dar deodată am auzit un ţipăt îndepărtat, care
părea să fie de caprimulg, dar ceva mai gros… ca
şi cum ar fi ieşit din gâtlejul unei vietăţi mult mai
mari. Apoi, o siluetă întunecată a zburat prin
faţa semilunii verzi. Era o lamia, întorcându-se
la turn.
S-a prăvălit spre mine: patru aripi acoperite de
pene, partea inferioară a trupului învelită în solzi
negri, ghearele ţinând ceva. A dat de două ori
roată turnului, după care a dat drumul prăzii pe
creneluri, aproape de locul pe unde mă
învârteam eu. S-a auzit un sunet surd, iar
lespezile au fost împroşcate cu sânge. Era o oaie
moartă.
Lamia fusese la vânătoare. Dar pe unde o fi sora
ei? M-am întrebat.
Creatura s-a repezit din nou spre turn şi din
instinct mi-am căutat pumnalele. Abia după
aceea mi-am amintit sub ce formă ajunsesem
aici. Dar chiar dacă aş fi fost în carne şi oase, tot
nu era locul potrivit ca să înfrunt o lamia.
Vrăjitoarea a aterizat pe un cufăr, apucând cu
ghearele ei încovoiate de lemn… care clar nu era
putred. Creatura era teribilă şi ar fi fost greu de
înfrânt chiar şi dacă nu ar fi putut să zboare. Era
mai mare decât mine: să fi tot avut vreo trei
metri, măsurată pe verticală. Labele din spate
erau puternice şi se terminau cu gheare,
capabile să ducă o greutate mare, ca de exemplu
o oaie sau chiar o vacă, pe când cele din faţă erau
mai omeneşti, cu mâini delicate capabile să ţină
o armă şi ghearele doar cu puţin mai lungi decât
unghiile unei femei, dar extrem de ascuţite:
puteau să despice o faţă sau să spintece un gât.
Lamia a privit drept spre mine şi brusc mi-am
dat seama că putea să mă vadă. Era noapte, dar
lumina lunii sigur mă făcea invizibilă. Ori avea
un văz excepţional, ori se folosea de o magie
neagră extrem de puternică.
A deschis gura, scoţând la iveală nişte colţi
ascuţiţi, şi mi s-a adresat cu o voce răguşită,
gâjâită.
— Cine eşti tu, vrăjitoareo? Ce cauţi aici?
N-am fost în stare să-i răspund. Poate că exista
o cale de comunicare şi pentru spiritele
desprinse de trup, însă asta era o abilitate a
şamanilor pe care eu nu mi-o însuşisem. Şi mă
nedumerea faptul că o lamia sălbatică putea să
vorbească. Asta îmi dădea de înţeles că ea
începea să revină cu încetul la forma ei
„domestică”, aproape omenească; în forma
aceea, doar un şir de solzi verzi şi galbeni de-a
lungul coloanei vertebrale i-ar mai fi trădat
adevărata natură.
— Soră, cred că avem o spioană aici. Trimite-o
să-şi vadă de drum!
Lamia sălbatică nu mă mai privea; îşi înclinase
capul, cu ochii umbriţi de pleoapele ei grele, spre
cadrul uşii.
M-am întors să-i urmăresc privirea. Acolo stătea
o femeie, privind drept spre mine. M-am uitat cu
mai multă atenţie la ea şi mi-am dat seama că, în
realitate, era mai degrabă fiară, decât femeie.
Cealaltă lamia se schimbase deja considerabil:
avea braţe şi picioare şi stătea pe verticală. Cu
toate astea, rămânea încă o vietate monstruoasă
şi mai avea destul până să-şi desăvârşească
transformarea. Răsufla greoi, ca un animal de
pradă pregătit să ţâşnească şi avea braţele prea
lungi: mâinile îi atârnau mai jos de genunchi.
Chipul ei avea trăsături sălbatice, însă i se putea
citi o anume inteligenţă în ochi, iar pomeţii
proeminenţi arătau semnele incipiente ale
frumuseţii.
A strigat un singur cuvânt: Avaunt! Azvârlindu-i
spre mine cu o forţă palpabilă.
Era o vorbă din Graiul Vechi: un descântec. O
altă modalitate de a spune descântecul acela de
magie neagră ar fi: Pleacă! Ea mă alunga, iar eu,
pentru că eram doar spirit, n-aveam putere să-i
rezist.
Am simţit cum firul acela nevăzut care mă lega
de trupul muribund se întinde şi am simţit cum
sunt trasă înapoi de pe creneluri. Dar nu înainte
de a vedea şi un alt lucru.
Cealaltă lamia ţinea în mâna stângă o carte
legată în piele. Să fi fost cumva scoasă din
cufărul mamei lui Tom?
Dintr-odată, m-am pomenit plutind peste
copacii din Codrul Corbilor. Totul s-a înceţoşat
şi, cu o bufnitură, am revenit în corpul meu,
simţind din nou durerea. Am încercat să deschid
ochii, dar eram prea istovită. Pe urmă, am mai
auzit nişte bufnituri şi mi-am dat seama că erau
bătăile inimii mele. Era un puls rar, greoi; mi se
părea că dă să se oprească, obosit să tot aibă
grijă ca sângele să curgă prin trupul meu
muribund.
Viaţa mea de vrăjitoare asasină s-a terminat.
Dar o pregătisem bine pe Thorne. Avea cine
să-mi ia locul.
Am închis ochii şi m-am cufundat într-un
întuneric adânc, acceptându-mi moartea. Se
terminase, iar eu nu mai aveam ce să fac.
CAPITOLUL 06
SPÂNZURĂTOAREA LAMIA
Turnul Malkin e întunecatul cămin spiritual al
clanului meu.
Multe îi deplâng pierderea, dar pe mine mă
doare-n cot, pentru că orice loc în care mă lupt
îmi e cămin.
Şi lamele mele îşi au căminul lor:
Inimile vrăjmaşilor mei.

Dar nu era acesta momentul stabilit pentru

moartea mea. M-am trezit şi am văzut-o pe Agnes
spălându-mi fruntea.
Zâmbindu-mi, ea m-a ajutat să mă ridic în capul
oaselor şi mi-a îndesat mai multe perne la spate.
— Am avut un somn adânc de tot, am zis.
— Da… o comă care a ţinut aproape trei zile.
— Sunt lecuită? Am întrebat-o.
Mă simţeam slăbită şi uşor ameţită, dar nu mai
aveam febră şi respiram normal. Mintea îmi era
ascuţită şi limpede: mă simţeam vie.
Zâmbetul i-a pierit de pe faţă.
— Nu sunt sigură că „lecuită” ar fi cuvântul
potrivit, mi-a răspuns. După multe încercări şi
nereuşite, am găsit în sfârşit un antidot şi te-am
salvat de la moarte. Dar nu sunt sigură dacă îţi
vei reveni pe deplin.
— Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat-o. Dar
abia pe urmă am devenit conştientă de mânia şi
de ostilitatea din tonul meu. Iartă-mă, i-am zis.
Îţi mulţumesc pentru că mi-ai salvat viaţa.
Agnes a clătinat din cap a încuviinţare.
— Am făcut tot ce-am putut, a continuat ea, dar
câteodată, chiar dacă o otravă e eliminată din
organism, stricăciunile rămân. Plămânii, inima
sau alte organe interne ar putea fi afectate.
Uneori, vătămările rămân pentru totdeauna, cu
perioade de boală, dar alteori, victima e perfect
sănătoasă.
Am inspirat adânc, străduindu-mă să absorb
ce-mi spunea Agnes. Implicaţiile erau evidente.
Rolul meu de vrăjitoare asasină se baza pe forța
şi pe forma mea fizică. Dacă ele nu mai erau o
certitudine, deveneam vulnerabilă la atacuri
cărora înainte nu le-aş fi dat niciun fel de
importanţă.
— Aşadar, tu crezi că vătămările sunt
permanente?
Agnes a oftat. O vedeam încercând să-şi aleagă
cuvintele cu foarte mare grijă.
— Cred că e foarte probabil. N-am mai văzut
niciodată pe cineva care să sufere o otrăvire atât
de puternică, cum fost a ta, şi să se refacă pe
deplin.
Am încuviinţat.
— Îţi mulţumesc pentru sinceritate. Nu pot
decât să sper că voi fi prima care va reuşi. În mod
sigur o să încerc să redevin ce-am fost înainte. Şi
acum, spune-mi: unde e Thorne? Capul
Diavolului e la ea, nu?
— E în siguranţă. Thorne e în camera ei acum,
doarme cu mâna stângă ţinând strâns sacul, ca
de obicei. Dar există primejdii care ameninţă
dincolo de aceşti patru pereţi. Nu veţi fi în
siguranţă dacă veţi mai rămâne aici. Vrăjitoarele
care-l ţin sub puterea lor pe kretch au cerut să li
se permită intrarea în Pendle, dar au fost
refuzate. Cu toate astea, unele din vrăjitoarele
de-aici le-au oferit sprijinul şi s-a iscat deja
gâlceavă între grupările rivale. O încăierare e
iminentă: dacă vrăjitoarele care i se împotrivesc
Diavolului sunt înfrânte, atunci acel kretch nu
va avea oprelişti ca să te hăituiască până aici.
Am încuviinţat.
— În cazul ăsta, e mai bine dacă plec cât mai
curând cu putinţă.
— Şi unde-o să te duci?
— Mă gândeam la Turnul Malkin, unde nu pot fi
ajunsă nici măcar de kretch. De îndată ce voi
ajunge în spatele fortificaţiilor, capul Diavolului
nu le va mai fi la îndemână vrăjmaşilor noştri.
— Dar cum o să te descurci cu cele care-l
păzesc?
— Ne ocupăm şi de ele, dac-o să fie nevoie.
— O s-o iei cu tine pe Thorne?
— Da. E încă tânără şi nu-mi place că o vâr
într-o primejdie ca asta, dar, am de ales?
Conţinutul sacului e mai important decât orice
altceva. În plus, cele două lamia ar putea să mă
lase să intru. În definitiv, le sunt aliată.
— S-ar putea să-ţi trebuiască şi ceva muncă de
convingere pentru asta. Vrăjitoarele lamia
sălbatice au legea lor şi nu gândesc întotdeauna
logic.
— Situaţia s-a mai schimbat. Una dintre ele e
acum mai aproape de stadiul omenesc, decât de
cel sălbatic. Cealaltă, deşi poate încă să zboare,
vorbeşte deja. Amândouă sunt în plină
transformare.
— De unde ştii toate astea? S-a mirat Agnes. Eu
am văzut o lamia dând roată turnului, dar n-am
putut să-i sondez mijloacele de apărare. Şi-au
ridicat bariere magice foarte puternice.
Nu i-am răspuns. O vrăjitoare îşi păstrează
astfel de secrete numai pentru ea şi nu le divulgă
celorlalte mai mult decât e nevoie. Nu mă
îndoiam că şi Agnes avea secretele ei.
Mi-am săltat picioarele dincolo de marginea
patului, iar Agnes m-a ajutat să mă ridic. Mă
simţeam nesigură, dar tot am reuşit să merg,
nesprijinită, până în camera din faţă. M-am
aşezat pe un scăunel fără spătar lângă foc, iar
Agnes a gătit nişte supă. După câteva minute, a
venit şi Thorne din dormitor, aducând cu ea
sacul. A deschis gura, surprinsă, după care a
zâmbit şi s-a aşezat pe podea, la picioarele mele.
 — Îmi pare foarte bine să văd că ai coborât din
pat şi că eşti teafără, mi-a zis.
— Nu prea, fetiţo. În clipa asta, am avut putere
doar cât să mă aşez pe scăunel. Dar, aşa e,
moartea va trebui să vină altădată după mine.
— O să te simţi mai în putere după ce-o să
înghiţi asta, mi-a zis Agnes, întinzându-mi un
castron cu supă.
Cred c-o să fie nevoie să mai stai aici măcar o zi,
până să fii în stare să pleci undeva.
Am încuviinţat. Avea dreptate. Oricât de
disperată aş fi fost să-mi găsesc refugiul în
Turnul Malkin, tot ar fi fost o nesăbuinţă dac-aş
fi încercat aşa ceva, în starea în care mă aflam
acum.

În noaptea următoare, după ce i-am mulţumit

încă o dată lui Agnes, am plecat, luând-o spre
Turnul Malkin. Am mers încet, pentru că încă
mă simţeam slăbită, dar îmi era destul de uşor să
respir şi scăpasem şi de dureri.
Curând, satul Roughlee a rămas mult în urma
noastră şi am putut vedea în depărtare Codrul
Corbilor. Dar nu într-acolo ne îndreptam… cel
puţin, nu direct.
Prima noastră destinaţie era intrarea în tunelul
care ducea spre temniţele turnului. Cunoscută
odinioară numai de conducătoarea clanului,
acum era ştiută de toată lumea din Pendle, dar
prezenţa celor două lamia le ţinea la distanţă
până şi pe cele mai puternice vrăjitoare. Am
pătruns în desişul arborilor care împrejmuiau
ceea ce altădată fusese un cimitir. Pietrele de
mormânt erau înclinate în unghiuri imposibile,
iar pământul era plin de gropi înşelătoare,
ascunse de tufăriş: morminte goale, din care
fuseseră scoase cadavrele, înainte ca terenul să fi
fost lăsat în paragină.
Acolo, înaintea noastră, scăldate în lumina
palidă a lunii, se înălţau ruinele unui monument
funerar cu o singură uşă, cu acoperişul despicat
în două de un sicomor tânăr, care-l umbrea. Am
scos o mică lumânare din ceară neagră din
buzunarul de pe coapsă şi am murmurat un
descântec care a făcut ca flacăra să prindă viaţă.
Thorne a făcut acelaşi lucru, iar eu am intrat
prima în încăperea funerară, croindu-mi drum
prin perdelele pânzelor de păianjeni. Împrăştiate
pe jos, zăceau oase omeneşti care fuseseră
scoase din locurile lor de odihnă de cei care
obţinuseră acces la tunel; deasupra lor, şase
poliţe din piatră găzduiau rămăşiţele morţilor:
toţi, membri ai unei familii odinioară bogate de
prin părţile locului. Acum împărţeau luxul şi
bogăţiile morţii.
M-am strecurat în spaţiul dintre poliţa de jos şi
cea de deasupra şi am pătruns în tunel. Mirosea
a mucegai şi a pământ ud, iar tavanul era foarte
scund, Silindu-mă să mă târăsc în patru labe.
Am aruncat o privire înapoi şi Thorne mi-a
răspuns cu un zâmbet. De mult îşi dorise să
exploreze tunelurile astea şi să între în turn.
Acum, avea să-şi îndeplinească dorinţa. În ce mă
privea, speram doar ca ieşirea să nu fie prea sus.
Timp de mai multe minute lungi, am înaintat cu
încetineală. Era anevoios, pentru că tot trebuia
să împing sacul greu din piele în faţa mea şi, în
acelaşi timp, să menţin lumânarea aprinsă; dar
în cele din urmă, am ieşit într-o încăpere cu
pereţii din pământ. Drept în faţă era gura unui
alt tunel, de data asta mult mai larg, cu
acoperişul susţinut de pari.
— Vrei să merg eu în faşă şi să duc sacul? S-a
oferit Thorne.
— Cum să nu, mergi înainte, fetiţo, dar sacul e
povara mea.
Ea a trecut înaintea mea, a adulmecat gura
tunelului după vreo primejdie şi, după ce-a făcut
un semn rapid de încuviinţare din cap, a intrat în
el.
Am urmat-o fără ezitare. Aveam încredere în
judecata ei şi, în acel moment, ştiam că e
probabil mai în formă, mai puternică şi mai
vigilentă în faţa primejdiei decât mine.
După un timp, am dat peste o baltă cu apă
stătută, noroioasă. Aici sălăşluise odinioară o
creatură a Întunericului, numită spectru, creată
de vrăjitoarele din sabatul Malkin, special ca să
păzească tunelul. Un spectru are trupul masiv şi
umflat al unui marinar înecat şi e pus în mişcare
de sufletul lui, acesta fiind legat de voinţa
creatorilor. O astfel de vietate este, de obicei,
oarbă, fiindcă peştii i-au mâncat ochii înainte
să-i fie salvat trupul. Se ascunde sub apă şi
atunci când simte apariţia vreunui intrus, ridică
mâinile şi apucă de glezne victima, pe care o
trage sub apă şi-o îneacă.
Spectrele sunt puternice şi primejdioase, numai
că pe cel de-aici îl omorâse una dintre
vrăjitoarele lamia, sfâşiindu-i trupul în bucăţi.
Tot ce mai rămăsese din el era un vag iz de
putreziciune şi moarte. Ne-am urmat drumul pe
îngusta potecă alunecoasă de la marginea apei,
pătrunzând şi mai adânc în tunel. Deocamdată,
nu întâlniserăm niciun semn de primejdie, cu
toate că era foarte posibil ca undeva, în faţă, cele
două lamia să stea la pândă, dincolo de limita
puterii noastre de adulmecare. Aş fi putut să
folosesc oasele din salbă ca să cercetez şi mai
departe, dar era vital să-mi conserv puţina
rezervă de magie rămasă.
Am ajuns la o uşă zdravănă din lemn, montată
în piatră, dar care atârna în balamale, larg
deschisă. Era intrarea în temniţe. Pe vremea
când era o fortificaţie a clanului Malkin, era
temeinic ferecată.
După ce a mai adulmecat o dată după primejdii,
Thorne a trecut prima dincolo, ajungând într-un
coridor întunecat şi umed, încadrat de-o parte şi
de cealaltă de celule. Apa picura din tavan, iar
zgomotul paşilor noştri se auzeau cu ecou pe
lespezile umede. Toate uşile erau deschise, din
moment ce nu mai rămăseseră prizonieri în
viaţă, însă la lumina pâlpâitoare a lumânărilor
am văzut că în unele dintre celule se găseau
oseminte omeneşti, fragmente de schelete
îmbrăcate în zdrenţe mucegăite, încă prinse cu
nişte cătuşe de pereţi. Multe aveau membre
lipsă, fiind smulse şi târâte prin colţuri de
hoardele de şobolani care în mod obişnuit
împânzeau temniţele. Acum însă nici urmă de ei,
şi curând mi-am dat seama care era cauza.
Am ajuns într-o cameră mare, circulară, cu
tavan înalt şi o scară din piatră şerpuind în sus
până la o deschizătură colţuroasă. Odinioară
acolo fusese un chepeng prin care se trecea către
etajul de sus, însă cele două lamia lărgiseră
gaura, ca intrarea să fie mai uşoară. Privirea mi
s-a mutat repede din locul acela spre cei cinci
stâlpi de sprijin din piatră, rânduiţi în cerc. De
fiecare atârnau cătuşe şi lanţuri: clici erau
torturaţi prizonierii. Dar cel mai îndepărtat
dintre ei – cel aflat lângă o masă din lemn, plină
cu tot felul de cuţite şi de cleşti – arăta altfel.
La picioarele lui era un hârdău mare din lemn,
în care picura sânge. Treisprezece lanţuri
atârnau din bezna de deasupra, capetele
sfârşindu-se la o altă înălţime; de fiecare era
prinsă câte o făptură moartă. Erau acolo
şobolani, iepuri, un bursuc gras, un vindereu şi
o pisică albă cu negru. Majoritatea erau moarte,
iar sângele li se scursese de mult în hârdău.
Numai doi şobolani mari, cenuşii, cu mustăţi
lungi, zvâcneau încă, în timp ce sângele îi
părăsea încet, picătură cu picătură.
— De ce-ar face o lamia una ca asta? M-a
întrebat în şoaptă Thorne, făcând ochii mari.
— Asta e o spânzurătoare lamia… adevăratul ei
rost nu e cunoscut. Unii cred că e un fel de
avertisment pentru ceilalţi, dar poate foarte bine
să aibă şi altă semnificaţie. Nu mă îndoiesc că se
adună, până la urmă, suficient sânge în hârdău
ca să merite osteneala, i-am răspuns; numai că o
lamia poate să vâneze şi să omoare şi prăzi mult
mai mari. Oi, de exemplu. Poate că le place
gustul unor vietăţi atât de mărunte. Unele
vrăjitoare din Pendle chiar preferă sângele de
şobolan celui omenesc. Dar, dacă e aşa, de ce
treisprezece lanţuri? Asta sugerează un ritual.
Poate c-o fi vreun soi de magie lamia, am zis,
dându-mi cu presupusul.
În timp ce priveam acel spectacol înfiorător,
deodată am simţit amândouă o primejdie şi
ne-am ridicat privirile spre gaura din tavan. Am
adulmecat rapid.
— Lamia… cea înaripată! Am prevenit-o pe
Thorne. În clipa următoare, ceva mare s-a
avântat spre noi şi s-a apropiat rapid, cu aripile
strânse pe lângă corp, ca un şoim năpustindu-se
asupra prăzii.
 CAPITOLUL 07
FĂGĂDUIEȘTE-MI!
De ce să-l omori pe cel slab, când poţi să te lupţi
cu cel puternic?
De ce să spui o minciună, când poţi să grăieşti
adevărul?
O vrăjitoare asasină trebuie să fie corectă şi
totdeauna să-şi ţină făgăduielile.

În ultima clipă, lamia şi-a desfăcut larg aripile,

s-a înălţat de lângă perete şi a început să dea
roată încăperii. Apoi s-a repezit din nou spre noi.
Thorne a scos un pumnal. Eu am scuturat din
cap. – Nu fi neghioabă! Am strigat, prinzând-o de
braţ şi trăgând-o spre coridorul strâmt.
Mai bine stăteam acolo, decât în camera asta
enormă, unde lamia avea posibilitatea să ne
atace de sus. Mi-am amintit cum pumnalele mele
ricoşaseră pe solzii lor în bătălia de pe dealul
Pendle.
Am ajuns la intrarea în coridor şi am pătruns în
el. Lamia a aterizat chiar în mijlocul încăperii şi a
început să fugă după noi în patru labe. Acest gen
de lamia înaripată, cunoscut drept vaengir, e
relativ rar, dar extrem de primejdios. E de
preferat să negociezi, decât să te lupţi… dar, la
nevoie, aş fi omorât-o.
S-a oprit la vreo doi metri de noi şi s-a ridicat pe
musculoasele ei labe din spate, întinzându-le pe
cele din faţă spre noi, ameninţător. Ştiam că
astfel de creaturi sunt capabile să se mişte foarte
repede. Putea să ne atace într-o clipă. Aşa că am
lăsat jos sacul, am trecut în faţa lui Thorne şi am
scos lama mea cea lungă.
Dar, în loc să ne atace, lamia a început să
vorbească.
— Cine eşti, vrăjitoareo? Eşti cutezătoare, dacă
pătrunzi a doua oară pe domeniul nostru!
Thorne m-a privit uimită. Ei nu-i spusesem că
vizitasem turnul ca spirit.
— Eu sunt Grimalkin, vrăjitoarea asasină a
clanului meu, care a fost deţinătorul acestui
turn. Am venit cu gând de pace. Sunt aliată cu
Thomas Ward şi, în consecinţă, şi cu voi. Noi ne
împotrivim Diavolului: el e vrăjmaşul nostru
comun.
— Şi cine e copila care-ţi apără spatele?
Thorne a ieşit în faţă şi şi-a îndreptat arma către
lamia.
— Mă numesc Thorne şi o slujesc pe Grimalkin.
Voinţa ei e şi a mea. Vrăjmaşii ei sunt şi
vrăjmaşii mei. Nu mă dau înapoi de la nimic şi
nu mă tem de nimic!
— Vorbeşti cu vitejie, copilă. Dar singur curajul
nu te poate apăra de ghearele şi dinţii mei.
— Nu ne-ai mai ameninţa, dac-ai şti cu adevărat
cine e Grimalkin, s-a răstit Thorne. Ea e cea mai
mare asasină din câte au trăit vreodată în clanul
Malkin. Nimeni din clanul ei nu îndrăzneşte s-o
provoace. Unii vrăjmaşi au murit de frică în
paturile lor, după ce-au auzit cine-i vânează.
— Am auzit deja de înfricoşătoarea ei reputaţie,
i-a răspuns lamia, însă eu trăiesc de secole, şi
numai istorisirea faptelor mele ar lăsa fără suflu
o mie de menestreli. Ce vă aduce pe amândouă în
acest turn?
— Căutăm refugiu pentru o vreme, i-am
răspuns. Vrăjmaşii ne urmăresc. Dar nu pentru
noi ne temem: ne îngrozeşte gândul ca nu cumva
ăsta să cadă în mâinile lor, am adăugat, ridicând
sacul la vedere. Aici se află capul retezat al
Diavolului. I-am pironit trupul într-o groapă,
departe, dincolo de mare. Vrăjmaşii noştri vor să
unească din nou cele două părţi şi să-i redea
puterea. Tom Ward caută calea de a-l nimici
pentru totdeauna, dar pentru asta trebuie să
câştigăm ceva timp. Capul trebuie să rămână la
loc sigur.
Lamia a închis ochii pentru câteva clipe,
adâncindu-se parcă în gânduri. Apoi, a înclinat
uşor capul aprobator şi şi-a îndreptat un
arătător cu gheară spre gaura din tavan.
— Noi am ştiut că Diavolul a fost legat şi că
suferă. Toţi cei care slujesc Întunericul au simţit
asta exact în clipa în care s-a săvârşit. Voi avea
grijă de capul lui, la fel şi sora mea. Urmaţi-mă
sus, în turn.
Şi, cu aceste cuvinte, a făcut un salt şi a început
să se înalţe. După câteva clipe, dispăruse deja
prin deschizătură.
 — Poate să fie un truc, şi-a dat cu părerea
Thorne. Imediat cum ajungem în spaţiu deschis,
ar putea să ne atace.
Am încuviinţat.
— E un risc pe careva trebuie să ni-l asumăm,
i-am răspuns şi, ridicând sacul şi ţinând
lumânarea în sus, am trecut printre stâlpii din
faţa mea şi am început să urc scara în spirală.
Căţărându-mă prin gaura colţuroasă a
tavanului, am ajuns în imensul spaţiu subteran
de formă cilindrică al turnului. Nu se vedea nici
urmă de lamia. Apa picura de deasupra: fără
îndoială infiltrată, printre pietre, din şanţul de
apărare. Prudente, am urcat mai departe pe
treptele strâmte în spirală, alunecoase. La
stânga noastră se afla puţul scării, iar căderea în
el ne-ar fi atras moartea sigură; în dreapta era
curbura zidului, iar la anumite intervale erau
montate uşi, fiecare deschizându-se spre o celulă
întunecoasă şi umedă, pentru întemniţarea
prizonierilor. Le-am privit cu atenţie pe toate, dar
erau goale, lipsite până şi de oseminte.
În cele din urmă, am ajuns la ceea ce fusese
odinioară partea superioară a celor două
chepenguri; şi acestea deveniseră între timp
găuri colţuroase în piatră, ca să le permită celor
două lamia să treacă mai uşor. Am ieşit în
cămară, unde se găseau sacii de cartofi putreziţi
şi o movilă puturoasă şi slinoasă din ceea ce
fusese odată o grămadă de napi. Când vizitasem
locul acesta ca spirit, fusesem cruţată de
duhoare, dar acum simţeam că mă copleşeşte;
era chiar mai rău decât atunci când turnul
fusese ocupat de sabatul Malkin. Lumina
torţelor pâlpâia dincolo de cadrul uşii care ducea
spre un spaţiu mai larg, locuibil.
Ţinându-ne lumânările ridicate, am trecut mai
departe. Lamia înaripată era cocoţată acum pe
cufărul închis, iar pe un scăunel din apropiere
stătea sora ei, ţinând o carte în mâna stângă. O
torţă era fixată într-un suport din perete,
luminându-le din stânga pe cele două vrăjitoare
şi proiectându-le umbrele aproape până la
peretele opus. În rest, cea mai mare parte a
spaţioasei încăperi rămânea în întuneric.
— Ele sunt musafirele noastre, soră, a rostit,
gâjâit, lamia înaripată. Cea tânără se numeşte
Thorne. Cea mai înaltă, cu moartea în ochi şi
cruzimea pe buze, este Grimalkin, vrăjitoarea
asasină.
Vrăjitoarea de pe scăunel a încercat să
zâmbească, dar n-a reuşit decât să se strâmbe.
Dinţii îi erau puţin cam mari şi nu-i încăpeau în
gură şi răsufla cu zgomot.
Cu toate astea, când a vorbit, vocea îi era
delicată, fără cea mai mică urmă de asprime.
— Numele meu e Slake, ne-a zis. Sora mea se
numeşte Wynde, după mama noastră. Aveţi ceva
să ne arătaţi, cred, nu-i aşa?
Am lăsat sacul pe podea şi l-am dezlegat. Apoi,
am tras încet afară capul Diavolului şi l-am ţinut
de coame, astfel încât să fie cu faţa spre cele
două lamia. Amândouă au zâmbit grotesc la
vederea lui.
— Mărul verde e o metodă inteligentă de
asigurare a tăcerii, a rostit Slake, pe un ton
aprobator.
— Îmi place felul în care l-a înfăşurat cu ţepi, a
susţinut-o Wynde.
— Dar de ce nu-l distrugi pur şi simplu? M-a
întrebat Slake. Am putea să-l fierbem într-un
cazan şi să-l mâncăm.
— E mai bun crud, a gâjâit Wynde, fâlfâindu-şi
aripile, faţa ei animalică luminându-se deodată
de entuziasm. Eu vreau limba, soră. Îţi las ţie
ochii!
— M-am gândit şi eu să-l distrug, dar nu
îndrăznesc! Am întrerupt-o. Cine poate şti ce
consecinţe ar avea o faptă ca asta? Nu e vorba de
o simplă vrăjitoare, care să poată fi trimisă înapoi
în Întuneric pentru totdeauna, doar mâncându-i
carnea. Aici avem de-a face cu însuşi Diavolul,
Întunericul personificat. Mâncându-i capul, e
posibil să-l eliberăm. E capabil să-şi schimbe
forma, să se facă mai mic sau mai mare, după
voie. Iar când e liber, are puteri cumplite: unele,
poate, încă necunoscute. I-am străpuns trupul
cu suliţe din argint; aşa, e legat, iar puterile i-au
fost luate. Mai sigur e să-i păstrăm capul
neatins, dar despărţit de trup, astfel încât
slujitorii lui să nu poată înlătura suliţele şi să-i
redea libertatea.
— Ai dreptate, m-a aprobat Slake. Ar fi o
nechibzuinţă să riscăm, când sunt atât de multe
în joc. Noi am iubit-o mult pe răposata noastră
soră şi ne-am legat să-i apărăm fiul, pe acel
Thomas Ward despre care vorbeşti. Dar,
spune-mi… e cât de cât aproape de găsirea unei
căi sigure pentru nimicirea Diavolului?
Am scuturat din cap.
— Încă se gândeşte, cercetează. Se întreabă
dacă n-o fi ceva în cufărul ăsta care să-l poată
ajuta.
Slake a zâmbit, arătându-şi dinţii, şi a ciocănit
cu un deget în cartea pe care o ţinea în mână.
— Am tot umblat prin cufăr, mânată de acelaşi
imbold: să terminăm cu Diavolul pentru
totdeauna. Până acum însă, n-am găsit nimic.
Poate că, dacă vei sta cu noi, vei vrea să ne ajuţi?
Am zâmbit la rândul meu, încuviinţând. Cele
două lamia tocmai ne oferiseră adăpost.
— M-aş bucura să fiu de ajutor, am zis. Dar nu
mă îndoiesc că foarte curând vrăjmaşii vor
ajunge în faţa zidurilor.
— Lasă-i să vină şi să între pe terenurile mele de
vânătoare, de sub zidurile turnului, m-a liniştit
Wynde. Va fi plăcut: cea mai grozavă partidă de
vânătoare, de mulţi ani încoace!
***
Eu şi Thorne am mâncat bine în seara aia.
Wynde, lamia înaripată, a mai înhăţat o oaie şi
ne-a trântit-o pe creneluri; deja o golise de sânge.
Am măcelărit-o pe loc şi am dus înăuntru cele
mai suculente bucăţi, ca să le frig.
Aerisirea din încăpere nu era bună şi s-a făcut
fum peste tot. Nu m-a deranjat: usturimea
ochilor mi-a readus în minte multele ore fericite
pe care le petrecusem aici în copilărie,
urmărindu-le pe slujitoarele sabatului în timp ce
pregăteau mâncarea.
— Care a fost prima persoană pe care ai ucis-o?
S-a interesat Thorne, în timp ce atacam cina
noastră târzie.
— Ştii deja asta, fetiţo, i-am răspuns, zâmbind.
Ţi-am mai spus povestea… de multe ori.
— Atunci, mai spune-mi o dată, te rog. Nu mă
satur niciodată să o ascult.
Cum aş fi putut s-o refuz? Fără ajutorul lui
Thorne, acum aş fi zăcut moartă, la vest de
Pendle. Aşa că mi-am început istorisirea.
— Îmi doream amarnic să mă răzbun pe Diavol,
după tot ce-i făcuse copilului meu, şi ştiam unde
şi când e cel mai probabil să-l găsesc. În vremea
aia, Deane era clanul lui preferat, aşa că, de
Halloween, am renunţat să particip la
sărbătoarea clanului Malkin şi am pornit spre
Roughlee, satul clanului Deane.
Ajungând pe la amurg, m-am instalat în
păduricea din care se vede locul focului lor
sabatic. Erau agitate şi distrase de pregătirile lor,
iar eu mă învăluisem cu mantia celui mai
puternic farmec care te face invizibil, aşa că nu
prea aveam de ce să mă tem că aş fi descoperită.
Unindu-şi puterile, vrăjitoarele Deane au aprins
focul din oase şi lemne, cu un vâjjj zgomotos.
Apoi, sabatul alcătuit din cele mai puternice
treisprezece vrăjitoare ale lor a format un cerc
strâns în jurul focului, iar suratele lor mai puţin
puternice le-au înconjurat.
Tocmai când duhoarea de oase moarte a focului
a ajuns la mine, vrăjitoarele Deane au început
să-şi blesteme vrăjmaşii, chemând asupra celor
pe care-i numeau schilodire, moarte şi
distrugere. Dar ţine minte, fetiţo, blestemul nu e
la fel de eficient ca lama. Cineva bătrân şi slăbit
ar mai putea să le cadă victimă, dar în general
blestemele nu sunt decât o pierdere de timp,
fiindcă toate vrăjitoarele pricepute au mijloace de
apărare împotriva magiei negre.
În scurt timp, focul s-a schimbat; flăcările
galbene şi galben-verzui s-au făcut de un roşu
aprins: primul semn că Diavolul era pe cale să-şi
facă apariţia. Am auzit un icnet de nerăbdare
înălţându-se dinspre vrăjitoarele adunate şi
atunci m-a concentrat, privind fix focul, până
când el a început să se materializeze.
Cu toate că-i stă în puteri să se facă ba mare, ba
mic, Diavolul a ales în seara aceea să apară în
chip de „Temuta Sa Maiestate”, ca să-şi
impresioneze adeptele. Stătea în picioare în
mijlocul flăcărilor care-i ajungeau până la
genunchi; era înalt şi lat – de trei ori, poate, mai
mare decât un bărbat obişnuit – cu o coadă
lungă şi şerpuită şi coarne răsucite de berbec.
Corpul îi era acoperit de o blană neagră şi deasă
şi le-am văzut pe vrăjitoarele din sabat
întinzându-se spre flăcări, nerăbdătoare să-l
atingă şi să-l mângâie pe suveranul
Întunericului.
— Cum te-ai simţit? M-a întrebat Thorne,
aţâţată. Erai emoţionată sau ţi-a fost puţin frică?
Mie sigur mi-ar fi fost! Tu spui acum că nu ţi-e
frică de nimic, dar atunci erai tânără – n-aveai
mai mult de şaptesprezece ani – şi te pregăteai
să-l ataci pe Diavol, sub ochii unui clan vrăjmaş.
— Sigur că eram emoţionată, fetiţo, dar eram şi
furioasă. Dacă exista vreo frică în mine, era
într-atât de adânc îngropată sub celelalte
sentimente, încât n-o mai simţeam. Ştiam că
Diavolul n-o să rămână prea mult între flăcări.
Trebuia să dau lovitura imediat! Aşa că mi-am
părăsit ascunzătoarea dintre copaci şi am
început să alerg spre foc. Am ieşit la lumină, cu
un cuţit în fiecare mână şi un al treilea ţinut
strâns între dinţi. Îl uram pe Diavol şi eram gata
să mor, fie pulverizată de puterea lui, fie sfâşiată
în bucăţele de vrăjitoarele Deane.
Aşa că mi-am aruncat voinţa înainte. Cu toate
că aveam puterea de a-l ţine la distanţă, de data
asta am procedat invers: l-am silit să stea pe loc.
Am trecut în fugă printre vrăjitoarele de la
marginea adunării. Pe măsură ce gloata se
îndesea, am început să le împing pe vrăjitoare
din calea mea cu umerii şi coatele, iar atunci mai
multe feţe surprinse şi mânioase s-au întors spre
mine. În cele din urmă, am ajuns în dreptul celor
din sabat şi am aruncat primul pumnal. L-a
nimerit pe Diavol în piept, unde s-a înfipt până la
mâner. L-am auzit scoţând un ţipăt prelung şi
asurzitor. Îi provocasem ceva suferinţă, iar
urletul lui de durere era muzică pentru urechile
mele. Diavolul a reuşit să se răsucească printre
flăcări, aşa că următoarele două lame nu şi-au
găsit ţintele aşa cum intenţionasem; dar, chiar
şi-aşa, i-au străpuns adânc carnea.
Pentru câteva clipe, a privit drept spre mine, cu
pupilele ca două crăpături roşii verticale. Nu mai
aveam cu ce să mă apăr împotriva puterilor pe
care le putea invoca el. Mai rău, din acel moment
în colo, eram sigură că avea să mă caute după
moartea mea, ca să-mi supună sufletul la
chinuri veşnice. Aşa că l-am silit să se
îndepărteze. Oare va pleca? M-am întrebat. Sau
mai întâi mă va distruge? Numai că el a dispărut
doar, luând cu sine şi flăcările, astfel încât am
rămas cufundate într-o beznă totală. Înţelegerea
fusese respectată. Eu îi purtasem copilul în
pântec, aşa că el nu putea să mai rămână în
prezenţa mea; nu împotriva voinţei mele.
Peste tot, s-a stârnit tulburare: ţipete de mânie
şi de frică, vrăjitoare alergând care încotro. M-am
strecurat prin întuneric şi am luat-o la picior.
Ştiam sigur că-şi vor trimite asasinele după
mine. Asta însemna că eram nevoită să le ucid,
altfel aveam să fiu ucisă.
M-am grăbit spre nord, trecând de dealul
Pendle, apoi am cotit spre vest, spre îndepărtata
mare, continuând să alerg. Ştiam cu exactitate
încotro mă îndrept, fiindcă-mi plănuisem fuga cu
mult înainte: aveam să fac popas în lunca de la
răsărit de estuarul fluviului Wyre. Mă învăluisem
cu o mantie care mă făcea invizibilă, cu ajutorul
magiei negre, dar ştiam că nu e îndeajuns de
puternică încât să mă ascundă de toate
vrăjitoarele care mă urmăreau. Unele dintre ele
au un talent special care le permite să vadă
printr-o asemenea mantie, aşa că trebuia să mă
lupt într-un loc care să-mi ofere avantaje.
Acolo sunt trei sate înşiruite, aproximativ în
linie, pe direcţia nord-sud, şi unite de o cărare
strâmtă, care uneori devine impracticabilă din
cauza fluxului. Sunt înconjurate din toate părţile
de mlaştini şi de muşchi îmbibat cu apă. Mareea
scaldă ţărmul şi fluviul are smârcuri întinse cu
apă sărată, iar la nord-vest de Staumin, imediat
la malul mării, se înalţă Arm Hill, o moviliţă de
pământ ridicată mult deasupra smocurilor de
iarbă şi a înşelătoarelor canale de-a lungul
cărora goneşte fluxul, prinzându-i pe cei
neatenţi.
 Pe de-o parte e fluviul; pe cealaltă, smârcurile
sărate, aşa că nimeni nu poate să traverseze fără
să nu fie văzut. Şi cine se aventurează acolo
îndură mari suferinţe, însă eu am strâns din
dinţi, am traversat şi mi-am aşteptat
urmăritoarele, ştiind că nu va fi doar una.
Crima comisă de mine împotriva clanului Deane
era cumplită. Dacă m-ar fi prins, aş fi avut parte
de o moarte lentă şi chinuitoare.
Cea dintâi dintre vrăjmaşele mele a apărut în
vremea amurgului, croindu-şi cu încetineală
drumul printre ierburile mlaştinii. Ca vrăjitoare,
am multe abilităţi şi talente. Unul s-a dovedit
atunci foarte folositor. E un dar pe care-l avem
amândouă, Thorne. Când se apropie un vrăjmaş,
noi ştim îndată câte parale face, câtă forţă şi
pricepere are în luptă. Vrăjitoarea care traversa
mlaştina spre mine era pricepută, dar nu era cea
mai bună. Fără îndoială că ştia ca nimeni alta să
ia urma cuiva, ceea ce, de asemenea, îi permitea
să pătrundă prin mantia creată de magia mea
neagră, şi să ajungă prima la mine.
Am aşteptat până a ajuns aproape, după care
m-am arătat. Stăteam în picioare, pe moviliţa
aia, profilată clar pe roşeaţa din ce în ce mai
decolorată a cerului de seară. Ea a dat fuga spre
mine, ţinând un pumnal în fiecare mână. Nu s-a
gândit să alerge în zigzag; n-a făcut nici cea mai
mică încercare de a-mi îngreuna ţintitul. Acum
eram doar noi două. Una dintre noi trebuia să
moară. Aşa că mi-am scos de la cingătoare
pumnalul preferat pentru aruncări şi l-am
repezit în ea. S-a auzit un mic gâlgâit, după care
vrăjitoarea s-a prăbuşit în genunchi şi a căzut cu
faţa în jos în ierburile smârcului.
Da, fetiţo, ea a fost prima fiinţă omenească pe
care am omorât-o în viaţa mea şi atunci am
simţit în piept un junghi. Dar mi-a trecut repede,
fiindcă m-am concentrat asupra propriei
supravieţuiri. I-am ascuns cadavrul sub nişte
smocuri de iarbă, împingând-o în jos, în nămol.
Nu i-am luat inima. Ne înfruntaserăm în luptă,
iar ea pierduse în mod onorabil. Într-o noapte,
vrăjitoarea aia se va întoarce din morţi, bântuind
prin smârcuri în căutarea prăzii. Şi, cum nu mai
însemna un pericol pentru mine, n-aveam de ce
să-i refuz acest drept.
— Dacă mor înaintea ta, mi-a zis Thorne,
promite-mi că o să-mi iei inima. Prefer să mă duc
direct în Tărâmul Întunericului. Nu vreau să
zăbovesc ca o vrăjitoare moartă, târşâind prin
râpă şi aşteptând să mă descompun bucată cu
bucată.
Am clătinat aprobator din cap.
— Dacă asta ţi-e dorinţa, nu te refuz. Dar, dacă
mor eu prima, lasă-mi inima neatinsă. Prefer să
vânez prin râpă, decât să îndur chinuri veşnice
în Întuneric, la mâna Diavolului. Dacă nu-l
nimicim, într-o zi el o să mă aştepte… ca şi pe
tine, Thorne. Eşti sigură că nu vrei să te mai
gândeşti?
Thorne a scuturat din cap.
— Găsim noi o cale să-l distrugem, după care o
să putem merge fără grijă în Întuneric, unde ne e
locul. Şi într-o zi eu voi renaşte într-un alt trup:
voi deveni iar o vrăjitoare asasină şi voi încerca
să fac mai mult decât ce-am înfăptuit în viaţa
asta!
I-am zâmbit. Vrăjitoarele nu se întorceau numai
în chip de creaturi moarte, vampirice; uneori, ele
se puteau reîncarna în trupuri cu totul noi,
trăind a doua viaţă, sau poate chiar a treia.
— Acum, încheie-ţi povestea, te rog, a insistat
Thorne. Au mai trimis şi alte vrăjitoare după tine,
nu?
Am încuviinţat.
— Da. Am aşteptat aproape trei zile până când
următoarele au dat de mine. Erau două şi au
sosit împreună. Ne-am luptat până la apus. Îmi
amintesc cum soarele colora fluviul în roşu:
arăta de parcă ar fi fost plin de sânge, nu de apă.
Eram tânără, puternică şi iute, dar ele erau călite
în astfel de lupte şi cunoşteau şiretlicuri pe care
eu nici măcar nu mi le închipuisem, darămite să
le fi întâlnit. M-au rănit serios, iar cicatricele
rănilor din ziua aia îmi însemnează trupul şi
astăzi; dar am avut multe de învăţat atunci.
Încleştarea a durat mai mult de o oră şi a fost
foarte strânsă, dar până la urmă le-am biruit, iar
trupurile lor s-au cufundat în mlaştină.
 Au trecut aproape trei săptămâni până să pot să
o iau din loc, dar în tot acel răstimp n-au mai
trimis pe nimeni să le răzbune. Urmele se
şterseseră şi era puţin probabil să mă fi ţinut
cineva minte din noaptea aia când îl
înjunghiasem pe Diavol.
— Până în ziua de azi, clanul Deane nu ştie că tu
ai fost, aşa e? M-a întrebat Deane.
— Aşa e, fetiţo: tu eşti singura care a auzit
povestea asta din gura mea. Şi să sperăm că nici
nu vor afla, fiindcă altfel zilele mele de vrăjitoare
asasină ar ajunge la capăt. Aş fi hăituită de tot
clanul. Ele nu m-ar uita niciodată.
CAPITOLUL 08
CE TE DOARE, AGNES?
O vrăjitoare asasină umblă singură, de nevoie.
Aliaţii pe care şi-i face sunt puţini la număr;
De aceea, ei sunt mereu la mare preţ, şi
pierderea amarnic li se simte.

În scurt timp, Thorne a adormit lângă foc. Nici

urmă de surorile lamia. Se duseseră în partea
subterană a turnului: în ce scop, n-aveam cum
să ghicesc. Aşa că am urcat treptele, până la
creneluri. Luna nu se zărea deloc şi vântul se
înteţea; nori grei zburau pe cer dinspre apus. Am
scrutat cu privirea mea de vrăjitoare prin
întuneric, dincolo de luminiş, către cercul
copacilor din Codrul Corbilor.
Puteam să văd ciorile care cârâiau şi am zărit
chiar şi un viezure scormonind prin apropierea
vizuinii lui, dar în rest, nimic nu se clintea. Am
adulmecat de trei ori, ca să fiu sigură, dar nu era
nicio primejdie.
Mi se părea ciudat. M-aş fi aşteptat să descopăr
măcar un vrăjmaş iscodind pe-acolo.
Mulţumită, am traversat din nou crenelurile şi
am început să cobor treptele. Deodată, au
început să văd nişte luminiţe care pâlpâiau. M-a
cuprins ameţeala, iar sacul în care se afla capul
Diavolului s-a făcut brusc mai greu. Scara se
învârtea cu mine. Cât pe ce să cad cu faţa în jos;
am reuşit în cele din urmă să mă opresc în
genunchi. Totul s-a întunecat, iar inima a
început să-mi bubuie cu putere în piept. Am
respirat regulat, adânc, până când, în sfârşit,
vederea mi s-a limpezit.
După ce momentul de slăbiciune a trecut, m-am
ridicat cu grijă în picioare. Să fi fost oare de vină
efectele pe termen lung ale otrăvirii despre care
mă prevenise Agnes Sowerbutts? Dac-aş fi
suferit o astfel de criză în timpul luptei cu un
vrăjmaş, sigur aş fi fost omorâtă. Era cumplit să
fiu compromisă într-un asemenea fel. Mereu
avusesem foarte mare încredere în calităţile mele
şi în capacitatea de a birui orice potrivnic şi de a
domina orice situaţie. Dintr-odată, lumea se
schimba pentru mine. Nu mai deţineam
controlul în totalitate.
Zguduită, m-am aşezat la picioarele scării şi
m-am odihnit o vreme cu capul pe genunchi.
Probabil că am adormit, fiindcă următorul lucru
de care am fost conştientă a fost mişcarea
oglinzii în teaca ei. Până să deschid ochii, o
ţineam deja în mână.
În oglindă mi-a apărut chipul lui Agnes. Pentru
o clipă, am crezut că ea ghicise ce mi se
întâmplase şi că lua legătura cu mine ca să-mi
ofere un sfat. Dar apoi i-am văzut expresia
temătoare de pe faţă şi am ştiut că se întâmplă
ceva foarte rău. Îşi mişca buzele atât de repede,
încât am fost nevoită să mă concentrez ca să-i
descifrez cuvintele:
O aprigă bătălie s-a purtat la sud de Roughlee,
iar adepţii Diavolului au biruit. I-au invitat pe
kretch şi pe creatoarele lui să li se alăture în
Pendle şi foarte curând se vor uni ca să te
nimicească. S-ar putea ca nici măcar Turnul
Malkin să nu mai fie sigur. Fugi către nord, cât
mai poţi!
— Dar pe tine ce te doare, Agnes? Am întrebat-o,
cu blândeţe. Văd cum îţi tremură buzele de frică.
Vin după mine, Grimalkin. Pentru ce anume, nu
pot să-mi dau seama. Ori de câte ori încerc, cu
toată priceperea mea, oglinda se întunecă. E un
lucru foarte bine cunoscut că o vrăjitoare nu
poate să prevadă propria moarte. Am fost
mistuită de durere când s-a prăpădit bietul meu
soţ şi niciodată n-aş putea să mai fiu la fel de
fericită pe cât am fost cu el. Dar am ajuns să mă
obişnuiesc cu situaţia; cel puţin, mi-e cald şi
bine. Sper să mai am mulţi ani înaintea mea.
Încă nu sunt pregătită să mor.
— Ascultă, Agnes, părăseşte imediat căsuţa şi
îndreaptă-te spre turn. N-are importanţă cât de
greu înaintezi. Te voi găsi şi te voi duce la
adăpost, înăuntru.
E prea târziu! Prea târziu pentru mine! Le aud
deja bătându-mi în uşă. Afară sunt multe
vrăjitoare. Le aud urletele furioase! O să mor!
Dintr-odată, oglinda s-a întunecat. Agnes era în
mâinile vrăjmaşilor noştri, iar eu nu puteam să
fac absolut nimic ca s-o ajut. Dar aveam s-o
răzbun pe Agnes şi să le plătesc vrăjmaşilor
întreit tot ce aveau să-i facă ei.

În zori, pe creneluri, am povestit despre Agnes şi

despre ce aflasem. Începea să plouă, iar de data
asta, adulmecând, simţeam mirosul vrăjitoarelor
vrăjmaşe, pândind printre copaci.
— De ce s-or fi dus acasă la Agnes s-o atace? S-a
mirat Thorne.
— În ciuda faptului că-şi ţinea părerile pentru
ea, nu mă îndoiesc că vrăjitoarele din clanul
Deane ştiau deja foarte clar că Agnes nu-l
sprijinea pe Diavol. Deşi puteau să le atace mai
întâi pe cele care îşi susţineau făţiş cauza.
Bănuiesc că s-au folosit de o prezicătoare ca să
facă legătura dintre ea şi mine. E posibil să fi
aflat deja că noi am fost în vizită la Agnes acasă
şi că ea m-a ajutat. Dacă e aşa, atunci ştiu şi
despre tine.
Thorne mi-a răspuns ridicând din umeri.
— Oricum, era doar o problemă de timp până să
afle. Nu aveai cum să mă ţii ascunsă la infinit, cu
atât mai puţin de ochii vrăjitoarelor. Dar sigur nu
putem să facem ceva? A insistat ea. Îi datorăm
foarte multe lui Agnes. În ultimii patru ani, ea
mi-a fost ca o bunică… şi o prietenă adevărată.
Trebuie s-o ajutăm. Nu pot suporta gândul că e
singură şi înfricoşată, în mâinile vrăjmaşelor
neîndurătoare! Cum de poţi să stai aşa,
permiţând să se întâmple una ca asta?
Am scuturat din cap.
— Sunt prea multe. Şi e posibil ca ea să fi murit
deja. Îmi pare rău pentru Agnes – mi-a fost şi mie
o bună prietenă – dar principala noastră grijă e
să nu cadă capul Diavolului în ghearele lor.
— Dar şi Agnes e grija noastră! Îi datorăm
atâtea! Nu pot să cred că o s-o laşi să moară. Tu
eşti Grimalkin! Nu uita asta. Sau otrava căpătată
de la kretch te-a făcut să fii mai prejos decât
erai?
— Ai grijă ce spui! I-am poruncit. Da, îi suntem
datoare, dar avem o misiune mai importantă.
Ascultă-mă, căci altfel nu te mai pregătesc
de-acum încolo!
— Curând, va veni vremea când nu vei avea ce
să mă mai înveţi!
I-am zâmbit în batjocură, arătându-i dinţii.
Uneori, Thorne se înfuria într-atât, încât era pe
punctul de a exploda. Era în firea ei, însă trebuia
să înveţe ce e disciplina şi să i se amintească
unde îi e locul.
În acel moment, a atacat.
A ţâşnit ca un arc şi m-a lovit cu piciorul în
umărul stâng. I-am prins piciorul şi i l-am sucit,
trântind-o la podea. Dar într-o clipă a fost din
nou sus şi s-a aruncat asupra mea. Ne-am
rostogolit pe lespezile ude, Thorne luptând ca o
pisică sălbatică, zgâriind şi muşcând.
Am lăsat lupta să mai continue ceva timp, astfel
încât ea să-şi mai descarce din furie şi tensiune,
după care am pus capăt acestei prostii. I-am
înfipt adânc degetele în nări şi am tras-o în sus,
punând-o pe picioare. Fără să-i dau drumul, am
trântit-o cu putere de peretele turnului, aproape
de scară, lăsând-o fără aer în plămâni. I-am
întors capul, am căscat gura şi m-am pregătit s-o
muşc de gât. Nu aveam s-o rănesc prea rău, dar
puţină de durere ar fi învăţat-o minte.
În ultima clipă, ea a bătut în zid cu piciorul
stâng, de trei ori, repede. Era semnalul de
capitulare, aşa că i-am dat drumul. A rămas pe
loc, clătinându-se, palidă la faţă. Din nara
stângă îi curgea sânge amestecat cu muci. Dar,
ca de obicei, după o încăierare de felul ăsta, ochii
îi străluceau. Ne-am privit ţintă una pe cealaltă,
până când, după câteva secunde, colţurile gurii
i-au zvâcnit în sus, într-un zâmbet.
 I-am făcut un semn de încuviinţare şi m-am
aşezat din nou. Cele două lamia ne priveau,
uluite. Dar nu era de fapt nimic nou. Ne
luptaserăm aşa de multe ori: făcea parte din
pregătirea lui Thorne. Din când în când, trebuia
să-i arăt care-i era locul. Fiind atât de curajoasă,
fata asta îşi lua uneori nasul la purtare.
— Mă duc să văd ce se petrece, s-a oferit Wynde.
Şi, fără să mai aştepte răspuns, s-a avântat de pe
creneluri şi a zburat spre copaci. A dat de trei ori
roată turnului, după care a luat altitudine şi s-a
îndreptat spre sud, în direcţia satului Roughlee.
Am aşteptat în tăcere, în timp ce apa ne picura
din păr. După zece minute, când s-a întors
Wynde, veştile n-au fost deloc bune. A aterizat cu
graţie, după care a coborât în grabă treptele,
cocoţându-se pe cufăr, la adăpost de ploaie, şi
aşteptând să ne apropiem.
— Ce-ai văzut, soră? A întrebat-o Slake.
— Multe vrăjitoare îndreptându-se spre Codrul
Corbilor, toate ducând arme cu ele… dar au venit
doar ca să-şi găsească moartea, a declarat
Wynde, din ale cărei aripi apa se scursese şi
formase o băltoacă pe lespezi. Mi-am făcut deja
încălzirea, a adăugat ea.
Lăsându-mi privirea în jos, am observat că
labele din spate îi erau pătate cu sânge proaspăt,
iar apa scursă sub pieptul ei era roşiatică.
Omorâse deja cel puţin una dintre vrăjmaşele
noastre. Mă simţeam frustrată din cauza
faptului că nu puteam să omor eu însămi vreo
câteva. Mare noroc avea cu aripile…
— Crezi că au de gând să atace? Vor să urce prin
tunel? Şi-a dat cu părerea Thorne.
— În cazul ăsta, ar trebui mai întâi să ajungă la
intrare, i-a răspuns Wynde.
— Câteva poate că ar reuşi să între. Tufişurile
din jurul mormântului le-ar servi de paravan, am
zis eu. Dar am putea să apărăm tunelul cu
uşurinţă. Numai una dintre noi ar fi de-ajuns să
le oprească. Nu suntem în vreo primejdie
imediată.
— Atunci, eu o să cobor acolo chiar acum, a
hotărât Slake. Rămân până la apus, când va
trebui să vină cineva şi să mă înlocuiască.
Am înclinat din cap în semn că sunt de acord,
iar lamia a pornit spre cămară, începând să
coboare treptele sub turn.
— De-ar fi reuşit Agnes să ajungă până aici, a zis
Thorne. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu ea. Nu
mă pot împiedica să nu mă gândesc la ce i-or
face.

Cu puţin înainte de amiază, aveam să aflăm.

Stăteam pe creneluri şi priveam în jur, când o
haită de vreo douăzeci de vrăjitoare a ieşit agale
dintre copaci, îndreptându-se drept spre noi.
Wynde s-a pregătit să-şi ia zborul şi să
pornească la atac, însă eu i-am făcut semn să
mai aştepte puţin.
 — De ce să mai aştept? A vrut ea să afle,
fixându-mă cu ochii eu sălbatici.
— Pentru că o au cu ele pe Agnes, iar ea trăieşte
încă, i-am răspuns, arătându-i silueta din
spatele grupului care se apropia de turn.
Am aruncat o privire piezişă spre Thorne,
văzând-o cum face ochii mari, neliniştită de
cuvintele mele. Ştiam că indiferent ce urma să se
întâmple în continuare avea să fie de rău, iar noi
eram silite să privim.
Îi legaseră lui Agnes mâinile la spate şi îi
puseseră un laţ în jurul gâtului; un mag negru,
bărbos, care mergea înaintea ei, ţinea în mâini
celălalt capăt al funiei. M-aş fi aşteptat să văd
groază pe chipul lui Agnes, însă ea părea calmă.
Să fi fost oare conştientă de iminenţa propriei
morţi, şi din această cauză să se fi resemnat?
Sau spera că o să fie salvată, poate de lamia
înaripată?
Atenţia mi-a fost atrasă din nou spre mag. Am
adulmecat repede de trei ori. Imediat, am aflat o
mulţime de lucruri despre el. Era foarte puternic
în magia neagră, fiind conducătorul grupului
care-l crease pe kretch. Mai mult decât atât, era
un războinic priceput, cu o forţă în luptă atât de
mare, încât trebuia să fiu prudentă. Numai nu
neghiob ar fi subestimat un adversar ca el.
— Pe acela îl omor primul! A anunţat Wynde.
— Dac-aş avea aripile tale, aş face-o eu, chiar
acum! A şuierat Thorne.
 — Şşt! Le-am poruncit amândurora. Haideţi să
ascultăm ce are de spus.
Au înaintat până la marginea şanţului de
apărare, iar acolo s-au oprit. Imediat, magul şi-a
ridicat privirea spre noi şi ne-a spus care erau
pretenţiile lor cu o voce puternică, poruncitoare.
— Eu sunt Bowker, a strigat el, conducătorul
numit al slujitorilor Diavolului. Aveţi răgaz până
la apus să ne daţi ce ne aparţine. Dacă refuzaţi,
prima care va muri va fi prietena şi aliata
voastră, această vrăjitoare bătrână. Îi place prea
mult să se zgâiască în oglinzi! Iar moartea nu-i va
fi uşoară.
Terminând de vorbit, s-a întors şi a condus
grupul înapoi spre copaci, trăgând brutal de laţul
atârnat de gâtul bietei Agnes: gemetele ei de
durere se auzeau clar. Wynde a fâlfâit din aripi,
pregătindu-se să-şi ia zborul şi să atace.
— Nu! Am prevenit-o eu. Dacă-l ataci, o s-o
omoare imediat pe Agnes.
Lamia a scuturat din cap.
— Oricum o s-o omoare. De îndată ce vor ajunge
printre copaci, avantajul va fi de partea lor.
Trebuie să-i lovesc chiar acum, cât încă sunt pe
teren deschis!
Şi-a luat imediat avânt de pe creneluri, s-a
înălţat, după care s-a prăvălit spre grupul
vrăjitoarelor, atacându-le din spate. S-a auzit un
ţipăt de durere, iar Wynde s-a ridicat din nou
spre cer. O luase cu ea pe una dintre vrăjitoarele
vrăjmaşe, căreia, după ce s-a înălţat mult
deasupra copacilor din jur, i-a dat drumul. Dacă
victima ei era deja moartă sau nu, mi-a fost cu
neputinţă să-mi dau seama; oricum, când trupul
vrăjitoarei a izbit pământul cu o bubuitură
puternică, nu s-a mai auzit alt ţipăt.
Atacul lui Wynde fusese unul nesăbuit. Până
acum, magul ar fi putut să-i taie deja beregata
lui Agnes. Desigur, astfel de creaturi sălbatice îşi
au legile lor, iar Bowker ştia cu siguranţă că
lamia nu avea niciun fel de consideraţie faţă de
Agnes, chiar dacă aceasta îmi salvase viaţa nu cu
mult timp în urmă.
Lamia a mai ucis de două ori înainte ca grupul
să ajungă la adăpostul copacilor. Pierzând
avantajul zborului, Wynde s-a întors la noi şi a
aterizat pe creneluri.
— De ce nu l-ai atacat pe mag? Am luat-o eu la
rost. Dacă el ar fi fost mort, ai fi putut s-o aduci
pe Agnes aici.
Lamia m-a privit cu ochii ei somnoroşi. Avea
sânge pe buze şi cruzime în privire.
— Magul avea o armă… una pe care n-am mai
întâlnit-o până acum. Ţinea în pumn craniul
unui rozător mic şi, atunci când l-a îndreptat
spre mine, mi-a afectat echilibrul şi a fost cât pe
ce să mă prăbuşesc la pământ ca un pietroi. Nu
puteam să mă apropii de el, fără riscul de a
cădea.
Am clătinat din cap în semn de încuviinţare, dar
fără să mai spun ceva. Răul fusese făcut. Ce preţ
avea să plătească Agnes Sowerbutts, era cu
neputinţă de spus. În orice caz, mă aşteptam ca
ei s-o omoare.
La amurg, au început să se audă urletele.
CAPITOLUL 09
ȘI EA E LAȘĂ?
O vrăjitoare nu trebuie să se teamă de propria
moarte.
Nu este decât apusul unui soare şi făgăduinţa
Întunericului, adevăratul nostru cămin.

O torturau pe Agnes, iar eu nu puteam să fac

nimic ca s-o ajut. Thorne şi-a astupat urechile şi
a început să se vaiete.
— Biata Agnes! A exclamat ea. Ce-o fi făcut, ca
să merite una ca asta?
— Nimic, fetiţo. Dar nu eşti obligată să asculţi.
Du-te jos în tuneluri şi înlocuieşte-o pe Slake din
postul ei de pază. Eu voi veni să te schimb la
scurt timp după ivirea zorilor.
Mi-am petrecut restul nopţii veghind pe
creneluri, împreună cu cele două surori lamia,
Wynde râcâind într-una lespezile cu ghearele, de
frustrare. Imediat după sosirea zorilor, ţipetele
au încetat. Apoi, au azvârlit dintre copaci un
trup, care a căzut la marginea luminişului. Chiar
şi de la distanţa asta, puteam să văd că era al lui
Agnes.
— Mă duc s-o iau, a anunţat Wynde.
 — Ai grijă… ar putea să fie o capcană! Am
prevenit-o, dorindu-mi în acelaşi timp să fi putut
face şi eu ceva: orice, numai să nu rămân aşa,
spectatoare.
Dorinţa de a lupta şi de a o răzbuna pe Agnes
îmi dădea mâncărimi în tot corpul. Dar era foarte
probabil ca vrăjmaşii noştri să pândească
imediat dincolo de linia copacilor. Dacă magul
şi-ar fi folosit arma sub formă de craniu şi ar fi
făcut-o pe Wynde să se prăbuşească, în câteva
clipe ne-ar fi înconjurat cu zecile.
Dar, cu obişnuita ei impetuozitate, lamia s-a
năpustit în jos de pe creneluri şi a înhăţat trupul.
Apoi s-a înălţat şi a zburat spre noi şi mi l-a
aşternut cu blândeţe la picioare.
Agnes era moartă, cu ochii larg căscaţi şi
privirea fixă. Hainele îi erau zdrenţuite şi cel care
o torturase îi lăsase urme pe sărmanul ei trup
bătrân.
— Inima nu i-au luat-o, a remarcat Wynde. Aş
putea s-o duc până în râpă. Asta şi-ar fi dorit?
Nu ştiam ce şi-ar fi dorit Agnes, pentru că nu
vorbiserăm niciodată despre asta. Vânătoarea
din Râpa Vrăjitoarelor, din punctul de vedere al
unei vrăjitoare moarte, poate fi atrăgătoare
pentru unele dintre ele. Altele, cum e cazul lui
Thorne, consideră că e ceva dezgustător şi
preferă să se ducă direct în Întuneric. Nu eram
sigură, dar trebuia luată o hotărâre, aşa că am
optat pentru râpă. Speram că am făcut ce
trebuia.
— Da, te rog, du-i trupul acolo şi îngroapă-l
aproape de mijloc. Fă o groapă mai puţin adâncă
şi acoper-o cu frunze.
Din câteva bătăi puternice de aripi, Wynde a
urcat deasupra turnului într-o spirală lentă, iar
apoi s-a îndreptat spre nord, în direcţia Râpei
Vrăjitoarelor, o pată întunecată pe cerul cenuşiu,
dispărând încet, încet, în depărtare. Cam într-o
oră, s-a întors şi m-a anunţat că a îngropat-o pe
Agnes lângă un stejar mare, chiar în inima râpei.
I-am mulţumit, după care am coborât în
tuneluri, ca să veghez în locul lui Thorne.
— Au omorât-o pe Agnes, i-am spus, cu toată
blândeţea de care eram capabilă. Bine măcar că
acum e la adăpost de ce i-ar putea face vrăjmaşii
noştri.
Thorne n-a zis nimic. A înclinat doar capul, însă
când a trecut pe lângă mine, ca să se întoarcă în
turn, am văzut că avea ochii plini de lacrimi.
Pe urmă, am petrecut o zi foarte lungă stând
acolo. Timpul trecea cu mare încetineală. La un
moment dat, m-am hazardat tocmai până la
micul lac care fusese păzit odinioară de spectru.
Nu erau semne că vrăjmaşii ar fi trecut pe acolo.
Poate că-şi dăduseră seama cât de uşor ne va fi
să apărăm turnul. Puteam să-i omorâm pe mulţi
dintre ei într-un spaţiu închis cum era acesta.
Chiar şi pentru kretch tunelul era mult prea
strâmt ca să poată încăpea în el.
 Cu toate astea, nu puteam să rămânem acolo,
sub asediu, la nesfârşit. La un moment dat, tot
trebuia să evadăm din închisoarea noastră şi să
pornim la luptă împotriva vrăjmaşilor.
Încă o dată, întorcându-mă la temniţe, m-am
oprit sub spânzurătoarea vrăjitoarelor lamia şi
m-am întrebat care-i era scopul, hotărându-mă
s-o întreb pe una dintre ele, când avea să se
ivească momentul prielnic.
În scurt timp, Slake a coborât ca să-mi ia locul,
iar eu am urcat din nou în turn. Nu aveam poftă
de mâncare, dar am înfulecat câteva felii de
friptură rece, ca să-mi menţin forţele, înainte de
a urca iarăşi pe creneluri.
O lună în descreştere scălda luminişul cu razele
ei argintii. Totul părea liniştit, dar am adulmecat
încă vreo douăzeci de vrăjitoare, pândind printre
copaci; îl luaseră şi pe kretch cu ele. Bowker,
magul, era şi el acolo, şi după puţin timp a ieşit
în luminiş şi şi-a ridicat privirea spre noi. Mi-am
dat seama că s-a oprit la doar şase paşi de
marginea pădurii. De acolo, putea să-şi
redobândească repede protecţia, înainte ca
Wynde să ajungă la el.
— Se spunea că ai fi vitează, Grimalkin! Se
spunea că ai fi cea mai mare vrăjitoare asasină
din câte au trăit vreodată! A strigat el, iar vocea
lui batjocoritoare s-a răspândit cu ecouri prin tot
luminişul. Dar cum ar putea să fie aşa, când tu
te ascunzi, tremurând de frică, în spatele
zidurilor ălora? Eşti o laşă şi nu îndrăzneşti să vii
în faţa cuiva despre care ştii că e mai puternic
decât tine. Priveşte! Iată moartea ta!
L-am văzut atunci pe kretch sărind în luminiş,
ca un lup gigantic, cu fălcile larg căscate, cu
blana ca o umbră întunecată pe iarba luminată
de lună. Părea chiar mai mare şi mai puternic
decât ultima dată când îl înfruntasem. S-a oprit
aproape de şanţul de apărare şi s-a ridicat pe
puternicele lui labe din spate. Apoi, laba lui
stângă s-a întins spre o punguţă de pe umăr şi a
scos de-acolo un pumnal lung, cu lama subţire.
Acum nu mai semăna a lup: cum stătea aşa,
ridicat, cu dinţii sclipind şi cu pumnalul în
mână, arăta demonic, ca o creatură de coşmar.
Şi deodată, spre uimirea mea completă, a vorbit.
Nu mă aşteptam ca maleficii săi creatori să-i
dăruiască şi harul vorbirii.
— Vino să te întreci cu mine aici, pe iarbă, dacă
îndrăzneşti, Grimalkin! A strigat fiara, cu o voce
ca un mârâit gros, aproape un huruit. Hai să
dansăm amândoi, lamă contra lamă. Vino să
dansezi cu mine dansul morţii!
— Într-o zi, o să te omor, am strigat spre el. Dar
acum nu e momentul. Am alte lucruri mai
importante în vedere!
Am ridicat sacul spre ei.
— Priviţi capul stăpânului vostru! În fiecare
noapte stăm de vorbă! În fiecare noapte îl învăţ ce
înseamnă durerea. Şi, din cauza insolenţei
voastre, chinurile lui vor spori întreit în noaptea
asta!
La auzul vorbelor mele, un geamăt colectiv s-a
înălţat din gâtlejurile vrăjitoarelor ascunse prin
pădure.
— Dar vrăjitoarea înaripată de lângă tine? A
întrebat fiara, mârâind în timp ce scotea un alt
pumnal. Şi ea e laşă? A omorât pe multe dintre
noi, înhăţându-le din zbor, profitând de aripile
ei. Dar îndrăzneşte ea să mă înfrunte pe mine în
luptă?
De lângă mine, Wynde a scos un mârâit furios şi
şi-a fluturat aripile.
— Nu-l asculta, am sfătuit-o încet. Trebuie să ne
păstrăm forțele pentru momentul potrivit.
— Cuvintele lui nu trebuie să rămână fără
răspuns, a şuierat lamia.
— Asta şi sunt: doar cuvinte, am replicat, la fel
de încet. Nu-l asculta. Creatura asta încearcă
doar să ne provoace, să ne atragă într-un atac
pripit. „Laşitate” şi „curaj” nu sunt decât
etichete: cuvinte inventate de oameni nesăbuiţi
ca să-şi aţâţe orgoliile şi să-şi denigreze
adversarii. În bătălie, trebuie să fim reci,
detaşate şi disciplinate. Aşa procedează
asasinele şi aşa te sfătuiesc să faci şi tu. Când va
veni momentul, îl vei ucide pe kretch. Îi vei bea
sângele, iar eu îi voi lua oasele degetelor mari, ca
să le port la gât.
— Te rog, Grimalkin, dă-mi mie unul dintre
oase! M-a implorat Thorne.
— Vom vedea, fetiţo, i-am răspuns, cu un
zâmbet aspru. Vei primi ceea ce meriţi.
— Şuşotiţi între voi ca nevolnicele! A strigat
furiosul kretch, îndreptându-şi armele spre noi.
Nu sunteţi decât nişte femei plăpânde, care nu
merită numele de „vrăjitoare”.
— Ţi-l ucid eu pe monstrul ăsta, Grimalkin! A
şuierat Wynde.
— Nu risca, am prevenit-o din nou. E foarte
rapid şi puternic, iar ghearele lui conţin o otravă
mortală. Mai mult de-atât, oasele îi sunt tari ca o
platoşă. Capul îi e foarte bine apărat.
Dar, deodată, până să mai apuc eu să spun
ceva, Wynde s-a avântat de pe creneluri şi a
început să dea roată luminişului, cu bătăi
puternice şi regulate de aripi. Când s-a apropiat
de locul în care se oprise magul, s-a înclinat şi
s-a repezit spre el, cu ghearele întinse. Am crezut
că el o să-şi folosească împotriva ei misterioasa
armă, dar în schimb, s-a retras la adăpostul
copacilor, aşa că Wynde a făcut cale-ntoarsă,
înălţându-se şi pregătindu-se să-l atace pe
kretch. Mi-am dat seama că ea nu voise decât
să-l mâne pe Bowker afară din luminiş, ca să se
poată ocupa de creatură fără vreun alt amestec.
L-am văzut pe kretch aşteptând-o pe vrăjitoarea
lamia, privind în sus spre ea, cu pumnalele
pregătite. Între timp, Wynde ajunsese atât de
sus, încât se vedea ca un punctuleţ. Dintr-odată,
s-a prăvălit ca o piatră, drept spre vrăjmaşul ei,
totul petrecându-se cu mare iuţeală: am văzut
lamele fulgerând şi pe lamia lovind cu ghearele,
smocuri de blană şi pene zburând peste tot.
Apoi, aripile lui Wynde s-au desfăcut şi iat-o
îndepărtându-se în zbor, luând din nou înălţime.
Am zărit două zgârieturi vineţii pe fruntea
bestiei, deasupra ochilor. Lamia îi crestase pielea
şi-i dăduse sângele, dar eu ştiam că ţeasta de
sub blană era foarte dură. Mi-am amintit cum
deviase pumnalul aruncat de mine. Îl azvârlisem
cu destulă precizie şi forţă ca să pătrundă
într-un craniu omenesc şi să se înfigă în creier
până la mâner. Însă oasele tari ale acestui kretch
îl respinseseră la fel de uşor pe cât ar fi făcut-o
un coif de curând făurit, abia luat de pe nicovala
unui maestru fierar. De asemenea, creatura avea
şi puterea de a se reface foarte repede. Wynde ar
fi trebuit să-l omoare, după care să-l taie în
bucăţi… şi, poate, să-i mănânce imediat inima,
ca să-l împiedice să se regenereze.
Mi-am ridicat privirea spre lamia care tocmai
plonja din nou spre kretch. Îşi pierduse vreo
câteva pene în acel dintâi atac, dar ştiam că
partea inferioară a trupului îi era bine protejată
de solzi. În bătălia din Pendle, până şi pumnalele
mele se dovediseră neputincioase, cu toate că
măiestria mea în făurirea armelor putea fi
întrecută numai de unul dintre Vechii Zei,
anume de Hefaistos. Armele deţinute de kretch
n-ar fi putut să-i taie pântecul lui Wynde. Ar fi
trebuit să caute un loc mai vulnerabil, ca, de
exemplu, gâtul. Dar la o astfel de ţintă era greu
de ajuns, iar creatura ar fi fost nevoită să rişte şi
să se expună.
De data asta, atacul lui Wynde a fost mai lent,
ea alegând să se abată spre kretch dintr-un
unghi cu mult mai puţin abrupt; poate, undeva
aproape de patruzeci şi cinci de grade. Am
observat imediat că-i ţintea pântecul. Bestia şi-a
dat şi ea seama şi s-a lăsat în patru labe, după
care s-a răsucit într-o parte. N-a reuşi să se
ferească de tot, fiindcă lamia i-a răzuit coastele
cu ghearele, săpându-i cinci răni lungi, vineţii.
Dar, oricum, nu erau grave, aşa că fiara era din
nou pe picioare, aşteptând, cu pumnalele
pregătite. Deocamdată, niciunul dintre
combatanţi nu suferise vreo vătămare serioasă.
Eram foarte îngrijorată pentru Wynde. Ceea ce
încerca ea era foarte riscant. Aş fi vrut să mă fi
putut alătura luptei, dar mi-ar fi luat prea mult
timp să cobor de pe zidurile turnului şi doar
moartea mă putea aştepta acolo. Datoria mea era
să ţin capul Diavolului la loc sigur, nu să mă
sacrific fără rost.
Următorul atac lansat de lamia a fost aproape
identic cu cel dinainte. Ceea ce a însemnat o
greşeală, deoarece teribilul kretch era pregătit.
S-a lăsat şi de data asta în patru labe, dar când
Wynde a încercat să-l atace cu ghearele, el s-a
ridicat şi s-a întins spre gâtul ei cu pumnalul din
mâna stângă.
Wynde a dat impresia că şovăie, parcă nesigură
pe ce avea de făcut. Apoi, s-a scuturat şi s-a
îndepărtat din nou în zbor. Ascensiunea ei era
acum cam greoaie.
— E rănită! A exclamat Thorne. E tăiată rău.
Thorne avea dreptate. Puteam să vedem sângele
picurându-i din aripi şi pătând iarba. M-am
gândit că s-ar putea întoarce pe creneluri. Numai
că, la fel ca şi Thorne, lui Wynde îi plăcea foarte
mult să rişte, aşa că a atacat imediat încă o dată.
De data asta, a lovit ca să ucidă. În loc să
acţioneze la repezeală şi apoi să se îndepărteze în
zbor, spre un adăpost sigur, ea s-a ciocnit de
kretch cu forţă şi a început să spintece şi să
sfâşie cu ghearele, într-o luptă corp la corp.
Prinsese creatura cu mâna dreaptă şi o ţinea
aproape, lovind iar şi iar cu stânga. Dar şi
creatura riposta şi-i vedeam sclipirile lamelor în
lumina lunii, ambele însângerate, în timp ce i le
tot înfigea vrăjitoarei lamia în trup. Pene pătate
de sânge zburau peste tot în jurul lor şi m-am
îngrozit, dându-mi seama că lamia suferea
cumplit.
De ce nu-i dădea drumul adversarului ca să
scape cât încă mai avea forţă pentru asta? Era
mai bine să se retragă şi să rămână în viaţă, ca
să-şi continue lupta în altă zi. Unele înfrângeri
sunt doar temporare. Izbânda finală e cea care
contează.
Dar deodată magul bărbos, Bowker, a ieşit
dintre copaci, alergând spre combatanţi, şi când
a ajuns la şase paşi de ei şi-a îndreptat arma, de
forma craniului unui rozător, spre lamia. Am
văzut aerul pâlpâind şi pe Wynde
cutremurându-se.
Acum era prea târziu ca ea să mai zboare spre
adăpost. Creatura a tras-o în jos, pe iarbă; una
dintre aripi era îndoită într-un unghi nefiresc şi
mi-am dat seama că acum era mai presus de
puterile ei să-şi ia zborul, chiar dacă ar fi vrut
acest lucru. S-a mai zbătut o vreme şi am avut
senzaţia că l-a zăpăcit pe moment pe kretch şi că
el se temea de dinţii şi de ghearele ei.
Atunci, însă, o ceată de vrăjitoare s-a repezit din
pădure spre locul încăierării, cu ţipete de
încântare şi cuţitele pregătite să lovească. Aveau
cu ele prăjini lungi, de care-şi legaseră lamele cu
frânghii, şi s-au folosit de ele mai întâi,
împungând o dată, şi încă o dată, în locurile
vulnerabile ale bietei lamia, în timp ce ea se
zbătea în ghearele fiorosului kretch.
Erau vrăjitoare din clanul Deane. Le-am
adulmecat repede numele: Lisa Dugdale, Jenny
Croston şi Maggie Lunt. N-aveam să le uit
niciodată. Cât de curând, aveam să le fac să-şi
plătească faptele cu propriile vieţi.
Wynde s-a cutremurat iar şi iar, însă, vitează
cum era, n-a scos nici măcar un sunet, cu toate
suferinţele prin care trecea. Eu şi Thorne
urmăream în tăcere scena, de pe creneluri.
Gândul mi-a zburat la Slake, care păzea
tunelurile, fără să ştie ce păţea Wynde. Mare
noroc că nu era martoră la asta: sigur s-ar fi
repezit în ajutorul surorii ei, pierzându-şi şi ea
viaţa.
Vrăjitoarele ajunseseră acum aproape, iar
prăjinile cu lame în vârf nu mai erau necesare,
fiindcă lamia nu mai mişca; era deja moartă.
Numai că ele n-au vrut să rişte şi au continuat
să-i spintece trupul. După câteva clipe, mi-am
dat seama şi de ce.
L-am văzut pe kretch ridicându-se. Labele lui
din faţă nu mai mânuiau acum pumnale, ci erau
roşii de sânge. În cea stângă, ţinea inima încă
pulsând a lui Wynde. Sub ochii mei, a rupt-o în
două şi a început s-o mănânce, în timp ce
sângele îi mânjea dinţii şi i se scurgea printre
fălcile căscate.
CAPITOLUL 10
SPIRITUL EI TRĂIEȘTE
Unele îi venerează pe zeii Întunericului;
Altele slujesc Lumina;
Eu, însă, sunt pe cont propriu.
Eu sunt Grimalkin.

Am urmărit totul în tăcere, neputincioasă, chiar

dacă furia începea să se acumuleze în mine.
Bestia se asigurase că lamia nu se mai putea
întoarce. Pentru Wynde, nu mai exista viaţă de
apoi, ca vrăjitoare moartă. Fusese trimisă direct
pe Tărâmul Întunericului.
După ce a devorat inima vrăjitoarei lamia,
sinistrul kretch şi-a ridicat privirea spre noi şi a
strigat:
— Curând, asta o să-ţi fac şi ţie! Zilele îţi sunt
numărate. Inima ta îmi va aparţine, Grimalkin.
Iată soarta care-i aşteaptă pe duşmanii
stăpânului meu!
— Pentru ce-aţi făcut, o să vă ucid pe toţi! Am
urlat. Absolut toţi veţi muri de mâinile mele.
Puteţi să vă împrăştiaţi şi să fugiţi… dar eu vă voi
hăitui până la capătul lumii! O jur!
Creatura şi magul au început pur şi simplu să
râdă de spusele mele şi imediaţii s-au alăturat şi
vrăjitoarele, vacarmul de râsete gâlgâite şi
chiuituri amuzate răsunând prin tot luminişul.
Era timpul să le dau un răspuns pe care să-l
înţeleagă, aşa că m-am aplecat, am dezlegat
sacul şi am scos din el capul Diavolului. L-am
ridicat de coame, cu faţa spre ei, pe deasupra
crenelurilor.
— Acum, îl voi lovi pe cel pe care-l iubiţi mai
mult şi mai mult: pe cel pe care-l slujiţi cu toţii!
Iată ce preţ va plăti stăpânul vostru, pentru
faptele săvârşite de voi! Şi vă va socoti
răspunzători!
Am scos un pumnal şi l-am împlântat în ochiul
drept al Diavolului, răsucind lama cu sălbăticie.
 Capul nu avea cum să ţipe, pentru că avea în
gură mărul verde şi ţepii de trandafir. Dar, chiar
şi-aşa, s-a auzit un zbieret cumplit. Părea să se fi
înălţat de undeva de sub tălpile noastre. Apoi, o
voce bubuitoare s-a auzit din măruntaiele
pământului:
Mi-aţi înşelat aşteptările! Vai de voi toţi! O
veşnicie de chinuri îi aşteaptă pe cei care-mi
înşală aşteptările şi a doua oară! Ceea ce îndur
eu, fiecare dintre voi va îndura înmiit!
Pământul s-a cutremurat, turnul s-a zguduit şi
un fulger a spintecat cerul de la nord la sud,
bubuitul tunetului care s-a auzit apoi fiind atât
de puternic, încât a acoperit cu totul ţipetele de
oroare ale vrăjitoarelor de jos. Le vedeam gurile
căscate, ochii plini de groaza provocată de ceea
ce făcusem eu şi de ce spusese Diavolul. Alergau
în cerc, ca nişte găini fără cap, în timp ce un vânt
grozav izbea copacii, îndoindu-le şi
cutremurându-le crengile.
În cele din urmă, s-a aşternut liniştea, iar eu
le-am privit pe rând pe vrăjitoare, astfel încât
fiecare să-şi poată vedea în ochii mei moartea
care o aştepta.
— Plecaţi din locul ăsta! Cât mai departe! Am
urlat. Mâine-noapte, la ora asta, o să mă întorc
pe creneluri. Dacă vă văd sau doar vă adulmec
prezenţa prin pădurile dimprejur, îi scot
stăpânului vostru şi celălalt ochi! Am vorbit cât
se poate de clar?
 De jos nu mi-a răspuns nimeni. Toţi tăceau:
până şi bărbosul mag şi fiorosul kretch. Cu
capetele plecate, mi-au întors spatele şi s-au
îndreptat, încet, spre adăpostul copacilor.
Thorne mă privea cu ochi strălucitori.
— Le-ai învăţat minte! Asta le-a închis gurile! A
exclamat ea.
Am încuviinţat, mohorâtă.
— Da, dar pentru cât timp? Am întrebat.
Picături de sânge negru se prelingeau din orbita
mutilată. Am scuipat pe fruntea Diavolului,
după care am vârât din nou în sac oribilul cap.
— Dacă stau la distanţă mâine-noapte, plecăm
de-aici, am zis.
— Nu suntem mai la adăpost aici, decât oriunde
altundeva? S-a mirat Thorne.
— Nu asta e problema, fetiţo. Fără lamia
înaripată, care să vâneze pentru noi, în cele din
urmă am muri de foame. Şi nu numai atât:
vrăjmaşii noştri se vor aduna în număr din ce în
ce mai mare. Niciun asediu nu poate să dureze la
nesfârşit.
— Şi unde-o să mergem? S-a interesat ea,
strâmbându-se.
— Sunt mai multe posibilităţi, dar niciuna nu ne
oferă o poziţie la fel de bine apărată ca aici.
Lasă-mă să mă gândesc. Între timp, ar trebui să
coborâm şi să-i spunem lui Slake ce s-a ales de
sora ei.
Am intrat în cămară şi am coborât pe scara în
spirală până în frigul şi umezeala de sub turn.
Când am ajuns la temniţe, am simţit-o pe lamia.
Părăsise deja tunelurile.
Am găsit-o îngenuncheată la picioarele
spânzurătorii lamia. Animalele moarte atârnau
încă în lanţuri, dar sângele nu mai picura în
hârdăul acum plin până la buză. O singură torţă
pâlpâia pe peretele din apropiere. N-am simţit
vreo primejdie iminentă. Doar câţiva şobolani
mişunau prin întuneric.
Slake murmura ceva înţeles numai de ea şi se
legăna ritmic dintr-o parte în altă. La început,
am crezut că rosteşte un descântec sau că
intonează cine ştie ce incantaţie, însă
dintr-odată a părut să se înflăcăreze, ca şi cum
voia cu disperare să se facă auzită. Şi-a ridicat
braţele spre spânzurătoare şi s-a aplecat de trei
ori. Să fi fost vreo formă de adorare religioasă? Să
se fi rugat la zeul ei? Şi, dacă da, cine putea fi
acela?
I-am făcut un semn lui Thorne şi ne-am retras
amândouă în penumbra de dincolo de stâlpi.
— Las-o să facă tot ce trebuie. O să vorbim cu ea
când o să fie gata, i-am zis în şoaptă.
Peste câteva minute, Slake s-a aplecat adânc,
apoi s-a ridicat în picioare. Pe urmă, s-a întors
spre hârdăul cu sângele animalelor şi, scoţând
un ţipăt gutural, l-a ridicat până la buze şi a băut
din el. De trei ori a ţipat, după care, imediat, a
băut. La al treilea ţipăt, mi-am dat seama că
striga ceva… numele cuiva, poate.
După ce a golit hârdăul, l-a pus la loc la
picioarele spânzurătorii, s-a întors şi a venit spre
noi. Mi-am dat seama că, oricât de absorbită ar fi
fost de ritualul ei, ştiuse tot timpul că noi eram
acolo.
Slake s-a aplecat în faţa noastră, chiar dacă nu
la fel de adânc ca în faţa spânzurătorii. Partea
din faţă a rochiei îi era pătată de sângele scurs
din hârdău. Ciudat lucru, faţa îi era mai puţin
omenească decât ultima oară când o văzusem,
sus, pe creneluri. Ochii îi erau sălbatici, iar gura
ca o rană roşie, de parcă dinţii ei ascuţiţi ar fi
devorat-o pe dinăuntru.
— Îmi pare rău că trebuie să-ţi aduc veşti
proaste, i-am zis, cu toată delicateţea, dar sora ta
a murit vitejeşte, luptându-se cu acel kretch.
Nemiloasa creatură i-a mâncat inima.
Nici măcar o umbră de emoţie n-a trecut pe faţa
ei.
— Ştiu, a răspuns. Am simţit când a murit.
De-asta mă rugam.
— Cui te rugai? Am întrebat-o. Cărui zeu?
— Zeităţii tuturor vrăjitoarelor lamia, fireşte.
— Eu n-am auzit de o astfel de zeitate, am zis,
încruntându-mă.
— O numim Zenobia. Ea a fost cea dintâi:
străbuna noastră, a tuturor. Ai fost împreună cu
ea în Grecia. E mama lui Thomas Ward, ucenicul
Vraciului.
 — Dar ea a fost nimicită în lupta cu Ordeen! Am
zis.
Cu toate că n-am fost de faţă la întâmplare, Tom
Ward îmi povestise cum mama lui, în forma ei
înaripată, o prinsese pe Ordeen într-o încleştare
de moarte. Numai că, în timp ce se luptau,
adăpostul ei fusese mistuit de o coloană de
flăcări, iar ea fusese trimisă înapoi în Întuneric.
— Nu nimicită: spiritul ei trăieşte în continuare.
A vorbit cu noi. Mi-a dat indicaţii în timp ce mă
rugam.
Mi-am amintit atunci cât de apropiat fusese
Tom Ward de mama lui. Dacă ea vorbise cu
această lamia, atunci nu cumva luase legătura şi
cu el?
— Indicaţii… cu privire la ce? M-am interesat.
— Mi-a poruncit să rămân aici, chiar dacă sora
mea a murit, şi să apăr turnul împotriva
vrăjmaşilor noştri. Mai presus de orice, trebuie
să apăr cufărul, fiindcă el conţine informaţii care
l-ar putea ajuta pe fiul ei în încercarea sa de a-l
nimici pe Diavol.
— Dar ai cercetat deja cufărul şi ai citit cărţile.
Ce-ai aflat? Spune-mi şi eu o să transmit mai
departe.
— Nu e o cale dreaptă… departe de asta. Acum
multă vreme, Zenobia era în conflict cu Diavolul.
A încercat zadarnic să-l nimicească… dar cu
toate astea a izbutit să-l „priponească” prin
mijloacele magiei negre, limitându-i astfel
puterea. Iată care sunt condiţiile acestei
priponiri: dacă el îl va omorî personal pe Thomas
Ward, atunci va domni timp de o sută de ani
peste lumea noastră, după care va fi silit să se
retragă din nou în Întunericul din care a venit.
Dar dacă Diavolul îşi atrage serviciile unuia
dintre copiii lui pentru săvârşirea faptei – fiul sau
fiica unei vrăjitoare – atunci va putea domni
peste lumea noastră la nesfârşit. Şi mai există şi
un a treilea drum posibil: dacă reuşeşte să-l
convingă pe băiat să slujească Întunericului, în
acest caz, de asemenea, stăpânirea lui va dăinui
până la sfârşitul lumii.
Slake s-a oprit puţin, apoi a continuat.
— Dacă studiem modul în care i-a fost impusă
priponirea, e posibil să ne facem o idee despre
cum am putea să mergem mai departe: despre
cum ar putea fi nimicit, până la urmă, Diavolul.
Zenobia crede că fiul ei ar putea descoperi ceva
ce ei i-a scăpat. Ar putea să existe o portiţă pe
undeva, o fisură prin care se poate strecura ceva
nou şi foarte eficace.
Mai auzisem şi înainte despre priponiri, de la
Alice Deane. Slake îmi oferea confirmarea
faptului că mama lui Tom fusese răspunzătoare
pentru asta. Această limitare a puterilor
Diavolului era de o importanţă vitală: altfel, el
l-ar fi ucis pe Tom Ward în urmă cu mulţi ani.
Bănuiam că Diavolul încă spera să-l poată
converti pe băiat de partea Întunericului. Era
clar că ucenicul se îndrepta încetul cu încetul în
acea direcţie, fiind silit să-şi compromită
crezurile prin întrebuinţarea unui urcior cu
sânge şi alianţe cu vrăjitoarele. Dar mai bănuiam
şi că ura pe care o nutrea Diavolul pentru Tom şi
nevoia lui de răzbunare aveau să-l împingă să-l
ucidă pe băiat, de îndată ce ar fi fost eliberat.
— Dacă rămâi aici, în turn, cum o să
supravieţuieşti fără mâncare?
— Mă duc să vânez, a răspuns lamia. Eu şi sora
mea speram să învăţăm ce trebuie, apoi să
plecăm din acest refugiu sub înfăţişare
omenească şi să-i ducem ucenicului informaţiile.
Acum, totul s-a schimbat. Ceea ce căutăm e mai
presus de puterea noastră de înţelegere. Cât de
curând, băiatul va trebui să se întoarcă aici şi să
studieze el însuşi cărţile. În ceea ce mă priveşte,
a început deja procesul care mă va readuce la
starea sălbatică. Timp de câteva săptămâni, voi fi
nevoită să supravieţuiesc bând sângele şi
mâncând carnea şobolanilor, dar de îndată ce-mi
vor creşte din nou aripi, voi lua cerul cu asalt şi
voi vâna prăzi mai mari: la început, animale, dar
până la urmă şi pe cei care mi-au ucis sora.
Am clătinat din cap a încuviinţare.
— Dar poţi să aperi turnul de una singură?
— Va fi greu la început, dar o să reuşesc. Mai
târziu, imediat după ce-o să fiu pe deplin
transformată, nu vor mai îndrăzni să atace. Cât
despre kretch, el e prea mare ca să încapă în
tuneluri.
— Atunci, cred că e mai bine ca eu şi Thorne să
plecăm, cât mai putem. În plus, am adăugat, cu
un zâmbet aspru, eu nu-ţi împărtăşesc gustul
pentru şobolani.
Slake a încuviinţat, la rândul ei.
— Plecaţi imediat?
— Nu acum, ci mâine-noapte, pe vremea asta.
Mai întâi, o să mă duc pe creneluri, cu capul
Diavolului. Imediat după moartea surorii tale, ca
răzbunare, i-am scos un ochi cu pumnalul. Dacă
vrăjmaşii noştri sunt prin apropiere, atunci o să
i-l scot şi pe celălalt, exact cum le-am promis.
Dar ei ştiu că stăpânul lor le va cere socoteală
pentru tot ce suferă. Mă aştept ca pădurea să fie
eliberată de vrăjitoare ca să putem parcurge o
bucată de drum înainte să fim urmărite din nou.
— Unde-o să mergem? A vrut să ştie Thorne.
— Varianta cea mai bună e, probabil, Clitheroe,
i-am zis eu.
— Se spune că acum e distrus, plin de bandiţi şi
de asasini, a remarcat Thorne.
— Şi-atunci, unde-ai putea găsi un loc mai
potrivit? Am replicat, cu un zâmbet subţire.
Mult timp, castelul Clitheroe rezistase împotriva
oştilor ocupante. Când, în cele din urmă, căzuse
pentru că apărătorii fuseseră înfometaţi de
asediatori, ca răzbunare, aceştia din urmă îi
trecuseră pe toţi prin tăişul sabiei şi arseseră
oraşul. Acum, era o ruină, dar fortificaţiile
rămăseseră în picioare.
Între timp, vrăjmaşul fusese înfrânt şi împins
către sud, dar foarte puţini dintre locuitorii săi se
mai întorseseră în Clitheroe ca să-şi clădească
din nou cămine. În schimb, devenise o
ascunzătoare pentru tâlharii asasini care jefuiau
satele de la vest de Pendle. Fără îndoială, cu
timpul, aveau să fie trimise trupe armate ca să
pună capăt tuturor acestor fărădelegi, însă în
starea actuală, era exact ce ne trebuia. Poate
reuşeam să ajungem în castel, să-l preluăm de la
actualii ocupanţi şi să ne refugiem acolo.
Dar mai întâi de toate, trebuia să părăsim
neobservate Turnul Malkin şi să ne găsim
scăparea, spre nord, prin păduri.
CAPITOLUL 11
UN DAR DIN IAD!
Un adevărat cavaler are un cod strict de reguli
după care îşi conduce întreaga viaţă:
Nu poate să refuze o provocare şi întotdeauna îşi
ţine cuvântul.
Şi eu am un cod al onoarei, dar e mai flexibil.

Ne-am petrecut timpul rămas până la plecare

odihnindu-ne, ca să ne recăpătăm puterile
pentru încercarea care ne aştepta, mâncând
porţii foarte mici din oaia adusă de Wynde. Slake
avea mai multă nevoie decât noi de această
mâncare; mult timp după plecarea noastră
trebuia să supravieţuiască mâncând doar
şobolani.
În timp ce Thorne păzea tunelurile, iar Slake
stătea de veghe sus, pe creneluri, eu m-am
hotărât să mai vorbesc o dată cu Diavolul.
Intenţia mea era să fac ceva presiuni asupra lui,
ca să mă asigur că evadarea noastră din turn
avea să se petreacă în siguranţă, aşa că am scos
capul din sac şi l-am aşezat pe o măsuţă scundă.
Apoi, după ce am scos mărul şi ţepii, m-am
aşezat turceşte înaintea lui, astfel încât să fim cu
ochii cam la acelaşi nivel.
— Dacă poţi, vorbeşte acum cu slujitorii tăi.
Spune-le să plece. Dacă nu o să părăsească
pădurea, o să-ţi scot şi celălalt ochi.
— Ce înseamnă răul? A întrebat Diavolul,
ignorând cu desăvârşire ce-i cerusem.
— Tu să-mi spui! I-am întors-o. Tu eşti cel
care-ar trebui să ştie.
Gura i s-a strâmbat într-un rânjet de
superioritate, dezvelind cioturile dinţilor sparţi.
— Singurul rău e să-ţi refuzi ceea ce-ţi doreşti
cu adevărat, a răspuns el. Aşa că eu nu fac
niciun rău, fiindcă întotdeauna îmi impun voinţa
asupra celorlalţi. Eu obţin mereu ce-mi doresc!
— Tu deformezi totul, am rostit, pe un ton
acuzator. Nu mă mir că ţi se spune Părintele
Minciunilor.
— Şi cum e mai bine: să-ţi foloseşti puterile
până la ultima şi să ţi le pui la încercare sau să-ţi
înfrânezi nevoile fireşti? A întrebat el. Mai bine e
să alegi prima variantă, să te dezvolţi şi să creşti
aşa. Dar tu, Grimalkin? Care e diferenţa dintre
noi doi? Tu faci acelaşi lucru!
Am scuturat din cap.
— Mie îmi place să-mi încerc puterile şi să-mi
dezvolt forţa şi priceperea, dar nu pe seama celor
slabi. Tu mereu le-ai făcut rău altora, numai
pentru plăcerea ta. Dar ce plăcere găseşti în a-i
răni pe cei care nu se pot apăra singuri?
— E cea mai mare plăcere dintre toate! A răcnit
Diavolul.
Mai aveam o întrebare, pe care n-o rostisem
încă, deoarece îmi venea foarte greu s-o exprim
în cuvinte. Dar l-am întrebat acum, cu gâtul
strâns de emoţie în asemenea măsură, încât abia
se putea înţelege ce spuneam.
— De ce mi-ai omorât copilul? Copilul meu?
L-am întrebat, simţind că durerea ameninţă să
mă copleşească de tot.
— Copilul nostru, Grimalkin! Copilul nostru!
Am făcut-o pentru că mi-a stat în putere. Şi ca să
te rănesc!
Am făcut-o pentru că nu suportam ca el să
trăiască! Dac-ar fi ajuns bărbat, copilul ăla mi-ar
fi devenit duşman de moarte, şi încă unul foarte
primejdios. Dar acum un altul i-a luat locul:
băiatul pe nume Thomas Ward. Îl voi nimici şi pe
el. Nu-i pot permite să ajungă bărbat. Trebuie să
moară şi el, exact la fel ca fiul tău. În primul
rând, o s-o fac pentru că pot! Iar în al doilea, ca
să-l împiedic să mă nimicească. Şi în al treilea
rând, ca să-ţi fac rău, Grimalkin. Pentru că, fără
el, ultima ta speranţă de răzbunare se va risipi!
Fără să mai scot o vorbă, am îndesat mărul şi
ţepii în gura lui pocită şi l-am împins la loc în
sac. Tremuram de furie.

Mai târziu, împreună cu Thorne, am frunzărit

cărţile din cufărul acela mare, dar n-am
descoperit nimic de folosinţă imediată. Am citit,
totuşi, ceva interesant scris pe o singură coală de
hârtie: povestirea mamei lui Tom, despre cum îl
priponise pe Diavol. Numai că, spre deosebire de
paginile acoperite cu cerneală decolorată din alte
caiete, aceste rânduri dădeau impresia că
fuseseră scrise foarte recent… era posibil oare să
fi ieşit de sub mâna ei?

Suveranul Întunericului dorea ca eu să mă

întorc în turma lui şi să-i fiu din nou supusă.
Multă vreme m-am împotrivit, primind regulat
sfaturi din partea prietenilor şi sprijinitorilor
mei. Unii m-au sfătuit să-i port copilul în pântec,
aşa cum procedează vrăjitoarele ca să se
descotorosească de el pentru totdeauna. Dar
până şi simplul gând îmi repugna.
Într-o vreme, am fost chinuită de o hotărâre pe
care trebuia s-o iau cât de curând. Vrăjmaşii
m-au capturat, luându-mă prin surprindere. Am
fost legată cu un lanţ de argint şi bătută în
piroane de o stâncă, astfel încât, la răsăritul
soarelui, razele lui aprige să mă distrugă. M-a
salvat un marinar, John Ward, care m-a apărat
de soare şi m-a eliberat din lanţul de argint.
Pe urmă, ne-am refugiat în casa mea şi curând a
devenit limpede faptul că salvatorul meu avea
anumite sentimente pentru mine. Îi eram
recunoscătoare pentru ce făcuse, dar era doar
un om ca toţi oamenii şi nu simţeam cine ştie ce
atracţie fizică faţă de el. Totuşi, când am aflat că
e al şaptelea fiu al tatălui său, un plan a început
să mi se contureze în minte. Dac-ar fi fost să-i
port copiii în pântec, al şaptelea lui fiu ar fi avut
puteri speciale când ar fi înfruntat Întunericul.
Şi nu numai atât: copilul ar fi moştenit şi unele
dintre calităţile mele, daruri care i-ar fi sporit
celelalte puteri. Astfel, copilul acesta ar fi putut
avea, într-o zi, puterea de a-l nimici pe Diavol. Nu
mi-a fost uşor să mă hotărăsc ce să fac. Dacă-l
năşteam pe al şaptelea fiu, puteam să capăt
mijloacele de a-mi distruge, în sfârşit, duşmanul.
Cu toate acestea, John Ward nu era decât un
marinar sărman. Provenea din ţărani. Chiar
dacă i-aş fi cumpărat o fermă, tot aş fi fost
nevoită să-mi duc viaţă alături de el, cu acea
duhoare în nări.
Sfatul surorilor mele a fost, fie să-l omor, fie să-l
dau pe mâinile lor. Am refuzat, fiindcă-i datoram
viaţa. Alegerea era între a-l da afară din casa
mea, obligându-i să-şi caute o corabie care să-l
ducă la el acasă, şi a pleca împreună cu el.
Dar, pentru ca a doua variantă să devină
posibilă, mai întâi trebuia să-l priponesc pe
duşmanul meu, pe Diavol. Ceea ce am şi făcut,
printr-un vicleşug. Am aranjat o întâlnire la
Ospăţul Vrăjitoarelor Lamia: doar eu şi Diavolul.
După ce mi-am ales locul cu mare grijă, am
aprins un rug mare şi la miezul nopţii am rostit
invocaţia de care aveam trebuinţă ca să-l aduc,
temporar, în lumea noastră.
Şi-a făcut apariţia drept în mijlocul flăcărilor, iar
eu m-am aplecat în faţa lui, lăsându-i impresia
că-i arăt supunere; însă deja murmuram
cuvintele unui descântec puternic şi aveam în
mână două obiecte sacre.

În timp ce citeam, aveam senzaţia că Zenobia îl

urâse pe Diavol la fel ca mine, şi riscase tot atât,
când îl invocase. Mă simţisem bine când
luptasem alături de ea, în Grecia. Iar acum, chiar
dacă nu mai era în carne şi oase, rămânea o
entitate cu care nu puteai să te joci. Era plăcut
să ştiu că e de partea mea.
Am continuat să citesc.

În pofida tuturor încercărilor lui de împotrivire,

am reuşit să-l priponesc, deschizând drumul
spre următoarea etapă a planului meu, care
începea cu o vizită în Comitat şi cumpărarea
unei ferme.
 Şi aşa am devenit soţie de fermier şi am născut
şase fii, iar apoi, în sfârşit, pe al şaptelea, pe care
l-am botezat Thomas Jason Ward; cel dintâi
prenume a fost ales de tatăl lui, iar cel de-ai
doilea, de mine, după un erou din ţara mea
natală, la care am ţinut odinioară.
Noi, vrăjitoarele lamia, suntem obişnuite să ne
schimbăm înfăţişarea, însă modificările aduse de
timp asupra noastră nu pot fi prezise niciodată.
Pe măsură ce-au trecut anii, am ajuns să-mi
accept soarta şi să-mi iubesc soţul. Treptat,
m-am apropiat tot mai mult de Lumină, şi până
la urmă am devenit tămăduitoare şi moaşă,
ajutându-mi vecinii ori de câte ori am putut. Aşa
s-a făcut ca un om, John Ward, bărbatul care
m-a salvat, să mă împingă pe o cale neprevăzută
de mine.

Nu puteam să-mi dau seama cum l-ar fi putut

ajuta aceste informaţii pe Thomas Ward în
nimicirea Diavolului, dar adăugându-le altor
frânturi de scrieri găsite în cufăr, era posibil să
ne spună ceva. Era de o importanţă vitală ca
ucenicul Vraciului să vină şi să-şi întreprindă
propriile cercetări amănunţite prin cufăr. M-am
hotărât s-o caut din nou pe Alice, cu prima
ocazie, şi să-i spun că trebuie să-l aducă din nou
într-o vizită la turn.
— Cine-a scris asta? Am întrebat-o pe Slake.
— E scrisă de mâna mea, mi-a răspuns lamia.
Iniţial, a fost scrisă de Zenobia, codificat, fiind
ascuns prin toate caietele ei. Ea ni s-a arătat, ca
o vedenie, şi mi-a încredinţat cheia pentru
descifrarea povestirii pe care ai citit-o.
— Care erau obiectele sacre pomenite de ea?

— Unul dintre ele se găseşte în cufăr, mi-a

răspuns. Celălalt e altundeva.
— Unde, adică?
— Nu ştiu.
— Dar cel din cufăr? Arată-mi-l! I-am cerut.
Slake a scuturat din cap şi m-a privit pieziş.
— N-am voie să ţi-l arăt. Zenobia mi-a atras
atenţia că numai Thomas Ward îl poate vedea.
Am clătinat aprobator din cap.
— Atunci, păzeşte-l bine, până când se va putea
întoarce. Ai zis că trebuie să vină curând. Cât de
urgent este?
— Trebuie să vină cu mult înainte de Halloween.
Altfel, ar putea să fie prea târziu.
— Într-adevăr, trebuie să-l nimici pe Diavol cât
mai repede, am răspuns. Dar de ce acum, de
Halloween? Care să fie semnificaţia?
— Există un ciclu al sărbătorilor de acest fel. Cel
mai prielnic apare o dată la fiecare şaptesprezece
ani. În octombrie, vor fi treizeci şi patru de ani –
de două ori câte şaptesprezece – de când l-a
priponit Zenobia pe Diavol.
— Prin urmare, avem răgaz până atunci…
Slake a făcut un semn de încuviinţare.
— Doar atât timp ne-a mai rămas.

Dacă n-ar fi fost acel kretch şi vrăjmaşii care ne

urmăreau, m-aş fi dus direct la Chipenden şi l-aş
fi adus pe Tom Ward în turn, ca să-şi înceapă
căutările prin cufere. Dar cum aş fi putut să-i cer
să vină până aici, ştiind că-l pun în primejdie?
Mai întâi, trebuia să-mi nimicesc vrăjmaşii. Şi
timpul rămas era foarte scurt. Ne aflam deja pe la
sfârşitul lunii aprilie.

În sfârşit, a venit vremea să ne căutăm scăparea

spre nord, aşa că m-am urcat pe creneluri,
cărând sacul după mine, încadrată de Thorne şi
de Slake. Am privit în jos, dincolo de luminiş,
spre linia întunecată a copacilor din margine.
Deasupra noastră erau nori grei şi bătea o briză
dinspre apus. Lumina slabă ne putea ajuta să
evadăm nevăzute. Am adulmecat repede de trei
ori.
N-am simţit miros de kretch, nici de mag, însă o
vrăjitoare tot rămăsese: probabil, ca iscoadă. Aşa
că aveam să-i dau ceva de povestit!
Am dezlegat sacul, am scos din el capul retezat
al Diavolului şi l-am ridicat la vedere, ţinându-i
cu faţa spre locul în care ştiam că se ascunde
vrăjitoarea.
— Simt miros de vrăjitoare! Am strigat. N-ai luat
seama la avertismentul meu de ieri? Atunci,
ocara pentru ce-am să fac o să cadă asupra ta, şi
numai asupra ta. Închipuieşte-ti ce chinuri va
născoci Diavolul ca să te răsplătească pentru
asta!
Şi, după asta, am scos un pumnal şi m-am
pregătit să-l împlânt în ochiul Diavolului. S-a
auzit un strigăt de deznădejde dinspre pădure,
urmat de zgomotul unor paşi care se îndepărtau.
Am zâmbit şi l-am scuipat din nou pe Diavol în
frunte.
— Poţi să-ţi păstrezi al doilea ochi pentru ceva
vreme, i-am zis, înainte de a-l pune la loc în sac.
Treaba fiind terminată, eu şi Thorne i-am
mulţumit lui Slake şi ne-am luat rămas-bun,
simţindu-i tristeţea din suflet.
Am pornit prin tuneluri. Nu ne aşteptau
vrăjmaşii la intrarea în ele, aşa că ne-am
îndreptat spre nord, pe lângă dealul Pendle,
trecând pe la vest de Râpa Vrăjitoarelor. O
vrăjitoare moartă nu redevine conştientă decât
atunci când lumina primei luni pline cade peste
mormântul ei acoperit cu frunze. Până atunci
mai erau câteva zile; altfel, aş fi pătruns în râpă
şi i-aş fi prezentat omagiile mele lui Agnes
Sowerbutts.
Imediat la sud de satul Downham, am cotit spre
apus şi am coborât la vale către Clitheroe. Nu se
vedeau lumini dinspre oraş, însă un foc ardea pe
crenelurile castelului, confirmând faptul că era
ocupat.
Deodată, am văzut fulgere; numai că ele erau în
capul meu, licărind în semn de avertisment pe la
colţurile ochilor.
De data asta, au trecut cam cinci minute până
la apariţia celorlalte simptome.
Pierzându-mi echilibrul, m-am împiedicat şi am
căzut în genunchi. Am simţit o durere ascuţită în
piept şi m-am chinuit să respir.
Thorne a încercat să mă ajute să mă ridic, dar
am împins-o deoparte.
— Nu, fetiţo, lasă-mă… o să treacă în câteva
clipe.
Dar am aşteptat timp de o oră interminabilă
până ca lumea înconjurătoare să se oprească din
învârtit, iar îngrijorata Thorne să mă poată pune
din nou pe picioare. Ar fi fost mai bine dacă m-aş
mai fi odihnit, înainte de a ne strecura printre
ruinele oraşului, dar nu ne puteam permite să
mai zăbovim. Nu peste mult timp vrăjmaşii mei
aveau să adulmece direcţia în care o
apucaserăm; curând, acel kretch avea să fie din
nou pe urmele noastre.
Răsuflând greu, am condus-o pe Thorne până la
marginea oraşului. Clădirile care înconjurau
castelul erau încă în întuneric, însă era posibil ca
pe-acolo să pândească tâlhari. M-am oprit şi am
îngenuncheat în iarbă, făcându-l semn lui
Thorne să se ghemuiască lângă mine.
— Am auzit zvonuri că oraşul Clitheroe ar fi
ocupat de mai multe grupuri, i-am zis. Cea mai
puternică adunătură de ticăloşi a pus probabil
stăpânire chiar pe castel, iar celelalte şi-or fi ales
ce adăpost au mai găsit, printre ruinele oraşului.
— Nu mă îndoiesc că şi-au scos ochii şi s-au
încăierat între ei, a remarcat Thorne.
— Da… şi asta e, în mare măsură, în avantajul
nostru, fiindcă asta înseamnă că nu-şi pot
mobiliza întreaga forţă.
Am adulmecat după primejdii zonele de la
marginea oraşului şi n-am găsit decât oameni
adormiţi. Am înaintat prudente pe lângă casele
de la periferie, pe străzile înguste, presărate cu
moloz. Majoritatea clădirilor nu mai aveau
acoperişuri şi peste tot duhnea a murdărie şi
putreziciune. Am început să urcăm dealul pe
care se înălţa castelul, urmându-ne drumul pe
străzi fără să fim deranjate, ajungând în cele din
urmă la înaltul zid al fortificaţiilor. Nu exista un
şanţ de apărare, iar poarta rămăsese larg
deschisă. Chiar în faţa ei, un bărbat stătea pe o
bancă, având lângă el un cazan în care ardea
molcom un foc din mangal. S-a ridicat,
bălăbănindu-se şi privindu-mă uluit. Apoi, o
siluetă mătăhăloasă a ieşit la lumină din spatele
lui.
— Ia priviţi, flăcăi! Femei! A strigat matahala. Ce
dar din Rai!
Am deschis gura şi i-am zâmbit larg, arătându-i
dinţii ascuţiţi. I-a căzut faţa.
— E o veche zicătoare: calul de dar nu se caută
la dinţi. Dar e mai bine să ştii adevărul, a
bombănit el, clătinând din cap dezamăgit.
— Da, i-am răspuns încetişor. Suntem un dar
din Iad.
Thorne s-a apropiat mai mult de mine şi a scos
la iveală două pumnale.
— Nu sunteţi decât nişte bieţi bărbaţi! I-am
batjocorit eu, scoţând şi eu pumnalele şi sperând
c-o să-i provoc pe cei doi bandiţi la un atac
imprudent. Simţisem că prin apropiere se
ascundeau şi alţii.
Bărbatul şi-a ridicat suliţa grea şi a îndreptat-o
spre noi, în timp ce alţii au dat năvală din
întuneric, ca să-i vină în ajutor, adunându-se în
spatele lui cu diverse arme în mâini. Unii arătau
de parcă ar fi fost soldaţi; cel mai probabil,
dezertori, fiindcă războiul continua încă în sudul
Comitatului. Unul dintre ei purta chiar o
uniformă zdrenţuită, cu un trandafir roşu pe
epoleţi. Erau nouă cu toţii, matahala cu suliţa
fiind, fără îndoială, conducătorul lor.
— Stai aproape de mine, fetiţo, şi păzeşte-mi
spatele, i-am şoptit la ureche lui Thorne. O să-l
omor mai întâi pe ăla cu suliţa.
Am alergat ţintă spre el. Era mare şi puternic,
dar neîndemânatic, şi i-am parat cu uşurinţă
lovitura de suliţă. Când pumnalul meu i-a găsit
inima, el a făcut ochii mari, având o expresie de
uimire îndurerată, şi s-a prăbuşit la picioarele
mele. Thorne i-a doborât pe alţi doi în spatele
meu, în timp ce eu încercam să rănesc pe cât mai
mulţi cu putinţă. Le omorâsem conducătorul şi
era suficient. Nu voiam decât să-i gonesc din
castel. După câteva clipe, au şi fugit, majoritatea
sângerând.
— Şi acum, pe creneluri, am zis.
Am intrat în castel şi am urcat cu prudenţă
îngusta scară spiralată, cu simţurile treze.
Crenelurile păreau să fie pustii, deşi focul ardea
în continuare acolo, Am reuşit să adulmec
prezenţa cuiva: o singură persoană, tânără, de
sex masculin.
Voia să ne atace prin surprindere? Când ne-am
apropiat de el, mi-am dat seama că n-ar fi fost
capabil de aşa ceva. Zăcea întins lângă perete,
legat fedeleş şi cu un căluş în gură: un băiat, nu
mai mare de cincisprezece ani. M-am apropiat şi
am îngenuncheat, iar el a tresărit de durere când
i-am tăiat legăturile, privindu-mă cu ochi mari,
îngroziţi.
Mi-am vârât pumnalul în teacă, după care l-am
ridicat în şezut şi i-am scos căluşul din gură. Era
murdar pe faţă, plin de vânătăi şi avea ochiul
stâng umflat. Dar, în pofida acestor dovezi de
maltratare, arăta bine, cu ochii lui albaştri şi
părul bălai.
— Cum îţi zice, băiete? L-am întrebat.
A tresărit încă o dată când m-a auzit vorbind.
Stătea cu ochii pe gura mea, probabil îngrozit de
vederea dinţilor.
Nu-i voiam răul, dar tot am simţit o satisfacţie
zărind frica din ochii lui. Era o confirmare a
faptului că eram cine eram. Îmi plăcea să insuflu
groază şi respect.
— W-Will, mi-a răspuns, cu o uşoară bâlbâială.
— Ia spune, Will, ce-ai făcut, ca să meriţi să fii
tratat aşa?
— Tata e cavaler. Bandiţii ăştia m-au înhăţat,
ucigându-l pe cei care mă însoţeau. Încearcă să
obţină o răscumpărare pentru mine, numai că
tata nu-şi permite să plătească atât cât cer ei.
Are terenuri mari în proprietate, dar sunt date în
arendă la mulţi fermieri sărmani, aşa că banii
sunt puţini. Bandiţii şi-au pus în gând ca mâine
să-mi taie un deget şi să i-l trimită.
— Înseamnă că părinţii tăi sunt foarte supăraţi.
E îngrozitor să-ţi fie răpit copilul aşa.
— Mama a murit acum trei ani, de molima care
s-a întins pe teritoriile din nord. Dar tata, da, mă
iubeşte foarte mult.
— Ei bine, eşti liber să te întorci la el, băiete,
i-am zis. Dar în momentul de faţă n-ar fi o idee
prea bună să pled din fortăreaţa asta. Acolo jos
sunt nişte bărbaţi care ţi-ar tăia beregata de
îndată ce te-ar vedea. Unde stai?
— Spre nord, pe graniţa Comitatului. La nu mai
mult de cinci ore pe jos.
— Tatăl tău ştie unde eşti ţinut captiv?
— Poate că da, dar ei i-au spus c-o să mă
omoare, dacă el sau vreunul dintre oamenii lui ar
încerca să mă salveze.
 Am clătinat din cap aprobator, apoi mi-am
coborât privirea, dincolo de creneluri, spre
poarta deschisă. Un grup de bărbaţi înarmaţi se
adunase dincolo de ea, privind în sus, spre noi.
Era vremea să închid poarta şi să-i alung pe toţi
cei care ar fi avut nesăbuinţa să se aventureze
încoace.
— Thorne, stai aici cu băiatul, am poruncit.
Am coborât treptele şi am traversat curtea,
trecând peste cadavrele celor trei victime ale
noastre. Ar fi însemnat să irosesc timpul
încercând să discut cu astfel de oameni. Chiar
dacă îşi pierduseră conducătorul, aveau să-şi
facă fără îndoială curajul beţivilor şi să atace
până-n zori. Poate că reuşeam să-i pun pe fugă,
vârând spaima în ei, aşa că, fără să încetinesc,
am pipăit oasele din salba de la gât şi am început
să intonez încet cuvintele unui descântec.
Era păcat să consum din rezervele mele magice,
fiindcă aveau să-mi trebuiască mai târziu, însă
era un descântec de amăgire şi nu întrebuinţam
prea mult din ele. În plus, îl ştiam bine, iar
obişnuinţa te ajută să faci economie. Era
descântecul numit Groază şi am văzut cum
bandiţii fac ochii mari şi chipurile li se
schimonosesc de groază. Acum, în ochii lor, faţa
mea arăta demonic, iar părul se prefăcuse în
şerpi care se zvârcoleau scoţându-şi veninoasele
limbi despicate.
Au rupt-o la fugă înainte ca eu să ajung la
poartă, aşa că am închis-o şi am slobozit un ţipăt
ascuţit spre spinările lor care se îndepărtau cu
iuţeală. Nu aveam nimic la îndemână ca s-o
încui, aşa că am apucat-o zdravăn cu mâinile şi
am rostit un alt scurt descântec, care avea s-o
ţină închisă, cel puţin pentru o vreme. Ştiam că
n-ar fi rezistat forţei unui kretch sau unui grup
de vrăjitoare hotărâte. Numai că primul era prea
mare ca să poată urca treptele înguste care
duceau spre creneluri, iar cele din urmă puteau
fi ucise, una câte una, în timp ce urcau.
Terminându-mi treaba, m-am întors în castel.
Mă aşteptam ca acel kretch să sosească înaintea
zorilor.
CAPITOLUL 12
SE VA ADEVERI!
Voi omorî în cele din urmă prada pe care-o
gonesc.
Dacă e din carne, o voi spinteca.
Dacă respiră, o voi sugruma.

N-am dormit niciunul în noaptea aceea, iar eu

am rămas la pândă, adulmecând mereu
întunericul după primejdii. N-am răbdat de
foame. Am găsit carcase proaspete de animale pe
creneluri, aşa că am fript o jumătate de purcel pe
un proţap deasupra focului, după care l-am
împărţit între noi. Ştiam că de-acum înainte
trebuia să ne măsurăm mâncarea şi să ne
pregătim pentru asediu. În clipa de faţă, era greu
de spus cât trebuia să mai stăm acolo.
Băiatul era taciturn, neliniştit şi temător, dar
asta nu-i reducea pofta de mâncare. Păstrând
tăcerea, ne sorbea cuvintele… cu toate că groaza
i se citea încă pe faţă. Privirea îi fugea mereu spre
sacul din piele, care părea să exercite o teribilă
fascinaţie asupra lui. Putea foarte bine să fi fost
şi din cauza sunetelor ciudate care ieşeau
dinăuntru. În ciuda mărului mare şi verde şi a
ţepilor de trandafir, Diavolul mai scotea din când
în când câte un geamăt slab sau câte-un sâsâit
foşnitor, ca şi cum ar fi răsuflat.
— Ia spune, Thorne, am zis. Ai continuat să te
pregăteşti în lipsa mea?
Thorne mi-a zâmbit.
— Zi de zi, fără sminteală, repet mantra învăţată
de la tine: Sunt cea mai bună, cea mai puternică
şi cea mai periculoasă, a zis, cu o voce ca o
şoaptă. Până la urmă, o s-o şi cred. La tine s-a
adeverit… într-o zi, se va adeveri şi în cazul meu!
— Te mai antrenezi în fiecare zi cu pumnalele?
M-am interesat, aruncând o privire spre Will,
încântată de teama care-i licărea în ochi, ca
reacţie la întrebarea mea.
Ea a încuviinţat dând din cap, a muşcat zdravăn
dintr-o halcă de carne şi abia apoi a răspuns.
— În ultima vreme, am tot exersat aruncarea
pumnalelor. Încă mai am câţiva ani până să
ajung la forţa mea maximă. Până atunci, voi
continua să-mi omor vrăjmaşii de la distantă.
Când o să mai cresc în înălţime şi în greutate, o
să trec şi la lupta de aproape! Tu m-ai învăţat şi
asta.
— Înţelept din partea ta. Asculţi ce-ţi spun şi
acţionezi în consecinţă. Nici nu mi-aş fi putut
dori o elevă mai bună!
— Pregătirea ta, la început, n-a fost atât de
fericită, a remarcat Thorne, încântată să-mi
primească laudele… pe care le dăruiam foarte
rar.
— E adevărat.
— Atunci, mai spune-mi o dată povestea. Sunt
sigură că şi lui Will i-ar plăcea s-o audă… nu-i
aşa?
Băiatul a încuviinţat în tăcere, disperat să-şi
arate acordul faţă de orice spunea fata.
— Bine, atunci, de ce nu spui tu povestea, în
locul meu? I-am propus. De-atâtea ori m-ai
cicălit să ţi-o spun: ar trebui s-o fi învăţat pe de
rost până acum!
Thorne a ridicat din umeri, zâmbind.
— De ce nu? A răspuns, întorcându-se spre Will.
Pentru început, trebuie să-ţi spun că vrăjitoarea
asasină a clanului Malkin este aleasă, de obicei,
prin luptă individuală. Pretendenta trebuie s-o
înfrunte pe deţinătoarea funcţiei într-o luptă pe
viaţă şi pe moarte.
Dar, mai întâi, cele care speră să-şi câştige
dreptul de a ocupa această poziţie trebuie să
treacă printr-o perioadă de pregătiri intense.
Grimalkin s-a hotărât să devină vrăjitoarea
asasină a clanului Malkin, dar a ajuns târziu la
pregătirile din anul acela. S-a alăturat altor două
vrăjitoare, care se antrenau deja de şase luni.
Mai mult decât atât, nu mai rămăsese decât o
jumătate de an până la cele trei zile desemnate
întrecerilor. Aşa că ea avea foarte puţin timp la
dispoziţie ca să înveţe secretele meseriei de
vrăjitoare asasină.
Prima ei zi în şcoala de pregătire a fost un
dezastru. Celelalte două pretendente erau slabe:
sortite să fie ucise de Kernolde, asasina clanului
Malkin la vremea aceea. Pe măsură ce ziua
de-abia trecea, Grimalkin era din ce în ce mai
iritată. În cele din urmă, chiar înainte de lăsarea
întunericului, a dat glas gândurilor sale. Stătea
pe podea, privind în sus spre Grist Malkin,
instructorul lor cel idiot, care tot trăncănea
despre lupta cu pumnalele, dar cuvintele lui
arătau mai degrabă cât era de incapabil şi de
prost: n-avea habar de nimic. În spatele lui, în
picioare, stăteau două dintre cele mai urâte
scorpii bătrâne din clanul nostru, amândouă
vrăjitoare. Atât de urâte erau, încât aveau negi
peste negi şi mai mulţi ţepi în bărbie decât are un
arici pe noadă!
Thorne a izbucnit în râs în timp ce spunea asta,
iar ca răspuns, Will a schiţat un zâmbet slab şi
s-a înroşit până la rădăcinile părului său bălai.
— Scorpiile erau acolo ca să se asigure că
pretendentele nu folosesc mijloace magice
împotriva lui Grist Malkin, a continuat Thorne.
Şi, fiindcă ajunsese la capătul răbdării,
Grimalkin s-a ridicat în picioare şi a strigat la el.
I-am zâmbit lui Thorne, în timp ce se ridica în
picioare şi striga cuvintele rostite de mine atunci,
ca şi cum ea ar fi fost în realitate acolo, în locul
meu, iar Will ar fi fost Grist.
— Eşti un neghiob, Grist! Ai pregătit deja
douăzeci şi şapte de pretendente înfrânte
înaintea noastră. Ce-ai putea tu să ne înveţi, în
afară de cum să pierdem şi cum să murim?
Atât de vehementă a fost, încât Will a tresărit.
Thorne a zâmbit cu cruzime.

— Trebuia să-l fi văzut atunci pe Grist. La

sfârşitul acelui an, s-a retras, a îmbătrânit subit
şi s-a îngrăşat. Confruntarea cu Grimalkin a fost
cea care l-a dat gata. Mult timp, el n-a scos o
vorbă, a continuat Thorne să povestească,
aşezându-se la loc, ci doar a privit-o pe
Grimalkin în ochi, aspru, cu faţa lui de şobolan
netot zvâcnind de furie. Era un bărbat ca un urs,
cu cel puţin un cap mai înalt decât Grimalkin,
plin de muşchi. Numai că lui Grimalkin nu-i era
frică de el nici atâtica şi-i susţinea, liniştită,
privirea. El a fost primul care a lăsat capul în jos.
În adâncul sufletului, se simţea înspăimântat,
cu toate că se străduia să n-o arate.
„— În picioare, fetiţo!”, i-a poruncit deodată
Grist. Grimalkin s-a supus, dar zâmbea şi-l
privea batjocoritoare. „Şterge-ţi zâmbetul ăla de
pe faţă! Nu te uita la mine!”, a zbierat el. „Uită-te
drept înainte! Ai puţin respect pentru omul care
te învaţă!”

A început să-i dea târcoale, încet, lui Grimalkin.

Deodată, a strâns-o aprig în braţe, atât de tare,
încât una dintre coastele ei s-a rupt cu un
pocnet. Apoi a trântit-o cu putere în ţărână,
crezând că aşa a pus capăt discuţiei.
Însă Grimalkin, ce-a făcut? A rămas acolo,
văicărindu-se de durere? Nu! Într-o clipă a fost în
picioare şi i-a spart nasul lui Grist cu pumnul
stâng, doborându-l la pământ din aceeaşi
lovitură. Iar după aceea s-a luptat ca o adevărată
asasină. Nu trebuie să-l laşi niciodată să se
apropie pe unul mai mare ca tine: aşa că ea l-a
ţinut la distanţă. Lupta s-a terminat repede.
Fiecare lovitură a fost perfect sincronizată şi
precisă. În câteva clipe, Grist Malkin a fost bătut
măr! Avea un ochi umflat şi închis, fruntea îi era
despicată, iar sângele îi şiroia peste celălalt ochi.
Grimalkin îl trântise în genunchi.
„— Aş putea să te omor chiar acum!”, i-a strigat.
„Dar nu eşti decât un bărbat şi nu prea meriţi
osteneala.”
Aşa că Grimalkin a fost silită să se pregătească
singură. Desigur, era pricepută în meşteşugul
lemnului şi la făurirea armelor. Aşa că a trudit
din greu, s-a hrănit bine şi, treptat, a acumulat
forţă, înotând zilnic ca să-şi sporească rezistenţa
în luptă; asta, chiar dacă a fost o iarnă lungă şi
crâncenă, cea mai geroasă după mulţi ani. Între
timp, şi-a făurit cele mai bune arme cu putinţă,
pe care şi le-a luat cu ea în tecile prinse pe tot
corpul.
Pe urmă, într-o zi, în friguroasa pădure din
nord, în crucea iernii, s-a trezit faţă-n faţă cu o
haită de lupi flămânzi. Sălbăticiunile au început
să-i dea târcoale, mişcându-se cu încetineală, cu
balele curgându-le dintre fălcile căscate şi
moartea sclipindu-le în ochii hămesiţi.
Grimalkin a pregătit câte un cuţit pentru
aruncat în fiecare mână. Când a sărit primul lup,
lama ei i-a nimerit gâtul. Al doilea a murit la fel
de uşor. În cele din urmă, şi-a scos lama cea
lungă, în timp ce al treilea lup se avânta spre ea.
La fel de uşor cum faci să zboare măciulia unei
păpădii, izbind-o cu un băţ, i-a zburat
animalului capul de pe grumaz. După ce haita
s-a împrăştiat, în sfârşit, şapte trupuri stropite
de sânge zăceau în zăpada albă.
În sfârşit, a venit vremea ca Grimalkin s-o
înfrunte pe Kernolde, aşa că s-a întors în Pendle.
Kernolde şi-a ucis primele două pretendente
destul de uşor: în mai puţin de o oră, fără să
asude deloc. În cele din urmă, i-a venit rândul lui
Grimalkin…
— Dacă eşti atât de puternică şi de vitează,
atunci de ce ai căutat refugiu în castelul ăsta? A
întrerupt-o Will. Eu cred că tatăl meu e mai
viteaz decât voi!
L-am fixat amândouă cu privirile pe băiat,
surprinse. Cu coada ochiului, am observat
umbra de furie de pe faţa lui Thorne. I-am pus o
mână pe umăr, ca s-o înfrânez. Apoi i-am
răspuns băiatului.
— Normal că tatăl tău e viteaz, l-am aprobat,
zâmbind fără să deschid gura; care fiu n-ar crede
aşa ceva despre un tată care a fost bun cu el? E
cavaler, şi asta trebuie să facă parte din firea lui.
Îi cântă menestrelii faptele?
— I le cântă! S-a luptat şi a înfrânt mulţi
potrivnici, dar cea mai grozavă faptă a lui a fost
că a ucis Marea Trombă care ne-a asediat
castelul.
— Trombele există cu adevărat? S-a mirat
Thorne. Eu am crezut că nu sunt decât poveşti,
spuse pe înserat, ca să-i sperie pe copii!
— Chiar există, i-am confirmat eu. Trombele
sunt creaturi primejdioase, cu corpul învelit de
solzi tari şi fălci pline de colţi puternici. Multe au
cozi lungi, ca de şarpe, pe care şi le folosesc ca
să-şi prindă victimele şi să le strângă până iese
toată viaţa din ele. De obicei, secătuiesc vitele de
sânge, dar le place să mănânce şi oameni întregi:
carne, oase şi sânge. Sunt destul de rare în
Comitat, am continuat, iar eu n-am văzut decât
una. Stătea la pândă prin iarba înaltă de la malul
unui lac. Am fost curioasă şi m-am apropiat ca
s-o văd mai bine. Când am ajuns aproape, s-a
furişat în apă şi s-a îndepărtat în grabă, înot. Nu
era mai mare decât un câine. Dar unele trombe
pot să fie mult mai mari, aşa am auzit. Ai zis
Marea Trombă… era de o mărime extraordinară?
L-am întrebat pe băiat.
— Era cea mai mare din câte s-au văzut
vreodată… mult mai mare decât un cal. Tata a
pus să i se făurească o armură specială: una
acoperită cu ţepi metalici ascuţiţi. Când tromba
a încercat să se înfăşoare în jurul lui, ţepii i-au
străpuns trupul, iar el a tăiat-o în bucăţi cu
spada.
I-am zâmbit, arătându-mi dinţii. Încă o dată,
l-am văzut tresărind.
— Ai spus că tatăl tău e cavaler, dar fără avere.
Câţi oameni are la dispoziţie?
— Oameni are puţini, dar cei de sub comanda
lui sunt bine pregătiţi: inclusiv opt arcaşi,
pricepuţi la trasul cu arcul mare.
Îmi făcea plăcere ceea ce auzeam. Mi-am dat
seama că un astfel de cavaler, cu armura lui cu
ţepi şi arcaşi iscusiţi, puteau să-mi uşureze cu
mult sarcina de a-l ucide pe kretch.
— Ascultă, băiete, i-am zis lui Will. Şi eu sunt
vitează, la fel şi Thorne. Ne-am refugiat în spatele
acestor fortificaţii pentru că suntem urmărite de
mulţi vrăjmaşi puternici. Dac-ar fi numai atât,
nu m-aş da în lături să-i înfrunt în luptă directă,
dar cu ajutorul magiei negre ei au creat o vietate
cumplită, jumătate lup, jumătate om. Până când
găsesc o cale de a-l nimici, am nevoie de un
refugiu cum e cel de-aici. Dar mă gândesc că,
până la urmă, castelul tatălui tău ar fi un loc cu
mult mai bun. Şi mai mult decât atât: viteazul
tău tată şi arcaşii lui m-ar putea ajuta să-mi
nimicesc vrăjmaşii. Dacă te iau de-aici şi te duc
teafăr la el, crezi că ne va adăposti în castelul
său? Va lupta alături de noi şi ne va ajuta să
învingem?
— Sunt sigur că aşa va face! A strigat Will, cu
ochi strălucitori. Duceţi-mă la adăpost şi vă
promit că el o să v-ajute!
M-am întors atunci spre Thorne.
— Am venit aici împinse de disperare. Vom fi
supuse unor cazne mari dacă ar fi să apărăm
castelul ăsta: slujitorii Diavolului ar putea să ne
asedieze cu săptămânile şi să ne înfometeze.
Acum, avem ocazia să găsim un refugiu mai bun.
Călătoria va fi riscantă, dar de îndată ce vom
ajunge, vom fi mult mai adăpostite decât aici. Ce
părere ai?
Thorne mi-a făcut semn că încuviinţează, aşa că
m-am întors din nou spre băiat, privindu-l
stăruitor în ochi.
— Chiar dacă te salvăm, noi tot vrăjitoare
rămânem, temute şi detestate de multă lume, în
special de bărbaţi. Nu putem fi sigure că tatăl tău
va onora promisiunea pe care ai făcut-o.
 — Vă dau cuvântul meu, mi-a răspuns el. Tata e
om de onoare: va fi legat de ceea ce v-am promis.
M-am gândit cu repeziciune. Era oare posibil ca
băiatul să-şi oblige tatăl să-i respecte
promisiunea? Tot ce se poate. Cavalerii – ca şi
bărbaţii, în general – diferă în privinţa
caracterului: unii sunt buni, alţii răi, iar cei mai
mulţi dintre ei se află într-un oarecare echilibru
între cele două stări. Cu toate astea, majoritatea
respectă un cod cavaleresc. Mai presus de orice,
ei cred în onoare şi-şi ţin cuvântul dat.
Mi-am coborât privirea spre poartă. Curând,
puteam să ne trezim cu temutul kretch. Cu toată
magia mea, până la urmă el tot avea să smulgă
poarta din balamale, după care slujitoarele
umane ale Diavolului puteau să atace. La
început, am fi putut să le rezistăm, dar câte
altele ar fi venit, chemate din toate colţurile
lumii, ca să recupereze capul? Până la urmă, tot
am fi fost înfrânte.
Am aţipit o vreme, lăsând-o pe Thorne să
vegheze. M-am trezit în murmur de voci şi am
deschis încetişor unul dintre ochi.
Thorne şi băiatul stăteau foarte aproape unul de
celălalt, aproape atingându-se, şi discutau
încetişor, dar cu însufleţire, pierduţi în lumea
lor. Era pentru prima oară când o vedeam pe
Thorne arătând interes faţă de un băiat, dar
atinsese o vârstă la care cel potrivit putea să
exercite o anume fascinaţie asupra ei. Era clar că
se plăceau, iar vederea lor mi-a readus în minte
una dintre primele mele întâlniri cu Diavolul.
Eram tânără, n-aveam mai mult de şaisprezece
ani, când l-am întâlnit pentru prima dată.
Fireşte, nu ştiam că el e Diavolul. Treceam pe
lângă o capelă în ruine: una părăsită de Biserică,
după ce populaţia locală scăzuse foarte mult;
episcopul abandonase terenul la zece ani după
aceea, iar acum nu mai era decât o zonă
sălbatică, plină de morminte goale.
Un tânăr stătea în umbră şi mă urmărea cu
privirea. M-a deranjat faptul că se holba la mine
şi m-am pregătit să lansez un mic descântec: nu
unul drastic, ci doar ceva care i-ar fi golit
măruntaiele cam brusc sau l-ar fi făcut să
vomite. Dar tocmeli atunci, el a făcut un lucru
care mi-a alungat din minte orice gând de acest
fel.
Mi-a zâmbit.
Niciodată nu mi se mai zâmbise aşa, cu atâta
căldură şi cu o evidentă apreciere. Era arătos şi
înalt – dintotdeauna îmi plăcuseră bărbaţii înalţi
– şi, înainte de trecerea nopţii, ne şi sărutaserăm,
cuibăriţi unul în braţele celuilalt.

Agnes Sowerbutts a fost cea care m-a luminat.

Fusesem în compania Diavolului, am aflat de la
ea. La început, mi-a venit greu s-o cred. Ce, chiar
era posibil ca el să fi fost Diavolul? Cum se putea
ca tânărul frumos şi blând să fie unul şi acelaşi
cu înfiorătoarea bestie care apărea de Halloween
printre flăcările focului de oase? Şi cum de
fusesem eu atât de neghioabă, încât să cad atât
de uşor pradă farmecelor lui? Eram, în acelaşi
timp, şi enervată, şi dezgustată de mine însămi:
nutream o ură amarnică împotriva Diavolului şi
nu voiam să cred ce-mi spusese Agnes.
Dar, după ce, în sfârşit, am acceptat adevărul,
am ştiut ce aveam de făcut: să-i nasc copilul,
astfel încât să mă eliberez de el pentru
totdeauna.
Acum, o priveam pe Thorne, cum discuta,
voioasă, cu noul ei prieten. Ea nu ştia c-o
privesc: altfel, n-ar fi stat chiar atât de aproape
de el.
Fetiţă nesăbuită, tu nu ştii că bărbaţii,
majoritatea, sunt diavoli pe dinăuntru?
Dar n-am rostit cuvintele cu voce tare. Trebuie
să profităm de fericire, acolo unde o găsim.
N-aveam de ce să-i port pică pentru câteva clipe
de plăcere.
X- X- X-
Norii se risipiseră, iar spre răsărit cerul se
lumina cu mare grabă. Soarele avea să se înalte
curând. Era de preferat să plecăm acum, cât ne
mai rămânea o brumă de întuneric.
— Bine, băiete: în schimbul a ceea ce ai promis,
noi te vom duce la castelul tatălui tău! Am
anunţat, dintr-odată.
 Atât Thorne, cât şi Will, au tresărit la intervenţia
mea neaşteptată care le-a întrerupt plăcuta
conversaţie. Uluiţi şi, după câteva clipe, aproape
vinovaţi, s-au depărtat unul de celălalt.
Ne-am ridicat în picioare şi l-am fixat cu o
privire stăruitoare pe băiat, arătându-i încă o
dată dinţii.
— Tot timpul să stai între noi şi să te supui fără
crâcnire la tot ce spun. Ne-am înţeles?
Will a înclinat aprobator din cap şi, săltându-mi
sacul din piele pe umăr, am pornit prima în
direcţia treptelor, iar Thorne a rămas ultima. Am
traversat în fugă curtea, drept spre poartă. Am
rostit cuvintele necesare pentru destrămarea
farmecului şi am deschis-o. Ne urmărise cineva?
Am adulmecat la repezeală şi nările mi-au fost
asaltate de valuri de frică, de aburi de băutură şi
de o crescândă fanfaronadă. Bandiţii încă nu
erau pregătiţi să atace. Oricum, erau prea
ocupaţi să se îmbete, ca să mai stea şi cu ochii pe
poartă.
M-am repezit spre nord, coborând dealul, cu cei
doi tineri în urma mea. Curând, străbăteam deja
labirintul străzilor întunecoase şi strâmte. În
general, erau pustii, dar la un colţ tot ne-a ieşit
în cale un beţiv, cu gura căscată de surprindere.
L-am îmbrâncit cu putere şi el a căzut pe spate
peste o uşă, iar noi ne-am continuat fuga.
Şi atunci i-am simţit mirosul.
Era duhoarea inconfundabilă a oribilului
kretch. Pătrunsese deja în oraş.
CAPITOLUL 13
ALĂTURI DE VRĂJITOARE
Cine stă la masă cu Diavolul are nevoie de o
lingură lungă.
Cine merge la drum cu o vrăjitoare trebuie şi el
să păstreze distanţa.

M-am oprit şi am adulmecat încă o dată.

— Bandiţii sunt prinşi între noi şi vrăjmaşii
noştri, am constatat. O să fie interesant! Cred c-o
să cam facă pe ei!
Am alergat mai departe şi foarte curând am
auzit din depărtare un răget de fiară, urmat de
ţipete şi strigăte de frică şi de mânie. Beţivii nu
aveau nici cea mai mică şansă în faţa vrăjmaşilor
noştri, dar puteau să mai întârzie un pic
urmărirea.
Mi-am întors privirea spre băiat: răsufla greu,
istovit de alergare. Oricât ar fi fost el de antrenat,
prizonieratul îi slăbise clar rezistenţa.
M-am oprit din nou, i-am întins sacul lui Thorne
şi l-am înhăţat pe băiat. El a tresărit la
apropierea mea, dar nu s-a împotrivit când l-am
săltat pe umăr. Ne-am continuat drumul spre
nord, într-un ritm puţin mai lent. Nu mă mai
cuprinsese slăbiciunea, dar nivelul energiei nu
era cel obişnuit. Am încercat să-mi alung
îndoielile cu privire la forma mea fizică, dar ele
mă tot sâcâiau, ca nişte dinţi cariaţi. Le-am
izgonit şi am încercat să gândesc optimist. Până
acum, crizele de slăbiciune nu se petrecuseră în
momente de primejdie iminentă. Cu toată
îngrijorarea lui Agnes, care se temea că trupul
meu suferise vătămări permanente, eu încă
speram să mă pot reface pe deplin.
Spre sfârşitul dimineţii, ne-am încetinit
înaintarea; mergeam cu pas grăbit. Se părea că-l
lăsasem în urmă pe kretch, cu toate că, fără
îndoială, el ne urmărea în continuare. Acum,
primejdia era în faţa noastră. Mergeam pe o
potecă de pământ bătătorit, printr-o vâlcea
îngustă, despădurită, cu dealuri scunde de-o
parte şi de cealaltă. De două ori am zărit nişte
siluete profilându-se la orizont. Eram
supravegheaţi.
M-am oprit şi l-am lăsat jos pe Will.
— Cât de departe crezi că este acum castelul,
băiete? L-am întrebat.
— La mai puţin de o oră. Oamenii tatălui meu ne
escortează deja, a zis el, făcând semn spre
vârfurile dealurilor.
— I-am văzut, i-am răspuns. Nu mă îndoiesc că
au trimis deja vorbă că tu eşti în compania unor
vrăjitoare.
După zece minute, am văzut un nor de praf la
orizont, drept în faţa noastră. Era un bărbat
călare, galopând ţintă spre noi. Am adulmecat
îngrijorare, dar destul de puţină teamă.
— E tata! A exclamat Will, când călăreţul a
ajuns mai aproape.
Cavalerul purta o cămaşă de zale şi călărea o
iapă bălţată. Nu avea coif, dar ducea o spadă la
şold şi un scut îi atârna de umăr. Şi-a oprit calul
în faţa noastră, blocându-ne trecerea, şi şi-a tras
spada, îndreptând-o spre noi.
— Rămâneţi pe loc şi lăsaţi-l pe fiul meu să vină
în faţă! A ordonat el.
Cavalerul era de vârstă mijlocie şi, după
judecata mea, avea prea multe kilograme în plus.
Nu putea fi un pericol real nici pentru mine, nici
pentru Thorne. Cu siguranţă că numai era în
aceeaşi formă ca în tinereţe, dar curajul nu-l
părăsise. Nu mulţi bărbaţi cutezau să înfrunte
două vrăjitoare numai cu o spadă.
— Este liber să facă tot ce doreşte, i-am
răspuns. Lasă-ţi spada jos.
— Nu încerca să-mi comanzi mie, vrăjitoareo!
S-a răstit el.
— Dar ele m-au eliberat, tată, şi m-au ajutat să
scap de răpitorii mei, a intervenit Will. Sunt
urmărite, iar eu le-am oferit refugiu în casa
noastră. Le-am zis că tu le vei ajuta să se lupte
cu vrăjmaşii aflaţi pe urmele lor. Le-am dat
cuvântul meu.
O umbră de furie a traversat chipul cavalerului.
Am simţit că e un om corect, dar nu mi s-a părut
prea încântat de ceea ce încuviinţase fiul său.
— Vă mulţumesc pentru că mi-aţi eliberat fiul, a
răspuns el, lăsând spada jos şi vârând-o în
teacă. Pentru asta, vă sunt îndatorat. Dar prevăd
nişte complicaţii deloc de neluat în seamă. Eu
sunt om cu frica lui Dumnezeu; între zidurile
castelului meu se află o capelă în care se închină
credincioşii în fiecare duminică. Episcopul însuşi
vine în vizită de două ori pe an şi se roagă pentru
cei bolnavi. Capelanul meu se va simţi ofensat.
— Cuvântul meu de onoare, tată! A strigat Will,
cu o voce stridentă. Le-am dat cuvântul meu!
Cavalerul a făcut un semn de încuviinţare.
— Ce-a fost făcut e bun făcut. Eu voi merge în
faţă, călare, cu fiul meu. Casa mea e drept
înainte. Porţile ei vi se vor deschide. Eu sunt sir
Gilbert Martin. Cum vă numiţi?
— Eu sunt Grimalkin, iar ea e Thorne, i-am
răspuns. Am citit teamă pe faţa lui şi am fost
încântată să constat că reputaţia mi-o luase
înainte. Îmi doream să-i fie frică, pentru că aşa
era mult mai probabil că o să coopereze.
— Du-te cu tatăl tău, băiete, am zis,
întorcându-mă spre Will. Vă vom ajunge curând
din urmă.
Acestea fiind zise, băiatul s-a repezit înainte, iar
tatăl lui s-a aplecat, prinzându-l de braţ şi
ajutându-i să încalece, în spatele lui. Apoi, fără
vreo altă înştiinţare, au pornit în galop,
îndepărtându-se.
— Crezi că ne va lăsa să intrăm în castel? M-a
întrebat Thorne.
Am ridicat din umeri.
 — Am îndoielile mele. Foarte curând, vom afla
cât valorează onoarea unui astfel de bărbat. Dar
cred că înainte ne aşteaptă ceva mai bun decât
ce vine în urmă.
Aşa că ne-am continuat drumul pe cărarea
prăfuită, până când am văzut castelul; în faţa lui,
curgea un râu îngust, cu apa năvalnică.
Fortificaţiile erau modeste, cu un singur donjon,
dar cuprindeau şi un şanţ cu apă şi un pod
mobil, deasupra cărora se înălţa un mic turn de
apărare, cu creneluri. În jurul castelului se
întindeau câmpurile cultivate ale arendaşilor,
presărate cu căsuţe mărunte, dar n-am văzut pe
nimeni lucrând pe ele. Am remarcat că două
dintre locuinţe fuseseră arse şi erau înnegrite.
Războiul ajunsese până şi în fundătura asta a
Comitatului.
Am traversat râul printr-un vad, unde apa ne
ajungea până la genunchi. Celor mai multe
dintre vrăjitoare le este imposibil să traverseze
apele curgătoare. O vrăjitoare asasină se
pregăteşte pentru aşa ceva, folosind o
combinaţie de magie şi rezistenţă fizică. Aşa că
reuşeşte, cu toată durerea cumplită pe care i-o
provoacă. În timp ce treceam pe lângă prima
căsuţă, m-am uitat înăuntru pe fereastră, ca
să-mi confirm bănuielile.
Avusesem dreptate: pe masă zăcea mâncare
neterminată, semn că ocupanţii plecaseră în
grabă. În vremuri de primejdie, arendaşii,
lucrătorii şi slujitorii unui astfel de cavaler îşi
căutau refugiu în interiorul castelului. Dar
pentru cavaler, care să fi fost primejdia? Se
temea de două vrăjitoare sau de ceea ce le
urmărea? Sau, poate, de ambele? Aveam să
aflăm cât de curând.
După ce ne-am mai apropiat, am început să
zăresc feţele celor care ne urmăreau de pe
metereze. S-a auzit un zăngănit, urmat de un
scrâşnet de lanţuri pe un tambur şi apoi podul
mobil a început să se lase încet în jos. Dar când
am păşit pe el, am observat că poarta-ghilotină şi
uşa zdravănă, bătută cu fier, dindărătul ei, erau
încă închise.
Atunci, o voce ne-a strigat de sus. Nu era a
cavalerului, ci a unuia dintre oamenii lui de
încredere. Am adulmecat şi mi-am dat seama că
e un fanfaron… dar unul capabil să ucidă cu
sânge rece şi să-şi câştige existenţa prin folosirea
violenţei.
— Scoateţi-vă armele din teci! Puneţi-le jos, la
picioarele voastre! A strigat el.
Am scuturat din cap.
— Armele mele rămân acolo unde sunt!
Adulmecând din nou, am descoperit primejdia.
Erau acolo bărbaţi înarmaţi, în stare de alertă.
Dar am simţit şi disciplină, de asemenea. Erau
ascultători şi aşteptau ordine.
N-am primit vreun răspuns, dar am auzit
murmure de sus. Dezbăteau refuzul meu.
 După câteva clipe, s-a auzit zăngănit de lanţuri,
iar poarta-ghilotină a început să se ridice.
Thorne s-a aplecat spre mine.
— Ar putea să fie o capcană, mi-a şoptit ea la
ureche.
I-am făcut un semn de încuviinţare, dar n-am
zis nimic. Puteam oare să avem încredere în
acest cavaler? Am adulmecat: de data asta
prelung, încercând să citesc viitorul, mai ales în
privinţa pericolelor mortale. Am adulmecat
pentru Thorne. Ea nu avea să moară aici. De
asta eram sigură.
Uşa grea din lemn s-a rotit spre interior,
gemând din balamale. Cam la zece paşi dincolo
de ea, în faţa altei porţi-barieră, stătea cavalerul
în aceeaşi cămaşă de zale, dar fără spadă de data
asta. Ne-a făcut semn să intrăm, aşa că eu şi
Thorne am trecut dincolo de cadrul uşii,
înaintând cu vreo cinci paşi. Când ne-am oprit,
poarta-ghilotină din spatele nostru a început să
coboare. Am aruncat o privire înapoi şi am
constatat că uşa rămăsese deschisă.
— Fiţi bine-venite în casa mea, ne-a spus sir
Gilbert, cu o voce blândă şi curtenitoare. Eu nu
port arme între aceşti pereţi şi vă rog să faceţi la
fel. Scoateţi-vă pumnalele şi lăsaţi-le la picioarele
voastre.
— Obiceiurile voastre nu sunt şi obiceiurile
mele, i-am replicat. Deprinderea mea e să am
armele la îndemână în fiecare moment.
— Eu vă ofer refugiu, dar trebuie să fie cu
respectarea condiţiilor mele!
Am scos un pumnal pentru aruncat şi l-am
îndreptat spre el. Nici n-am apucat să duc până
la capăt acest gest ameninţător, că au şi apărut
doi arcaşi, poziţionându-se în spatele lui cu
săgeţile strecurate printre gratiile porţii-ghilotină
din faţa noastră. M-am uitat în stânga şi-n
dreapta. În zidurile de piatră erau orificii pentru
săgeţi. Eram ţintite din trei părţi. Săgeţile trase
cu arcurile mari au o foarte mare viteză şi forţă.
Pot să străpungă până şi armurile. Dar, în ciuda
primejdiei, am rămas foarte calmă, analizând
situaţia.
— Până să ajungă vreo săgeată la mine, am
ameninţat, pumnalul meu ţi se va înfige în gât.
Era adevărat. Uciderea cavalerului ar fi fost ceva
la fel de uşor ca alungarea unei muşte de pe
frunte. Mai puţin de o secundă îl despărţea de
moarte. De asemenea, puteam să-i omorâm pe
arcaşii din spatele lui. În privinţa celor aflaţi
dincolo de orificiile pentru săgeţi, nu puteam să
fiu sigură. Şi chiar dacă reuşeam să-i ucidem şi
pe ei, tot rămâneam captive în intrarea asta, cu
câte o poartă-ghilotină de fiecare parte şi nicio
cale de scăpare.
— Atunci, vom muri toţi trei, a răspuns
cavalerul. Ar fi păcat şi fără folos. Voi mi-aţi
salvat fiul, iar pentru asta vă sunt recunoscător
şi voi respecta cuvântul pe care vi l-a dat el. Vă
ofer refugiu între aceste ziduri. Mâncare,
băutură şi veşminte curate vă aşteaptă. Nu
trebuie decât să lăsaţi armele jos, vă rog, şi totul
va fi bine.
Privirile ni s-au întâlnit şi i-am descifrat
intenţiile – credea fiecare cuvânt rostit – aşa că,
în replică, am îngenuncheat şi am început să-mi
scot pumnalele şi să le aşez pe podea. După un
moment de ezitare, Thorne a procedat la fel.
Când m-am ridicat din nou în picioare, sir
Gilbert zâmbea.
— Asta-i tot? S-a interesat el. Am cuvântul tău
că nu sunt arme în sacul de pe umărul tău?
— Nu conţine deloc arme… îţi dau cuvântul
meu, i-am răspuns.
— Dar ce e înăuntru?
— Ceva care trebuie să rămână tot timpul cu
mine. Dacă vrei, îţi voi arăta mai târziu. Dar
atunci îţi vei dori să nu-l fi văzut niciodată.
Cavalerul a ridicat un braţ, iar arcaşii din
spatele porţii-ghilotină s-au retras în lateral.
Bariera a început să se ridice. Ne-a făcut semn
să-l urmăm, aşa că ne-am dus după el în curtea
castelului. La stânga, în spaţiul larg situat ceva
mai departe de turnul interior, erau adunaţi
lucrătorii de pe moşie, cu familiile lor, gătindu-şi
mâncarea la focuri din mangal. Cu ei erau oi,
vaci şi capre; era evident că-şi aduseseră şi vitele
la loc sigur, între zidurile castelului.
 Puţini soldaţi erau la vedere, dar cei opt arcaşi
rămăseseră lângă poartă, cu săgeţile în tolbe.
Apoi am remarcat o siluetă în depărtare: purta o
haină neagră de preot şi privea încruntat spre
noi. Iată pe cineva care în mod sigur nu avea să
ne primească bucuros.
L-am urmat pe sir Gilbert în turnul interior. O
slujnică aştepta imediat la intrare. Avea o
înfăţişare maternă, îmbătrânită, şi purta un şorţ
gri, iar părul cărunt şi-l prinsese la spate într-un
coc strâns.
— Ea e Mathilde, ne-a prezentat-o cavalerul. Vă
va conduce în camera voastră. După ce vă spălaţi
şi veţi fi îmbrăcate cuviincios, vă va aduce în sala
pentru ospăţ.
Şi, spunând acestea, ne-a zâmbit, s-a înclinat şi
a plecat.
— Pe aici, vă rog, ne-a zis Mathilde, pornind în
mare grabă pe un coridor.
Am remarcat că ne evita privirile, fără îndoială
temându-se să n-o deochem. După ce-a deschis
uşa de la camera noastră, a plecat repede.
Thorne a făcut ochii mari de uimire când a văzut
opulenţa încăperii; ea nu cunoscuse până acum
altceva decât cocioabele vrăjitoarelor şi bordeiele
sărmanilor. Camera era mare şi împodobită cu
tapiserii care păreau să spună o poveste: un
cavaler se lupta cu o creatură uriaşă, cu colţi, în
mijlocul unui râu năvalnic. Fără îndoială că era
sir Gilbert, când biruise tromba. Mi-am rotit
repede privirea în jur: erau două paturi, două
scaune cu spătarul drept şi o masă pe care se
vedea o carafă mare cu apă. Pe fiecare dintre
paturi fusese întinsă câte o rochie verde-pal.
— Îmbrăcate cuviincios! Am zis, ridicând din
sprâncene şi zâmbind către Thorne. Ai mai
purtat vreodată o rochie ca asta?
Thorne a scuturat din cap. Ea nu zâmbea.
— Le-am predat armele, iar acum suntem
obligate să ne îmbrăcăm ca femeile proaste de la
curte! Aici nu mai sunt arcaşi, ca să impună
voinţa lui sir Gilbert. De ce-ar trebui să ne
supunem?
— Nu ne va face niciun rău, fetiţo, dacă vedem şi
noi cum trăiesc alţii. Ar fi cazul să ne spălăm şi
să ne îmbrăcăm în veşminte curate, pentru o
vreme. Foarte curând va sosi şi vrăjmaşul nostru
kretch, aşa că să ne bucurăm de scurtul răgaz.
În orice caz, nu mă îndoiesc că băiatul va aprecia
rochia!
Thorne s-a înroşit până la rădăcina părului, dar
era prea ruşinată ca să-mi mai dea vreo replică,
aşa că i-am întors spatele şi am început să-mi
întind cureluşele şi tecile pe jos, lângă pat.
Mi-am scos veşmintele murdare şi m-am spălat,
în timp ce Thorne a stat bosumflată. Terminând
cu spălatul, am pus pe mine rochia care părea să
fie cea mai lungă dintre cele două. Pe urmă, fără
tragere de inimă, a început şi Thorne să se
îmbăieze. În sfârşit, am văzut-o întorcându-se
spre mine, îmbrăcată în rochia ei verde.
— Ce domnişoară drăguţă eşti, am râs eu de ea,
şi mai mult decât pregătită să-ţi ocupi locul la
curte!
Thorne şi-a schimonosit gura de furie şi s-a
repezit spre mine, cu unghiile pregătite ca să-mi
sfâşie faţa.
Am făcut un pas înapoi, zâmbind şi Întinzând
mâinile în faţă, ca s-o ţin la distanţă.
— Eu doar glumesc, fetiţo. Nu te supăra. Pune-ţi
pe faţă cel mai frumos zâmbet al tău, ca să-l
putem fermeca pe cavaler şi să-l supunem
voinţei noastre.
Când am ieşit din cameră, am găsit-o pe
Mathilde, care ne aştepta agitată pe coridor; ne-a
condus direct spre sala pentru ospeţe. Femeia a
aruncat o privire spre sacul din piele, pe care-l
căram în mâna stângă, şi am văzut-o că se
cutremură. Poate că simţise răul dinăuntru. Unii
oameni simt astfel de lucruri.
Sala era imensă, cu un acoperiş din grinzi, şi
putea găzdui, probabil, şi o sută de persoane.
Erau acolo şase mese lungi şi una ovală, în
capăt, în partea opusă intrării principale. Ultima
era şi singura ocupată. Două persoane stăteau la
ea: sir Gilbert şi fiul său. Erau îmbrăcaţi frumos,
în mătăsuri de un albastru-închis, cum li se cade
unor gentlemani de la curte. Totuşi tatălui îi
stătea mai bine în cămaşa lui de zale: pântecul
rotund îi era acum la vedere; era, clar, un bărbat
de vârstă mijlocie şi obişnuit cu o viaţă uşoară.
La apropierea noastră, s-au ridicat amândoi,
zâmbind, dar am remarcat că le fugeau ochii
spre sacul din piele, pe care l-am aşezat lângă
scaunul meu. M-am întrebat cam unde au ajuns
adepţii Diavolului, cu kretch cu tot. Era posibil
să ne pomenim cu ei la castel în orice moment.
— Fiţi bine-venite. Vă rog, aşezaţi-vă, ne-a
îmbiat sir Gilbert; el şi fiul său au aşteptat până
când eu şi Thorne ne-am ocupat locurile, şi abia
apoi s-au aşezat din nou.
Au apărut slujitorii şi au început să pună pe
masă platouri cu carne şi pâine.
— Avem multe de discutat, dar sunt convins că
vă e foame. Aşa că să mâncăm mai întâi şi
discutăm pe urmă.
Nu trebuia să mă invite şi a doua oară. În timp
ce mâncam, ni s-a turnat mied în pahare mari,
dar atât eu, cât şi Thorne, am sorbit cu multă
cumpătare. Aveam nevoie de minţi limpezi ca să
negociem cu acest cavaler. Rămăseseră încă
destule de hotărât.
Când am terminat, slujitorii au strâns farfuriile,
dar ne-au lăsat paharele în faţă. Sir Gilbert şi-a
împreunat mâinile şi ne-a privit pe amândouă,
pe rând, înainte de a începe să vorbească.
— Încă o dată, trebuie să vă mulţumesc pentru
că mi-aţi salvat fiul şi mi l-aţi adus acasă. El mi-a
spus că sunteţi urmărite de o creatură stranie,
necunoscută mie. Aş vrea să aflu mai multe.
 — Creatura este numită kretch şi e un hibrid
între om şi lup; a fost creată prin mijloacele
magiei negre, special ca să mă hăituiască. E
inteligentă, feroce şi dispune de o mare forţă.
Poate să mânuiască arme cum ar fi pumnalele,
iar ghearele ei conţin o otravă mortală. În plus,
capul şi partea superioară a corpului îi sunt
protejate cu plăci osoase groase, iar dacă e
rănită, poate să se regenereze.
— Cum poate fi omorâtă? S-a interesat el.
— Ar fi posibil prin scoaterea inimii şi
distrugerea ei în foc; dacă ar fi mâncată, poate că
ar fi de ajuns. Dar, pentru mai multă siguranţă,
bestia ar trebui dezmembrată şi ciopârţită.
— Nu e singură, nu?
— E însoţită de o ceată de vrăjitoare şi de un
puternic mag al Întunericului, pe nume Bowker.
Puterile lor reunite îi fac redutabili.
— Şi ce le-ai făcut, de te hăituiesc astfel?
M-am aplecat şi am ridicat sacul pe masă.
— În acest sac se află capul Diavolului, am zis. A
fost legat provizoriu, până când găsim o cale de
a-l nimici pentru totdeauna. Vrăjmaşii noştri vor
să unească din nou capul şi trupul şi să-l
elibereze.
— Mi se pare greu de crezut, a comentat
cavalerul, cu o expresie de neîncredere pe chip.
Adică în sac ar fi capul Diavolului însuşi? Asta
vrei să-mi spui?
— El a fost chemat pe Pământ de sabaturile
vrăjitoarelor din Pendle. Acum, trupul îi este
pironit şi în mari suferinţe. Nu mă crezi? Vrei
dovada? L-am întrebat.
Din sac s-a auzit un geamăt slab şi apoi un
zgomot ca şi cum cineva trăgea o gură de aer în
piept. Atât Will, cât şi tatăl său au tresărit, însă
cel din urmă şi-a recăpătat repede stăpânirea de
sine.
— Sunt un om al păcii şi îmi văd bucuros de
propriile treburi. Ridic armele numai când am un
motiv. Ştiu prea puţine despre vrăjitoare şi
consider că adeseori ceea ce pare straniu poate fi
pus pe seama superstiţiilor şi a ignoranţei. Cu
toate astea, am mintea deschisă, aşa că tare aş
vrea să văd conţinutul acestui sac.
— Atunci, îţi voi îndeplini dorinţa, i-am zis,
dezlegând baierele sacului. Apoi, am apucat
capul Diavolului de coame şi l-am ridicat,
ţinându-i între cavaler şi fiul lui.
Amândoi s-au ridicat în picioare, şocaţi. Băiatul
mi-a dat impresia că era cât pe ce s-o ia la fugă
prin încăpere. Capul Diavolului a mai scos un
geamăt slab, iar carnea din jurul ochiului
mutilat a zvâcnit. O dâră groasă de sânge
închegat se prelingea de la ochi până la gura larg
căscată. Dacă asta era cu putinţă, capul părea şi
mai hidos decât înainte.
CAPITOLUL 14
LA ATAC!
Puterile tale magice nu mă sperie, pentru că le
am şi eu pe-ale mele.
Şi duhurile, spiritele şi stafiile nu sunt pentru
mine mai ameninţătoare decât sunt pentru un
vraci.

E încă viu! Cum e posibil? A întrebat sir Gilbert,

devenit brusc foarte palid.
— Carnea nu e decât un înveliş, i-am răspuns.
Pentru Diavol, forma pe care o îmbracă e acelaşi
lucru cu un veşmânt. El poate să ia multe astfel
de forme, iar spiritul lui poate supravieţui unor
mutilări extreme; acum, sălăşluieşte în cele două
părţi ale trupului. De aceea, trebuie să rămână
captiv. Dacă slujitorii lui îi duc capul unde-i este
legat trupul, el va fi liber, iar răzbunarea lui va fi
cumplită, atât în viaţa asta, cât şi dincolo de ea.
De curând, a umblat pe Pământ, iar vremurile au
devenit mai negre decât oricând. Una dintre
manifestările lui a fost războiul care a cuprins
Comitatul, aducând cu el moarte, înfometare şi
cruzime. Faptul că el e legat provizoriu a
îmbunătăţit deja situaţia. Este şi în interesul
vostru să-l menţinem legat.
Sir Gilbert a fixat cu privirea capul Diavolului.
— Vâră la loc în sac lucrul acesta
înspăimântător, te rog. Nu e o privelişte pentru
ochii unui muritor.
Am făcut ce mi-a cerut şi ne-am aşezat la loc.
— Ai luptat în război? L-am întrebat.
Cavalerul a scuturat din cap.
 — Nu mai sunt tânăr şi nici n-am fost chemat la
luptă. Am rămas acasă şi am încercat să îi apăr
pe-ai mei. Spre norocul nostru, şi fiind oarecum
izolaţi, nu ne-a vizitat decât o patrulă, şi asta
undeva spre sfârşitul campaniei. La început,
oamenii mei şi-au căutat refugiul în castel, dar
când soldaţii inamici au început să le ardă
casele, am ieşit la atac, în fruntea unei oşti mici,
dar hotărâte. I-am pierdut pe doi dintre ai noştri,
dar i-am omorât pe vrăjmaşi până la unul:
unsprezece sunt îngropaţi în morminte fără
nume. Aşa că n-a scăpat nimeni ca să dea de
ştire.
— Aveţi provizii pentru mai mult timp? L-am
întrebat.
— Între zidurile astea sunt multe guri de hrănit,
dar putem îndura un asediu de mai multe
săptămâni, înainte de a începe să flămânzim. Cu
toate astea, n-ar fi deloc plăcut şi ar provoca
greutăţi serioase, de îndată ce viaţa o să revină la
normal. Nutreţul pentru vite e puţin şi vom fi
nevoiţi să începem să le tăiem. Urmările
războiului ar putea îngreuna refacerea
şeptelului.
— Eu cred că am putea să-i punem capăt relativ
repede, i-am zis. Un plan începuse să mi se
contureze în minte pe drumul spre castel, iar
acum doar îl puneam în cuvinte. Cu ajutorul
vostru, putem câştiga bătălia împotriva
vrăjmaşilor noştri. Sunt şi vrăjitoare printre ei,
dar băiatul spune că arcaşii voştri sunt cei mai
buni în meseria lor, iar pe de altă parte magia
neagră sigur nu e capabilă să le devieze toate
săgeţile. Cât despre kretch, e foarte posibil să te
ocupi tu personal… ca atunci când ai ucis Marea
Trombă.
Will a zâmbit, cu chipul strălucind de mândrie.
— Să vă uitaţi la tapiseriile care vă împodobesc
camera, ne-a zis. Ele spun povestea a ceea ce s-a
petrecut acum cincisprezece ani. Îl arată pe tatăl
meu ucigând Marea Trombă care a devastat
ţinuturile din preajmă. Ce a izbutit o dată, va
putea şi a doua oară, întrebuinţând aceleaşi
mijloace.
Thorne şi-a întors faţa spre Will şi i-a zâmbit, la
rândul ei. Când privirile li s-au întâlnit, am
observat că începuse să se creeze o legătură între
ei.
Tatăl a încuviinţat, dar bănuiam că era mai
puţin entuziasmat decât fiul său.

Abia după lăsarea întunericului ne-am întors,

eu şi Thorne, în camera noastră. Lumânările
pâlpâiau în suporturile de deasupra paturilor
noastre. Am luat-o pe una dintre ele şi am dus-o
cu mine până la prima dintre tapiserii; erau cinci
în total.
Tromba era înfăţişată făcând prăpăd pe
terenurile agricole: hoituri de oi zăceau risipite
pe un câmp. Între fălcile bestiei era un om, i se
vedeau doar picioarele. Tromba era uriaşă. Nu
auzisem niciodată vorbindu-se măcar despre
una atât de mare. Fără îndoială că autorii
tapiseriei exageraseră în privinţa dimensiunilor
ei, pentru a impresiona.
În a doua tapiserie, tromba înainta spre castel,
iar cavalerul îi ieşea în întâmpinare, pe cal. Râul
se întindea între ei. În a treia, el descălecase şi
trecea râul prin vad, înveşmântat în armură;
tromba se năpustea spre el, cu fălcile larg
căscate.
Cea de-a patra tapiserie îi înfăţişa încleştaţi în
luptă, iar izbânda cavalerului era acum limpede.
Cele două personaje care se războiau umpleau
întreaga scenă şi puteam să observ că armura lui
Gilbert era acoperită de ţepi, aşa cum ne
povestise Will. Tromba îşi înfăşurase corpul şi
coada strâns în jurul cavalerului, sângerând în
zeci de locuri, iar el o tăia cu spada, pe care o
ţinea cu amândouă mâinile. În ultima tapiserie,
sir Gilbert ţinea capul creaturii ridicat, cu un aer
triumfător, şi bucăţi din ea erau purtate la vale
de torenţi.
— Ar putea el oare să se ocupe de kretch în
acelaşi fel? A întrebat Thorne.
— Poate că da, fetiţo. Ar merita încercat. Dacă
noi şi oamenii cavalerului îi atacăm pe ceilalţi,
poate că sir Gilbert cu armura lui protectoare ar
reuşi să-l taie pe kretch în bucăţi. La insistenţele
fiului său, pare gata să încerce, iar eu sunt
înclinată să-i încurajez strădania.

Vrăjmaşii au sosit devreme, în dimineaţa zilei

următoare: erau cam douăzeci de vrăjitoare,
însoţite de kretch şi de Bowker. N-au traversat
râul, ci, după ce au tot cercetat din priviri
castelul o vreme, s-au instalat lângă cea mai
mare dintre casele din jur şi au aprins focuri ca
să-şi gătească mâncarea.
Toată după-amiaza au păstrat distanţa, iar noi
i-am privit de pe creneluri. Numai că alte şi alte
cete de vrăjitoare soseau, din oră în oră. Până
seara, am numărat cam o sută de persoane în
rândurile vrăjmaşe. Iar pe lângă ameninţarea
exterioară, creştea şi tensiunea dinăuntrul
castelului.
— L-am văzut pe acel preot acolo, aţâţând
lumea, mi-a zis Thorne, arătând spre locul în
care-şi aşezaseră tabăra ţăranii, laolaltă cu
animalele. Eu stăteam lângă poartă, iar el tot
arăta spre mine.
— E preot, fetiţo, aşa că era de aşteptat. Iar
oamenii ăştia au fost siliţi să-şi caute refugiul
între zidurile castelului tocmai din cauza
noastră. Normal că au resentimente.
Am cinat în seara aceea din nou cu sir Gilbert şi
cu fiul său, iar Thorne i-a spus gazdei noastre
despre preot.
— Nu trebuie să vă faceţi griji în privinţa lui, a
răspuns cavalerul. Părintele Hewitt a venit deja
să discute cu mine şi mi-a cerut să vă izgonesc
din castel. L-am refuzat, aşa că subiectul este
închis. El e capelanul meu şi stă cu noi de atâţia
ani. Într-adevăr, dac-ar fi să mor înainte de
vreme, el i-ar deveni tutore fiului meu, până
când va ajunge la vârsta maturităţii. El e preot,
iar voi vrăjitoare, aşa că rivalitatea e firească.
Părintele nici nu prea are ce face, în afară de a
aţâţa turma pe care-o păstoreşte. Dar stăpân eu
le sunt, şi-mi vor da ascultare în toate privinţele.
Sunteţi în deplină siguranţă aici.
— Îţi suntem recunoscătoare pentru asta, i-am
zis. Am studiat cu interes tapiseriile din camera
noastră. Presupun că mai ai armura, nu?
— Da, o mai am. Am pus să mi-o făurească
special şi s-a dovedit mai mult decât eficientă
împotriva trombei. În realitate, creatura n-a fost
chiar atât de mare pe cât dă de înţeles tapiseria,
a adăugat el, zâmbind. Dar tot era o fiară
primejdioasă şi a omorât mulţi oameni, ca şi vite.
— Tata e tot atât de înţelept, pe cât e de viteaz, a
declarat cu mândrie Will.
— Văd că eşti foarte mândru de tatăl tău, i-am
zis băiatului, zâmbindu-i. Dar apoi m-am întors
din nou spre sir Gilbert. O astfel de armură poate
fi la fel de eficientă şi în lupta cu acel kretch. El
are o armură a lui, din plăci osoase. Dacă o să-l
atacăm, va trebui să lucrăm în echipă, şi asta cât
mai curând, înainte să apară prea mulţi slujitori
de-ai Diavolului. Rândurile lor vor creşte de la o
zi la alta. Dar dacă-i nimicim pe kretch şi plecăm
de-aici, ei ne vor urma, iar voi vă veţi putea
întoarce la vieţile voastre de dinainte.
— Atunci, vom ataca mâine, a hotărât cavalerul.
Trebuie să găsim o cale de a-i ademeni mai
aproape de castel, în bătaia arcaşilor mei.
Am încuviinţat.
— Mă voi gândi eu la ceva. Iar mâine îi vom
învinge. Ne veţi înapoia armele?
— Desigur. Vom ieşi împreună din castel, cu
toate armele necesare izbânzii.
Numai că m-am înşelat: lucrurile n-au decurs
aşa cum mă aşteptasem.
CAPITOLUL 15
LUPTĂ PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE
E mai bine să te lupţi decât să fii un simplu
spectator.
O vrăjitoare asasină tânjeşte după luptă.

Am luat micul dejun înainte de răsăritul

soarelui şi apoi, spre uşurarea lui Thorne, am
lepădat rochiile verzi şi ne-am îmbrăcat din nou
ca nişte vrăjitoare asasine. Abia aşteptam să
înceapă bătălia şi mă simţeam mai comod
înveşmântată în straiele mele.
Nu puteam risca să iau cu mine în luptă capul
Diavolului, aşa că am fost nevoită să-l ascund.
Pentru asta, am apelat din nou la o parte din
preţioasele mele rezerve de magie. Folosindu-mă
de multe fire de bumbac, pe care le-am cules din
tivul rochiei mele, am atârnat sacul din piele de o
grindă a tavanului, în cel mai întunecos ungher
al încăperii. L-am înfăşurat temeinic cu o vrajă
de invizibilitate. Numai o vrăjitoare puternică,
sau un mag la fel de puternic, l-ar mai fi putut
găsi acum; şi nici măcar pentru ei n-ar fi fost
uşor.
Sir Gilbert, îmbrăcat cu armura lui ţepoasă, ne
aştepta în curtea interioară, înconjurat de
oamenii săi. Acolo ne aşteptau şi armele noastre.
Tare bine m-am simţit strecurându-le din nou în
tecile lor.
Era o dimineaţă cenuşie, ceţoasă, iar aerul era
rece şi umed. Am examinat din priviri mica
noastră ceată războinică şi am cântărit şansele
de izbândă. Bărbaţii arătau încrezători şi foarte
disciplinaţi. Pe lângă cavalerul cu armura lui
ucigătoare, mai erau opt arcaşi iscusiţi şi alţi
cincisprezece oşteni. Nimeni nu era călare. Sir
Gilbert îmi spusese că nu voiau să-şi pună în
pericol caii. Eram categoric depăşiţi numeric, dar
aveam destule şanse să obţinem o victorie de
moment.
Îi explicasem cavalerului planul meu, iar el îl
aprobase. Intenţia era să-l nimicim pe kretch şi
să ucidem cât mai multe vrăjitoare cu putinţă,
înainte de a ne retrage în castel. Mai târziu, la
adăpostul întunericului, eu şi Thorne aveam să
ne furişăm afară din refugiu, cu vrăjitoarele
supravieţuitoare pe urmele noastre, lăsând
castelul şi împrejurimile sale să se întoarcă la o
viaţă paşnică.
Dar deodată lucrurile au început să scape de
sub control. Un soldat de gardă de pe creneluri
ne-a strigat, ca să ne prevină. Vrăjmaşul se
apropia.
Folosindu-ne de avantajul înălţimii, am încercat
să-i numărăm. Erau, într-adevăr, mult peste o
sută, în frunte cu acel kretch şi cu magul bărbos.
S-au oprit cam la două sute de metri de şanţul
cu apă şi apoi l-am văzut pe kretch continuând
să înainteze singur. Când a ajuns sub noi, s-a
ridicat pe labele din spate, a scos un pumnal şi a
strigat, cu o voce tunătoare, provocarea.
Iar atunci am simţit cum mi se opreşte inima în
loc. Provocarea nu mă ţintea pe mine, ci pe
cavaler.
— Sir Gilbert Martin, te salut! Tu ai ucis Marea
Trombă şi eşti vestit în tot ţinutul pentru ce-ai
înfăptuit. Doresc să mă lupt cu cineva atât de
renumit. Înfrânge-mă, şi toţi cei aflaţi cu mine se
vor risipi şi nu te vor mai tulbura.
— Şi dacă pierd, ce se va întâmpla? A strigat
cavalerul spre el. Aş vrea să ştiu condiţiile
înfruntării.
— Înfrângerea te va costa viaţa, iar asediul va
continua. Asta-i tot. Accepţi provocarea?
— O accept şi mă voi lupta cu tine în faţa acestor
ziduri. Eşti de acord? Am cuvântul tău?
— Ai cuvântul meu. Ne vom lupta pe malul apei,
unde ai înfrânt Marea Trombă. Adepţii tăi vor
trebui să rămână între zidurile castelului. Cei
veniţi cu mine se vor retrage mult dincolo de râu.
— S-a convenit! A răspuns sir Gilbert.
După asta, l-am văzut pe kretch înclinându-şi
uşor capul, arătându-şi colţii într-un rânjet
maliţios, întorcându-se şi pornind în salturi spre
râu.
A fost cât pe ce să lansez eu o provocare către
kretch, însă cavalerul îşi dăduse cuvântul: nu
puteam să mă amestec. Cu toate astea, am
încercat să-l fac să se răzgândească.
— E un şiretlic! L-am prevenit. O astfel de
creatură nu gândeşte la fel ca noi. Şi nici
însoţitorii săi. Ei sunt slujitorii Diavolului:
Părintele Minciunilor. Nu au idee ce înseamnă
onoarea. Dacă te duci singur la luptă, o să mori!
Vor să obţină capul Diavolului şi nu au de gând
să se împrăştie până când nu îl recuperează.
— E posibil să fie aşa, a răspuns sir Gilbert,
întorcându-se spre mine. Numai că, în calitate
de cavaler, nu am libertatea de a refuza o astfel
de provocare. E codul după care-mi conduc
viaţa. Şi chiar în cazul în care creatura
intenţionează să mă înşele, nu e totul pierdut.
Când voi pleca, închideţi poarta principală, dar
n-o încuiaţi. Lăsaţi şi podul mobil coborât. La
primul semn de înşelăciune, îmi veniţi în ajutor.
Nu e cu mult diferit faţă de ce am plănuit noi.
— Nu pot să fiu de acord, l-am prevenit eu. Noi
am fi pornit din locul ăsta ca o forţă compactă şi
te-am fi protejat din flancuri şi din spate când
l-ai fi atacat pe kretch. Acum, însă, te vei lupta
singur, la ceva distanţă de noi. Dacă va fi o
înşelăciune, e posibil să nu izbutim să-ţi sărim în
ajutor la timp.
Sir Gilbert şi-a înclinat capul, ca semn că
încuviinţează ce spusesem, dar şi-a menţinut
hotărârea şi, fără vreo altă vorbă, a coborât,
aşteptând deschiderea porţii şi coborârea
podului mobil.
După toate astea, sir Gilbert şi fiul său şi-au
unit mâinile, într-un scurt rămas-bun. Will se
arăta foarte mândru de tatăl lui, dar buza de jos
îi tremura de emoţie şi mi-am dat seama că se
temea pentru el. Cavalerul şi-a lăsat în jos
vizorul coifului şi a pornit cu paşi mari în direcţia
râului. Poarta a fost închisă în urma lui, fără a fi
însă încuiată. Arcaşii şi ceilalţi luptători au
rămas în aşteptare în spatele ei, cu armele
pregătite. Eu în schimb am plecat, luând-o cu
mine pe Thorne, înapoi pe creneluri, de unde
puteam să vedem mai bine înfruntarea.
Sir Gilbert se apropia de vadul râului şi-l
vedeam pe kretch aşteptând pe malul celălalt.
Nici urmă de mag şi de vrăjitoare, dar un văl de
ceaţă groasă şi-a făcut apariţia la o sută de metri
mai încolo, acoperind malurile râului. Fără
îndoială că fusese făcut să apară cu ajutorul
magiei: le era uşor să se ascundă înăuntrul lui…
mult mai aproape de cei doi combatanţi decât
noi. Am adulmecat şi am simţit imediat
primejdia. Era o capcană: de asta eram sigură.
Dar ce puteam să fac? Îl prevenisem pe cavaler,
dar el nu acordase atenţie spuselor mele.
Nici nu părăsise bine malul nămolos, intrând în
apa mică a vadului, că l-am şi zărit pe kretch
repezindu-se asupra lui, alergând ca un lup
uriaş şi stârnind o perdea de apă. Sir Gilbert nu-i
anticipase mişcarea, aşa că şi-a scos spada prea
târziu. Enorma fiară a prins între fălci braţul
drept al omului, cel în care ţinea spada, şi a
muşcat aprig. Chiar şi de la o asemenea
depărtare am auzit urletul de durere al
cavalerului.
Dar ce însemnase acel contact pentru kretch?
Pe plăcile metalice care-i înveleau cavalerului
braţul drept erau ţepi. Acum, probabil că ele
străpungeau fălcile creaturii. Încetul cu încetul
se transformase, căpătând tot mai multă putere.
Să fi dobândit şi insensibilitatea la durere? Sau
poate că reuşise să-şi învingă durerea, prin forţa
voinţei, în ciuda chinurilor prin care trecea? Asta
îl făcea, într-adevăr, mult mai periculos. Numai
moartea putea să-i mai stea în cale.
Cu un efort extraordinar, cavalerul a reuşit să-şi
smulgă braţul, eliberându-l. Atunci, sângele a
început să picure din fălcile deschise ale bestiei,
pătând apa. Era sânge şi pe armură, dar era al
bărbatului sau al fiarei?
 Chiar şi de la depărtare, vedeam că metalul
care-i acoperea cavalerului braţul se îndoise şi că
el se străduia din greu să ridice spada, în timp ce
era din nou atacat de kretch. Creatura a părut şi
mai mare când s-a ridicat pe labele din spate,
dominându-l cu înălţimea sa. Devenea tot mai
puternică, pe zi ce trecea.
Cu toate că era rănit, sir Gilbert n-a dat înapoi,
menţinându-se pe poziţie şi strângând spada în
cealaltă mână. Arma era grea şi trebuia folosită
cu ambele mâini. Dar, chiar şi-aşa, numai cu
stânga – neîndoios, cea mai slabă dintre cele
două – el a împlântat spada în burta creaturii,
care de data asta a simţit durerea şi a slobozit un
ţipăt ascuţit, urmat îndată de un răget furios.
Ţipătul m-a făcut să mă simt mai bine. Creatura
putea fi rănită. Da, voiam ca până la urmă
cavalerul să-i vină de hac, dar tare mult aş fi vrut
s-o omor cu mâna mea. De mult nu-mi mai
dorisem cu atâta înverşunare să rănesc şi să
omor o vietate. Cu toate astea, nu mă puteam
aventura, cât timp cavalerul rămânea în
picioare. Era un bărbat viteaz şi nu-i puteam
răpi şansa de a ieşi biruitor.
Iată-i ciocnindu-se din nou cu putere, cavaler şi
kretch; încleştaţi în luptă, au căzut în apa puţin
adâncă a vadului şi s-au tot rostogolit, până
când au ajuns pe celălalt mal, unde au continuat
să se încaiere, în noroi. Era exact ce-şi dorea sir
Gilbert: acum, fiara era străpunsă de ţepii
armurii şi speram că va avea aceeaşi soartă ca şi
tromba. Dar, pe măsură ce se zvârcoleau, mi se
părea tot mai evident că bărbatul pierdea lupta.
Cavalerul încerca să-l lovească pe kretch cu
spada, însă era prea aproape, iar încercările sale
nu aveau niciun efect asupra spatelui împlătoşat
al creaturii. Sir Gilbert nu mai era tânăr. Energia
îi scădea. Şi nici ţepii de pe armura lui nu erau la
fel de eficienţi pe cât fuseseră împotriva trombei.
Deodată, spre necazul meu, am văzut cum fălcile
bestiei prind capul cavalerului şi muşcă zdravăn.
Am auzit zgomotul armurii zdrobite. Fiara avea
fălcile puternice, capabile să sfarme orice; acum,
colţii ei pătrundeau în craniul lui sir Gilbert. Am
auzit gemetele de necaz ale oamenilor de la castel
şi mi-am dat seama că Will urmărea, îndurerat,
crudul sfârşit al tatălui său.
Atunci s-a petrecut lucrul de care mă temeam
cel mai mult, dar pe care, în egală măsură, îl
aşteptam. Vrăjitoarele, cu Bowker în frunte, au
ţâşnit afară din norul de ceaţă şi, chiuind şi
ţipând, au dat fuga spre malul râului, unde cei
doi combatanţi încă se zvârcoleau. Cele mai
multe dintre ele aveau cuţite în mâini. Ca şi data
trecută, primele trei aveau pumnalele prinse cu
frânghii în vârful unor prăjini lungi, ca să poată
împunge şi cresta de la distanţă. Pe cavaler îl
aştepta aceeaşi soartă de care avusese parte
lamia; diferenţa era că, de data asta, o mică oaste
hotărâtă şi deloc de neglijat era pregătită să
intervină. Nu era totul pierdut.
Un străjer a strigat spre cei de dedesubt şi am
auzit porţile deschizându-se cu un huruit.
— Stai aproape de mine şi încearcă să nu faci
ceva nesăbuit! Am prevenit-o pe Thorne.
Când am ajuns la poartă, aceasta era deja
deschisă, iar oamenii cavalerului năvăleau spre
râu. Will rămăsese lângă pod cu alţi doi oameni,
privind deznădăjduit spre locul confruntării. În
calitate de unic moştenitor al castelului şi al
pământurilor, îi era interzis să între în luptă.
I-am ajuns repede din urmă pe ceilalţi, însă
i-am făcut semn lui Thorne să rămână mai în
spate. Numai când cele două tabere aveau să
ajungă faţă în faţă, puteam fi în măsură să
judecăm unde şi cum trebuie sa intrăm în luptă.
Privind înainte, am văzut că pe malul nostru
erau mai multe vrăjitoare, care acum se repezeau
spre noi, agitându-şi armele. Vrăjitoarele de pe
celălalt mal îi înconjuraseră pe cavaler şi pe
kretch: fără îndoială că încercau să-l dea gata, în
timp ce fiara îi ţinea capul între fălci, repetând
ceea ce făcuseră cu Wynde. De două ori
asistasem neputincioasă la moartea cuiva,
neavând cum s-o împiedic, dar acum era posibil
să mai avem timp pentru a-l ajuta pe sir Gilbert.
Ca să-l omoare, trebuiau mai întâi să-i desfacă
armura. Iar asta le-ar fi luat timp,
permiţându-ne să-l salvăm.
Oamenii cavalerului s-au oprit brusc. Pentru o
clipă, am crezut că sunt pe cale să facă
stânga-mprejur şi să fugă: cetele de vrăjitoare
care se apropiau în goană ofereau o privelişte
înspăimântătoare şi în plus ne întreceau în
număr. Numai că oastea noastră era cu adevărat
foarte disciplinată, aşa că am auzit o voce
strigând un ordin:
— Trageţi!
Cei opt arcaşi şi-au încordat arcurile şi au
slobozit săgeţile, care au zburat neabătute spre
ţintele lor. Fiecare săgeată a lovit câte o
vrăjitoare. Am văzut cel puţin trei
prăbuşindu-se, în timp ce altele se clătinau şi se
răsuceau. Arcaşii scoseseră deja alte săgeţi din
tolbele de pe umeri şi-şi încordau iar arcurile.
S-a auzit din nou ordinul de tragere şi, vâjjj,
încă un val de săgeţi s-a abătut asupra
duşmanului, făcând şi mai multe victime.
Vrăjitoarele ajunseseră aproape de noi, la mai
puţin de treizeci de metri, însă alte săgeţi le-au
destrămat atacul, împrăştiindu-le.
Cu toate astea, n-au fugit, ci au început să ne
încercuiască, subţiind rândurile ca să fie mai
greu de ţintit. Primele săgeţi fuseseră trase în
acelaşi timp, însă acum ordinul a fost:
— Trageţi la liber!
De data asta, fiecare arcaş şi-a ales propria
ţintă: o tactică mai puţin eficientă, deoarece
vrăjitoarele foloseau deja magia neagră împotriva
noastră. Intonau descântece în Graiul Vechi, cel
mai însemnat dintre toate fiind Groază. Puterea
lui era irosită în cazul meu şi al lui Thorne,
fiindcă aveam mijloacele noastre de apărare
împotriva lui, însă în ochii arcaşilor şi ai celorlalţi
luptători vrăjmaşele se iveau acum sub înfăţişări
hidoase, cu chipurile schimonosite şi demonice,
cu părul năclăit de noroi, semănând cu nişte
cuiburi zvârcolitoare de năpârci veninoase.
Descântecul îşi făcea mult prea bine efectul: am
văzut cum arcaşul de lângă mine face ochii mari
de frică, arcul din mâinile lui tremurând
puternic, motiv pentru care săgeata a zburat,
inofensiv, în pământ. Era momentul să acţionez,
altfel totul era pierdut. Trebuia să-mi folosesc
acum întreaga forţă în lupta împotriva
vrăjmaşului. Cât despre kretch şi mag, ei
trebuiau să moară!
CAPITOLUL 16
TREBUIE SĂ FUGIM MEREU?
Cu câte un pumnal tăios în fiecare mână, o
vrăjitoare asasină moare, luptându-se cu
vrăjmaşii ei.
De ce ar fi altfel în cazul meu?

Pipăind salba cu oase, am folosit descântecul

care în limba latină se numeşte Imperium, dar în
clanul Mouldheel, care preferă să le facă pe toate
altfel, e cunoscut drept Înrâurire. În parte, e o
forţare a voinţei, aşa că e important să rosteşti
comanda cu o anumită inflexiune. Dacă se
procedează aşa cum trebuie, ceilalţi se vor
supune într-o clipă.
Peste tot în jurul meu era numai frică şi haos,
ceea ce-mi era de folos. Vocea mea a străpuns
nesiguranţa şi mi-am îndreptat-o spre cei de
lângă mine: trei arcaşi, doi soldaţi şi Thorne.
— Urmaţi-mă! Le-am comandat, cu inflexiunea
corectă.
S-au întors ca unul şi m-au privit drept în ochi.
Numai Thorne a arătat o oarecare împotrivire,
dar ştiam că ea s-ar fi supus şi fără magie.
Ceilalţi erau în alertă, receptivi şi total supuşi.
Pe urmă, am pornit în fugă în direcţia râului,
unde cavalerul se lupta încă din greu cu bestia.
Ceilalţi m-au urmat îndeaproape, dar când am
ajuns la prima dintre vrăjitoarele care ne
încercuiseră, Thorne a trecut în dreapta mea. Am
luptat împreună, ca şi cum am fi fost o singură
fiinţă, cu un singur ţel: patru braţe şi patru
picioare dirijate de o singură minte. În mâna
stângă aveam un pumnal şi am rotit-o într-un
scurt şi ucigător arc… şi vrăjmaşa noastră şi-a
găsit pieirea. Cu coada ochiului, am zărit-o pe
Thorne dând gata o altă vrăjitoare.
Eram o forţă letală şi am străpuns cu uşurinţă
cercul subţire. Dar după ce am trecut vadul, am
găsit vreo nouă vrăjitoare strânse ciorchine în
jurul încleştării, împungând în jos, spre cavaler.
Lisa Dugdale se lăsase cu toată greutatea pe
prăjina ei, străduindu-se să înfigă pumnalul în
spaţiul dintre coif şi gât, dintotdeauna un punct
slab al acestui fel de armură. Dar dedesubt sir
Gilbert purta o cămaşă de zale, aşa că era de
două ori protejat. Cu toate astea, cel mai mare
pericol îl reprezenta bestia, care încă-i strângea
capul între fălci: metalul coifului se îndoise. Sir
Gilbert gemea de durere şi se zbătea să se
elibereze. Spada îi scăpase din mână, însă cu
pumnul înmănuşat în fier izbea repetat în capul
fiarei.
Ştiam că trebuie să acţionăm repede, fiindcă
vrăjitoarele din spatele nostru aveau să se
regrupeze şi să ne taie retragerea spre castel.
— Folosiţi-vă arcurile! Am ordonat, iar cei trei
arcaşi s-au supus pe loc, trăgând rânduri,
rânduri de săgeţi. Una s-a împlântat în
vrăjitoarea cea mai apropiată, azvârlind-o înapoi,
în nămol. După al doilea val, l-am văzut pe
kretch scuturând trupul cavalerului aşa cum
face un câine cu un şobolan, după care şi-a
abandonat prada şi s-a năpustit spre noi. I-am
întâlnit privirea şi am citit în ochii lui că tot eu
rămăsesem ţinta principală.
Am ales un cuţit şi l-am repezit drept spre fiară;
s-a împlântat până la mâner în ochiul drept al
creaturii. Două dintre săgeţi şi-au nimerit şi ele
ţinta. Una a alunecat, fără să-l rănească, de pe
umărul lui, însă cea de-a doua i-a intrat în gura
deschisă şi i-a străpuns gâtul. Thorne a fost cea
care a spulberat orice îndoială: şi-a azvârlit
pumnalul cu mare precizie, nimerind creatura în
ochiul stâng. Acum, bestia era oarbă.
S-a răsucit şi a fugit în salturi în direcţia
copacilor, chelălăind ca un câine bătut. În câteva
secunde, am ajuns la sir Gilbert, pe care doi
soldaţi îl ridicaseră din nămol, ducându-l spre
castel. N-aveam timp să verific în ce stare era,
dar nu arăta deloc bine. Sângele îi şiroia de sub
coiful zdrobit. Ne-am întors şi am traversat râul,
alăturându-ne celor care scăpaseră cu viaţă din
bătălie. Sergentul a dat un ordin, iar soldaţii au
alcătuit un mic careu defensiv în jurul arcaşilor
şi al oamenilor care-l cărau pe cavalerul rănit. În
schimb, eu şi Thorne luptam în afara careului, în
timp ce ne retrăgeam încet către poarta
castelului.
Nu se vedea nici urmă de mag, ceea ce părea să
le fi descurajat pe vrăjmaşe, mai ales după fuga
bestiei. Cu toate că erau încă mai multe decât
noi, puţine îndrăzneau să ne atace direct, iar cele
care riscau, mureau ori de mâna mea, ori de a lui
Thorne, în timp ce altele dintre posomorâtele
noastre urmăritoare erau doborâte de cei patru
arcaşi scăpaţi cu viaţă din luptă.
În cele din urmă, am ajuns în castel;
poarta-ghilotină s-a închis în urma noastră, iar
podul mobil a fost ridicat. Pierduserăm, probabil,
o treime din efectiv, iar mulţi dintre cei care
supravieţuiseră erau răniţi. Cu toate astea,
prima noastră grijă era starea lui sir Gilbert, care
a fost dus în salonul de onoare şi întins pe o
masă. Imediat scutierii lui au început să-i
desfacă armura cu ţepi. Will îşi privea
deznădăjduit tatăl, care gemea de durere, în timp
ce sângele continua să curgă, abundent, de sub
coiful distrus. Braţul îi era mutilat, înlăturarea
mânecii de zale dovedindu-se foarte dificilă.
Lăsându-l cu cămaşa de zale pe el, oamenii au
încercat în continuare să-i scoată coiful, însă
bărbatul a început să urle de durere. Am ridicat o
mână, cerându-le să se oprească, şi mi-am făcut
loc spre el, ca să-l examinez mai îndeaproape.
Apoi, am clătinat din cap.
— Coiful nu mai poate fi scos, le-am spus.
Moare. Tot ce puteţi să faceţi e să-i daţi ceva care
să-i aline suferinţele.
Fălcile fiorosului kretch îi înfipseseră
cavalerului metalul adânc în ţeastă. Acum îi
apăsa creierul, care avea să se umfle şi să-i
aducă moartea. Am estimat că mai avea de trăit
cel mult câteva ore.

Thorne s-a apropiat şi i-a pus mâna pe umăr,

vrând să-l consoleze, numai că el a respins-o,
furios, pironind-o cu o privire încărcată de ură.
Fata a făcut câţiva paşi înapoi, mirarea şi
durerea schimonosindu-i chipul.
M-am dus şi eu spre el, i-am pus la rândul meu
mâna pe umăr şi i-am vorbit pe un ton blând.
 — Tatăl tău a fost un bărbat viteaz, Will, iar
faptele lui vor rămâne mereu în memoria
oamenilor. Trebuie să fii tare. Până la urmă, tu
vei fi conducătorul aici.
Băiatul s-a smuls de lângă mine şi am văzut
cum îl invadează din nou furia.
— Mai bine nu v-aş fi adus niciodată aici! A
ţipat. Din cauza voastră a murit tata!
— Mi-aş dori să nu se fi întâmplat aşa, i-am
răspuns, cu duioşie. Dar nu putem schimba
trecutul.
M-am întors, i-am făcut un semn lui Thorne şi
am ieşit amândouă din sală, ducându-ne în
camera noastră. Pe coridorul de afară, ne-am
întâlnit cu preotul care era însoţit de doi soldaţi.
Fără îndoială, fusese chemat ca să se roage
pentru sir Gilbert. Când am trecut pe lângă el,
s-a uitat la mine cu o ură cumplită, dar nu m-am
sinchisit să-i adresez nici măcar o privire.

Când am ajuns în cameră, i-am explicat lui

Thorne noua situaţie.
— Suntem în primejdie, am prevenit-o, şi cât de
curând s-ar putea să fim nevoite să ne luptăm
împotriva celor care, până acum doar câteva
clipe, ne erau aliaţi.
— Will părea foarte supărat. Eu credeam că
suntem prieteni, mi-a zis ea, cu amărăciune.
Crezi c-o să se-ntoarcă împotriva noastră?
— Prea puţin contează ce vrea el să facă,
Thorne. E minor şi în consecinţă prea tânăr ca
să-şi poată asuma, deocamdată, rolul tatălui
său. Ţi-aduci aminte ce-a spus sir Gilbert? După
moartea lui, preotul va deveni tutorele copilului,
până când el va ajunge la vârsta majoratului. Iar
tutorele acesta va cârmui castelul. Aşa că e
timpul să fugim, înainte ca adăpostul ăsta să se
prefacă într-o închisoare din care n-am putea
ieşi decât cu picioarele înainte.
M-am oprit ca s-o privesc în ochi, apoi am
continuat.
— Şi mai avem un motiv pentru care trebuie să
plecăm imediat, i-am zis. Chiar dacă l-am orbit
pe kretch, el se poate vindeca, dar asta o să-i ia
timp. Aşa că trebuie să plecăm imediat şi să
punem ceva distanţă între noi şi el.
— Dar unde putem să mai mergem? S-a plâns
Thorne, care părea că ajunsese în pragul
disperării. Chiar trebuie să fugim mereu? Will a
fost cel dintâi băiat de care mi-a plăcut în viaţa
mea. Îmi vine greu să plec, când îl ştiu pradă
mâniei. Poate c-ar trebui să încerc măcar să
vorbesc cu el, după ce s-o mai linişti puţin.
— Ţi-ai pierde vremea, Thorne. Nu e prudent
pentru niciuna dintre noi să mai rămână aici nici
măcar o clipă în plus. Şi, de îndată ce vom ieşi cu
bine din castel, ar fi mai bine să ne despărţim,
am propus eu. Vrăjmaşii noştri sunt prea
numeroşi şi nu vor renunţa niciodată. Până la
urmă, tot mă vor prinde şi mă vor ucide. Dar de
ce să mori şi tu? Clanul va avea nevoie de o
asasină pricepută care să mă înlocuiască. Şi
aceea eşti tu, fetiţo.
Thorne a scuturat din cap.
— Nu, eu nu te părăsesc. Dacă tu mori, atunci
eu o să iau în păstrare capul. Nu asta sperai?
Am încuviinţat, dându-mi seama că ea luase
deja hotărârea. M-am pregătit să iau sacul, dar
imediat am simţit primejdia. Numai că
avertismentul sosise cu o clipă prea târziu. Uşa
s-a deschis şi patru arcaşi, cu arcurile pregătite,
au păşit înăuntru. În spatele lor erau alţi patru
oşteni, precum şi preotul, părintele Hewitt.
— Lăsaţi armele jos sau veţi muri pe loc! A
poruncit el.

Era un bărbat masiv, cu umerii laţi, rumen la

faţă. Semăna mai degrabă cu un fermier vânjos,
decât cu un preot, dar haina pe care o purta era
nouă, cu nasturi strălucitori din argint, pantofii
fiind croiţi din pielea cea mai fină.
Deodată, pe la colţurile ochilor mi-au apărut
fulgerele luminoase care prevesteau că
slăbiciunea avea să pună din nou stăpânire pe
mine. Trebuia să fac ceva ca să scăpăm cât mai
repede din castel.
— Aşa se vorbeşte cu un aliat care a luptat de
partea voastră doar acum câteva clipe? L-am luat
la rost.
— Sir Gilbert tocmai a murit şi acum eu fac
legea aici. Nu există alianţă care să se poată
încheia cu vrăjitoarele. „Pe vrăjitoare să n-o laşi
să trăiască!” , a răcnit el.
— Aşadar, dacă lăsăm jos armele, o să murim
mai târziu? Ce fel de alegere e asta? Eu, una,
prefer să mor aici. Şi-o să-ţi mai spun un lucru:
nu toţi veţi scăpa cu viaţă. Eu sunt Grimalkin şi
deja i-am ales pe cei pe care-i voi omorî!
— Predă-te acum, a rostit preotul, pe un ton
dintr-odată mai blând şi mai raţional, şi veţi avea
parte de o judecată dreaptă din partea Sfintei
Biserici.
Fulgerele din ochii mei sporeau în intensitate.
Trebuia să acţionez imediat, dacă voiam să
scăpăm cu viaţa.
— Am mai auzit eu de asemenea „judecăţi
drepte”, am replicat, batjocoritoare. Ce veţi face?
Ne veţi zdrobi trupurile cu pietre sau ne veţi
îneca în cel mai apropiat iaz? Iată răspunsul
meu!
Spunând acestea, am scos două pumnale şi
le-am îndreptat spre preot. El, însă, a zâmbit
neînduplecat, rămânând stăpân pe sine.
A rostit un singur cuvânt.
— Trageţi!
Cei patru arcaşi ne-au ţintit şi au slobozit
săgeţile.
CAPITOLUL 17
ADUCE O MARE DEZONOARE
Iuţeala mea în luptă nu ţine de magia neagră;
 Ţine de însăşi magia fiinţei mele, de magia a
ceea ce sunt.
Eu sunt Grimalkin!

O vrăjitoare asasină trebuie să fie iute. Eu am

iuţeala asta. Dar fi-va ea suficientă împotriva
unor arcaşi iscusiţi care trag de la o distanţă atât
de mică? Şi cum rămâne cu Thorne, care mai are
câţiva ani până să ajungă la deplinătatea
puterilor ei?
Toate aceste gânduri zadarnice îmi goneau prin
minte, în timp ce trupul meu reacţiona din
instinct.
Îmi antrenasem corpul să fie ca o armă: fiecare
tendon, fiecare muşchi, fiecare os să se
coordoneze; într-o astfel de situaţie, să nu aibă
nevoie de comanda creierul.
Gândirea e prea înceată.
Iată-mă plonjând în faţă, făcându-mă ghem. Îmi
opresc inima. Ridic pumnalul din mâna stângă,
deviez cu el o săgeată. Timpul pare că trece cu
mare încetineală. Mă gândesc la Tom Ward, care
are puterea de a încetini curgerea timpului şi
râd! Şi o vrăjitoare asasină poate face acelaşi
lucru… dar în alt fel. O asasină se mişcă atât de
iute, încât mişcările celorlalţi par să fie cele care
încetinesc.
Asta nu ţine de magia neagră. Ţine de însăşi
magia fiinţei mele; de magia a ceea ce sunt; de
magia a cât de bine m-am pregătit. Eu sunt
Grimalkin!
Eu exist în „acum” şi mă ocup cu moartea.
Resping o altă săgeată şi arunc o privire în
dreapta mea. Acţiunile lui Thorne le reflectă
pe-ale mele ca într-o oglindă. Ne despărţim, ne
apropiem şi ne îndepărtăm iar, ca apa curgând
peste nişte stânci ascuţite. Am pregătit-o bine şi
nici nu mi-aş putea dori o elevă mai bună. Când
o să mor, ea o să-mi ia locul. Nicio altă Malkin nu
va fi capabilă să-i stea împotrivă într-o luptă.
Acum, sunt printre potrivnicii mei şi încep să-i
tai. Un arcaş urlă şi moare. Trebuie să uit faptul
că am luptat atât de recent cot la cot cu aceşti
oameni. Acum suntem şi mai aproape, iar ei
nu-şi pot folosi arcurile. Situaţia s-a schimbat.
Ori vieţile noastre, ori ale lor. Şi ei ştiu asta. Aşa
e în luptă. Trebuie să ucidem sau să fim ucişi.
Aşa că eu ucid. Ucid încă o dată, şi încă o dată,
iar urletele celor care mor par să se audă foarte
de departe.
Îmi las inima să bată, o singură dată: sângele
îmi năvăleşte prin artere.
Mă învârtesc şi tai, mă rotesc şi tai iar. Sângele
vrăjmaş împroaşcă pretutindeni: în câteva
secunde, voi ajunge la preot. După ce voi trece
peste cadavrul lui, ne vom putea îndrepta spre
poartă. Putem să reuşim. Putem să învingem.
Putem să scăpăm.
Dar deodată, prea devreme, răsuflarea mi se
opreşte în gât şi simt o durere bruscă în piept.
Slăbiciunea mă pune repede în genunchi. E
otrava rămasă de la kretch. Mă lupt cu ea, dar
totul se întunecă.
Să fie asta moartea?
Ultimul meu gând se îndreaptă către Thorne. E
atât de tânără, iar acum s-ar putea să moară şi
ea. Simt un regret de moment pentru că am
vârât-o în primejdie. Apoi vine întunericul, iar eu
uit tot.
***
Dar n-am murit atunci. M-am trezit simţind
gust de sânge în gură, legată fedeleş într-un loc
întunecos.
Cătuşe din fier îmi prindeau mâinile şi picioarele
la un loc; strânsoarea metalului era dureroasă,
iar pielea mă ustura. Eram întinsă pe jos, cu
spatele la un perete umed. Am încercat să mă
rostogolesc spre stânga, dar la jumătatea
mişcării m-am pomenit nevoită să mă opresc.
Mai era un lanţ, care îmi lega picioarele de un
belciug din fier, prins în podeaua din piatră.
Am reuşit să mă ridic în capul oaselor şi să-mi
reazem spatele de perete. Era foarte întuneric,
dar ochii mei de vrăjitoare puteau să vadă până
şi în cele mai întunecoase unghere ale temniţei.
Duhnea a moarte. De-a lungul timpului,
muriseră clici cel puţin o duzină de oameni. Sir
Gilbert părea blând, dar era clar că întemniţase
oameni, iar unii dintre ei îşi sfârşiseră zilele în
închisoarea asta subterană. Care să le fi fost
crimele? M-am întrebat în sinea mea.
Prea puţină importanţă mai avea acum. Sunt
vrăjitoare; iată crima mea. Din partea preotului
nu puteam să mă aştept la nimic altceva, decât la
suferinţă şi la moarte. Ghicitoarea îmi prezisese
odată moartea, numai că eram în luptă, cu
cuţitul în mână, nu înlănţuită şi neputincioasă.
Dar prezicătoarele nu ghicesc totdeauna corect:
mereu rămâne loc şi pentru greşeală.
M-am consolat cu gândul că măcar nu vor putea
să pună mâna pe capul Diavolului. Îl
ascunsesem foarte bine. Numai cei mai puternici
practicanţi ai magiei negre puteau să-i descopere
ascunzişul, dar pentru asta trebuiau mai întâi să
între în castel. Şi, din câte-mi spusese cavalerul,
zidurile astea erau capabile să reziste săptămâni
întregi sub asediu. Fiecare zi în care capul
rămânea departe de mâinile lor însemna timp în
plus pentru ca Tom Ward să găsească o cale de a
termina cu Diavolul odată pentru totdeauna.
Slăbiciunea părea să-mi fi trecut, dar acum nu
prea mai conta. Legată în lanţuri, aveam prea
puţine şanse de scăpare. Nu-mi luaseră
cureluşele din piele, dar tecile lor erau goale;
armele mele dispăruseră. Cu toate astea, îmi
rămăsese o singură armă… ultimele mele
picături de magie. Le păstrasem pentru situaţii
extreme. Momentul întrebuinţării lor trebuia ales
cu extrem de mare grijă. Pe urmă, n-aş mai fi
avut ce să fac.
 Atunci am auzit cel dintâi urlet. Era subţire,
înalt, şi a rămas plutind prin aer: un strigăt de
femeie… strigătul cuiva care trecea prin suferinţe
insuportabile.
S-a auzit din nou şi mi s-a zbârlit părul de pe
ceafă de groază. Torturau pe cineva.
Să fi fost Thorne?
În clipa imediat următoare, mi-a stat inima,
când am primit confirmarea; ea era.
— Vă rog! Vă rog! Implora fata. Nu-mi faceţi
asta… orice, numai asta nu!
Thorne e vitează şi neînfricată. Ce soi de tortură
putea s-o determine să se roage aşa, cu o voce
atât de stridentă şi tremurătoare?
Nu puteam suporta s-o aud chinuindu-se astfel.
Dar mai întâi trebuia să văd exact în ce situaţie
mă aflam şi dacă aveam mijloacele de a izbuti aşa
ceva fără să-mi irosesc prea mult din puţinele
rezerve de putere magică. Aveam să folosesc
magia şamanică şi să-mi proiectez încă o dată
sufletul afară din trup.
Am intonat cuvintele trebuincioase, găsind
cadenţa exactă şi concentrându-mă ca să-mi pot
exercita voinţa. Pentru o clipă, totul s-a
întunecat, după care am început să plutesc
deasupra trupului meu înlănţuit, într-o lume în
care totul era colorat în verde. Am privit în jos,
spre mine însămi, spre ochii închişi şi pieptul
care se mişca regulat, apoi am plutit spre uşa
temniţei; spiritul meu a trecut fără probleme prin
ea.

Am ieşit în tunel şi mi-a fost uşor să găsesc

încăperea în care o torturau pe Thorne. Era chiar
celula vecină, pe stânga. Uşa fusese lăsată larg
deschisă şi un paznic, al cărui trup lucea verzui
de atâta forţă vitală, stătea afară, cu spatele lipit
de perete. Cum am ajuns înăuntru, am cântărit
situaţia dintr-o singură privire.
Thorne era întinsă pe spate, legată cu frânghii
groase de o masă metalică. Avea sânge pe umerii
şi pe braţele goale. Lângă ea stătea, în picioare,
un bărbat vânjos, dezbrăcat până la brâu, cu
pieptul păros şi pielea sclipind de transpiraţie. În
mâna dreaptă ţinea o sulă: înfipsese vârful ei
lung, subţire şi ascuţit, în repetate rânduri, în
trupul lui Thorne. Încercau să găsească locul în
care, cică, ar fi atins-o Diavolul, loc în care ea
n-ar mai fi simţit durerea, dovedind astfel că e
vrăjitoare.
Toate astea erau complet inutile: noi eram
vrăjitoare, nu tăgăduiam. Însă preotul dădea
târcoale prin apropiere, afişând un zâmbet pe
buzele lui subţiri. Era evident că savura
spectacolul.
Şi atunci am înţeles ce anume o făcuse pe
Thorne să urle şi să se roage aşa. Avusese prea
puţin de-a face cu împunsăturile de sulă în trup;
prea puţină legătură cu chinurile groaznice pe
care sigur le îndura. Nu: ceea ce-i provocase
groaza era ustensila din mâna preotului.
Era o foarfecă de-a mea, unealta cu care le
tăiam falangele degetelor mari vrăjmaşilor pe
care îi omoram. Restul armelor mele erau
aliniate cu grijă pe o măsuţă din lemn, în colţul
cel mai îndepărtat al încăperii. Preotul probabil
că avea ceva cunoştinţe despre vrăjitoare, din
moment ce alesese tocmai foarfecă.
Dacă se fierb în clocot într-un ceaun şi se fac
ritualurile corecte, oasele degetelor mari le aduc
posesorilor puteri magice. Dar pierderea
degetelor mari este unul dintre cele mai rele
lucruri care i se poate întâmpla unei vrăjitoare. Îi
aduce o mare dezonoare: tot ce a reuşit să
înfăptuiască în întreaga ei viaţă nu mai are într-o
clipă nicio însemnătate. Iar o astfel de soartă e cu
atât mai cumplită pentru o vrăjitoare asasină.
După ce a fost slăvită, temută şi respectată de
clanul ei, ea devine imediat nimic mai mult decât
obiect de batjocură.
Cu toate că e posibil ca o vrăjitoare să scape cu
viaţă după ce i s-au luat degetele mari, cele mai
multe mor din cauza şocului provocat de o astfel
de procedură. Chiar dacă li se iau după moarte,
tot exista consecinţe. Se crede că o vrăjitoare
moartă, astfel mutilată, nu mai poate să renască;
nu se mai poate întoarce să umble iar pe
Pământ. Ea e obligată să rămână pentru
totdeauna în Întuneric.
Nu era de mirare că Thorne uriaşe
deznădăjduită în faţa unei astfel de ameninţări.
Pentru ea, cea mai cumplită tortură ar fi fost
ruşinea şi pierderea respectului. Nu numai că
spera să devină cea mai mare asasină din câte
avusese clanul Malkin în toate timpurile; dar
voia ca reputaţia ei să dăinuiască şi după ce
murea. Iar acum, cu două tăieturi de foarfecă,
preotul ameninţa să-i răpească toate astea.
Am analizat cu iuţeală situaţia, remarcând alţi
doi paznici lângă peretele opus. Aşadar, aveam
de-a face cu patru bărbaţi în interiorul încăperii
şi cu încă unul în afara ei, pe culoar.
M-am retras repede, întorcându-mă în trup cât
de repede a fost cu putinţă. Am deschis ochii şi
am început să-mi întrebuinţez ultimele resurse
magice rămase, sucindu-mi gâtul şi scoţând
limba cât de mult îmi stătea în puteri. Am prins
în acest fel salba şi am băgat în gură ultimul os
care avea puteri magice. Pe urmă, l-am supt,
absorbind încetul cu încetul în organism
resursele înmagazinate în el. După ce am
terminat, i-am dat drumul şi m-am concentrat
intens asupra paznicului din faţa celulei.
Ultimele mele rămăşiţe de puteri magice nu
erau, evident, suficiente ca să-l constrângă să
între în celula mea şi să mă elibereze din lanţuri.
Dar puteam să-l aduc la mine în alt fel:
strecurându-i în minte îndoiala; datoria lui era
să stea de pază pe culoar şi să oprească intrarea
în celula pentru tortură, dar şi să aibă grijă ca eu
să rămân închisă. Aşa că am folosit un descântec
simplu, care-i umplea mintea de nelinişte în
privinţa mea.
După doar câteva clipe, a vârât o cheie în
încuietoare, a răsucit-o, a deschis uşa şi a intrat
în celula mea. A înaintat doi paşi şi m-a privit cu
atenţie. Mi-am ţinut respiraţia. Ceea ce aveam să
încerc era dificil şi nu aveam decât o şansă.
Măseaua de minte din maxilarul meu inferior
stâng e scobită pe dinăuntru. Sfredelisem eu
însămi o gaură subţire şi adâncă, folosindu-mă
de o ustensilă pe care o făurisem special în acest
scop. În măsea se află un ac foarte fin, înmuiat
într-o otravă capabilă să distrugă voinţa cuiva,
făcându-l îndeajuns de maleabil, încât să se
supună comenzilor. E o otravă la care eu sunt
imună, pentru că am luat-o ani de zile în doze
foarte mici, mărite constant, ceea ce îmi permitea
acum să păstrez acul otrăvit în gură, fără să am
nimic.
Am scos capacul fals al măselei, cu vârful limbii,
şi am extras acul din cavitatea lui. În clipa
imediat următoare, îl şi ţineam prins între buze.
Exersasem manevra asta de multe ori, însă acul
era minuscul, iar paznicul se afla la ceva
distantă de mine: izbânda era departe de a fi
sigură.
În ultima clipă, bărbatul a dat să se întoarcă şi
să plece. Probabil că instinctul de conservare l-a
făcut să devină conştient de primejdie. Numai că
era prea târziu. Am scuipat acul spre el cu forţă,
iar acesta i s-a înfipt în gât, imediat sub urechea
dreaptă. S-a clătinat, cât pe ce să cadă, şi o
expresie de uluială i s-a aşternut pe chip.
— Uită-te la mine! L-am îmboldit. Ascultă bine
tot ce-ţi spun şi Supune-te la absolut orice fără
discuţii!
Paznicul s-a holbat la mine. Otrava îşi făcea deja
efectul. Răsufla zgomotos, cu gura căscată, şi
saliva i se scurgea de pe buza de jos, picurând pe
bărbie.
— Eliberează-mă din lanţuri! I-am comandat.
S-a apropiat şi a făcut ce-i cerusem, însă otrava
îi încetinea mişcările, aşa că mai mult bâjbâia.
Dintr-un moment în altul, preotul avea să-i taie
lui Thorne degetele mari; cu toate astea, eram
nevoită să-mi păstrez calmul şi să aştept până
eram eliberată.
În sfârşit, am fost liberă. I-am luat paznicului
armele: două pumnale şi o măciucă grea. Aş fi
putut să-l omor pe loc, dar nu era nevoie. În
schimb, i-am cerut să se întindă pe jos şi să
adoarmă adânc. Sforăia deja până să ies eu din
celulă.
Sperând din răsputeri că n-o s-o aud din nou pe
Thorne ţipând, am ieşit în vârful picioarelor pe
culoar. În clipa în care am ajuns în cadrul uşii,
am şi atacat. Preotul o ţinea pe Thorne de mâna
stângă, cu lamele foarfecii larg desfăcute,
pregătite să-i reteze unul dintre degetele mari.
 Mai iute ca gândul, am azvârlit pumnalul din
mâna stângă. Armele mele, în special cele folosite
pentru aruncat, sunt perfect potrivite pentru
scopul lor: perfect calibrate şi echilibrate. De
asemenea, exersez permanent cu ele. Asta, în
schimb, era o armă necunoscută, şi încă una
destinată luptei corp la corp: nu aruncatului.
Aşa că n-am riscat câtuşi de puţin.
În mod normal, aş fi ţintit beregata sau ochiul;
oricare dintre aceste lovituri i-ar fi adus aproape
imediat moartea preotului. Dar, de data asta, am
împlântat pumnalul adânc în umărul lui; era o
ţintă uşoară şi-l obligam astfel să de-a drumul
foarfecii. În plus, aveam alte planuri în legătură
cu el; puteam oricum să-l omor şi mai târziu,
dacă s-ar fi dovedit necesar.
Cu celălalt pumnal şi cu măciuca, i-am atacat
pe cei doi paznici. N-am mai stat să mă gândesc:
corpul meu a acţionat, pur şi simplu, călăuzit de
anii îndelungaţi de pregătire, în timp ce mintea
îmi vibra extaziată de plăcerea confruntării.
Atât de repede m-am mişcat, încât primul
paznic a murit chiar înainte de a apuca să ţipe; al
doilea probabil că a rămas cu viaţă, însă lovitura
de măciucă în tâmplă l-a pus la pământ. Toată
treaba abia dac-a durat două secunde. Mai
rămăsese matahala care se ocupa cu tortura,
înarmat cu sula folosită împotriva lui Thorne. A
repezit-o spre mine, vrând să mă împungă, dar
am azvârlit-o într-o parte cu măciuca şi l-am ucis
înfigându-i pumnalul pe sub coaste, drept în
inimă.
Preotul era acum în genunchi, scâncind de
durere. Am aruncat deoparte măciuca, iar atunci
când i-am smuls pumnalul din carne, a scos un
urlet. Cu ajutorul pumnalului, am tăiat funiile
care o legau pe Thorne de masă. Ţipătul
preotului nu m-a alarmat: fusese ascuţit şi înalt
şi putea foarte bine să fi aparţinut unei fete
supuse torturii. Nu era de natură să atragă
atenţia.
Trebuia să ieşim din castel şi intenţionam să-l
folosesc pe preot ca ostatic. Arcaşii constituiau
principalul obstacol din calea salvării noastre. Ei
puteau să ne omoare şi de la distanţă.
— Eşti salvată, i-am zis lui Thorne, ajutând-o să
se ridice de pe masă. Ştiu că eşti rănită şi că ai
îndurat chinuri care pot să distrugă până şi
minţile unei vrăjitoare puternice, dar e important
să-ţi vii în fire şi să te pregăteşti pentru
primejdie. Eşti gata… sau mai ai nevoie de câteva
momente?
— Sunt gata, mi-a răspuns Thorne, cu un
zâmbet curajos, deşi vocea de-abia i se mai
auzea.
Am fost mândră de ea în clipa aia: ajunsese să
fie mai mult decât sperasem vreodată de la ea.
— Atunci, trebuie mai întâi să recuperăm capul
Diavolului.
După ce mi-am pus la loc pumnalele şi foarfecă
în teaca ei, am rupt o fâşie din haina preotului şi
am folosit-o ca să-i pun un căluş. În timp ce-l
trăgeam după mine, n-a schiţat nici cel mai mic
gest de împotrivire: părea copleşit de groază. Am
ajuns în camera noastră fără incidente şi în scurt
timp sacul din piele era din nou, în siguranţă, pe
umărul meu.
Împingându-l pe preot înaintea noastră, am
ajuns în curtea castelului. Era întuneric afară,
cerul era acoperit de nori grei şi ne mai
rămâneau cel puţin trei ore până la răsăritul
soarelui. Toate astea le îngreunau arcaşilor
misiunea.
Un soldat stătea de strajă, cu spatele la
poarta-ghilotină. Când ne-am apropiat, a ridicat
spre noi o torţă pâlpâitoare. Mai întâi, i-a
luminat faţa preotului şi am văzut cum expresia
de respect şi supunere i s-a schimbat,
transformându-se în mirare şi frică, după ce a
remarcat groaza întipărită pe chipul prelatului şi
mâneca îmbibată de sânge a hainei preoţeşti.
Am dus un pumnal la beregata preotului.
— Plecăm. Eliberează-ne drumul sau îl omor!
Cu mâini tremurătoare, străjerul a început să
ridice poarta-ghilotină, învârtind tamburul.
Clănţănitul şi zăngănitul lanţurilor au răsunat
puternic în întuneric. Asta avea să atragă
atenţia. Lumea se putea întreba de ce-ar pleca
sau ar veni cineva din sau în castel la o oră ca
asta.
 O voce a strigat de pe creneluri.
— Cine-i acolo? Arată-ţi faţa!
Ne-am tras mai aproape de zid, înghesuindu-ne
în penumbră. Poarta-ghilotină se ridica foarte
încet. În cele din urmă, a ajuns suficient de sus
încât să ne putem strecura pe sub ea.
— Ajunge. Acum deschide uşa! Repede! Am zis,
apucându-l de păr pe preot şi apăsându-i
pumnalul pe gât.
Soldatul înspăimântat s-a grăbit să se supună
şi a descuiat cât a putut de repede uşa,
trăgând-o spre interior până când a deschis-o
larg, lăsând la vedere poarta-ghilotină exterioară
şi podul mobil de dincolo de ea. N-a mai aşteptat
să i se spună ce trebuie să facă, şi a învârtit din
proprie iniţiativă cel de-ai doilea tambur.
Poarta-ghilotină s-a înălţat ceva mai repede de
data asta.
Între timp, însă, în depărtare se auzeau comenzi
şi zgomote de paşi alergând spre noi prin
întunericul din curte. N-am pătruns în spaţiul de
la intrare, de teamă că puteam fi ţintite dintr-o
parte, aşa cum se întâmplase prima oară. Ne-am
pregătit să întâmpinăm atacul, iar ochii mei ageri
s-au concentrat asupra noilor veniţi. Nu erau
arcaşi: doar trei bărbaţi înarmaţi cu lănci.
— Sunt ai tăi, Thorne! Am şuierat. Ştiam că,
după ce îndurase chinurile torturii, avea să-i
facă bine dacă reintra în acţiune cât mai curând
cu putinţă.
 — Toţi trei?
— Da, dar grăbeşte-te!
Thorne s-a răsucit să-i întâmpine exact aşa cum
o învăţasem. Era iute, iar deprinderile ei de
luptătoare fuseseră cizelate aproape de
perfecţiune. Unele fuseseră dobândite în urma
lungilor ore de exerciţii, dar mai erau şi altele
care nu se învăţau: Thorne avea un talent
înnăscut şi a evitat cu o graţie desăvârşită
împunsăturile de lance ale oştenilor, în timp ce
pumnalele ei fulgerau prin aer, aducându-le
celor trei moartea în doar câteva secunde.
Îmi dădeam seama că, în doi ani, Thorne avea să
mă egaleze.
Şi, mai departe?
Până la urmă, avea să mă înfrângă, exact aşa
cum o înfrânsesem eu pe Kernolde. Gândul
acesta mi-a adus bucurie, nu teamă. Nu voiam
să mai trăiesc după ce puterile aveau să mă lase.
Îmi făcea bine să ştiu că am o succesoare demnă.
Străjerul cobora acum podul mobil, însă se
auzeau alţi paşi alergând spre noi prin întuneric.
De data asta, nu i-am mai dat ordin lui Thorne să
atace. Unul dintre cei care se apropia era mai
mărunt decât restul. Era Will, fiul răposatului
cavaler.
Grupul s-a oprit cam la douăzeci de paşi de noi;
erau cinci bărbaţi, iar cei care-l încadrau pe
băiat erau dintre ultimii arcaşii iscusiţi ai
cavalerului.
 — Daţi-i drumul părintelui Hewitt! A strigat
băiatul. E păcat să-i faci rău unui preot!
— Spune-le oamenilor tăi să-şi lase jos armele,
şi-i voi cruţa viaţa, i-am răspuns, cu blândeţe.
Dar, dacă refuzi, atunci o să ucid această palidă
imitaţie de preot, iar tu vei fi răspunzător pentru
moartea lui.
— Voi aţi provocat moartea tatălui meu! A
zbierat Will, isterizat. Acum, e rândul vostru să
muriţi!
Şi-a pus mâinile pe umerii celor doi arcaşi care-l
încadrau.
— Ţintiţi jos! Le-a strigat. Ele vor încerca să se
lase pe sub săgeţile voastre!
Arcaşii şi-au ridicat arcurile şi au tras.
CAPITOLUL 18
NU EȘTI DECÂT O FATĂ
Am ales să port în pântec odrasla Diavolului,
astfel încât să fiu ferită de el pentru totdeauna;
Şi, de îndată ce-am ales să urmez această cale,
nimic nu m-ar mai fi putut opri vreodată.
Intenţia mea este să-l nimicesc.
Nimic nu mă poate opri nici acum!

Mai iute decât o săgeată, l-am tras pe preot în

faţa mea şi l-am forţat să cadă în genunchi şi să
formeze o pavăză. Arcaşii au tras jos, aşa cum li
se ordonase, şi o săgeată i s-a împlântat în piept.
Scoţând un geamăt de durere, s-a prăbuşit, mort
de-a binelea, la pământ. Am aruncat o privire în
stânga mea şi am văzut că Thorne deviase
cealaltă săgeată cu pumnalul.
Înainte ca arcaşii să poată scoate alte săgeţi din
tolbe, pumnalele azvârlite de noi le-au străpuns
ochiul stâng, iar arcurile le-au scăpat din mâinile
fără viaţă, în timp ce ei se năruiau la picioarele
băiatului.
Will a făcut un pas înapoi, iar groaza i-a
însufleţit trăsăturile. Dar, m-am întrebat, ce
folos ne poate aduce uciderea lui? Nu era decât
un copil, a cărui lume fusese întoarsă pe dos. Pe
chipul lui Thorne puteam să descifrez mai multe
sentimente. Era acolo furie la adresa lui Will,
care încercase să ne omoare, şi ofensă, dar în
acelaşi timp, şi tristeţe, şi regret. Ştiam că se
simţea trădată.
— Preotul e mort, Will, i-am zis, cu un zâmbet
aspru. Tutorele tău a fost eliberat de îndatoriri.
Acum, tu eşti stăpân clici. Cârmuieşte cu
înţelepciune şi cu dreptate!
Will şi-a întors privirea spre Thorne şi a dat să-i
vorbească, însă podul mobil era aproape coborât,
iar noi nu ne mai puteam permite să aşteptăm.
Cu Thorne foarte aproape în urma mea, am urcat
în goană pe lemnul lui alunecos şi am sărit peste
prăpastia din ce în ce mai îngustă, aterizând pe
pământul moale aflat de cealaltă parte a şanţului
cu apă. Nişte săgeţi au şuierat pe lângă noi, trase
de pe creneluri, dar alergam cu mare iuţeală, în
zigzag, ştiind că arcaşii nu erau stăpâni pe acest
meşteşug. În câteva clipe, ne pierdeam deja la
adăpostul întunericului.
Acum, adevărata primejdie era undeva în faţa
noastră. Oare oribilul kretch reuşise deja să se
regenereze? Magul şi vrăjitoarele ştiau că
părăsiserăm castelul?
Răspunsul la prima întrebare era incert, dar mi
se părea destul de probabil să fie iscoade la
pândă. Mai mult decât sigur că auziseră
strigătele şi văzuseră podul mobil coborându-se.
Chiar în această clipă, îşi alarmau suratele
vrăjitoare.
Aşa că am alergat cu îndârjire spre ceea ce
consideram eu a fi estul, către soare-răsare. Mă
gândeam, disperată: Unde am mai putea merge?
Ce refugiu ne-a mai rămas?
Îmi tot frământam mintea, căutând ce nu era de
găsit. Adevărul era că exista un singur loc pe
care îl puteam folosi în avantajul nostru, cu toate
că era posibil să întâlnim acolo mai mulţi
vrăjmaşi decât prieteni. Aşa că am schimbat
direcţia şi am început să alerg mai repede.
— Râpa Vrăjitoarelor e drept în faţă! A remarcat
Thorne, fugind alături de mine.
— Da, chiar într-acolo ne îndreptăm, fetiţo. Ar
putea fi un loc bun în care să rezistăm şi să
luptăm!
N-a trecut mult timp până când dealul Pendle
s-a profilat la orizont. Semăna cu o balenă
uriaşă: acel enorm mamifer oceanic pe care-l
zărisem în decursul uneia dintre călătoriile mele
pe marea nordică, dincolo de hotarele
Comitatului.
Ne-am odihnit o vreme în pădure, încrezătoare
în faptul că aşternuserăm ceva distanţă între noi
şi urmăritorii noştri. Nu aveam să ne apropiem
de Râpa Vrăjitoarelor decât după lăsarea nopţii.
M-am întors spre Thorne.
— Cum te simţi, fetiţo? Am zis.
Mă întrebam dacă suferinţele îndurate în
temniţă nu-i afectaseră capacitatea de a lupta.
— Cum să mă simt? Mi-a răspuns ea, pe un ton
răstit. În legătură cu ce… cu băiatul?
— Da, cu băiatul… şi, de asemenea, cu torturile
pe care le-ai suferit.
— Băiatul nu mai înseamnă nimic pentru mine
acum. Toţi bărbaţii sunt la fel de neghiobi?
— Nu toţi bărbaţii sunt neghiobi, deşi există
destui gogomani disponibili pentru femeile care
i-ar vrea. Dar să nu i-o iei în nume de rău lui
Will. Şi-a pierdut tatăl… din cauza faptului că a
încheiat o înţelegere cu noi, a provocat toate
acele evenimente care au condus la moartea lui.
Dar uită de el acum. A rămas în trecutul tău şi
oricum n-ar fi putut să facă parte din viaţa ta. Tu
eşti vrăjitoare, şi curând vei fi o asasină cu
drepturi depline, iar el va deveni cavaler.
Proveniţi din lumi cu totul diferite.
— Da, voi încerca să-l uit. Mi-l voi alunga din
minte.
 Pe urmă, Thorne a tăcut, aşa că, după o vreme,
tot eu am fost cea care a vorbit.
— Dar tortura? Am întrebat-o.
— Durerea provocată de împunsăturile cu sula
a fost îngrozitoare, la început, mi-a răspuns
Thorne; dar după o vreme am devenit mai puţin
sensibilă şi am suportat mai uşor. Preotul şi-a
dat seama de asta, aşa că a început să ameninţe
c-o să-mi ia degetele mari. S-a bucurat când a
văzut că îmi era frică şi chiar era hotărât să mi le
taie, cât timp eram încă în viaţă. Puteam să
citesc asta în ochii lui. A fost insuportabil.
Niciodată n-am mai simţit o asemenea groază şi
disperare. Tot ce-am fost, tot ce-aş fi putut să
devin, mi-ar fi fost luat. N-aş mai fi însemnat
nimic: o vietate copleşită de ruşine, de care să se
râdă pe vecie.
— Ei bine, nu s-a întâmplat aşa ceva, fetiţo. Ai
fost vitează şi ai îndurat cu bine durerea. Preotul
e mort, iar tu ai rămas în viaţă ca să mai lupţi
încă o dată. Noi ne vom nimici duşmanii şi vom
triumfa.
— Dar vom fi la adăpost în râpă? S-a interesat
Thorne. Vom găsi aliaţi acolo?
— Nicăieri, pe pământul ăsta, nu există adăpost
mai sigur pentru noi, fetiţo. Dar depinde pe cine
vom întâlni mai întâi. Unele dintre moarte ar
putea să ne arate bunăvoinţă; majoritatea vor
vrea doar sângele nostru. Dar este sigur că-şi vor
apăra teritoriul. Dacă vom reuşi să ajungem în
inima râpei, ele ne vor apăra împotriva primejdiei
mai mari, reprezentate de urmăritorii noştri.
— Râpa Vrăjitoarelor e locul în care te-ai luptat
cu Kernolde şi ai devenit vrăjitoarea asasină nu-i
aşa? M-a întrebat Thorne.
— Într-adevăr, aşa e, fetiţo. Au trecut ani de
atunci, dar parcă a fost abia ieri.
— Povesteşte-mi despre asta, mi-a cerut Thorne.
— Dar ştii foarte bine povestea. Ai auzit-o chiar
din gura mea, şi nu o dată.
Am ascultat vântul suspinând printre copaci şi
am cercetat împrejurimile, ca să nu fie vreo
primejdie. Totul era liniştit. Vrăjmaşii noştri erau
încă la ceva depărtare.
— Atunci, mai spune-o o dată, te rog. Poveştile
se schimbă câte puţin, odată cu fiecare istorisire.
Un bun povestitor îşi aminteşte mereu lucruri
noi şi le uită pe altele mai puţin importante.
Am oftat, dar am început să-i povestesc. De ce
aş fi refuzat-o? Ne mai făcea să uităm de
primejdiile care ne aşteptau, atât înaintea, cât şi
în urma noastră.
— Înfruntarea avea loc întotdeauna la nord de
cele trei sate ale clanurilor Malkin, Deane şi
Mouldheel; locul era ales, de obicei, de
vrăjitoarea asasină. Kernolde a hotărât ca
terenul de luptă să fie Râpa Vrăjitoarelor, pentru
că obişnuia să le folosească pe vrăjitoarele
moarte de acolo ca aliate, fiind de altfel şi singura
vrăjitoare care a izbutit aşa ceva. Sângele mai
multor pretendente a fost secătuit de moartele
din râpă, chiar înainte să le ia Kernolde oasele
degetelor mari, ca dovadă a izbânzii.
— Dar asta nu însemna că trişa… dacă apela la
ajutorul vrăjitoarelor moarte? M-a întrebat
Thorne.
— Unii aşa ar putea să considere, numai că ea
era de mulţi ani asasina clanului Malkin. Era
temută. Cine-ar fi cutezat să-i pună în discuţie
faptele?
— Eu am auzit că unele dintre vrăjitoarele
moarte sunt de-a dreptul puternice şi că pot să
bântuie cale de kilometri întregi în căutarea
prăzii. În prezent, câte sunt din astea? S-a
interesat Thorne.
— Erau cinci, până astă-toamnă, dar, după cum
ştii, nici măcar vrăjitoarele moarte nu dăinuiesc
la nesfârşit. Treptat, puterile le scad, iar părţi din
trup încep să se descompună şi să cadă. Am aflat
de la Agnes că şi iama şi-a cerut tributul, aşa că
în prezent mai sunt doar trei, cu adevărat
puternice.
— Şi de partea cui o să fie ele: a ta sau a
vrăjmaşilor tăi?
— Nu se ştie sigur, fetiţo. Dar dacă măcar două
dintre ele vor fi de partea noastră, balanţa va
înclina spre noi.
Thorne a încuviinţat, adâncită în gânduri.
— Mai povesteşte-mi despre Kernolde, mi-a
cerut ea.
 — Kernolde a dovedit adesea că poate ieşi
biruitoare şi fără aliatele ei moarte. Era
pricepută la pumnale, la frânghii, la capcane şi la
gropi pline cu pari ascuţiţi, dar specialitatea ei
erau strangulările. De îndată ce-şi înfrângea
potrivnicii, îi şi strangula. Îi plăcea ca aceia pe
care-i biruia să aibă parte de o moarte lentă.
Ştiam prea bine ce poate, încă dinainte să
înceapă înfruntarea mea cu ea: mă gândisem
îndelung şi intens la asta şi vizitasem râpa de
multe ori, pe parcursul lunilor pregătitoare. De
obicei, mă duceam acolo la lumina zilei, când
vrăjitoarele moarte dormeau, iar Kernolde era
plecată să-şi vâneze prăzile. Adulmecasem
fiecare centimetru de pădure, cunoşteam fiecare
copac, fiecare fir de iarbă; ştiam unde era plasată
fiecare groapă, fiecare capcană. Şi erau cu
duiumul. Unele dintre vrăjitoarele care au
înfruntat-o pe Kernolde au murit chiar înainte să
ajungă la ea.
Aşa că eram pregătită: am aşteptat dincolo de
vale, la umbra copacilor, imediat înainte de
miezul nopţii, vremea stabilită pentru începerea
luptei. Sus, în stânga mea, era silueta enormă a
dealului Pendle, cu versantul lui estic scăldat de
lumina lunii pline, care se ridicase sus de tot pe
cer, spre sud. După doar câteva minute, un
semnal luminos s-a aprins pe culme, scânteile
ţâşnind spre cer ca să marcheze începutul
înfruntării.
 Imediat, am făcut ceea ce nu mai făcuse vreo
altă pretendentă înaintea mea. Cele mai multe se
furişau în râpă, emoţionate şi temătoare,
îngrozite de ceea ce aveau să înfrunte. Altele erau
mai curajoase, dar tot pătrundeau cu prudenţă
în râpă. Eu eram altfel. Mi-am anunţat prezenţa
cu o voce tare şi limpede.
— Dă-mi voie s-o spun eu în locul tău,
Grimalkin, te rog! M-a întrerupt Thorne.
Am încuviinţat şi Thorne s-a ridicat în picioare,
şi-a compus o expresie foarte serioasă şi a strigat
cuvintele rostite de mine acum mulţi ani:
„— Sunt clici, Kernolde! Numele meu e
Grimalkin şi sunt moartea pentru tine!”, a strigat
ea, cât o ţineau plămânii. „Vin după tine,
Kernolde! Vin după fine! Şi nimic, viu sau mort,
nu mă poate opri!”
S-a aşezat la loc şi-am râs amândouă o vreme.
— Chiar vorbeai serios? S-a interesat Thorne.
Chiar credeai în cuvintele tale?
— Într-o anumită măsură, credeam. Nu era
numai fanfaronadă, cu toate că şi asta avea rolul
ei, deloc de neglijat. Comportamentul meu era
produsul multor meditaţii şi calcule. Ştiam că
strigătele mele le vor atrage pe vrăjitoarele
moarte, dar asta era ceea ce doream. Aşa aş fi
aflat unde erau. Totdeauna e important să
descoperi locul primejdiei pe care o înfrunţi.
Cele mai multe dintre vrăjitoarele moarte sunt
lente în mişcări şi ştiam că puteam să le întrec.
De cele puternice trebuia să mă feresc. Una
dintre ele se numea Gertrude Fioroasa, din
cauza înfăţişării ei intimidante şi respingătoare;
era foarte rapidă şi puternică pentru o vrăjitoare
moartă de mai bine de o sută de ani. Bântuia
mult dincolo de râpă, la vânătoare de sânge. Dar
în noaptea aceea aştepta în râpă, fiindcă era cea
mai apropiată complice a lui Kernolde, bine
răsplătită cu sânge după fiecare izbândă.
Am aşteptat cam un sfert de oră, suficient cât
să-i dau răgaz chiar şi celei mai încete dintre
vrăjitoare ca să ajungă la mine. O adulmecasem
deja pe Gertrude, bătrâna. Stătea aproape de
marginea râpei de ceva vreme, dar preferase să
nu se aventureze în spaţiu deschis; se ascunsese
printre copaci, astfel încât suratele ei să mă
ameninţe cele dintâi. Auzeam foşnetul frunzelor
şi, din când în când, câte un vreasc trosnind, pe
măsură ce-şi târşâiau picioarele spre mine. Se
mişcau cu încetineală, dar nu trebuie să
subestimezi niciodată o vrăjitoare moartă. Au
puteri mari şi de îndată ce s-au prins de carnea
ta, nu le mai poţi dezlipi cu prea mare uşurinţă.
Foarte curând, ajung să-ţi soarbă sângele, până
când devii prea slăbită ca să te mai poţi lupta.
Unele se ascund printre frunzele moarte şi noroi,
gata să se întindă după tine şi să te apuce de
glezne în timp ce goneşti pe lângă ele.
M-am repezit printre copaci. O simţisem deja pe
Kernolde; era exact acolo unde bănuisem,
aşteptând printre crengile celui mai bătrân stejar
din râpă. Ăla era copacul ei: cel în care-şi aduna
magia; sălaşul puterilor ei.
Îmi plăcea să-i spun povestea lui Thorne şi,
astfel, să retrăiesc lupta în urma căreia
devenisem vrăjitoare asasină. Câştigasem multe
bătălii de-atunci, dar acea primă izbândă îmi
adusese cea mai mare bucurie, pentru că
de-acolo începuse cu adevărat viaţa lui
Grimalkin.
— O mână s-a întins spre mine din frunze. Fără
să-mi încetinesc alergarea, am scos un pumnal
din teaca de pe coapsa stângă şi am ţintuit-o pe
vrăjitoarea moartă de rădăcina groasă şi
cioturoasă a unui copac. Şi iată un sfat bun
pentru tine, Thorne: niciodată să nu ţintuieşti o
vrăjitoare trecându-i cuţitul prin palmă: ea poate
să se smulgă, eliberându-se pur şi simplu.
Totdeauna să-ţi înfigi pumnalul în încheietură,
nu în palmă. Aşa am făcut şi eu.
Altă vrăjitoare s-a furişat spre mine din dreapta,
cu chipul hidos luminat de o rază de lună.
Râuleţe de salivă i se scurgeau pe bărbie,
picurând pe rochia zdrenţuită, plină de pete
întunecate. Boscorodea tot felul de blesteme
către mine, arzând de nerăbdare să-mi ia
sângele. În schimb, s-a ales cu pumnalul pe care
l-am cules din teaca de pe umărul drept şi l-am
azvârlit spre ea. Vârful i s-a înfipt în gât,
aruncând-o îndărăt. Mi-am continuat fuga cu şi
mai mare iuţeală.
De patru ori, armele mele au străpuns carnea
moartă. De acum, lăsasem celelalte vrăjitoare în
urmă; atât pe cele prea încete, cât şi pe cele pe
care le mutilasem. Kernolde şi bătrâna cea
puternică mă aşteptau, însă, undeva înainte. În
ziua aceea, adusesem cu mine opt teci, fiecare
adăpostind câte un pumnal. Doar două dintre ele
mai aveau arme.
Am sărit peste o groapă ascunsă, apoi, peste
alta. Cu toate că fuseseră acoperite cu frunze şi
noroi, eu ştiam că sunt acolo. În cele din urmă,
Gertrude Fioroasa mi-a ieşit în cale. M-am oprit
şi am aşteptat ca ea să atace. Las-o pe ea să facă
primul pas! Părul ei încâlcit îi ajungea până la
genunchi. Era, într-adevăr, fioroasă, îşi merita
cu prisosinţă numele! Un vierme, zvârcolindu-se,
i-a căzut din nara stângă. Tot felul de larve şi de
gândaci îi mişunau prin slinoasa perdea care
aproape că-i ascundea faţa, cu excepţia unui
ochi răutăcios; doar el se mai vedea, plus un colţ
negru şi lung, care se înălţa peste buza de sus,
aproape până la nara stângă.
S-a repezit spre mine, răvăşind frunzele, cu
mâinile întinse ca să-mi sfâşie faţa cu ghearele
sau să mă strângă de gât. Era iute, pentru o
vrăjitoare moartă; foarte iute.
Dar nu îndeajuns. Cu mâna stângă, am scos din
teaca de la şold pumnalul cel mai mare. După
cum ştii, el n-a fost făurit pentru aruncat:
seamănă mai degrabă cu o spadă scurtă, cu
tăişul foarte ascuţit. Am făcut un salt în faţă, ca
s-o întâmpin pe Gertrude Fioroasa, şi dintr-o
singură lovitură i-am zburat capul de pe umeri.
S-a izbit de o rădăcină şi s-a rostogolit mai
încolo. Eu am alergat mai departe, privind la
răstimpuri peste umăr ca s-o văd cum scotoceşte
printr-un morman de frunze putrezite, în care se
oprise până la urmă.
— Gertrude mai e şi-acum în râpă? S-a interesat
Thorne.
— Acum, e văzută mai rar, i-am răspuns. E pe
ducă, mintea o lasă mai repede decât trupul. Nu
mă îndoiesc că eu i-am grăbit declinul. Dar, să
mă întorc la poveste… De îndată ce am terminat
cu Gertrude, eram gata s-o înfrunt pe Kernolde.
Mă aştepta după copacul ei; de crengile lui
atârnau funii, pregătite să-mi lege şi să-mi
spânzure trupul. Ea îşi freca spatele de scoarţa
lui, încărcându-se cu forţă pentru luptă. Dar
nu-mi era teamă: în ochii mei nu era cumplita
vrăjitoare asasină temută de toţi, ci arăta mai
degrabă ca o ursoaică bătrână care se scărpina
de purici. Repezindu-mă cu toată viteza spre ea,
am scos ultimul pumnal pentru aruncat şi l-am
azvârlit spre gâtul ei. Arma s-a tot rotit, parcă la
nesfârşit; aruncarea mea fusese rapidă şi
precisă, dar ea a parat cu un zvâcnet dispreţuitor
din încheietura mâinii. Fără să mă tem, mi-am
iuţit şi mai mult paşii, pregătindu-mă să folosesc
lama cea lungă. Dar deodată pământul s-a
despicat sub picioarele mele, inima mi-a
tresăltat, iar eu am căzut într-o groapă ascunsă.
Îmi aduc aminte ce şoc am avut atunci.
Fusesem mult prea încrezătoare, dar în timp ce
cădeam mi-am dat seama că-mi subestimasem
adversara. Izbânda grabnică îmi fusese răpită;
cu toate astea, eram încăpăţânată şi hotărâtă să
rămân în viaţa şi să lupt mai departe.
Luna era sus pe cer şi în cădere am putut să văd
ţepii ascuţiţi care aşteptau jos să-mi străpungă
trupul. M-am răsucit disperată, încercând să-i
evit, dar era cu neputinţă. Tot ce puteam să fac
era să cad astfel încât să mă aleg cu cât mai
puţine răni.
Cât mai puţine, am zis? Ţepele m-au rănit grav.
Una mi-a străpuns coapsa, cicatricea o am şi-n
ziua de azi. Am alunecat de-a lungul ei, până
m-am izbit cu putere de fundul gropii. Tot aerul
mi-a ieşit din plămâni, iar lama cea lungă mi-a
zburat din mână, departe, unde nu mai puteam
s-o ajung. Am zăcut acolo, în chinuri cumplite,
străduindu-mă să respir şi să nu mă las
copleşită de teribila durere din picior. Ţepele
erau ascuţite, subţiri, şi foarte lungi – peste doi
metri – aşa că n-aveam cum să ridic piciorul, ca
să-l eliberez. Mi-am blestemat nesăbuinţa. Mă
crezusem în siguranţă, dar Kernolde mai săpase
o groapă: chiar în noaptea de dinainte, cel mai
probabil. Fără îndoială că aflase de vizitele mele
prin râpă şi aşteptase până în ultimul moment
ca să întindă capcana asta suplimentară.
O vrăjitoare asasină trebuie să se adapteze în
permanenţă şi să înveţe din greşelile ei. Chiar şi
în timp ce zăceam acolo, având în faţă moartea
iminentă, îmi recunoşteam prostia. Fusesem
prea încrezătoare. Mi-am jurat că, dacă scap cu
viaţă, o să fiu mai prudentă.
Faţa ca o lună plină a lui Kernolde şi-a făcut
apariţia deasupra mea, privind în jos, fără să
rostească o vorbă. Eram rapidă şi excelam la
mânuirea pumnalelor. Eram şi puternică, dar nu
la fel de puternică pe cât era Kernolde. Nu
degeaba i se spunea Kernolde Sugrumătoarea.
Aşa cum ţi-am spus, de îndată ce ieşea
biruitoare, Kernolde obişnuia să-şi spânzure
victimele de degetele mari, după care le asfixia
încet. Dar nu era cazul şi de data asta. Ea văzuse
ce izbutisem deja şi nu voia să rişte. Eram sortită
să mor acolo.
A început să coboare în groapă, pregătindu-se
să mă strângă de gât cu mâinile ei puternice
până când tot aerul şi viaţa aveau să-mi iasă din
trup. Eu eram calmă şi pregătită să mor, dacă
aşa trebuia să fie… numai că îmi trecuse ceva
prin minte. Mai aveam o şansă, mică ce-i drept,
de a scăpa cu viaţă.
Când Kernolde a ajuns pe fundul gropii şi a
început să se îndrepte spre mine, şerpuind
printre ţepe şi întinzându-şi mâinile mari şi
musculoase, eu m-am pregătit să suport
durerea: nu durerea pe care voia să mi-o
provoace ea, ci pe cea aleasă de mine însămi.
Mâinile şi braţele mele erau foarte puternice; la
fel şi umerii. Ţepele erau subţiri, dar rezistente;
flexibile, nu se frângeau cu uşurinţă. Dar trebuia
să încerc. Apucând ţeapa care-mi străpunsese
piciorul, am încercat s-o îndoi. Înainte şi-napoi,
înainte şi-napoi, am îndoit şi-am sucit ţeapa,
fiecare mişcare provocându-mi junghiuri de
durere în picior şi în sus, în tot corpul. Dar am
strâns din dinţi şi am smucit ţeapa cu şi mai
mare putere, până când, în sfârşit, a cedat şi s-a
rupt.
Mi-am smuls repede piciorul din ciot şi am
îngenuncheat în aşteptarea lui Kernolde, cu
sângele curgând din belşug şi îmbibând
pământul de pe fundul gropii ucigaşe. Ţinând
ţeapa ca pe o suliţă, am îndreptat-o spre
vrăjitoarea asasină. Înainte ca mâinile ei să-mi fi
atins gâtul, i-aş fi străpuns inima.
Văzând că m-am eliberat şi că sunt pregătită să
lupt mai departe, Kernolde s-a arătat uimită, dar
şi-a revenit repede şi m-a atacat într-un mod
neaşteptat. Luase o mare parte din puterea
magică adunată în trunchiul copacului, aşa că
s-a oprit şi s-a concentrat, azvârlind spre mine
aşchii de Întuneric. A încercat mai întâi Groaza şi
o spaimă cumplită a fost cât pe ce să pună
stăpânire pe mine. Dinţii au început să-mi
clănţănească, la fel ca ai morţilor la sabatul de
Halloween. Magia ei era puternică, dar nu
îndeajuns. Mi-am adunat forţele şi i-am respins
vraja. Curând, efectele descântecului s-au risipit
şi nu m-a deranjat mai mult decât vântul rece
care sufla dinspre gheţurile arctice, atunci când
ucisesem lupii şi le lăsasem trupurile să
sângereze în zăpadă.
Pe urmă, s-a folosit de moartea neliniştită,
azvârlind spre mine spiritele pe care le ţinea
captive în Limb. Ele mi s-au agăţat de trup,
lăsându-se cu putere pe braţul meu, încercând
să-l tragă în jos. A trebuit să-mi adun toate
puterile ca să ţin în continuare ţeapa îndreptată
spre ea.
— Tu ai întemniţat vreodată spirite în Limb?
M-a întrebat Thorne.

— Da, în trecut… dar acum, nu. De-asta nici nu

te-am învăţat cum se face. Ca asasine, suntem
mai presus de vrăjitoarele obişnuite. Folosim
magia, e adevărat, dar cea mai mare putere a
noastră stă în priceperea în luptă şi în forţa
minţii. Asta din urmă m-a ajutat să alung
spiritele lui Kernolde. Erau puternice, întărite cu
magie neagră: cel mai mic aparţinea unei
sugrumătoare care m-a prins de gât cu atâta
putere, de parcă m-ar fi strâns Kernolde însăşi.
Dar cel mai rău dintre ele era spiritul unui neom,
fantoma unei odrasle a Diavolului cu o
vrăjitoare. El mi-a întunecat privirea şi mi-a
înfipt degetele lui lungi şi reci în urechi, de-am
crezut c-o să-mi explodeze capul, dar m-am
luptat cu el şi am strigat, prin întuneric şi tăcere:
„— Sunt aici, Kernolde! Încă trebuie să ţii seama
de mine! Eu sunt Grimalkin, blestemul tău!”
Privirea mi s-a limpezit, degetele neomului
mi-au ieşit din urechi, cu un pocnet, iar sunetele
au năvălit din nou. Mi se luase greutatea de pe
braţ, aşa că m-am străduit să mă ridic în
picioare, cu ţeapa în continuare îndreptată spre
asasină. Atunci, Kernolde s-a năpustit spre
mine: femeia aia ca o ursoaică mare şi urâtă, cu
mâinile ei aducătoare de moarte. Dar eu nu dau
greş: i-am înfipt suliţa drept în inimă, iar ea a
căzut la picioarele mele, sângele ei îmbibând
pământul şi amestecându-se cu al meu. Se
sufoca, încercând să vorbească, aşa că m-am
aplecat şi mi-am apropiat urechea de buzele ei.
„— Nu eşti decât o fată”, a croncănit ea. „Să fiu
înfrântă de o fată, după atâta timp… Cum e cu
putinţă?”
„— Timpul tău a trecut, iar al meu abia începe”,
i-am zis. „Fata asta ţi-a luat viaţa, iar acum o
să-ţi ia şi oasele.”
Am privit-o cum moare; pe urmă, după ce i-am
tăiat degetele mari, care erau foarte puternice şi
mi-au dăruit rezerve de magie luni la rând, i-am
scos trupul din groapă, folosind chiar funiile ei.
În cele din urmă, am spânzurat-o de picioare,
astfel încât, în zori, păsările să-i ciugulească
carnea până la os. După ce am terminat şi cu
asta, am traversat râpa fără alte piedici, pentru
că vrăjitoarele moarte păstrau distanţa.
Gertrude Fioroasa era încă în patru labe,
scotocind prin frunzele ude şi încercând să
găsească propriul cap. Fără ochi, îi era greu, iar
asta avea s-o ţină ocupată pentru multă vreme.
Când am ieşit dintre copaci, clanul mă aştepta,
ca să-şi manifeste aprobarea. Am ridicat la
vedere degetele mari ale lui Kernolde şi toate
vrăjitoarele şi-au plecat capetele, în semn că au
luat la cunoştinţă faptele mele; până şi Katrise,
conducătoarea sabatului de treisprezece, mi-a
arătat supunere. Iar când şi-au ridicat privirile,
am văzut în ochii lor respect, dar şi frică.
Odată cu acea biruinţă, a început şi aventura
mea, lupta împotriva vrăjmaşului, Diavolul.
Voiam să-l nimicesc. Ţepele din groapă îmi
dăduseră o idee. Dacă aş fi făcut o ţeapă
ascuţită, dintr-un aliaj de argint, şi aş fi reuşit
cumva să-l străpung cu ea?
— Asta a fost ceea ce i-ai făcut de fapt
Diavolului, înainte să-i tai capul, nu? M-a
întrebat Thorne.
Am încuviinţat.
— Da, fetiţo. Cu ajutorul lui Tom Ward şi a
magistrului său, John Gregory, l-am străpuns pe
Diavol cu suliţe din argint şi i-am bătut mâinile
şi picioarele în piroane, ţintuindu-l de stâncă. Pe
urmă, ucenicul Vraciului i-a retezat Diavolului
capul de pe umeri, iar eu i l-am vârât în sacul din
piele. Am umplut groapa cu pământ, după care
am pecetluit-o cu o lespede mare din piatră,
deasupra căreia am aşezat un bolovan. Atât timp
cât capul nu-i este reunit cu trupul, Diavolul
rămâne legat.
— Nu vor fi reunite niciodată, a promis Thorne.
Chiar dac-ar fi ca una dintre noi să moară,
cealaltă va continua să-i fie păzitoare. Iar într-o
bună zi, Diavolul va fi nimicit pentru totdeauna!
Atunci, s-a auzit un geamăt din sac. Diavolul
ascultase şi nu-i plăcuse deloc ceea ce auzise.
În tăcerea lungă care a urmat, aproape că
puteam auzi gândurile lui Thorne. Până la urmă,
le-a dat glas. Era o întrebare de tatonare.
— Le-ai luat vreodată vrăjmaşilor tăi degetele
mari, cât timp erau încă în viaţă? M-a întrebat
ea.
Neîndoios că mai simţea încă frica de a-i nu fi
retezate degete mari, dar până să mă pot stăpâni,
am scos un şuierat furios.
— Se spune că aşa trebuie să faci cu cei pe
care-i urăşti cel mai mult, de-asta am întrebat,
s-a grăbit să adauge Thorne.
— Vrăjmaşii mei trebuie să se teamă de mine,
am răspuns. Cu foarfecă mea, eu tai carnea
morţilor, a vrăjmaşilor clanului, pe care-i ucid în
luptă. Pe urmă le retez degetele mari, pe care le
port la gât, ca pe un avertisment adresat
celorlalţi. Ce altceva aş putea să fac? Dacă n-aş fi
necruţătoare şi sălbatică, n-aş putea supravieţui
nici măcar o săptămână, la viaţa pe care o duc
eu.
— Dar celor vii? Le-ai făcut vreodată aşa ceva
celor vii? A insistat Thorne.
Dădea dovadă de îndrăzneală continuând să
ceară un răspuns, când era clar că mă
înfuriasem: era una dintre calităţile ei de căpătâi.
Dar, în acelaşi timp, mai ieşea la iveală şi altă
trăsătură: una negativă. Putea să fie şi
nesăbuită.
Nu ştia când era momentul să renunţe.
— Nu vreau să vorbesc despre asta, i-am
răspuns, liniştită. Şi am încheiat discuţia.
CAPITOLUL 19
RÂPA VRĂJITOARELOR
Am privit în Întuneric,
în cel mai adânc Întuneric dintre toate,
iar acum nu mă mai tem de nimic.

La o oră după lăsarea nopţii, ne-am apropiat de

râpă, dar ne-am oprit sub coroana imensă a unui
stejar singuratic, la o sută de metri de nişte
copaci.
— Cheam-o, i-am zis în şoaptă.
Noaptea cu lună plină venise şi trecuse. Undeva,
printre copacii aceia, Agnes Sowerbutts trebuia
să se fi trezit la o nouă existenţă, cea de
vrăjitoare moartă. Cu timpul, pe măsură ce
trupul i se descompune, încetul cu încetul, o
vrăjitoare devine uneori arţăgoasă şi
schimbătoare, urându-i pe toţi cei care i-au fost
prieteni şi la care a ţinut în timpul vieţii. Dar cele
care ajungeau în râpă nu-şi schimbau imediat
sentimentele de iubire, de ură sau de supunere.
Până la un anumit punct, ea avea să fie încă
Agnes, cea pe care o cunoscuserăm, şi ne
bizuiam pe ea ca să putem intra în râpă fără
probleme… Nădăjduiam, cel puţin, ca ea să ne
pună la curent cu ce se întâmplă înăuntru.
Thorne a scos un strigăt prelung, de jale,
oarecum apropiat de ţipătul unui caprimulg, dar
care ascundea semnalul folosit de ea când se
apropia de cocioaba lui Agnes. I-o prezentasem
pe Thorne bătrânei vrăjitoare la scurt timp după
ce începusem s-o pregătesc, iar Agnes o luase pe
copilă sub aripa ei, învăţând-o secretul
poţiunilor şi, uneori, când eu nu eram în Pendle,
oferindu-i un acoperiş deasupra capului.
Am aşteptat în tăcere. Se auzeau foşnete slabe
printre copacii din depărtare, dar nimic, nici viu,
nici mort, nu se aventura să iasă la iveală. După
vreo cinci minute, i-am cerut lui Thorne să mai
încerce o dată. Din nou, am aşteptat, în timp ce
vântul suspina printre crengile stejarului. Era o
noapte udată de rafale de ploaie, iar în acel
moment stihiile se dezlănţuiau cu furie; un timp,
tot ce-am putut auzi a fost răpăitul ploii pe
pământ. Rafala de ploaie a trecut la fel de repede
pe cât venise, iar luna a ieşit dintre nori, pentru
scurt timp. Atunci am văzut o siluetă întunecată
strecurându-se spre noi prin luminiş. Fără
îndoială, era o vrăjitoare moartă. O puteam auzi
cum adulmecă şi fornăie, aproape atingând iarba
udă cu nasul. Purta o rochie ca o umbră
lunecoasă. Abia când şi-a ridicat faţa în lumina
lunii am recunoscut-o pe Agnes. Moartea o
schimbase deja în rău.
S-a apropiat de noi şi a rămas la adăpostul
crengilor, icnind şi şuierând, după care s-a
aşezat jos, rezemându-şi spatele de trunchiul
copacului. O vreme, nimeni n-a scos o vorbă; am
ascultat cum apa picură de pe o frunză pe alta,
în lunga şi înceata ei călătorie către pământ.
Am privit-o pe Agnes cu ochii mei ageri şi am
văzut că nu arăta deloc bine. Unele vrăjitoare
moarte sunt puternice, fiind capabile să alerge
mile întregi şi să vâneze prăzi omeneşti; altele
sunt slabe, dar ea era de-a dreptul
neputincioasă, târându-se prin mâl şi frunze
moarte, în căutarea unor vietăţi mărunte, ca
şobolanii şi şoarecii. Dacă ăsta era de-acum
traiul lui Agnes, îi plângeam de milă. Ea fusese
dintotdeauna o femeie mândră; cu toate că, la
prima vedere, cocioaba ei părea în neorânduială,
sticlele şi borcanele erau aranjate într-o ordine
perfectă pe rafturi, iar casa era imaculată:
niciodată nu vedeai un singur fir de praf. Foarte
puţine vrăjitoare se sinchiseau de curăţenie;
Agnes fusese o excepţie. Îşi schimba hainele în
fiecare zi, iar pantofii ei cu vârful ascuţit erau
atât de lustruiţi, încât puteai să te vezi în ei ca
într-o oglindă.
Thorne părea şocată; pentru câteva clipe şi-a
acoperit faţa cu palmele. Şi eu eram necăjită
văzând schimbarea prin care trecuse Agnes
într-un timp atât de scurt. Rochia ei zdrenţuită
era năclăită de noroi. Fără îndoială că se târâse
prin mărăciniş în căutarea prăzii. Cât despre
părul ei, odinioară curat şi strălucitor, acum era
unsuros şi plin de larve albe, care se zvârcoleau.
Faţa ei uscăţivă era mânjită de noroi şi sânge.
N-avea rost să încercăm să ne prefacem că
lucrurile stăteau mai bine decât se înfăţişau.
Agnes fusese întotdeauna cumsecade, dar
sinceră, aşa că n-am menajat-o, chiar dacă era
moartă.
— Mă îndurerează să te văd în starea asta,
Agnes, i-am zis, cu blândeţe. Putem să te
ajutăm?
— N-am crezut niciodată c-o să ajung aşa, a
răspuns, clătinând din cap, în timp ce larvele din
păr îi cădeau în poală. Am fost puternică în viaţă
şi am sperat c-o să fiu la fel şi în moarte. Dar
mi-e sete! Mi-e tare sete şi niciodată nu găsesc
destul sânge. Nu sunt suficient de puternică ca
să vânez vietăţi mai mari sau oameni.
Rozătoarele sunt tot ce-mi pot permite. Iepurii
sunt prea iuţi.
 — Dar celelalte moarte nu te ajută? Cele mai
puternice nu le ajută pe cele mai slabe? A
întrebat-o Thorne.
Agnes a scuturat din cap.
— O vrăjitoare moartă nu vânează decât pentru
ea şi nu-i pasă nici cât negru sub unghie de
altele.
— Atunci, măcar în noaptea asta, setea îţi va fi
ostoită, i-am zis, întorcându-mă spre Thorne.
Adu ceva mare pentru Agnes.
Cât ai clipi, fata şi dispăruse.
— Capul Diavolului e încă la mine, i-am zis lui
Agnes. E şi în interesul tău să rămână despărţit
de trup. Mă vei ajuta? Vrăjmaşii noştri se apropie
şi suntem nevoite să căutăm adăpost în râpa
asta. Avem nevoie de câteva dintre suratele
noastre moarte, ca să lupte alături de noi.
— Altcineva face legea aici, mi-a răspuns Agnes,
cu un glas răguşit. Eu sunt slabă, iar cuvântul
meu n-are cine ştie ce greutate în locul ăsta
întunecat.
— Vrăjitoarele din râpă sunt pentru sau
împotriva Diavolului? Am întrebat-o.
— Lor nu le pasă de nimic, în afară de sânge.
Dacă încă îşi mai folosesc mintea, atunci sângele
e cel care le ocupă toate gândurile. Eu sper să nu
ajung niciodată ca ele. Ţin foarte mult la
amintirile despre viaţa mea şi vreau să le păstrez
cât timp mi-o sta în putere. Dar nu trebuie să
încercaţi să le atrageţi de partea voastră. Ele
omoară orice vietate care pătrunde în râpă:
inclusiv pe voi, dacă reuşesc să vă prindă.
— Câte sunt prin apropiere, dintre cele
puternice? M-am interesat, atentă la foşnetele şi
zgomotele care se auzeau dinspre râpă şi care-mi
dădeau de ştire că şi alte vrăjitoare, dintre cele
slabe, erau primprejur.
— Numai două. A treia a plecat acum două
nopţi, dar se poate întoarce în orice clipă.
— Exact cum mi-am închipuit. Prin urmare,
dacă izbutim să ajungem în inima râpei înainte
ca vrăjmaşii noştri să ajungă aici, moartele ne
vor fi efectiv aliate, cu voie sau fără voie.
Mi-am ridicat privirea şi am văzut că Thorne
traversa luminişul spre noi. În fiecare mână i se
zvârcolea un iepure de câmp. Ajungând la noi,
i-a întins unul lui Agnes. Vrăjitoarea moartă a
înhăţat animalul înfricoşat, apoi şi-a înfipt
imediat dinţii în gâtul lui şi a început să-i soarbă
sângele. După câteva clipe, iepurele a încetat să
se mai zbată: era deja golit de sânge. Apoi, Agnes
a făcut acelaşi lucru şi cu al doilea.
— Eşti o fată bună, Thorne! A strigat ea, după ce
a terminat. E cel mai dulce sânge pe care l-am
băut de când am ajuns în râpa asta mizerabilă.
— Mi-ar fi plăcut să pot face mai multe pentru
tine, i-a zis Thorne. Ai fost mereu bună cu mine,
Agnes, şi mă doare să te văd aşa.
Deodată, am simţit o primejdie şi am adulmecat.
Vrăjmaşii noştri erau foarte aproape.
 — În zece minute sunt aici, i-am zis lui Thorne.
E riscant, dar trebuie să ne căutăm adăpost în
râpă acum, până nu e prea târziu.
M-am întors spre Agnes.
— Urmează-ne, cât poţi de repede.
Am condus-o pe Thorne până la marginea râpei.
— Mai există încă gropi şi capcane: cele
meşterite de Kernolde, acum mulţi ani. Pe unele,
o să le ocolesc. Peste altele o să sar. Trebuie să ne
mişcăm repede, dar tu să te ţii cât mai aproape
de mine.
Aşa că m-am repezit în râpă, urmând acelaşi
drum ca atunci când mă luptasem cu Kernolde.
De data asta, însă, nu s-a mai întins nicio mână
moartă ca să mă apuce de glezne. Ultima oară,
lansasem o provocare şi le atrăsesem pe
vrăjitoare spre mine; de data asta, beneficiam de
elementul surpriză, vrăjitoarele moarte fiind
împrăştiate printre copaci. Doar cele două, mai
puternice şi mai iuţi, ar mai fi putut să ne
descopere. Şi aveam noroc, fiindcă a treia
plecase deja din râpă, ca să vâneze. Era posibil
să rătăcească la mai multe mile depărtare şi să
petreacă mai multe nopţi în afara râpei, înainte
de a se întoarce. Pe de altă parte, era posibil să
reapară în orice moment.
Mai aveam încă limpede în minte locul fiecărei
gropi şi foarte curând săream peste cea dintâi.
N-am întors nici măcar o dată capul, ca să văd
dacă Thorne mai e teafără. Fata era la fel de
sigură pe picioare ca şi mine, şi avea reflexele la
fel de bune.
După puţin timp, am ţâşnit peste altă groapă,
apoi peste încă una. La un moment dat m-am
ferit spre stânga, ca să evit o groapă lungă şi
îngustă, cu neputinţă de sărit: un trunchi de
copac bloca trecerea în celălalt capăt al ei. Mi-am
amintit de felul în care mă păcălise Kernolde,
aproape învingându-mă: săpase o groapă nouă,
de care eu nu ştiam, şi o umpluse cu ţepe
ascuţite, care să mă străpungă. Un gând mi-a
răsărit brusc în minte.
Dar dacă ea săpase mai multe gropi? Dacă mai
erau şi altele, de care habar n-aveam?
M-am calmat, înaintând şi mai repede. Era
posibil ca astfel de gropi să existe sau nu. Dar,
atât timp cât mergeam pe acelaşi traseu ca
ultima oară, sigur nu avea ce rău să ni
se-ntâmple.
În scurt timp, mi-a apărut în faţa ochilor
copacul lui Kernolde; era un stejar bătrân
înăuntrul căruia ea îşi depozitase puterile
magice. În ciuda trecerii timpului, câteva dintre
funii încă atârnau de crengi. De ele îşi
spânzurase ea odinioară vrăjmaşii înfrânţi.
I-am făcut un semn lui Thorne şi ne-am oprit.
I-am arătat groapa, cu degetul arătător. Era încă
parţial acoperită cu ferigi şi crengi, peste care
numeroase anotimpuri aşternuseră un pat de
frunze maronii în descompunere. Acest covor
mărginea groapa aceea mare în care căzusem şi
în care trebuia să mor trasă în ţeapă. I-am dat
ocol şi apoi ne-am rezemat de trunchiul gros al
copacului, aşa cum făcuse odinioară Kernolde.
Mi se părea ciudat să mă întorc în locul ăsta,
după atâţia ani. Viaţa mă făcuse să merg în cerc,
readucându-mă în acelaşi loc, şi simţeam cumva
că, foarte curând, se apropia un alt moment de
răscruce.
Am auzit un foşnet în dreapta mea. Ceva se
apropia. Fără îndoială, era una dintre
vrăjitoarele moarte mai slabe: nu putea fi o
primejdie reală. După câteva clipe, alte sunete,
mai puternice: trosnetul vreascurilor frânte sub
tălpi, paşii grei, încrezători, ai cuiva care nu se
teme că şi-ar trăda prezenţa.
A apărut o vrăjitoare moartă. Era înaltă, dar
chiar dac-aş fi cunoscut-o pe când trăia, tot o
străină ar fi fost acum pentru mine. În locul
ochiului drept se vedea o gaură neagră, goală, iar
carnea lipsea cu desăvârşire, dând la iveală
craniul şi osul feţei. Cu toate astea, celălalt ochi
mă privea cu ură. Şi mai era, de asemenea, ceva
extrem de neobişnuit la vrăjitoarea asta moartă.
Sub cingătoarea care-i ţinea fusta stropită de
sânge, îşi îndesase un pumnal lung, cu mânerul
curbat precum un corn de berbec, iar în mână
strângea o suliţă lungă şi subţire.
Vrăjitoarele moarte nu obişnuiesc să se
înarmeze aşa. Puterea lor extrem de mare, dinţii
şi ghearele le sunt suficiente.
Dintr-odată, mi-am amintit de ea şi imediat
totul a devenit limpede. Era Undrea, o
predecesoare de-a mea, vrăjitoarea asasină care
fusese înfrântă de Kernolde. O surată de clan ar
fi trebuit să-mi fie aliată, dar privirea ostilă a
ochiului ei spunea cu totul altceva. Era
furibundă.
— Ai trecut un hotar! A şuierat ea. Eu sunt
stăpână aici. Aici e locul morţilor, nu al viilor. Ai
venit ca să mă provoci, Grimalkin?
— De ce i-ar provoca viii pe morţi? Am replicat.
Vremea ta s-a dus. Kernolde te-a înfrânt, iar eu
am înfrânt-o pe ea. Într-o zi, se va încheia şi
vremea mea, iar eu îmi voi ocupa locul aici,
alături de tine. Ar trebui să fim aliate. Un
vrăjmaş primejdios se apropie.
— Kernolde s-a folosit de înşelăciune. Le-a atras
pe vrăjitoarele moarte de partea ei. Dac-ar fi
luptat cinstit, aş fi înfrânt-o, iar la vremea
potrivită tu ai fi murit de mâna mea. Aşa că hai
să facem o încercare. Să ne luptăm acum: numai
noi două!
— Mai întâi, ajută-mă să-l înfrâng pe vrăjmaşul
nostru comun, i-am propus eu. Ce zici?
— Cine e acest vrăjmaş?
— Sunt adepţii Diavolului. Vor să pună mâna pe
ceea ce duc eu în sacul ăsta.
Am dezlegat baierele sacului, am scos la iveală
capul Diavolului şi i l-am arătat vrăjitoarei
moarte.
Ea s-a strâmbat într-un zâmbet grotesc, iar
craniul ei dezgolit a sclipit în bătaia unei raze de
lună.

— Nu-mi e câtuşi de puţin drag, a zis. Dar nici la

tine nu ţin! Se spune că ai fi cea mai mare dintre
asasinele clanului Malkin. E o minciună!
Am pus la loc capul Diavolului şi tocmai mă
pregăteam să leg strâns gura sacului, când în
ochiul vrăjitoarei moarte a apărut un licăr de
nebunie. În clipa următoare, Undrea s-a repezit
la mine, cu suliţa îndreptată spre inima mea.
Am lăsat sacul să cadă şi m-am pregătit să mă
apăr. Cele mai puternice dintre vrăjitoarele
moarte sunt rapide şi extrem de puternice; mult
mai puternice decât ar putea spera să devină
vreodată cele vii. Ele pot să-ţi smulgă mădularele
cu mâinile goale. Acum însă aveam de-a face cu
ceva şi mai periculos: Undrea era o vrăjitoare
asasină bine pregătită, cu o reputaţie
înfricoşătoare. Nu avea să fie uşor de biruit.
Thorne a scos un pumnal şi s-a postat lângă
mine, dar eu i-am făcut semn să se dea înapoi:
mândria îmi cerea să mă ocup singură de
vrăjitoarea asasină moartă. În ultima clipă,
m-am răsucit, iar vârful suliţei a trecut la câţiva
centimetri de mine. Ţineam pumnalul în mână,
dar nu l-am folosit. Odinioară, îi tăiasem capul
unei vrăjitoare moarte chiar în râpa asta. Ca s-o
opresc pe Undrea, eram nevoită să procedez la
fel; poate chiar s-o tai în bucăţi. Dar m-am
hotărât să mai încerc o dată să discut cu ea. Încă
speram că ne-ar fi putut deveni aliată.
— Ajută-mă să-i înfrâng pe vrăjmaşii noştri şi pe
urmă ne vom lupta, i-am propus din nou.
— Ne luptăm acum! A ţipat ea. O să te omor,
apoi o să-ţi scot inima, trimiţându-te direct în
Întuneric! Şi-o să-ţi iau şi degetele mari. Vei fi
dezonorată, iar numele tău va fi şters din istoria
asasinelor Malkin. Nu vei mai fi nimic!
S-a repezit spre mine, cu suliţa ridicată. Era ca
scoasă din minţi, fiindcă mustise de
nemulţumire în toţi aceşti ani lungi petrecuţi
printre moarte. Stăteam cu spatele la groapă şi
ştiam exact ce am de făcut. Încă o dată, am evitat
suliţa, dar de data asta am lovit-o cu pumnul în
ceafă. A căzut în groapă fără să scoată măcar un
ţipăt. Îndată însă ce a fost străpunsă de ţepele lui
Kernolde, a început să se vaiete ca un duh al
morţii.
— Eu auzisem că vrăjitoarele moarte nu simt
durerea, a zis Thorne, apropiindu-se să
privească groapa în care Undrea zăcea înfiptă în
ţepele alea lungi şi subţiri.
Ţepuşele aveau doi metri înălţime şi erau extrem
de ascuţite. Patru dintre ele îi perforaseră trupul,
iar ea alunecase de-a lungul lor, până pe fundul
gropii. Una îi străpunsese umărul stâng, alta îi
trecuse prin gât. O a treia îi găurise pieptul, iar a
patra, abdomenul.
Am văzut şi ţeapa pe care o rupsesem eu însămi,
ca să mă eliberez, şi mi-am amintit de propria
durere.
— Ceea ce ai auzit nu e corect, i-am zis lui
Thorne. Ea simte durerile, şi încă bine, cu toate
că urlă mai mult de necaz că n-a reuşit să mă
omoare. Ştie că a pierdut şi, ceea ce e şi mai rău,
că am înfrânt-o cu foarte mare uşurinţă. Trupul
poate că-i e încă puternic, dar mintea i-a putrezit
şi s-a prăbuşit în demenţă. Am supraestimat-o:
nu e decât o umbră a ce-a fost odinioară.
Aproape că mi-era milă de ea, deoarece căzuse
jos de tot, de pe înălţimile pe care le urcase
odinioară, ca asasină. Nu puteam decât să sper
că nu voi ajunge niciodată într-un asemenea hal.
Acum, alte sunete se auzeau în scurtele
intervale dintre ţipete: foşnete prin lăstăriş.
Celelalte vrăjitoare moarte se apropiau de noi,
atrase de urletele de suferinţă scoase de Undrea.
Deodată am auzit şi altceva. Eu şi Thorne am
adulmecat în acelaşi timp, dar de data asta nu
mai era vorba despre folosirea simţurilor noastre
ascuţite de vrăjitoare, cum ar fi încercarea de a
descoperi o primejdie sau de a cântări forţele
unui vrăjmaş. Era un miros uşor de recunoscut,
unul care l-ar umple de groază pe orice pădurar.
Simţeam miros de fum, de lemn arzând, şi
dintr-odată mi-am dat seama ce făcuseră
vrăjmaşii noştri.
 — Au dat foc râpei! A strigat Thorne.
Mi-am săltat sacul pe umăr. Iar când am făcut
asta, un vânt puternic s-a stârnit dinspre apus,
urlând printre copaci. Vrăjmaşii provocaseră o
vijelie şi un incendiu, folosindu-se de magia
neagră, iar frunzişul umed nu părea să oprească
prăpădul. Acum, flăcările aveau să se întindă în
întreaga râpă, mistuind totul în calea lor.
Vrăjmaşii noştri nu trebuiau să se mai
aventureze în râpă ca să ne găsească şi să se
lupte cu toate vrăjitoarele moarte întâlnite în
cale. Tot ce aveau de făcut era să ne aştepte în
luminişul aflat în partea de est a râpei; să aştepte
să fim mânate într-acolo de furtuna de foc.
CAPITOLUL 20
GRIMALKIN NU PLÂNGE
Prevăd o moarte violentă,
dar pe mulţi dintre vrăjmaşi
îi voi lua cu mine!

Ce altceva mai puteam face, decât să fugim spre

răsărit? În ciuda urletelor scoase de vânt,
auzeam trosnetul lemnului cuprins de flăcări, în
timp ce un fum negru se aduna deasupra,
împiedicând lumina lunii să pătrundă.
— Mergem înaintea flăcărilor, şi apoi, la ieşirea
din râpă, omorâm pe oricine ne-ar ieşi în cale,
i-am zis lui Thorne.
Cuvintele erau uşor de rostit, dar să reuşeşti să
mergi în faţa incendiului era un lucru nu tocmai
uşor. În primul rând, din cauza fumului
începuserăm să lăcrimăm, şi ne înecam în accese
de tuse. În al doilea, focul înainta foarte repede,
sărind dintr-un copac în altul, dintr-o creangă în
alta, cu răgete şi trosnete; ameninţa să ne
înghită dintr-o clipă într-alta, iar alergarea
noastră uşoară s-a transformat curând într-o
fugă nebună.
Împreună cu noi fugeau şi animalele: o pereche
de iepuri de câmp şi zeci de şobolani chiţăind
disperaţi, unii cu blana deja pârlită, alţii în
flăcări. M-am gândit la biata Agnes. Dacă focul o
prinsese din urmă, măcar agonia ei fusese
scurtă, iar existenţa asta mizerabilă din râpă, ca
vrăjitoare moartă fără prea multă putere, luase
sfârşit. Ştiam însă că unele dintre locuitoarele
râpei aveau să scape, îngropându-se cu ajutorul
ghearelor lor ascuţite în lutul acoperit de frunze
sau în pământul umed şi moale de dedesubt.
Aveau mijloacele şi experienţa dobândită în anii
îndelungaţi petrecuţi aici. Nu era un lucru la
care puteam spera şi noi: nu aveam timp.
Copacii se răreau, dar nu reuşeam să vedem
mai nimic din cauza fumului. Dintr-odată, am
simţit că se apropie ceva din spate, aşa că m-am
întors să înfrunt noua ameninţare. Era o
vrăjitoare moartă: cealaltă vrăjitoare puternică
alerga pe lângă noi, fără să ne ia în seamă, cu
veşmintele şi părul în flăcări. Urla în timp ce
fugea: flăcările o mistuiau, iar ea îşi dădea seama
că viaţa ei în râpă se apropia de sfârşit. Foarte
curând, sufletul avea să i se prăbuşească în
Întuneric.
Dar, m-am întrebat, ce s-o fi ales de kretch?
Fără îndoială că ne aştepta undeva, în faţă. Cum
am ieşit dintre copaci, din stânga ne-a şi atacat o
vrăjitoare: de data asta, una vie, din avangarda
vrăjmaşă. Thorne a spintecat-o fără şovăială şi
am gonit şi mai iute din calea primejdiei.
Peste plânsetele vântului şi răgetele focului, am
auzit zbieretul sinistru scos de kretch, undeva în
spatele nostru. A început apoi să latre după
sângele nostru, puternic şi ritmat, de parcă ne-ar
fi luat urma o întreagă haită de câini-lup.
— Eşti a mea! Zbiera el din răsputeri, cu un glas
care se auzea ca un tunet în noapte. N-ai cum
să-mi scapi! O să-ţi beau sângele şi-o să-ţi rup
carnea în fâşii! O să-ţi înfulec inima şi-o să-ţi
sorb măduva din oasele sfărâmate!
Acum coteam către miazăzi; drumul nostru avea
să ne scoată la răsărit de Codrul Corbilor.
Gândul mi-a zburat spre lamia aflată încă în
turn. Dacă ar fi avut timp să ia din nou forma ei
înaripată, ar fi putut să ne vadă şi să zboare în
ajutorul nostru. Dar era prea devreme pentru
aşa ceva. Nu puteam spera la un ajutor din acea
parte.
Deodată, fulgere de avertisment au pâlpâit
iarăşi pe la colţurile ochilor mei. Oare mai aveam
timp s-o duc pe Thorne într-un loc sigur? Însă
mult prea curând slăbiciunea s-a abătut din nou
asupra mea: aveam palpitaţii şi răsuflăm greu.
Am început să încetinesc, iar Thorne şi-a întors
privirea spre mine, îngrijorată. M-am oprit, cu
mâinile în şolduri, conştientă de bătăile
neregulate ale inimii şi de slăbiciunea
picioarelor. Acum, tremuram din tot trupul.
— Nu! Nu! Nu acum! Am strigat, forţându-mi
organismul să lupte în continuare, storcându-i
ultimele rezerve de energie şi ultimele picături de
voinţă.
Dar era în zadar. Am mai reuşit să fac câţiva
paşi şovăitori, după care m-am oprit iar. Thorne
s-a oprit şi ea şi a venit lângă mine.
— Fugi! I-am strigat. Eşti în stare să-i întreci; eu
nu. Astea sunt efectele otrăvii.
Thorne a scuturat din cap.
— Fără tine nu mă duc!
Mi-am dat jos sacul de pe umăr şi i l-am întins.
— Asta-i tot ce contează. Ia-l şi fugi. Cu orice
preţ, nu-l lăsa să cadă în mâinile lor.
— Nu pot să te las să mori.
— Ba poţi şi trebuie, am insistat, punându-i
sacul în mâini. Acum, pleacă!
Mă resemnasem la gândul că aveam să mor
acolo. Nu mai puteam face nimic. Eram istovită.
Thorne a săltat sacul pe umăr… dar era deja
prea târziu.
S-a auzit un urlet foarte aproape, în spatele
nostru, şi imediat l-am văzut pe kretch venind
spre noi.
Bestia se schimbase de la ultima noastră
confruntare. Era ceva diferit cu ochii ei. Se
regeneraseră de când îi străpunseserăm, eu şi
Thorne, cu pumnalele, dar nu mai erau la fel.
Deasupra lor apăruse o creastă albă, osoasă.
Mai mult decât atât, fiara era încă şi mai mare.
Labele din faţă păreau şi mai musculoase, iar
ghearele, mai ascuţite şi mai lungi. În blana lui
neagră erau acum mai multe pete cenuşii. Să fi
îmbătrânit deja? Un kretch are, de obicei, o viaţă
foarte scurtă. Tibb, ultimul kretch creat de
clanul Malkin, trăise doar câteva luni.
Dintr-o mişcare, Thorne a scos un pumnal din
teaca de pe umăr şi l-a azvârlit spre ochiul drept
al bestiei. Aruncarea era bună, drept la ţintă.
Dar, înainte ca pumnalul să-l atingă pe kretch,
creasta osoasă s-a mişcat. S-a lăsat cu
repeziciune peste ochi, acoperindu-i şi
apărându-i, lama pumnalului fiind deviată.
Cu puterea moştenită de la demonul care-i
fusese tată, bestia învăţase şi se perfecţionase în
tot acest timp. Dacă-i atacai un punct slab, până
la următoarea întâlnire, acesta nu mai exista.
Protejaţi de pleoapele ca două platoşe, ochii lui
nu mai erau ţinte uşoare pentru pumnalele
noastre.
Am tras adânc aer în piept, străduindu-mă
să-mi stăpânesc tremuratul trupului, şi am
azvârlit un pumnal spre gâtul lui, ţintind imediat
sub urechea stângă. Dar fiorosul kretch părea
mai rapid ca oricând: a ridicat laba stângă şi a
aruncat pumnalul într-o parte. Încă o dată,
m-am clătinat pe picioare, am început să văd
pete în faţa ochilor, iar fierea mi s-a revărsat pe
gât. Abia apoi am văzut ce încerca să facă Thorne
şi am strigat din răsputeri:
— Nu!
Dar fără rost. Ea era vitează, dar uneori şi
nesăbuită, cea din urmă trăsătură fiind un
defect periculos, care i-a şi adus pieirea. Era din
nou fata de zece ani care se repezea spre urs, cu
un pumnal în mâna stângă. Şi acum ţinea în
mână chiar primul ei pumnal; cel pe care i-l
dăruisem atunci când mâncaserăm amândouă
carnea ursului lângă foc.
Era mai iute şi mult mai înverşunată decât fetiţa
care înjunghiase ursul în laba din spate. Cu
toate astea, şi creatura din faţa ei era mai
puternică şi mai periculoasă decât orice urs care
a umblat vreodată pe pământul ăsta. Iar eu n-am
mai fost în stare să repet aruncarea cu care
doborâsem atunci animalul, înainte ca acesta s-o
omoare. Eram în genunchi, lumea se învârtea în
jurul meu, iar mintea mi se cufunda în întuneric.
Ultimul lucru pe care l-am văzut au fost fălcile
larg căscate ale bestiei care muşca sălbatic din
umărul stâng al lui Thorne. Fata a ripostat,
scoţând cu mâna dreaptă un alt pumnal din
teacă, înfigându-i în repetate rânduri în
grumazul şi în capul fiarei.

După care n-am mai ştiut nimic.

Cât timp am zăcut, habar n-am, dar presupun

că nu mai mult de o oră. Mă ridic încet în
genunchi şi imediat mi se face rău. Vomit, o dată,
şi încă o dată, până când din gură nu-mi mai iese
decât fiere.
Nu se mai vede nici urmă de kretch. Ce s-o fi
întâmplat? De ce nu m-o fi omorât, cât timp eram
întinsă pe jos, neputincioasă? Mă ridic, ameţită,
şi încep să mă uit după urme. Nu văd nimic care
să trădeze prezenţa vreunei vrăjitoare: doar un
cerc noroios, acolo unde s-au luptat kretch şi
Thorne, după care urmele fiarei o iau către
miazănoapte.

O fi luat-o şi pe Thorne între fălcile lui…?

O iau după urme. Încă nu sunt sigură pe
picioare, dar forţele îmi revin treptat, iar
respiraţia se apropie de un ritm normal. Merg pe
urmele lăsate de kretch, până la marginea Râpei
Vrăjitoarelor. Copacii ard încă, dar efectele
magiei au dispărut, iar vântul şi-a schimbat
direcţia. E evident acum că jumătate din Râpa
Vrăjitoarelor va rămâne neatinsă de foc. Doar că
e tăiată în două de o centură lată şi înnegrită de
copaci carbonizaţi.
Deodată, văd ceva pe pământ, aproape de un
ciot în flăcări. E un trup omenesc.
Să fie al vrăjitoarei moarte care a fugit din râpă?
Mă îndrept spre el, încetinind tot mai mult cu
fiecare pas. De fapt, nu vreau să ajung la
cadavru, pentru că, în adâncul sufletului, ştiu
deja al cui e. Pământul a fost frământat, până
când s-a prefăcut în noroi. Multe vrăjitoare au
fost strânse acolo.
După câteva clipe, cele mai negre temeri ale
mele se adeveresc.
E trupul lui Thorne.
Nu poate exista îndoială. Nu mai există loc
pentru speranţă.
Zace pe spate, moartă de-a binelea. Are ochii
deschişi, privind fix, cu o expresie de groază şi de
durere întipărită pe faţă. Iarba e udă de sângele
ei. Mâinile i-au fost mutilate. I-au luat degetele
mari, i le-au tăiat cât încă era vie.
Îngenunchez lângă ea şi plâng.
Grimalkin nu plânge.
Numai că eu plâng acum.
Timpul trece. Nu mai ştiu nici eu cât.
Mă las pe vine lângă un foc, frigând o bucată de
carne pe o ţepuşă. O răsucesc încetişor, ca să se
pătrundă bine. Apoi, o frâng în două cu degetele
şi încep s-o mănânc, încet.
Există două modalităţi prin care te poţi asigura
că o vrăjitoare nu se mai întoarce din morţi.
Prima este să-i arzi trupul; cea de-a doua, să-i
mănânci inima.
 Aşa că m-am asigurat de două ori că dorinţele
lui Thorne vor fi duse la îndeplinire. I-am ars deja
trupul. Acum, îi mănânc inima. Şi încă plâng.
Când termin, încep să vorbesc cu voce tare, iar
vorbele-mi sunt purtate de vânt, care le
încolăceşte în jurul copacilor din toate cele patru
zări.
— Ai fost vitează în viaţă; vitează fii şi în moarte.
Nu lua în seamă chicotelile vrăjitoarelor
nesăbuite. Degetele tale mari nu contează câtuşi
de puţin. Ele ţi le-au luat, dar nu ţi-au putut răpi
curajul; n-au putut tăgădui ce ai fost cu
adevărat. Pentru că, dac-ai fi trăit, ai fi fost cea
mai mare vrăjitoare asasină a clanului Malkin.
Mi-ai fi luat locul, mi-ai fi întrecut faptele; ai fi
băgat groaza în vrăjmaşi.
Dacă reputaţia e cea care te preocupă, atunci
nu-ţi face griji. Cine crezi că o să spună: Noi i-am
luat oasele? Nu va mai rămâne nimeni care să se
poată lăuda cu asta, pentru că nu va mai fi
nimeni în viaţă. Le voi ucide pe toate. Până la
una.
Aşa că, Odihneşte-te în pace, Thorne, pentru că,
tot ce-am spus, voi înfăptui.
Totul va fi săvârşit.
Eu sunt Grimalkin.
CAPITOLUL 21
SINGURUL MEU ALIAT
Sunt vânător, dar sunt şi fierar,
pricepută în arta făuririi armelor.
Aş putea să făuresc una special pentru tine;
Oţelul care sigur îţi va lua viaţa.

În zori, am analizat situaţia şi mi-am lăsat

deoparte durerea şi furia. Trebuia să fiu rece şi
raţională. Trebuia să gândesc şi să plănuiesc.
De ce nu fusesem omorâtă de kretch? Poate că
Thorne s-a luptat atât de aprig, în timp ce era
ucisă, şi l-a vătămat atât de rău pe kretch, încât
fiara n-a mai putut să se ocupe de amândouă?
Aşa mi-am zis în sinea mea, deşi ştiam că nu e
adevărat. Eu rămăsesem fără simţire. Putea s-o
omoare pe ea, apoi să mă dea gata şi pe mine,
după bunul lui plac.
Nu: răspunsul era limpede. Mai importantă
decât moartea mea era recuperarea sacului în
care pusesem capul Diavolului. Acesta era
principalul său obiectiv. Bestia fusese creată să
mă omoare, dar numai ca mijloc pentru
atingerea unui ţel: reintrarea în posesia capului
şi învierea Diavolului. Thorne cărase sacul pe
umăr. De îndată ce-o prinsese între fălci, fiara
obţinuse şi sacul.
Aşadar, bestia dusese capul Diavolului celor
care-l creaseră. Aceştia îi tăiaseră repede lui
Thorne degetele mari şi o lăsaseră să moară.
Acum, probabil că se îndreptau spre coastă. Se
grăbeau să se întoarcă în Irlanda, ca să-i
reunească Diavolului capul şi trupul.
Ce puteam să fac? Trebuia să-i urmăresc.
Trebuia să încerc să-i opresc. Dar, cum stăteam
acolo, în lumina cenuşie şi rece a dimineţii,
renunţând la mânie, mi-am dat seama că nu
prea aveam sorţi de izbândă. Îmi consumasem
puterile magice, rezervele mele se duseseră.
Refacerea lor nu avea să fie uşoară. Starea mea
de sănătate era precară. Puteam să sufăr oricând
un nou acces de slăbiciune. Şi eram singură.
Singură împotriva celor mulţi.

Aveam nevoie de ajutor, dar la cine mai puteam

să apelez? Răspunsul mi-a venit imediat în
minte, Alice Deane.
Era singurul aliat care-mi rămăsese şi pe care
mă mai puteam bizui. În ultima vreme, toţi cei
care încercaseră să mă ajute muriseră. Le
căutasem pe Agnes şi pe Thorne, şi ca rezultat,
amândouă îşi găsiseră sfârşitul. Atât de mulţi
muriseră, inclusiv Wynde, lamia, şi cavalerul pe
care-l folosisem în slujba cauzei mele. Mai
puteam să fac asta, punând-o şi pe Alice în
primejdie? Aveam oare dreptul Să-i cer altei
prietene să-şi rişte viaţa?
Grimalkin n-ar trebui să-şi pună astfel de
întrebări. A gândi aşa e un semn de slăbiciune.
Eu trebuie să acţionez, nu să mă gândesc prea
mult la consecinţe.
Dar nu voi căuta ajutorul lui Thomas Ward, şi
nici pe al lui John Gregory. Ucenicul este prea
preţios ca să-l expun unor asemenea riscuri. El
ar putea fi mijlocul prin care s-ar ajunge, în
sfârşit, la nimicirea Diavolului. Nu, nu pot să-i
pun în pericol viaţa. De îndată ce voi recupera
capul şi-l voi ucide pe kretch, îl voi însoţi pe Tom
Ward până la Turnul Malkin. Cât mai curând, cu
atât mai bine.
Cât despre Vraci, el e trecut de floarea vârstei şi
oricum are mult prea multe scrupule. N-ar putea
să înghită ceea ce ar trebui să fac. Aşa că o voi
ruga, simplu, pe Alice. Două vrăjitoare laolaltă:
aşa ar fi cel mai bine. Poate c-o să fie dispusă
să-mi împrumute din puterea ei.
Am scos oglinda din teacă şi m-am pregătit să
iau legătura cu Alice. De trei ori am încercat, dar
n-am reuşit să ajung la ea. Până şi o vrajă atât de
măruntă era mai presus de puterile mele. Eram
secătuită şi trebuia să mă refac.
Eram nevoită să mă duc la ea. Trebuia să mă
îndrept spre Chipenden, unde Vraciul începuse
să-şi reclădească locuinţa.
Am mers pe urmele vrăjmaşilor mei, trecând pe
la miazănoapte de Pendle şi Îndreptându-mă
spre Valea Ribble. De acolo, urmele continuau
spre apus, dar nu treceau vadul: o ţineau la
miazăzi de râu. Asta însemna că nu se îndreptau
spre Sunderland Point. Aveau să meargă spre
Liverpool şi să pună stăpânire acolo pe o barcă.
Mergând cât puteam de repede, am părăsit, cu
inima îndoită, urmele vrăjmaşilor, şi am
traversat râul Ribble, Îndreptându-mă spre
nord-vest. Trebuia să trec întâi prin Chipenden.
Asta însemna să pierd, poate, chiar o jumătate
de zi, dar tot mai puteam să le prind din urmă pe
vrăjitoare, înainte de a călători pe apă.
Am evitat satul propriu-zis şi am început să urc
cărarea ce ducea spre hotarele proprietăţii
Vraciului. Altădată, n-aş fi riscat să pătrund în
grădină. Însă Alice îmi spusese că duhul care o
păzise plecase între timp, fiindcă pactul lui cu
John Gregory încetase odată ce clădirea arsese şi
acoperişul se prăbuşise.
Chiar şi-aşa, am pătruns printre copacii grădinii
de la apus încet şi cu precauţie. În depărtare,
puteam să văd casa Vraciului. Pe măsură ce
m-am apropiat, am mai văzut capre de tăiat
lemne, scânduri uriaşe şi alte materiale pentru
construcţie. Undeva, nevăzut, cineva tăia lemne
cu fierăstrăul. Acoperişul fusese deja înlocuit, şi
o spirală subţire de fum se înălţa dintr-un horn.
Şi, deodată, am auzit murmur îndepărtat de voci:
voci pe care le recunoşteam.
Cu toate că puterile magice mi se duseseră,
unele deprinderi vrăjitoreşti sunt înnăscute: în
mod special, cea a adulmecatului. Erau Alice şi
Tom Ward, ucenicul. Vraciul nu era cu ei. Fără
îndoială că-şi încălzea oasele bătrâne lângă foc.
Aşa că m-am furişat mai aproape şi m-am
ghemuit lângă trunchiul gros al unui copac.
— Pur şi simplu, nu-i drept, Tom, am auzit-o pe
Alice spunând. Nimic nu s-a schimbat. Orice-aş
face, Moş Gregory n-o să aibă niciodată încredere
în mine. De ce nu pot să merg cu tine? Mai
încearcă o dată să vorbeşti cu el.
— O să fac tot posibilul, i-a răspuns Tom, dar
ştii cât poate fi de încăpăţânat. Vrea să
pornească mâine la prima oră, dar probabil că
nu vom lipsi decât două, trei zile, Alice. O să te
simţi în largul tău aici.
— Probabil că oricum aş duce-o mai bine
rămânând aici, a ripostat Alice. Iar voi doi mai
bine mergeţi să scotociţi prin cărţile alea vechi şi
mucegăite. Du-te înapoi în casă, Tom. Eu o să
mă plimb şi o să mă mai gândesc. După asta, o
să mă simt mai bine, zău aşa.
— Nu te supăra, Alice. Nu sunt eu de vină, şi tu
ştii asta.
Dar Alice n-a mai stat să-l asculte şi a pornit
agale în direcţia mea, iar după câteva clipe, Tom
s-a dus spre casă. În timp ce se apropia, Alice a
întors capul spre mine. A fost un şoc să-i văd
părul albit: urmarea faptului că fusese prinsă,
dusă pe Tărâmul Întunericului şi torturată de
Diavol şi de slujitorii lui. A zâmbit, după care a
mers mai departe, părăsind grădina şi
traversând câmpul spre potecă. Adulmecase şi
înţelesese toată situaţia: ştia că nu voiam să fiu
văzută de Tom.

Am urmat-o în jos pe potecă, de unde s-a abătut

sub umbra unor copaci, aşteptându-mă acolo.
Înainte de plecarea din Irlanda, luase legătura cu
mine, ca să-mi povestească prin ce trecuse cât
timp fusese dusă în întuneric. Nu mă puteam
obişnui cu vederea părului ei alb.
A făcut ochii mari când m-a văzut
apropiindu-mă.
— Unde e capul Diavolului? M-a luat ea la rost.
— A ajuns pe mâinile vrăjmaşilor noştri, Alice.
L-au capturat ieri, iar acum se duc cu el spre
coastă… către Liverpool, cred eu. Am nevoie de
ajutorul tău!
Alice a părut înfricoşată… şi pe bună dreptate.
Dacă adepţii Diavolului izbuteau să readucă
laolaltă capul şi trupul, Diavolul avea să poată
umbla din nou pe suprafaţa Pământului. Tom şi
Alice nu mai aveau urciorul cu sânge, ca mijloc
de apărare. Şi primul lucru pe care l-ar fi făcut
Diavolul ar fi fost să-i înşface pe amândoi şi să-i
târască după el în Întuneric, unde să-i supună la
chinuri veşnice.
— Ce fel de ajutor? Ce pot eu să fac?
— Puterile mele magice s-au dus, Alice, le-am
consumat de tot.
— Magia nu-i totul, a replicat Alice. Tu eşti
Grimalkin. Poţi să-ţi foloseşti pumnalele. Îi
vânezi pe toţi, unu’ câte unu’. Ce s-a întâmplat
cu tine? Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa.
Eu ce-ar trebui să fac?
— Pumnalele mele nu sunt de-ajuns. Vrăjmaşii
sunt prea mulţi. Am nevoie de puteri magice, ca
să le contracarez pe-ale lor, să mă fac invizibilă şi
să păstrez elementul surpriză. Pe urmă, mai e şi
un kretch… a fost creat special ca să mă omoare
şi să ia înapoi capul. E o forţă formidabilă. Deja a
omorât-o pe una dintre vrăjitoarele lamia care
păzea Turnul Malkin. Are ghearele îmbibate cu o
otravă mortală. M-a rănit grav, Alice; acum, sunt
măcinată de accese de slăbiciune.
— Mătuşa mea, Agnes Sowerbutts, ar putea să
te ajute. Unii n-ar fi de acord, dar eu aş zice că-i
cea mai bună tămăduitoare din Pendle.
— A încercat, Alice. M-a adus înapoi din pragul
morţii, dar am suferit vătămări permanente. Nici
n-ai putea să-ţi imaginezi cât de grave sunt
lucrurile. Agnes a murit. Ei au ucis-o. Au
omorât-o şi pe Thorne şi i-au luat degetele mari
cât era încă în viaţă şi…
Aş fi vrut să-i spun mai multe, despre cât de
vitează fusese Thorne, cum mă salvase după ce
fusesem otrăvită, dar m-am văzut nevoită să tac,
sugrumată de emoţie.
Şi, în timp ce Alice începea să înţeleagă
importanţa celor spuse de mine, am văzut cum
făcea ochii mari, de groază.
— Aşadar, am nevoie de puterile tale magice,
Alice. Tu ai din belşug. Nu trebuie decât să-mi
transferi o parte.
— Nu! A strigat ea, strângându-şi pumnii pe
lângă corp. Nu fac una ca asta. Adună-ţi singură
puterile magice la loc… poţi s-o faci.
 Ceea ce voia să spună era că ar fi trebuit să
omor, să iau degetele mari ale victimelor şi să
desfăşor ritualurile de cuviinţă. Da, se putea şi
aşa, dar n-aveam timp.
— În cel mult o zi, vrăjmaşii o să plece deja pe
mare spre Irlanda, cu capul Diavolului cu tot.
Pur şi simplu, n-am timp să-mi refac puterile
magice, folosindu-mă de metodele normale.
Dă-mi o parte din puterile tale, Alice. Şi
tămăduieşte-mă. Tu ai mai multă putere decât
ţi-ar trebui. Poţi să faci asta pentru mine.
Alice era un soi cu totul special de vrăjitoare: un
tip rar întâlnit. Cu toate că nu practica
ritualurile magiei sângelui, a oaselor sau a
familiarilor, avea putere în ea. O formidabilă
putere înnăscută, care făcea parte din fiinţa ei.
— Nu pot să mă ating de ea… şi tu ştii asta! A
ripostat Alice. Foloseşte-te de Întuneric şi vei
ajunge să fii parte a Întunericului. Iar eu nu
vreau asta, nu?
— Dar ai mai folosit-o şi altădată, am acuzat-o
eu.
— Ai dreptate. Am făcut asta în Irlanda, ca să-l
salvez pe Tom, aşa că nu mai pot risca iarăşi
acum.
— Dar trebuie să rişti. Altminteri, Diavolul o să
vină după tine… şi cât de curând! Cât o să mai
treacă până când o să sape şi-o să-l scoată din
groapă, unindu-i iar capul cu trupul? Chiar şi
punând la socoteală drumul pe mare şi drumul
prin Irlanda până în Kerry, tot ar putea să vină
după tine în mai puţin de o săptămână. Şi, de
asemenea, după Tom! Doar atât timp mai ai la
dispoziţie, dacă nu vrei să mă ajuţi acum.
Alice a tăcut timp îndelungat; iar când a vorbit,
vocea i s-a auzit ca o şoaptă.
— Foarte bine, atunci. Vin cu tine. Îi urmărim şi
vedem ce şi cum, dar nu-ţi promit nimic. Stai aci:
io mă duc să-i zic lu’ Tom.
— Nu, asta ar fi o greşeală. Doar nu vrem să-l
atragem şi pe el în primejdie; şi nici pe magistrul
ăla al lui. În plus, ei o să plece mâine. V-am auzit
discutând în grădină. Vor lipsi câteva zile, dar
totul o să se termine înainte să se-ntoarcă.
— Se duc spre răsărit, la graniţa Comitatului,
mi-a răspuns Alice. Moş Gregory a auzit c-ar fi
acolo o colecţie de cărţi despre Întuneric. El
speră să pună mâna pe câteva, ca să-şi refacă
biblioteca. Ai dreptate. Mai bine nu-i amestecăm
pe Tom şi pe Moş Gregory în asta.
Aşa că, fără alte vorbe, am pornit amândouă
către apus. În câteva ore, deja reuşeam să dăm
de urma vrăjmaşilor şi ne îndreptam către
coastă.
CAPITOLUL 22
O VRĂJITOARE MALEFICĂ
Alice Deane poate să devină
cea mai puternică vrăjitoare
din câte-au trăit vreodată.
 Ne-am urmărit vrăjmaşii cu prudenţă, reducând
treptat distanţa faţă de ei; când şi-au ridicat
tabăra pentru noapte, eram cu doar două mile în
urma lor.
Ne-am instalat într-un crâng şi am privit cum
focurile lor de tabără scot scântei însufleţite ca
nişte licurici. Eram aproape şi deja în primejdie.
Puteam să-i adulmecăm, dar şi lor le stătea în
puteri acelaşi lucru. Era foarte posibil ca o parte
dintre ei să fie trimişi ca să ne omoare.
— Alice, trebuie să-ţi foloseşti acum ceva din
puterile tale magice, ca să ne ascunzi. Oricât
m-am străduit să mă ascund de kretch, el tot
m-a găsit, aşa că vraja trebuie să fie cât poţi tu de
puternică!
Alice a încuviinţat, după care s-a rezemat cu
spatele de trunchiul unui copac, a închis ochii şi
a început să bombăne ca pentru ea. Luna
răsărise, împrăştiind umbre pestriţe pe pământ.
La lumina ei, am studiat faţa lui Alice. Chiar şi
fără să-i pun la socoteală părul alb, tot arăta
îmbătrânită. Avea o maturitate care-i contrazicea
vârsta. Văzuse prea multe.
Când a deschis ochii, am rămas şocată. Erau tot
tineri şi frumoşi, dar mă simţeam de parcă m-ar
fi privit prin ei o fiinţă străveche, puternică;
cineva nu tocmai uman, care sălăşluia pe
Pământ încă de la începuturile timpului.
Senzaţia n-a durat decât o secundă şi a dispărut
când ea a început să zâmbească, dar chiar şi-aşa
m-am cutremurat.
— S-a făcut, m-a anunţat ea. Acum, nu mai pot
să ne găsească.
— Trebuie să încerci să mă vindeci, i-am zis.
Fă-o chiar acum. Apoi dă-mi ceva din puterile
tale magice.
Zâmbetul i-a dispărut de pe faţă.
— Nu-s prea sigură că pot să fac asta, mi-a
răspuns.
Să-mi dea ceva din puterile ei magice, se putea.
Vrăjitoarele din Pendle făceau asta câteodată…
chiar dacă în silă; erau precum cămătarii,
aşteptând să le fie restituite întreit mai târziu.
Dar era foarte posibil ca Alice să nu mă poată
vindeca. Agnes nu izbutise, iar tămăduirile
fuseseră specialitatea ei. Uneori, puterea pură
nu e de ajuns. Dar, după cum avea să se
dovedească, Alice nu se îndoia, în realitate, de
puterile ei; ea se temea de consecinţe.
— Asta chiar ţine de magia neagră şi ar putea să
mă coste foarte scump, mi-a zis,
cutremurându-se la rândul ei. Aş putea să ajung
până la urmă o vrăjitoare malefică în toată
puterea cuvântului. De-asta nu are încredere în
mine Moş Gregory. Mereu a fost de părere că aici
o s-ajung, până la urmă.
Am ridicat din umeri.
— Să fii o vrăjitoare malefică nu e chiar atât de
rău, Alice. Asta sunt şi eu. N-o să fii mai rea
decât mine. N-ai cum să lupţi împotriva propriei
firi. Poate că pentru asta ai fost născută.
— Dar sunt şi vrăjitoare mai rele decât tine,
Grimalkin. Tu ai un cod al onoarei. Nu omori ca
să te distrezi, ci-i ucizi pe cei care merită această
soartă. Îţi place să vânezi vrăjmaşi puternici,
capabili de o luptă pe cinste, dar nu-i calci în
picioare pe cei slabi. Alte vrăjitoare asta fac, cele
care-şi caută gloria în putere şi în asuprirea
altora. Eu nu vreau să ajung ca ele. Mi-e teamă
că, folosindu-mă de puterea care mi-a fost dată,
exact aşa o să ajung, în cele din urmă. Cel mai
bine e să nu uit cine sunt: fiica Diavolului!
— Tu vei fi totdeauna ce ţi-a fost sortit să fii,
Alice. La fel ca şi Tom Ward, ai o cale de urmat şi
trebuie să faci paşii care se cer, altminteri vei fi
totdeauna mai prejos de ce-ai putea să fii.
Şi-acum, tămăduieşte-mă şi dă-mi ceva din
puterile tale. Te rog, fă asta; altminteri, Diavolul
va umbla din nou pe Pământ. Va veni după tine,
şi apoi după Tom.
Alice s-a cutremurat din nou, dar pe urmă a
făcut un semn de încuviinţare.
— N-am de ales, aşa-i? Îngenunchează, cu faţa
spre miazănoapte, mi-a poruncit, şi-o să fac ce
pot.
M-am supus, lăsându-mă în genunchi şi
întorcându-mă cu faţa spre miazănoapte:
direcţia cea mai favorabilă, atât pentru
tămăduire, cât şi pentru transferul puterilor.
Alice şi-a pus mâinile pe fruntea mea.
 — Mai întâi, o să-ncerc să te tămăduiesc, mi-a
zis, cu o voce ca o şoaptă.
Nu ştiu ce mă aşteptam să se-ntâmple. La o
tămăduitoare ca Agnes Sowerbutts, folosirea
ierburilor de leac şi a extractelor din plante era la
fel de importantă ca şi cuvintele şi ritualul. Ştiam
că şi Alice foloseşte astfel de leacuri şi că le
poartă după ea într-o punguţă din piele, însă
acum nu folosea decât mâinile, pe care le lipise
de fruntea mea. Nici măcar nu intona vreun
descântec.
— E chiar foarte greu, mi-a zis, după o vreme.
Otrava a pătruns foarte adânc. S-a infiltrat în
fiecare părticică din corpul tău. În unele locuri,
vătămările sunt uşoare; în altele, grave. O să fiu
nevoită să folosesc mai multă magie, dar mi-e
frică să nu te rănesc. Există riscul să te omor,
m-a prevenit ea.
— Nu-ţi face griji, i-am răspuns. Prefer să mor,
decât să ajung mai jos ca înainte.
— Alegerea e a ta. Dar dacă mori, cine mai
recuperează capul Diavolului?
— Eu oricum nu pot să-l recuperez, în starea
de-acum, aşa că, în definitiv, care-ar fi
deosebirea? Am replicat. Dac-o fi să mor, te duci
şi-l iei pe Thomas Ward.
Lucraţi împreună. Numai voi doi aveţi o şansă
împotriva vrăjmaşilor noştri.
Am simţit o uşoară vibraţie în degetele lui Alice,
după care mi-a apăsat capul cu degetele, iar
lumea a început să se învârtească în jurul meu.
Respiraţia mi s-a accelerat, la fel bătăile inimii.
Am început să tremur toată. Eram asaltată de
dureri ascuţite în stomac şi în piept, ca şi cum o
fiinţă invizibilă mi-ar fi înfipt un ac în carne, iar
şi iar.
Foarte repede, procesul a ajuns într-un punct
critic. Inima mea pulsa acum atât de repede,
încât bătăile parcă se contopeau, într-o vibraţie
continuă. Mă simţeam de parcă îmi dădeam
duhul, dar deodată un val de căldură s-a
revărsat din buricele degetelor lui Alice, iar eu
m-am prăbuşit cu faţa în jos, pierzându-mi pe
moment cunoştinţa.
M-am pomenit din nou în genunchi şi am
deschis ochii.
— Cum te simţi? M-a întrebat Alice.
— Slăbită, i-am răspuns, dându-mi seama că
inima îmi bătea acum iarăşi într-un ritm regulat.
Ai izbutit?
— Da, îs sigură de asta, mi-a răspuns Alice, cu
un zâmbet plin de mândrie. Până şi ultimele
urme de otravă s-au dus acum.
Ceea ce făcuse ea era mai mult decât
impresionant: era uluitor. Acolo unde Agnes, cu
toată priceperea şi ştiinţa ei, nu izbutise să
găsească un leac, reuşise Alice. Era încă foarte
tânără, doar o fată, dar promitea să fie
formidabilă când avea să devină femeie şi
vrăjitoare cu drepturi depline. Ce aliat mai bun
mi-aş fi putut dori alături?
— Îţi mulţumesc pentru asta, Alice. Acum,
împrumută-mi puterile magice de care am
nevoie… puterea de a recupera capul Diavolului
şi de a-i da gata pe vrăjmaşii noştri.
Încă o dată, Alice a pus mâinile pe capul meu.
Pentru o clipă, a şovăit. Am săgetat-o cu o privire
mânioasă. Apoi, trăgând scurt şi precipitat aer în
piept, a început să intoneze descântecul de
transfer: după câteva secunde, am simţit
furnicături, începând de la cap, coborând spre
gât, spre inimă şi de acolo spre extremităţi. Îmi
dăruia ceva din puterile ei magice; de fapt, foarte
mult. Ele treceau direct în trupul meu. Nu mai
trebuie să le extrag din salbă; le aveam la
îndemână oricând aş fi dorit. Procesul a
continuat aşa mult timp. Şi m-am simţit bine.
Plină de speranţă. În sfârşit, credeam că pot
izbândi.
***
Odată cu prima geană de lumină, am pornit din
nou după vrăjmaşii noştri; era clar acum că nu
se îndreptau spre Liverpool. Drumul lor ducea
direct către apus. Se îndreptau spre mare, multe
mile la miazănoapte de acel oraş.
— Nu vor să atragă atenţia asupra lor, este? A
comentat Alice. Atât de multe vrăjitoare şi un
kretch… cel mai bine e să stea departe de ochii
lumii. Liverpool îi port mare şi se face mult negoţ
pe-acolo. Au şi o miliţie, zău aşa, care apără
interesele tuturor neguţătorilor bogaţi. Soldăţoii
ăia n-ar fi prea încântaţi dacă o ceată de
vrăjitoare s-ar plimba prin oraş. Aşa că-şi cată
ceva mai liniştit. Unu’ dintre satele de la
miazănoapte, s-ar putea. Şi de-acolo să trimită
v’o două vrăjitoare până-n Liverpool, unde să
terorizeze un căpitan ş-un echipaj.
— Dar dacă le-ar trimite pe-alea două vrăjitoare
direct până-n Irlanda, cu capul? În cazul ăsta,
nu le-ar mai trebui decât o bărcuţă pentru
pescuit, am zis.
— Tu le-ai urmări? M-a întrebat Alice.
— Da, dac-aş fi nevoită, i-am răspuns. Dar să
sperăm că n-o să ajungem la aşa ceva.
S-a dovedit până la urmă că ne-am înşelat
amândouă. Acum ne deplasam pe un şes
acoperit cu muşchi şi, cu toată vraja de învăluire
a lui Alice, puteam fi văzute, aşa că a trebuit să
rămânem în urmă cu aproximativ o milă.
Dar, deodată, în depărtare, am văzut corabia
aşteptând la ţărm. Era mare, cu trei catarge, iar
pânzele fuseseră deja desfăşurate. Avea să vină
refluxul şi era gata de plecare. Vrăjmaşii noştri
pregătiseră totul dinainte. Tocmiseră o corabie şi
sigur le trimiseseră vorbă, prin mijlocirea
oglinzilor, altor vrăjitoare care aşteptau deja la
bord.
Am început să alergăm, dar când am ajuns la
ţărm, l-am văzut pe kretch, împreună cu alte
două vrăjitoare, la ceva distanţă, pe nisip,
privind în urma corăbiei… care deja începuse să
se îndepărteze, cu vântul umflându-i pânzele.
Majoritatea vrăjmaşilor noştri se aflau la bord, şi
la ei se afla şi capul Diavolului. Ajunseserăm
prea târziu.
— Trebuie să-i urmăresc. Trebuie să facem şi
noi rost de o barcă, am zis, arătând spre un sat
din depărtare. Uite, acolo e Formby… poate
găsim nişte pescari.
Alice a clătinat din cap.
— E o corabie mare, aia, cu o grămadă de pânze.
O s-ajungă în Irlanda înaintea unei bărci de
pescari. S-au pregătit bine, zău aşa. Diligenţe cu
schimburi de cai iuţi îs gata să-i ducă spre
sud-vest. S-o termina totu’ cu mult înainte
s-ajungi tu în Kenmare.
Am revăzut, cu ochii mintii, satul Kenmare:
cercul de pietre verticale, iar în centrul lui,
uriaşul bolovan şi pământul ascunzând lespedea
sub care era pironit, cu suliţe din argint, trupul
Diavolului. Îi şi vedeam pe vrăjmaşii mei săpând,
eliberându-l şi apoi reunind capul cu trupul.
Vedeam furia de pe chipul de bestie al
monstrului şi setea lui de răzbunare. Îi purtasem
copilul în pântec, aşa că nu putea să vină după
mine, decât dacă-i permiteam. Dar Alice şi Tom
aveau să fie primele victime, şi odată cu moartea
lui Tom, ultima mea şansă de a-l nimici pe Diavol
pentru totdeauna avea să se risipească. Până la
urmă, aveam să mor şi eu, dar nici măcar o
vrăjitoare moartă nu poate rămâne în râpă pe
veci. Inevitabil, aş fi ajuns în Întuneric, unde
m-ar fi aşteptat Diavolul; timpul nu însemna
nimic, pentru un nemuritor.
— Trebuie să-ţi foloseşti puterile magice, Alice.
Nu-i putem lăsa să ne scape; aşa, totul s-ar
sfârşi, pentru noi toţi… pentru tine, pentru mine,
pentru Tom şi pentru John Gregory. Chiar nu
poţi să faci nimic?
— Ar fi o cale, dar o să mă coste iarăşi! A
răspuns Alice, cu o voce plină de amărăciune.
Dar mai am de ales, acum? Totu-i împotriva mea.
Ca şi cum ar fi fost sortit dinainte să se-ntâmple.
N-am de ales, decât să merg ’nainte cu asta!
Şi-a ridicat braţele spre cer, după care a început
să intoneze. La început, nu era decât o melodie
îngânată ca pentru sine, dar când a început să se
învârtească, vocea i-a devenit din ce în ce mai
puternică.
Până acum, suflase un vânt dinspre sud-est,
umflând pânzele corăbiei, însă deodată s-a oprit.
Am şi văzut cum pânzele s-au dezumflat.
Asta încerca Alice Deane să facă? Îşi folosea
puterile magice ca să oprească vântul şi să
împiedice corabia să ajungă în Irlanda? Dacă da,
cât timp spera ea să-i ţină pe loc?
— Ce vrei să faci, Alice? Am întrebat-o,
gândindu-mă că trebuia să existe o cale mai
bună de a ne ocupa de vrăjmaşii noştri.
Numai că Alice nu mi-a răspuns; părea
absorbită, adâncită într-o transă magică,
adunându-şi puterile.
Nu trebuia să-mi mai bat capul, deoarece, în
doar câteva secunde, totul s-a schimbat
dramatic. Vântul s-a înteţit din nou, dar de data
asta din cu totul altă direcţie: dinspre apus,
dinspre larg, suflându-ne drept în faţă. Înălţa
nori de nisip pe plajă şi-mi trimitea stropi în ochi,
făcându-mă să-mi acopăr faţa cu palmele şi să
privesc printre degete.
Le-am văzut pe vrăjitoare şi pe kretch
întorcându-se şi lăsându-se jos pe nisip, cu
spatele spre valuri; erau mult mai aproape de
mare, iar stropii de apă sărată probabil că-i
ardeau. Apa sărată e mortală pentru vrăjitoare,
iar cele de la bordul corabiei cred că-şi puseseră
glugi şi mănuşi protectoare – poate şi măşti
tricotate, pentru faţă – şi se făcuseră ghem, în
cală. Cu toate eforturile disperate ale
echipajului, corabia se răsucea în apă. Mai
repede, tot mai repede se învârtea, iar valurile
înspumate o împingea înapoi spre ţărm.
Alice continua să declame şi să se învârtească,
iar vocea aproape că i se pierdea printre ţipetele
ascuţite ale vântului. Nori negri veneau în goană
dinspre mare, iar vijelia împingea neobosită
corabia. Echipajul nu mai avea cum s-o întoarcă.
Foarte curând, avea să eşueze la mal.
Dar pentru vrăjitoare răul abia acum începea.
Un fulger a spintecat cerul în două spre apus, şi
în mai puţin de o secundă s-a auzit şi huruitul
profund al tunetului, ca mârâitul unei uriaşe
fiare răzbunătoare. Al doilea fulger a apărut în
acelaşi timp cu bubuitul tunetului. Al treilea a
aprins tot cerul şi a lovit catargul central al
corăbiei, care a luat foc imediat. Dintr-odată,
toată velatura a fost în flăcări şi, în câteva
secunde, focul a cuprins şi pânzele celorlalte
două catarge. Puteam să auzim ţipetele şi
strigătele celor de la bord, purtate spre noi de
vânt.
Ce urma să se-ntâmple? Corabia avea să eşueze
mai întâi sau să ardă? Orice-ar fi fost, nu era
deloc bine pentru vrăjitoare. Ori ardeau, ori
aveau să fie scufundate în apă sărată.
Apoi am văzut siluetele care coborau, pe scara
din frânghie, în cele două mici bărci legate de
pupa corabiei. O vrăjitoare a ţipat strident în
timp ce cădea în valuri. Zbătându-se disperată,
s-a dus la fund în câteva clipe. Altele, însă, au
reuşit să se caţere în bărci. Era posibil ca unele
dintre ele să scape cu viaţă.
Am aruncat o privire spre Alice şi i-am văzut
expresia de triumf de pe chip. Se bucura de
spectacol; îşi savura puterea. Şi de ce n-ar fi
făcut-o? Era o formidabilă demonstraţie de
magie. Chiar şi după săptămâni întregi de
pregătiri, întregul sabat al clanului Malkin ar fi
avut mari dificultăţi în a egala această
reprezentaţie: puteri magice în stare pură.
 Acum era cel mai bun moment pentru atac.
Trebuia să-i tai pe toţi, dacă ajungeau pe plajă…
şi pe kretch, dacă-mi ieşea în cale. Dar
dintr-odată Alice s-a prăbuşit la pământ. Am
alergat degrabă într-acolo şi am îngenuncheat
lângă ea.
Pentru o clipă am crezut că spiritul i-a fugit din
trup. E posibil ca o vrăjitoare să se suprasolicite,
folosind mult prea multă putere. Dar, cu toate că
Alice abia mai respira, fiind istovită până în
pragul morţii, se agăţa cumva de viaţă. Am lăsat
să-mi scape un suspin de uşurare.
Pericolul imediat trecuse. Deocamdată,
vrăjmaşii noştri nu mai aveau cum să se
îndepărteze. Aşa că am luat-o de jos pe Alice, am
aruncat-o pe umăr şi m-am retras de pe ţărm.
Am căutat refugiu într-o casă ţărănească
părăsită. Nu mai avea decât trei pereţi, dar tot
oferea un adăpost împotriva vântului îngheţat
dinspre apus. Acoperişul, în schimb, nu ne
apăra deloc de ploaie: tot ce mai rămăsese din el
erau grinzile din lemn, ca o cutie toracică
deasupra căreia o lună gheboasă clipea printre
peticele de nori care se deplasau rapid.
Dacă vrăjmaşii noştri mai aveau încă asupra lor
capul Diavolului, urma să-l iau mai târziu de la
ei. Poate că se scufundase pe fundul mării.
Măcar aşa ar fi fost cu neputinţă de recuperat.
Dar fără îndoială că, în timp, vrăjitoarele aveau
să găsească pe cineva care să se scufunde şi să-l
aducă la suprafaţă în locul lor. Deocamdată,
însă, primejdia imediată trecuse. Puteam să mă
ocup în voie de vrăjmaşi, ucigându-l unul câte
unul. Am simţit cum mă străbate un fior de
plăcere. Aşteptam de multă vreme clipa asta şi
aveam de gând să mă bucur de răzbunarea mea.
Mă hotărâsem să o îngrijesc pe Alice şi să mă
duc mai târziu în căutarea lor, după ce se
întuneca. Am văzut-o că deschide ochii şi se uită
spre mine, încercând să se ridice în capul
oaselor. Efortul a fost, totuşi, prea mare pentru
ea, aşa că i-am pus o mână pe umăr, ca s-o
liniştesc. A închis ochii.
— Dormi, i-am poruncit, cu blândeţe. Eşti
istovită.
S-a împotrivit, încercând zadarnic să deschidă
din nou ochii; după câteva clipe, însă, s-a
cufundat într-un somn adânc. E drept că
folosirea atâtor puteri magice o epuizase, dar la
fel de adevărat era şi că-i dădusem ceva, ca să
mă asigur că va dormi până-n zori, măcar.
Folosisem o infuzie din două ierburi de leac. Ea
sorbise doar de trei ori, atât, dar fusese suficient.
I-am privit părul şi am zâmbit. Era mai închis la
rădăcini. Curând, avea să crească la fel de negru
cum fusese înainte. Dar mintea ei avea să se
însănătoşească, oare, la fel de repede? Mă
îndoiam de asta. Puţini avuseseră de suferit cât
Alice, din cauza Diavolului.
Supravieţuitorii naufragiului se strânseseră
într-o pădure, la vreo trei mile, la sud.
Ajunsesem destul de aproape de tabăra lor fără
să fiu descoperită şi adulmecam. Eram într-un
ultim tur de recunoaştere, folosindu-mă de data
asta de o magie puternică, menită să mă
ascundă. M-am apropiat. Erau, în total, treizeci,
numai că, spre încântarea mea, am constatat că
opt dintre vrăjitoare sufereau din cauza
contactului cu apa sărată, două fiind atât de grav
afectate, încât sigur aveau să moară. Am
adulmecat în repetate rânduri, ca să aflu cât mai
multe cu putinţă despre starea lor. Era minunat
ce descopeream: domina tristeţea şi disperarea.
Cele mai multe erau evident îngrozite; în
definitiv, îşi dezamăgiseră suveranul, pe Diavol,
şi se temeau de mânia lui.
Folosindu-şi puterile magice, descoperiseră deja
prin ce mijloace le fusese distrusă corabia şi se
temeau de Alice şi de puterea exercitată de ea.
Dar se temeau şi de mine, în acelaşi timp.
Numai magul şi fiorosul kretch îşi păstraseră
încrederea în capacitatea lor de a mă înfrânge.
Însă cel mai important lucru dintre toate era
faptul că aflasem unde era capul Diavolului.
Magul, Bowker, era cel care-l căra cu el. Asta era
prioritatea mea.
O adormisem pe Alice, deoarece voiam s-o
protejez; dac-ar fi venit cu mine, exista pericolul
de a fi rănită. Dar, în acelaşi timp, voiam să fiu
eu cea care abătea furia răzbunării împotriva
vrăjmaşilor mei. În plus, prefer să lucrez singură.
CAPITOLUL 23
O, DOMNULE LUP!
Îmi eşti vrăjmaş? Eşti puternic, ai iuţeala,
agilitatea
şi pregătirea unui războinic?
Prea puţin contează pentru mine. Fugi îndată!
Du-te cât poţi de repede în pădure!
Îţi dau un avans de câteva momente… şi de o
oră, dacă vrei.
Dar niciodată nu vei fi îndeajuns de iute.
Nu va trece mult până te voi prinde şi te voi
ucide.

Înainte de a o lăsa în urmă pe Alice, m-am

gândit din nou la sărmana Thorne şi am simţit
cum mi se pune un nod în gât de mâhnire. Dar
am alungat senzaţia asta amintindu-mi de
momentele fericite petrecute împreună şi de felul
în care-şi sporise forţa şi îndemânarea, devenind
mai mult decât sperasem pentru ea. În cele din
urmă, înainte de a lăsa deoparte amintirile
despre Thorne, în minte mi-a revenit o întrebare
pe care ea mi-o pusese la un moment dat.
Ai luat vreodată degetele mari ale vrăjmaşilor
tăi, cât încă erau în viaţă?
Refuzasem să-i dau un răspuns. Dacă o
făcusem sau nu era treaba mea, şi nu-i privea pe
alţii. Dar mi-ar prinde bine ca vrăjmaşii să ştie că
aş fi făcut-o. De-aia şi cioplesc semnul foarfecii
pe scoarţa copacilor, ca să-i pun pe fugă.
Acum, sunt pregătită: pregătită să ucid;
pregătită să-i ucid pe toţi. Am devenit mama
morţii. Ea aleargă la picioarele mele,
agăţându-se de fusta mea, lăsând urme umede
de sânge roşiatic pe iarba verde. O auzi cum
râde? Ascult-o, printre cârâielile ciorilor care se
vor ospăta din carnea victimelor mele.
Mă opresc la marginea pădurii. Pentru că am
fost tămăduită şi am primit puteri de la Alice,
sunt în plină forţă; poate, mai puternică decât
am fost vreodată. Sunt atât de bine învăluită de
mantia invizibilă, încât vrăjmaşii n-au nici cea
mai mică idee că mă aflu lângă ei. Perspectiva
luptei mă însufleţeşte şi sunt mai mult decât
dornică să mă bat şi să omor. Ei se aşteaptă la
un atac, dar nu cunosc momentul în care voi
lovi, şi nici din ce direcţie. Păstrez elementul
surpriză.
Pumnalele mele sunt pregătite în tecile lor; la fel
şi foarfecă. De îndată ce-mi voi fi ucis vrăjmaşii,
le voi lua degetele mari. Astfel, îmi voi spori şi
mai mult rezervele de magie. Trebuie să
recuperez capul Diavolului şi să-l pun la adăpost
de cei care-l râvnesc. Aşa că am nevoie de toată
puterea magică posibilă. De asemenea, trebuie
să-i înapoiez lui Alice tot ce mi-a dat. Neîndoios
că într-o zi îi va fi de trebuinţă.
Pornesc la atac. Sunt iute, atât de iute.
Niciodată n-am fost mai iute de-atât.
 Una dintre vrăjmaşe se repede la mine din
stânga. Îmi scot pumnalul şi-l azvârl, totul
dintr-o singură mişcare. O nimeresc în gât, iar ea
cade, greoaie: prima vrăjmaşă care moare.
Unde-l găsesc pe kretch?
Adulmec şi îndată aflu că e departe, mai jos,
spre stânga. Sunt foarte multe vrăjmaşe între
noi. Nu contează. O să le omor pe ele mai întâi.
Lama mea cea lungă e acum în mâna mea
stângă. Spintec şi omor o vrăjitoare care se
repede drept spre mine. Dar între timp m-au
adulmecat toate. Se reunesc, anticipându-mi
mişcările.
Aşa că încetinesc, schimbând uşor direcţia, ca
să le atrag după mine.
În cele din urmă, mă opresc într-un mic
luminiş, unde le aştept. Ele mă împresoară şi
strâng degrabă cercul, apropiindu-se printre
copaci. Sunt nerăbdătoare să ajungă la mine.
Strâns, tot mai strâns devine cercul şi le aud
picioarele tropăind pe pământ, din ce în ce mai
tare. În câteva secunde, primele dintre ele vor
năvăli de la adăpostul copacilor, în luminişul
rotund în care le aştept.
Sunt pregătită.
Acesta e terenul meu de vânătoare.
Şi departe, dincolo de cercul pumnalelor, sunt
încă aşteptată de kretch. Magul îl însoţeşte.
O, domnule Lup! În scurt timp, îţi va veni
rândul!
 Cele mai curajoase dintre vrăjitoare se avântă
spre mine. Ele mor primele. Mă învârtesc şi tai,
mă rotesc şi spintec, mă răsucesc şi străpung,
până când aerul se umple de ţipetele, blestemele
şi urletele vrăjmaşelor mele; până când iarba
devine lucioasă de sângele lor.
Altele se înghesuie din urmă: Lisa Dugdale,
Jenny Croston şi Maggie Lunt. Ele sunt cele trei
vrăjitoare din Pendle care-şi legaseră cuţitele în
vârful unor prăjini lungi. Caută să mă străpungă
şi să mă înjunghie de la distanţă… mai puţin
riscant pentru ele. Sunt cele care au ciopârţit-o
şi au ucis-o pe Wynde, vrăjitoarea lamia, în timp
ce zăcea, neputincioasă, cu o aripă frântă, prinsă
între fălci de kretch; ele sunt laşele care au
încercat să-i străpungă armura cavalerului,
când era doborât, la cheremul lor. Aşa că îmi
place ideea de a le plăti în acelaşi fel.
Prin urmare, pe ele le schilodesc, în loc să le
omor de-a dreptul. Se îndepărtează, şontâcăind,
sperând să ajungă la adăpost. Le voi hăitui după
ce termin cu restul. Va fi o adevărată plăcere.
Vrăjmaşele mele bat în retragere şi încep să
fugă. Acum, o să mă ocup doar de kretch şi de
mag. Bowker face un pas înainte, cu sacul din
piele pe umăr, şi-şi îndreaptă micul craniu de
rozător spre capul meu. Intonează un descântec
şi imediat ceva nevăzut, dar ucigător, năvăleşte
spre mine; aud un ţiuit în urechi.
Mă clatin, cât pe ce să cad, şi dintr-odată mă
simt foarte slăbită şi fără apărare. Bowker râde şi
vine spre mine, cu arma îndreptată spre capul
meu şi cu un pumnal pregătit în cealaltă mână.
— Eu am fost cel care i-a luat oasele fetei,
Grimalkin! Şi acum o să le iau şi pe-ale tale!
Strigă el.
E la vreo zece paşi de mine; mă concentrez,
extrăgând puterile magice dăruite de Alice. Au
mai multă forţă decât arma folosită de el
împotriva mea; mai multă decât orice ar avea el
la dispoziţie. Îmi arăt ameninţător dinţii, scot un
pumnal din teacă şi-l azvârl spre el. I se împlântă
în picior şi-l obligă să cadă într-un genunchi.
Citindu-şi moartea în ochii mei, se întoarce şi
fuge, şontâcăind în direcţia copacilor şi lăsând în
iarbă o dâră de sânge. Capul Diavolului e încă la
el, dar nu poate să ajungă departe. Foarte
curând, va fi al meu.
— Domnule Lup! Strig atunci. Acum ţi-a venit
rândul! Sunt aici! Eu sunt Grimalkin! Acum o să
ne luptăm până la moarte!
Îl văd pe kretch repezindu-se spre mine, cu
labele din faţă întinse, nerăbdător să-mi sfârtece
carnea de pe oase. Se ridică pe labele dinapoi,
dominându-mă de la înălţime, şi-şi repede
ghearele spre mine.
Mă răsucesc şi mă învârtesc, ferindu-mă de
vârfurile lor otrăvitoare, iar mânerul armei mele
îl izbeşte cu putere în gură, prefăcând-o într-o
masă însângerată de carne. Asta-mi aminteşte
de ce i-am făcut Diavolului şi mă face să
zâmbesc.
O, domnule Lup! Dar ce dinţi mari ai avut!
Râd, în timp ce el scutură din cap, iar dinţii
sfărâmaţi îi cad din gură. Unii dintre ei sunt roşii
de sânge şi-l văd că turbează de furie când mă
retrag; acum, mârâie, învârtindu-se ca un câine
înnebunit să-şi prindă coada care fuge mereu de
el. Dar e încet, mult prea încet în mişcări, pe
când eu sunt flexibilă şi sprintenă. Dansăm
împreună: dansul morţii pe care mi l-a făgăduit.
O, domnule Lup! Ce ochi mari ai avut!
Cuvintele mele sunt adevărate, fiindcă
pumnalele pe care le-am aruncat i-au scos ochii,
împungând mai iute decât ai clipi, sub pavezele
osoase. Acum, bietul kretch e orb din nou. Dar
de data asta n-o să mai aibă ocazia de a se reface.
De data asta, numai moartea îl aşteaptă.
Străpung şi spintec, cuprinsă parcă de frenezie.
Numai că fiecare lovitură e măsurată, fiecare
tăietură în carnea lui e calculată şi precisă…
până când e îndeajuns de slăbit, iar pământul
s-a îmbibat de sângele lui.
O, domnule Lup! Ce inimă mare ai avut!
Acum, ţin în mâini inima scoasă din kretch. Ea
bate în continuare, dar foarte curând nu se mai
mişcă şi începe să se răcească. O tai în bucăţele
minuscule şi împrăştii fâşiile însângerate pe
pământ. În cele din urmă, îi dezmembrez trupul
şi-l risipesc în toate cele patru vânturi.
 Ciorile vor avea parte de un ospăţ pe cinste. În
schimb, păstrez degetele lui mari. Mai târziu, se
vor alătura celorlalte în salba pe care o port la
gât.
CAPITOLUL 24
VÂNĂTOAREA
Arma mea preferată e lama cea lungă.
Pe ea o folosesc în lupta de aproape.
Crezi că poţi să mă înfrângi?
Deja ţi-e îngropată în inimă!

Hainul kretch e mort, iar acum îmi ţin

făgăduiala.
Cele care au ucis-o pe Thorne trebuie să moară,
la rândul lor, cu toatele.
Aşa că încep vânătoarea. Îi frâng spinarea Lisei
Dugdale.
O spânzur de degetele de la picioare într-un
stejar; O golesc de sânge;
Îi iau oasele.
O atrag pe Jenny Croston într-un lac cu apa
adâncă şi rece.
O ţin sub apă, în timp ce ea se zbate din toate
mădularele;
O golesc de sânge; îi iau oasele.
Maggie Lunt imploră, ca o fetiţă înfricoşată.
O omor repede; cuţitul meu îi despică inima;
O golesc de sânge; îi iau oasele.
În cele din urmă, îl prind şi-l ucid pe Bowker,
magul; îi iau oasele; îl golesc de sânge.
 Astfel, Thorne e răzbunată.
Pentru că, de-acum, cine a mai rămas, ca să
spună: „Noi i-am luat oasele”?
Nimeni, pentru că toţi sunt morţi.
Iar eu le-am luat oasele.
Eu sunt Grimalkin.

CAPITOLUL 25
O PRIVEȘTE DEPLORABILĂ
Îţi simt ameninţarea!
Cam cât eşti de puternic?
Meriţi să-mi irosesc timpul cu tine?
Oare să te caut în oglinda mea?

Stau turceşte, adăpostită de o tufă de măceş, şi

scot capul Diavolului din sac. Îl aşez pe iarbă, în
faţa mea. Într-adevăr, e o privelişte deplorabilă,
aşa că zâmbesc. Nici măcar n-au încercat să-i
descoasă pleoapa ochiului rămas; în schimb,
i-au scos mărul verde şi ţepii de trandafir din
gură. Capul se vaietă, arătându-şi cioturile
galbene ale dinţilor.
— Am învins din nou! Strig. În ciuda tuturor
eforturilor făcute de adepţii tăi, eşti încă în
puterea mea. L-am ucis şi pe kretch, şi i-am
omorât pe toţi slujitorii tăi!
Diavolul nu-mi răspunde. Nici măcar când îi
împung cu un băţ pleoapa cusută, nu tresare.
Capul e rece, nemişcat şi tăcut, ca şi cum
stăpânul lui l-ar fi părăsit şi s-ar fi întors în
Întuneric. Dar asta nu se poate, din moment ce el
e captiv înăuntrul lui.

Nu-mi răspunde pentru că, deocamdată, e

înfrânt. Eu am izbândit, adepţii lui au fost ucişi,
iar el nu poate îndura să se confrunte cu
învingătorul. L-am rănit rău de tot şi mă simt
profund satisfăcută.
Acum nu mai am la îndemână un măr şi nici
ţepi de trandafir, aşa că în locul lor folosesc un
ghem de urzici şi de crengi de măceş, pe care le
înfig vârtos în gura lui. Apoi, cu un zâmbet
triumfător, azvârl capul înapoi în sac.

Această bătălie împotriva slujitorilor Diavolului

s-a încheiat cu succes. Ce contează acum e ca
Tom Ward să se ducă în Turnul Malkin şi să
cerceteze ceea ce i-a lăsat mama lui moştenire.
Eu îi voi oferi tot ajutorul de care va avea nevoie,
pentru a descoperi mijloacele prin care vom
putea, în sfârşit, să-l nimicim pe Diavol!
Dar cu cât ne vom apropia mai mult de
atingerea acestui ţel, cu atât mai mare va fi
primejdia. Fără îndoială că va apărea cât de
curând o nouă provocare.
O vrăjitoare nu poate să-şi prezică moartea, dar
poate face asta pentru altă surată. De curând,
am întrezărit o altă ameninţare la adresa lui
Alice. Oglinda s-a întunecat, ceea ce mă face să
sper încă. Cu toate astea, sunt foarte îngrijorată.
Noi patru: eu, Thomas Ward, John Gregory şi
Alice Deane, suntem legaţi unii de alţii în această
aventură.
Mă tem că nu toţi vom reuşi să scăpăm cu viaţă.
 JOSEPH DELANEY
SANGELE VRACIULUI
Cronicile Wardstone 10

Pentru Marie

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.
 Personajele
Tom
Thomas Ward este al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu şi totodată odrasla unei puternice
vrăjitoare lamia. Aceasta înseamnă ca s-a născut
cu anumite haruri, mai presus decât ale unui
vraci obişnuit. Nu numai că poate să-i vadă și
să-i audă pe cei morţi, dar poate încetini
scurgerea timpului, pentru a-i ajuta în bătălie.
De peste trei ani slujeşte ca ucenic al unui vraci
local și, acum, ca purtător al Sabiei Destinului, el
a rămas probabil unica speranţă a lumii de a-l
învinge pe Cel Rău.

Vraciul
Vraciul este o figură inconfundabilă. Este înalt și
are o înfăţişare destul de înspăimântătoare.
Poarta o pelerină cu glugă şi întotdeauna are la el
un toiag şi un lanţ de argint.
Timp de mai bine de şaizeci de ani el a apărat
Comitatul de toate lucrurile înfricoşătoare, dar
aceste bătălii prelungite l-au istovit. Tom se teme
că zilele în care se poate bizui pe magistrul său
sunt numărate.

Alice
Tom nu-şi poate da prea bine seama dacă Alice e
rea sau bună. Ea se înrudeşte cu doua dintre
cele mai malefice clanuri ale vrăjitoarelor (Malkin
şi Deane), însă a învăţat toate aceste lucruri
vrăjitoreşti împotriva voinţei sale. Deşi se
socoteşte o aliata a Luminii. Alice este nevoită să
folosească magia neagra tot mai des în ultima
vreme pentru a-şi apăra prietenii. Iar Tom se
teme că acest lucru o apropie și mai mult de
Întuneric de fiecare dată.

Mama
Mama lui Tom a ştiut dintotdeauna că fiul ei va
deveni ucenicul Vraciului. Ea îl numeşte „darul
ei pentru Comitat”.
Sunt destule lucruri misterioase legate de
mama, dar nici măcar Tom nu a bănuit adevărul:
că ea fusese o vrăjitoare lamia şi că a pus la cale
bătălia fiului ei împotriva Necuratului chiar
dinainte ca Tom să se nască. A căzut răpusă în
lupta cu Ordeen. Însă Tom speră că ca mai
veghează cumva şi acum asupra lui…

Grimalkin
Grimalkin este asasina clanului de vrăjitoare
Malkin.
Foarte iute şi puternică, ea se ghidează după un
cod al onoarei și nu apelează niciodată la
vicleşuguri. Deşi cinstită, are o latură întunecată
şi reputaţia de a folosi tortura. De curând, a legat
o alianţă surprinzătoare cu Tom Ward, pentru a
lupta împreuna împotriva duşmanului lor
comun, Necuratul.
 Dar cată încredere poţi avea într-o slujitoare
devotata a Întunericului?

Necuratul
Întruchipare a Întunericului, acesta este cel mai
de temut dintre vrăjmaşii ucenicului şi cel mai
vârstnic dintre Vechii Zei. Este cunoscut sub
multe alte nume, printre care Diavolul, Satana,
Lucifer şi Părintele Minciunilor. Ajutat de aliaţi,
Tom a izbutit să îi reteze capul în luptă, însă
bătălia pentru a-l înfrânge pe Cel Rău odată
pentru totdeauna de abia a început…

CAPITOLUL 01
E VREMEA SĂ RECONSTRUIM
Vraciul se aşezase pe un buştean în grădina sa
din Chipenden. Soarele cânta printre copaci şi
aerul strălucea de ciripitul păsărilor. Era
sfârşitul lui mai şi o dimineaţă caldă de
primăvară – pe cât de bună poate fi vremea în
Comitat. Lucrurile păreau să se fi schimbat în
bine. Eu stăteam pe iarbă, înfulecând micul
dejun, în timp ce Vraciul zâmbea în sinea lui,
destul de mulţumit de această dată, uitându-se
înapoi spre casă.
De acolo venea zgomot de fierăstrău; chiar şi de
la distanţă, simţeam mirosul rumeguşului. Casa
magistrului era în reparaţie, începând de sus, de
la acoperiş. Fusese arsă din temelii de soldaţii
duşmani şi cum războiul se încheiase în Comitat
venise vremea să fie reconstruită, iar noi să ne
vedem de treburile noastre, de vraci şi ucenic
care se ocupă cu creaturile Întunericului –
duhuri, stafii, spectre şi vrăjitoare.
— Nu înţeleg cum de Alice a plecat fără să spună
o vorbă, m-am plâns eu Vraciului. Nu-i stă deloc
în fire. Mai ales că ştia bine că în curând vom
porni spre răsărit şi vom lipsi de acasă cel puţin
câteva zile.
Prietena mea Alice dispăruse în urmă cu trei
nopţi. Stătusem de vorbă cu ea în grădină şi am
plecat de lângă ea pentru câteva clipe, atât cât să
îi spun ceva Vraciului. La întoarcere, nu mai era
acolo. La început nu m-am îngrijorat prea tare,
însă pe urmă am văzut că nu apare la cină, şi
nici după aceea.
Vraciul oftă.
— N-aş vrea să te supăr, flăcăule, dar mă
gândesc că poate a plecat pentru totdeauna. La
urma urmei, voi doi aţi fost legaţi în ultima vreme
prin nevoia de a folosi urciorul cu sânge. Acum
ea se poate duce oriunde, după bunul plac. Şi
după ce a fost târâtă în Întuneric şi ţinută acolo
atâta vreme, nu mai e aceeaşi persoană.
Magistrul meu rostea cuvinte aspre. Cu toate că
Alice ne ajutase ani buni, el tot nu avea încredere
în ea. Alice se născuse în Pendle şi, timp de doi
ani, primise învăţături pentru a deveni
vrăjitoare; lui John Gregory i-ar fi plăcut să nu o
mai vadă deloc. Când am fost în Grecia, Alice
făurise un urcior cu sânge care să-l ţină pe
Necuratul la distanţă; altfel, am fi căzut amândoi
pradă Întunericului. Acum urciorul nu ne mai
era de folos; îl priponisem pe Cel Rău şi îi
retezasem capul – care se afla acum în posesia
lui Grimalkin, vrăjitoarea asasină. Grimalkin
fugea din calea servitorilor Diavolului. Dacă cele
două părţi ale corpului aveau să se reunească
vreodată, Necuratul avea să fie iarăşi slobod în
lume, slobod să se răzbune, fără doar şi poate,
într-un mod înfricoşător. Iar consecinţele urmau
să fie cumplite, nu numai pentru Comitat, ci
pentru întreaga lume; o nouă era a Întunericului
avea să înceapă. Astfel câştigasem ceva timp,
destul cât să găsim o cale de a-l distruge pe Cel
Rău odată pentru totdeauna.
Ultimele cuvinte ale magistrului meu m-au
întristat cel mai tare. Necuratul o răpise
într-adevăr pe Alice şi o dusese în Întuneric, iar
la întoarcere ea păruse dramatic schimbată.
Părul îi albise, dar asta nu era decât o schimbare
fizică; eu mă temeam că şi sufletul îi fusese
întinat – că se apropiase mai mult de Întuneric.
Alice era şi ea îngrijorată din acelaşi motiv. Poate
că n-ar fi trebuit să se mai întoarcă. Dacă avea să
nu mai poată sta niciodată în preajma unui
ucenic de vraci? După patru ani în care
înfruntaserăm împreună primejdiile am devenit
prieteni buni, iar gândul că acum începuserăm
să ne îndepărtăm unul de celălalt mă amăra.
Mi-am amintit ceva ce îmi spusese tata pe
vremea când eram mai mic. Tata nu era decât un
fermier de rând, însă un bărbat înţelept, care mă
învăţase în copilărie multe adevăruri despre
viaţă.
— Ascultă bine, Tom, mi-a spus el odată,
trebuie să accepţi că pe lumea aceasta lucrurile
se schimbă tot timpul. Nimic nu rămâne veşnic
la fel. Şi tu va trebui să înveţi să te împaci cu
asta!
Câtă dreptate a avut! Ce fericit fusesem să
trăiesc acasă cu familia mea. Acum şi mama şi
tata erau morţi şi nu mă mai puteam întoarce la
acele vremuri. Tot ce puteam spera era ca
prietenia mea cu Alice să nu se sfârşească şi ea.
— Ce fel de loc e Todmorden? Îl întrebai pe
Vraci, vrând să schimb subiectul.
Nu avea niciun rost să mă cert cu el din pricina
lui Alice.
— Vezi tu, flăcăule, îndatoririle mele nu m-au
purtat niciodată până în acest oraş, dar ştiu câte
ceva despre el. Todmorden se află la hotarul de
răsărit al Comitatului şi este traversat de râul
Calder. Aşa că jumătate din târg se găseşte în
Comitat, iar cealaltă jumătate în afara lui. Nu
încape îndoială că oamenii care locuiesc dincolo
de râu au alte obiceiuri şi purtări. În ultimii doi
ani noi am călătorit un pic – mai întâi am fost în
Grecia, apoi în Insula Mona şi mai apoi în
Irlanda. În fiecare ţinut prin care am trecut am
avut de înfruntat alte probleme şi dificultăţi.
Faptul că destinaţia noastră de acum nu este
foarte îndepărtată de casă nu înseamnă că nu
trebuie să fim cu băgare de seamă.
Biblioteca Vraciului fusese distrusă de foc –
pierise în flăcări toată moştenirea lăsată în urmă
de generaţii de vraci, toate cunoştinţele
dobândite în sute de ani de luptă împotriva
Întunericului. Aflaserăm însă de o colecţie de
cărţi despre Întuneric care se afla în Todmorden.
Cu o săptămână înainte, într-o noapte, un
oaspete misterios a sunat clopotul la arbuştii de
la răspântia de drumuri şi ne-a lăsat acolo un
bileţel. Unul foarte scurt şi la obiect:

Dragă Domnule Gregory,

Am auzit cu mare tristețe de pierderea bibliotecii
dumitale din Chipenden. Condoleanţele mele!
Sper totuși să vă fiu de ajutor, căci mă aflu în
posesia unei colecții vaste de. Cărți despre
Întuneric. Poate că v-ar putea fi de folos! Sunt
gata să v-o vând la un preț rezonabil. Dacă
sunteți interesat, vă rog să mă vizitați cât de
curând în Todmorden. Locuiesc în casa din
vârful Drumeagului Cotit.
Conița Fresque

Din biblioteca magistrului meu nu rămăsese

decât o carte – Bestiarul, pe care o scrisese şi o
ilustrase cu mâna lui. Era mai mult decât o
simplă carte, mai degrabă un document viu, un
document de lucru plin de adnotări făcute de alţi
ucenici de-ai săi – inclusiv de mine. Era o
mărturie a muncii lui de-o viaţă, a ceea ce
descoperise cu ajutorul altora. Acum el spera
să-şi refacă biblioteca. Cu toate astea nu a
acceptat să ia nicio carte din micuţa colecţie de la
moara de apă aflată la nord de Caster, care
fusese casa lui Bill Arkwright, unul dintre foştii
săi ucenici. Spera ca moara să devină din nou,
cândva, căminul unui vraci; şi dacă asta se va
întâmpla, noul ocupant avea să aibă nevoie de
cărţile acelea. John Gregory socotea că vizita la
Todmorden urma să fie primul pas în refacerea
bibliotecii sale.
Magistrul meu plănuise iniţial să pornească
neîntârziat la drum, însă, oricât de tare l-ar fi
interesat achiziţionarea de cărţi, reconstrucţia
care se afla pe primul loc, aşa că a petrecut ore în
şir revăzând planurile şi schiţele împreună cu
constructorul. Avea o listă de priorităţi şi, printre
ele, se număra şi refacerea odăii care adăpostise
biblioteca. Iar eu îl încurajasem, pentru că voiam
să amân cât mai mult plecarea astfel dându-i
răgaz lui Alice să se întoarcă.
— Ce rost ar avea să cumpărăm cărţi dacă nu
avem unde să le punem? Argumentasem eu.
Vraciul mi-a dat dreptate şi uite aşa mai
câştigasem ceva timp, însă, în cele din urmă, a
sosit vremea să pornim spre Todmorden pentru a
o întâlni pe coniţa Fresque.
În după-amiaza aceea, cam cu o oră sau aşa
ceva înainte de a pleca la drum, am scris şi eu un
bileţel. Îi era adresat lui Alice:

Dragă Alice,
De ce ai plecat așa, fără un cuvânt? Îmi fac griji
pentru tine. Din clipă în clipă, voi pleca cu
Vraciul spre Todmorden, unde am auzit că e o
bibliotecă. Ne vom întoarce probabil peste vreo
două zile.
Ai grijă ce faci. Mi-e dor de tine.
Tom

Abia dacă am apucat să prind biletul de uşa

nouă din spate, că brusc am simţit un soi de
răceală – acel semnal de alarmă pe care îl
primeşti uneori când ceva din Întuneric se află
prin preajmă. Apoi am auzit cum cineva se
apropie de mine prin spate. Toiagul meu era
proptit de zid, aşa că l-am înşfăcat şi m-am
răsucit iute pentru a da piept cu primejdia,
ţinându-l în diagonală, în poziţie de apărare.
Spre marea mea surpriză, am dat ochii cu Alice.
Zâmbea, deşi părea obosită şi răvăşită, ca şi cum
fusese plecată într-o călătorie lungă şi
istovitoare. Senzaţia de răceală a dispărut rapid.
Alice nu-mi era duşmancă, însă semnalul acela
scurt de alarmă mă tulburase. În ce măsură
fusese ea întinată de Întuneric? M-am întrebat.
— Alice! Mi-am făcut atâtea griji din pricina ta!
De ce ai plecat aşa, fără să spui nimic?
A făcut un pas în faţă şi, fără să-mi răspundă,
m-a îmbrăţişat. După câteva clipe am
îndepărtat-o, ţinând-o la distanţă de un braţ.
— Se pare că ai trecut prin momente grele, dar
mă bucur să te revăd! I-am spus. Părul tău îşi
revine la culoarea naturală. Cât de curând o să
fie la fel ca întotdeauna.
A dat din cap în semn de încuviinţare, însă
zâmbetul i s-a şters de pe faţă, dând la iveală un
aer serios.
— Am ceva cu adevărat important să-ţi spun,
Tom, zise ea. Şi ar fi mai bine dacă ar auzi şi Moş
Gregory.
Aş fi vrut să mai rămân aşa, singur cu Alice, ca
să mai stăm de vorbă, dar ea a stăruit să-l vadă
de îndată pe magistru. M-am dus după el şi, cum
după-amiaza era însorită, Vraciul ne-a condus
spre banca din grădina de apus.
M-am aşezat pe bancă, lângă el, dar Alice a
rămas în picioare. Mi-a venit să râd, fiindcă
mi-am amintit ocaziile când Vraciul stătea acolo
în picioare şi îmi ţinea o lecţie, în timp ce eu luam
notiţe. Acum, magistrul meu şi cu mine arătam
ca nişte ucenici.
Numai că ceea ce ne-a spus Alice mi-a şters iute
zâmbetul de pe buze.
 — În timp ce fugea să se ascundă de slujitorii
Necuratului cu capul lui retezat drept pradă,
Grimalkin s-a refugiat în Turnul Malkin, zise ea.
E o poveste lungă şi nu mă îndoiesc că vă va da
ea însăşi toate detaliile…
— Capul Necuratului e în continuare în posesia
ei? O întrerupse Vraciul.
— I-a fost foarte greu, dar până acum a izbutit
să îl ţină în siguranţă. Deşi nu-i va fi deloc uşor
nici de acum încolo. Am veşti proaste. Agnes
Sowerbutts a fost ucisă de slujitorii Celui Rău.
— Biata Agnes, am spus eu clătinând din cap.
Îmi pare foarte rău.
Agnes era mătuşa lui Alice şi ne ajutase de mai
multe ori în trecut.
— Una dintre cele două surori lamia a fost
omorâtă, iar acum n-a mai rămas decât cealaltă
– Slake – să apere tumul. E sub asediu şi nu va
putea rezista la nesfârşit. Din câte am înţeles de
la Grimalkin, e important să ajungi acolo cât mai
curând cu putinţă, Tom. Lamiile au studiat
cărţile mamei tale şi au descoperit că ea a fost
cea care l-a priponit pe Diavol. Slake zice că dacă
veţi cerceta mai îndeaproape procesul de
priponire, veţi descoperi calea să-l nimiciţi pe
Necuratul odată pentru totdeauna.
Priponitul limitase în anumită măsură puterile
Diavolului. Dacă însă reuşea să mă ucidă cu
mâna lui, el avea să domnească peste lumea
noastră o sută de ani, înainte de a fi silit să se
întoarcă pe tărâmul Întunericului. Fireşte,
pentru o fiinţă nemuritoare, o sută de ani nu
însemna suficient de mult timp. Însă dacă unul
dintre copiii săi, un fiu sau o fiică de vrăjitoare,
mă omora, atunci Necuratul avea să
stăpânească la nesfârşit peste lumea noastră.
Mai era şi o a treia cale de a înfăptui acest lucru:
să mă convertească pe mine la Întuneric.
— Mereu am ştiut că mama a fost cea care l-a
priponit! Am zis eu.
La urma urmei, eram cel de-al şaptelea fiu al ei
şi al tatei, care, la rândul lui, era tot un al
şaptelea fiu şi, prin urmare, fusesem arma pe
care ea o alesese în lupta împotriva Necuratului.
Mă gândisem mult la priponire şi, în fond, care
dintre vrăjmaşii Celui Rău era suficient de
puternic pentru a duce la îndeplinire o asemenea
faptă?
Vraciul încuviinţă din cap, deşi nu părea deloc
mulţumit. Orice act de folosire a magiei îl făcea
să nu se simtă în largul lui. O alianţă cu
Întunericul era însă acum necesară, cu toate că
nu îi convenea.
— Şi eu m-am gândit la fel, spuse Alice. Mai este
însă un lucru, Tom. Orice ai face, orice vei fi
nevoit să faci, fă-o de Halloween. Este un ciclu de
şaptesprezece ani, aşa că totul va trebui să se
întâmple de Halloween – la aniversarea a treizeci
şi patru de ani de când mama ta l-a priponit pe
Diavol. Mai sunt puţin peste cinci luni până
atunci…
— Ei bine, băiete, zise Vraciul, porneşte către
Tumul Malkin cât poţi de repede! E mai
important decât cărţile pentru biblioteca mea cea
nouă. Călătoria la Todmorden va trebui să
aştepte până ce te vei întoarce.
— Nu vii cu noi? L-am întrebat.
Magistrul scutură din cap.
— Nu, flăcăule, de data asta nu te voi însoţi. La
vârsta mea, umezeala din Comitat a început
să-mi atace încheieturile, iar bătrânii mei
genunchi dau semne că mă lasă. N-aş face decât
să îţi încetinesc călătoria. Cu fătuca asta alături,
care să te îndrume pe coclauri, vei putea ajunge
la turn fără a fi zărit. În plus, sunt deja ani buni
de când îmi eşti învăţăcel; a sosit vremea să
gândeşti şi să te porţi ca un adevărat vraci, aşa
cum vei deveni în curând. Am încredere în tine,
băiete. Nu te-aş trimite acolo aşa, de capul tău,
dacă nu aş fi convins că eşti în stare să-ţi porţi
singur de grijă.
CAPITOLUL 02
OBIECTELE SACRE
După aceea am petrecut o oră cu câinii. Gheară
şi cei doi pui ai ei, de acum mari, Sânge şi Oase,
erau câini-lupi antrenaţi să vâneze vrăjitoare de
apă. Fuseseră animalele de companie ale lui Bill
Arkwright, un vraci care-şi găsise sfârşitul
luptând împotriva Întunericului alături de noi, în
Grecia. Acum îi socoteam câinii mei – cu toate că
magistrul meu încă nu îşi dăduse încuviinţarea
să îi ţinem permanent la noi. Îmi promisese că,
atât timp cât lipseam, avea să aibă el grijă de
câini, însă ştiam că urma să fie ocupat cu
reparaţiile casei; mai mult, cum genunchii
începuseră să îl doară tot mai tare, eram
încredinţat că bieţii câinii aveau să stea
majoritatea timpului legaţi în lanţuri. Aşa că
i-am luat cu mine într-o plimbare lungă şi i-am
lăsat să alerge liberi.
La o oră după ce m-am întors acasă am pornit în
călătorie. Am mers iute. Cu toiagul în mână şi
desaga în spate, am urmat-o pe Alice spre
Pendle. Voiam să ajungem chiar înainte de
asfinţit, ca să ne strecurăm în oraş sub
acoperirea întunericului şi, după aceea, să ne
îndreptăm direct către Tumul Malkin.
Pe sub mantie, în teaca meşterită special pentru
mine de Grimalkin, purtam Sabia Destinului,
arma pe care o primisem în dar de la unul dintre
cei mai de seamă eroi ai Irlandei, Cuchulain.
Vrăjitoarea asasină mă învăţase cum să o
folosesc, iar sabia avea să se dovedească un
adaos util la zestrea mea de arme.
Am traversat râul Ribble cu câteva ore bune
înainte de apus şi ne-am continuat drumul spre
miazănoapte, ţinându-ne la vest de dealul acela
enorm şi înspăimântător, a cărui prezenţă rece,
învăluitoare o puteam simţi până în măduva
oaselor. Pendle era un loc deosebit de favorabil
practicării magiei negre. Şi de aceea atât de
multe vrăjitoare îşi făcuseră sălaş acolo.
Totuşi ne aflam pe latura sigură a dealului;
satele celor trei clanuri principale de vrăjitoare se
întindeau spre sud-est, dincolo de Pendle. Ştiam
că în interiorul clanurilor existau facţiuni: unele
vrăjitoare îl susţineau pe Diavol, altele nu.
Situaţia era complicată, însă de un lucru eram
sigur – niciun ucenic de vraci nu era binevenit în
acele locuri.
Am trecut pe la marginea Downhamului, apoi
am dat ocol laturii nordice a dealului şi ne-am
îndreptat din nou către miazăzi. Acum ne
apropiam de primejdie cu fiecare pas, aşa că am
poposit într-un mic crâng pentru a aştepta
căderea nopţii.
Alice s-a întors spre mine şi i-am văzut faţa
palidă în beznă.
— Mai am şi alte lucruri să îţi spun, Tom, zise
ea. Şi cred că acesta ar fi un moment la fel de
bun ca oricare altul.
— Eşti tare misterioasă. E de rău? Am întrebat-o
eu.
— Prima parte nu – deşi a doua s-ar putea să te
necăjească, aşa că mai bine să încep cu lucrurile
mai uşoare. Atunci când l-a priponit pe Diavol,
mama ta a folosit două obiecte sacre. Unul dintre
ele a fost cufărul din Tumul Malkin. Al doilea ar
putea fi oriunde, aşa că va trebui să îl găsim.
— Deci avem un lucru din două – e un început,
nu? Şi care e al doilea obiect?
— Grimalkin nu ştie. Slake nu a vrut să i-l arate.
— De ce? De ce să decidă lamia una ca asta?
Doar cufărul nu e al ei, ea doar îl păzeşte.
— N-a fost ideea lui Slake, ci a mamei tale.
Mama ta era de părere că numai tu ai putea şti
care e obiectul sau unde s-ar afla.
— A scris asta în hârtiile pe care Slake le-a găsit
în cufăr?
— Nu, Tom, zise Alice clătinând cu tristeţe din
cap. Mama ta i s-a arătat lui Slake şi i-a spus
asta în faţă.
Am privit-o uimit. De la moartea mamei,
intrasem în contact cu ea o singură dată, pe
vasul cu care mă înapoiam din Grecia – însă nu o
văzusem, doar simţisem o senzaţie de căldură.
La vremea aceea crezusem că îşi făcuse apariţia
pentru a-şi lua rămas-bun de la fiul ei. Cu timpul
însă, devenisem tot mai nesigur şi nu mai ştiam
dacă lucrurile se întâmplaseră în realitate ori nu.
Acum totul mi se părea mai degrabă un vis.
Totuşi, chiar i se arătase şi îi vorbise lui Slake?
— Dar de ce să fi vorbit cu Slake? De ce nu cu
mine? Trebuie să ştiu de ce – doar sunt fiul ei!
Dintr-odată m-am înfuriat. Am încercat să îmi
înăbuş simţământul, dar lacrimile au început să
mi se adune în ochi. Îmi era teribil de dor de
mama. De ce nu luase legătura cu mine?
— M-am gândit eu că o să te superi, Tom, dar, te
rog, nu te enerva aşa de tare. Pentru ea a fost
pesemne mai uşor să discute cu Slake. La urma
urmei, amândouă sunt vrăjitoare lamia. Mai e
ceva ce ar trebui să ştii. Grimalkin mi-a spus că
surorile lamia vorbesc despre mama ta ca şi cum
ar fi în viaţă. Şi o venerează. Îi spun Zenobia.
Am răsuflat adânc, încercând să mă calmez.
Avea noimă. Mama fusese cea dintâi lamia, o
slujitoare rea şi puternică a Întunericului. Dar pe
urmă se schimbase: după ce se căsătorise cu
tata, lăsase totul în urmă şi devenise o
duşmancă a Necuratului.
— Crezi că o să vrea să stea de vorbă cu mine
când voi ajunge la turn? Am întrebat-o eu pe
Alice.
— Nu e bine să-ţi faci prea mari speranţe, Tom.
Dar, da, s-ar putea. Acum vreau să îţi cer ceva.
Ceva important pentru mine, deşi, dacă vei
spune nu, voi înţelege.
— Dacă e aşa de important pentru tine, Alice,
atunci n-am să spun nu. Credeam că mă cunoşti
mai bine.
— Pe drumul spre turn vom trece pe lângă Râpa
Vrăjitoarelor. Grimalkin mi-a povestit că o parte
din râpă a fost arsă de slujitorii Necuratului în
timp ce o urmăreau pe ea, dar că este posibil ca
Agnes Sowerbutts să fi supravieţuit. Tom, ea
mi-a fost prietenă, nu numai mătuşă. M-a ajutat
mult. Dacă este încă acolo, aş vrea să-i mai
vorbesc pentru ultima oară.
— Din câte ştiu eu, e bine să te fereşti de
vrăjitoarele moarte: cu cât stau mai mult în râpă,
cu atât se schimbă mai tare, îşi uită trecutul,
familia şi prietenii.
— E adevărat în cea mai mare parte, Tom –
personalităţile lor se schimbă în rău şi, de aceea,
vrăjitoarele vii şi cele moarte nu se prea
amestecă între ele. Însă Agnes nu a murit demult
şi sunt încredinţată că îşi mai aminteşte de mine.
— Dar dacă a supravieţuit, cum vei da de ea?
Doar nu putem să hoinărim prin râpă cu toate
vrăjitoarele acelea moarte prin preajmă. Unele
dintre ele sunt foarte puternice şi periculoase.
— Grimalkin mi-a zis că, în clipa asta, probabil
că nu e pe-acolo decât o singură vrăjitoare cu
adevărat puternică. Ştiu însă un semnal prin
care obişnuiam uneori să iau legătura cu Agnes.
Ea m-a învăţat. E strigătul caprimulgului.
Strigătul acestei păsări o va face să iasă la iveală.
Soarele a coborât şi râpa s-a întunecat mai tare.
Era o noapte senină, fără lună – nu avea să se
înalţe decât peste câteva ore – în final însă cerul
era înţesat de stele. Ne-am ţinut la adăpostul
şirului de garduri vii şi ne-am început drumul
şerpuitor spre miazăzi, către turn, în final
ajungând în capătul de est al Râpei Vrăjitoarelor.
Acum puteam vedea prăpădul făcut de foc – o
brazdă lată de copaci arşi tăia râpa în două.
Flăcările mistuiseră pesemne multe vrăjitoare
moarte, dintre cele care juraseră credinţă
Necuratului. Mi-am dat seama că slujitorii lui
aveau să facă totul ca să-i recapete capul.
Ne-am oprit la vreo cincizeci de metri de vârful
dinspre sud al râpei. Acolo rămăseseră semne ale
luptei aprige dintre Grimalkin şi vrăjitoarele
duşmane. Grimalkin era o luptătoare de temut,
însă la vederea locurilor m-am întrebat cât de
mari erau forţele potrivnice ei – şi ce rol jucase
Alice în toată această poveste.
Alice şi-a făcut mâinile căuş, le-a dus la gură şi
un sunet bizar a răsunat în noapte. Caprimulgul
este o pasăre nocturnă, iar strigătul lui Alice
mi-a dat fiori pe şira spinării. Morwena,
puternica vrăjitoare de apă, ţinea în casă un
caprimulg – mai aveam şi acum nişte amintiri
înfricoşătoare din vremea când mă vânase. În
minte mi-a venit momentul acela când se ivise
din mlaştină, mă prinsese în gheare şi încercase
să mă tragă după ea ca să îmi sugă sângele.
Eu, unul, nu am putut deosebi strigătul de cel al
caprimulgului, însă Alice mi-a spus că îl
modulase puţin, pentru ca Agnes să ştie că ea
scosese sunetul şi nu o pasăre.
A repetat strigătul la fiecare cinci minute. De
fiecare dată sunetul acela înspăimântător, care
răsuna printre copacii din râpă, mă înfiora. De
fiecare dată când se pierdea în întuneric, inima
îmi bubuia mai tare în piept şi amintirile urâte
mă cotropeau. Gheară o muşcase pe Morwena şi
îi retezase degetul, salvându-mă. Altfel, aş fi fost
târât în mlaştină şi sângele mi-ar fi fost golit din
corp înainte să apuc să mă înec. Am împins
gândurile rele undeva, într-un colţişor al minţii,
şi am încercat să mă liniştesc încetinindu-mi
ritmul respiraţiei, precum mă învăţase magistrul
meu.
Alice era pe cale să renunţe, când, după a opta
încercare, m-am simţit cuprins brusc de o
răceală. Era semnalul că ceva din Întuneric se
apropia de noi. Totul a devenit dintr-odată
neobişnuit de tăcut şi nemişcat. Imediat am
auzit foşnet de iarbă, urmat de nişte zgomote
joase de lipăit. Ceva înainta înspre noi prin
pământul mustind de apă. Curând am auzit
fornăituri şi mormăieli.
Peste câteva clipe am zărit o vrăjitoare moartă
care se târa către noi. Ar fi putut fi oricare dintre
vrăjitoarele moarte ieşite la vânătoare de sânge,
care ne credea o pradă uşoară, aşa că mi-am
strâns şi mai abitir toiagul în mână.
Alice a adulmecat iute de două ori, în căutarea
primejdiei.
— E Agnes, îmi şopti.
Am auzit-o pe vrăjitoare cum adulmecă
pământul, croindu-şi drum către noi. Apoi am
zărit-o: arăta într-adevăr jalnic şi, la vederea ei,
mi s-a pus un nod în gât. Fusese întotdeauna o
femeie curată şi mândră de casa ei bine îngrijită;
acum purta o rochie zdrenţuită şi murdară, iar în
părul unsuros i se încolăceau larve. Mirosea
puternic a putregai. N-ar fi trebuit să-mi fac griji
că nu o să ne recunoască: de cum s-a apropiat, a
început să suspine, cu lacrimi care i se
prelingeau pe obraji, căzând în iarbă. Apoi s-a
îndreptat de spate şi şi-a luat capul în mâini.
— Scuze că sunt aşa de plângăcioasă, Alice, zise
ea ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei. Când
soţul meu a murit m-am gândit că mai rău de
atât nu se poate – ani în şir i-am dus dorul – dar
acum este cu adevărat groaznic. Nu mă pot
obişnui cu înfăţişarea asta. Păcat că focul nu
m-a mistuit cu totul. Acum nu mă voi mai putea
întoarce niciodată la coliba mea ca să trăiesc
acolo în tihnă, ca odinioară. Nu voi mai fi
nicicând fericită. Măcar de-aş fi o vrăjitoare
moartă puternică. Atunci aş putea să umblu
noaptea şi să mă îndepărtez cât mai mult de râpa
aceasta nenorocită. Numai că nu am suficientă
forţă pentru a prinde vreo pradă mare. Aşa că
trebuie să mă mulţumesc cu cărăbuşi, popândăi
şi şoareci!
Alice a rămas mult timp tăcută. Nici mie nu îmi
trecea prin cap nicio idee. Cum aş fi putut să o
alin, cât de cât, pe biata Agnes? Nu e de mirare
că majoritatea vrăjitoarelor vii se ţin departe de
rudele lor moarte. E dureros să vezi pe cineva la
care ţii arătând atât de jalnic. Nimic din ce am fi
putut să-i spunem noi nu ar fi ajutat-o să se
simtă mai bine.
— Tom, aş vrea să discut puţin între patru ochi
cu Agnes. Te superi? Mă întrebă Alice într-un
târziu.
— Sigur că nu, i-am răspuns ridicându-mă în
picioare. Mă duc mai încolo să te aştept.
M-am retras atât cât să le asigur lui Alice şi
mătuşii ei un pic de intimitate. Adevărul e că nu
mă deranja deloc să mă îndepărtez de ele.
Vederea lui Agnes mă făcuse să mă simt trist şi
nelalocul meu.
După vreo cinci minute, Alice a venit spre mine
şi ochii îi străluceau în lumina stelelor.
— Tom, ce-ai zice dacă Alice ar fi mai în putere?
Gândeşte-te ce ar însemna asta… Nu numai că
ar duce un trai mai bun, aşa cum merită cu
prisosinţă, dar ar putea să ne fie şi un aliat de
nădejde.
— Ce vrei să spui cu asta? Am întrebat-o
tulburat, ştiind prea bine că Alice nu era genul
de fată care să-şi piardă vremea cu speculaţii
inutile.
— Ce ar fi dacă i-aş da eu puteri…?
— Folosindu-te de magia neagră?
— Da. Pot să o fac. Dacă ar trebui sau nu, asta e
o cu totul altă poveste. Ei, ce părere ai?
CAPITOLUL 03
SA CURGĂ SÂNGELE ŞIROAIE!
Credeam că dintr-o vrăjitoare moartă se scurge
toată magia şi în ea nu mai rămâne decât setea
de sânge. Cum ar putea vrăjile tale să o ajute?
Am întrebat-o eu pe Alice.
— Este adevărat că o vrăjitoare moartă îşi pierde
magia din oase. Dar eu îmi pot folosi puterile ca
să o întăresc pe Agnes pentru o vreme, îmi
răspunse ea. Cu timpul, puterile acestea noi i se
vor împuţina, dar viaţa pe care o va duce aici, în
râpă, va fi mai bună ani de-a rândul. Iar la
vremea când puterile vor începe să o lase, mintea
îi va fi şi ea dusă, aşa că oricum nu va mai tânji
după traiul de dinainte. Deci nu am cum să-i fac
rău.
— Dar ce zici de victimele ei? De cei pe care îi va
ucide pentru a le suge sângele? Măcar acum se
hrăneşte doar cu insecte şi cu animale mici – nu
cu oameni!
— Nu va sorbi decât din sângele slujitorilor
Necuratului, care sunt destui, aşa că îi va ajunge
pentru mult timp! Şi cu cât va omorî mai mulţi
duşmani, cu atât ne va feri pe noi de primejdii şi
ne va înlesni misiunea de a-l învinge definitiv pe
Cel Rău.
— Eşti încredinţată că se va mărgini la sângele
vrăjmaşilor noştri?
— O cunosc bine pe Agnes. Îşi va ţine
promisiunea – şi mă voi asigura mai întâi de orice
că îşi va da cuvântul.
— Dar tu, Alice? Cu tine cum rămâne? Am
protestat eu ridicând un pic glasul. De fiecare
dată când îţi foloseşti puterile magice te apropii
mai mult de Întuneric.
Argumentul acesta era exact cel pe care
magistrul meu l-ar fi adus în discuţie. Eram
prietenul lui Alice şi îmi făceam griji pentru ea,
dar trebuia să rostesc cu voce tare ceea ce
gândeam.
— Îmi folosesc magia ca să supravieţuim, ca să
învingem. Eu sunt cea care te-a salvat în Irlanda
de vrăjitoarea Scarab şi de magii ţapi, nu-i aşa?
Am folosit magia ca să le împiedic pe vrăjitoare să
fugă cu capul Necuratului şi i-am dăruit lui
Grimalkin o parte din puterile mele ca să ne
ucidă duşmanii. Dacă n-aş fi făcut-o, atunci ea
ar fi acum moartă, eu aş fi moartă, iar capul
Necuratului s-ar fi unit din nou cu corpul lui. A
trebuit să o fac, Tom. N-am avut încotro. Şi
situaţia de acum ar putea fi la fel de importantă.
— La fel de importantă? Eşti sigură că nu vrei să
o ajuţi pe Agnes doar pentru că îţi este milă de
ea?
— Şi ce dacă ar fi doar asta? Ripostă Alice cu
ochii scăpărând de furie. De ce nu mi-aş ajuta
prietenii, Tom, aşa cum te-am ajutat şi pe tine?
Dar, îţi spun, e cu mult mai mult decât atât.
Ceva e pe cale să se întâmple, o simt. Simt cum
ceva se mişcă dinspre viitor către noi – ceva
întunecat şi înspăimântător. Iar Agnes ar putea
să ne ajute. Vom avea nevoie de ea, de o Agnes
cât mai puternică, pentru a supravieţui.
Crede-mă, Tom, aşa e cel mai bine!
Am tăcut, tulburat la culme. Alice ajunsese să
folosească magia neagră cu mai multă uşurinţă
ca oricând. Îi încredinţase puteri sporite lui
Grimalkin, iar acum voia să le dăruiască şi unei
vrăjitoare moarte. Unde aveau să se sfârşească
toate acestea? Orice aş fi spus eu, ştiam că Alice
va face aşa cum o tăia capul. Relaţia noastră se
înrăutăţea văzând cu ochii. Ea nu mai punea
preţ pe sfatul meu.
Ne-am înfruntat din priviri, dar după câteva
clipe Alice s-a răsucit pe călcâie şi s-a întors la
Agnes. S-a ghemuit la pământ, şi-a aşezat o
mână pe capul vrăjitoarei moarte şi i-a vorbit
încetişor. Nu am auzit ce i-a spus, însă
răspunsul lui Agnes a răsunat clar ca un
clopoţel: „Da, îţi promit!”.
Pe urmă, Alice a început să rostească monoton
nişte vorbe. Era magia neagră. Tare, tot mai tare,
repede, tot mai repede, a pornit să incanteze –
până ce m-am uitat în jur neliniştit, încredinţat
că fiecare vrăjitoare moartă din râpă o va auzi şi
se va repezi la noi. Pătrunsesem adânc în ţinutul
vrăjitoarelor; cele trei sate din Triunghiul
Diavolului se aflau la numai câteva mile mai la
sud. Foarte probabil, prin preajmă bântuiau
spioni şi zgomotul avea să îi prevină de prezenţa
noastră.
Dintr-odată, Agnes a scos un urlet care mi-a
îngheţat sângele în vine şi s-a smucit în spate,
îndepărtându-se de Alice. A rămas întinsă în
iarbă, gemând şi scâncind, cu mădularele
zvâcnind şi corpul răsucindu-se în toate părţile.
Speriat, m-am apropiat de Alice. Ce se
întâmplase? Ceva mersese prost cu vraja? M-am
întrebat.
— Îşi va reveni în câteva minute, m-a liniştit
Alice. E o magie foarte puternică şi doare, dar ea
ştia asta dinainte. Şi s-a învoit să o folosesc.
Agnes e foarte curajoasă din fire. Dintotdeauna a
fost.
După câteva clipe, Agnes s-a oprit din zvârcolit
şi s-a ridicat în mâini şi în genunchi. A tuşit
înăbuşit, apoi s-a ridicat împleticindu-se în
picioare şi ne-a zâmbit fiecăruia pe rând. Era
ceva din vechea Agnes în expresia ei. În pofida
feţei murdare şi a hainelor zdrenţuite şi pătate de
sânge, acum părea calmă şi încrezătoare în sine.
Numai că în ochii ei am desluşit o hămeseală pe
care nu o văzusem niciodată la Agnes cea vie.
— Mi-e sete! Spuse ea uitându-se în jur cu o
intensitate cu adevărat înspăimântătoare. Am
nevoie de sânge! Să curgă sângele şiroaie!
Am pornit spre miazăzi, cu Alice în frunte şi
Agnes imediat pe urmele ei; eu formam
ariergarda. Mă uitam în toate părţile şi peste
umăr, în spate. Mă aşteptam să fim atacaţi în
orice moment. Vrăjmaşele noastre – vrăjitoarele
fidele Necuratului – ne urmăreau probabil sau
stăteau ascunse, pândind clipa prielnică să se
arunce asupra noastră. Deşi era priponit,
Diavolul putea comunica în continuare cu ele. Şi
avea să se folosească de orice prilej pentru a ne
vâna. În plus, Pendle era şi în zilele cele mai
liniştite un loc foarte periculos.
Înaintam în ritm rapid, iar Agnes, care până
atunci se târâse anevoie, mergea acum umăr la
umăr cu Alice. Luna avea să se înalţe cât de
curând – era vital să ajungem la tunelul de sub
turn înainte ca lumina aruncată de razele ei să
ne dezvăluie prezenţa.
M-am gândit la Slake, vrăjitoarea lamia
supravieţuitoare. Ce progrese făcuse spre forma
înaripată? Cel mai probabil îşi pierduse darul
vorbirii – ceea ce însemna că nu aveam cum să o
chestionez aşa cum se cuvine. Trebuia totuşi să
aflu cât mai multe despre obiectele sacre. Mai
speram şi să pot lua legătura, într-un fel sau
altul, cu mama.
Peste puţină vreme, ne strecuram toţi trei pe
lângă Pădurea Ciorilor; de-acum, intrarea în
turn se apropia: crângul care o acoperea
crescuse des peste un cimitir abandonat.
Intrarea în turn se găsea aproximativ în centru.
La ea ajungeai trecând printr-un cavou construit
pentru morţii dintr-o familie avută. Cu toate că
majoritatea oaselor fuseseră îndepărtate când
cimitirul fusese desacralizat, ale lor rămăseseră
acolo.
Alice s-a oprit brusc şi şi-a ridicat braţul în chip
de avertisment. Nu am zărit decât câteva pietre
de mormânt împrăştiate printre rugi, însă am
auzit-o adulmecând de trei ori, în căutarea
primejdiei.
 — În faţa noastră sunt vrăjitoare, stau la pândă.
E o ambuscadă. Pesemne au simţit că ne
apropiem.
— Câte sunt? Am întrebat pregătindu-mi
toiagul.
— Trei, Tom. Dar cât de curând ne vor mirosi
prezenţa şi le vor preveni şi pe celelalte
vrăjitoare.
— Atunci, cu cât vor muri mai repede, cu atât
mai bine! Strigă Agnes. Mă ocup eu de ele!
Înainte ca eu sau Alice să apucăm să
reacţionăm în vreun fel, Agnes s-a aruncat în
faţă, năpustindu-se prin tufe spre micul luminiş
care înconjura cavoul. Vrăjitoarele au abilităţi
diferite atunci când vine vorba de a adulmeca de
la depărtare o primejdie: în timp ce Alice se
pricepea destul de bine, alte surate de-ale ei se
descurcau mai greu. Mai mult decât atât, se ştie,
un atac improvizat şi imediat, în loc de unul
premeditat, îl poate lua pe duşman prin
surprindere.
Ţipetele care s-au auzit dinspre luminiş erau
ascuţite şi atât de tari, pline de groază şi de
durere, încât ameninţau să ne spargă timpanele.
Când am ajuns-o din urmă pe Agnes, două
vrăjitoare erau deja moarte şi ea se hrănea cu a
treia; braţele femeii s-au răsucit în aer în timp ce
mătuşa lui Alice îi sugea sângele din gât cu
înghiţituri mari şi hulpave.
Am fost îngrozit de viteza cu care se schimbase
Agnes; nu mai semăna deloc cu femeia blândă
care ne ajutase de atâtea ori în trecut. M-am
uitat în jos la ea, scârbit, dar Alice s-a mulţumit
să ridice din umeri la vederea expresiei mele
dezgustate.
— Îi e foame, Tom. Cum am putea să o judecăm?
Dacă am fi în locul ei, ne-am purta la fel.
După câteva clipe, Agnes şi-a ridicat ochii spre
noi şi a rânjit, cu buzele pătate de sânge.
— Rămân aici ca să termin ce am început, spuse
ea. Voi puneţi-vă la adăpost în tunel.
— Vor apărea mai mulţi duşmani aici cât de
curând, a prevenit-o Alice. Nu zăbovi prea mult!
— Nu-ţi face griji, copilă, vă prind eu repede din
urmă. Şi dacă vor veni şi alţii, cu atât mai bine.
Nu am izbutit să o înduplecăm, aşa că am
lăsat-o, cu inima îndoită, să îşi continue ospăţul
şi am pornit spre cavou. Clădirea era aproape la
fel cum mi-o aminteam de la ultima mea vizită –
cu doi ani în urmă – atâta doar că sicomorul care
creştea prin acoperiş se înălţase şi trunchiul îi
devenise mai gros, iar coroana de frunze care
încingea acea casă a morţii se îndesise, sporind
bezna dinăuntru.
Alice a scos din buzunarul rochiei un muc de
lumânare, care, în timp ce pătrundeam în
întunericul cavoului, a prins să licăre, dând la
iveală pietrele de mormânt orizontale acoperite
cu pânze de păianjen şi gaura din pământ ce
forma intrarea în tunel. A luat-o înainte şi ne-am
târât prin gaură. După un timp, tunelul s-a lărgit
şi am putut să ne ridicăm în picioare şi să
înaintăm mai repede.
Ne-am oprit de două ori ca Alice să adulmece, în
căutarea primejdiilor, dar, în curând, am trecut
de micul lac cândva păzit de sufletul de asasin –
corpul fără de ochi al unui marinar înecat, care
fusese vrăjit prin magie neagră. Fusese nimicit
de una dintre lamii şi din el nu mai rămăsese
nicio urmă, părţile dezmembrate ale corpului
zăcând acum ascunse adânc în noroiul de la
fundul tunelului. Numai un miros slab,
neplăcut, stătea mărturie faptului că locul acela
fusese odinioară unul foarte primejdios.
După puţină vreme am ajuns la poarta
subterană, care dădea în tumul antic, şi am
trecut pe lângă temniţele întunecate şi umede,
unele dintre ele încă ocupate de scheletele celor
torturaţi de clanul vrăjitoarelor Malkin. Niciun
spirit nu mai adăsta acum acolo: într-o vizită
anterioară în turn, magistrul meu se străduise
să le trimită pe toate în lumină.
Curând ne aflam în vastul hol subteran
cilindric, cu stâlpul de care erau legate lanţuri; în
total erau treisprezece, iar de fiecare stătea
agăţat câte un mic animal mort: şobolani, iepuri,
o pisică, un câine şi doi viezuri. Mi-am amintit că
văzusem sângele lor picurând într-o găleată
ruginită, care acum era însă goală, iar trupurile
moarte atârnau uscate şi împuţinate.
 — Grimalkin mi-a zis că lamiile au creat
spânzurătoarea ca un act de veneraţie, zise Alice
pe un ton aproape şoptit. O ofrandă adusă
mamei tale.
Am încuviinţat dând din cap. La vizita noastră
de dinainte, Vraciul şi cu mine ne întrebaserăm
într-adevăr ce scop avea spânzurătoarea. Acum
aflasem. Erau lucruri care aveau prea puţin de-a
face cu persoana caldă şi iubitoare de care îmi
aminteam. Mama trăise mult peste vârsta
obişnuită a muritorilor de rând, iar perioada
petrecută la fermă ca soţie credincioasă şi mamă
a şapte băieţi fusese relativ scurtă. Fusese cea
dintâi vrăjitoare lamia; făcuse lucruri la care nici
nu îndrăzneam să mă gândesc. Din această
pricină nu îi dezvăluisem niciodată magistrului
meu adevărata ei identitate. Nu puteam suporta
gândul că, aflând, el avea să o judece şi să o
condamne.
CAPITOLUL 04
ACEEA PE CARE O IUBEȘTI CEL MAI MULT
Nici urmă de lamie, aşa că am început să urcăm
scara în spirală, săpată în zidurile interioare ale
turnului. Sus, în tavan, lamiile lărgiseră trapa,
transformând-o într-o gaură de formă
neregulată, pentru a putea pătrunde mai uşor.
Ne-am căţărat prin ea şi am continuat să
înaintăm, urcând alte trepte de piatră, uzate şi
tocite de atâţia pantofi cu vârfurile ascuţite
purtate de generaţii întregi de vrăjitoare Malkin
care le călcaseră, iar paşii noştri iscau ecou între
ziduri. Eram în continuare sub pământ şi, de
undeva de sus, din întuneric, apa picura. Aerul
era umed şi lumânarea din mâna lui Alice
pâlpâia în curentul rece.
Am trecut pe lângă temniţele unde vrăjitoarele
obişnuiau să îşi încarcereze duşmanii. În cursul
ultimei noastre vizite în turn, petrecusem ceva
vreme într-una dintre ele şi ne temuserăm
pentru vieţile noastre. Dar când două dintre
vrăjitoarele Malkin veniseră să ne ucidă, Alice şi
Mab Mouldhead le împinseseră în jos pe trepte şi
ele căzuseră şi îşi aflaseră acolo moartea.
Nu se auzea niciun zgomot în interior şi am
văzut-o pe Alice cum aruncă o privire spre uşa
fostei noastre celule. A ridicat lumânarea şi s-a
îndreptat spre ieşire. Am urmat-o cu toiagul
pregătit, dar nu era decât un şobolan, care s-a
năpustit pe lângă noi şi a dispărut în goană în
jos, cu coada lungă atârnându-i ca o şopârlă.
Când am pornit să urcăm din nou, Alice s-a uitat
în urmă, spre locul unde îşi ucisese duşmanii.
Amintirea lor a făcut-o să se cutremure.
Într-un fel oarecum ciudat, acea reacţie
naturală mi-a înveselit inima. Chiar dacă,
exersându-şi puterile magice, Alice se apropiase
de Întuneric, era în continuare în stare să simtă
emoţii şi nu se înăsprise atât de mult încât să nu
se înmoaie câteodată, cedând bunătăţii ei
înnăscute.
 — Ce întâmplare nefericită! Zise scuturând din
cap. Nu-mi place să îmi amintesc ce am făcut
atunci.
Fratele meu, Jack, soţia lui, Ellie, şi copila lor,
Mary, fuseseră şi ei ţinuţi prizonieri în temniţă.
Când deschisese uşa, una dintre vrăjitoare
rostea nişte vorbe care îmi îngheţaseră sângele în
vine:
Lăsaţi fata pe seama mea, spusese ea. Fata e a
mea…
Aceea fusese clipa când Alice şi Mab le atacaseră
pe vrăjitoare.
— Ai făcut ceea ce a trebuit să faci, Alice, am
liniştit-o eu. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Şi nu uita: voiau să ucidă un copil!
În capătul scărilor am ajuns la cămară, unde
ne-a întâmpinat duhoarea legumelor în
putrefacţie. Dincolo de cămară se întindeau
odăile, care adăpostiseră cândva clanul Malkin şi
pe slujitoarele lor. Acolo era cufărul mamei – care
conţinea caietele şi obiectele ei. Era deschis şi
lângă el stătea lamia Slake.
Cuferele fuseseră furate de la ferma noastră şi
aduse aici de vrăjitoarele Malkin. Cele două
surori lamia ale mamei fuseseră ascunse în
celelalte cufere. Eu le slobozisem, iar ele le
alungaseră pe vrăjitoarele Malkin din turn. După
aceea, chibzuisem că era mai sigur să las
cuferele acolo, păzite de lamii.
Faţa lui Slake era acum complet animalică, iar
corpul acoperit de solzi galbeni şi verzi. Avea
aripile aproape complet formate şi îndoite peste
umeri. Mai avea oare putinţa de a vorbi? M-am
întrebat.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, a rostit cu un
glas răguşit şi gutural:
— Bine ai venit, Thomas Ward. Mă bucur să te
văd din nou. Data trecută când ne-am întâlnit,
nu puteam vorbi; curând îmi voi pierde iarăşi
acest dar. Am multe să îţi spun şi prea puţin
timp.
Am făcut o plecăciune înainte de a-i răspunde:
— Îţi mulţumesc că ai păzit cufărul şi conţinutul
său şi l-ai ţinut în siguranţă pentru mine. Am
aflat cu tristeţe de moartea lui Wynde, sora ta.
Cred că te simţi foarte singură acum.
— Wynde a murit luptând vitejeşte, spuse ea cu
voce hârâită. Adevărat, mă simt singură după ce
am petrecut atâţia ani fericiţi alături de sora
mea. Sunt gata să părăsesc tumul ca să îmi caut
suratele, însă mama ta mi-a poruncit să rămân
până ce tu vei fi aflat tot ceea ce trebuie să ştii.
Abia după ce îl vei nimici pe Diavol voi fi liberă
să-mi iau zborul de aici.
— Mi s-a spus că în cufăr se află ceva – un obiect
sacru care m-ar putea ajuta să-mi duc misiunea
la bun sfârşit. Pot să îl văd? Am întrebat-o.
— E numai pentru ochii tăi. Fata nu trebuie să
fie de faţă când ţi-l arăt.
Am dat să protestez, dar Alice m-a oprit.
 — E în regulă, Tom. Mă duc să o caut pe Agnes,
spuse ea zâmbind.
— Mai e şi altcineva cu voi? Mă întrebă Slake
întinzându-şi ghearele.
— O mai ţii minte pe vrăjitoarea care a fost ucisă
în faţa turnului? Numele ei este Agnes
Sowerbutts, iar trupul ei a fost dus la Râpa
Vrăjitoarelor de sora ta, îi explică Alice. Agnes
este şi acum duşmanca Necuratului. Ca
vrăjitoare moartă puternică ce este, ne va fi un
aliat de nădejde şi de temut.
— Atunci du-te şi adu-o, îi ordonă lamia.
Alice a părăsit odaia şi i-am auzit pantofii cu
vârfuri ascuţite bocănind pe treptele de piatră.
Rămas singur cu lamia, am fost năpădit
dintr-odată de nelinişte, cu toate simţurile treze.
Slake era periculoasă şi puternică şi era greu să
te simţi în largul tău în prezenţa unei asemenea
creaturi.
— Cu totul, sunt trei obiecte sacre ce trebuie
folosite pentru a-l nimici pe Diavol, şuieră ea. Pe
primul îl ai deja – este Sabia Destinului, dăruită
ţie de Cuchulain. Întâmplător eşti în posesia ei,
altfel ar fi trebuit să te întorci în Irlanda pentru a
o lua.
Slake folosise termenul „întâmplător”, sugerând
că avusesem noroc să pun mâna pe sabie. Însă
numele obiectului însuşi dovedea că adevărul
era cu totul altul. Destinul era cel care mă
adusese în posesia sa. Ne fusese hărăzit să fim
împreună, ca să îl nimicim pe Diavol. Fie asta, fie
aveam să pier în marea încercare.
— Acesta este al doilea obiect, continuă Slake
băgând mâna în cufăr, de unde scoase în gheare
un pumnal.
O singură privire a fost de ajuns ca să-mi dau
seama că lama lui subţire fusese tăiată dintr-un
aliaj de argint, un material deosebit de eficace în
lupta împotriva creaturilor Întunericului.
Lamia mi-a întins pumnalul cu mânerul înainte
şi, din clipa când degetele mele l-au atins, am
ştiut instinctiv că mă născusem pentru a purta
şi această armă. Deşi cu mult mai mică, vizual
era geamăna Sabiei Destinului, cu mânerul său
sculptat în formă de cap de vârcolac şi cu lama
ţinând locul tubului osos cu care vârcolacii
sugeau sângele victimelor. Vârcolacul era o fiinţă
malefică ce sălăşluia în crăpăturile înguste din
apropierea apei. Când cineva trecea pe acolo, el
se năpustea şi îşi înfigea tubul osos şi lung în
gâtul său. Pe vremea când uceniceam pe lângă
vraciul Bill Arkwright, fusesem atacat de o astfel
de creatură, iar el mă salvase crăpându-i capul
cu o piatră.
De cum am strâns mânerul pumnalului, cei doi
ochi încrustaţi în rubine au început să picure
sânge.
— Pumnalul acesta a fost făurit tot de
Hefaistos? Am întrebat eu.
Hefaistos era Vechiul Zeu care făurise armele
speciale pentru fraţii săi – cel mai mare fierar
care trăise vreodată.
Slake a încuviinţat, dând din capul ei
înspăimântător.
— Da, el a făurit toate cele trei obiectele sacre. Li
se spune „săbii eroice”, deşi adevărul este că
două dintre ele nu sunt decât pumnale. Se zice
că pe vremuri ar fi fost folosite de seganţi,
poporul pitic ce vieţuia în nordul Comitatului.
Mi-am amintit că zărisem micile pietre de
mormânt săpate în stâncă, ce adăposteau
trupurile seganţilor. În mâinile lor, pumnalele
probabil că păreau la fel de mari ca nişte săbii.
— Am nevoie de toate cele trei obiecte? O
întrebai pe Slake.
— Da, trebuie să le foloseşti pe toate deodată.
Ştiu unde se află şi al treilea obiect – dar este un
loc inaccesibil muritorilor. Este ascuns în
Întuneric, însă poate fi scos la lumină de cineva
viteaz, puternic şi inventiv.
— Nu sunt aşa de viteaz, am zis eu, şi mă
îndoiesc şi că aş poseda puterile necesare, dar
dacă e ca cineva să se avânte în Întuneric, atunci
acela nu pot fi decât eu.
Vechiul Zeu Pan îmi spusese asta. Fiecare fiinţă
malefică şi puternică îşi avea propriul sălaş în
Întuneric – un loc uriaş, cu multe domenii, cel
mai întins şi mai primejdios dintre ele
aparţinând Necuratului.
— Mama ta, Zenobia, ştie precis unde se
găseşte. Îţi va spune ea locul şi îţi va explica ce ai
de făcut.
— Cum? Mama îmi va vorbi? Când? Am întrebat
eu în culmea fericirii. Când se va întâmpla asta?
— Se va ivi aici în seara asta – dar numai ţie.
Cuvintele ei sunt numai pentru urechile tale.
În noaptea aceea am rămas în odaie, în
aşteptare, lângă cufărul mamei. Flacăra unei
singure lumânări dansa pe masa alăturată,
aruncând umbre groteşti pe pereţii din capătul
îndepărtat al încăperii.
Vorbisem cu Alice şi îi explicasem situaţia, iar ea
nu păruse jignită.
— E firesc ca, după atâta vreme în care aţi stat
despărţiţi, mama ta să vrea să discute numai cu
tine, spuse ea. La urma urmei, e o problemă de
familie, nu? Eu o să stau pe aici, prin preajmă,
împreună cu Agnes. Şi, dacă vrei, o să-mi
povesteşti totul mâine dimineaţă.
Aşa se face că Alice, Agnes şi Slake s-au
adăpostit undeva, în partea mai de jos a
turnului, lăsându-mă singur de veghe,
emoţionat, dar temător. Mă întrebam ce formă va
lua mama pentru a mă vizita. Pe cea de lamie
necruţătoare, cu aripi albe ca zăpada, precum
îngerii din mituri, sau pe aceea de mamă blândă
şi înţelegătoare, care mă îngrijise când eram
copil?
Mai avusesem parte şi de o altă surpriză. Mă
pregătisem să plec fără zăbavă şi scotocisem prin
lucrurile lăsate de mama în cufăr, în speranţa că
voi afla mai multe despre ritualul pe care trebuia
să îl îndeplinesc – cum să extind priponirea
Necuratului astfel încât să-l distrug definitiv.
Numai că Slake mă anunţase că reuşise, cu
ajutorul mamei, să descifreze cele necesare şi
notase deja instrucţiunile pe care urma să mi le
dea după ce voi fi discutat cu mama.
La început fusesem prea emoţionat şi copleşit de
dorul pentru mama ca să pot adormi. Însă
treptat m-am simţit tot mai obosit şi cu capul
greu. L-am tot smucit, deschizând ochii, dar,
într-un sfârşit, am căzut probabil într-un somn
adânc.
După aceea, dintr-odată, m-am trezit cu inima
bubuindu-mi în piept. Lumânarea se stinsese,
însă o altă lumină se vedea acum în încăperea de
alături – o coloană ce se ridica palidă, sclipitoare.
În faţa mea se afla mama – luase forma pe care o
avusese în Grecia, înaintea bătăliei finale cu
Ordeen, vrăjmaşul ei cumplit. Avea pomeţii înalţi
şi bine conturaţi şi ochi de prădător. Agitat şi
trist, am lăsat să-mi scape un mic ţipăt, în timp
ce inima a pornit să-mi bată şi mai iute în piept –
nu îmi plăcea să o văd sub această înfăţişare. Nu
aducea deloc cu femeia care îmi fusese mamă,
mie şi fraţilor mei. Avea corpul acoperit de solzi,
foarte asemănător cu al lui Slake, şi gheare
ascuţite îi ieşeau din degetele de la mâini şi de la
picioare, însă aripile îndoite erau exact aşa cum
mi le aminteam – acoperite cu pene albe. Apoi, în
timp ce o urmăream, am văzut, spre marea mea
uşurare, cum începe să-şi schimbe forma.
Aripile i s-au micşorat rapid, chircindu-se şi
dispărând înăuntrul umerilor, iar solzii s-au
topit, înlocuiţi de o fustă şi o bluză – lungi şi
întunecate la culoare – şi un şal verde.
Schimbarea cea mai semnificativă a fost însă la
ochi: s-au îmblânzit, şi-au pierdut din cruzime şi
s-au umplut de căldură. Pe urmă mama a
zâmbit, radiind iubire.
Era aceeaşi mamă pe care o ştiam de la ferma
unde mă născusem, femeia care îl iubise pe tata,
crescuse şapte fii şi fusese moaşa şi
tămăduitoarea satului. Şi am avut impresia că
nu era doar o simplă nălucă; prezenţa ei părea la
fel de solidă precum aceea pe care o avusesem în
bucătăria fermei noastre.
Lacrimile mi se scurgeau acum pe obraji şi am
păşit în faţă, dând să o îmbrăţişez. Zâmbetul i
s-a şters de pe faţă şi s-a dat înapoi, ridicând un
braţ ca să mă oprească. M-am holbat nedumerit
la ea şi lacrimile de bucurie s-au transformat în
unele de tristeţe şi durere că fusesem respins.
Mama a surâs din nou.
— Nu mai plânge, fiule, zise ea cu blândeţe. Aş
da orice să te pot îmbrăţişa, numai că nu este
posibil. Spiritul tău este înveşmântat în piele
omenească, în timp ce al meu are alt
acoperământ. Dacă ar fi să ne atingem, ai pieri
pe loc. Şi eşti trebuincios pe lumea asta. Mai ai
multe de făcut aici. Poate mai multe decât îţi dai
tu seama.
Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei şi m-am
străduit să-i zâmbesc şi eu.
— Iartă-mă, mamă, înţeleg ce vrei să spui. Doar
că mă bucur nespus să te revăd.
— Şi eu mă bucur. Acum însă trebuie să ne
vedem de treburile noastre. De fiecare dată când
mă arăt, nu pot rămâne pe lumea aceasta mai
mult de câteva minute.
— Nu-i nimic, mamă. Spune-mi aşadar ce
trebuie să fac.
— Acum eşti în posesia pumnalului, pe lângă
sabia dobândită prin propria sârguinţă. Al treilea
obiect se află în Întuneric. Este ascuns chiar în
inima sălaşului Necuratului – sub tronul lui din
cetate. Slake îţi va da instrucţiunile cu privire la
ritualul ce trebuie îndeplinit şi, cu ajutorul celor
trei obiecte sacre, vei fi capabil să-l distrugi pe
Diavol odată pentru totdeauna. Eu am avut doar
două dintre aceste trei obiecte şi totuşi am reuşit
să-l priponesc. Iar tu vei duce la bun sfârşit ceea
ce am început eu.
— Voi face tot ce îmi stă în putinţă, i-am
răspuns eu. Vreau să fii mândră de mine.
— Indiferent de ce se va întâmpla, Tom, eu te voi
iubi veşnic şi voi fi întotdeauna mândră de tine –
dar acum urmează partea cu adevărat dificilă…
Chiar dacă aş fi avut toate cele trei obiecte, tot
n-aş fi izbutit să îl răpun pe Diavol şi asta pentru
că partea cea mai importantă a ritualului este
sacrificarea persoanei pe care o iubeşti cel mai
mult pe lume. Şi tu pe ea o iubeşti.
Îngrozit, am deschis gura, dând să spun ceva,
dar nu am reuşit să scot niciun cuvânt. Într-un
târziu, am rostit:
— Pe tine, mamă? Pe tine trebuie să te sacrific?
— Nu, Tom, nu pe mine, răspunse ea. Persoana
trebuie să fie vie. Şi deşi sunt convinsă că mă
iubeşti în continuare, pe lumea aceasta există o
persoană pe care o îndrăgeşti chiar mai mult
decât pe mine.
— Nu, mamă! Am exclamat eu. Nu e adevărat!
— Cercetează-ţi inima cu atenţie, fiule, şi vei
vedea că aşa e. Orice mamă ajunge să-şi vadă fiul
nutrind sentimente mai puternice pentru o altă
femeie decât pentru ea.
Îmi spunea lucruri pe care undeva, în adâncul
sufletului meu, le ştiam deja. Dar acum înţelesul
acelor vorbe mă copleşiseră.
— Nu! Nu! Doar nu vorbeşti serios! Am protestat
eu.
— Ba da, fiule, din păcate nu există altă cale.
Pentru a-l nimici pe Necuratul va trebui să o
sacrifici pe Alice.
CAPITOLUL 05
CUM SĂ O FOLOSIM ÎN ALT CHIP PE FATĂ
— Trebuie să-i iau viaţa lui Alice? Am strigat eu.
Altfel nu se poate?
 — Nu, Tom, este singura cale – preţul ce trebuie
plătit – iar ea va trebui să-şi dea viaţa de
bunăvoie. Las în seama ta să alegi momentul
când să îi spui ce trebuie făcut. Am trecut şi eu
printr-o experienţă foarte asemănătoare şi nu
am fost capabilă să duc ritualul la bun sfârşit, a
continuat mama. Surorile mele au încercat să
mă convingă fie să îl ucid pe tatăl tău, fie să li-l
dau lor să îl devoreze. După aceea m-au implorat
să îl sacrific ca să îmi cresc puterile magice. Fără
cele trei obiecte sacre nu aş fi putut să îl răpun
pe Diavol, dar aş fi izbutit să-i restrâng puterile.
Am decis să nu le urmez sfatul, pentru că între
mine şi tatăl tău apăruse deja scânteia iubirii – şi
pentru că întrezărisem viitorul: cum că aveam
să-ţi dau naştere ţie, al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu, şi să te cresc astfel încât să devii
arma care să-l distrugă pe Cel Rău.
Vorbele mamei m-au tulburat. Mă descria de
parcă aş fi fost un bun al ei, un obiect de folosit
în lupta împotriva duşmanului şi nu un fiu iubit.
— Însă sunt încredinţată că tu te vei dovedi mai
sârguincios decât am fost eu: ai un puternic simţ
al datoriei, sădit de tatăl tău şi cultivat mai apoi
de John Gregory. Mai mult decât atât – sângele
meu îţi curge prin vine, la fel ca şi harurile pe
care ţi le-am transmis. Foloseşte tot ce ţi-am
lăsat eu moştenire. Diavolul trebuie răpus cu
orice preţ, altfel urmările ar fi cumplite.
Imaginează-ţi o lume complet înrobită de
Întuneric! O lume în care foametea, boala şi
fărădelegea vor domni. Familiile s-ar destrăma;
fraţii s-ar ucide între ei. Slujitorii Necuratului
s-ar afla slobozi în lume ca să chinuie bărbaţii,
femeile şi copiii, devorându-le carnea şi bându-le
sângele. Şi tu, fiule, tu ce ai face atunci? Ai şti că
din vina ta toată oroarea aceea s-a năpustit peste
Pământ. Mai rău decât atât – nu ţi-ar mai păsa,
pentru că ţi-ai fi pierdut sufletul, i l-ai fi dăruit
Diavolului. Toate astea s-ar putea întâmpla dacă
nu acţionezi cu hotărâre. Oamenii din Comitat şi
ceilalţi de dincolo, din lumea largă, se bizuie pe
tine să duci la bun sfârşit această faptă. Sunt
convinsă că nu îi vei lăsa de izbelişte – oricât
te-ar costa personal. Îmi pare rău, fiule, dar
trebuie să plec. Nimiceşte-l pe Necuratul – este
tot ce contează. Acesta ţi-e destinul! Şi pentru
asta te-ai născut!
Imaginea mamei a început să pălească şi am
strigat disperat după ea:
— Te rog, nu pleca! Mai avem multe de vorbit.
Trebuie să existe şi o altă cale. Nu e drept! Nu pot
să cred ce-mi ceri să fac!
În timp ce se făcea nevăzută şi-a schimbat
înfăţişarea, redevenind lamia necruţătoare cu
aripi şi pene. Ultimul lucru pe care l-am văzut au
fost ochii ei plini de cruzime. După aceea a
dispărut cu totul.
Încăperea s-a cufundat imediat în beznă. Cu
mâini tremurătoare am scos cutia cu iască din
buzunar şi am aprins cu greu lumânarea. M-am
aşezat apoi pe jos, lângă cufăr, şi am început să
răsucesc cutia cu iască în mâini. Fusese ultimul
dar primit de la tata, înainte să plec de acasă
pentru a deveni ucenicul lui John Gregory. Cu
ochii minţii l-am zărit din nou şi mi-am amintit,
cuvânt cu cuvânt, tot ce îmi spusese atunci:
Ia asta cu tine, fiule. S-ar putea să-ţi fie de folos
în noua ta slujbă. Şi întoarce-te cât de curând să
ne vezi. Chiar dacă vei pleca de acasă, asta nu
înseamnă că nu poţi să ne vizitezi din când în
când.
Cutia cu iască se dovedise, într-adevăr, de
ajutor în treburile mele şi o folosisem în repetate
rânduri.
Bietul tata! Muncise din greu la fermă, dar nu
mai apucase să trăiască mult ca să se bucure de
tihnă la bătrâneţe. Mi-am amintit de povestea
aceea despre cum se cunoscuseră ei doi în
Grecia. Tata era marinar atunci şi o găsise pe
mama legată cu un lanţ de argint de o stâncă. Ea
fusese dintotdeauna vulnerabilă la lumina zilei,
iar duşmanii o lăsaseră să moară acolo, pe o
pantă de munte. Dar tata o salvase, apărând-o
de soare.
Înainte să pornească înapoi pe mare, spre
Comitat, împreună cu mama, pentru a-şi începe
noua viaţă de fermier, tata stătuse la casa ei din
Grecia. Îmi povestise câte ceva despre vremea
petrecută acolo, ceva care abia acum căpăta
noimă. Cele două surori ale mamei veneau
uneori în vizită după lăsarea întunericului şi pe
urmă dansau toate trei în grădina împrejmuită
cu ziduri; tata le auzise certându-se şi avusese
impresia că surorile aveau ceva împotriva lui:
obişnuiau să se holbeze la el prin fereastră cu
priviri furioase, până ce mama le făcea semn să
plece.
Cele două surori erau lamiile Wynde şi Slake, iar
mama le adusese cu ea în Comitat, ascunse în
cufere. Continuaseră şi după aceea să se certe cu
mama, şi acum aflasem de ce. Încercaseră să o
înduplece să-şi întărească forţele pentru a-l
priponi şi mai zdravăn pe Necuratul prin
sacrificarea tatei.
M-a trezit din meditaţie zgomotul făcut de
cineva care urca scara spre cămară. Mi-am dat
seama după sunet că era Slake, care nu se mai
mişca şi nu mai mergea ca o fiinţă omenească. La
vederea ei, în flacăra pâlpâitoare a lumânării,
mi-a îngheţat sângele în vine. Avea aripile îndoite
însă ghearele îi ieşeau mult în afară, ca şi cum se
pregătea să mă atace. În schimb, ea a zâmbit, iar
eu m-am ridicat în picioare.
— Ai vorbit cu Zenobia? Mă întrebă ea cu o voce
mai gâjâită decât înainte.
Am fost nevoit să mă concentrez ca să înţeleg ce
spunea.
— Da, însă nu-mi place ce mi-a cerut să fac.
— A, sacrificiul! Zenobia m-a avertizat că-ţi va fi
greu, dar că fiind un fiu supus, vei găsi puterea
să faci ceea ce trebuie făcut.
— Supunerea şi puterea – astea nu sunt decât
vorbe goale! Am spus eu cu amărăciune. Mama
nu a îndeplinit ritualul; eu de ce aş face-o?
M-am holbat la Slake, încercând să-mi
stăpânesc furia. Dacă lamia şi sora ei nu ar fi
întâmpinat împotrivirea mamei, tata ar fi murit
în Grecia, iar fraţii mei şi cu mine nici nu ne-am
fi născut.
— Linişteşte-te, zise ea. Ai nevoie de timp ca să
te gândeşti – să cugeţi la ceea ce ai de făcut. Şi nu
îl vei putea înfrunta pe Diavol până ce nu te vei
afla în posesia celui de-al treilea obiect sacru.
Găsirea lui are întâietate.
— Obiectul se află în Întuneric – mai mult decât
atât, este ascuns chiar sub tronul Necuratului,
am răspuns eu de acum plin de mânie. Cum aş
putea să pun mâna pe el?
— Dar nu tu trebuie să o faci. Putem să o
folosim pe fată în alt chip. Alice a stat deja mult
timp pe tărâmul Întunericului. Cunoaşte locurile
şi îi va fi uşor să găsească drumul înapoi. În plus,
atât timp cât capul Necuratului va rămâne
despărţit de trupul lui, pericolul nu va fi atât de
mare.
— Nu! Am strigat eu. Nu pot să-i cer asta lui
Alice. Aproape că şi-a pierdut minţile când a fost
acolo prima oară.
— A doua oară îi va fi mai uşor, a stăruit Slake.
Va deveni treptat imună la efectele adverse.
— Dar cu ce preţ? Am replicat eu. Apropiindu-se
tot mai mult de Întuneric, până ce se va contopi
cu totul cu el?
Lamia nu s-a obosit să-mi răspundă. S-a
aplecat şi a scos din cufăr o foaie de hârtie.
— Citeşte mai întâi asta, a zis. E scrisă de mine,
dar mi-a fost dictată de mama ta.
Am apucat hârtia cu mâini tremurătoare şi am
început să citesc:

Stăpânul Întunericului mi-a cerut să mă întorc

pe tărâmul lui și să-i declar din nou supunere.
Multă vreme m-am opus și între timp m-am
sfătuit regulat cu prietenii şi aliaţii. Unii m-au
îndemnat să-i fac un copil Necuratului, mijlocul
prin care vrăjitoarele scapă de el pentru
totdeauna. Dar numai gândul la aşa ceva mă
umplea de scârbă.
Şi pe când mă perpeleam, tulburată de
hotărârea pe care, trebuia să o iau cât de curând,
duşmanii m-au capturat, luându-mă prin
surprindere…

Mama continua cu povestea pe care o

cunoşteam deja – cum fusese legată cu un lanţ
de argint de o stâncă şi fusese salvată de un
marinar. Marinarul fusese, fireşte, tata – el îmi
relatase istoria nu cu mult înainte de a muri.
Ştiam şi urmarea – cum tata îşi găsise adăpost în
casa mamei din Grecia. Ceea ce am citit însă mai
apoi m-a cutremurat.

…În scurtă vreme mi-am dat seama că

salvatorul meu începuse să nutrească anumite
sentimente pentru mine. Îi eram recunoscătoare
pentru ceea ce făcuse, însă la urma urmei nu era
decât o ființă omenească şi nu simțeam cine ştie
ce atracție fizică pentru el.

Mi s-a strâns inima. Socotisem că mama şi tata

se îndrăgostiseră la prima vedere. Sau cel puţin
aşa înţelesesem de la tata. Aşa crezuse el. M-am
silit să continui să citesc scrisoarea.

Dar când am aflat că era al şaptelea fiu al unei

familii, un plan a început să prindă contur în
mintea mea. Dacă era să-i nasc băieți, al şaptelea
fiu avea să aibă puteri speciale, cu care putea să
înfrunte Întunericul. Mai mult, avea să
moștenească şi unele dintre calitățile mele,
haruri ce aveau să îi sporească puterile
înnăscute. Astfel, într-o zi, el va putea să
nimicească Diavolul. Nu mi-a fost deloc uşor să
decid ce trebuia să fac. Dacă îi aduceam pe lume
un al şaptelea fiu, puteam să sper că voi izbuti,
în fine, să îmi răpun cândva dușmanul. Totuşi,
John Ward nu era decât un biet marinar.
Provenea dintr-o familie de țărani. Chiar dacă îi
cumpăram o fermă, aveam să fiu nevoită să
trăiesc alături de el o viață de țăran şi să simt pe
vecie în nări duhoarea fermei.

Mi-am înăbuşit cu greu un suspin, cu gândul la

săracul tata. Mama nici nu adusese vorba despre
iubire în scrisoare. Părea că tot ce o interesa era
distrugerea Necuratului. Iar tata nu fusese decât
un mijloc pentru atingerea acelui scop. Aşa cum
poate că eram şi eu.

Surorile mele mi-au cerut să îl ucid sau să îi las

pe seama lor. Am refuzat: îi datoram viața.
Aveam de ales între a-l da afară din casă, ca să îşi
caute un vas cu care să se întoarcă în Comitat,
ori sa îl însoțesc.

Mi-am ridicat privirea de pe foaia de hârtie şi

m-am uitat la Slake, care şi-a întins spre mine
ghearele, supărată de reacţia pe care o
avusesem. Fusese una dintre cele două lamii
care îi doriseră moartea tatei! Am continuat să
citesc.

Dar, pentru a transforma a doua opţiune în

posibilitate, mai întâi trebuia să îl priponesc pe
Diavol. Am reuşit printr-un vicleşug. Am aranjat
o întâlnire cu el la Sărbătoarea Recoltei – doar
noi doi. După ce am ales cu grijă locul, am înălțat
un rug înalt și la miezul nopţii, am rostit
incantațiile care să îl aducă în lumea noastră.
S-a ivit chiar în mijlocul flăcărilor, iar eu i-am
făcut o plecăciune, arătându-i – chipurile –
supunere, deși începusem deja să murmur
incantațiile unei vrăji puternice și țineam în
mână două dintre obiectele sacre. Deși s-a
împotrivit din răsputeri, am izbutit să-l
priponesc, deschizând astfel drumul spre a doua
etapă din planul pe care îl pusesem la cale, care
începuse cu călătoria către Comitat şi
cumpărarea unei ferme.
Așa am devenit soţie de fermier și i-am născut pe
rând șase f îi, după care un al şaptelea, Thomas
Jason Ward, primul prenume îl alesese tatăl, al
doilea eu – după numele unui erou din patria
mea mamă, pe care îl îndrăgisem cândva.
Noi, lamiile, suntem obişnuite cu modificările de
înfățișare, însă schimbările pe care trecerea
timpului le aduce asupra noastră nu pot fi
prezise niciodată. Pe măsură ce timpul s-a scurs,
mi-am acceptat soarta și am ajuns să îmi iubesc
soțul. M-am apropiat treptat de lumină și am
devenit moașa și tămăduitoarea satului,
ajutându-i pe vecini ori de câte ori mi-a stat în
putință. Așa se face că un muritor, John Ward,
salvatorul meu, m-a călăuzit pe o cale total
neașteptată pentru mine.

Finalul scrisorii m-a făcut să mă simt un pic mai

bine. Mama recunoştea că îl iubise pe tata. Se
schimbase cu vremea şi devenise mai umană.
M-am înfiorat brusc, dându-mi seama că ceea ce
se petrecea acum era exact opusul: ea îşi lăsa în
urmă umanitatea şi evolua într-o direcţie ce o
îndepărta tot mai mult de imaginea mamei, aşa
cum o cunoscusem eu în copilărie. Iar ceea ce
îmi cerea era de neînchipuit.
— Mama zice aici, în scrisoare, că avea cu ea
două obiecte sacre, i-am spus eu lui Slake. De ce
este al doilea ascuns acum în Întuneric?
— Crezi că i-a fost uşor să îl priponească pe
Necuratul? A sâsâit ea, întinzându-şi din nou
ghearele spre mine.
A căscat gura, arătându-şi colţii, iar saliva a
început să-i picure dintre fălci. Preţ de o clipă
m-am temut că avea să mă atace, însă a răsuflat
adânc şi a continuat să vorbească.
— În pofida puterilor magice ale Zenobiei, a fost
o luptă aprigă. Necuratul a reuşit să înşface unul
dintre obiectele sacre, după care a fost târât
înapoi în Întuneric. Ai aici instrucţiunile
Zenobiei cu privire la ritual… Citeşte-le acum!
Mi-a poruncit întinzându-mi o a doua foaie de
hârtie.
Am luat-o, am împăturit-o şi am vârât-o în
buzunar.
— O voi citi mâine, am spus. Am aflat deja prea
multe lucruri care nu îmi sunt pe plac.
Slake a scos un hârâit din gâtlej, dar m-am
întors cu spatele la ea şi m-am îndreptat către
scara care urca spre metereze. Deocamdată nu
voiam să dau ochii cu Alice. Mai întâi trebuia să
chibzuiesc bine.
CAPITOLUL 06
O POVESTE SPUSĂ DOAR PE JUMĂTATE
Mă plimbam pe parapetul Turnului Malkin de
sus în jos şi de jos, în sus, de parcă mi-aş fi
pierdut minţile. În acest timp, mintea mea lucra,
învolburată, prinsă într-o capcană: indiferent de
calea de scăpare la care mă gândeam, reveneam,
invariabil, la cele două întrebări care mă
chinuiau atât de tare.
Să îi spun lui Alice că trebuia să se întoarcă în
Întuneric? Şi după aceea, eram oare pregătit
pentru sacrificiu? Eram cu adevărat capabil să-i
iau viaţa lui Alice?
Noaptea s-a scurs încet cât timp am chibzuit,
tulburat, la ceea ce aveam de făcut. Într-un
târziu m-am aplecat peste parapet şi am privit
înspre apus, pe deasupra copacilor din Pădurea
Ciorilor. Cerul s-a luminat treptat, până ce
silueta masivă a Dealului Pendle s-a ivit din
ceaţă. Acolo, în lumina pală a zorilor, am început
să citesc scrisoarea care descria ritualul de
nimicire a Necuratului.

Distrugerea Diavolului poate fi înfăptuită după

cum urmează: mai întâi de toate, trebuie să ai la
îndemână cele trei obiecte sacre. Acestea sunt
săbiile eroice făurite de Hefaistos. Cea mai mare
dintre arme este Sabia Destinului, a doua este
pumnalul numit Tăietorul de Oase, care îți va fi
înmânat de Slake. A treia este pumnalul poreclit
Amarnicul sau Tăișul Durerii, pe care va trebui
să îl scoți singur din Întuneric.
Locul este și el important. Trebuie să fie unul
deosebit de prielnic practicării magiei. Prin
urmare, ritualul trebuie îndeplinit pe un deal
înalt aflat la est de Caster, cunoscut sub numele
de Wardstone.

Asta zic şi eu coincidenţă ciudată. Dealul pe

care Trebuia să încerc să îl nimicesc pe Diavol
îmi purta numele! M-am înfiorat, ca şi cum
cineva călcase pe mormântul meu – după care
am continuat să citesc.

Pentru sacrificiul sângelui trebuie urmați cu

exactitate acești pași: să se ridice un foc – unul
mare, capabil să degaje multă căldură. Pentru
asta va trebui construit un rug.
Pe parcursul ritualului, victima care se va
supune de bunăvoie sacrificiului, va trebui să
dea dovadă de mult curaj. Dacă şi o singură dată
ea va striga de durere, toată voința va fi irosită,
iar ritualul nu va avea șanse de reușită.
Cu pumnalul Tăietorul de Oase se vor scoate
oasele degetului mare de la mâna dreaptă a
victimei, ce vor fi apoi aruncate în foc. A doua
tăietură, la mâna stângă va fi făcută numai dacă
victima nu va striga de durere. Şi oasele acelea
vor fi aruncate în foc.
După aceea, cu Tăișul Durerii se va scoate inima
din pieptul victimei și, cât va bate încă, va fi şi ea
azvârlită în flăcări.

Implicaţiile instrucţiunilor mi s-au conturat

dintr-odată cu claritate în minte. Lui Alice i se
cerea – pur şi simplu – să meargă pe tărâmul
Întunericului pentru a aduce de acolo pumnalul
numit Amarnicul, care avea să fie folosit pe urmă
în ritualul dezgustător al scoaterii inimii ei din
piept. Cu alte cuvinte, i se cerea să se aventureze
în Întuneric pentru a căuta arma care să îi aducă
moartea!
Era ceva de-a dreptul îngrozitor. M-am
cutremurat la gândul de a duce la bun sfârşit o
astfel de însărcinare.
Dintr-odată am auzit pe cineva urcând treptele
către mine. Am recunoscut bocănitul pantofilor
cu vârfuri ascuţite ai lui Alice şi m-am grăbit să
ascund scrisoarea în buzunarul pantalonilor.
După câteva clipe a apărut pe parapet, în spatele
meu.
— Te-ai întâlnit cu mama ta? Mă întrebă
aşezându-şi o mână pe umărul meu. Cum a
mers? Pari supărat. Te simt cum tremuri.
— Sunt supărat, am recunoscut eu. S-a
schimbat aşa de mult. Nu mai seamănă deloc cu
mama, aşa cum mi-o aminteam eu.
 — Of, Tom! Exclamă Alice. Toată lumea se
schimbă. Dacă ar fi să poţi pătrunde în mintea
ta, cea de peste câţiva ani, te-ai îngrozi să vezi cât
de diferit vei fi faţă de acum, cât de mult ţi se vor
fi schimbat gândurile şi simţămintele. Ne
schimbăm tot timpul, însă schimbările din noi
sunt treptate, aşa că nu ne dăm seama de acest
lucru. În schimb, lamiile se schimbă mult mai
rapid şi mai vizibil. Mama ta nu are ce face, Tom.
Toate aceste lucruri sunt în firea ei – dar de iubit,
te iubeşte şi acum.
— Oare? Am răspuns întorcându-mă cu faţa
spre ea.
Alice m-a cercetat cu atenţie.
— Ce se întâmplă, Tom? E de rău, nu-i aşa? Mai
e şi altceva la mijloc, de care încă nu mi-ai zis.
M-am uitat în ochii ei şi am luat o decizie.
Aveam să-i spun o parte din ceea ce aflasem – şi
anume că i se cerea să se întoarcă în Întuneric.
Cu niciun chip însă nu aveam să îi dezvălui că
trebuia să se sacrifice pentru ca Necuratul să fie
nimicit pentru totdeauna. Aşa ceva era de
neînchipuit pentru mine. Ritualul era înfiorător
şi ştiam că nu eram în stare să duc la îndeplinire
o asemenea faptă asupra celui mai rău dintre
vrăjmaşii mei, darămite asupra celei mai bune
prietene.
Astfel încât acolo, pe parapet, în lumina cenuşie
a zorilor, cu ţipetele răguşite ale ciorilor în
fundal, i-am oferit jumătate din poveste.
 — Am ceva să-ţi spun, Alice, am început eu. E
un lucru îngrozitor, dar pe care trebuie să-l afli.
Pentru a-l răpune pe Necuratul pentru
totdeauna este nevoie de trei obiecte sacre. Pe
primele două le am deja – sabia şi un pumnal
numit Tăietorul de Oase. A treia dintre săbiile
eroice, tot un pumnal, este însă ascuns în
Întuneric, sub tronul Diavolului. Mi s-a spus că
tu va trebui să te întorci în Întuneric ca să îl
aduci – dar eu am răspuns că n-am să te las.
Alice a rămas tăcută câteva clipe,
nescăpându-mă din ochi.
— Dar despre ritualul în sine ce ai aflat, Tom?
Ce anume trebuie să faci?
— Deocamdată nu ştiu. Mi se va povesti totul
mai târziu, după ce vom avea şi al treilea obiect
sacru, am minţit eu.
Niciunul dintre noi nu a mai rostit după aceea
vreo vorbă multă vreme. M-am uitat în sus, spre
cer, urmărind goana către răsărit a micilor nori
cu marginile pătate în nuanţe de roşu şi roz, de
la soarele care se înălţa. După aceea, Alice s-a
repezit în braţele mele şi ne-am strâns unul pe
celălalt cu putere la piept. Şi stând aşa mi-am
dat seama că nu aveam niciodată să o sacrific,
pentru că nu puteam, pentru că trebuia să existe
şi o altă cale.
Când ne-am despărţit, în sfârşit, din
îmbrăţişare, Alice şi-a ridicat ochii spre mine.
— Dacă nu se poate altfel, atunci mă voi duce pe
tărâmul Întunericului pentru a aduce a treia
armă.
— Nu, Alice! Nici să nu te gândeşti. Trebuie să
găsim o altă cale.
— Şi dacă nu vom găsi, Tom? Grimalkin nu va
putea ține la nesfârşit capul Necuratului departe
de mâinile duşmanilor noştri. Ei nu vor renunţa
niciodată. Oriunde am merge vom da de pericole,
pentru că vor fi pretutindeni pe urmele noastre.
Ne-au aşteptat aici, nu-i aşa? Şi în cele din urmă
Diavolul se va întoarce cu toate puterile sale. Iar
noi vom fi azvârliţi în Întuneric şi supuşi
chinurilor pe vecie. Măcar aşa, numai unul
dintre noi va fi obligat să se avânte în Întuneric.
Şi o voi face cu orice preţ. După care mă voi
întoarce. Doar n-am să rămân acolo pentru
totdeauna, nu-i aşa?
— Nu, n-ai să te duci în Întuneric, am stăruit eu.
N-am să te las.
— Este alegerea mea, Tom, nu a ta. Mai sunt
peste cinci luni până la Halloween, însă cu cât
pun mâna pe pumnal mai repede, cu atât mai
bine.
— Nu se poate să te întorci în Întuneric, Alice!
Am exclamat eu. Aminteşte-ţi ce ai păţit acolo!
— Atunci a fost altceva, Tom. Necuratul m-a
răpit. Dar acum el nu se află aici, iar forţa
Întunericului a scăzut din pricina aceasta. În
plus, eu am puterile mele, care nu sunt deloc de
neglijat. Pot să-mi port singură de grijă, nu ai de
ce să te temi, Tom!
Nu am ripostat. Chiar dacă planul izbutea şi
Alice aducea pumnalul, asta nu ar fi făcut decât
să apropie şi mai mult deznodământul, adică
moartea ei. Aveam scrisoarea mamei în
buzunar… şi acolo voiam să rămână.
Am zăbovit în turn toată ziua, plănuind să
plecăm după lăsarea întunericului, când avea să
ne fie mai uşor să ne strecurăm nevăzuţi.
În timp ce Alice a coborât în tunel pentru a-i face
o nouă vizită lui Agnes, eu am avut o scurtă
conversaţie cu Slake. Am citit în prezenţa ei
restul scrisorii mamei şi i-am pus întrebări
despre lucrurile care nu îmi erau încă clare. Cu
cât aflam mai multe, cu atât era mai rău. Spre
finalul discuţiei am ajuns aproape la disperare.
Într-un final a sosit momentul plecării. Alice mă
aştepta. M-am întors către lamie.
— S-ar putea să nu mă mai întorc niciodată aici,
i-am spus. Eşti liberă să pleci şi tu.
— Nu tu eşti îndreptăţit să mă slobozi, a şuierat
Slake. Voi rămâne aici până după Halloween. Iar
după ce Necuratul va fi nimicit, voi arde cuferele
şi voi pleca în căutarea suratelor mele.
— Şi dacă nu vom reuşi să îl răpunem?
— Atunci vom avea cu toţii de suferit. Dacă vei
da greş, urmările vor fi de neînchipuit. Trebuie să
faci ce se cuvine.
— Nu tu hotărăşti ce trebuie să fac! Am izbucnit
eu. Eu sunt singurul care decid. Îţi rămân însă
îndatorat. Dacă vreodată vei avea nevoie de
ajutorul meu, cheamă-mă şi îţi voi fi alături.
După ce am lăsat lamia în urmă, Alice m-a
scrutat mirată. Am înţeles de ce: ultimele cuvinte
îmi ieşiseră din gură pe negândite, însă vorbisem
cât se poate de serios. În noaptea aceea, pe
Dealul Pendle, când Necuratul fusese invocat de
sabatul de vrăjitoare, Slake şi sora ei se
luptaseră din răsputeri pentru a ne salva. Dacă
ele nu ar fi intervenit, acum am fi fost cu toţii
morţi. Iar Wynde îşi pierduse viaţa apărând
turnul. Şi, deşi îmi era greu să recunosc, Wynde
îmi fusese rudă îndepărtată – pe linie maternă –
aşa că îi datoram tot ce i se promisese.
— Ştii ce cred eu, Tom? Îmi spune Alice în timp
ce coboram scările. Ziceai despre mama ta că s-a
schimbat, dar şi tu te-ai schimbat. I-ai făcut
promisiunea aceasta lui Slake fără să te gândeşti
nicio clipă la ce ar fi avut de zis Moş Gregory. Ai
devenit mai vraci decât este el.
Nu am răspuns. Gândul la magistrul meu slăbit
de bătrâneţe mă întrista, dar eram conştient că
Alice avea dreptate. El însuşi mă îndemnase să
mă port şi să gândesc ca un adevărat vraci.
Viitorul spre care ne îndreptam era incert, însă
deznodământul se apropia. Totul avea să se
sfârşească curând, bine sau rău.
Agnes ne aştepta spre ieşirea din tunel. Roiuri
de muşte bâzâiau pe deasupra capului ei şi avea
dâre uscate de sânge în jurul gurii. Mirosea a
ţărână şi a lucruri ce se târăsc pe sub pământ.
— Ne întoarcem la Chipenden, îi spuse Alice
vrăjitoarei moarte. Voi reveni să te văd când voi
putea.
Agnes a dat din cap în semn de încuviinţare şi
un vierme gri i-a căzut din păr, răsucindu-se la
picioarele ei.
— Vino să mă vizitezi în vâlcea oricând ai mare
nevoie. Şi tu la fel, Tom Ward. Şi tu ai un prieten
printre cei morţi.
Alice a bătut-o uşurel şi cu afecţiune pe umăr pe
vrăjitoare şi am început să ne târâm cu băgare de
seamă prin tunel, ieşind la suprafaţa cavoului,
printre tufişurile care acopereau cimitirul.
Alice a adulmecat de trei ori.
— O jumătate de duzină de vrăjitoare se află
prin preajmă. Sunt însă toate moarte. Agnes a
fost tare ocupată!
Ne-am îndreptat cu repeziciune spre
miazănoapte, ocolind Dealul Pendle pentru a
ajunge direct la Chipenden. Agnes ne era
prietenă şi aliată, însă am observat că Alice nu se
obosise să-i explice că avea să coboare pe
tărâmul Întunericului. Vrăjitoarele moarte se
schimbă în timp, îndepărtându-se tot mai mult
de preocupările oamenilor, iar Agnes nu mai era
demnă de încredere.
CAPITOLUL 07
TRAVERSAREA ESTE PERICULOASĂ
Am străbătut grădina Vraciului şi câinii s-au
repezit spre noi, lătrând bucuroşi, aşa încât am
fost nevoit să petrec câteva minute mângâindu-i
şi lăsându-mă lins. Mă aşteptam ca zgomotul
să-l scoată din casă pe magistru pentru a ne
întâmpina, dar nici urmă de el. Se întâmplase
cumva ceva rău? M-am întrebat. Sau poate că-şi
abandonase îndatoririle de vraci?
Dar, după aceea, am zărit fumul ieşind prin
coşul de la bucătărie şi m-am liniştit. Am luat-o
înainte şi am intrat în casă, unde am văzut un
străin stând lângă foc, de vorbă cu John Gregory.
Amândoi bărbaţii s-au ridicat în picioare şi s-au
întors spre noi.
— El este Tom Ward, ucenicul meu, spuse
Vraciul. Iar ea este Alice, fata despre care ţi-am
vorbit. Acesta, băiete, este Judd Brinscall, unul
dintre foştii mei ucenici. A venit tocmai de la
Todmorden ca să ne însoţească într-acolo.
— Coniţa Fresque îmi e prietenă, Tom, zise Judd
zâmbind. E româncă, dar acum locuieşte în
Todmorden şi m-a trimis aici ca să văd de ce
magistrul a întârziat atât de mult să-i vadă
biblioteca. Judd Brinscall era mai scund decât
Vraciul şi mai puţin la trup. Părea să aibă în jur
de patruzeci şi cinci de ani însă chipul îi era ridat
şi bătut de vreme, dovadă că-şi petrecuse o bună
parte din viaţă în aer liber. Părul său blond
începuse să se rărească, dar avea sprâncenele
negre, într-un contrast puternic şi ciudat. Purta
mantia cu glugă de vraci, care, spre deosebire de
a noastră, era verde cu dungi cafenii şi galbene.
Îi ştiam numele pentru că fusese scrijelit cu
litere dintre cele mai mari pe perete odăii mele de
acolo, din Chipenden, dormitorul folosit pe rând
de toţi băieţii pe care magistrul meu îi instruise
de-a lungul vremii.
— Văd că te uiţi cu mirare la mantia mea, spuse
el cu un mic zâmbet. Am purtat şi eu odinioară o
mantie ca a ta, Tom. Am schimbat-o, dar cu un
motiv anume. După ce mi-am terminat ucenicia
cu domnul Gregory, el mi-a propus să mai rămân
vreo doi ani, ca să-mi perfecţionez abilităţile de
vraci. Ştiu că aşa ar fi fost logic să procedez, dar
îndurasem cinci de ani lungi de învăţătură aici,
în Comitat, şi îmi era dor de casă. În plus, voiam
să vizitez şi locuri noi atât cât mai eram tânăr – şi
în special România, ţara natală a familiei mamei.
Am călătorit mult, am traversat marea şi,
într-un final, am ajuns acolo. Am petrecut doi
ani studiind cu unul dintre vracii locali din
provincia Transilvania şi acolo mi-am schimbat
mantia. Culoarea verde este tocmai bună ca să te
strecori camuflat prin păduri.
— Şi acum, flăcăule, îl întrerupse Vraciul
întorcându-se spre mine cu o expresie îngrijorată
întipărită pe faţă, cum au mers lucrurile la
Turnul Malkin? Ia loc şi povesteşte-mi tot.
Aşa că, în timp ce Alice a rămas în picioare, eu
m-am aşezat la masă şi am pornit să-mi spun
povestea. Am început şovăitor, nu foarte în largul
meu, să dezvălui asemenea lucruri unui străin.
Pesemne că magistrul mi-a observat neliniştea.
— Nu te mai frământa atât şi spune tot ce ai de
spus, băiete! Poţi să vorbeşti deschis faţă de
Judd. Ne cunoaştem de multă vreme.
Aşa că i-am povestit Vraciului o parte din ceea
ce aflasem – ţinând pentru mine povestea cu
ritualul, despre care ştiam cu siguranţă că nu
avea să o aprobe. I-am servit aceeaşi minciună
pe care i-o spusesem şi lui Alice – am pretins că
nu voi afla ce trebuie să fac decât după ce aveam
să intru în posesia tuturor celor trei săbii eroice.
Şi, fireşte, nu i-am dezvăluit cel mai rău lucru
dintre toate – că pentru a ne atinge scopurile
trebuia să o sacrific pe Alice.
M-a întristat să-l mint aşa, prin omisiune, deşi
poate că nu în asemenea măsură ca altă dată.
Mă înăsprisem între timp şi acum eram convins
că ceea ce făceam era cel mai bine. O povară grea
îmi fusese pusă pe umeri şi trebuia să mă
obişnuiesc să o port de unul singur.
După ce mi-am terminat povestirea, amândoi
vracii şi-au aţintit privirile atente asupra lui
Alice.
— Şi tu, fato, ce ai de zis? O întrebă magistrul
meu. Ştiu că ţi se cere mult, dar eşti pregătită să
faci ceea ce trebuie? Te vei întoarce pe tărâmul
Întunericului?
— Trebuie să existe o altă cale! Am exclamat eu
cu mânie. Nu se poate să-i cerem lui Alice aşa
ceva.
Niciunul dintre vraci nu a catadicist să îmi
răspundă; s-au uitat amândoi în jos, spre masă.
Tăcerea lor spunea însă totul. M-a năpădit
amărăciunea. Alice nu însemna nimic pentru ei.
Judd Brinscall abia o cunoscuse, iar magistrul
meu nu avusese niciodată încredere în ea, în
pofida a tot ceea ce făcuse ea pentru noi, în
pofida atâtor dăţi când ne salvase viaţa.
— Voi face tot ce se cuvine, spuse Alice cu voce
joasă, dar mai întâi vreau să mă asigur că nu
există altă cale. Şi voi avea nevoie de timp ca să
mă gândesc. Şi să mă sfătuiesc cu Grimalkin. Nu
e foarte departe, aşa că o voi găsi cu uşurinţă. Nu
voi lipsi probabil mai mult de câteva zile.
A doua zi dimineaţă, Alice a pornit spre
miazănoapte, în căutarea vrăjitoarei asasine.
Înainte să iasă din gradină, am îmbrăţişat-o.
— Orice vei decide, Alice, nu te avânta în
Întuneric înainte de a discuta mai întâi cu mine.
Promiţi?
— Promit, Tom. Doar nu aş pleca nicăieri fără
să-mi iau rămas bun, nu?
Am urmărit-o îndepărtându-se şi mi s-a strâns
inima de emoţie.
O oră mai târziu, după ce am lăsat cei trei câini
în grija fierarului satului, magistrul meu, Judd
Brinscall şi cu mine am pornit, de asemenea, la
drum. Deşi se plânsese de oboseală după
călătoria la Pendle, Vraciul părea destul de
încântat să meargă la Todmorden. Genunchii îl
supărau mai puţin şi păşea cu aceeaşi vigoare ca
de obicei. Pe drum am discutat între noi.
— Ştii ce-mi lipseşte de la vechea casă? Întrebă
Judd.
— Mie îmi lipsesc acoperişul şi biblioteca, glumi
Vraciul, şi sufletul mi se înveseleşte când văd că
amândouă vor fi refăcute.
— Ei bine, mie duhul îmi lipseşte cel mai mult!
Exclamă Judd. E adevărat, mai încurca el
lucrurile din când în când, dar tot le dregea până
la urmă şi îi ţinea pe intruşi la distanţă, păzind
grădina. La început m-am temut de el, însă cu
timpul am ajuns să îl îndrăgesc.
— Şi pe mine m-a speriat, am intervenit eu. În
prima mea dimineaţă la Chipenden, când am
ajuns prea devreme la micul dejun, m-a pocnit
zdravăn după ceafă. Dar majoritatea amintirilor
despre el sunt plăcute.
— Aşa e, mă aprobă magistrul. Duhul ne-a
avertizat asupra pericolelor ce ne pândeau şi
ne-a salvat viaţa mai mult decât o dată. Îi vom
simţi cu toţii lipsa, negreşit.
Ne-am întrerupt călătoria în satul
Oswaldtwistle, unde Vraciul ne-a călăuzit direct
spre singurul han, La Bărbatul Cenuşiu.
— Chiar dacă suntem cam strâmtoraţi acum cu
banii, oasele mele bătrâne au nevoie de un pat
cald în noaptea asta, flăcăule, îmi explică el.
— Pot plăti eu cazarea, spuse Judd. Ştiu că ai
trecut prin momente grele.
— Nu, Judd, nici să n-aud.
Stăteam prost cu finanţele, deoarece magistrul
trebuia să cheltuiască majoritatea banilor
câştigaţi în ultima vreme pe reparaţiile casei.
Când îndeplinea o slujbă, trebuia de multe ori să
aştepte să fie plătit, uneori chiar şi până la
recolta următoare. Faptul că era dispus acum să
închirieze nişte camere dovedea cât de slăbit se
simţea în continuare. În ultimii ani de luptă
crâncenă cu Întunericul puterile începuseră să-i
secătuiască. Cum însă era un om mândru din
fire, nu voia să lase un fost ucenic să plătească
pentru el.
Câţiva săteni stăteau la taclale într-un colţ,
lângă focul uriaş care ardea în vatră, sorbind
bere din căni cu capac, dar de mâncat nu mânca
nimeni în afară de noi. Ne-am înfruptat din
farfuriile umplute până la refuz cu carne de vită
şi cartofi la cuptor ce erau acoperiţi cu un sos
delicios.
M-am uitat la Vraci.
— Mi-ai spus că treburile nu te-au purtat
niciodată până la Todmorden. Mă întreb aşadar
cum de a aflat coniţa Fresque de biblioteca ta şi
de ceea ce s-a întâmplat cu ea… I-ai povestit tu
cumva, Judd? Întrebai eu.
— Da, aşa e. Mă întorsesem de câteva
săptămâni în Comitat. Am vrut să revin acum
mai multe luni, numai că se afla încă sub
ocupaţia trupelor duşmane. De cum am sosit,
am căutat-o pe Cosmina Fresque, o veche
prietenă din România, care mi-a oferit cu drag
un acoperiş deasupra capului cât mi-am căutat
de lucru. Ea mi-a spus că are câteva cărţi de
vânzare – aşa că, fireşte, i-am povestit despre voi.
A venit în persoană la Chipenden şi pe drum a
aflat despre incendiu şi despre pierderea cărţilor.
— Ar fi trebuit să ne facă o vizită, nu să ne lase
un bilet, spuse Vraciul.
— Nu a vrut să te deranjeze, ocupat cum erai cu
reparaţiile casei, îi explică Judd.
— Ar fi fost bine-venită, obiectă magistrul. Şi tu
la fel, Judd. De ce nu ai adus-o la mine acasă?
— Oricâtă plăcere mi-ar fi făcut să te vizitez,
nu-mi pot îngădui să nesocotesc nicio ocazie de a
câştiga ceva bani. Un duh bântuia chiar la
marginea Comitatului, aşa că am răspuns
chemării datoriei!
— Todmorden e un nume ciudat, am comentat
eu. Mă întreb de unde vine. Are cumva vreun
înţeles?
— Toate numele au un înţeles, spuse Vraciul.
Numai că unele sunt atât de vechi încât originile
le-au fost demult uitate. Unii susţin că numele
Todmorden provine din două cuvinte din graiul
vechi: tod, care înseamnă moarte, şi mor – care
înseamnă tot moarte!
— Dar alţii nu sunt de aceeaşi părere, zise Judd.
Ei susţin că numele Todmorden înseamnă Valea
Mlaştinii Vulpii.
Vraciul a zâmbit.
— Memoria omenească poate da greş, iar uneori
adevărul e pierdut pe vecie, băiete.
— Tatăl tău e din Comitat, Judd? Am întrebat
eu.
— Da, Tom, dar a murit în primul meu an de
ucenicie, iar atunci mama s-a întors în România
ca să stea cu familia ei.
Am încuviinţat dând din cap. Şi tata murise în
primul meu an de ucenicie, iar mama se
întorsese în Grecia. Îndurasem experienţe
asemănătoare şi înţelegeam prin ce trecuse
Judd.
De-a lungul vremii, cunoscusem trei dintre foştii
ucenici ai Vraciului şi toţi trei erau morţi acum.
Primul fusese Morgan, care servise întunericul şi
fusese ucis de Golgoth, un Zeu Vechi. Al doilea
fusese Părintele Stocks, înjunghiat de vrăjitoarea
Wurmalde. Şi, în final, Bill Arkwright, care
murise în Grecia luptând eroic în timp ce noi
fugeam de duşmani.
Îl urâsem pe Morgan, care fusese un fanfaron,
dar ajunsesem să îl îndrăgesc pe Părintele
Stocks – şi în cele din urmă chiar şi pe Bill, cu
toate că la început îmi făcuse viaţa un calvar. Iar
acum începeam să nutresc aceleaşi simţăminte
şi faţă de Judd. Părea un bărbat cumsecade.
Viaţa unui vraci poate fi foarte singuratică.
Speram să-mi pot face un nou prieten.
 A doua zi am pornit către răsărit, traversând
mlaştinile până spre sfârşitul amiezii. După ce
am trecut printr-un alt sătuc, în faţa noastră
s-au ivit trei văi cu maluri adânci. În mijlocul lor
se întindea oraşul Todmorden. Era împrejmuit
de păduri dese, care se prelungeau până pe
pantele dealurilor. Vraciul îmi spusese că pe aici
curgea un râu; malul mai îndepărtat se găsea
dincolo de hotarul Comitatului. Oraşul avea însă
ceva ciudat în felul în care erau dispuse casele.
Nu numai că era tăiat în două de râu, dar pe
fiecare mal se afla un pâlc de copaci, ca şi cum
nimeni nu dorise să îşi înalţe casa prea aproape
de apă.
— Îmi pare rău, dar aici trebuie să ne despărţim,
zise Judd.
— După ce ne-ai însoţit atâta drum, am crezut
că vei veni cu noi la coniţa Fresque, ca să ne
prezinţi, spuse Vraciul, vădit surprins.
— Din păcate trebuie să vă refuz. Am nişte
treburi neterminate dincolo de mlaştini, spre
miazăzi. E vorba de duhul acela despre care v-am
vorbit. L-am alungat de la una dintre ferme şi
şi-a făcut imediat sălaş într-o alta. Dar nu veţi
avea nicio problemă să găsiţi casa lui Fresque.
Întrebaţi pe oricine vă va ieşi în cale de
Drumeagul Cotit. Stăpâna casei vă aşteaptă.
— Ce fel de femeie e coniţa Fresque? Întrebă
Vraciul. Şi cum ai ajuns să o cunoşti?
— E o femeie de treabă, dar cu capul pe umeri în
materie de afaceri şi alte chestiuni practice, îi
explică Judd. Sunt încredinţat că vă veţi înţelege
de minune. Am întâlnit-o în peregrinările mele. A
fost prima care mi-a făcut cunoscută
ospitalitatea românească.
— Ei bine, îndatoririle de vraci au întotdeauna
întâietate, spuse magistrul meu. Sper doar să ne
revedem înainte de a ne întoarce acasă.
Presupun că vom rămâne aici cel puţin o noapte.
— Ne vedem mâine, fără doar şi poate. Şi
transmite-i, te rog, salutările mele coniţei
Fresque!
Judd s-a înclinat scurt, după care a pornit spre
miazăzi şi, fără a mai pierde vremea, Vraciul a
luat-o înainte pe drumul abrupt care ducea către
oraş.
Străzile pietruite şi înguste gemeau de mulţimea
de oameni, fiecare mânaţi din case de treburile
lor. Peste tot erau tarabe cu mărfuri şi vânzători
ambulanţi de mâncare şi mărunţişuri.
Todmorden părea aidoma oricărui alt orăşel din
Comitat, dar cu o excepţie: locuitorii săi aveau cu
toţii chipuri mohorâte şi neprietenoase.
Primul bărbat pe care magistrul l-a întrebat
cum se ajungea la Drumeagul Cotit s-a făcut că
nu ne aude şi a trecut pe lângă noi, cu gulerul
hainei ridicat ca să îl apere de vânt. La a doua
încercare am avut ceva mai mult noroc. Vraciul
s-a apropiat de un gentleman mai vârstnic, cu
faţa roşcovană, care mergea sprijinindu-se în
baston. Arăta a fermier, cu cingătoarea lui lată
de piele şi cizmele mari şi grele.
— Puteţi să ne spuneţi, rogu-vă, pe unde să o
luăm ca să ajungem la Drumeagul Cotit? Îl
întrebă magistrul meu.
— De putut, aş putea – dar nu sunt sigur că ar
trebui, răspunse omul. Vedeţi voi, e peste pod, de
partea cealaltă a râului. Oamenii de acolo sunt
străini şi bine ar fi să vă feriţi de ei!
Acestea fiind zise, ne-a salutat înclinându-se
scurt şi şi-a continuat drumul.
Vraciul a clătinat din cap nedumerit.
— Nu-mi vine să cred, flăcăule! Oamenii aceia,
care locuiesc la câţiva paşi de aici, peste râu,
sunt socotiţi „străini”! Cu toate că, întâmplător,
sunt dintr-un alt comitat, atâta tot!
Am ajuns la podul îngust din lemn, singurul loc,
din câte ne dădeam noi seama, pe unde râul
putea fi traversat. Podul părea lăsat în paragină –
câteva scânduri lipseau, iar altele erau pe
jumătate stricate; era lat cât să încapă o căruţă
trasă de un cal, dar numai un neghiob ar fi riscat
să-l traverseze într-un atelaj. Ciudat, dar nimeni
nu părea să se fi gândit să îl repare.
Văzută de aici, partea de oraş aflată pe malul
celălalt al râului nu arăta cu nimic diferită de cea
aparţinând Comitatului. Dincolo de copaci am
zărit aceleaşi case mici, din piatră, şi străzi
pavate, care păreau însă pustii. Mi-am închipuit
că aveam să trecem imediat podul, însă Vraciul
m-a oprit, arătând cu mâna spre o tavernă de pe
partea Comitatului.
— Să ne scutim de o oboseală, băiete, şi să
cerem acolo îndrumări mai limpezi. Iar dacă
găsim şi loc de înnoptat, se cheamă că vom
împuşca doi iepuri dintr-un foc.
Am intrat în mica tavernă pe a cărei firmă trona
numele: VULPEA ROŞIE. Încăperea era goală,
însă în vatră mocnea focul, iar un bărbat cu
început de chelie, o expresie acră pe chip şi un
şorţ de piele legat peste mijloc spăla nişte căni de
tablă în spatele tejghelei.
— Căutăm casa coniţei Fresque, zise Vraciul.
Am înţeles că locuieşte în vârful Drumeagului
Cotit, undeva peste râu. Eşti aşa de amabil să ne
explici pe unde să o luăm?
— Aşa e, casa se află de cealaltă parte a râului,
catadicsi să rostească bărbatul fără a răspunde
în fapt întrebării. Dar traversarea râului poate fi
periculoasă. Puţini se încumetă să o facă
pornind de pe malul acesta. Aţi fi primii care aţi
încerca anul acesta.
— Ce-i drept, podul ar avea nevoie de reparaţii
urgente, spuse Vraciul. Dar nu-mi închipui că se
va prăbuşi prea curând. Tu eşti hangiul?
Bărbatul puse pe tejghea cana pe care o ştergea
în clipa aceea şi se uită scrutător la magistru
preţ de câteva clipe, iar acesta îi întoarse calm
privirea.
— Da, eu sunt hangiul. Vă trebuie mâncare şi
băutură sau poate şi un pat pentru la noapte?
— Toate trei, probabil, răspunse Vraciul.
Depinde cum ne vom rezolva treburile.
— Treceţi podul, spuse hangiul într-un final,
apoi cotiţi pe a treia stradă la stânga. Duce la
Drumeagul Cotit. Casa coniţei Fresque este cea
mare, chiar din capătul cărării, înainte de
intrarea în pădure. Este ascunsă de nişte copaci,
aşa că n-o veţi zări până nu veţi ajunge foarte
aproape. Nu vă abateţi de la potecă. Pe acolo
mişună urşii.
— Mulţumim, zise Vraciul întorcându-se să
plece. Foarte probabil ne vom vedea mai târziu.
— Ei bine, dacă vreţi să înnoptaţi aici, aţi face
bine să veniţi înainte de lăsarea întunericului,
strigă hangiul după noi. După aceea uşile vor fi
închise şi ferecate, iar eu mă voi afla în pat. Dacă
aveţi niţică minte în cap, îmi veţi urma exemplul.
CAPITOLUL 08
MOROII: UN STUDIU
— Ce fel de han este ăla care se închide aşa
devreme? Îl întrebai eu pe magistru în timp ce ne
îndreptam spre pod.
— Unul în care străinii nu sunt bineveniţi,
flăcăule! Asta e clar ca bună ziua.
— Nu credeam că în Comitat mai trăiesc urşi.
— Sunt foarte rari. Ultima dată am zărit unul în
urmă cu douăzeci şi mai bine de ani. Se pare că
cei mai mulţi dintre ei au traversat hotarul ca să
se aciueze dincolo de Comitat! Spuse Vraciul cu
un zâmbet.
— Atunci de ce îi este frică hangiului? De ce
trebuie să se bage în pat înainte de lăsarea
întunericului şi de ce face atâta tămbălău cu
ferecatul uşilor?
— Ştii tot atâtea ca şi mine. Oraşul nu pare însă
un loc prietenos. Poate că noaptea bântuie pe
aici hoţii. Sau poate că localnicii nu se înţeleg
bine cu cei de peste râu. Uneori între familii se
iscă ranchiună şi certuri. Şi oamenilor nu le
trebuie mult ca să brodeze tot felul de poveşti
înspăimântătoare despre cei din alte comitate.
Am ajuns la Drumeagul Cotit, care curând avea
să devină abrupt. Cele câteva case erau, fără
excepţie, părăsite şi cu scânduri bătute în
ferestre, ca să le apere de vitregiile naturii. După
câţiva paşi, copacii începuseră să pună stăpânire
pe zonă şi, pe măsură ce înaintam, s-au îndesit
tot mai tare, până ce coroanele lor au format pe
deasupra capetelor noastre o arcadă înfrunzită
apăsătoare, care nu lăsa să pătrundă nicio rază
de soare, făcând ca totul în jur să pară foarte
întunecat.
— Mă întreb de ce i se zice Drumeagul Cotit, am
zis eu. Nu e deloc sinuos.
Vraciul a clătinat din cap.
— Bag de seamă că azi te preocupă tare mult
cuvintele şi înţelesul lor, băiete.
— Numele de locuri mi se par, într-adevăr,
interesante, am răspuns. Mai ales cele din
Comitat, unde unele dintre ele îşi schimbă cu
vremea înţelesul. De pildă, cândva, cuvântul
Pendle însemna „deal”. Dar acum nu îl mai
folosim cu acest sens, spunem „Dealul Pendle”.
Mai era un nume de loc care îmi stăruia în minte
de când citisem pentru prima oară instrucţiunile
lăsate de mama privind ritualul de distrugere a
Necuratului: Wardstone, un deal aflat la est de
Caster şi despre a cărui existenţă nu avusesem
până atunci cunoştinţă. De ce îmi purta numele?
Să nu fie decât pură coincidenţă faptul că
ritualul trebuia să se desfăşoare acolo? Gândul
mi-a fugit imediat la Alice şi la lucrurile
îngrozitoare prin care avea să treacă. M-am
înfiorat şi am alungat gândul într-un colţişor
îndepărtat al minţii, silindu-mă să mă
concentrez asupra spuselor Vraciului.
— Foarte adevărată observaţia. Ai dreptate –
unele locuri au nume tare ciudate, provenite
dintr-o epocă în care cuvintele acelea însemnau
cu totul altceva. Originile lor s-au pierdut în
negura vremii.
Dintr-odată mi-am dat seama că totul în jur era
foarte liniştit, nefiresc de nemişcat. Tocmai
voiam să îi atrag atenţia magistrului asupra
acestui lucru, dar nu am apucat să spun nimic,
căci s-a oprit şi a arătat în faţă, spre ceea ce era,
cu siguranţă, casa coniţei Fresque.
— Flăcăule, în viaţa mea nu am văzut aşa ceva.
Nu-s arhitect, dar ştiu să deosebesc ceea ce e
plăcut ochiului, şi casa asta este un amestec tare
ciudat de stiluri.
Casa era mare, cu partea centrală în forma
literei E, ca multe alte conace impunătoare din
Comitat. I se adăugaseră însă alte aripi, cam la
nimereală, ca şi cum fiecare proprietar se simţise
dator să continue construcţia, fără să se
gândească la ceea ce exista deja; se folosiseră
multe tipuri de piatră şi cărămidă, iar simetria
nu se regăsea în turnuri şi foişoare – echilibrul şi
armonia lipseau cu desăvârşire. Mai era însă şi
altceva care mi-a sporit sentimentul de nelinişte.
Şi anume copacii, care se înghesuiseră în jurul
casei ca şi cum cereau imperios să între.
Majoritatea oamenilor ar fi îndepărtat lăstarii de
cum ar fi răsărit, sau măcar i-ar fi retezat. Nu şi
aici. Copacii îşi întinseseră crengile peste
acoperiş sau îşi aplecaseră trunchiul,
sprijinindu-l de ziduri, de parcă ar fi încercat să
le împingă înăuntru. Un pom crescuse pe cărare,
chiar în faţa uşii. Ca să intri sau ca să ieşi din
casă, trebuia să îl ocoleşti. În plus, totul era
întunecat, căci soarele nu avea cum să pătrundă
prin bolta de frunze.
— Locul acesta a fost lăsat în paragină, spuse
Vraciul. Nu pot decât să sper că biblioteca se află
în stare mai bună. Dar vom vedea asta curând.
Am fost mirat să găsesc casa într-o asemenea
stare. Judd ne spusese ce femeie practică era
coniţa Fresque. Atunci cum de lăsase copacii să
crească în halul acela? Nu avea nicio noimă.
Casa nu era împrejmuită de gard şi nu avea
poartă; cărarea pe care merseserăm continua
până la uşa din faţă. Vraciul a ocolit copacul care
bloca drumul, a ajuns la uşă şi a ciocănit de
două ori.
Niciun răspuns, aşa că a bătut din nou. Am
remarcat iarăşi liniştea care domnea. Totul
diferea dramatic de casa magistrului meu din
Chipenden, care, în acea perioadă a anului,
răsuna de ciripitul păsărilor. Era ca şi cum ceva
uriaş şi ameninţător pândea în apropiere,
îndepărtând toate creaturile pădurii.
Tocmai voiam să dau glas acestui gând, când
am auzit paşi care se apropiau de uşă. O cheie
s-a răsucit în încuietoare şi uşa s-a deschis încet
spre interior. O fată s-a ivit în prag, ţinând o
lumânare într-o mână şi o legătură mare de chei
în cealaltă. Era subţirică şi drăguţă şi nu părea
să aibă mai mult de optsprezece, poate
nouăsprezece ani. Era îmbrăcată simplu, cu o
rochie neagră care îi ajungea până la glezne, ce
contrasta cu părul lung, roşcat, pieptănat peste
cap, dezgolindu-i fruntea, şi prins cu o diademă,
aşa cum era la modă printre femeile înstărite din
Comitat. Avea chipul foarte palid, dar buzele
erau vopsite în roşu şi, la vederea noastră, s-au
deschis într-un zâmbet larg, care mi-au alungat
pe loc orice urmă de nelinişte.
— Bună ziua! Ne salută ea. Presupun că sunteţi
vraciul John Gregory şi ucenicul său Thomas
Ward. Am auzit multe despre voi. Eu sunt coniţa
Fresque, dar, rogu-vă, tutuiţi-mă. Spuneţi-mi
Cosmina.
Accentul ei m-a frapat pe loc. Vorbea bine
englezeşte, dar se vedea că era din România, aşa
precum de altfel ne spusese Judd. Şi, în pofida
tinereţii, ochii ei păreau să trădeze experienţa de
viaţă şi siguranţa de sine ale unei femei cu mult
mai vârstnice.
— Ne bucurăm să ne aflăm aici, răspunse
Vraciul, şi suntem nerăbdători să cercetăm
cărţile. Judd Brinscall ne-a însoţit până în oraş,
însă a fost nevoit să plece cu treburi.
— Judd este oaspetele meu, aşa că-l vom vedea
mai târziu. Sunteţi bine-veniţi. Intraţi, vă rog…
Şi cu aceste vorbe s-a dat în lături, făcându-ne
loc să intrăm, iar Vraciul şi cu mine am trecut
pragul casei şi am pătruns în interiorul ei
întunecat.
— Veniţi cu mine, ne-a îndemnat ea. O să vă
arăt biblioteca.
S-a răsucit pe călcâie şi ne-a condus de-a lungul
unui culoar lambrisat cu lemn, lăcuit într-o
nuanţă de cafeniu închis. În capătul lui, drept în
faţa noastră, se deschidea o uşă ovală. A ales o
cheie din mănunchi, a descuiat uşa şi am
urmat-o înăuntru. Imediat l-am auzit pe Vraci
icnind de uimire.
Ne aflam într-un turn mare, rotund, cu pereţii
căptuşiţi cu rafturi din lemn, fiecare centimetru
fiind ocupat de cărţi. În mijlocul încăperii se
găseau o masă rotundă din lemn de stejar cu
suprafaţa bine lustruită şi trei scaune. Mai era o
uşă, exact în partea opusă celei pe care
intraserăm.
Încăperea aceea era un atrium, un spaţiu
circular care se întindea în sus până la
acoperişul conic. Am zărit alte etaje – erau cu
totul şase ori poate şapte – fiecare la fel de înţesat
cu rafturi de cărţi. Biblioteca părea să cuprindă
mii de volume şi era cu mult mai mare decât cea
de la Chipenden, a Vraciului.
— Eşti proprietara acestei biblioteci atât de
vaste? Întrebă magistrul meu uluit.
— Nimeni nu se poate socoti proprietarul unei
asemenea biblioteci, în adevăratul sens al
cuvântului, răspunse coniţa Fresque. Este o
moştenire a trecutului. Eu sunt doar
păstrătoarea şi îngrijitoarea ei.
Vraciul încuviinţă cu un semn din cap. Aceasta
era poziţia pe care o adoptase şi el faţă de propria
bibliotecă. Ideea de proprietate nu îl preocupa;
era vorba despre păstrarea cărţilor în siguranţă
spre folosul viitoarelor generaţii de vraci. Acum
biblioteca lui era distrusă şi pierderea ei îl
îndurerase profund. Mă bucuram pentru
magistrul meu: avea şansa să înceapă să o
refacă.
— Sunt, prin urmare, bibliotecara acestei
colecţii, însă am dreptul să împrumut sau să
înstrăinez cărţile pe care nu le socot necesare, a
continuat fata.
— Pot să te întreb cam cât din această colecţie
impresionantă se ocupă cu probleme legate de
Întuneric? Spuse Vraciul.
— Aproximativ o şeptime, răspunse coniţa
Fresque. Mai precis, tot acest etaj de jos în care
ne aflăm. Dar ce ar fi să cercetaţi în tihnă cărţile?
Mă duc să vă pregătesc nişte gustări.
S-a înclinat scurt şi a ieşit din încăpere prin cea
de-a doua uşă, pe care a închis-o în urma ei.
— Ei, băiete, zise Vraciul plin de entuziasm, hai
să ne apucăm de treabă.
Ne-am postat de o parte şi de alta a camerei
circulare şi am început să studiem titlurile de pe
cotoarele cărţilor. Multe dintre ele păreau
interesante: un tom voluminos, legat în piele,
mi-a atras atenţia: Speculaţii cu privire la
tărâmul Întunericului: ce călcâi al lui Ahile ar
putea avea el.
Ştiam că Ahile fusese un erou din istoria
Greciei. La naştere, mama sa îl cufundase într-o
căldare pentru a-i oferi darul invulnerabilităţii.
Din nefericire, l-a ţinut de călcâi, aşa că acea
parte a corpului nu a fost acoperită de lichid. Mai
târziu, un duşman l-a ucis cu o săgeată care l-a
nimerit drept acolo. Aşa am dedus că cititorul
afla din această carte cum să găsească
slăbiciunile ascunse ale creaturilor Întunericului
şi, astfel, să le nimicească. M-am gândit că
merita să cercetez mai cu atenţie tomul.
Tocmai voiam să-l scot de pe raft, când l-am
auzit pe Vraci cum mă strigă.
— Vino să vezi peste ce am dat, flăcăule!
Avea în mână o carte deschisă. Volumul era
destul de subţire, însă grosimea nu avea, în chip
vădit, nicio legătură cu importanţa sa. Magistrul
l-a închis pentru a-mi arăta titlul de pe copertă.
Gravat cu litere argintii în pielea maronie, în
partea de sus, era un singur cuvânt:
Doomdryte.
Sub el, tot gravată în argint, se afla o imagine pe
care am recunoscut-o pe loc. Reprezenta capul şi
membrele inferioare ale unui vârcolac.
— Este un grimoar, băiete, spuse magistrul! În
teorie, cel mai periculos dintre toate câte există.
Aceasta este, fără îndoială, doar o copie, nu
originalul, însă dacă textul este cel corect, el i-ar
oferi unui practicant al magiei negre puteri
incredibile. Se spune că Necuratul însuşi l-ar fi
dictat unui vrăjitor, care ar fi încercat apoi să-i
folosească magia, dar ar fi murit făcând asta.
Dacă un singur cuvânt din incantaţie este greşit
ori pronunţat altfel de cum trebuie, vorbitorul îşi
găseşte de îndată sfârşitul. Dacă, în schimb, un
vrăjitor izbuteşte să îl citească cu voce tare şi
corect în întregime – lucru care ia câteva ore
bune –, atunci va dobândi puteri ca de zeu. Va
deveni de neînfrânt şi va putea face lucruri
groaznice, fără teamă de urmări.
— Dar de ce apare imaginea unui vârcolac pe
copertă? Am întrebat eu.
Pe mânerul Sabiei Destinului, ca şi pe cel al
Tăietorului de Oase, pumnalul primit de la
Slake, se regăsea tot un cap de vârcolac.
Vederea, pe copertă, a unei asemenea imagini,
cu cel mai de temut dintre grimoare, m-a făcut să
nu mă simt în largul meu în privinţa sabiei pe
care o purtam. În unele momente, ea părea
aproape să prindă viaţă. Imediat înaintea unei
lupte, din ochii săi de rubin picura sânge. Se
presupune că era o „sabie eroică”, dar avea ceva
întunecat în ea, făurită astfel de mâna unuia
dintre Vechii Zei.
— După cum bine ştii, flăcăule, vârcolacii au
fost mai dintotdeauna asociaţi cu vrăjitoarele ce
folosesc magia sângelui – şi în special cu
vrăjitoarele de apă. Ele ţin câte un vârcolac
captiv în cuşcă şi îl slobozesc pentru a suge
sângele prizonierilor. De îndată ce creatura se
îndestulează cu sânge, vrăjitoarele îi sfâşie
corpul cu mâinile goale, după care îl devorează.
Asta le triplează puterea magiei sângelui.
Dintotdeauna am găsit acest ritual ca fiind
deosebit de scârbos – prin urmare, vârcolacul
este o creatură cum nu se poate mai nimerită ca
să fie aşezată pe coperta celui mai de temut
dintre grimoare, nu-i aşa?
— Şi totuşi o astfel de carte, aşa de
primejdioasă, ar trebui mai degrabă să stea
ascunsă – nu pusă la rând cu celelalte cărţi, pe
rafturi. Oare coniţa Fresque o fi cunoscând
semnificaţia ei?
— Nu-i neapărată nevoie ca un bibliotecar să fi
citit toate cărţile colecţiei pe care o îngrijeşte,
fiule.
— Şi vrei să spui că îţi doreşti această carte
pentru biblioteca dumitale? Am întrebat eu mai
tulburat ca oricând.
— Nu, băiete, nu mi-o doresc la mine în
bibliotecă. O vreau ca să o pot distruge şi a o
împiedica astfel să cadă în mâini nepotrivite.
În clipa aceea, uşa din capătul îndepărtat al
încăperii s-a deschis şi coniţa Fresque s-a întors
ţinând în mâini o tavă, pe care a aşezat-o pe
masă. Pe tavă se aflau un cuţit, trei căni cu apă
şi o farfurie mare cu felii groase de pâine, pui
rece şi două bucăţi de brânză; una dintre ele era
din Comitat, dar pe cealaltă nu am recunoscut-o.
I-am surprins privirea când s-a uitat la cartea
pe care Vraciul o avea în mână şi mi s-a părut că
întrezăresc o oarecare licărire de iritare care i-a
schimonosit pentru scurt timp trăsăturile
plăcute. Licărirea a dispărut atât de iute, încât
m-am întrebat dacă nu fusese doar o închipuire
de-a mea. Magistrul meu nu o observase; se
întorsese şi aşezase deja volumul ce purta titlul
Doomdryte înapoi pe raft.
— Cred că vă e foame după o călătorie aşa de
lungă. Vă rog, ospătaţi-vă, zise coniţa Fresque
gesticulând spre tavă.
M-am aşezat lângă Vraci; gazda noastră s-a
aşezat şi ea, la mică distanţă, de cealaltă parte a
mesei.
— Nu mănânci cu noi? O întrebă magistrul.
Ea scutură din cap zâmbind.
— Am mâncat deja. Mai târziu voi pregăti cina.
Şi sunteţi binevenit dacă veţi vrea să rămâneţi
peste noapte.
Vraciul nici nu a acceptat şi nici nu a refuzat
invitaţia. S-a mulţumit să zâmbească, a dat din
cap şi şi-a tăiat o felie de brânză din Comitat. Eu
am luat o bucată de pui. Mă săturasem de
brânză; era singurul lucru din care mi se
permitea să ciugulesc în timpul lecţiilor.
— Ce părere v-aţi făcut despre bibliotecă după
această primă examinare? Întrebă fata.
— E o colecţie uimitoare, răspunse magistrul
meu. Sunt atât de multe cărţi din care să alegi –
şi asta naşte două întrebări. Prima dintre ele este
următoarea: de câte cărţi eşti pregătită să te
desparţi? Iar a doua: ai îngădui plata în rate? Pe
moment sunt foarte prins cu o treabă tare
costisitoare, aceea de a-mi reface casa.
— Numărul de cărţi pe care le puteţi lua este,
fireşte, limitat. Dar mă gândesc că pot vinde în
jur de trei sute. Preţul variază de la carte la carte
– unele sunt cu adevărat foarte rare, în timp ce
altele pot fi înlocuite din alte surse. Mai există şi
câteva de care nu mă pot despărţi, dar voi
alegeţi-vă ce vă place şi vom vedea după aceea.
Poate că nu vor fi probleme. Cât priveşte preţul,
vom negocia, desigur, dar sunt încredinţată că
vom ajunge la o înţelegere, spre satisfacţia
ambelor părţi. Nu vă faceţi griji cum că ar trebui
să le plătiţi pe loc. Dacă doriţi, le veţi putea
achita pe parcursul următorilor doi ani.
O întrebare mă frământa şi pe mine. Biblioteca
era impresionantă, aşa că de ce coniţa Fresque
era dispusă să reducă stocul?
— Te superi dacă te întreb de ce doreşti să
înstrăinezi unele cărţi? Doar pentru a-l ajuta pe
domnul Gregory?
Coniţa Fresque zâmbi dând din cap.
— În parte pentru a-l ajuta pe magistrul tău
să-şi refacă biblioteca. De-a lungul vremii, el a
făcut mult bine şi merită să fie ajutat să refacă
moştenirea pe care o va lăsa generaţiilor viitoare
de vraci. Dar trebuie să recunosc că mai sunt
mânată şi de altceva, de nevoia de a aduce
reparaţii acestei case. Am moştenit-o abia în
urmă cu cinci ani, la moartea unchiului meu.
Era un bătrân care avea ciudăţeniile lui – iubea
foarte mult copacii. Nu suporta să frângă nici
măcar o crenguţă, darămite să taie vreun copac
crescut în jurul casei. Fundaţia a suferit nişte
stricăciuni şi trebuie să angajez un pădurar care
să se ocupe de rădăcini. Şi îmi trebuie şi un
zidar, care să facă reparaţii la clădire.
 — Mulţumesc, coniţă Fresque. Oferta dumitale
de eşalonare a plăţilor este foarte generoasă şi
din necesitate o voi accepta, spuse Vraciul, dar
sunt în măsură să achit un avans – unul care
să-ţi permită să te ocupi de propriile probleme.
Am observat că magistrul meu nu i se adresase
fetei pe numele mic, Cosmina, cu toate că ea aşa
ne poftise. Felul ei de a se purta cu superioritate
şi aerul de siguranţă de sine pe care îl emana
făcea cumva nepotrivită tutuirea.
După ce ne-am terminat masa, coniţa Fresque a
luat tava şi s-a pregătit să iasă din încăpere, spre
a ne lăsa să ne vedem de treburile noastre. Când
a ajuns la uşă, a arătat spre un şnur care atârna
lângă unul dintre rafturile cu cărţi.
— Trageţi de el şi un clopoţel va suna la mine în
odaie. Nu şovăiţi, chemaţi-mă dacă aveţi nevoie
de ceva, spuse ea ieşind cu un zâmbet.
— Ei bine, flăcăule, uite ce îţi propun eu: să
aşezăm cărţile care ni se par folositoare pe masă.
Nu contează dacă vor fi prea multe iniţial. Mai
încolo vom face selecţia finală şi le vom pune
înapoi pe celelalte, a adăugat Vraciul scoţând un
oftat şi clătinând din cap.
— Ce este? L-am întrebat eu. Nu eşti mulţumit
că poţi alege dintre atâtea cărţi?
— Ba da, băiete, asta e foarte bine – numai că
ştiu că unele lucruri nu pot fi niciodată înlocuite.
Aminteşte-ţi, bunăoară, de caietele acelea scrise
de foştii mei ucenici, pe care le aveam la
Chipenden: povesteau străduinţele lor, descriau
chipul în care rezolvaseră problemele şi făcuseră
noi descoperiri cu privire la Întuneric… Toate
acestea sunt pierdute pe vecie. Astfel de
materiale n-avem cum să găsim aici.
Dovada că magistrul meu se înşela a venit
repede, căci peste puţină vreme am dat peste o
carte a unuia dintre foştii săi ucenici – nimeni
altul decât Judd Brinscall!
— Uită-te aici! Am exclamat înmânându-i
volumul.
Era subţire şi purta titlul Moroii: un studiu.
Magistrul meu a încuviinţat dând din cap, în
semn de apreciere.
— Judd a fost un ucenic bun, unul dintre
puţinii care şi-au terminat stagiul la mine, spre
marea mea satisfacţie. Iar în cursul călătoriilor
sale în străinătate a adus adăugiri izvorului
nostru de cunoştinţe. Moroii sunt sunt spirite
fundamentale, originare din România. Şi ştiu că
Judd le-a studiat aşa cum se cuvine: iată, a scris
moroii cu doi de „i”, adică forma corectă de plural
articulat. Pesemne că el i-a dăruit cartea coniţei
Fresque. Mi-ar plăcea cu siguranţă să o am în
noua bibliotecă de la Chipenden.
După mai bine de trei ore de discuţii şi alegeri,
am adunat pe masă circa trei sute cincizeci de
cărţi.
— Se face târziu, băiete. E vremea să plecăm de
aici. Vom reveni mâine dimineaţă, zise Vraciul
punându-şi o mână pe umărul meu.
— Nu vom da curs invitaţiei coniţei Fresque de a
rămâne aici peste noapte?
— Socot că e mai bine să ne întoarcem la han.
Sunt câteva lucruri asupra cărora doresc să
chibzuiesc în linişte, răspunse Vraciul trăgând
de două ori de şnur. Nu s-a auzit nimic, dar
ştiam că un clopoţel sunase undeva în casă.
Într-un minut coniţa Fresque ni s-a alăturat; a
zâmbit când a dat cu ochii de teancul de cărţi de
pe masă.
— Văd că aţi lucrat cu spor.
— Aşa e, răspunse Vraciul, numai că am cam
obosit. Aşa că, dacă nu-ţi este cu supărare, ne
vom întoarce mâine dimineaţă.
— Nu rămâneţi aici peste noapte? Spuse ea
părând tare dezamăgită. Sunteţi bineveniţi. Atât
de rar am parte de oaspeţi şi mi-ar face mare
plăcere să vă găzduiesc.
— Eşti mult prea amabilă, dar nu vrem să te
deranjăm mai mult decât e cazul. Dar înainte de
a pleca aş vrea să te întreb ceva…
Vraciul se duse spre masă şi luă de pe ea cartea
lui Judd Brinscall.
— Cartea aceasta a lui Judd – ce-ai zice dacă aş
cumpăra-o?
— Judd mi-a dăruit-o ştiind că aici va fi în
siguranţă. Dar poate că ar fi mai nimerită pentru
noua ta colecţie, răspunse fata. Am răsfoit-o –
este un studiu excelent despre spiritele din ţara
mea natală.
— Ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii în
România? Întrebă magistrul.
— Da, acolo am crescut. Unchiul meu a plecat
însă din România când era copil şi a trăit aici cei
mai mulţi ani din viaţă. La moartea lui am venit
la Todmorden pentru a revendica ceea ce-mi
lăsase moştenire – casa şi biblioteca, precum şi
un venit foarte mic, provenit din investiţii. Nu mă
pot atinge deocamdată de el – şi de aici nevoia de
a vinde din cărţi.
***
După ce ne-am luat rămas-bun, am pornit să
străbatem pădurea, întorcându-ne la râu.
Magistrul meu părea pierdut în gânduri.
— E ceva în neregulă? L-am întrebat.
Vraciul a dat din cap.
— Instinctul îmi spune să fiu cu ochii în patru.
Ia zi, flăcăule, când am vorbit cu coniţa Fresque
ai simţit vreo răceală? Sau orice alt semnal de
alarmă?
Magistrul meu se referea la acea senzaţie de
răceală care mă prevenea că ceva rău se afla prin
preajmă. Fiind al şaptelea fiu al unui al şaptelea
fiu, aveam abilitatea de a simţi de la distanţă
vrăjitoarele, duhurile şi alte creaturi ale
Întunericului.
Am clătinat din cap.
— Nu, nu am simţit nimic.
— Nici eu, băiete. Sunt însă unele vrăjitoare
capabile să ne blocheze simţurile.
— Totuşi ceva mai devreme, înainte de a intra în
casă, am avut impresia că ceva nu era în regulă.
Mi s-a părut că suntem urmăriţi, că ceva
periculos pândeşte în apropiere, i-am spus eu
magistrului.
— Ei bine, cu atât mai mult trebuie să fim în
gardă, pregătiţi pentru orice.
— Chiar crezi că ar putea fi vrăjitoare coniţa
Fresque? Am întrebat eu.
— Nu vreau să trag concluzii pripite, băiete, dar
sunt câteva lucruri care nu-mi dau pace. De ce
erau atât de multe volume despre Întuneric în
bibliotecă? Din ce motiv ar fi putut fi cumpărate?
Unchiul coniţei Fresque avea un interes aparte
pentru acest subiect? Dacă Judd nu i-ar fi
prieten, aş fi mai mult decât suspicios.
— Ai încredere în Judd?
Vraciul a încuviinţat cu un semn din cap.
— A fost un ucenic vrednic şi o dată am fost
nevoit să îmi încredinţez viaţa în mâinile lui.
Numai că oamenii se mai schimbă…
— Mai e ceva, am spus eu. Fata te-a văzut cum
ţineai Doomdryte în mână şi jur că, pentru o
clipă, a părut de-a dreptul furioasă.
— Atunci hai să vedem cum va reacţiona mâine,
când îi vom spune că este una dintre cărţile
alese.
CAPITOLUL 09
AL ȘAPTELEA FIU
 Am părăsit Drumeagul Cotit, am coborât până
la râu, am traversat podul şi am continuat să
mergem până ce am ajuns la han. Soarele era ca
un glob portocaliu la orizont, însă hanul era deja
închis şi zăvorât. Vraciul a bătut de mai multe ori
în uşă cu toiagul. Hangiului i-a luat ceva vreme
ca să vină să ne deschidă. A aruncat o privire
spre soarele ce dădea să apună.
— Încă cinci minute şi aţi fi ajuns prea târziu,
comentă el. Cât despre cină, chiar că e prea
târziu.
— Am luat deja masa, zise magistrul meu. Nu
avem nevoie decât de două odăi. Şi de micul
dejun mâine, când se crapă de ziuă.
Mormăind în barbă, proprietarul a încuiat şi a
zăvorât uşa în urma noastră şi ne-a condus în
camere. Când se pregătea să plece, Vraciul l-a
oprit şi l-a întrebat:
— Mâine sperăm să rezolvăm afacerea cu coniţa
Fresque şi vom avea nevoie să transportăm o
cantitate destul de mare de cărţi. Cunoşti pe
cineva dispus să ne închirieze o căruţă cu cal?
Bărbatul s-a încruntat şi a scuturat din cap.
— Nimeni de pe partea asta a râului nu va dori
să treacă podul. Noi nu ne amestecăm cu ceilalţi.
Înainte să apucăm să îl mai tragem de limbă a
ieşit din odaie, bombănind în continuare ca
pentru sine.
— Ei bine, băiete, de asta va trebui să te ocupi
tu singur mâine. Dar mai întâi socot că vei vrea
să vii cu mine la conac ca să mă ajuţi cu alegerea
finală a cărţilor.
Ne-am retras fiecare în camera lui şi curând am
alunecat într-un somn fără vise. Totuşi, fără
vreun motiv anume, m-am tot perpelit în pat şi
m-am trezit de multe ori. Şi noaptea mi s-a părut
tare lungă.

Am fost siliţi să aşteptăm mai bine de o oră

micul dejun, pentru că hangiul nu s-a sculat
decât când soarele se înălţase destul de sus pe
cer.
Vraciul era nemulţumit, dar s-a ferit să se
plângă. Ne-am lăsat lucrurile în camere, ne-am
luat toiegele și peste puţină vreme ne aflam din
nou pe Drumeagul Cotit.
— Serviciile nu sunt prea grozave la han, am
remarcat eu.
— Foarte adevărat, băiete, zise magistrul.
Trebuie totuşi să fim îngăduitori. Hangiul e
speriat. Am început să mă întreb dacă nu cumva
pe partea asta a râului bântuie o ameninţare
venită din partea Întunericului. Sau poate că a
existat aşa ceva în trecut. Aş vrea să ne
întoarcem la Chipenden cât mai degrabă cu
putinţă, dar mă gândesc că în viitorul apropiat
nu ar strica să revenim aici, la Todmorden.
Când coniţa Fresque ne-a condus în bibliotecă,
mi s-a părut că desluşesc la ea mai multă răceală
şi poate şi un dram de şovăială. M-am uitat în jur
şi preţ de o clipă am ameţit. Senzaţia mi-a trecut
de îndată, însă pentru câteva momente
avusesem impresia că forma încăperii se
schimbase – la fel ca şi a atriumului. Ieri aş fi
putut să jur că era perfect circulară. Astăzi
semăna mai degrabă cu un oval. Aveam
închipuiri? Numai oboseala era de vină, mi-am
zis eu – în noaptea aceea nu dormisem bine.
Coniţa Fresque a gesticulat spre masă.
— Aveţi de gând să selectaţi din cărţile acestea?
Ne întrebă ea.
— În mare parte da, răspunse Vraciul, însă
dorim să mai examinăm o dată rafturile, ca nu
cumva să ne fi scăpat ceva.
— Îmi pare rău, dar una dintre aceste cărţi nu
pot să o înstrăinez, zise fata arătând spre
Doomdryte, pe care o aşezase deoparte.
— Şi mie îmi pare rău, replică Vraciul
înnegurându-se la faţă, dar trebuie să o am
neapărat. Este o carte extrem de primejdioasă,
care nu trebuie cu niciun chip să cadă în mâinile
unor persoane nepotrivite. Vreau să o cumpăr ca
să o distrug. Dacă te îngrijorează preţul, află că
sunt dispus să plătesc o sumă mare pentru a o
lua cu mine. Deşi, repet, plata va fi în rate.
Coniţa Fresque zâmbi.
— În privinţa acestei cărţi am mâinile legate.
Testamentul unchiului meu cuprinde un codicil
în care sunt înşirate cărţile care trebuie să
rămână în această colecţie. Cartea se află pe
listă. În fiecare an vine aici un avocat care
verifică prezenţa cărţilor din listă în bibliotecă.
Dacă lipseşte vreuna, pierd casa. Hotărârea care
se citea în glasul coniţei Fresque nu îi dădea cale
de întoarcere Vraciului.
— Judd e aici? Întrebă el. Aş vrea să schimb
câteva vorbe cu el.
— A plecat dimineaţă devreme cu treburi,
răspunse fata aranjând înapoi cartea pe raft,
înainte ca vreunul dintre noi doi să apuce să mai
zică vreo vorbă.
Ne-am continuat munca în tăcere. Ştiam că
magistrul meu chibzuia adânc la cele auzite, dar
în afară de a fura pur şi simplu cartea, altceva nu
vedeam ce am fi putut face. Numai că John
Gregory era un bărbat onorabil, nu un hoţ.
În cele din urmă, după încă o cercetare a
rafturilor, am restrâns numărul cărţilor alese la
trei sute cinci.
— Băiete, mai avem un pic şi terminăm, aşa că
treci râul şi vezi dacă găseşti pe careva care să ne
transporte cărţile cu căruţa până la Chipenden.
Am încuviinţat şi, cu toiagul în mână, am
purces la drum spre pod, prin pădure. Era
după-amiaza târziu, iar aerul se menţinuse cald
şi plin de zumzetul insectelor. M-am bucurat
când am ieşit de sub crengile înfrunzite în
spaţiul deschis. Cerul era complet senin şi
dinspre apus bătea o briză uşoară.
Am traversat podul, ajungând în partea cealaltă
a târgului, aparţinând de Comitat, unde am
constatat că, spre deosebire de ziua precedentă,
străzile nu mai erau aşa de înţesate de oameni,
părând aproape pustii. Dintr-odată mi-am dat
seama că hangiul nu se înşelase – găsirea unei
căruţe nu avea să fie o sarcină prea uşoară. S-a
dovedit chiar mai grea decât mă aşteptasem.
Primii doi bărbaţi pe care i-am oprit s-au grăbit
să treacă pe lângă mine fără un cuvânt şi cu o
privire dezaprobatoare în ochi. Era limpede,
străinii nu erau bineveniţi aici. Sau poate că
aleseseră această conduită pentru că purtam
mantia cu glugă şi toiagul de vraci? Cum vracii
aveau de-a face cu Întunericul, oamenii nu se
simţeau în largul lor prin preajma noastră şi
uneori chiar treceau pe partea cealaltă a
drumului ca să ne evite. Deşi eram obişnuit cu
astfel de reacţii, aceasta părea extremă. Eram
încredinţat că ceva în neregulă se petrecea în
Todmorden.
Am avut totuşi noroc în prăvălia unui tâmplar.
Omul şi-a lăsat deoparte ferăstrăul atât cât să
mă asculte. După care a dat din cap.
— Nu-i nimeni în oraş care să se ocupe cu aşa
ceva, însă bătrânul Billy Benson are o căruţă şi
un cal şi duce mereu lipsă de bani. S-ar putea să
vrea să te ajute, dacă preţul e bun.
— Mulţam. Unde îl găsesc? Am întrebat eu.
— La ferma Benson, fireşte, răspunse bărbatul
pe un ton care sugera că toată lumea ştia acest
lucru. Ieşi din târg pe la miazănoapte; ferma se
află dincolo de mlaştini. Vei da de o cărare.
Bătrânul Billy ţine câteva oi sfrijite.
— Cât de departe e?
— Eşti tânăr şi în putere. Dacă lungeşti pasul, ai
putea fi înapoi până la căderea nopţii.
Am murmurat alte mulţumiri şi după ce am
plecat din prăvălie am pornit în mare grabă. Ce
altceva aş fi putut face? Fără îndoială, Vraciului
nu avea să îi convină întârzierea mea, numai că
aveam neapărat nevoie de căruţă.
Curând am înţeles că nu aveam şanse prea mari
să mă întorc în oraş înainte de lăsarea nopţii.
Mi-a luat mai bine de două ore ca să ajung la
capătul cărării întortocheate ce străbătea
mlaştina. În timp ce mergeam, gândul mi-a
revenit la Alice şi la minciunile pe care fusesem
nevoit să i le îndrug. Îmi simţeam inima grea şi
priveam cu groază în viitor. Se părea că ne
îndepărtam unul de celălalt din ce în ce mai tare.
Magia neagră pe care ea o folosea acum tot mai
des ne făcuse să o luăm pe căi diferite.
Am ajuns în cele din urmă la fermă, care era o
clădire mică şi dărăpănată, cu ţigle lipsă în
acoperiş. Am bătut la uşă, dar nu mi-a răspuns
nimeni. Am văzut totuşi, cu plăcere, doi cai
priponiţi în spatele casei şi o căruţă care, deşi
apucase şi vremuri mai bune, avea totuşi patru
roţi. Domnul Benson era probabil ocupat cu oile.
Am aşteptat preţ de aproape o oră şi tocmai
când eram pe punctul de a renunţa şi a mă
întoarce în Todmorden, un fermier bătrân şi
slăbănog, însoţit de un collie, şi-a făcut apariţia.
— Pleacă de aici! A ţipat el la mine fluturându-şi
ameninţător băţul prin aer. Străinii nu au ce
căuta aici! Pleacă sau asmut câinele pe tine!
M-am încăpăţânat să nu dau înapoi şi l-am
lăsat să se apropie. Câinele nu părea cine ştie ce
fioros, dar mi-am ţinut toiagul la îndemână,
pentru orice eventualitate.
— Am venit să-ţi fac o ofertă de lucru, i-am zis
bătrânului. Vei fi bine plătit. Trebuie să
transportăm nişte cărţi până în Chipenden. Mi
s-a spus că ai o căruţă.
— Aşa e şi nu mi-ar strica nişte bănuţi. Cărţi?
Am auzit eu bine? Cărţi? La viaţa mea am
transportat tot felul de lucruri: cărbuni, gunoi de
grajd, oi, chiar şi oameni, dar cărţi niciodată.
Unde o să ajungă lumea asta! Unde-s cărţile?
Întrebă uitându-se în jur ca şi cum se aştepta să
le vadă acolo, aşezate frumos în teancuri.
— Sunt în casa aceea mare din capătul
Drumeagului Cotit, am răspuns eu.
— Drumeagul Cotit? Păi ăsta-i de partea
cealaltă a râului. Nu trec eu podul pentru tot
aurul din lume!
— Te temi din cauza podului? Dacă e cazul, vom
căra noi cărţile cu mâinile goale peste râu.
— Podul e mai trainic decât pare. De lucrurile de
dincolo de el îmi fac eu griji. Oricum, nu mi-aş
duce niciodată caii de partea cealaltă a râului.
Le-ar fi teamă să nu fie mâncaţi.
— De cine? De urşi? Am întrebat eu.
— Îhî, poate de urşi ori poate de alte fiinţe la
care e mai bine nici să nu gândeşti – de străini!
Ar fi fost o pierdere de vreme să mă contrazic cu
un bărbat care avea în cap asemenea idei
smintite, aşa că i-am propus pe loc un
compromis.
— Eşti dispus să faci treaba dacă aducem noi
cărţile peste râu?
— Ei, aşa da, da’ numai cât e soarele sus pe cer,
răspunse domnul Benson. Voi fi acolo la amiază.
Câţi bani o să primesc?
— Asta depinde de magistrul meu, domnul John
Gregory, dar el mi-a spus că va fi generos, aşa că
nu îţi face griji.
Am bătut palma şi am pornit înapoi spre
Todmorden. Aveam să fim nevoiţi să facem mai
multe drumuri pentru a căra cărţile dincolo de
pod, dar era oricum cel mai bun târg cu putinţă.
Apoi, dintr-odată, mi-am amintit de cuvântul
rostit de domnul Benson – străin – şi am simţit
un fior pe şira spinării.
În Comitat, oamenii foloseau uneori cuvântul
„străin” atunci când se refereau la cineva din
afara ţinutului lor – chiar şi la locuitorii
comitatelor vecine. Numai că gândul mi-a zburat
acum la coniţa Fresque. Ea era din România,
adică o străină în ţara noastră, la fel ca şi
unchiul ei înaintea sa. Oare instinctul să nu-l fi
înşelat pe Vraci? Să fie fata o ameninţare pentru
noi? De ea să se fi temut oamenii de pe partea
cealaltă a râului?
Brusc mi-am dat seama că soarele avea să
apună în mai puţin de jumătate de oră. Când
aveam să ajung, ar fi fost deja întuneric! Oare
magistrul meu era în pericol? M-am întrebat.
Am luat-o la goană. Nu se putea ca Vraciul să fi
rămas în casa coniţei Fresque. Nu, mai mult ca
sigur că se întorsese la han. Dar dacă ajungeam
acolo după căderea întunericului, urma să fiu
încuiat pe afară… asta dacă nu cumva magistrul
avea să-mi dea drumul înăuntru, în pofida
restricţiilor impuse de hangiu.
Soarele a apus cu mult înainte ca să cobor în
Todmorden. Când am ajuns la han, era întuneric
beznă. Am bătut cu putere în uşă. Zgomotul a
răsunat de-a lungul străzilor şi am avut din nou
acel sentiment ciudat pe care îl trăisem când ne
apropiasem de casa Cosminei: că ceva
primejdios se afla prin preajmă, pândind pe
nevăzute; că întreaga lume îşi ţinea răsuflarea.
De-acum eram cu adevărat înspăimântat şi am
bătut din nou în uşă, de data asta cu toiagul. Am
stăruit să ciocănesc până ce am căpătat un
răspuns. Dar nu era acela pe care îl speram. Nu
magistrul meu a coborât ca să-mi deschidă. Ci o
fereastră de deasupra uşii s-a deschis şi o voce a
strigat la mine:
 — Pleacă de aici! O să dăm cu toţii de necazuri
dacă faci atâta zgomot!
Era hangiul, însă nicio lumină nu se zărea din
odaia din care striga la mine, iar faţa lui era
cufundată în întuneric.
— Lasă-mă să intru! I-am cerut eu.
— Ţi-am mai spus: nimeni nu intră aici după
lăsarea întunericului! A şuierat el în jos spre
mine. Întoarce-te mâine dimineaţă – dacă vei mai
fi încă în viaţă.
— Atunci măcar spune-i magistrului că sunt
aici, l-am rugat eu fără să mă las descurajat.
Spune-i să coboare, că am ceva să-i spun.
— Îţi pierzi vremea. Stăpânul tău nu e aici. Nu
s-a întors la han. Dacă a rămas peste noapte la
coniţa Fresque, nu-l vei mai vedea viu niciodată.
Lucrul cel mai bun pe care poţi să îl faci, băiete,
este să stai pe partea asta a râului până la ivirea
zorilor.
Inima mi-a sărit din piept auzindu-i spusele: îmi
confirmau cele mai negre temeri. Vraciul se afla
în pericol.
Hangiul a trântit fereastra, lăsându-mă singur
în stradă. Am început să tremur şi dintr-odată
am simţit o pornire puternică de a-i urma sfatul
şi de a rămâne de partea aceea a podului. Dar
cum aş fi putut să-mi părăsesc magistrul la
ananghie? Poate că era deja prea târziu, dar
trebuia să încerc să-l salvez, indiferent cu ce
preţ. Ce fel de ameninţare reprezenta coniţa
Fresque? Fermierul Benson zisese ceva despre
„străinii” care i-ar fi mâncat caii. Atunci mi se
păruse o prostie, dar acum am chibzuit mai bine
la spusele lui. Oare mâncau şi oameni? Erau
cumva canibali?
Am traversat râul şi am purces de-a lungul
Drumeagul Cotit, unde m-am oprit ca să trag cu
urechea. Nu am auzit decât şuieratul vântului
printre copaci. După care, undeva, în depărtare,
o bufniţă a ţipat de două ori. Luna nouă atârna
imediat deasupra orizontului, însă lumina ei nu
pătrundea prin bolta de frunze ce învăluia
cărarea ca într-un giulgiu ce arăta ca un tunel
întunecat din care pândeau pericole neştiute.
Mi-am strâns mai abitir toiagul în mână şi am
pornit să urc panta spre casă.
Poate că Vraciul acceptase invitaţia de a rămâne
peste noapte la coniţa Fresque. Dar dacă aşa era,
putea fi el doar un oaspete ca oricare altul sau se
afla în primejdie? Oare îmi făceam griji de
pomană, lăsându-mi imaginaţia să o ia razna?
Judd stătea şi el tot în casa coniţei Fresque, aşa
că, la o adică, aveau să fie doi vraci care să
înfrunte împreună ameninţarea. Oricum, aveam
să aflu foarte curând care era situaţia, mi-am zis.
Străbătusem cam jumătate din cărare, când am
auzit o mişcare în dreapta mea. Ceva mare se
strecura printre copaci. M-am oprit, cu inima
bubuindu-mi în piept, pregătit de orice, cu
toiagul aşezat în diagonală în faţa mea.
 Zgomotul a încetat. Am pornit iarăşi la drum şi
l-am auzit din nou. Părea că un animal mare se
mişca odată cu mine, aproape escortându-mă.
Un urs? Atunci bine măcar că nu îndrăznea să se
apropie.
Deodată casa s-a ivit dintre copaci şi ceea ce mă
însoţise până atunci s-a făcut nevăzut, ca
pierdut în ceaţă.
Ferestrele erau întunecate, dar reuşeam să văd
conturul casei. Am ocolit copacul şi am înaintat
spre uşă. Spre surprinderea mea, era larg
deschisă, prinsă într-o balama. Dincolo de ea nu
se zărea însă nimic. Interiorul era cufundat în
beznă. Mi-am sprijinit toiagul de zid şi am băgat
mâna în buzunarul pantalonilor, de unde am sos
un muc de lumânare pe care l-am aprins cu
iasca din cutie. Am ţinut mucul în sus, în mâna
dreaptă, iar toiagul în stânga şi am pătruns în
hol.
Mi-am dat seama de îndată că ceva foarte rău se
petrecuse. O duhoare puternică de putregai şi
mizerie pusese stăpânire pe casă, iar pe
lambriuri am observat un strat gros de praf care
nu se aflase, cu siguranţă, acolo mai devreme.
Mai mult decât atât, vopseaua de pe tocul uşii se
cojise. Înainte, casa strălucise de curăţenie, totul
era lustruit şi bine întreţinut. Ceea ce vedeam nu
avea nicio noimă.
M-am îndreptat spre uşa ovală din capătul
culoarului. Am încercat să o deschid, dar era
încuiată. Asta nu era o problemă, căci aveam în
buzunar o cheie specială făcută de Andrew,
fratele fierar al Vraciului, care deschidea
majoritatea uşilor. Am introdus cheia şi în câteva
clipe încuietoarea a cedat. Am băgat cheia înapoi
în buzunar şi m-am strecurat uşurel înăuntru,
ţinând lumânarea sus, ca să ilumineze palierul
de jos al casei.
Ceea ce mi s-a înfăţişat ochilor era incredibil…
imposibil: rafturile cu cărţi erau goale şi multe
corpuri de bibliotecă fuseseră răsturnate şi
zăceau pe jos. Pânze de păianjen le acopereau pe
puţinele rămase în picioare. M-am uitat în jos şi
mi-am zărit urmele de paşi întipărite în stratul
gros de praf. Părea că nimeni nu mai intrase în
încăpere de mulţi, mulţi ani. Şi nici urmă de
masa pe care aşezaserăm cărţile alese.
Cum se putea aşa ceva, m-am întrebat, din
moment ce mă aflasem acolo, împreună cu
magistrul meu, chiar în acea dimineaţă?
Mi-am ridicat privirea spre celelalte etaje ale
bibliotecii. Lumina aruncată de lumânare nu
m-a lăsat să zăresc decât primul etaj de
deasupra, care părea să fie în aceeaşi stare de
degradare şi neglijenţă.
Dintr-odată am simţit un fior pe şira spinării –
presentimentul pe care un al şaptelea fiu al unui
al şaptelea fiu îl trăieşte adesea la apropierea a
ceva venit din Întuneric – şi, ca de nicăieri, un
vânt puternic a pornit să bată. Flacăra lumânării
a pâlpâit şi s-a stins, lăsându-mă în beznă.
CAPITOLUL 10
PANICĂ ȘI LAȘITATE
Pentru o clipă, întunericul a părut să pună
stăpânire pe odaie. Razele de lună nu puteau
pătrunde printre copacii care încercuiau casa şi
nicio lumină nu se întrezărea prin uşă sau prin
fereastră.
Inima îmi bătea cu putere şi ritmul ei s-a înteţit.
Am tras adânc aer în piept pentru a mă linişti şi
mi-am dat seama că mă înşelasem – în încăpere
exista totuşi o sursă slabă de lumină, care venea
dinspre unul dintre rafturile dărăpănate, de
lângă uşa ovală. Pe el, o carte licărea cu o
strălucire roşie nefirească.
Am făcut un pas în faţă. Cartea stătea sprijinită
de spatele raftului, cu titlul la vedere. Era
Doomdryte, grimoarul primejdios pe care
magistrul meu dorise să-l distrugă.
Am auzit un mârâit jos venit din dreapta mea şi
m-am răsucit pe călcâie. Ceea ce am văzut m-a
făcut, fără voie, să mă trag înapoi. Nişte ochi
înspăimântători, malefici, se holbau la mine de
pe un chip bestial. Capul creaturii era complet
chel, iar urechile lungi, ascuţite la vârfuri şi
acoperite de fire de păr lungi şi subţiri. Colţi
lungi şi curbaţi îi ieşeau peste buza de jos. O
lumină portocalie radia din tot corpul său, uman
ca formă şi cu puţin peste un metru optzeci
înălţime. Purta cizme grele şi haine jegoase şi
zdrenţuite, acoperite de noroi. Avea mâinile de
două ori mai late ca ale mele şi fiecare deget se
termina cu o gheară lungă şi ascuţită.
Creatura a mârâit din nou şi a făcut un pas spre
mine. M-am retras, ţinând toiagul în poziţie
defensivă, în diagonală, în faţă. Nu-mi aminteam
să fi văzut vreodată aşa ceva. Să-i fi zărit totuşi
imaginea în Bestiarul Vraciului? În vreo schiţă
făcută după descrierea altcuiva? Ceva vag a
început să prindă contur în mintea mea. Dar ce
era oare…?
Cu un clinchet am slobozit lama din toiag – era
făcută dintr-un aliaj de argint şi avea puteri
asupra majorităţii creaturilor Întunericului.
De-acum, eram pregătit să resping orice atac,
dar ce folos? Creatura s-a mişcat cu o
repeziciune incredibilă. O clipă s-a holbat la
mine cu ochii săi ameninţători; în secunda
următoare trecuse vâjâind pe lângă mine,
smulgându-mi toiagul din mână. Mi-am pierdut
echilibrul, am căzut în genunchi şi am văzut-o
stând în picioare în capătul celălalt al încăperii,
cercetându-mi cu atenţie toiagul. Dintr-odată l-a
frânt în două şi a azvârlit bucăţile deoparte.
— O armă prăpădită, cu care n-ai fi putut să-mi
faci niciun rău, a mârâit bestia. Văd că eşti
tânăr. Ceea ce înseamnă că vei avea un gust mai
bun decât stăpânul tău!
M-am cutremurat la auzul acestor vorbe. Gust?
Ce voia să spună? Îl omorâse şi îl devorase pe
Vraci? Să fi ajuns eu prea târziu? Groaza m-a
năpădit pentru o clipă, dar mi-am lăsat
sentimentele deoparte şi m-am silit să mă
concentrez, aşa precum mă învăţase magistrul
meu.
Brusc mi-a răsărit în minte coniţa Fresque.
Casa şi biblioteca arătau acum foarte diferit.
Oare creatura să fie de fapt fata, în forma ei
adevărată? Să fie Cosmina capabilă să-şi
schimbe înfăţişarea? Sau poate că aveam de-a
face cu altceva?
Creatura a făcut încet un pas spre mine; urma
să mă atace din clipă în clipă.
Aşa că am făcut eu prima mişcare, băgând
mâna stângă sub mantie.
Am scos Sabia Destinului.
O a treia sursă de lumină s-a ivit de îndată,
adăugându-se celor radiate de Doomdryte şi de
creatura cu colţi care mă ameninţa. Provenea de
la sabie.
M-am uitat în jos spre ea. Ochii de rubin ai
vârcolacului străluceau şi din ei picura sânge,
care cădea pe podea. Lama era hămesită.
Mi-am pregătit sabia în timp ce bestia se holba
la mine cu ochii ei scăpărători. Brusc, o fâşie de
lumină portocalie s-a repezit către mine. Am
despicat-o orizontal, lovind mai mult din instinct
decât cu pricepere. Poate că am avut şi ceva
noroc, căci nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am
simţit un impact şi sabia aproape că mi-a fost
smulsă din mâini. Am izbutit totuşi să n-o las
să-mi scape, strângând-o şi mai abitir. Sângele
continua să picure din ochii de rubin, dar acum
pe tăiş apăruse o pată proaspătă.
Creatura s-a ivit din nou în faţa mea, cu spatele
la rafturile rupte. Stătea ghemuită, cu capul
aplecat înainte, ţinându-se de umărul din care
sângele ţâşnea în valuri. O tăiasem, e adevărat,
dar oare o rănisem suficient de tare încât acum
să mă aflu în avantaj?
— Unde este magistrul meu? Am întrebat.
Răspunsul a fost un mârâit. Trecuse însă
vremea vorbelor. Unul dintre noi trebuia să
moară.
Am făcut prudent un pas înainte, apoi încă
unul. Chiar dacă o rănisem, creatura era
probabil capabilă să se mişte mai iute decât
puteam eu reacţiona şi să îmi spintece gâtul
înainte să apuc să mă apăr.
Aşa că am invocat unul dintre darurile mele
speciale – o abilitate pe care o moştenisem de la
mama. Eram în stare să încetinesc scurgerea
timpului… să-l fac să se oprească. Era foarte
dificil, dar fusesem instruit în mânuirea sabiei de
către Grimalkin, vrăjitoarea asasină, care mă
pusese să-mi exersez abilitatea în condiţii de
luptă.
Concentrează-te! Comprimă timpul! Fă-l să se
oprească în loc!
Creatura a atacat din nou, însă de data aceasta
m-a găsit cu inima bătându-mi liniştit în piept şi
cu atenţia îndreptată către sarcina care mă
aştepta. Fâşia de lumină portocalie ce se mişca
spre mine a prins formă. Intenţiile îi erau cât se
poate de clare, căci avea gura căscată şi din ea se
iveau două seturi de dinţi. Cei din partea de sus
erau nişte colţi lungi; cei de jos erau mai mici şi
subţiri, ca nişte ace. Îşi ţinea braţele larg
deschise, gata să mă strângă într-o îmbrăţişare a
morţii.
Concentrează-te! Comprimă timpul! Fă-l să se
oprească în loc!
Funcţiona! Începusem să controlez timpul.
Creatura se apropia de mine cu paşi din ce în ce
mai lenţi.
Corpul îi tremura de nerăbdare, însă abia dacă
se mai putea mişca. Acum eu am fost cel care s-a
repezit la ea. Am ridicat sabia şi am lovit-o cu
toată forţa pe care am putut-o aduna în mine – şi
cu furia şi îngrijorarea resimţite la auzul veştii
despre magistrul meu.
Lama a pătruns în gâtlejul creaturii, retezându-i
capul, care s-a prăbuşit cu zgomot pe podea şi
s-a rostogolit prin praf până sub rafturile de
cărţi. Corpul s-a clătinat şi a făcut încă un pas
spre mine, cu sângele şiroind din gâtul spintecat.
Apoi a căzut la picioarele mele şi sângele s-a
scurs din el într-o băltoacă ce se lăţea văzând cu
ochii.
Simţisem un soi de satisfacţie stranie atunci
când o lovisem. Aproape ca şi cum tăişul se
mişcase odată cu mine; ca şi cum ne
contopiserăm în acea lovitură ucigătoare
perfectă. Grimalkin mă învăţase cum să
mânuiesc arma, dar de atunci lucrurile
evoluaseră. Acum ea devenise cu adevărat Sabia
Destinului şi împărtăşeam aceeaşi soartă.
Am făcut un pas în spate ca să evit să fiu
împroşcat de sânge, dar nu am vârât sabia în
teacă. Unele creaturi ale Întunericului au puteri
de regenerare formidabile, aşa că trebuia să
rămân cu ochii în patru. Totuşi bestia a acţionat
altfel de cum mă aşteptam.
Lumina portocalie care emana din interiorul ei
s-a ridicat brusc şi a format un arc elicoidal, o
spirală care se rotea încet, plutind imediat
deasupra corpului, după care s-a năpustit
trecând prin zid şi s-a făcut nevăzută.
O duhoare greţoasă de putregai a umplut de
îndată încăperea. Corpul aflat la picioarele mele
abia se zărea în licărirea ochilor de rubin de pe
mânerul sabiei. A început să clocotească şi un
abur cu miros acru s-a ridicat din el. M-am dat
înapoi şi mi-am acoperit gura cu mâna. Se
descompunea foarte rapid. Ce anume se
slobozise din creatură? M-am întrebat eu.
Sufletul? Cu ce fel de fiinţă aveam de-a face?
Cu inima grea mi-am amintit ce îmi spusese
despre Vraci. Oare să fie într-adevăr mort? Nu
îmi venea să cred. Am simţit un nod în gât. Nu
puteam să plec din casă fără să aflu ce se
întâmplase. Trebuia să îl caut pe magistru.
Am aprins din nou mucul de lumânare şi m-am
apropiat de cealaltă uşă, aceea care fusese
folosită de coniţa Fresque. Presupusesem că
dădea spre odăile ei, însă spre surpriza mea
m-am pomenit într-o cămăruţă cu scări de
piatră, care coborau undeva în beznă.

Ce se afla acolo, jos – o pivniţă? Acolo se dusese

ea de fiecare dată când ne lăsase singuri în
bibliotecă? Şi clopoţelul unde sunase, pe sub
pământ?
Am pornit să cobor scara, cu sabia în mâna
dreaptă şi lumânarea ţinută sus, în stânga.
Schimbasem ordinea pentru că treptele coborau
într-o spirală dispusă în sens invers acelor de
ceasornic şi în felul acesta aveam mai mult
spaţiu să manevrez sabia. Am numărat treptele
şi mi-am dat seama că scara cobora adânc.
Ajunsesem deja la patruzeci când treptele s-au
lăţit şi am văzut mai jos ceea ce părea a fi
podeaua pivniţei. După alte două trepte m-am
oprit. În lumina palidă aruncată de lumânare am
zărit oase împrăştiate pe jos. O singură privire
mi-a fost de ajuns ca să înţeleg că erau oase
umane, unele dintre ele acoperite de sânge.
Printre alte rămăşiţe se aflau un craniu şi o parte
dintr-un antebraţ. Mă aflam în vizuina
creaturilor ce se hrăneau cu sânge şi cu carne de
oameni. M-am întrebat dacă vreunul dintre oase
îi aparţinea magistrului meu.
Dintr-odată, o idee mi-a încolţit în minte, aceea
că bestia pe care o nimicisem putea să nu fie
singura aflată acolo. Poate coniţa Fresque mă
aştepta în beznă, gata să se repeadă asupra mea.
Pe urmă am auzit un zgomot şi o pală rece de
vânt mi-a stins din nou lumânarea. Am rămas
nemişcat, cu răsuflarea tăiată, după care am
vârât mucul în buzunarul pantalonilor. Am
strâns sabia cu ambele mâini şi m-am ghemuit
în poziţia de apărare. Sabia a pornit iar să
sclipească şi, pe măsură ce ochii mi s-au
obişnuit cu întunericul, am zărit puncte roşii de
lumină îndreptându-se spre mine. Erau o
duzină, poate şi mai multe. Am auzit un mârâit
în dreapta; un altul deasupra capului. Am
început să tremur şi lumina roşie-rubinie ce
emana din sabie a pălit iute. Ceea ce vedeam
erau ochi – prea mulţi ochi! Câte creaturi ale
Întunericului mă înconjuraseră?
Panicat, m-am întors şi am urcat în goană
scara, îndepărtându-mă de primejdie. Am
străbătut orbecăind biblioteca, lovindu-mă de
rafturi, simţind lemnul putred cum scârţâie sub
cizme. Groaza a sporit când nu am găsit uşa din
prima încercare, dar sabia a licărit o dată, scurt,
pentru a-mi arăta calea. M-am grăbit să ies pe
hol şi din casă.
Când am ajuns pe cărare, am luat-o la fugă. Am
auzit din nou zgomote, ca şi cum o creatură mare
se ţinea după mine. Am alergat şi mai iute şi
curând am lăsat în urmă Drumeagul Cotit şi am
pornit să traversez în goană străzile pustii.
Nu m-am oprit până ce nu am trecut podul. Dar
chiar şi mai apoi, tot nu m-am simţit în siguranţă
şi, după ce mi-am recăpătat suflul, am pornit la
drum, îndepărtându-mă de Todmorden. În timp
ce mergeam m-am gândit la Judd. Ce rol jucase
el în toată tărăşenia aceea? Venise la noi, la
Chipenden, pentru a ne grăbi vizita la
Todmorden. Cu siguranţă că ştiuse în ce necaz
ne băga. Am simţit amărăciune şi mânie. Se
număra şi el printre acei foşti ucenici ai
Vraciului care îl trădaseră, trecând de partea
Întunericului?
Ajuns la marginea mlaştinii, am băgat sabia în
teacă, m-am târât sub un pâlc de păducei şi,
stors de puteri, am alunecat într-un somn
adânc, fără vise.
Când m-am trezit, soarele era deja sus pe cer.
Aveam gura uscată şi mădularele mă dureau,
dar lucrul cel mai rău era senzaţia de ruşine care
mă copleşea. Fugisem ca să mă pun la adăpost
de primejdia care mă pândea în pivniţă. Nu, nu
doar fugisem, ci voisem cu tot dinadinsul să scap
de pericol şi o luasem la goană, cuprins de
panică şi laşitate. De mai bine de trei ani slujeam
ca ucenic de vraci şi în nicio altă ocazie nu mă
purtasem atât de ruşinos. Avusesem de-a face cu
creaturi înfiorătoare ale Întunericului şi
întotdeauna găsisem puterea de a le înfrunta.
Deci ce anume fusese diferit de această dată? Tot
ce mi-a venit în minte era că anii aceia trăiţi în
spaimă, în luptă cu Întunericul şi în primejdie
continuă mă ajunseseră, în fine, din urmă. Oare
curajul să mă fi părăsit cu totul? Şi dacă da, cum
aveam să-mi mai îndeplinesc îndatoririle de
vraci?
Mai era şi altceva, încă şi mai rău. Dacă
magistrul meu era totuşi în viaţă, iar eu îl
lăsasem de izbelişte? Nu merita – nici pe departe
– un astfel de tratament. M-am săltat în picioare
şi am pornit încet înapoi spre Todmorden. De
data aceasta nu aveam să mai dau bir cu fugiţii.
CAPITOLUL 11
BESTEMUL VRĂJITOARELOR DIN PENDLE
Se apropia miezul zilei, dar nici urmă de tarabă
ori de vânzător ambulant; puţini oameni ieşiseră
din case în partea aceea, dinspre apus, a
târgului. În timp ce străbăteam străzile înguste
am numărat mai puţin de o duzină, iar ultimul
dintre ei, bătrânul gentleman cu baston cu care
vorbisem în ziua dinainte, a traversat
şontâc-şontâc drumul ca să nu dea ochii cu
mine. M-am apropiat de râu şi l-am văzut pe
domnul Benson stând în căruţă, printre copaci,
la oarecare distanţă de pod.
— Unde-s cărţile alea de care mi-ai zis? Mă
întâmpină el. Nu vreau să-mi irosesc toată ziua
din pricina ta. Ar fi trebuit să le găsesc aici, în
teancuri, gata să fie transportate. Caii mei au
început să dea semne de nelinişte.
Preţ de o clipă m-am gândit să-i cer să mai
rămână, în caz că magistrul ar fi fost rănit şi ar fi
avut nevoie să fie dus cu căruţa, dar mi-am dat
seama că ar fi fost o pierdere de vreme. Cei doi
cai îşi rostogoleau ochii în cap şi asudau deja
prea tare. Trebuia să mă descurc singur.
— Îmi pare rău, i-am răspuns, dar nu va fi
niciun transport de cărţi astăzi – uite, ia ăştia ca
răsplată pentru deranjul tău.
Am vârât mâna în buzunarul pantalonilor şi am
scos câteva monede pe care i le-am întins.
— Asta e tot? Mă întrebă el furios,
smulgându-mi-le din mână. Nici nu merita să
mă scol din pat pentru atâta lucru!
A şfichiuit caii de două ori cu biciul, a întors
căruţa şi a pornit înapoi fără să se ostenească să
arunce vreo privire în spate.
M-am îndreptat spre râu, însă când am ajuns la
podul dărăpănat m-a cuprins un fior de teamă.
De cealaltă parte a lui mă aşteptau slujitorii
Întunericului şi, dacă era să mă iau după ochii
care licăriseră în pivniţă, erau o grămadă – cu
mult prea mulţi pentru a putea să îi înfrunt de
unul singur. Totuşi nu aveam încotro.
Trebuia să aflu ce se petrecuse cu magistrul
meu, altfel nu aveam să-mi găsesc niciodată
liniştea.
 Am făcut un pas, apoi un altul. Am continuat să
îmi aşez picioarele unul în faţa celuilalt până ce
am ajuns pe malul dinspre răsărit. Era ziua în
amiaza mare, mi-am zis eu, şi soarele strălucea
sus pe cer. Vrăjmaşii mei erau nevoiţi să se
ascundă în beznă, undeva pe sub pământ. Atât
timp cât nu mă adăposteam de razele de soare,
urma să fiu în siguranţă. Şi totuşi nu asta ar fi
fost cazul să fac? Trebuia cu orice chip să-l
găsesc pe Vraci. Şi, la un moment dat, să cobor
în pivniţă ca să îl caut.
Am pornit să urc Drumeagul Cotit către casa
coniţei Fresque. În timp ce mergeam, mi-am
amintit altceva – un alt eşec, o altă sustragere de
la îndatoririle mele. Când fugisem din casă ar fi
trebuit să iau cu mine Doomdryte şi să îl distrug.
Magistrul meu asta ar fi făcut, negreşit. Mi l-am
închipuit dojenindu-mă pentru greşeala mea.
Oare aveam să îi mai aud vreodată glasul?
Dincolo de copaci domnea bezna, numai că de
această dată niciun zgomot nu mai venea în
urma mea. Am zărit casa şi uşa, care nu mai era
deschisă. Am ocolit copacul, am scos Sabia
Destinului din teacă şi am bătut cu ea în uşă.
Aproape de îndată am auzit sunet de paşi
apropiindu-se. Uşa s-a deschis şi coniţa Fresque
s-a ivit în prag şi a arătat spre sabie,
încruntându-se.
— Pune-o înapoi în teacă! Mi-a cerut ea. Atâta
vreme cât îţi voi sta alături, nu vei avea nevoie de
ea.
Am şovăit şi un zâmbet i-a apărut pe buze, însă
ochii ei mă priveau în continuare cu asprime.
Era tot tânără şi drăguţă, ca mai înainte, dar
acum un aer poruncitor i se desluşea în purtări –
ceva ce ascunsese până atunci.
— Ai încredere în mine, mi-a spus pe un ton
uşor îndulcit. Intră, rogu-te. De data aceasta,
cum îmi vei trece pragul de bunăvoie, te vei afla
sub oblăduirea mea.
Ce puteam să fac? Era o tânără atrăgătoare,
însă ştiam că se aliase cu forţele Întunericului.
Pe de o parte îmi venea să o împing şi să pătrund
cu forţa în casă; pe de altă parte, era mai prudent
să îi accept oferta, ca să rămân în siguranţă.
Astfel, puteam să găsesc răspunsuri la
întrebările care mi se învălmăşeau în cap.
Mi-am vârât sabia în teacă şi zâmbetul i s-a lăţit
pe chip şi i-a cuprins şi ochii.
— Intră liber şi te vei afla în siguranţă! A zis
dându-se deoparte ca să îmi facă loc.
Urmează-mă, a adăugat conducându-mă pe hol,
către bibliotecă.
Lambriul era acum curat şi strălucea, iar casa
mirosea plăcut. Biblioteca arăta exact ca atunci
când o văzusem prima oară, împreună cu
Vraciul, cu rafturile ordonate şi umplute până la
refuz cu cărţi. Iar cărţile pe care le aleseserăm
noi doi se aflau pe masă. O puternică magie
neagră, de un fel sau altul, acţionase acolo.
 O schimbare se petrecuse totuşi în încăpere, o
schimbare care m-a făcut să mă opresc în prag.
În mijlocul podelei zăcea un schelet. Oasele erau
galbene-maronii şi vechi iar capul lipsea. Am
aruncat o privire în dreapta mea şi am zărit
craniul trântit lângă un corp de bibliotecă.
Alături se afla toiagul meu rupt. Erau probabil
rămăşiţele creaturii pe care o ucisesem.
— Era partenerul meu, a spus coniţa Fresque
arătând spre schelet. Am trăit împreună fericiţi
mulţi ani, până ce tu l-ai omorât, noaptea
trecută!
— Îmi pare rău pentru pierderea suferită, i-am
răspuns eu străduindu-mă din răsputeri să-mi
păstrez cumpătul. Însă a fost o luptă pe viaţă şi
pe moarte. Şi cred că el l-a ucis pe magistrul
meu, John Gregory.
— E drept, intenţiona să te omoare, dar te înşeli
dacă îţi închipui că e mort. Nu l-am pierdut cu
totul – doar corpul în care sălăşluia de ani
întregi. Cât de curând îşi va găsi o altă gazdă –
una care sper că va fi pe placul meu! A adăugat
fata cu un zâmbet. Şi pe urmă, ca să se răzbune
pentru ceea ce i-ai făcut, va veni după tine, ca
să-ţi ia ţie capul!
— Ce fel de fiinţă eşti? Am întrebat-o.
— Sunt strigoaie, răspunse ea, aşa se cheamă
partea feminină a celor care sunt ca mine.
Partenerul meu este strigoi. Venim din
Transilvania, o provincie din România. Numele
înseamnă „dincolo de pădure”. Suntem demoni.
— Unde e Judd Brinscall? Am întrebat-o. Ce rol
a jucat el în toată povestea asta? Şi de când a
devenit slujitor al Întunericului?
— Asta nu te priveşte pe tine. Moartea îi este
aproape. Viaţa lui se măsoară de acum în nopţi,
poate chiar în ore.
— Şi asta e răsplata pe care a primit-o pentru că
ne-a trădat?
Coniţa Fresque s-a încruntat şi a strâns din
buze. Era limpede – nu avea de gând să îmi
răspundă. Aşa încât, în pofida îngrijorării
crescânde pe care o simţeam faţă de soarta
Vraciului, am rămas calm şi i-am pus o altă
întrebare, hotărât să aflu tot ce-mi stătea în
putinţă şi să adun cât mai multe informaţii, aşa
cum ar fi făcut magistrul meu.
— De ce aţi venit aici? Am întrebat-o.
— Din mai multe motive, dar tot ce trebuie să
ştii e că mult timp am trăit fericiţi împreună şi
ne-am ţinut deoparte, amestecându-ne cât mai
puţin în treburile localnicilor. Apoi mi s-a
ordonat să vă ademenesc aici pe tine şi pe
magistrul tău.
— Ţi s-a ordonat? De către cine?
— La asta nu pot să-ţi răspund. Mulţi dintre ai
noştri, din România, trăiesc acum aici.
Majoritatea au venit foarte de curând. Unii dintre
ei au puteri atât de mari încât nu am încotro,
trebuie să mă supun lor. Pot să invoce o fiinţă
înfiorătoare, capabilă să mă şteargă într-o clipă
de pe faţa pământului.
— De ce am fost ademeniţi să venim încoace? Ca
să ne ucideţi? L-ai omorât pe magistrul meu şi
acum mi-a venit mie rândul! Am strigat dând să
apuc sabia.
— Scoate sabia şi nu te vei mai afla sub
oblăduirea mea! Mi-a retezat vorba coniţa
Fresque. Magistrul tău nu este mort, dar are
nevoie disperată de ajutorul tău. Linişteşte-te şi
te voi conduce la el.
Am luat mâna de pe sabie şi am încuviinţat din
cap. Strigoaia a arătat spre uşa ce ducea spre
treptele ce coborau în pivniţă.
— Acolo e, a spus păşind spre scară.
A deschis uşa şi, cu mare fereală, am urmat-o,
intrând în holişor. Se schimbaseră multe din
noaptea de dinainte. Treptele erau acum curate,
iar pe zidurile vopsite în verde nu mai atârnau
pânze de păianjen. Torţe stăteau prinse în nişte
console aşezate la intervale regulate, aşa că
drumul era bine luminat. Oare Vraciul coborâse
acolo noaptea trecută şi rămăsese captiv în
beznă, înconjurat de creaturile Întunericului?
M-am întrebat. Aş fi putut să stau şi să-l ajut. În
schimb, fugisem panicat. Mă ruşinam de
purtarea mea, atât de greu de explicat. Un nod
mi s-a pus în gât când mi-am amintit blestemul
vrăjitoarelor din Pendle, pe care îl folosiseră o
dată împotriva Vraciului: Vei muri în catacombe
întunecate şi niciun prieten nu-ţi va sta alături!
Am ajuns la dalele din piatră de pe podeaua
pivniţei. Singura piesă de mobilier din odaie era o
masă din lemn, pe care se afla o cutie neagră
mare, cu capacul prins în balamale. Pe capac era
gravată în argint imaginea unei creaturi pe care
am recunoscut-o pe loc. La vederea ei am
îngheţat.
Era un vârcolac. Dar de ce să fie gravat pe capac
imaginea unui cap de vârcolac? Asta m-a dus cu
gândul la coperta volumului Doomdryte şi la
mânerul sabiei mele.
M-am cutremurat. Totul prevestea ceva rău şi
inima a pornit să-mi bubuie în piept. Coniţa
Fresque s-a îndreptat direct spre cutie şi a ridicat
capacul.
— Uite-l pe magistrul tău, a zis.
În cutie se afla capul Vraciului.
CAPITOLUL 12
MAI RĂU DECÂT MOARTEA
Inima mi s-a strâns ca într-un cleşte şi un val de
tristeţe m-a năpădit. Aflat în stare de şoc, nu am
reuşit să scot nicio vorbă. M-am simţit amorţit,
incapabil să accept ceea ce vedeam cu ochii mei.
Strigoaia mă minţise. Îl uciseseră pe Vraci.
— Poate să vorbească, spuse ea, dar e în mare
suferinţă şi fără îndoială că se roagă să fie
eliberat. De ce nu încerci să vorbeşti cu el?
De cum a terminat de zis acestea, pleoapele
Vraciului au prins să tremure şi ochii i s-au
îndreptat spre mine. Gura i s-a deschis şi a dat
să vorbească, dar nu a reuşit decât să croncăne
şi o dâră de sânge i s-a prelins pe bărbie. O
grimasă de durere i-a schimonosit faţa şi a închis
din nou ochii.
— Asta ca pedeapsă pentru ceea ce i-aţi făcut
Necuratului voi şi aliaţii voştri, zise coniţa
Fresque. Magistrul tău nu-şi va găsi liniştea
până ce nu vei face ceea ce-ţi voi porunci. Pentru
a-i elibera sufletul va trebui să-i arzi capul, pe
care ţi-l voi da doar dacă îmi aduci la schimb
capul Necuratului.
Vraciul a mormăit şi a deschis iarăşi ochii. A
murmurat ceva de neînţeles, aşa că m-am
aplecat şi mi-am aşezat urechea lângă buzele lui.
A părut că se îneacă şi ochii i s-au rostogolit în
cap, apoi însă şi-a dres glasul şi s-a silit să
vorbească.
— Ajută-mă, băiete! A bâiguit el. Salvează-mă de
aici. E de nesuportat – mai rău decât moartea.
Am dureri. Dureri îngrozitoare. Te rog,
eliberează-mă!
Lumea a părut că se învârte cu mine. Copleşit
de tristeţe, aproape că m-am prăbuşit.
— Cum ai putea să-ţi laşi magistrul să rămână
în starea asta jalnică chiar şi o clipă mai mult
decât este necesar? A întrebat coniţa Fresque.
Am aflat de vrăjitoarea care păzeşte capul
Necuratului. Se numeşte Grimalkin. Cheam-o.
Ademeneşte-o aici şi ţi se va permite să-ţi
slobozeşti magistrul din acest chin.
Stomacul mi s-a strâns ghem la auzul acestei
porunci. Pentru a-l nimici pe Necuratul trebuia
să o sacrific pe Alice; acum slujitorii lui îmi
cereau moartea lui Grimalkin, o altă aliată. Dar
trădarea lui Grimalkin nu ar fi fost decât prima
dintre urmările înapoierii capului Diavolului.
Slujitorii lui aveau să îi ia capul şi să îl ducă în
Irlanda, ca să îl reunească acolo cu corpul lui, pe
care aveau să-l slobozească din puţul de la
Kenmare. Iar el avea să vină după mine şi după
Alice şi să ne înşface, ducându-ne cu el în
Întuneric, vii sau morţi. Ideea mă îngrozea, însă
datoria mea era cât se poate de limpede în aceste
circumstanţe: ceea ce trebuia să fac era să apăr
interesele oamenilor din Comitat. Nu aveam
dreptul să permit Necuratului să se întoarcă pe
Pământ – pentru a-l transforma curând într-un
loc mai întunecat şi mai lipsit de speranţă. Nu,
aşa ceva nu puteam face. Dar puteam să smulg
din pivniţă prin forţă capul Vraciului, pentru a-i
reda liniştea.
Am scos sabia din teacă.
O pală îngheţată de vânt s-a abătut de îndată
peste încăpere şi toate torţele s-au stins. Am zărit
ochi holbându-se la mine în beznă. Perechile de
ochi licăreau roşii, aşa cum o făcuseră şi în
noaptea de dinainte – numai că acum erau şi mai
multe şi în jur am auzit mormăituri
ameninţătoare şi zgomote ca de gheare râcâind
pe dalele de piatră. M-am răsucit, pregătit să mă
apăr, dar am văzut că eram încercuit. De unde
răsăriseră? M-am întrebat.
Îmi era frică. Erau prea multe creaturi. Ce şanse
aveam să le înving?
— Nu e prea târziu! A şuierat coniţa Fresque din
întuneric. Pune imediat sabia deoparte şi te vei
afla din nou sub oblăduirea mea.
Cu mâini tremurătoare am dat să vâr sabia în
teacă. Mi-a luat trei încercări, dar când am
izbutit, ochii roşii s-au făcut nevăzuţi, râcâitul a
încetat şi torţele s-au aprins din nou, umplând
pivniţa cu lumina lor galbenă.
— O clipă dacă mai ezitai şi ar fi fost prea târziu,
a zis coniţa Fresque închizând capacul cutiei şi
răsucindu-se ca să iasă din odaie. Urmează-mă!
Acum, că ai tras sabia din teacă, nu mai e sigur
pentru tine să stai prea mult aici, sub pământ.
Puterea mea de a te proteja este limitată.
A luat-o înainte pe scările care duceau spre
bibliotecă.
— Cheam-o degrabă pe vrăjitoarea asasină, m-a
prevenit ea. Ne-am oferit să-ţi dăm capul
magistrului tău în schimbul capului
Necuratului, dar asta trebuie să se întâmple cât
mai curând cu putinţă. Cu fiecare zi ce trece,
calvarul stăpânului tău se va prelungi. Avem
puterea de a-l supune unor chinuri de
neînchipuit.
— Unde sunt rămăşiţele trupului său? Am
întrebat copleşit de suferinţă la gândul a ceea ce
păţise Vraciul. Aş vrea să le îngrop.
Ştiam că pentru a-i elibera spiritul trebuia să-i
ard capul, dar îngroparea celorlalte rămăşiţe
pământeşti ale sale avea să mă ajute să mă simt
ceva mai bine.
Biserica nu avea să permită înmormântarea
unui vraci în pământ sfinţit, dar poate reuşeam
să găsesc un preot înţelegător, care să spună o
scurtă rugăciune şi să se înduplece să îl îngrop
pe magistrul meu undeva în apropierea unui
cimitir. Dar şi această speranţă mi-a fost repede
curmată.
— Asta nu este posibil, a răspuns coniţa
Fresque cu răceală în glas. Restul trupului său
nu ne era de niciun folos, aşa că l-am dat hrană
unor moroi. Moroii sunt nişte spirite hămesite, a
căror foame trebuie astâmpărată.
Dezgustat şi spumegând de furie, m-am răsucit
pe călcâie şi am ieşit din casă fără un cuvânt.
M-am îndreptat spre malul râului, am traversat
podul şi m-am aşezat sub copaci, ca să cuget la
cele întâmplate şi să îmi cântăresc opţiunile.
Gândul la suferinţele pe care le îndura
magistrul meu era de nesuportat – fusese supus
unor cazne inimaginabile. Totuşi îndatoririle
mele erau clare: pentru moment nu puteam face
nimic pentru el. Cum să o păcălesc pe Grimalkin
şi să o ademenesc aici, lăsând capul Necuratului
să cadă în mâinile strigoaiei şi ale aliaţilor săi,
când eu trebuia să-l ţin pe Diavol cât mai departe
de ei şi între timp să caut o cale de a-l nimici
pentru totdeauna?
Nu ştiu cât de mult am stat acolo, chibzuind la
opţiunile limitate pe care le aveam, dar ştiu că la
un moment dat am plâns gândindu-mă la Vraci,
care slujise bine Comitatul şi suferise mult
pentru a-l apăra de rele. Iar pentru mine fusese
mai mult decât un mentor; îmi devenise prieten.
Merita un sfârşit mai bun. Sperasem ca, pe
măsură ce mă apropiam de capătul anilor de
ucenicie, să îl determin să renunţe la o parte din
povara îndatoririlor, pe care să o preiau eu, până
ce avea să se retragă cu totul. Acum viitorul
nostru împreună ne fusese furat. Eram singur şi
simţământul care mă încerca era deopotrivă
unul de tristeţe şi de spaimă.
Într-un final am ajuns la o decizie şi m-am
întors la han. Am urcat în odăiţa mea şi am luat
din desaga Vraciului o bucăţică de brânză şi
atâţia bani cât să plătesc pentru găzduire. Am
lăsat amândoi desagii în cameră, am încuiat-o şi
am coborât.
Hangiul s-a încruntat la mine când m-am
apropiat, dar faţa i s-a luminat atunci când i-am
lăsat să cadă o monedă de argint în palmă.
— Asta e de ajuns pentru încă două nopţi, i-am
spus.
— Ţi-ai găsit stăpânul? M-a întrebat el.
Nu i-am răspuns şi am dat să plec, dar a strigat
după mine.
— Dacă nu s-a întors până acum înseamnă că e
mort, băiete. Şi vei sfârşi şi tu la fel ca el dacă nu
vei pleca de îndată acasă!
M-am întors la pod şi am îmbucat din brânză, pe
care am udat-o cu câteva înghiţituri de apă rece
din râu. Între timp, gândul m-a purtat la casa
coniţei Fresque. Cum se putea ca ziua să fie
curată şi ordonată, cu biblioteca gemând de
cărţi, iar noaptea să pară distrusă şi murdară? O
magie neagră deosebit de puternică acţiona acolo
– o vrajă a iluziei.
Prin urmare, care era adevărata faţă a acelei
case – cea din timpul zilei ori cea din timpul
nopţii? Vracii erau deprinşi să îşi dezvolte
instinctele şi să se încreadă în ele, iar instinctul
meu îmi spunea că starea de ruină era cea
adevărată.
Ce m-ar fi sfătuit magistrul să fac? M-am
întrebat eu. Şi răspunsul s-a ivit de îndată. M-ar
fi sfătuit să am curaj şi să mă port aşa cum se
cuvine unui vraci! Să-mi las frica deoparte.
Aveam să pătrund cu forţa în casă, pentru a lua
de acolo capul Vraciului şi a-i dărui astfel pacea
pe care o merita. Şi pentru asta eram gata să
folosesc Sabia Destinului. Aveam să curăţ
pivniţa aceea abjectă şi să omor toate creaturile
Întunericului care sălăşluiau în ea. Voi ataca
noaptea, atunci când lucrurile erau exact aşa
precum păreau a fi.
 Sosise clipa să încetez cu teama. De acum
încolo, eu eram vânătorul.
CAPITOLUL 13
NU VOI APUCA ZORII ZILEI
Imediat ce s-a lăsat întunericul am pornit să urc
din nou Drumeagul Cotit. În timp ce mergeam,
mă gândeam la ceea ce mă aştepta la capătul
său. Bestiarul Vraciului se întorsese la
Chipenden – avea să fie prima carte din noua
bibliotecă – aşa că îl puteam folosi ca sursă de
referinţă. Disperat, m-am chinuit să-mi amintesc
tot ce citisem despre creaturile româneşti ale
Întunericului.
Strigoii şi strigoaiele, după cum se numeau ei în
varianta masculină, respectiv feminină, erau
nişte demoni. Lucrau şi trăiau în perechi.
Bărbatul ocupa corpul unei persoane moarte şi
era nevoit să se ascundă ziua de lumina soarelui,
care îl putea distruge. Femeia, în schimb, ocupa
corpul unei persoane vii şi stătea de veghe pe
timpul zilei. Coniţa Fresque fusese negreşit
cândva o tânără drăguţă ca oricare alta, dar
acum corpul îi era posedat de o creatură nocivă a
Întunericului. Îi decapitasem partenerul, însă ea
îmi spusese că asta nu însemna sfârşitul lui. În
mod normal, uciderea unui demon cu o sabie din
aliaj de argint îi aducea pieirea, însă aceşti
demoni din România păreau deosebit de
puternici. Îl văzusem pe strigoi părăsindu-şi
gazda moartă; de-acum urma să-şi caute o alta.
Iar după ce o va găsi, va veni după mine. Cum
să-i pun capăt vieţii, odată pentru totdeauna?
M-am întrebat. Răspunsul se lăsa aşteptat;
aveam de-a face cu prea multe necunoscute.
Mai era şi altceva la mijloc, un lucru încă şi mai
neliniştitor. Coniţa Fresque îmi spusese că i se
poruncise să ne ademenească în casa ei – i se
poruncise de către alte forţe, capabile să invoce o
fiinţă înfiorătoare care să „o şteargă într-o clipă
de pe faţa pământului”. Despre ce putea fi vorba?
Exista vreo menţiune despre o astfel de creatură
undeva în Bestiarul Vraciului? Nu-mi aminteam
aşa ceva. România păruse dintotdeauna un loc
îndepărtat şi nici prin cap nu îmi trecuse
vreodată că creaturile Întunericului care
sălăşluiau acolo puteau fi atât de periculoase.
Drept urmare, am parcurs în grabă datele
privitoare la ele şi mai degrabă am răsfoit
capitolul în loc să îl studiez, ca să îl reţin pentru
a-mi fi de ajutor pe viitor. Am clătinat din cap,
supărat pe mine însumi. De acum încolo trebuia
să fiu mai atent şi să încep să mă port ca un vraci
în toată puterea cuvântului, nu ca un simplu
ucenic.
Mă apropiam din nou de tunelul întunecat
format de copaci. Abia dacă făcusem vreo zece
paşi pe cărarea care ducea spre casă, când am
auzit iarăşi în dreapta zgomotul acela care mă
tulburase de fiecare dată.
M-am oprit, iar cel care venea după mine,
oricine ar fi fost el, s-a oprit imediat, însă i-am
auzit respiraţia greoaie. Aveam de ales: fie
continuam să înaintez pe cărare până ce
ajungeam la uşa de intrare în casa strigoaiei, fie
mă opream şi înfruntam creatura.
Am scos sabia din teacă fără să mai stau pe
gânduri. Ochii rubinii ai Sabiei Destinului au
prins pe loc să strălucească, iluminând fiinţa ce
se afla în faţa mea. Un urs uriaş se îndrepta greoi
spre mine, înaintând în patru labe. Dintr-odată
s-a ridicat pe labele din spate, dominându-mă cu
înălţimea lui, şi am putut să-i zăresc limpede
ghearele. Arătau ca nişte pumnale curbate şi
păreau ascuţite ca un brici, capabile să sfâşie în
bucăţi o fiinţă umană. Era un urs extrem de
puternic care putea, negreşit, să-mi curme viaţa
în câteva clipe. A căscat botul larg şi a scos un
răget, cu saliva picurându-i dintre dinţi, şi i-am
simţit duhoarea respiraţiei. Am ridicat sabia,
pregătit să îl înfrunt.
Apoi, deodată, mi-a venit o altă idee.
Am făcut trei paşi în spate, ajungând din nou pe
cărare. Ursul a revenit de îndată pe patru labe.
S-a holbat la mine încordat, dar fără să mă atace.
Mi-am amintit că fusesem prevenit să nu mă
îndepărtez de pe cărare din pricina urşilor. Dacă
rămâneam pe potecă aveam oare să fiu în
siguranţă? M-am întrebat.
Am băgat sabia în teacă şi am pornit din nou
spre casă. Ursul m-a urmat dar nu a făcut niciun
gest de atac. Era pesemne un soi de paznic care
dădea raiduri prin zonă în beneficiul coniţei
Fresque, la fel ca duhul domestic care păzise
cândva casa din Chipenden a Vraciului. Şi pe
urmă un cuvânt mi-a venit în minte: moroii.
Coniţa Fresque îmi spusese că trupul
neînsufleţit al Vraciului fusese dat drept hrană
unor moroi. Îmi aminteam cumva, destul de vag,
că citisem câte ceva despre moroi în Bestiar.
Erau spirite vampirice care îşi găseau uneori
sălaş în scorburi de copaci. Puteau poseda
corpuri de animale – gazdele lor preferate erau
urşii. Vânau fiinţe umane şi le zdrobeau oasele,
ucigându-le, după care le târau la ele în vizuini.
Razele soarelui le puteau distruge, aşa că în
străinătate nu fuseseră niciodată văzute
bântuind ziua în amiaza mare. Pe urmă mi-am
mai amintit ceva: moroiul trăia adesea sub
controlul unei perechi de strigoi şi strigoaie. Deci
nu mă înşelasem. Coniţa Fresque folosea un
spirit pe post de paznic.
Şi totuşi, de ce nu-i ataca moroiul pe cei care
umblau pe potecă? Răspunsul l-am ghicit pe loc.
Deoarece cărarea în sine nu avea nevoie să fie
păzită. Toţi cei ce o foloseau erau cunoscuţi de
către locatarii casei. Cărarea era drumul sigur
pentru aceia care erau bineveniţi înăuntru.
În clipa aceea mi-am dat seama că nu avea
niciun rost să îl înfrunt pe moroi. În casă mă
aşteptau o mulţime de vrăjmaşi. Atât timp cât nu
mă abăteam de la cărare, aveam să fiu în
siguranţă şi să îmi cruţ forţele. Am înaintat cu şi
mai mare grabă şi, pe măsură ce mă apropiam de
casă, l-am auzit pe urs cum se îndepărta printre
copaci.
Uşa era deschisă, aşa că am scos sabia din
teacă şi am păşit înăuntru. De data aceasta nu
mi-am mai irosit vremea cu mucul de lumânare
şi cutia de iască – eram pregătit să dau imediat
ochii cu duşmanii. Curajul mă însufleţea şi asta
a fost de ajuns pentru ca ochii rubinii ai Sabiei
Destinului să prindă viaţă, aruncând o rază roşie
care a luminat coridorul.
Am trecut de a doua uşă; mă aşteptam să văd
biblioteca stricată, golită de cărţi şi acoperită de
pânze de păianjen. În schimb, am zărit zeci de
globuri roşii care sclipeau în beznă.
La început am crezut că sunt perechi de ochi –
creaturile Întunericului, gata să se repeadă la
mine. Dar după o clipă am înţeles că mă holbam
la propria reflexie – sau mai degrabă la ochii
rubinii de pe mânerul sabiei mele. Biblioteca
dispăruse cu totul; mă aflam într-o sală a
oglinzilor, fiecare dintre ele montată într-o ramă
din fier ornamentată, de cel puţin trei ori mai
mare decât mine.
Cu mare grijă am făcut un pas în interiorul
încăperii, apoi un altul. Oglinzile erau toate
îndreptate spre mine, aşezate una în spatele
alteia, ca un pachet de cărţi de joc rezemat de
ambele ziduri. La început, toate au reflectat
aceeaşi imagine a mea. Ceea ce vedeam era un
tânăr îmbrăcat în mantia cu glugă a unui ucenic
de vraci, dar nu ţinând în mână toiagul lui
obişnuit, ci ghemuit, cu sabia în mână, pregătit
de atac.
Apoi suprafeţele oglinzilor au prins să se
unduiască şi imaginile să se schimbe. Acum
nişte chipuri malefice, pline de cruzime se
holbau la mine, de parcă erau gata să se
năpustească şi să mă sfâşie pe loc. Unele păreau
să lălăie o melodie; altele stăteau cu gurile
căscate, ca şi cum ar fi scos nişte răgete
animalice. Dar nu erau decât nişte imagini şi
atriumul era în fapt cufundat în tăcere. Însă
după aceea chiar am auzit un zgomot şi m-am
răsucit pe călcâie, pregătit să înfrunt cine ştie ce
creatură primejdioasă, dar nu era decât un
şoricel care s-a făcut iute nevăzut în beznă,
zvâcnind din coadă.
M-am întors cu faţa spre oglinzi, am răsuflat
adânc şi am privit cu atenţie imaginile. Acum ele
înfăţişau chipuri sălbatice de femei cu părul
încâlcit şi plin de spini; feţe întunecate,
cadaverice; fiinţe care, cu siguranţă, se târâseră
afară din morminte. Erau oare strigoaie? Atunci
de ce nu-şi aleseseră gazde mai tinere, precum
coniţa Fresque? Aveau un lucru în comun –
buzele înroşite de sânge. M-am întrebat dacă nu
cumva erau un alt tip de creaturi ale
Întunericului. Îmi aminteau de vrăjitoare.
De un lucru eram sigur: nu-mi mai era teamă.
În schimb eram furios! Mai avusesem de-a face
cu ochi care se holbaseră înspăimântător la mine
din oglinzi. Tot ce îmi doream era ca aceia pe care
îi vedeam acum să aibă substanţă, ca să îi pot
doborî cu sabia mea. În lipsă de ceva mai bun,
am făcut un lucru prin care nu am realizat cine
ştie ce, dar mi-am slobozit furia şi m-am simţit
ceva mai bine.
Cu sabia în mână, am păşit în faţă şi,
răsucindu-mă spre stânga, dreapta şi apoi iarăşi
stânga, am împărţit lovituri, plesnind pe rând
oglinzile pe lângă care treceam. Au urmat
trosnete şi pârâituri de sticlă spartă şi cioburile
au ţâşnit în sus, căzând apoi ca nişte piese de
argint la picioarele mele; bezna s-a aşternut
peste fiecare imagine unduitoare. Am zdrobit şi
ultima oglindă şi ochii rubinii ai Sabiei
Destinului au continuat să îşi reverse lumina
roşie. Însă când am păşit dincolo de ultima ramă
de oglindă spartă, am încremenit cuprins de
disperare.
În locul uşii care dădea spre scara ce cobora în
pivniţă m-a întâmpinat un zid gol. Eram pregătit
să-mi tai calea cu forţa pentru a ajunge jos şi
a-mi elibera magistrul din chinuri. Şi pentru asta
îmi dădeam şi viaţa, dacă era cazul.
Numai că mă înşelasem în privinţa casei.
Presupusesem că adevărata sa stare era aceea
din timpul nopţii. Acum ştiam că magia care
fusese folosită era mai complicată de atât. Casa
avea putinţa de a se schimba perpetuu.
Rămăşiţele Vraciului stăteau acum ascunse; nu
mai puteam face nimic pentru a-i slobozi
sufletul.
Păcălit şi furios, am pornit înapoi. Am părăsit
casa cu formă schimbătoare şi am mers pe
potecă printre copaci. De data aceasta ursul
posedat de moroi nu s-a mai apropiat de mine.
Am parcurs străzile, dar fără a trece râul, după
care m-am aşezat printre copaci, lângă pod.
Sabia sau toiagul puteau fi folosite pentru a
lupta cu duşmanul atunci când el se înfăţişa
înaintea ta, însă astfel de arme nu îmi erau pe
moment de niciun ajutor. Trebuia să-mi folosesc
creierul. Trebuia să chibzuiesc.
Îmi era însă imposibil. Gândul la starea
deplorabilă la care fusese redus magistrul meu
mă tulbura adânc. Nu îmi puteam scoate din
minte imaginea capului său retezat. De fiecare
dată când închideam ochii, imaginea revenea,
bântuindu-mă. Am simţit o strânsoare în piept şi
m-am silit să-mi curm lacrimile ce ameninţau
să-mi izvorască din ochi. John Gregory nu
merita să-şi sfârşească viaţa în acest fel. Trebuia
să-l ajut. Trebuia să fac ceva ca să-l eliberez.
Nu puteam sta locului şi m-am ridicat în
picioare. Mai urcasem dincolo de mlaştini, spre
partea dinspre apus a Todmordenului, dar până
în locul unde mă aflam acum nu ajunsesem
niciodată. Poate că nu strica să caut un punct
bun de observaţie. Dacă mai exista şi un alt
drum spre casă – o altă intrare? Mi-am zis. Sau
poate o altă clădire, unde era ţinut acum ostatic
magistrul meu?
M-am întors pe străzile înguste şi am găsit o
cărare ce urca pieptiş dealul. Am înaintat pe sub
copaci; într-un târziu am ajuns la o poartă
bătută în cinci drugi din lemn. Am sărit peste ea
şi am traversat o păşune, după care am
continuat să merg spre miazănoapte, până la un
loc înalt, aflat la marginea mlaştinii.
Era un punct de observaţie excelent. Cerul era
senin şi împânzit de stele care aruncau
suficientă lumină.
Departe, mai jos, am zărit poteca ce ducea spre
casa coniţei Fresque, ascunsă de copaci – dar
nimic altceva. Nu exista o altă cărare spre casă,
doar frunzişul care o înconjura din toate părţile.
M-am uitat mai jos. Totul părea nemişcat;
străzile erau pustii şi casele înghesuite unele în
altele, ca pentru apărare. Dar după aceea am
observat pe panta dealului alte case mari, fiecare
împrejmuită de copaci.
Să fi fost locuinţele altor strigoi şi strigoaie?
Le-am numărat cu atenţie – pe puţin treizeci,
plus, poate, altele ascunse în spatele copacilor.
Am rămas în aşteptare. La un moment dat am
auzit ţipătul unei bufniţe şi un răget de urs care
i-a răspuns de undeva din pădure. Vântul se
înteţise între timp şi un pâlc de nori se adunase
spre apus, acoperind, una după alta, stelele. Se
întunecase; acum casele abia dacă se mai
zăreau. Dar, dintr-odată, o dâră subţire de
lumină galbenă s-a înălţat spre cer. Lumina a
început să strălucească tot mai tare şi şi-a
schimbat culoarea, mai întâi în violet, apoi
într-un roşu întunecat.
De unde venea? Radia dintr-un pâlc des de
copaci aflat la oarecare distanţă de clădirile cele
mai apropiate. Atunci am zărit primul glob
galben de lumină ridicându-se din casa situată
la est de pâlcul de copaci. A fost urmat de îndată
de o a doua, apoi de o treia sferă strălucitoare.
Fiecare dintre ele se ivea mai întâi direct
deasupra uneia dintre case. Am numărat iute.
Erau nouă în total şi acum se strângeau laolaltă,
formând un grup de globuri dansante ce
încercuiau fuiorul de lumină roşie. Se mişcau ca
nişte musculiţe de vară, plutind uşor, apoi
repezindu-se pentru a-şi schimba locurile între
ele.
Brusc m-am simţit de parcă ceva îmi pătrunsese
în minte şi mă trăgea cu putere. Mişcarea s-a
repetat şi odată cu această stranie forţă m-a
năpădit o dorinţă nestăvilită de a porni către
globurile strălucitoare. Am icnit de spaimă şi
m-am săltat în picioare. Mai avusesem de-a face
cu astfel de fiinţe – ştiam ce erau şi ce pericol
reprezentau.
Erau vrăjitoare românce, care trăiau în izolare
şi, atunci când luau formă umană, nu se adunau
de obicei în sabaturi, la fel ca alte vrăjitoare.
Ceea ce vedeam eu acum erau sufletele lor,
proiectate afară din corpuri prin folosirea magiei
animiste; numai în acest fel se puteau strânge
ele laolaltă. Dacă era să dau crezare Bestiarului,
spre deosebire de alte creaturi ale Întunericului
provenite din România, acestea nu se hrăneau
cu sânge omenesc. Însă dacă se întâlneau cu
oameni când luau formă de globuri, le puteau
seca sufletul, forţa lor vitală, în numai câteva
clipe. O moarte rapidă şi certă. Le simţeam
puterea. Ştiau că venisem la Todmorden
întovărăşit de Vraci şi că mă aflam pe undeva
prin apropiere. Totuşi nu cunoşteau precis locul
unde mă găseam şi acum încercau să mă
ademenească la ele folosind magia neagră.
La început, un fel de muzică stranie şi plină de
forţă mi-a răsunat în cap, amintindu-mi de
sirenele de pe ţărmul Greciei, care ne momiseră
ca să ne îndreptăm spre stânci cu strigătele lor
melodioase. Reuşisem să le rezist: un al şaptelea
fiu al unui al şaptelea fiu se bucură de o anumită
imunitate faţă de vrăjitoare şi alte asemenea
creaturi ale Întunericului. M-am împotrivit şi
acum, până ce muzica din capul meu a devenit
tot mai slabă şi, într-un final, s-a stins cu totul.
Poate că vrăjitoarele au intuit că puterea mea
sporise, pentru că după aceea au vrut să mă
ademenească folosindu-se de mijloace vizuale.
Sferele de lumină au prins să se mişte tot mai
repede, pulsând şi schimbându-şi culoarea
într-un dans din ce în ce mai complicat, şi am
simţit cum voinţa începe să mă părăsească şi
mintea mea este atrasă către ele, precum o molie
de lumina lămpii care o va mistui arzând-o.
M-am ghemuit la pământ în patru labe, luptând
din răsputeri cu pornirea care mă îndemna să
merg spre ele; pe frunte mi se scurgeau râuri de
sudoare. Treptat pornirea a slăbit, după care a
dispărut. Dar pericolul încă nu trecuse – dacă
vrăjitoarele mă găseau, soarta mea urma să fie
pecetluită.
După vreo zece minute de dans înlănţuite sus,
pe cer, năpustindu-se către şi dinspre lumina
cea roşie, cele nouă globuri s-au contopit,
formând o singură sferă strălucitoare care s-a
năpustit către miazănoapte, făcându-se
nevăzută.
Unde plecaseră? Să vâneze o altă victimă?
Mi-am zis că cel mai probabil vor încerca să evite
să ucidă pe careva prea aproape de casă, pentru
a nu atrage atenţia. Pentru că, altfel, Todmorden
s-ar fi golit imediat şi teroarea s-ar răspândi
rapid spre apus, cuprinzând tot Comitatul.
Vântul, care suflase cu putere, s-a mai domolit,
apoi a încetat să bată. O tăcere adâncă s-a
aşternut peste valea râului. Şi în acea linişte
puţinele sunete căpătau mai mare forţă. Am
auzit cârâitul straniu al caprimulgilor, urmat la
scurt timp de ţipătul unei bufniţe. În depărtare,
dincolo de râu, un prunc plângea; apoi cineva a
tuşit şi a blestemat. După câteva clipe, plânsul
copilului a încetat – fără îndoială, mama îl
hrănea. Toate acestea erau zgomote obişnuite ale
nopţii – însă după aceea am auzit altceva.
Mai întâi a fost un mârâit adânc, urmat de un
strigăt ascuţit care mi-a făcut pielea de găină.
Sunetele veneau din două direcţii diferite. Şi pe
urmă, chiar de deasupra mea, s-a auzit o voce
care implora:
— Lasă-mă în pace în seara asta! Nu din nou,
nu aşa de curând. Dacă o vei face iarăşi, nu voi
apuca zorii zilei. Te rog, te rog, lasă-mă!
Strigătul de ajutor m-a făcut să sar de îndată în
picioare şi să pornesc să cobor, împleticindu-mă,
dealul. Am trecut peste un gard din lemn şi am
ajuns în pădure. Sunetele erau acum mult mai
aproape şi se auzeau mai tare.
— Nu, te rog, nu. De-ajuns. Nu aşa de mult.
Opreşte-te sau inima o să-mi cedeze! Nu mă
ucide! Nu vreau să mor…
Am luat-o la goană, trăgând sabia din teacă.
Ochii rubinii au prins imediat să strălucească,
luminându-mi calea, şi în faţa mea s-a ivit o
scenă a groazei. Era un strigoi ce arăta precum
fratele geamăn al celui cu care mă luptasem în
casa coniţei Fresque; o lumină portocalie
lugubră radia din corpul său, capul îi era chel şi
urechile se terminau cu vârfuri ascuţite.
Strigoiul stătea aplecat peste un om îmbrăcat
într-o mantie zdrenţuită; îl trăsese pe jumătate
afară dintr-o groapă întunecată săpată în
pământ, lângă care zăcea o piatră uriaşă. Colţii
lui erau înfipţi în gâtul victimei şi îi sugeau
sângele.
CAPITOLUL 14
SE VOR RĂSPÂNDI CĂTRE APUS
Strigoiul s-a întors, m-a văzut că mă apropii şi
şi-a împins deoparte victima pe iarbă. S-a răsucit
cu faţa spre mine, apoi m-a atacat cu gura
căscată, cu colţii pregătiţi să mă înhaţe şi cu
ghearele scoase ca să îmi sfâşie carnea. Nu am
dat înapoi. Eram gata să mă dezlănţui, să mă
eliberez de toată furia înăbuşită în ultimele
douăzeci şi patru de ore.
M-am repezit spre demon, dar s-a retras iute şi
vârful sabiei l-a ratat cu vreun centimetru sau
doi. M-am aruncat din nou înainte, însă şi de
această dată s-a ferit. A mârâit, arătându-şi
colţii, şi a făcut un pas în faţă, gata de atac.
Mi-am amintit de viteza cu care se mişcase
strigoiul din bibliotecă şi am început de îndată să
mă concentrez ca să încetinesc scurgerea
timpului.
Dintr-odată am simţit cum sabia mi se mişcă în
mână, iar sângele a pornit să se prelingă din
ochii rubinii de pe mâner. M-am contopit cu
sabia. Am prins-o cu ambele mâini, am făcut un
pas în stânga, doi paşi la dreapta şi, cu toată
forţa, am coborât lama vertical asupra capului
strigoiului. Tăişul s-a înfipt în craniu,
despicându-l până la maxilar, şi creatura s-a
prăbuşit la picioarele mele. Am scos sabia din ea
cu un imens sentiment de satisfacţie.
După cum mă aşteptam, o lumină portocalie s-a
înălţat în spirală din demon, s-a învârtit pe
deasupra lui preţ de câteva clipe, după care s-a
ridicat rapid spre cer, dispărând după coroanele
copacilor. Îi ucisesem corpul, dar sufletul îi era
încă în viaţă. Şi care acum, ca partener al coniţei
Fresque, avea să pornească în căutarea altei
gazde?
Spumegând în continuare de furie, am vârât
Sabia Destinului în teacă şi m-am întors ca să
mă uit la bărbatul căzut în genunchi. S-a holbat
în sus spre mine, cu ochii mari de uimire. Eu
eram însă şi mai uluit – bărbatul era nimeni altul
decât Judd Brinscall.
— Ne-ai trădat! Am ţipat la el. Ne-ai adus în
ghearele demonilor!
A dat să vorbească, deschizând gura, dar nu a
putut rosti niciun cuvânt. M-am aplecat, mi-am
pus o mână pe umărul lui şi l-am tras în sus, în
picioare. S-a rezemat neputincios de mine,
tremurând din toate încheieturile. Răspândea o
duhoare puternică de sânge şi pământ. M-am
gândit la ceea ce păţise magistrul meu şi aproape
că mi-a venit să îl împing înapoi în puţ şi să
acopăr mormântul cu piatra de lângă el. Un
strigoi avea să dea de el negreşit şi să îl termine.
Asta şi merita!
Am început să îl trag înspre groapă, dar brusc
mi-am amintit ce mă învăţase tata – cum să
deosebesc binele de rău. Indiferent de ceea ce
făcuse Judd Brinscall, era un lucru rău să îl
înapoiez strigoilor. Am chibzuit un pic la situaţia
în care îl găsisem: cum îl răsplătiseră pentru
trădare? Sugându-i sângele? Nu avea nicio
noimă. Mai mult decât atât… şi mie mi se
întâmplase să fug ca un laş. Aşadar, cine eram
eu ca să-l judec?
Oricum, aveam timp să caut răspunsuri la toate
acestea mai târziu. Deocamdată trebuia să
plecăm cât mai iute de acolo, înainte ca să ni se
dea de urmă.
— Trebuie să fugim de aici, am spus. Să
traversăm râul.
Am pornit să coborâm dealul foarte încet. Eram
neliniştit şi mă aşteptam din clipă în clipă la un
atac – poate din partea strigoaiei, partenera
creaturii. Sau poate că vrăjitoarele aveau să se
întoarcă – nouă globuri care să se abată asupra
noastră şi să ne stoarcă de viaţă fără vreo vărsare
de sânge. De un asemenea atac nu aveam
mijloacele trebuincioase ca să mă apăr.
Judd gemea din când în când, sfâşiat de durere,
şi a trebuit să mă opresc de mai multe ori, pentru
că şi mie îmi era greu: aproape că îl căram în
spate. În cele din urmă am ajuns totuşi la râu şi
ceva mi-a spus că trebuia să-l trecem. Pe malul
celălalt aveam să fim mai în siguranţă. Poate că
demonii nu puteau traversa o apă curgătoare,
mi-am zis eu – cu toate că pentru vrăjitoarele
care luau formă de sfere râul nu era un obstacol;
puteau să plutească pe deasupra lui fără
probleme.
Eram istovit, dar am izbutit să-l târăsc pe Judd
peste pod, după care ne-am prăbuşit amândoi pe
malul celălalt. Acolo el a căzut imediat într-un
somn adânc.
Cugetam, încercând să decid asupra pasului
următor. Trebuia să iau legătura cu Alice, să îi
povestesc cele întâmplate. Era de asemenea vital
să o previn pe Grimalkin de primejdia în care se
afla. Ea trebuia cu orice chip să ţină capul
Necuratului departe de acest loc blestemat.
Numai că pentru asta aveam nevoie de o oglindă.
Trebuia să aştept să se crape de ziuă, ca să mă
întorc în odăiţa mea de la han.
Pesemne că am adormit, pentru că atunci când
am deschis ochii soarele se înălţase pe deasupra
mlaştinilor dinspre răsărit. M-am ridicat în
picioare şi am căscat, întinzându-mi mădularele
amorţite.
M-am uitat furios la Judd, care zăcea întins la
picioarele mele; avea mantia sfâşiată şi pătată de
sânge în locurile unde strigoiul îl muşcase. Pe gât
avea urme de înţepături de un purpuriu pal.
Deodată, a deschis ochii şi s-a săltat în şezut,
după care a gemut şi şi-a luat capul în mâini.
Corpul i s-a cutremurat când a început să tragă
hulpav aer în piept. Într-un târziu şi-a înălţat
privirea spre mine.
— Unde e magistrul? A strigat.
— E mort, i-am răspuns eu pe un ton tăios şi cu
un nod în gât. Mai rău decât atât – i-au retezat
capul, dar încă mai poate glăsui. Au folosit o
magie neagră foarte puternică şi sufletul i-a
rămas prizonier în cap – are dureri cumplite.
Trebuie să îl eliberez. Să îi aduc liniştea. Şi toate
astea din pricina ta. De ce nu ne-ai prevenit? De
ce ne-ai condus direct în capcană? Ne-ai spus că
o cunoşti pe coniţa Fresque. Fără îndoială ştiai
că e strigoaie.
S-a mărginit să se holbeze la mine fără un
cuvânt.
— Şi ce mai pretext ai găsit – cum că trebuie să
te ocupi de un duh, după care ai plecat şi ne-a
lăsat la cheremul ei… Ştiai ce avea să urmeze,
nu-i aşa?
— Da, ştiam. E o poveste lungă, dar nu am prea
avut de ales. Crede-mă, nu am vrut. Îmi pare rău
pentru tot ce s-a întâmplat.
— Îţi pare rău! Am exclamat eu. Uşor de zis, dar
astea nu sunt decât vorbe goale.
M-a privit câteva clipe tăcut, apoi şi-a întors
faţa. A întins spre mine mâna stângă.
 — Ajută-mă să mă ridic, Tom!
S-a săltat în picioare şi s-a clătinat, gata-gata să
cadă. Nu m-am repezit să îl sprijin. În momentul
acela îmi era indiferent dacă se prăbuşea cu faţa
în jos şi îşi spărgea dinţii.
— Trebuie să mănânc ceva. Sunt slăbit rău de
tot – mi-a supt mult sânge, a bâiguit el.
Oare puteam să mă încred în el? M-am întrebat.
Acum nu mai era de partea demonilor, asta era
limpede. Trebuia aşadar să-mi asum riscul.
— Am închiriat două odăi acolo, am zis arătând
spre han. Şi am bani. Putem să mergem să luăm
micul dejun.
Judd a încuviinţat din cap.
— Ţi-aş fi recunoscător, însă, rogu-te, mergi cât
poţi de încet. Sunt slăbit ca un pisoi abia fătat.
Era încă şi mai puţină lume pe afară şi l-am
condus pe străzile aproape pustii până la han.
Am fost nevoit să bat mult timp în uşă până ce
hangiul a catadicsit, într-un târziu, să o
deschidă. S-a aplecat în faţă şi s-a încruntat la
mine, ca şi cum voia să mă intimideze.
— Sunt surprins să te văd din nou, băiete!
Pesemne că ai în tine mai multe vieţi decât o
pisică.
— Domnul Brinscall, aici de faţă, va ocupa
camera magistrului meu, am spus eu în timp ce
intram. Dar mai întâi vom lua un mic dejun cât
mai bogat cu putinţă…
— Da, prăjeşte-ne nişte felii groase de şuncă,
pune ouă şi cârnaţi şi adaugă pâine şi unt din
belşug, a intervenit Judd. A, şi o cană mare cu
ceai şi un castron plin cu zahăr.
— Mai întâi să vedem ce culoare au monedele
tale, l-a repezit hangiul supărat, cântărindu-i din
ochi hainele zdrenţuite.
— O să plătesc eu, în bani de argint, am zis.
— Atunci plăteşte acum, înainte să treci iarăşi
podul! A mârâit hangiul, după care, fără să mai
adauge nimic, a plecat să ne pregătească
ospăţul.
— Noi doi avem multe de discutat, Tom, şi am o
grămadă de explicaţii de dat, numai că sunt
obosit de moarte. Ce-ai zice să mâncăm mai întâi
şi după aceea să stăm de vorbă? A propus Judd.
Am încuviinţat. Abia dacă suportam să mă uit în
ochii lui, aşa că am mâncat în linişte. Judd şi-a
pus trei linguri mari de zahăr în ceai. A sorbit
încet din cană şi a zâmbit.
— Întotdeauna mi-au plăcut dulciurile, Tom,
dar acum chiar aveam nevoie de zahăr!
Nu i-am întors zâmbetul; nici măcar numele nu
îmi plăcea să mi-l aud rostit de gura lui. Zahărul
a părut să nu-şi facă efectul; curând capul lui a
început să se clatine de oboseală, aşa că l-am
bătut pe umăr şi i-am sugerat să urce în cameră
şi să tragă un pui de somn.
Am profitat de absenţa lui. Mai întâi am încercat
să iau legătura cu Alice folosindu-mă de
oglinjoara din odaia mea. După aproape o oră nu
izbutisem. Am hotărât să încerc din nou mai
târziu, mi-am scos carneţelul din desagă, am
traversat podul şi am revenit în mlaştina dinspre
răsărit.
Cu soarele strălucind sus pe cer m-am simţit
oarecum în siguranţă, aşa că de îndată ce am
ajuns acolo am schiţat o hartă a Todmordenului,
concentrându-mă pe poziţia caselor mari
ascunse dincolo de copacii de pe partea aceea a
malului. Am notat cu cruci cele din care mi se
păruse că se iviseră globurile de lumină. De
patru dintre ele eram destul de sigur, însă nu şi
de restul de cinci. Am încercat de asemenea să
marchez punctul în care văzusem dâra aceea
ciudată de lumină roşie. Mi-a fost dificil să îl
localizez, dar am încercuit zona. Indiferent ce
reprezenta acea lumină, era negreşit un lucru de
interes pentru vrăjitoarele fără corp.
M-am întors pe urmă în camera de la han şi am
încercat din nou să iau legătura cu Alice, dar tot
fără succes. De ce nu reuşeam? M-am întrebat.
De obicei ea îmi răspundea repede. Am moţăit un
pic întins pe pat, cu gândul la toate cele
întâmplate. Judd mi-a bătut la uşă când trecuse
de amiază. Am ieşit din han şi am pornit spre
pădurea de lângă râu. Ceea ce aveam să ne
spunem nu era destinat urechilor hangiului sau
ale oricui altcuiva.
Ne-am aşezat pe jos şi ne-am uitat o vreme la
râu, eu aşteptându-l pe el să înceapă.
 — În primul rând vreau să îţi mulţumesc, Tom.
Mi-ai salvat viaţa. Dacă n-ai fi fost tu, noaptea
trecută aş fi murit. La început s-au mărginit
să-mi sugă doar puţin sânge o dată la şapte nopţi
– şi la asta corpul meu a putut rezista. Dar, de
când nu ne-am văzut noi, asta a fost a treia oară
când s-au înfruptat din sângele meu.
— Vrei să zici că te-au ţinut în puţ înainte să te
trimită după noi la Chipenden?
— Da, mi-au dat drumul doar ca să vă aduc pe
voi aici, îmi explică Judd.
— Şi cât timp ai stat acolo, în groapă? Am
întrebat eu.
— Vreo două luni sau cam aşa ceva. Ce ciudat,
nu găseşti? Noi, vracii, suntem cei care le băgăm
pe vrăjitoare în puţuri. Niciodată nu mi-ar fi
trecut prin cap că voi sfârşi şi eu într-un
asemenea mormânt.
— Dar cum de ai supravieţuit? Ce ai mâncat?
— Din fericire nu suntem în toiul iernii, altfel aş
fi murit îngheţat, răspunse Judd. Dar m-au
hrănit, ce-i drept, asta ca să mă ţină în viaţă şi
să-mi poată suge sângele. Fiecare pereche de
strigoi şi strigoaie ţine unul sau mai mulţi
ostatici în câte un puţ, pentru a se hrăni cu
sângele lor. Ar prefera să-şi vâneze şi să-şi ucidă
victimele prin împrejurimi, numai că asta ar
atrage atenţia şi localnicii ar putea chema în
ajutor armata. Cât despre mâncare, mi-au
aruncat-o, crudă, în groapă. Am trăit cu carne
crudă de oaie – uneori măruntaie.
M-am strâmbat la gândul că o fiinţă omenească
ar fi putut să mănânce măruntaie crude.
— Tu ce-ai fi făcut în locul meu, Tom? Mă
întrebă Judd, observând expresia mea de
dezgust. Nu am avut încotro – mâncam ori
muream. Fără mâncare care să compenseze
sângele pe care mi-l sugeau, în câteva săptămâni
aş fi fost un om mort.
Am încuviinţat dând din cap.
— Adevărat, am spus. Facem orice e nevoie ca
să supravieţuim. Aş fi făcut la fel.
Ştiam că nici eu nu eram, nici pe departe, fără
de prihană. De-a lungul celor trei ani petrecuţi ca
ucenic de vraci, valorile morale învăţate de la tata
şi de la mama fuseseră treptat întinate. Nici faţă
de magistrul meu nu mă purtasem corect,
ascunzându-i faptul că folosisem magia neagră
pentru a-l ţine pe Necuratul la distanţă.
— Mda, căile întortocheate ale destinului te pun
uneori în asemenea situaţii, a murmurat Judd
cu amărăciune. După cum ţi-am mai spus, în
peregrinările mele am ajuns şi în România, unde
am aflat tot ce era de aflat despre creaturile
Întunericului care sălăşluiesc acolo şi cum să le
înfrunţi cât mai bine. Că mult m-a mai ajutat şi
asta, n-am ce zice!
— Vezi tu, în ţara aceea toate creaturile
Întunericului lucrează dimpreună – spiritele,
demonii şi vrăjitoarele complotează laolaltă şi îşi
unesc forţele pentru a-i nimici pe vraci, a
continuat el. Nu peste mult timp m-am pomenit
luat şi eu în vizor. Odată ce îşi stabilesc ţinta,
creaturile acestea o urmăresc şi aşteaptă,
căutând între timp calea cea mai bună de-a o
vătăma ori chiar de-a o distruge cu totul. În
Comitat la noi, vracii nu se căsătoresc în general,
însă în România sunt alte obiceiuri. Am cerut
mâna unei tinere şi cererea mi-a fost acceptată.
Eram îndrăgostiţi unul de celălalt şi abia
aşteptam să ne căsătorim. Numai că nu a fost să
fie.
O strigoaie i-a revendicat corpul – acolo,
creaturile Întunericului preferă oamenii vii. Ai
cunoscut-o pe strigoaie – este cea care posedă
corpul Cosminei Fresque.
— Coniţa Fresque este femeia pe care o iubeşti?
Şi gazda unei strigoaie? Am întrebat eu,
amintindu-mi cât de drăguţă era Cosmina.
Nu era deloc de mirare că Judd se îndrăgostise
de ea.
— Şi nu putem face nimic? Am continuat eu. Nu
putem să o alungăm pe strigoaie din corpul ei?
— Ce bine ar fi dacă s-ar putea! Numai că
lucrurile cu demonii din România nu merg la fel
ca şi cu cei de aici, din Comitat. Dacă au apucat
să pună stăpânire pe un om viu, procesul nu
poate fi inversat. Îi scot din corp sufletul, care nu
se mai poate întoarce, a clătinat Judd trist din
cap. Aşa că la fel de bine o putem considera
moartă – eu, unul, aşa o privesc şi încerc să mă
obişnuiesc cu ideea, oricâtă suferinţă mi-ar
aduce. Sufletul ei este ţinut ostatic în pragul
iadului. Nu pot decât să sper că va găsi cândva
calea spre lumină. Am pierdut-o şi am avut
suficient timp ca să cuget la nebunia mea şi la
cât de uşor m-am lăsat ademenit.
— Dar cum de te-ai întors în Comitat? L-am
întrebat.
— La început am fost distrus de cele întâmplate,
răspunse Judd. Preţ de aproape un an am
colindat fără ţintă, ca un nebun, incapabil să-mi
văd de îndatoririle mele de vraci. Ar fi putut să
mă ucidă atunci – şi chiar au încercat să o facă,
dar m-am aflat tot timpul sub oblăduirea
vraciului român care mi-a fost magistru. Nici
n-am ştiut ce făcea, dar oriunde mergeam era pe
urmele mele, mereu pregătit să mă apere de
creaturile Întunericului care îmi doreau moartea.
Într-un târziu mi-am venit în fire, numai că
mintea îmi era obsedată de ideea răzbunării. Tot
ce voiam era să o ucid pe strigoaie – sau măcar să
o alung din corpul iubitei mele Cosmina. Am tot
căutat-o, fără să dau de ea – până ce am aflat că
plecase în străinătate cu partenerul ei strigoi.
Aşa că am venit aici după ea.
Ştiau de venirea mea – îi preveniseră vrăjitoarele
–, ţi-am spus că ei lucrează împreună. Erau
pregătiţi să mă întâmpine. Ca un prost ce sunt,
am căzut direct în capcana pe care mi-au
întins-o şi uite aşa am ajuns în puţ – hrană
pentru strigoi. După o săptămână sau cam aşa
ceva m-au dat vecinilor de mai sus, din vale. Fac
între ei un soi de schimb de victime. Bănuiesc că
le place variaţia – vor să guste diferite feluri de
sânge.
— Ţi-au promis că îţi vor da drumul dacă ne
ademeneşti pe mine şi pe Vraci aici? L-am
întrebat.
— Da, şi încă ceva, mult mai de preţ pentru
mine, spuse Judd. Vezi tu, eu sunt pe jumătate
român şi, aşa cum ţi-am mai povestit, am şi
acum rude rămase în acea ţară – pe mama şi
familia ei. Dacă nu făceam ceea ce mi se
poruncea, m-au ameninţat că le vor lua sângele,
că îi vor ucide pe toţi. Bineînţeles, nici prin cap
nu le trecea însă să mă elibereze. După ce v-am
părăsit, pe tine şi pe Vraci, am pornit spre nord,
încercând să mă îndepărtez cât puteam mai mult
de locul acesta blestemat. Nu trecuse mai mult
de o oră de când se întunecase, şi m-au prins şi
m-au târât aici, în puţ. Pot doar să sper că mama
şi rudele ei sunt în viaţă.
Acum înţelegeam sub ce presiune se aflase şi mi
s-a făcut milă de el. Nu eram însă deloc
mulţumit. Şi eu fusesem supus unor ameninţări
asemănătoare din partea unor creaturi ale
Întunericului. Numai că Vraciul îmi insuflase un
puternic simţ al datoriei, aşa că nu cedasem. În
plus, cum aveam să uit vreodată că trădarea lui
Judd Brinscall dusese la moartea magistrului
meu?
A trecut ceva vreme până ce am spart tăcerea
apăsătoare ce se aşternuse între noi.
— Cum se face că atâţia slujitori ai Întunericului
se află în Todmorden? Am întrebat.
— Au venit aici în căutare de spaţiu de manevră
şi noi victime, răspunse Judd. În România sunt
deja atât de numeroşi încât arii întregi, în special
din Transilvania, se află sub controlul lor. De ani
buni se înmulţesc la hotarele Comitatului, dar cu
mare fereală, ca să nu atragă atenţia. Când vor
ajunge să fie destui şi suficient de puternici, nu
se vor mai mulţumi să trăiască din sângele
victimelor ţinute ostatice în puţuri – se vor
răspândi către apus, ucigând fără pic de
îndurare pe oricine le va sta în cale.
CAPITOLUL 15
ZEUL-VAMPIR
Vizita la Todmorden îl costase viaţa pe magistrul
meu, însă moartea sa nu fusese zadarnică.
Acum, că aflasem de pericolul care ameninţa
Comitatul, poate că izbuteam să ajut. Pentru că,
dacă lăsam lucrurile în voia lor, primejdia avea
să crească treptat, mulţi ani la rând. Dar mai
întâi trebuia să iau capul Vraciului pentru a-l
arde şi a-i slobozi sufletul. Iar cunoştinţele lui
Judd Brinscall privitoare la creaturile
Întunericului din România se puteau dovedi de
folos.
 — Cum faci ca să răpui o strigoaie? L-am
întrebat eu. Vreau să zic, cum faci ca s-o distrugi
de tot, astfel încât să nu-şi mai poată căuta o altă
gazdă? Am ucis două gazde de strigoi, însă pe
termen lung nu am reuşit nimic. Coniţa Fresque
mi-a spus la primul dintre ei că nu făcusem
decât să îl alung din trupul pe care îl poseda şi că
în scurt timp îşi va găsi o altă gazdă şi va veni
după mine.
— Doi? Ai omorât doi strigoi? Care a fost
primul?
— Partenerul duşmancei tale.
— Bravo ţie, Tom, spuse Judd cu un zâmbet
întunecat. Cosmina este aşadar pe jumătate
răzbunată. Sunt multe căi de a distruge un
strigoi sau o strigoaie, însă puţine au efect
permanent: uneori până şi decapitarea ori
înfigerea unei ţepuşe în ochiul stâng nu fac decât
să îi alunge din corpul pe care l-au ocupat. Ca
mijloc de apărare, poţi folosi usturoiul sau
trandafirii şi, în timp ce sarea nu îi vatămă prea
tare, un şanţ umplut cu apă sărată îi ţine la
distanţă.
— Sunt aceleaşi metode pe care le folosim noi
aici împotriva vrăjitoarelor de apă, am comentat
eu.
— Exact. Înţeleg că Bill Arkwright ţi-a făcut
capul calendar şase luni în şir cu vrăjitoarele
astea. Eu, unul, m-am săturat şi, după o
jumătate de stagiu, am fugit înapoi la
Chipenden, spuse Judd.
Am dat din cap cu tristeţe.
— Bill e mort. A fost ucis în Grecia, în lupta cu
forţele Întunericului.
— Nu prea m-am dat în vânt după el, dar îmi
pare rău să aud că a murit. De acum încolo,
partea de nord a Comitatului va fi o zonă mult
mai periculoasă. Dar ce s-a întâmplat cu Dinte şi
Gheară? Erau nişte câini de luptă de mare
ispravă, cu toate că Dinte nu mă avea prea tare
la inimă; numele i se potrivea ca o mănuşă.
Într-o noapte m-a muşcat de picior, am şi acum
cicatricea!
— Dinte e mort, ucis de vrăjitoarele de apă. Dar
Gheară e în viaţă şi are doi pui, Sânge şi Oase.
I-am lăsat pe amândoi la Chipenden cu fierarul
satului, i-am explicat eu.
— Păcat. Ne-ar fi fost de mai mare ajutor aici, în
lupta cu vrăjitoarele acestea. Dar ca să revenim
la subiect: pentru a nimici pentru totdeauna o
strigoaie ce posedă o fiinţă vie trebuie să-i arzi
corpul cât se află înăuntru. Cât despre strigoii
care ocupă un corp de om mort, singura cale
sigură de a-i distruge pe vecie este aceea de a-i
expune la lumina zilei. Ştiu multe despre aceste
creaturi. Trebuie să lucrăm împreună – vreau să
mă revanşez pentru ceea ce am făcut şi am multe
să te învăţ. Un lucru pot însă să îţi spun de pe
acum: nu ai de ce să-ţi faci cine ştie ce griji cu
strigoiul care ar putea să se întoarcă pentru a-ţi
lua viaţa. Fireşte, îşi va găsi în cele din urmă o
altă gazdă, dar odată ce a fost alungat dintr-un
corp, el începe să-şi piardă memoria. Când îşi va
găsi altă gazdă va începe o etapă nouă în
existenţa sa şi va uita cu totul de Todmorden şi
de fosta sa parteneră strigoaie. Fresque n-a vrut
decât să te sperie, Tom.
— Ţi-am văzut cartea la ea în bibliotecă – aceea
despre moroi, am spus eu.
— Am scris-o în vremuri mai bune. Demonii
mi-au luat-o ca să facă biblioteca mai
convingătoare. Vezi tu, orice sălaş al unei perechi
de strigoi şi strigoaie este un loc tare înşelător, o
casă a iluziilor. Iar ca sursă a acestor iluzii ei
folosesc un grimoar. Grimoarul şi cu cartea mea
erau probabil singurele volume autentice din
bibliotecă. Acum spune-mi de ce au vrut cu tot
dinadinsul să vă ademenească pe tine şi pe John
Gregory acolo. Mie nu s-au obosit niciodată să
îmi explice.
I-am povestit despre lupta noastră cu Necuratul
şi cum izbutisem să-l priponim pe moment.
După care i-am spus despre Grimalkin, care
păzea capul Diavolului, încercând să nu-l lase să
cadă în mâinile vrăjmaşilor noştri.
— Din cauză că tu ne-ai recomandat biblioteca
coniţei Fresque, noi am venit aici fără să bănuim
nimic. Abia după ce l-au ucis pe Vraci mi-a
explicat coniţa Fresque totul. Mi-a spus că o
obligaseră să ne ademenească la Todmorden. De
la tine am aflat că demonii români lucrează
împreună – asta şi fac acum, cu siguranţă, şi cu
un scop bine stabilit. L-au ucis pe magistrul meu
şi i-au legat sufletul de cap, pentru a mă pune pe
mine sub presiune. Vor ca eu să o aduc aici pe
Grimalkin, ca ei să o omoare şi să recapete capul
Necuratului. Dar nu voi permite asta sub niciun
chip. Ceea ce vreau să fac e să găsesc capul
Vraciului şi să îl ard. Pesemne că îl ţin ascuns pe
undeva. Va trebui să cercetăm toate casele de pe
deal ale demonilor.
— Îmi pare rău, Tom, dar dacă încercăm să
facem asta, vor şti ce vrem chiar dinainte să
ajungem la prima casă. Zi şi noapte unul dintre
cei doi demoni ce formează perechea e treaz şi stă
de pază. Ne-ar simţi imediat şi ar chema
vrăjitoarele în ajutor ca să îi apere. Vrăjitoarele
românce folosesc magia animistă. Spre deosebire
de suratele lor din Pendle, care recurg de obicei
la sânge, oase sau vrăji obişnuite, cele din
România seacă forţa vitală din oameni fără să îi
atingă. Pot invoca globurile de lumină cât ai clipi
din ochi. Şi în câteva clipe am fi morţi, storşi de
forţa noastră vitală. Iar după aceea ar folosi ceea
ce au luat de la noi în ritualurile şi în incantaţiile
lor, dobândind astfel şi mai multă putere.
— Dar atunci ce putem face? Am întrebat eu
frustrat. Ştiam deja bună parte din ceea ce îmi
explicase Judd, dar asta nu avea să mă
oprească. Trebuia cu orice chip să eliberez
spiritul Vraciului. Eram hotărât să fac ceva.
— Mai întâi va trebui să ne ocupăm de
vrăjitoare, rând pe rând, continuă Judd. Pentru
că doar aşa vom avea, cât de cât, şanse de
izbândă. Vrăjitoarele dorm în timpul zilei, nu ca
femeile demon, şi atunci este momentul potrivit
pentru atac. Ele nu au un partener care să le
vegheze.
— Sunt vrăjitoarele mai puternice decât
demonii? Am întrebat eu.
— O, da, fără îndoială – moroii sunt cei mai slabi
demoni. Bun, deci mai întâi vom încerca să le
ucidem pe vrăjitoare – şi cel mai bine este să le
luăm pe neaşteptate, atunci când dorm.
— Ştiu cel puţin patru case în care locuiesc, am
spus eu. În timp ce tu dormeai la han, am urcat
încă o dată în mlaştini şi am marcat casele pe o
hartă. Uite aici! Am zis băgând mâna în
buzunarul pantalonilor, scoţând şi întinzându-i
schiţa.
A studiat-o câteva clipe şi m-a privit întrebător.
— Ce-i asta? Fu el curios, arătând spre un semn
făcut de mine pe hartă.
— Acolo a apărut o rază de lumină tare ciudată,
colorată într-o nuanţă neobişnuită de roşu
întunecat. S-a ivit din pământ, din spatele
copacilor şi a prins să strălucească sus pe cer.
N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Vrăjitoarele
au luat formă de globuri, s-au înlănţuit şi au
încercuit-o într-un soi de dans, ieşind şi intrând
în raza de lumină. După o vreme s-au înălţat şi
s-au făcut nevăzute. Şi la puţin timp după aceea
l-am văzut pe strigoiul care se hrănea cu sângele
tău şi m-am grăbit să-ţi sar în ajutor.
Judd a clătinat din cap şi a rămas mult timp
tăcut, cu ochii în pământ. Spusele mele îl
afectaseră pesemne. Şi pe urmă i-am văzut
mâinile – tremurau.
— Ce s-a întâmplat? L-am întrebat.
— E din ce în ce mai rău. Din cele ce mi-ai spus,
bănuiesc că vrăjitoarele încearcă să îl invoce pe
Şişcoi, cel mai mare şi mai puternic dintre Vechii
Zei din România. Vracii de acolo au desluşit în
timp multe metode bune de a se ocupa de fiinţele
vampirice obişnuite, precum vrăjitoarele,
spiritele şi demonii, însă acest zeu vampir este cu
adevărat periculos – în faţa lui suntem cu totul
neputincioşi.
Numele Şişcoi îmi spunea ceva. M-am înfuriat
din nou pe mine însumi, pentru că nu citisem cu
mai multă sârguinţă Bestiarul. Eram încredinţat
că zărisem undeva în carte menţionat numele
zeului vampir.
— Şi e uşor să îl invoci? Am întrebat. Unii dintre
Vechii Zei sunt greu de chemat pe lumea
noastră.
— Aşa e, Tom, şi în plus ei se pot întoarce
împotriva celor care i-au invocat, răspunse Judd.
Unii chiar se bucură când au prilejul să răpună
fiinţe ce se bălăcesc în Întuneric. Din păcate
pentru noi, Şişcoi nu e aşa. Adoră să fie venerat
şi îi priveşte cu bunăvoinţă pe cei care îl cheamă
să treacă prin portal în lumea noastră.
Vrăjitoarele românce îl pot invoca la miezul
nopţii, dar el nu poate rămâne pe lumea aceasta
decât până în zori. Asta e vestea cea bună.
Vestea rea este aceea că din sălaşul său din
Întuneric el îşi poate trimite temporar spiritul
pentru a-i readuce la viaţă pe cei morţi ori pentru
a-i lua în stăpânire pe cei vii. Aşa că te poţi
înşela, poţi crede că nu ai de-a face decât cu un
simplu strigoi, pentru ca mai apoi să-ţi dai
seama, prea târziu, că lama de argint din capătul
toiagului tău nu are niciun efect asupra lui,
pentru că e Şişcoi. Şi asta va însemna pentru
tine sfârşitul. Nu vei mai putea face nimic.
— Dar de asta ce zici? Am întrebat scoţând din
teacă Sabia Destinului.
Judd a fluierat admirativ printre dinţi şi faţa i
s-a luminat la vederea armei.
— Pot să mă uit la ea mai de aproape? Mă
întrebă.
Am încuviinţat şi i-am întins sabia.
— Deci asta este sabia pe care ai folosit-o pentru
a ucide două gazde de strigoi, zise el studiind cu
atenţie mânerul. Vârcolacul a fost gravat cu
mare măiestrie, iar rubinele care formează ochii
lui sunt de o valoare inestimabilă. Cum ai ajuns
în posesia unei astfel de arme?
— Mi-a fost dăruită pe Dealurile Golaşe de
Chuchulain, unul dintre eroii antici ai Irlandei. A
fost făurită de Vechiul Zeu Hefaistos. Nu a făcut
decât trei săbii, iar aceasta se spune că ar fi cea
mai bună dintre ele.
— Ei bine, Tom, văd că te învârţi în cercuri
înalte. Zici că a fost făurită de unul dintre Vechii
Zei! Mă întreb atunci dacă are puterea de a ucide
pe unul din tagma lor.
— Am folosit-o împotriva lui Morrigan – nu a
nimicit-o, dar i-a încetinit mişcările şi aşa am
reuşit să scap, am explicat eu.
— Ai luptat împotriva lui Morrigan?
— Da, pe Dealurile Golaşe, imediat după ce
Chuchulain mi-a dăruit sabia.
— Bag seama că n-ai stat degeaba în anii de
ucenicie. Eu, unul, nu m-am aventurat dincolo
de hotarele Comitatului cât am fost ucenic. Nu e
de mirare că după aceea am simţit o pornire atât
de puternică să călătoresc prin lume şi uite în ce
bucluc m-am vârât, zise Judd înapoindu-mi
sabia. Dar chiar dacă sabia ta ar putea să-l
vatăme pe Şişcoi, nu ai cum să te apropii de el. Ai
muri înainte să-ţi dai seama ce se întâmplă.
Harul pe care îl aveam, de a încetini scurgerea
timpului, ar fi putut să mă ajute să-l rănesc pe
Şişcoi în luptă, dar asta nu însemna că l-aş fi
răpus definitiv. Vechii Zei posedau puteri
incredibile de regenerare. Când folosisem sabia
împotriva lui Morrigan nu făcusem decât să
câştig timp ca să mă pot salva. Totuşi nu m-am
obosit să-i explic totul pe îndelete lui Judd – nu
era înţelept să-i dezvălui prea multe. Nu am
amintit nici de Tăietorul de Oase. Dacă pe viitor
demonii aveau să îl prindă şi să-l tortureze, poate
că nu va putea să reziste şi le va spune tot ce ştia
despre mine. Aşa că m-am mulţumit să-i pun o
nouă întrebare:
— Deci ce era cu lumina aceea care s-a ivit din
pământ? În ce fel îl invocă vrăjitoarele pe Şişcoi?
— Creează un puţ cu leşuri, răspunse Judd. Mai
întâi caută o fisură adâncă în pământ. Trebuie să
se afle într-un loc special, prielnic magiei negre.
Timp de câteva săptămâni picură în ea sânge şi
aruncă leşuri – în special bucăţi de ficat crud.
Adaugă apoi ritualuri şi vrăji negre şi astfel, în
groapă, ia naştere o forţă extraordinară – raza pe
care ai văzut-o nu e decât o mică parte din ea –
care pluteşte în aer. Şişcoi se întrupează
hrănindu-se cu sângele şi carnea din puţ. Când
procesul e încheiat, vrăjitoarele vin la miezul
nopţii pentru ultima parte a ritualului. După
aceea Şişcoi iese din groapă sub noua încarnare,
existând în acelaşi fel precum Necuratul. Din
ceea ce mi-ai spus, aş zice că ritualul
vrăjitoarelor a ajuns la punctul în care Şişcoi
este aproape pregătit să iasă în lumea noastră.
Se poate întâmpla cât de curând – poate chiar
azi, la miezul nopţii.
— Dar cu ce scop să-l fi invocat taman acum?
Am întrebat eu.
 — Poate că nu doresc decât să-l venereze, să-i
declare supunere deplină. Pentru ca el, în
schimb, să le dea puteri sporite. Numai că
demonii ţi-au cerut să o aduci pe Grimalkin aici.
Asta înseamnă că doresc cu tot dinadinsul să
capete capul Diavolului. Şişcoi se mişcă foarte
iute şi dacă se întrupează va putea acoperi rapid
distanţe mari. S-ar putea să pornească el însuşi
după Grimalkin. Iar tu vei fi al doilea pe lista lui.
CAPITOLUL 16
PUȚUL CU LEȘURI
Trebuie să găsim o cale de a-l opri pe Şişcoi! Am
zis eu.
Judd a rânjit fără pic de veselie.
— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere. În
perioada aceasta a anului, între miezul nopţii şi
zorii zilei, sunt cam patru ore şi jumătate. O
perioadă suficientă pentru ca el să poată face
foarte mult rău. Toţi anii petrecuţi studiind în
România nu mă ajută însă cu nimic ca să-mi
formez o idee, cât de vagă, despre cum am putea
să-l nimicim. Şi chiar dacă am avea mijloacele
potrivite să o facem, vrăjitoarele ne-ar da de
urmă şi ar sări, cât ai clipi din ochi, în apărarea
lui.
— Nu şi dacă le vom ataca noi mai întâi în
timpul zilei, când sunt adormite. Spune-mi, dacă
prind de veste că ne îndreptăm spre ele, au
putinţa de a-şi proiecta sufletele în afara
corpurilor atât timp cât soarele se află sus pe
cer?
— N-am auzit de aşa ceva – deşi, dacă e să mă
gândesc mai bine, cred că e posibil. Presupun că
vrei să îl atacăm pe Şişcoi cât încă nu s-a
întrupat definitiv acolo jos, în puţ. La ce anume
te gândeşti mai precis, Tom?
— Aş vrea să încerc unul dintre cele mai vechi
vicleşuguri din arsenalul unui vraci – cel cu
sarea şi pilitura de fier, am răspuns eu.
Judd a clătinat din cap.
— Cred că ar fi o pierdere de vreme. Sarea şi
pilitura de fier nu au nicio putere asupra
vrăjitoarelor, spiritelor ori demonilor din
România.
— Nici asupra Vechilor Zei, am spus eu. Dar
asta numai când sunt pe deplin treji şi pregătiţi
să-ţi sfâşie carnea de pe oase. Şişcoi nu s-a
întrupat încă în întregime, acum îşi formează
corpul sugând sânge şi hrănindu-se cu
măruntaie acolo, în groapă. Sunt încredinţat că
sarea ar putea să-i ardă corpul vulnerabil, abia
pe jumătate format, iar fierul să-l secătuiască de
sânge şi de puteri. Chiar dacă nu l-am răpune
definitiv, i-am încetini creşterea şi noi am câştiga
timp ca să-l căutăm pe Vraci. Ei, ce zici? Nu
merită să încercăm? Hai să o facem acum, cât
soarele este încă sus pe cer. Am putea să
azvârlim sarea şi pilitura de fier în puţ şi pe urmă
să ne ocupăm, una câte una, de vrăjitoarele
adormite.
 — Mai există o primejdie pe care nu ar trebui să
o nesocotim, Tom, m-a prevenit Judd. Strigoaiele
sunt acum treze şi îşi veghează partenerii. Chiar
dacă nu ne vom afla sub ameninţarea globurilor
de lumină ale vrăjitoarelor, strigoaiele ne vor face
probleme, negreşit. Şi sunt la fel de iuţi şi de
periculoase precum strigoii.
— Şi eu mă mişc rapid. Şi am sabia, am
argumentat eu.
Judd s-a încruntat.
— Dacă e să ajut şi eu, aşa cum pot, voi avea
nevoie de o armă.
Ascuns în betelia pantalonilor, pe sub mantie,
aveam Tăietorul de Oase, pumnalul primit de la
Slake. Nu aveam însă de gând să i-l împrumut
lui Judd – era unul dintre cele trei obiecte sacre
şi nu voiam să risc să îl pierd. Aşa încât nu am
suflat o vorbă despre el. Nu eram sigur că aveam
să găsim în Todmorden un fierar dispus să ne
ajute. Judecând după felul în care localnicii se
comportaseră până acum cu noi, nu mă
aşteptam la cine ştie ce cooperare din partea lor.
Dar mi-am amintit de sat. M-am uitat în sus, pe
cer, unde soarele strălucea.
— Mai avem vreo şapte ore de lumină, am zis.
Mai ţii minte satul prin care am trecut în drum
spre Todmorden? Am văzut că au acolo o fierărie
şi o băcănie, iar satul se află la mai puţin de o oră
de mers. De la băcan am putea cumpăra câţiva
saci mari cu sare – vom avea nevoie de mai mult
decât câţiva pumni – şi de la fierar, tot felul de
unelte metalice. Poate chiar şi o armă pentru
tine.
Judd s-a ridicat în picioare.
— Bună idee. Să mergem.
Am traversat iute străzile pustii. De ce era
oraşul atât de liniştit? M-am întrebat. Am
observat câteva perdele date la o parte la trecerea
noastră, însă nimeni nu a ieşit din casă.
Am urcat dealul până la mlaştinile dinspre apus
şi am ajuns la fierărie în trei sferturi de oră. Nu a
fost nicio problemă să cumpărăm un sac mare cu
unelte din fier, însă arma pentru Judd s-a
dovedit a fi o chestiune cu mult mai dificilă.
Sarcinile obişnuite ale fierarului constau în
potcovirea cailor, repararea plugurilor şi făurirea
obiectelor de fierărie trebuincioase în casă. În
viaţa lui nu meşteşugise la o sabie. Avea însă în
atelier câteva securi folosite de fermieri la
curăţarea pământului de copaci şi tufişuri. Nu
erau securi de luptă cu lamă dublă şi nici cu
lamă din aliaj de argint, dar, mânuite corect,
puteau provoca răni grave.
Judd a încercat câteva, dar s-a ferit să o aleagă
pe cea mai mare dintre ele. Fireşte, nu am
discutat despre cerinţele noastre în faţa
fierarului, dar am remarcat că ne-a propus o
secure uşoară şi lesnicios de mânuit.
Pe urmă l-am vizitat pe băcanul satului şi i-am
cumpărat aproape toată rezerva de sare. Curând,
cu desagii plini de sare şi de pilitură de fier şi cu
Judd purtând securea pe umărul stâng, am
pornit înapoi spre Todmorden. În timp ce
traversam râul am simţit cum podul se clatină şi
m-am uitat în jos, neliniştit. Părea mai prăpădit
ca înainte şi gata-gata să se prăbuşească.
Speram că nu va trebui să îl mai traversăm de
multe ori.
Soarele strălucea în continuare pe cerul senin
şi, după socotelile mele, mai aveam cinci ore
bune de lumină – un răgaz mai mult decât
suficient pentru a ne ocupa de Şişcoi şi de cât
mai multe vrăjitoare cu putinţă, mi-am zis, în
încercarea de a-mi face singur curaj.
Nu am zăbovit prea mult cu gândul asupra
detaliilor isprăvii noastre. Ceea ce puseserăm noi
la cale comporta riscuri enorme. Vrăjmaşii noştri
lucrau împreună, iar un atac asupra unuia
dintre ei însemna practic un atac asupra tuturor.
Dacă izbuteau să se adune iute, aveam să fim
copleşiţi numeric. Dar mi-am alungat acel gând
într-un colţişor al minţii, fiind mânat înainte de
simţul datoriei faţă de Comitat şi de speranţa că
voi reuşi cumva să eliberez din captivitate
spiritul magistrului meu.
Am urcat până la marginea mlaştinii dinspre
răsărit şi ne-am ghemuit din nou printre tufişuri.
— Uite, i-am arătat eu lui Judd. Acolo am văzut
raza de lumină sclipind printre copaci.
A încuviinţat din cap.
 — Care dintre ele sunt casele vrăjitoarelor?
Am scos din buzunar harta cu cele patru case
însemnate.
— Eşti sigur că acestea sunt? M-a întrebat
Judd.
— Da, am văzut clar globurile de lumină
înălţându-se din ele. Mai sunt şi alte case
probabil locuite de vrăjitoare, dar nu le-am
însemnat decât pe cele de care sunt sigur.
— După ce vom termina cu astea, a zis Judd
arătând spre sacii de la picioarele noastre, ne
vom ocupa de cele patru vrăjitoare, apoi ne vom
întoarce iute şi vom trece podul. Să sperăm că
vom supravieţui peste noapte.
Am încuviinţat din cap, am luat sacii şi ne-am
croit drum în jos pe pantă, îndreptându-ne către
pâlcul de copaci ce împrejmuia puţul cu leşuri.
Abia pătrunsesem în întunecimea pădurii, când,
dintr-odată, am simţit-o din nou – acea răceală
care îl previne pe cel de-al şaptelea fiu al unui al
şaptelea fiu că o fiinţă malefică se află prin
preajmă.
Judd m-a privit pieziş.
— Am simţit şi eu răceala, a spus el. Dar, ce-o
fi… Să fie oare Şişcoi, care s-a întrupat deja cu
totul? Sau o altă fiinţă care stă de veghe,
pândind intruşii?
— Vom afla imediat, am răspuns eu continuând
să înaintez.
Şi am aflat, într-adevăr, chiar mai curând decât
mă aşteptasem. Deşi fără niciun mârâit de
avertisment. Atacul a venit atât de brusc încât,
luat prin surprindere, abia dacă am avut timp să
las sacul să-mi cadă la picioare şi să întind mâna
ca să înşfac sabia. Un urs mare se îndrepta
direct către noi în patru labe, cu colţii dezgoliţi.
S-a ridicat, imens, în faţa noastră pe labele din
spate, cu tot corpul numai muşchi, blană şi ochi
furioşi, pregătit să ne sfâşie în bucăţi. Înainte să
apuc să scot sabia din teacă, Judd m-a dat
deoparte, agitându-şi iute securea în mână şi
descriind cu ea un cerc în aer.
Un zgomot bubuitor ca de zdrobire a răsunat
când securea a făcut contact cu corpul ursului.
Prima lovitură l-a atins sus, pe umăr. Rănită,
creatura a scos un răget de furie şi de durere.
Când securea l-a nimerit în grumaz, a ţipat – un
sunet ascuţit, ca ieşit din gâtul unui om. Judd a
mai lovit încă de trei ori înainte ca ursul să se
prăbuşească în lături, ca un copac uriaş doborât
la pământ de toporul pădurarului.
Judd a făcut un pas în spate, îndepărtându-se
de victima sa.
— Iute? Aşa pretinzi că eşti? A spus rânjind şi
arătând spre sabia mea, doar pe jumătate scoasă
din teacă. Ei bine, am fost mai rapid decât tine.
Va trebui să te străduieşti mai mult când prima
strigoaie va veni după tine.
— Aşa voi face, nu te teme, am răspuns, băgând
sabia înapoi în teacă. Un moroi, nu-i aşa? Am
întrebat gesticulând spre ursul mort. Data
trecută stătea de veghe pe cărarea spre casa
coniţei Fresque.
— Dacă zici tu… Deşi nu cred că era singur. Nu,
Tom, acest moroi a fost însărcinat să păzească şi
să dea raiduri în jurul puţului cu leşuri. Este o
zonă întunecată şi adăpostită, însă moroii nu ies
de obicei la lumină, aşa că pentru a-l aduce aici a
fost pesemne folosită o magie foarte puternică.
M-am mai gândit şi cred că există o cale cu mult
mai uşoară de a-i răpune pe moroi, a continuat
Judd. Moroii sunt creaturi care acţionează din
constrângere. Dacă le arunci dinainte nuci,
seminţe, boabe, crenguţe sau chiar fire de iarbă,
se aruncă imediat în patru labe, de parcă ar intra
în transă. Se simt obligaţi să le numere şi să le
înlăture de acolo, rând pe rând, şi până ce nu
termină nu pot face nimic altceva. Şi o
numărătoare nu le este niciodată de ajuns.
Trebuie să numere din nou şi din nou, ca să se
asigure că totalul rezultat este acelaşi şi că nu au
greşit. Pot pierde ore în şir cu număratul şi
renumăratul. Timp pe care îl putem folosi fie
pentru a ne face scăpaţi, fie pentru a le aplica
lovitura fatală.
Am dat din cap zâmbitor. Era o informaţie
demnă de reţinut pentru viitor, care m-a făcut să
realizez cât de multe mai aveam de învăţat.
Acum, că magistrul meu pierise, ucenicia îmi
fusese curmată prematur; trebuia să mă
instruiesc profitând de orice ocazie mi se ivea în
cale – aşa cum era acum, cu Judd. Nu îmi
puteam permite să-mi las simţămintele să se
amestece cu îndatoririle mele de vraci. Trebuia
să folosesc orice prilej pentru a aduce
îmbunătăţiri Bestiarului şi să încep să scriu eu
însumi cărţi. Munca magistrului meu trebuia
continuată.
Judd şi cu mine am înaintat cu grijă, în
căutarea puţului cu leşuri. Nasurile noastre l-au
depistat cu mult înaintea ochilor. Duhoarea era
de nesuportat: mirosul de măruntaie şi carne în
putrefacţie se amesteca cu cel înţepător, metalic,
al sângelui. Lângă rădăcina unui stejar înalt am
dat de o piatră mare, de formă neregulată şi
aproape plată. O gaură ovală se căsca în mijlocul
ei şi marginile sale erau încă umede de sânge.
Am păşit amândoi în faţă şi ne-am holbat în jos,
în beznă.
M-am înfiorat de spaimă şi am tras aer adânc în
piept ca să mă liniştesc. Aveam însă motive
întemeiate să mă tem. Dacă nu găseam o cale de
a-l distruge pentru totdeauna, Vechiul Zeu
Şişcoi avea să se caţăre afară din groapă şi să ne
atace.
— Nu văd nimic, am dat eu glas evidenţei.
— Crede-mă, Tom, niciunul dintre noi n-ar vrea
să vadă ce se petrece acolo, jos. Dar hai mai bine
să ascultăm cu atenţie şi poate că vom înţelege.
Am tăcut amândoi şi ne-am încordat auzul. Din
adâncul gropii răzbeau spre noi zgomote slabe,
sinistre. Mi-am ţinut răsuflarea, ca să aud mai
bine. După care aproape că mi-a părut rău că am
făcut-o. Acolo, adânc în măruntaiele
pământului, însă din fericire ascuns în beznă, se
afla ceva ce respira. Ritmul respiraţiei era lent şi
regulat, sugerând prezenţa unei creaturi de mari
dimensiuni.
— Gazda se află acolo, asta e cât se poate de
limpede, spuse Judd. Dar nu-ţi face griji. Nu are
cum să se caţăre afară din groapă până ce Şişcoi
nu va pune stăpânire pe corpul său. Şi asta nu
se poate întâmpla decât la miezul nopţii, cu
ajutorul magiei şi al ritualurilor înfăptuite de
vrăjitoare.
— Cu câte vrăjitoare crezi că va trebui să ne
înfruntăm ca să stăvilim încarnarea? Am
întrebat eu.
— Greu de spus – până şi trei supravieţuitoare
pot forma un sabat. Un lucru este însă cert. Cu
cât vor fi mai puţine, cu atât mai greu le va fi să
găsească puţul.
Fără să mai pierdem vremea, am deşertat cu
grijă sacii cu sare şi pilitură de fier lângă
deschizătura gropii. Apoi am amestecat degrabă
cu mâinile cele două substanţe.
— Eşti gata? M-a întrebat Judd.
Am încuviinţat cu un semn din cap, pregătit să
împing amestecul în groapa întunecată.
— Bun, vom afla cât de curând dacă ideea ta a
fost bună, zise Judd. La trei. Unu, doi, trei!
Am împins împreună amestecul de sare şi
pilitură de fier în puţ. Preţ de o clipă nu s-a auzit
nimic, însă apoi din străfund a venit un ţipăt de
durere, urmat de gemete joase.
Judd m-a privit rânjind.
— Bună treabă, Tom! Zise el. Uneori metodele
cunoscute şi testate chiar dau rezultate. Şişcoi
nu va fi deloc încântat să-şi vadă gazda
vătămată. Acum e timpul să ne ocupăm de prima
dintre vrăjitoare – dar mai întâi poate că ar trebui
să-ţi spun mai multe despre vrăjitoarele
românce, adăugă el ridicându-se în picioare. Ele
smulg forţa vitală din oameni cu anumite
scopuri, unul dintre acestea fiind acumularea de
bogăţii. Le place să trăiască în conace cât mai
mari şi să domnească peste localnici.
— Deci ăsta e motivul pentru care oamenii de
aici se feresc de vraci şi par atât de necooperanţi.
Se tem. Ştiu cu cine au de-a face, am zis eu.
— Aşa e. Fără îndoială, tot târgul este
înspăimântat de moarte.
— Ştiu că formează globuri de lumină şi că
folosesc magia animistă, dar ce se întâmplă când
sufletele lor se înapoiază la ele în trupuri? Se
poartă la fel ca vrăjitoarele din Pendle şi ca
lamiile? Am întrebat eu.
— La fel ca multe alte vrăjitoare, ele încearcă să
prezică viitorul pentru a-şi distruge vrăjmaşii.
Însă invocarea zeului lor vampir este cireaşa de
pe tort – el le dă puteri, făcându-le aproape de
neînvins. Au un lucru în comun cu lamiile – îşi
pot schimba înfăţişarea. Dar în timp ce
vrăjitoarele lamia trec de la starea de domesticire
la cea animalică pe parcursul unor luni sau
săptămâni, vrăjitoarele românce o pot face cât ai
clipi din ochi. Te uiţi la o femeie frumoasă,
elegant îmbrăcată. Şi după o secundă o vezi în
zdrenţe, toată numai gheare şi colţi. Uite încă o
informaţie care ar trebui inclusă în Bestiarul
Vraciului: adevărat, ele nu folosesc sângele în
vrăjile pe care le fac, dar asta nu le împiedică să
devoreze carne şi să sugă sânge. Majoritatea
victimelor lor se prăbuşesc la pământ înainte să
apuce să reacţioneze la pericol. Şi în câteva clipe
sunt sfâşiate în bucăţi.
M-am încruntat, ameţit de atâtea informaţii.
— Haide să mergem să ne ocupăm de prima
dintre ele, a propus Judd.
Am părăsit pădurea şi am traversat o pajişte
însorită, îndreptându-ne spre prima dintre
casele din care văzusem ivindu-se globurile
luminoase. Din câte îmi dădeam eu seama, în
afara unui uliu şorecar ce plana undeva înspre
apus, nimic nu se mişca acolo sus, pe dealuri,
însă dinspre partea de oraş aparţinând
Comitatului răzbătea zgomotul activităţii umane.
Am sărit un pârleaz şi am continuat coborârea.
Fiecare dintre casele acelea mari pe care le
zărisem era înconjurată protector de câte un pâlc
de copaci şi, pe măsură ce ne apropiam de ţintă,
luminii soarelui îi era din ce în ce mai greu să
pătrundă. Judd mi-a făcut semn să mă opresc,
şi-a dus un deget la buze şi s-a aplecat spre
mine, şoptindu-mi la ureche:
— Cel mai probabil nu vom avea de-a face aici
cu nicio iluzie – casele de vrăjitoare nu-şi
schimbă forma – dar s-ar putea să dăm peste
nişte capcane, întinse ca să o prevină pe locatară
de sosirea intruşilor. De cum vom pătrunde
înăuntru, vrăjitoarea se va trezi din somn.
Aşa că nu are niciun rost să încercăm să ne
strecurăm în casă – intrarea pe furiş nu ne va
ajuta cu nimic. Va trebui să pătrundem în forţă.
O iau eu înainte; tu îmi vei acoperi spatele. Ai
înţeles, Tom?
Am dat din cap.
— Tu eşti expertul, am încuviinţat în şoaptă.
Trebuia să fiu pragmatic şi să mă forţez să mă
încred în Judd. Nu aveam încotro – numai
împreună puteam izbândi.
Casa era mare, cu multe încăperi de cercetat.
Judd nu a pierdut vremea. S-a dus direct spre
uşă şi a deschis-o cu piciorul. Mi-am tras sabia
din teacă şi l-am urmat înăuntru. Ne aflam
într-un mic vestibul din care se deschideau trei
uşi. Am ales-o pe cea din mijloc. Cu toate că, cel
puţin în aparenţă, uşa nu era zăvorâtă, Judd a
izbit-o şi pe ea cu cizma din piciorul stâng, după
care s-a repezit înăuntru. Am intrat într-un
salon spaţios. Am privit în jur, surprins:
vrăjitoarele din Comitat trăiau de obicei în
cocioabe pline de oale şi farfurii murdare, cu
tavane pline cu pânze de păianjen, podele
murdare şi o grămadă de oase – unele dintre ele
umane – zăcând într-un colţ. Încăperea în care
ne aflam era însă imaculată şi costisitor
mobilată. Am văzut picturi înfăţişând peisaje
stranii – probabil din România: într-unul dintre
ele, un castel se înălţa pe un deal, pe deasupra
unor păduri verzi. Două fotolii confortabile şi o
canapea fuseseră trase în faţa unei vetre în care
cenuşa încă mai fumega. Pe policioara sa stăteau
trei sfeşnice; lumânările erau făcute din ceară de
albine de cea mai bună calitate, nu dintre acelea
negre, preferate de vrăjitoarele din Pendle (care
foloseau sângele victimelor, pe care îl amestecau
cu grăsime animală).
Locatarii casei erau însă, negreşit, vrăjitoare –
creaturi ale Întunericului – şi am simţit imediat
pe şira spinării fiorul de răceală care îmi era atât
de cunoscut.
În dreapta, în capătul îndepărtat al încăperii,
era o uşă. Judd s-a îndreptat spre ea şi a
deschis-o tot cu piciorul. Dinăuntru nu răzbea
prea multă lumină, însă peste umărul lui am
zărit un pat mare, acoperit cu o cuvertură de
mătase violetă. Cineva stătea întins pe pat,
adormit. Judd a ridicat securea şi s-a pregătit să
o coboare iute şi cu forţă.
 Dintr-odată am simţit că ceva nu era în regulă.
Vrăjitoarea nu se afla în pat; era sub el.
Într-o clipită s-a năpustit asupra noastră, toată
numai colţi şi gheare.
CAPITOLUL 17
PACTUL
Ghearele vrăjitoarei se aflau la doar câţiva
centimetri de piciorul stâng al lui Judd când am
înjunghiat-o, înfigându-mi sabia în inima ei şi
ţintuind-o la podea, cu faţa în jos.
Vrăjitoarea s-a zbătut disperată ca să se
elibereze, scoţând mârâituri din gâtlej, scuipând
sânge şi aruncându-şi părul lung şi încâlcit
într-o parte şi-n alta. Mâinile cu gheare lungi se
încleştau şi se descleştau spasmodic şi şi-a
răsucit capul ca să se uite în sus la mine, iar
ochii ei veninoşi aruncau săgeţi de ură.
Mai întâlnisem vrăjitoare de apă hidoase şi mă
cutremurasem la vederea celor mai urâte hoaşte,
însă scena ce mi se înfăţişa acum ochilor era cu
adevărat înfiorătoare.
Pielea vrăjitoarei era rugoasă, cu mănunchiuri
de negi păroşi răsăriţi ca nişte ciuperci şi
acoperindu-i toată faţa, iar când a deschis gura
pentru a scoate un răget i-am văzut caninii – doi
colţi negri ce ieşeau în afară, pe sub buza de jos.
A întins mâna la spate şi a prins tăişul spadei;
şi-a tăiat degetele până la os în încercarea
deznădăjduită de a-şi smulge lama din corp.
Mârâitul s-a transformat apoi în gâlgâituri
înecate şi sângele a pornit să îi ţâşnească din
gură, împroşcând podeaua. Am ţinut în mâini
sabia cu toată forţa, împingând-o şi mai abitir în
lemnul podelei. Iar Judd a încheiat treaba
despicând capul vrăjitoarei cu securea.
— Bună treabă! A exclamat el. De data asta ai
fost iute. Cel mai vechi şiretlic şi totuşi ne-am
lăsat păcăliţi, a adăugat trăgând deoparte
cuvertura şi dezvelind două perne aranjate cu
îndemânare pentru a da iluzia conturului unui
corp. Cred că s-a trezit chiar dinainte să apuc să
dărâm eu prima uşă cu piciorul.
Am dat drumul sabiei din strânsoare şi am şters
lama de cuvertura patului, apoi am vârât-o
înapoi în teacă. Judd se folosise de secure, iar eu
de sabie şi m-am gândit cât de neobişnuit era ca
doi vraci să lupte fără toiege. Însă trebuia să ne
adaptăm situaţiei.
— Să ne asigurăm că vrăjitoarea nu se întoarce
din morţi, am spus. Metodele uzuale au efect şi
asupra vrăjitoarelor din România?
Judd a clătinat din cap.
— Nu e de niciun folos să le mănânci inima, dar
focul ajută. Reţine însă că în general le ia cel
puţin o lună ca să îşi reanimeze corpul. Dacă le
ucidem pe toate, putem să le ardem în propriile
case cu mult înainte să treacă perioada.
Deodată încăperea s-a întunecat şi am privit
amândoi spre fereastră. Judd s-a repezit şi a tras
perdeaua deoparte. Atunci când pătrunseserăm
în casă cerul fusese albastru, dar acum nori de
ploaie înaintau cu repeziciune şi aerul se
înnegura văzând cu ochii.
Am ieşit în fugă din dormitorul vrăjitoarei şi nu
ne-am oprit din alergat decât când am ajuns
afară, în faţa uşii de la intrare. Un fulger a
luminat cerul înspre asfinţit şi un huruit de
tunet i-a răspuns câteva clipe mai târziu.
— Asta nu este o furtună naturală, zise Judd.
Pesemne că de acum toate sunt treze şi stau la
pândă. Când lucrează împreună, vrăjitoarele
românce au puterea de a ridica vântul şi de a
întuneca cerul. Probabil că ştiu deja ce i-am
făcut primei vrăjitoare.
În secunda următoare un fulger a despicat
cerul; tunetul l-a urmat, asurzitor, aproape
imediat. În liniştea ciudată care s-a aşternut apoi
am auzit amândoi nişte zgomote. Crenguţe
frânte, paşi înăbuşiţi înaintând prin iarbă; ceva
nevăzut se apropia de noi printre copaci, venind
din mai multe direcţii.
— Fugi, Tom! Ia-o pe aici! A strigat Judd,
luând-o la goană în jos pe deal, către râu.
M-am supus poruncii fără să crâcnesc,
urmându-l îndeaproape. Am simţit cum
vrăjmaşii ne încercuiau. Cea mai mare temere a
mea era ca celelalte vrăjitoare să nu se proiecteze
pe cer sub formă de globuri luminoase şi să
purceadă să ne vâneze. Noaptea încă nu se
lăsase, dar poate că era deja destul de întuneric
pentru ca ele să se aventureze afară.
Curând alergam pe străzile înguste, cu ploaia
bătând darabana pe pietre. Alte zgomote veneau
acum dinspre pod. Când am ajuns la copaci am
zărit pe celălalt mal o jumătate de duzină de
oameni cu topoare în mâini, lovind cu îndârjire
în stâlpii podului.
— Opriţi-vă! Strigă Judd. Opriţi-vă acum!
Bărbaţii s-au făcut că nu-l aud şi şi-au văzut
mai departe de treabă. Am prins să alergăm şi
mai iute, dar înainte să apucăm să ajungem la
mal, podul s-a prăbuşit cu un trosnet zgomotos
în râu. Pentru o clipă, o bucată de pe partea
noastră a malului a rămas fixată, după care
întreaga structură putredă s-a prăvălit în apă,
unde a fost imediat ruptă în bucăţi şi purtată în
aval.
Bărbaţii de pe malul celălalt şi-au fluturat
ameninţător topoarele spre noi.
— Rămâneţi acolo, pe partea aceea! A strigat
unul dintre ei la noi. Ne puneţi tuturor viaţa în
primejdie.
Nu sunteţi bineveniţi aici. Dacă vreţi să
traversaţi râul, făceţi-o pe riscul vostru!
De ce dărâmaseră podul taman acum? Ca să ne
lase prinşi în capcană pe malul dinspre răsărit al
râului şi a uşura astfel munca vrăjitoarelor şi
demonilor? Sau poate încercau să le între în
voie? M-am întrebat eu.
Judd mi-a şoptit la ureche:
 — Or să se sature curând şi or să plece – ai
puţină răbdare. Nu avem de ce să ne luăm la
bătaie cu ei. Sunt doar înspăimântaţi, atâta tot.
Avea dreptate. Dacă încercam să ne croim drum
cu forţa peste râu, oamenii aceia, care arătau
suficient de disperaţi, aveau probabil să ne
provoace la luptă. Aşa că ne-am aşezat pe o
buturugă, fiecare pierdut în propriile gânduri, în
timp ce ei ne priveau mânioşi de pe malul
celălalt.
Deocamdată reuşiserăm să scăpăm cu viaţă,
însă mă simţeam secătuit de speranţă. Nu
ridicasem un deget în apărarea magistrului meu
şi acum vrăjitoarele aflaseră de isprava noastră.
Şi aveau să vină după noi pregătite de atac.
După o vreme, prezicerea lui Judd s-a adeverit.
Bărbaţii ne-au strigat câteva blesteme, pe urmă
s-au îndepărtat printre copaci spre mănunchiul
de case. Am aşteptat vreo cinci minute, apoi am
coborât malul alunecând prin noroi şi am găsit
un loc de trecere; cu ani în urmă acolo fusese,
negreşit, un văd. După aceea, cu pantaloni uzi
până la genunchi, ne-am îndreptat direct spre
han, pregătiţi să înfruntăm necazurile. Mă
îndoiam că localnicii aveau să ne lase în pace.
— Du-te să tragi un pui de somn înainte de cină,
mă sfătui Judd. Orice se poate întâmpla după
lăsarea întunericului. S-ar putea să nu fim în
siguranţă nici pe partea aceasta a râului.
Am încercat să dorm, însă doar am moţăit cu
intermitenţe. Mintea mi se învolburase de la
atâtea evenimente petrecute în ultimele zile. Nu
întrezăream nicio cale de scăpare din situaţia în
care ne găseam.
În clipa aceea mi-am amintit de Alice. M-am
întrebat dacă izbutise să dea de Grimalkin. Nu
puteam decât să sper că îşi ţinuse promisiunea
şi nu coborâse pe tărâmul Întunericului fără a
discuta mai întâi cu mine. Pe de o parte, mă
bucuram că nu ne însoţise la Todmorden: aici
s-ar fi aflat în mare primejdie. Pe de altă parte,
tânjeam cu disperare după ajutorul şi compania
ei. Alice mă scăpase din situaţii dificile şi îmi
salvase viaţa mai mult decât o dată.
M-am hotărât să folosesc oglinda de pe noptieră
pentru a încerca să iau din nou legătura cu ea şi
în clipa când ideea mi-a trecut prin cap mintea
mi s-a luminat dintr-odată. Am înţeles de ce mă
gândisem la Alice. Pentru că şi ea, la rândul ei,
încerca să între în contact cu mine. În clipa
următoare chipul ei mi-a zâmbit din oglindă,
după care s-a înnegurat. A început să scrie iute
cu degetul. Textul trebuia citit invers, însă cum
folosiserăm această metodă de comunicare şi în
alte dăţi, exersasem cititul în oglindă şi mă
pricepeam la asta.

?moT, ălugeren nî avec E

.muca ănâp srotnî if et ăs matpetșa ăM
 Intuise că aveam necazuri pentru că depăşisem
cu mult data stabilită pentru întoarcerea la
Chipenden. Ar fi trebuit să fiu acasă cu două zile
înainte. Dintr-odată, nevoia în care mă aflam a
învins orice urmă de ezitare de a o pune pe Alice
în primejdie, aşa că am îngenuncheat în faţa
noptierei, am suflat în oglindă şi m-am apucat să
scriu cu degetul arătător. Am desenat literele
foarte încet, silindu-mă ca textul să fie cât mai
lizibil. Şi mi-am ales cuvintele cu grijă. Nu am
precizat că magistrul murise, pentru că voiam ca
vestea să i-o dau faţă în faţă. Explicaţiile puteau
să mai aştepte.

Un demon l-a răpit pe Vraci…

După aceea, pentru a câştiga timp, am şters

oglinda cu dosul palmei, mi-am apropiat faţa de
ea şi am pornit să articulez cuvintele. Am făcut-o
într-o manieră exagerată, pentru a mă face mai
lesne înţeles:
— Demonul este puternic şi are mulţi aliaţi.
Suntem în mare pericol. Dacă poţi, ajută-ne.
Vino aici cât mai repede, altfel va fi prea târziu…
Ideea de a o atrage pe Alice într-un loc periculos
mă înfiora, însă ştiam că prezenţa ei avea să facă
diferenţa. Nu m-am putut totuşi abţine să nu mă
gândesc şi la faptul că Alice folosea magia
neagră. În drumul nostru înapoi din Irlanda
durerile se înteţeau ori de câte ori traversam un
pod sau o apă curgătoare, lucru pe care îi fusese
greu să îl ascundă de magistrul meu.
Obiectasem când îi dăruise puteri sporite lui
Agnes Sowerbutts – iar acum, că îi ceream
ajutorul, mă simţeam ca un ipocrit, mai ales
ştiind că decizia mea l-ar fi necăjit pe Vraci.
Numai că uneori, pentru a supravieţui,
fuseserăm nevoiţi să chemăm în sprijin forţele
Întunericului tocmai pentru a le birui.
Înainte ca Alice să apuce să răspundă, oglinda
s-a întunecat fără veste. Am aşteptat, sperând să
restabilim legătura – dar în zadar. O idee
înspăimântătoare mi-a trecut brusc prin cap.
Dacă Alice o găsise deja pe Grimalkin şi era
acum însoţită de vrăjitoarea asasină? Demonii
români voiau cu orice preţ capul Necuratului.
Dacă sacul în care se afla acesta ar fi fost la
îndemână, le-ar fi uşurat mult sarcina. Ar fi
trebuit să mă gândesc la asta şi să o previn pe
Alice, însă nu crezusem că discuţia noastră avea
să se curme atât de repede. Cu oglinda în mână
am strigat-o pe Alice pe nume, dar fără să
primesc răspuns.
După o vreme am renunţat şi m-am dus să bat
la uşa lui Judd. A ieşit din odaie căscând şi
frecându-se la ochi.
— E timpul pentru cină? A întrebat.
M-am încruntat.
— Nu prea mi-e foame.
— Nici mie, Tom, spuse Judd, dar trebuie să ne
păstrăm forţele. Noaptea care ne aşteaptă poate
fi una lungă şi istovitoare.
— Magistrul meu nu mânca niciodată mult
înaintea unei confruntări cu Întunericului, am
replicat eu.
Judd a dat din cap şi mi-a aruncat un zâmbet
strâmb.
— Da, îmi amintesc foarte bine – nu ne permitea
decât să îmbucăm câteva firimituri de brânză de
Chipenden. Uneori, noaptea mă culcam atât de
flămând încât stomacul meu îşi închipuia
probabil că gâtul îmi fusese tăiat.
Am coborât, iar hangiul, posac, ne-a servit cina:
carne de oaie rece şi tare şi pâine râncedă, greu
de înghiţit. Eram neliniştit la gândul a ceea ce ne
aştepta peste noapte. Nici Judd nu avea poftă de
mâncare. După un timp, hangiul s-a întors ca să
strângă farfuriile.
— De când locuieşti aici, în Todmorden? L-am
întrebat, eu încercând să-l atrag într-o
conversaţie pentru a afla mai multe despre
târguşor.
A ridicat din umeri.
— De mai mulţi ani decât îmi pot aminti. M-am
născut aici şi tot aici o să mor, cu siguranţă.
Sunt un om care îşi vede de treaba lui – aşa cum
ar trebui să faceţi şi voi. Acum mă duc la culcare,
a adăugat încruntându-se.
Nu aveam să mai scoatem nicio informaţie de la
el şi m-am bucurat să-i văd spinarea. Imediat ce
a pornit tropăind în sus, pe trepte, Judd şi cu
mine ne-am permis să vorbim mai liber. Am
început să-i povestesc despre Alice – şi despre
unele dintre lucrurile pe care le făcuse ea în
trecut.
— Pun pariu că lui John Gregory nu i-au căzut
prea bine la stomac toate acestea – sunt mai greu
de înghiţit chiar şi decât cina noastră! A glumit
el. Îmi vine greu să cred că s-a aliat vreodată cu
forţele Întunericului. E omul cu cele mai
puternice convingeri din câţi mi-a fost dat să
cunosc vreodată.
— Nu prea a avut de ales, i-am explicat eu. Era o
situaţie de viaţă sau de moarte – dar ai dreptate,
i-a fost greu să accepte. Alice este însă în stare să
ne ajute. Poate să îl adulmece pe Vraci – şi să ne
călăuzească spre locul unde demonii i-au ascuns
capul.
— Fără îndoială. Demonii ne vor aştepta
pregătiţi, însă dacă vom şti cu precizie unde să
mergem, vom putea pătrunde şi ieşi de acolo
foarte iute, a încuviinţat Judd.
Orele treceau şi… niciun semn de atac. Dar
chiar înainte de ivirea zorilor am auzit un
ciocănit puternic în uşă.
Judd s-a ridicat în picioare, pregătindu-şi
securea. Am scos sabia din teacă,
întrebându-mă care era mişcarea următoare mai
potrivită. Fireşte, nici gând să deschidem uşa, şi
ştiam că hangiul avea şi el să o ţină zăvorâtă
până se lumina de ziuă. Aşadar, cum era mai
bine? Să aşteptăm duşmanii înăuntru ori să
ieşim ca să ne luptăm cu ei afară? Apoi am auzit
cum o fereastră se crăpă la etaj.
— Ai aici, la tine în casă, doi oameni care au
comis crime împotriva alor mei! A strigat o voce
de femeie. Predă-ni-i ca să îi pedepsim după
legea noastră!
Am zărit pe faţa lui Judd un licăr de durere şi
dintr-odată am recunoscut glasul. Era coniţa
Fresque. Mi-am dat seama că Judd era hotărât
să iasă ca să-l înfrunte pe demonul care îi poseda
corpul.
— Nu! Am spus, prinzându-l de braţ ca să-l
opresc. Poate că sunt şi alte strigoaie ascunse
prin preajmă.
A încuviinţat dând din cap şi s-a mai destins
puţin. Pe urmă l-am auzit pe hangiu care striga
de la fereastră:
— Se va rezolva până la căderea nopţii. Vom
respecta pactul, nu-ţi face griji!
— Pactul? Zise Judd ridicând din sprâncene.
Ce-o fi vrând să spună? … Cred că individul ăsta
morocănos ne e dator cu nişte răspunsuri!
Hangiul a trântit fereastra. Am rămas lângă
tăciunii care mocneau în vatră, în aşteptarea lui.
A coborât îmbrăcat cu o haină şi legat la gât cu o
eşarfă. A părut surprins să ne găsească în faţa
focului. Fără îndoială îşi închipuise că dormim
tun în paturile noastre.
 — Trebuie să ies, ne-a anunţat el cu voce tare,
făcând pe grozavul. Mă întorc într-o oră ca să vă
pregătesc micul dejun.
Nu a apucat să ajungă la uşă; Judd l-a prins
strâns de braţ şi l-a tras spre vatră.
— Nu prea cred că vei ieşi din casă o bună
bucată de vreme. Avem să-ţi punem nişte
întrebări! Zise împingându-l către un scaun.
Hangiul şi-a ridicat ochii înspăimântaţi spre el.
— Te-am auzit cum vorbeai cu demonul! A spus
Judd pe un ton acuzator.
— Demon? Habar nu am despre ce vorbeşti.
— Negi că discutai cu coniţa Fresque? Am auzit
limpede fiecare cuvânt în parte. Aşa că zi, ce
„pact” ai făcut cu ea?
Hangiul s-a holbat la el fără un cuvânt.
Judd a ridicat securea, ca şi cum voia să o abată
peste capul bărbatului.
— Vorbeşte, dacă nu vrei să mori! Porunci el.
Sunt în pragul disperării şi, la cum se prezintă
lucrurile acum, nu mă aştept să mai trăiesc mult
timp. Iar dacă va fi cazul, te voi târî după mine pe
lumea cealaltă. Despre ce pact este vorba?
— E o înţelegere pe care o avem cu străinii de pe
partea cealaltă a râului. O înţelegere ca să putem
trăi aici în siguranţă fără a fi mâncaţi de ei…
— Continuă, îi ordonă Judd când îl văzu că
şovăie. Care e partea voastră în înţelegerea asta?
— În fiecare săptămână îi aprovizionăm cu trei
căruţe cu măruntaie şi sânge de animale de la
fermele din împrejurimi. Le lăsăm în saci şi
butoaie, pe partea asta a râului, şi ei vin după
lăsarea întunericului să le ia.
Aşadar de aici îşi asigurau demonii rezervele
pentru puţul cu leşuri. Şi, fireşte, tot asta era şi
sursa de hrană pentru ei înşişi şi pentru ostaticii
lor. Pactul era probabil şi singura explicaţie
pentru care globurile de lumină ale vrăjitoarelor
nu ne urmăriseră dincolo de pod.
— Şi, în schimb, ei vă lasă în pace? Am întrebat
eu.
— Da, nu ucid oameni pe partea asta a râului.
Dar după lăsarea întunericului trebuie să nu
ieşim din case – uneori trec pe aici în drum spre
treburile lor. Fac harta ţinutului ce se întinde la
vest de aici.
— Hărţi! Exclamă Judd. Omule, dar prost mai
eşti! Nu îţi dai seama ce se întâmplă? Fac harta
Comitatului ca să-şi găsească victime cât mai
uşor! Chiar nu pricepi ce faceţi voi aici? Vă
vindeţi semenii în schimbul propriilor vieţi. Şi
acum vrei să ne predai lor din aceleaşi motive
egoiste. Să nu îndrăzneşti să negi, am auzit tot ce
aţi discutat! N-ai să pleci nicăieri. Vei sta aici şi
ne vei pregăti micul dejun – unul mai bun decât
ce ne-ai servit aseară.
— Dar dacă nu le îndeplinim porunca, până la
căderea nopţii pactul va fi rupt. Şi ne vor
măcelări pe toţi! Se văită hangiul.
— Nu-ţi face tu griji, de asta ne vom ocupa noi,
spuse Judd. Oricum, câţiva dintre localnici au
distrus podul, deci pactul nu a fost deja încălcat?
Dacă da, a sosit vremea să luptaţi pentru viaţa
voastră.
— Vom construi alt pod. După ce vor pune mâna
pe voi, lucrurile vor reintra în normal – aşa ne-au
promis.
— Normali Vrei să zici că ceea ce faceţi voi e
normal, prostule? Ţipă Judd. Piei din ochii mea!
Micul dejun – ăsta e singurul lucru de care să te
ocupi acum. Şi cât mai iute!
Hangiul se retrase grăbit, aruncând o privire
temătoare peste umăr către Judd, care îmi şopti
la ureche, pentru a nu fi auzit:
— Când crezi că va ajunge fata aici?
— Cu mult înainte de asfinţit, am răspuns. A
pornit, fără îndoială, la drum în timpul nopţii.
— Atunci uite ce zic eu, Tom. De cum soseşte, o
vom ruga să adulmece după rămăşiţele
pământeşti ale bietului tău magistru. Le vom lua
şi ne vom îndrepta direct spre Chipenden, unde
vom chema cât mai multe ajutoare. S-ar putea
chiar să fim nevoiţi să apelăm la armată.
Judd avea dreptate. Eram întrecuţi numeric. Şi
chiar aveam nevoie de armată. Dar aveau forţele
militare să plece urechea la cererea noastră şi să
intervină?
Hangiul abia se apucase să ne pregătească
micul dejun când am auzit din nou bătăi în uşă.
Ne-am dus să ne uităm pe fereastră şi am văzut
vreo două duzini de localnici. Păreau disperaţi şi
furioşi; unii se înarmaseră cu bâte. Coniţa
Fresque le descrisese pesemne situaţia. Sau
poate că auziseră ce îi strigase ea hangiului.
— Deschide! Au ţipat ei. Că dacă nu, spargem
uşa.
Nu ne-am obosit să răspundem. Nu avea niciun
rost să încerci să discuţi raţional cu o mulţime
intrată în panică. După o vreme, bărbaţii s-au
retras în josul străzii, apoi s-au apropiat iarăşi de
han. De data aceasta cărau cu ei un berbec greu
– un buştean cilindric gros, cu capete din alamă.
Mi-am zis că uşa nu avea cum să reziste şi
bănuiala mi s-a adeverit curând.
— Unu! Doi! Trei! A strigat careva – şi la
semnalul „trei” un zguduit puternic s-a auzit în
clipa când berbecele a izbit uşa, care s-a îndoit
sub impactul loviturii.
Zgomotul l-a făcut pe hangiu să apară în fugă
din bucătărie. Uşa avea să cedeze cât de curând.
Şi atunci? Una era să-mi folosesc sabia împotriva
creaturilor Întunericului, şi cu totul altceva să o
ridic contra unor bărbaţi înspăimântaţi de
moarte – taţi, fraţi şi fii.
Hangiul s-a repezit înainte, gata să deschidă
uşa şi să îi lase pe bărbaţi să între, însă Judd l-a
prins de guler şi l-a strâns cu putere.
Mă războiam cu mine însumi, deloc sigur de
ceea ce ar fi trebuit să fac. Am scos totuşi sabia
din teacă. Dacă eram luaţi ostatici, aveam să
sfârşim în puţ, drept hrană pentru strigoi.
A doua izbitură în uşă a fost şi mai zgomotoasă
decât prima. S-a auzit o pocnitură şi o bucată de
tencuială s-a desprins din tavan.
— Nu au prea mult respect pentru proprietatea
ta, nu-i aşa? A comentat Judd, însă hangiul s-a
abţinut să răspundă, ţinându-şi buzele strânse.
Între izbituri sala răsuna de blestemele şi
strigătele oamenilor. Păreau în culmea
disperării, iar spargerea uşii era de-acum doar o
chestiune de timp.
La a cincea încercare s-a rupt, într-adevăr, şi
ne-am pomenit faţă în faţă cu atacatorii. Ne-am
holbat la ei în tăcere, dar deodată am auzit în
depărtare lătratul unor câini. Sunetul mi s-a
părut familiar şi mi-a atras atenţia – l-am
recunoscut. Era unul inconfundabil; aşa lătrau
Gheară, Oase şi Sânge când plecau la vânătoare.
Alice! Adusese câinii cu ea!
Bărbaţii s-au răsucit pe călcâie, apoi, speriaţi,
s-au împrăştiat care încotro. Ştiam că cei trei
câini-lupi erau o privelişte de temut, însă
atacatorii noştri păreau ieşiţi din minţi de
spaimă. Am ieşit în stradă şi în clipa aceea am
înţeles motivul.
Alice mai era însoţită şi de altcineva – de
Grimalkin, vrăjitoarea asasină. Ea alerga spre
noi cu gura neagră căscată, dezvelindu-şi dinţii
ascuţiţi. În cingătorile din piele legate peste
corpul slăbănog avea prinse tăişuri şi în fiecare
mână ţinea câte un pumnal. Localnicii avuseseră
noroc să o vadă la timp şi să o ia la goană.
Grimalkin părea pusă pe fapte mari, pregătită să
ucidă.
În mod normal, aş fi întâmpinat-o cu bucurie, ca
pe un aliat de nădejde ce era, însă purta pe umăr
sacul în care se afla capul Necuratului. Sosise în
locul pe care ar fi trebuit să-l evite cu orice preţ.
Exact acolo unde creaturile româneşti ale
Întunericului voiseră să o aducă.
Căzuserăm într-o capcană.
CAPITOLUL 18
LOCUL CEL MAI PRIMEJDIOS
Ne-am tras la o parte, ca să le lăsăm să între pe
cele două femei, urmate de câini, apoi am închis
uşa cum ne-am priceput noi mai bine şi ne-am
aşezat cu toţii în jurul celei mai mari mese din
încăpere.
Hangiul se tot holba la Grimalkin, vădit
înspăimântat, dar ne-a servit totuşi un mic
dejun îmbelşugat, umplându-ne până la refuz
farfuriile cu şuncă, ouă şi pâine prăjită.
— Dar cu câinii ce facem? L-am întrebat eu. Vin
de departe şi le e şi lor, fără îndoială, foame.
A şovăit o clipă, dar după aceea Grimalkin i-a
aruncat o privire cruntă, deschizându-şi gura
pentru a da la iveală dinţii ascuţiţi. Mâinile
hangiului au prins să tremure şi omul a plecat
grăbit, întorcându-se cu nişte resturi de carne
pentru câini.
 În timp ce mâncam, eu am făcut prezentările şi
am explicat situaţia de la Todmorden, relatând
tot ce se întâmplase de la plecarea mea, a
Vraciului şi a lui Judd din Chipenden.
Când am ajuns la descrierea stării magistrului
meu, un nod mi s-a pus în gât şi nu am mai
putut continua. Alice s-a întins peste masă şi
şi-a aşezat o mână pe braţul meu, pentru a-mi
aduce alinare. Am simţit căldura care emana din
ea. În pofida diferendelor noastre din ultima
vreme, îi dusesem cu adevărat dorul.
În momentul acela Judd a intervenit în discuţie.
— Vă rog, înainte ca Tom să meargă mai departe
cu povestea, aş vrea să vă explic ce rol am jucat
eu în toate întâmplările acestea. Nu îmi va fi
deloc uşor – îmi e ruşine şi îmi pare foarte rău
pentru ceea ce am făcut.
M-am simţit uşurat – mă cruţase de povara de a
istorisi în faţa tuturor trădarea lui. Aşa încât, cu
un glas tremurat, Judd şi-a spus povestea, fără a
încerca nicio clipă să-şi caute justificări şi
mărginindu-se să amintească ameninţările la
adresa mamei sale şi a rudelor ei din România
precum şi luarea în posesie de către demon a
corpului Cosminei Fresque. După ce a terminat,
şi-a plecat capul şi a rămas cu ochii aţintiţi spre
masă.
Nimeni nu s-a oferit să-l consoleze. Mie, unul,
îmi era şi acum cu neputinţă să-l iert. Iar
Grimalkin i-a aruncat o privire încărcată de ură.
 Conştiinţa m-a obligat însă pe urmă să-mi
recunosc propriile greşeli.
— Nici eu nu am motive de mândrie, am spus.
La un moment dat am coborât în pivniţă în
căutarea Vraciului. Şi m-am pomenit brusc
înconjurat de demoni. Era întuneric beznă şi
erau foarte mulţi. Am intrat în panică… şi am
fugit.
A urmat o nouă tăcere, până ce Alice a vorbit,
eliberându-ne de încordare. Cuvintele îmi erau
adresate mie.
— Ce ai văzut acolo jos, în pivniţă, a doua oară
când ai coborât, Tom? Ce anume ţi-a arătat
strigoaia?
Mi s-a pus un nod în gât şi, pentru câteva clipe,
mi-a pierit glasul. Cu ochii minţii am revăzut-o
pe Fresque ridicând capacul cutiei pentru a
dezvălui oroarea dinăuntru.
— Au aşezat capul magistrului într-o cutie, am
răspuns într-un târziu. Au folosit magia neagră
ca să-l ţină în viaţă. Fresque mi-a spus că restul
corpului l-au azvârlit drept hrană unui moroi.
Magistrul mi-a vorbit şi mi-a spus că are dureri
înfiorătoare. M-a implorat să-l slobozesc din
chinuri.
Judd şi-a înălţat capul şi s-a holbat la mine,
apoi s-a ridicat în picioare şi m-a prins pe după
umeri.
— Unde te aflai atunci când ai văzut capul?
— Acasă la coniţa Fresque.
 S-a pocnit tare cu palma peste cap de trei ori şi a
făcut ochii mari.
— Acum înţeleg! Exclamă el. De câte ori ai intrat
acolo, în casă, Tom? Mă întrebă el.
— De patru… ba nu, de cinci ori, am răspuns
eu.
— Şi, mă înşel, sau înfăţişarea casei s-a
schimbat de fiecare dată?
— Nu te înşeli deloc – ultima dată când am fost,
uşa care dădea spre pivniţă dispăruse. În locul ei
era un zid gol.
— Acultă-mă bine, Tom. Nimic nu rămâne mult
timp la fel în casele vrăjitoarelor. Îţi aminteşti ce
ţi-am povestit despre casele locuite de perechile
de strigoi şi strigoaie? Pentru a crea iluzia, ei se
folosesc de un grimoar. Nu vreau să-ţi faci
speranţe deşarte… dar bănuiesc că ai ghicit
unde bat, nu-i aşa?
Am simţit cum prind aripi şi, în ciuda
avertismentului lui Judd, inima mi s-a umplut
de speranţă.
— Am văzut grimoarul în bibliotecă. Era
Doomdryte, unul dintre cele mai puternice şi mai
primejdioase grimoare din câte există. Deci vrei
să spui că ceea ce am văzut eu în cutie – capul
Vraciului – ar putea să nu fie decât o iluzie… că
magistrul nu e cu adevărat mort? E posibil?
— După cum am spus, nu-ţi face speranţe prea
mari, dar, da, cred că e posibil. S-ar putea ca
Vraciul să fie încă în viaţă. Şi să îl ţină ostatic
undeva, într-una dintre gropile răspândite pe
panta dealului. Vraciul e încă în putere pentru
vârsta lui, dar nu va rezista mult dacă se vor
hrăni des cu carnea şi cu sângele lui. La fel de
bine însă ar putea să fie mort, dar un lucru pot
să îţi spun cu certitudine: în viaţa mea n-am
auzit de vreo magie făcută de un demon sau de o
vrăjitoare din România prin care sufletul unui
om să trăiască în continuare, deşi corpul i-a fost
decapitat.
— Şi de ce nu mi-ai spus asta înainte? I-am
reproşat eu înfuriindu-mă brusc.
— Pentru că nu gândeam limpede, Tom. Îmi
pare rău. Aveam prea multe pe cap.
— Dar cum explici atunci treaba cu Necuratul?
Am întrebat, arătând spre sacul din piele de
lângă Grimalkin. I-am retezat capul, dar
continuă şi acum să vorbească.
— E cu totul altceva, Tom. La Diavol, puterea
vine dinăuntrul lui – e parte din fiinţa sa. În cazul
lui John Gregory aşa ceva ar fi aproape cu
neputinţă.
— Aproape?
— Cine ştie ce se poate întâmpla atunci când
creaturile Întunericului îşi unesc forţele?
Pesemne că sunt disperate, din moment ce ţin cu
tot dinadinsul să-l readucă pe Diavol la forma
iniţială. Dar să nu ne pierdem speranţa… a
adăugat Judd încruntat, după care vocea i s-a
stins treptat.
 Am continuat cu relatarea faptelor, iar la final
am clătinat din cap cu amărăciune. M-am întors
spre Grimalkin, care stătea lângă Alice, de
cealaltă parte a mesei faţă de mine şi Judd.
— Este exact ceea ce au urmărit ei, i-am spus.
Ca eu să te ademenesc încoace şi să poată intra
astfel mai uşor în posesia capului Necuratului.
Dintre toate locurile din lume, acesta este cel mai
primejdios.
— Am simţit că ai necazuri şi plecaserăm
încoace dinainte să iei tu legătura cu Alice, aşa
că n-ai de ce să te învinovăţeşti, răspunse ea. De
când ne-am văzut ultima oară, copile, am fost de
multe ori în primejdie şi de fiecare dată am
izbutit să scap – uneori cu ajutorul altora, a
adăugat vrăjitoarea dând din cap spre Alice.
Sunt însă de acord că cel mai important este ca
ăsta – spuse bătând cu palma în sacul de piele –
să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor noştri. Din
ceea ce ne-ai spus, înţeleg că Vechiul Zeu Şişcoi
reprezintă cea mai mare ameninţare, aşa că nu
ar trebui să rămânem aici mai mult decât este
necesar.
— Nu pot pleca fără să încerc să-l salvez pe
Vraci, am zis eu, sau înainte să mă asigur măcar
că e mort şi şi-a găsit liniştea. Alice, poţi tu să-l
cauţi pentru mine? Nu te-aş ruga aşa ceva dacă
ar exista o altă cale de a-l găsi.
— Bineînţeles, Tom, răspunse Alice. Nu e nicio
problemă. O să o fac chiar acum…
 A închis ochii, a tras adânc aer în piept şi a
început să murmure în barbă. M-a luat prin
surprindere. Mă aşteptasem să urce pe deal cu
mine şi să adulmece în căutarea locului unde
demonii îl ţineau ostatic pe Vraci. Şi acum iat-o,
apelând la magia neagră cu nepăsare, aproape
ca şi cum aceasta ar fi fost pentru ea o a doua
natură.
A deschis ochii şi s-a uitat la mine. După care a
rostit pe un ton pragmatic:
— Îl ţin într-un puţ, sus, pe deal, spre nord-est.
M-am forţat să întreb:
— Doar capul sau tot corpul?
— La asta nu ştiu să-ţi răspund, Tom. Nu pot
să-i simt decât spiritul. Ambele variante sunt
posibile. Indiferent în ce situaţie se află, ar fi mai
bine să mergem să-l luăm de acolo înainte de a fi
prea târziu.
Grimalkin a clătinat însă din cap.
— Nu, Alice, eu voi fi cea care va merge cu Tom.
Tu ia ăsta şi apără-l cu preţul vieţii.
S-a ridicat în picioare şi i-a întins sacul din
piele. Apoi s-a întors către Judd.
— Tu mergi cu Alice! Şi aşteptaţi-ne amândoi în
vârful mlaştinii dinspre apus. O să venim cât de
repede vom putea.
Judd a încuviinţat fără o vorbă. Vrăjitoarea cea
înspăimântătoare preluase comanda şi a te
supune ei părea lucrul cel mai firesc.
— Acolo, sus, e o fermă, am spus eu. Pe fermier
îl cheamă Benson. Are o căruţă şi cai. Mă
învoisem cu el să ne transporte cărţile la
Chipenden – a fost foarte supărat că afacerea a
căzut şi deloc mulţumit de răsplata pe care i-am
dat-o pentru osteneală. Dar dacă îl plătiţi bine,
poate că ne va ajuta să-l ducem pe magistru de
aici în siguranţă. Aşteptaţi-ne în capătul
mlaştinii.
Mi-au dat cu toţii dreptate şi eu am urcat iute şi
am luat din odăi desaga Vraciului şi pe a mea. Pe
una dintre ele i-am dat-o lui Alice, iar pe cealaltă,
lui Judd.
— Ce facem cu hangiul? Am întrebat.
Grimalkin mi-a aruncat o uitătură urâtă.
— E la fel de înspăimântat ca toţi ceilalţi oameni
din oraş şi nu va încerca să ne facă niciun rău.
Primejdia nu-i aici, ci sus, pe deal.
Astfel, fără a mai pierde vremea, Alice şi Judd au
pornit înspre apus, în timp ce Grimalkin şi cu
mine am luat-o către râu.
Străzile erau pustii şi tăcute, dar localnicii nu
rezolvau nimic ascunzându-se în spatele uşilor
ferecate. Dacă ar fi avut minte, ar fi părăsit cât
mai degrabă oraşul.
— Ne vor vedea venind, spuse Grimalkin. Mai
mult ca sigur şi-au sporit vigilenţa după ceea ce
ai întreprins tu. Atacul nocturn ar fi preferabil,
însă ameninţarea la adresa vieţii magistrului tău
nu ne lasă drept de alegere. Trebuie să ne
mişcăm iute şi cu îndrăzneală. Imediat ce
traversăm râul va trebui s-o iei la fugă, dar, mai
întâi, nu uita, trage-ţi sabia din teacă!
Intraserăm deja în pădure şi ne apropiam de
vadul râului. În ciuda evidenţelor, speram totuşi
ca Vraciul să mai fie în viaţă. Nu voiam să mă
gândesc la ceea ce aveam să văd în puţ. Ce se
întâmpla dacă nu găseam acolo decât capul,
conştient încă, pe care trebuia să-l ardem pentru
a elibera spiritul din trup? Perspectiva mă
îngrozea.
— De îndată ce ne vom apropia de locul indicat
de Alice voi adulmeca după locaţia exactă, zise
Grimalkin. Vrăjmaşii noştri vor sosi probabil şi ei
acolo curând. Când ne vor ataca, stai în spatele
meu şi încearcă să nu mă încurci. Sarcina ta este
să-mi aperi spatele. Ai înţeles?
Am încuviinţat din cap. După câteva clipe am
trecut râul şi Grimalkin a purces la drum cu un
pas iute şi furios. I-am călcat pe urme, alergând
şi silindu-mă să ţin pasul cu ea. Am ieşit de pe
străzi şi am început să urcăm dealul. Nici măcar
atunci nu a încetinit, cu toate că panta era
abruptă.
Vremea, care fusese plăcută şi însorită când
trecuserăm vadul, a început să dea semne de
schimbare. Creaturile Întunericului o foloseau
din nou ca armă împotriva noastră. Însă de data
aceasta, în loc de furtună au trimis fuioare de
ceaţă ce au pornit să se furişeze în sus pe deal,
spre noi.
 Când ne-am apropiat de ţintă, Grimalkin s-a
oprit şi a adulmecat de trei ori, în timp ce eu am
aşteptat în spatele ei, cu sabia pregătită şi
gâfâind în încercarea de a-mi recăpăta suflul. A
arătat spre un grup de trei copaci care
înconjurau una dintre casele mari şi a luat-o la
fugă spre ei. Erau nişte păducei – un gard viu ce
crescuse peste măsură şi care marca pe vremuri
hotarul unui câmp. Lângă ei se afla un şanţ
adânc. Ceaţa ne-a ajuns din urmă. A devenit tot
mai deasă şi cerul s-a înnegurat.
Un asemenea fenomen nu avea niciun efect
asupra abilităţilor vrăjitoarei asasine. Grimalkin
a gonit spre copacul cel mai îndepărtat – şi mai
apropiat de casă – şi a găsit de îndată puţul. Era
pecetluit cu o lespede grea din piatră, pe care a
desprins-o însă încordându-se şi a îndepărtat-o,
dând la iveală groapa întunecoasă şi urât
mirositoare. Deşi văd destul de bine în beznă, nu
am reuşit să zăresc nimic.
— Poţi să te salţi în picioare, John Gregory? Am
auzit-o pe Grimalkin strigând. Dacă da,
întinde-ţi braţele cât poţi de sus. Sunt eu,
Grimalkin – şi ucenicul tău Tom e aici, lângă
mine.
Oare chiar putea să-l vadă cu ochii ei de
vrăjitoare? M-am întrebat eu. Să fie întreg
magistrul meu? Sau Grimalkin striga doar ca să
afle dacă Vraciul era acolo, jos?
Din groapă a răzbătut spre noi un zgomot de
tuse: era sunetul scos de un bătrân care se
chinuia să-şi dreagă glasul şi să tragă aer în
piept, însă mi-am amintit imediat de capul care
şi el tuşea şi bolborosea înăuntrul cutiei. În
câteva clipe aveam să aflăm adevărul. Dar,
dintr-odată, din direcţia casei s-au auzit alte
zgomote: o voce de femeie care striga ceva pe un
ton mânios într-o limbă necunoscută mie –
pesemne în româneşte.
— Iute, că nu mai avem timp! A şuierat
Grimalkin în jos.
Alt sunet de tuse, urmat de astă dată de vorbe.
M-am bucurat că Vraciul era în viaţă, însă
cuvintele pe care le-a rostit nu erau nici pe
departe cele la care mă aşteptam.
— Lasă-mă în pace, vrăjitoareo! A ţipat el cu o
voce tremurătoare. Până aici mi-a fost. Şi dacă
tot e să mor, mai bine mor în puţul ăsta.
Glasul Vraciului suna atât de bătrân şi de firav
încât m-a îndurerat. M-am uitat în jos, în puţ, şi
ochii mi s-au obişnuit treptat cu întunericul.
Acum, că îl puteam zări, în fine, pe magistrul
meu, un val de uşurare m-a cuprins. Stătea
rezemat cu spatele de peretele puţului şi se holba
în sus la noi. Părea îngrozit şi înfrânt, însă capul
îi era fixat pe umeri.
— Mai ai încă multe de făcut! Îi strigă Grimalkin.
Întinde braţele în sus. Duşmanii se apropie – cu
cât întârzii mai mult, cu atât ne pui tuturor viaţa
în pericol!
 — Te rog, magistre! L-am implorat eu. Tot
Comitatul se află în mare primejdie. Demonii şi
vrăjitoarele criminale vor să se răspândească
spre apus şi să-l aducă la viaţă pe Şişcoi. Avem
nevoie de ajutorul tău. Singuri nu ne putem
descurca. Nu ne lăsa de izbelişte. Nu trebuie ca
totul să se sfârşească aşa.
Tăcerea s-a aşternut pentru o clipă. Pe urmă
l-am auzit pe domnul Gregory scoţând un oftat
lung şi istovit, după care şi-a întins braţele în
sus. În secunda următoare Grimalkin s-a aplecat
peste gura puţului şi l-a tras afară, lângă noi.
Nu îl văzusem niciodată atât de slăbit şi de
îmbătrânit. Tremura din cap până în picioare şi
abia dacă se ţinea drept. Mantia îi era pătată cu
ceea ce am presupus a fi propriul sânge, iar pe
gâtul lui am văzut semne adânci de muşcătură.
Expresia de oboseală şi de suferinţă din ochii lui
mi-a făcut inima să plângă de durere.
Fără o vorbă, Grimalkin i-a săltat corpul peste
umăr, cu braţele şi cu capul bălăngănindu-se pe
spinarea ei.
Dintr-odată, am auzit zgomot de paşi apăsaţi
apropiindu-se de noi prin ceaţa tot mai deasă.
Viteza atacului m-a luat totuşi prin surprindere.
O strigoaie ne pândise din puţul pe lângă care
trecuserăm şi s-a repezit către mine cu ghearele
ei lungi.
Mi-am rotit degrabă sabia prin aer şi în mişcare
mi-am pierdut echilibrul şi am alunecat în
genunchi pe iarba umedă. Mi-am zis că eram un
om terminat, numai că acum îi venise rândul
demonului să se prăbuşească: un tăiş îi fusese
împlântat adânc în ochiul stâng şi din obraz îi
curgea sânge. După această primă lovitură,
Grimalkin i-a aplicat o a doua. Apoi s-a întors, a
apucat strâns picioarele Vraciului şi a pornit în
jos, pe deal. M-am săltat iute de la pământ şi am
urmat-o.
Când fugisem împreună cu Judd, nimic nu ne
stătuse în cale; acum demonii ne aşteptau în
ceaţa groasă. Ne-am croit drum prin prima linie
de vrăjmaşi, cu Grimalkin doborând o siluetă
abia vizibilă. Am zărit în dreapta mea o figură
uriaşă şi am despicat-o, simţind un şoc în clipa
când tăişul sabiei a făcut contact cu ea. Creatura
a căzut pe spate scoţând un strigăt de durere –
alt urs posedat de un moroi.
Necazurile noastre aveau însă să se dovedească
a fi şi mai mari. Eram încercuiţi de vrăjmaşi, care
îşi repezeau ghearele şi colţii la noi prin ceaţă.
Erau atât strigoi, cât şi strigoaie; ceaţa grea
invocată prin magia neagră le permitea strigoilor
să atace chiar şi la lumina zilei.
— Spatele! A strigat Grimalkin spre mine.
Aminteşte-ţi ce ţi-am spus. Apără-mi spatele, că
de restul mă ocup eu.
A început să se lupte aprig, cu mişcări fluide şi
pline de graţie şi fiecare lovitură îşi atingea ţinta,
sângele ţâşnind imediat din duşmani. Apărarea
spatelui ei s-a dovedit însă o sarcină dificilă, căci
nu rămânea niciodată prea mult timp în aceeaşi
poziţie. Am pornit să tai cu sabia sălbatic în jur,
forţându-mă să nu alunec pe iarbă şi totodată să
îi ţin pe atacatori la distanţă. Am scos pumnalul
şi am înjunghiat un strigoi cu colţi care se ferise,
aplecându-se pe sub Sabia Destinului. Demonul
şi-a ridicat mâna dreaptă pentru a-şi proteja
faţa. Mişcarea l-a costat trei degete. Nu degeaba
fusese pumnalul poreclit Tăietorul de Oase.
Cu toate că îl purta pe Vraci pe umăr şi prin
urmare nu putea folosi decât un singur tăiş,
Grimalkin se răsucea şi se învârtea fără încetare
şi fiecare lovitură de-a ei smulgea un strigăt de
durere din partea vrăjmaşului atacat. Eu m-am
străduit în continuare să îi apăr spatele,
mânuind ambele arme. La un moment dat am
vrut să încetinesc scurgerea timpului, însă lupta
se desfăşura cu atâta iuţeală şi înverşunare încât
nu am izbutit să mă concentrez aşa cum ar fi
trebuit.
Într-un târziu nu am mai putut ţine pasul cu
Grimalkin: eram presat din toate părţile şi mă
sileam să-i ţin pe duşmani la respect. Braţele mi
s-au îngreunat; eram epuizat. Dar în clipa
următoare Grimalkin a apărut lângă mine.
— Pe acolo! Mi-a poruncit ea. Urmează-mă!
Vrăjitoarea asasină reuşise să găsească o
portiţă de scăpare printre cei care ne stăteau în
cale şi peste câteva secunde coboram în fugă
dealul, lăsându-i pe duşmani undeva în spate, în
ceaţă.
Nu am mai întâlnit alţi demoni şi am izbutit
cumva să trecem vadul. Ştiam însă că nici pe
celălalt mal al râului nu ne aflam în siguranţă.
Pactul fusese încălcat.
Am urcat spre mlaştinile dinspre apus şi străzile
pe care le străbăteam erau pustii şi cufundate în
tăcere. Oare locuitorii îşi închiseseră şi-şi
zăvorâseră uşile chiar dacă ne aflam în toiul
zilei? Sau părăsiseră oraşul, luând-o către vest?
— Lasă-mă jos, a scâncit Vraciul. Nu vreau să-ţi
fiu o povară. Pot să merg şi singur.
Grimalkin nu s-a obosit să-i răspundă, ci a iuţit
pasul. Pe măsură ce ne îndepărtam de case,
înaintând pe cărarea ce ducea spre mlaştini,
ceaţa a început să se subţieze şi în curând
soarele s-a ivit strălucitor pe cer. Am aruncat o
privire în spate, însă oraşul şi râul erau încă
învăluite în negură şi nu se zărea mai nimic. Nici
urmă însă de Alice şi de Judd. Am început să mă
îngrijorez, dar după o clipă i-am văzut apărând
în depărtare, mergând pe lângă o căruţă.
S-au apropiat şi Benson a căscat ochii mari la
vederea lui Grimalkin. Cum însă fusese plătit
generos, de îndată ce Vraciul a fost urcat cu
mare atenţie în căruţă, a dat bice cailor,
îndemnându-i să o ia la galop. Alice i-a înmânat
iute sacul de piele lui Grimalkin, care l-a aruncat
pe umăr. Apoi am început cu toţii să alergăm pe
lângă căruţă.
Pentru moment eram nevoiţi să ne retragem.
Era însă de datoria noastră să ne întoarcem la
Todmorden pentru a-i înfrunta pe demoni.
În prima jumătate de oră, Grimalkin, Alice,
Judd şi cu mine am alergat pe lângă căruţă,
stând tot timpul cu ochii în patru. Dar după
aceea Benson s-a întors spre noi.
— Nu pot continua în ritmul ăsta, că îmi omor
caii! A strigat el clătinând din cap.
Bietele animale asudau din greu şi, la un semn
făcut de Grimalkin, căruţaşul a tras de frâie şi
caii au încetinit, pornind la trap. După căderea
întunericului ne-am odihnit câteva ore, făcând
de strajă cu rândul. Apoi am pornit iarăşi la
drum. Orele treceau şi atacul pe care îl aşteptam
nu s-a produs, iar Chipenden era tot mai
aproape.
Faptul acesta ar fi trebuit să îmi mai
domolească sentimentul de îngrijorare, numai că
demonii români puteau, unindu-şi forţele, să ne
ajungă din urmă oriunde am fi fost. De acum,
niciun loc nu mai era sigur.
CAPITOLUL 19
TERMRNII CONTRACTULUI
Prima noapte petrecută la Chipenden s-a scurs
fără incidente, însă, cum eram încredinţaţi că
vrăjmaşii aveau să ne atace cât de curând, am
rămas cu toate simţurile treze. Magistrul meu
trecea prin momente grele – cam cu o oră
înaintea zorilor l-am auzit strigând de spaimă.
Deocamdată nu aveam paturi în casă, aşa încât
îi aranjaserăm un culcuş cât am putut noi de
tihnit pe podeaua din bucătărie. Îl înveliserăm cu
pături şi îl aşezaserăm pe un strat de paie care să
îl apere de răceala dalelor de piatră. Când am
auzit zgomotul, m-am grăbit spre bucătărie,
unde l-am găsit gemând în somn. Fără îndoială
avea un coşmar şi retrăia ororile încarcerării şi
secătuirii de sânge. Nu ştiam dacă să-l trezesc
sau nu, dar după câteva clipe s-a liniştit şi a
început să respire mai regulat.
Apoi mi-a fost greu să mai adorm. Imediat ce
zorii s-au ivit am ieşit afară, ca să-mi întind
picioarele şi să verific ce reparaţii fuseseră făcute
între timp la casă. Acoperişul fusese înălţat, iar
ferestrele şi uşile înlocuite, aşa că acum eram
măcar la adăpost de vitregiile naturii.
Înăuntru însă mai era mult de lucru.
Dormitoarele de la etaj nu puteau fi folosite,
pentru că scândurile podelei fie arseseră, fie nu
erau sigure. Asta avea să fie sarcina următoare a
tâmplarului. Deocamdată, reuşise totuşi să
refacă partea de jos a bibliotecii, care avusese
întâietate pe lista priorităţilor întocmită de
magistrul meu.
Mai târziu, înainte de micul dejun, când m-am
dus să văd din nou ce făcea Vraciul, l-am găsit
stând cu spatele rezemat de zid şi cu faţa spre
vatră. De o parte a lui se afla un castron cu supă
de pui, pe jumătate plin. De cealaltă parte, ţinea
la îndemână Bestiarul.
În vatră ardeau nişte buşteni, iar bucătăria, deşi
încă incomplet mobilată, degaja un aer vesel şi
cald, însă chipul magistrului meu părea trist şi
îngrijorat şi, în ciuda focului, am observat că
dârdâie.
— Te simţi mai bine? L-am întrebat.
— Da, ceva mai bine, băiete, răspunse el cu o
voce slabă şi tremurătoare. Numai că nu prea am
poftă de mâncare şi noaptea trecută abia dacă
am închis un ochi… Iar când am reuşit, în fine,
să adorm, m-au năpădit coşmarurile. Nu ştiu
dacă voi mai putea vreodată să dorm bine.
— Măcar acum te afli în siguranţă, am spus eu.
Am tras o mare spaimă – chiar am crezut că ai
murit.
Era pentru prima oară de când îl lăsasem în
bibliotecă, în casa coniţei Fresque, când aveam
ocazia să stăm de vorbă în tihnă, aşa că i-am
relatat tot ce se petrecuse de atunci – inclusiv
conversaţia mea cu ceea ce crezusem a fi capul
lui.
— Şi eu tot asta mi-am închipuit, băiete – că
totul se întâmplase în realitate. Am simţit o
durere înfiorătoare când mi-au tăiat capul şi
după aceea a fost şi mai rău – m-au închis în
cutie. Mă înecam, nu puteam să respir. A fost cea
mai îngrozitoare experienţă pe care am trăit-o în
toţi aceşti ani de când mă lupt cu forţele
Întunericului.
Pe urmă m-am pomenit în puţ şi mi-am dat
seama că aveam în continuare capul prins de
umeri. Ar fi trebuit să mă simt uşurat, numai că
mi-au supt sângele, şi asta a fost aproape la fel
de rău ca atunci când crezusem că îmi retezaseră
capul. După prima muşcătură durerea nu mai
era atât de mare, însă a fost îngrozitor să mă aflu
ostatic în ghearele acelei creaturi hidoase, slăbit
şi total neputincios, şi să îmi simt totuşi inima
bătând în piept în timp ce sângele mi se scurgea
din trup.
Vraciul a rămas o clipă cu ochii închişi,
răsuflând adânc înainte de a continua.
— Mi-am închipuit că, priponindu-l pe
Necuratul, am slăbit considerabil puterea
Întunericului, numai că acum pare mai viguros
ca oricând. Pe Insula Mona am nimicit-o pe
Osoasa Lizzie. Pe urmă, în Irlanda, i-am
împiedicat pe magii ţapi să-l trezească la viaţă pe
Pan şi am reuşit să îl decapităm pe Diavol. Şi
totuşi pare că se găseşte mereu cineva care să ia
locul acelora pe care i-am înfrânt. Şi acum forţele
Întunericului din România vor să pună stăpânire
pe Comitat.
Totuşi cred că te-ai achitat destul de bine de
îndatoriri, flăcăule. Sunt mândru de tine. Te-ai
dovedit a fi cel mai vrednic ucenic din câţi am
avut vreodată – deşi poate că ar trebui să mă
feresc, ca Judd Brinscall să nu audă astfel de
vorbe, adăugă Vraciul cu un surâs.
Am zâmbit cu gura până la urechi; rareori se
întâmpla să primesc astfel de laude din partea
magistrului meu.
Drept răspuns la încântarea mea, el s-a
înnegurat.
— Nu lăsa vorbele mele să ţi se urce la cap,
băiete – mai ai încă multe de învăţat. Acum
ascultă-mă cu atenţie – putem face câte ceva
pentru a ne spori şansele de a rămâne în viaţă.
Mi-am şters zâmbetul de pe faţă şi am
încuviinţat dând din cap.
— Aproape sigur demonii şi vrăjitoarele vor
ataca la noapte – asta înseamnă că mai avem
câteva ore de lumină înainte să-şi facă apariţia.
Du-te în sat, băiete, şi spune-i fierarului să ne
meşterească trei toiege cu lame retractabile din
aliaj de argint – unul pentru tine, unul pentru
mine şi al treilea pentru Judd. Spune-i că e
urgent şi că trebuie să fie gata până deseară.
Dacă tot e să mor, măcar să mor luptând! Pe
urmă du-te la băcan, la brutar şi la măcelar şi
transmite-le comanda noastră obişnuită de
bucate.
Mai e ceva ce ai putea face. Şansele de reuşită
nu sunt prea mari, dar merită încercat. Îţi
aminteşti de duhul care ne-a păzit casa? Caută
să-l găseşti şi încearcă să-l convingi să se
întoarcă. Fă o nouă înţelegere cu el.
În tinereţea lui, magistrul meu încheiase cu
duhul un târg despre care discutasem cu Judd
pe drumul spre Todmorden; pactul urma să fie
valabil numai atât timp cât casa era adăpostită
sub un acoperiş. Aşa că înţelegerea căzuse din
cauza incendiului.
— Unde aş putea să dau de el? Am întrebat eu.
— Îţi va fi greu, băiete, dar bănuiesc că nu s-a
îndepărtat prea tare. Va trebui să mergi de-a
lungul liniilor Ley. Presimt că a urmat-o pe cea
care merge de la nord la sud. Nimeni nu m-a
angajat în ultima vreme să mă ocup de vreun
duh, aşa că nu pot decât să presupun că şi-a
găsit sălaş în vreo clădire părăsită la sud de aici –
sau poate într-un loc unde este tolerat de
oameni. Cine ştie, băiete – poate că în clipa asta
pregăteşte micul dejun pentru altcineva!
Oricum, urmează linia şi vezi dacă dai de el. Sau
s-o fi întors la vechiul gater, acolo unde l-am
întâlnit prima oară. Duhurile sunt fiinţe mânate
de obişnuinţă, care se întorc adesea în locurile
unde s-au simţit bine.
Liniile Ley erau nişte căi invizibile, de-a lungul
cărora duhurile se deplasau dintr-un loc în altul.
Era foarte posibil ca Vraciul să fi avut dreptate.
Cu toate că avusese grijă să sublinieze că deşi
doar „presimţea”, instinctele îl înşelaseră rareori.
— Crezi că eşti în stare să urmezi linia fără
ajutorul unei hărţi? Mă întrebă el. Sau vrei să-ţi
fac o schiţă?
Hărţile Vraciului fuseseră distruse în incendiu,
însă mersesem de-a lungul liniei de două ori
împreună cu magistrul meu.
— Îmi amintesc drumul, i-am răspuns.
— Ai citit vreodată în Bestiar povestea târgului
pe care l-am încheiat cu duhul?
— Am răsfoit o dată capitolul, dar fără să-l citesc
cu atenţie, am recunoscut eu.
— Răsfoieşti mult prea adesea cărţile, în loc să le
parcurgi cu migală, flăcăule. Asta e una dintre
greşelile tale! Ei bine, citeşte povestea acum. S-ar
putea să-ţi fie de ajutor, spuse Vraciul dându-mi
cartea.
Am frunzărit-o iute, în căutarea capitolului
despre duhuri. Când are de-a face cu un duh, un
vraci trebuie să treacă prin patru etape:
negocierea, intimidarea, priponirea şi uciderea,
iar prima dintre acestea s-a dovedit a fi avut
succes cu duhul nostru. După ce întâmpinase
câteva greutăţi la început, când încasase o
lovitură zdravănă în cap şi nişte zgârieturi pe
faţă, magistrul meu izbutise într-un final să
încheie un târg cu duhul. Am citit cu mare
atenţie termenii contractului:

În noaptea următoare am intrat în bucătărie cu

oarecare teamă şi i-am vorbit duhului nevăzut.
— Răsplata ta va fi grădina! Am strigat eu. În
afară de gătit, spălat şi dereticatul casei, va
trebui şi să păzeşti casa şi grădina şi să le fereşti
de orice ameninţare şi primejdie.
 Duhul a mârâit, supărat că îi ceream să
muncească mai mult, extinzându-i îndatoririle şi
asupra grădinii. M-am grăbit să enumăr
recompensele care îl aşteptau.
— În schimbul acestei munci, grădina va fi
teritoriul tău. Cu excepţia fiinţelor priponite în
puţuri ori în lanţuri şi a viitorilor mei ucenici,
sângele oricărei creaturi pe care o vei găsi acolo
după lăsarea întunericului îţi va aparţine. Însă
dacă intrusul este om, va trebui mai întâi să scoţi
trei urlete de avertisment Această înţelegere
dintre noi va dăinui atât timp cât voi avea un
acoperiş deasupra capului!

— Dacă voi găsi duhul, crezi că se va învoi cu

aceiaşi termeni contractuali? Am întrebat eu.
Vraciul şi-a scărpinat barba.
— Cu duhurile, cu cât le dai mai mult, cu atât se
vor aştepta la şi mai mult, aşa încât va trebui să
te gândeşti să îi oferi ceva în plus. Negocierea
este întotdeauna calea cea mai înţeleaptă atunci
când ai de-a face cu un duh. Dar dacă reuşim să
îl convingem să ne păzească iarăşi casa şi
grădina, el se va ocupa negreşit de o parte dintre
strigoii şi strigoaiele care ar putea să ne atace.
Spre deosebire de alţi demoni pe care i-am
întâlnit, odată ce au intrat într-un corp omenesc,
demonii aceştia rămân legaţi de el şi asta îi face
mai vulnerabili.
— Dar ce ne facem cu vrăjitoarele? Am întrebat
eu.
— Dacă vrăjitoarele ne vor ataca luând forma
globurilor de lumină, ne va fi mai greu să ne
apărăm – şi pe urmă, bineînţeles, mai e Şişcoi:
duhul nu ar avea prea mari şanse în lupta cu
unul dintre Vechii Zei.
În urmă cu trei ani, duhul apărase grădina de o
creatură a răului pe nume Urgia. Fusese rănit în
luptă, dar se vindecase. La vremea aceea, Urgia
dobândise puteri mari, dar care nici nu ar fi
suferit comparaţie cu cele deţinute de Vechii Zei.
— Merită încercarea, continuă magistrul meu.
Vom avea nevoie de tot sprijinul.
— Imediat după micul dejun voi coborî în sat, ca
să îl rog pe fierar să ne făurească toiegele, am
spus eu. După aceea voi porni în căutarea
duhului.
Vraciul a clătinat din cap.
— Îmi pare rău, băiete, dar gândeşte-te că în
curând va trebui să înfruntăm forţele
Întunericului. Ia o bucată de brânză de
Chipenden cu tine – pentru moment va trebui să
te mulţumeşti cu atât.
Stomacul meu chiorăia deja de foame şi am
gemut în sinea mea.
— Ştii, băiete, cât am stat acolo, în puţ,
rugându-mă ca moartea să mă ia, am avut timp
să cuget. Cu toate că în ultima vreme te-am
învinovăţit că te-ai apropiat de Întuneric, nici eu
n-am fost mai breaz. Dintotdeauna am avut
suspiciunile mele faţă de tânăra Alice şi mereu
te-am prevenit în privinţa ei, dar asta pentru că
eu însumi nu mi-am îndeplinit îndatoririle de
vraci din pricina lui Meg…
A tăcut. Meg era o vrăjitoare lamia – şi marea
iubire a vieţii lui. Trăise cu ea mulţi ani, dar
acum ea se întorsese în Grecia.
— Până acum mi-a fost greu să recunosc, a
continuat Vraciul, dar adevărul este că mă
întovărăşisem cu Întunericul încă dinainte.
Târgul făcut cu duhul a fost doar începutul. El a
fost primul meu aliat din cealaltă tabără, primul
pas pe un drum care într-un final m-a dus la
înţelegerea făcută cu Grimalkin.
Eram nedumerit. Ce voia să spună?
— Prin urmare nu mai vrei să caut duhul? Te-ai
răzgândit cumva?
— Nu, băiete, pentru noi este vital să-l găseşti şi
să închei cu el un nou târg. Folosirea forţelor
Întunericului este unul dintre mijloacele prin
care le putem înfrânge – şi exact asta trebuie să
facem. Doar că nu sunt încântat deloc. Vechile
principii după care am încercat să mă conduc
toată viaţa – ei bine, a trebuit să renunţăm la ele
ca să supravieţuim. E un lucru tare urât şi care
mă întristează. Acum e cazul să porneşti la
drum. Dar nu uita, orice ar fi, întoarce-te cu mult
înainte de lăsarea întunericului.
Dintr-odată, expresia feţei lui a devenit serioasă.
— Eu l-am iertat pe Judd pentru ceea ce a făcut
şi sper ca şi tu, băiete, să îmi urmezi exemplul.
Nimeni nu e perfect şi Judd a îndurat multe. Am
trăit şi eu într-un puţ dintr-acelea, ale strigoilor,
şi prin urmare sunt în cunoştinţă de cauză – ca
să nu mai vorbim despre ameninţările la adresa
rudelor sale… Ce-a fost a fost. Ce zici?
Am încuviinţat din cap. Ştiam că ceea ce se
întâmplase aparţinea de-acum trecutului. Şi mă
străduiam din greu să-l iert pe Judd, cu toate că
îmi venea tare greu.
— După micul dejun, Judd va porni spre
garnizoana din Burnley, ca să le dea de veste
militarilor despre ameninţarea din Todmorden, a
continuat Vraciul. Dacă vom avea noroc, îi vor da
ascultare şi vor trimite acolo nişte oameni ca să
cerceteze. Iar noi va trebui să facem ceva cât timp
ne vom aduna forţele. Măcar în felul acesta îi
vom determina pe vrăjmaşi să nu scoată o vreme
capul la lumină, iar astfel vom salva câteva vieţi.
Grimalkin, Judd şi Alice se aflau în grădină şi
terminau de mâncat şunca şi ouăle pe care le
gătiseră la foc. M-am uitat pofticios la mâncare şi
am înghiţit în sec. Câinii au venit în salturi către
mine, bucuroşi să mă vadă, şi, după ce i-am
mângâiat, m-am aşezat lângă foc şi le-am
povestit tuturor ce însărcinare primisem.
— Merită încercat, zise Judd. Mi-e dor de duh –
e una dintre amintirile mele cele mai puternice
din anii de ucenicie petrecuţi la Chipenden.
Locul lui e aici şi fără îndoială prezenţa lui ne va
întări capacitatea de apărare.
— Vin cu tine, Tom, mă anunţă Alice.
— Da, e mai sigur să mergeţi amândoi, zise
Grimalkin ridicându-se în picioare şi
aruncându-şi sacul din piele pe umăr. Mai apoi
voi cerceta împrejurimile, ca să văd dacă nu ne
paşte vreo primejdie. S-ar putea ca demonii să fi
trimis înainte nişte forţe, să afle unde ne-am
aciuat.
— Atunci va trebui să mă întorc de la Burnley
cât mai repede cu putinţă, ca să stau cu ochii pe
John Gregory, zise Judd. O să încerc să
împrumut un cal de la unul dintre fermieri. Însă
vreau să cădem cu toţii de acord să fim aici cu cel
puţin două ore înainte de lăsarea serii. Dacă nu
mă voi întoarce la timp, pot să mă bizui pe voi?
Ne-am dat cu toţii cuvântul, iar eu am pornit
spre sat, întovărăşit de Alice. Mi-ar fi plăcut să
luăm şi câinii cu noi, dar nu ar fi fost înţelept –
câinii şi duhurile nu se împacă unii cu alţii şi
i-am fi pus în pericol dacă i-am fi adus împreună.
De obicei mă simţeam în largul meu în
compania lui Alice, chiar şi când mergeam unul
lângă altul fără a ne spune prea multe. Niciodată
nu simţisem nevoia de a umple tăcerile. Însă
acum eram stânjenit. Timpul trecea rapid – mai
erau mai puţin de cinci luni până la ritualul prin
care aveam să îl distrugem definitiv pe
Necuratul. Gândul la întoarcerea lui Alice pe
tărâmul Întunericului mă îndurera, dar şi mai
mult sufeream din pricina acelui lucru pe care i-l
ascunsesem: faptul că obiectul sacru pe care
avea să-l caute acolo – a treia sabie eroică,
pumnalul poreclit Amarnicul – era menit să-i ia
ei viaţa.
Alice îmi arunca priviri ciudate. Oare aflase
cumva că urma să fie sacrificată pentru a-l
nimici pe Cel Rău? M-am întrebat eu. Cine ştie
de ce era acum în stare, folosindu-se de magia
ei… Am răsuflat uşurat în clipa când am ajuns în
sat.
În timpul războiului, o patrulă inamică trecuse
prin Chipenden. Arseseră case şi omorâseră
oameni, iar localnicii rămaşi în viaţă părăsiseră
satul. M-am bucurat să văd că multe case
fuseseră reconstruite şi acum erau din nou
locuite. Am mers la fierar şi el ne-a promis că
până după-amiază avea să termine de meşterit
toiegele. După aceea am trecut pe la băcan, pe la
brutar şi pe la măcelar şi i-am anunţat că
lucrurile reveniseră la normal în casa Vraciului
şi că doream să avem comenzile obişnuite,
pregătite până la sfârşitul zilei.
Odată aceste treburi terminate, ne-am îndreptat
atenţia spre următoarea însărcinare primită de
la Vraci. Trebuia să-l găsim pe duh şi, într-un fel
sau altul, să-l convingem să se întoarcă şi să
apere din nou casa şi grădina din Chipenden ale
magistrului meu.
CAPITOLUL 20
 LA FEL CA PE VREMURI
Dând crezare intuiţiei Vraciului, cum că îl vom
găsi pe duh de-a lungul liniei ley, eu şi Alice am
purces la drum dinspre partea de răsărit a
Chipendenului, îndreptându-ne direct către
miazăzi faţă de casa magistrului.
Era o dimineaţă însorită de primăvară şi
plimbarea era plăcută, cu toate că nu mă
simţeam chiar în largul meu în tovărăşia lui
Alice. Am traversat de două ori prin vaduri
pârâiaşul care curgea şerpuitor şi ne-am
apropiat de primul loc unde duhul ar fi putut
să-şi facă sălaş: un hambar vechi, dar cu
acoperiş deasupra, cu toate că se clătina
periculos.
— Nu a mai fost folosit de ceva vreme, zise Alice.
Pare promiţător. E un loc tocmai potrivit pentru
un duh.
— Atunci haide să ne uităm la el mai
îndeaproape, am propus eu.
Am înconjurat clădirea, apoi am intrat. Pe sub
streşini, păsările îşi făcuseră cuib, însă în afara
ciripitului lor locul părea pustiu. Nu am simţit
niciun semnal de alarmă care să mă prevină de
prezenţa prin preajmă a vreunei creaturi a
Întunericului.
Ne-am continuat drumul către miazăzi şi în cele
din urmă am ajuns la o colibă mică, de care îmi
aminteam de la ultima mea trecere pe acolo. La
vremea aceea era locuită de un fermier, soţia şi
copilul lor, dar de atunci peste ea trecuse un
război. Uşile şi ferestrele dispăruseră, iar coliba
era ca o cochilie goală, cu acoperişul gata să se
prăbuşească la prima furtună venită dinspre
miazănoapte.
Am intrat primul înăuntru şi m-am uitat cu
teamă în sus, la grinzile înnegrite. Din nou nu
am avut nicio presimţire că duhul se adăpostise
aici – în schimb am dat peste altceva. Am zărit o
licărire într-un colţ şi stafia unei fetiţe, nu mai
mare de cinci ani, s-a ivit dintr-odată din beznă.
Purta o rochiţă albă, dar împroşcată cu sânge.
Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, şi-a întins
braţele în faţă şi, cu o voce vrednică de milă, a
strigat după mama şi tatăl ei.
Pesemne părinţii îi pieriseră în incendiu sau
poate că fuseseră ucişi de soldaţi. Dar ea se
întorsese în locul unde fusese fericită, în
căutarea mamei şi a tatălui care o iubiseră şi o
avuseseră grijă de ea până la acea zi îngrozitoare,
când războiul ajunsese la mica lor colibă.
— Oh! Ajut-o, Tom! Te rog, ajut-o! A strigat Alice
lăcrimând şi prinzându-mă de braţ.
Chiar dacă îşi folosea tot mai des puterile de
vrăjitoare, rămăsese o fată bună la inimă. În
clipa aceea mi s-a părut că mai avea mult, foarte
mult până să devină o vrăjitoare nocivă.
M-am dus spre stafie şi m-am lăsat pe vine ca
să-mi apropii faţa de ea.
— Ascultă-mă, i-am zis cu blândeţe. Nu mai
plânge, te rog, şi fii atentă ce-ţi spun. Sunt aici ca
să te ajut. Totul va fi bine, ai să vezi.
A continuat să plângă amarnic, aşa că am
încercat să o potolesc altfel.
— N-ai vrea să fii din nou cu mama şi cu tatăl
tău? Am întrebat-o. Să fii cu ei pe vecie? Eu îţi
pot spune ce trebuie să faci. E foarte uşor.
Stafia s-a şters la ochi cu dosul palmei.
— Cum? A întrebat, buza de jos tremurându-i în
continuare, dar speranţa îi lumina de acum
chipul.
— Tot ce trebuie să faci este să te gândeşti la o
amintire frumoasă din trecut.
— Care dintre ele? Care dintre ele? Au fost atât
de multe. Am fost tare fericiţi înainte să vină
soldaţii, a răspuns ea. Tare, tare fericiţi – eram
tot timpul fericiţi.
— Trebuie să fie o amintire cu adevărat specială.
Gândeşte-te bine. Nu ai nicio amintire deosebită,
mai frumoasă decât toate celelalte? Am stăruit
eu.
Copila a dat din cap în semn de încuviinţare.
— A fost când mama mi-a dăruit o rochiţă albă
la ziua mea de naştere. Şi tata m-a ridicat pe
umeri!
— Asta e rochia? Am întrebat-o eu. Cea pe care o
porţi acum?
— Da! Da! Mama mi-a zis că sunt frumoasă ca o
prinţesă şi tata a râs şi m-a învârtit şi m-a tot
învârtit până am ameţit.
 A râs amintindu-şi întâmplarea şi petele de
sânge au dispărut, iar rochia a devenit atât de
strălucitor de albă încât aproape că m-a orbit.
— Acum îi vezi pe mama şi pe tata? Am
întrebat-o pe un ton blajin. Uită-te în lumină!
Lacrimile au prins din nou să-i curgă pe obraji,
dar acum zâmbea – erau lacrimi de fericire.
Ştiam că părinţii ei se aflau acolo şi stăteau cu
braţele întinse spre ea, îndemnând-o să li se
alăture.
Fetiţa mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat.
Curând imaginea ei a început să pălească, apoi
s-a făcut nevăzută.
Alice şi cu mine ne-am continuat fără o vorbă
drumul. Eram bucuros şi încordarea dintre noi
părea să fi dispărut. Uneori chiar era plăcut să fii
ucenic de vrăjitor – aveam un puternic sentiment
de împlinire.
După zece minute am ajuns la gater. Aşa după
cum bine subliniase Vraciul, duhurile erau fiinţe
mânate de obişnuinţă. Duhul nostru se simţise
bine aici şi şansele erau mari ca să se fi întors în
acest loc.
Uşa de intrare în gater căzuse din balamale, iar
atelierul era pustiu. Totuşi nu existau semne de
violenţă sau de distrugere intenţionată. Gaterul
fusese pur şi simplu abandonat – probabil la
aflarea veştii privind sosirea patrulei inamice
care atacase Chipendenul. Iar lucrătorii nu se
mai întorseseră. Comitatul mai avea încă mult de
tras până să revină la normal.
În timp ce mă apropiam de lungul banc de
lucru, o răceală mi-a cuprins şira spinării şi am
ştiut că o creatură a Întunericului se afla prin
preajmă. În clipa următoare am auzit un sunet
de tors, dar atât de puternic încât pilele şi dălţile
au prins să vibreze pe poliţe. Era duhul motan şi
faptul că torcea era un semn bun. Mă
recunoscuse. Aşa că, fără a mai pierde vremea,
am pornit să negociez, vorbind cu glas limpede şi
ferm.
— Magistrul meu, John Gregory, te roagă să te
întorci la Chipenden. Casa este în reparaţii şi
avem deja un nou acoperiş deasupra capului. Îţi
mulţumim pentru munca depusă în trecut şi
sperăm că ne vom continua colaborarea şi în
viitor, în aceiaşi termeni contractuali.
A urmat o tăcere lungă, însă am auzit distinct
sunetul scârţ-scârţ scos de duhul motan. Îşi
folosea ghearele invizibile pentru a scrijeli
răspunsul pe o scândură uriaşă rezemată de
perete. După ce sunetul a încetat, am făcut un
pas în faţă pentru a citi ce scrisese.

Gregory e bătrân şi istovit. Viitorul îţi aparţine

ţie. Pactul trebuie făcut între noi doi.

Nu ştiam cum ar fi primit magistrul meu vestea

şi am şovăit.
— Acceptă, Tom! Mă îndemnă Alice. Tu eşti
viitorul: nu încape îndoială, cât de curând vei fi
vraciul de la Chipenden. Duhul are dreptate.
Drept răspuns, sunetul de tors a răsunat din
nou. Am ridicat din umeri. La urma urmei, lucrul
important era ca duhul să se întoarcă la
Chipenden ca să ne ajute să înfruntăm atacul
inerent.
— Sunt de acord! Am strigat. Pactul va fi între
noi doi.
Acelaşi sunet scârţ-scârţ scos de ghearele
invizibile pe scândură. Am citit cele scrise de duh
şi m-a cuprins panica.

De data asta preţul va fi mai mare. Trebuie să

îmi oferi mai mult.

Vraciul nu se înşelase. Duhul nu se mai

mulţumea cu termenii contractuali de dinainte.
M-am gândit iute. Ce altceva îi puteam oferi?
Dintr-odată am avut un moment de inspiraţie.
Duhul se putea deplasa de-a lungul liniilor ley şi
multe dintre ele treceau prin casa noastră,
ducând în diverse direcţii.
— În afară de uciderea creaturilor Întunericului
care încearcă să pătrundă în grădină, am spus
eu, mai am o însărcinare pentru tine. Uneori,
când vânez creaturi ale Întunericului, mă aflu şi
eu în pericol extrem; atunci te voi chema să lupţi
alături de mine. Vei avea dreptul să îmi ucizi
vrăjmaşii şi să le bei sângele! Cum te cheamă?
Ca să te pot striga, trebuie să-ţi ştiu numele!
A trecut mult timp până ce ghearele duhului
s-au auzit din nou scrijelind pe scândură. Poate
că nu îi convenea ca lumea să afle cum îl
cheamă… Într-un târziu, numele a apărut totuşi
scris:

Kratch!

— Când mă voi afla în primejdie, îţi voi striga

numele de trei ori! Am spus eu.
Motanul a tors din nou zgomotos. Mai aveam
însă şi o altă condiţie pe care voiam să o impun.
— În afara acelor lucruri care sunt deja
protejate în grădină, mai sunt trei câini-lup. Nu
ai voie să te atingi de ei. Sunt aliaţii noştri. Şi nici
nu trebuie să-i vatămi pe oaspeţii pe care îi
invităm în grădină. Ne-am înţeles?
Zgomot şi mai puternic de tors, apoi din nou de
scrijelit pe lemn:

Cât va dura pactul?

Răspunsul mi-a venit pe loc în cap. Nici nu a

fost nevoie să stau să mă gândesc. Era ca şi cum
cineva îmi dicta vorbele.
— Pactul va dăinui până după trei zile de la
moartea mea. În acest răstimp va trebui să-mi
aperi aliaţii şi să bei sângele vrăjmaşilor mei.
Apoi vei fi liber să pleci!
 Dintr-odată duhul s-a ivit din întuneric, luând
forma unui motan mare şi roşcat. Peste ochiul
orb avea o cicatrice verticală – era rana pe care o
căpătase în lupta cu Urgia, am presupus eu. S-a
apropiat şi s-a frecat de piciorul meu, torcând
neîncetat, după care s-a făcut nevăzut.
— Ai reuşit, Tom! Exclamă Alice.
I-am aruncat un zâmbet. Eram mulţumit de
mine însumi.
— Ce să zic, Alice, nu vom şti cu siguranţă până
ce nu vom ajungem înapoi acasă, dar aşa trag şi
eu nădejdea.
— Şi chiar ai de gând să-l chemi în ajutor pe
duh, Tom? M-a întrebat Alice. Ar însemna să laşi
casa nepăzită.
— Aşa e, am încuviinţat eu. Şi din acest motiv
nu îl voi chema decât dacă mă voi afla în mare
pericol. Şi, în orice caz, nu ca să îl înfrunte pe
Şişcoi.
Am pornit imediat înapoi spre sat şi ne-am oprit
la atelierul fierarului ca să luăm toiegele. Ca de
obicei, meşterul făcuse o treabă excelentă şi l-am
plătit pe loc. După care am trecut pe la cele trei
prăvălii, de unde am ridicat mâncarea
comandată – provizii suficiente de legume,
slănină, şuncă, plus pâine proaspăt scoasă din
cuptor. Eu căram sacul greu din iută, plin cu
bucate, iar Alice ducea cele trei toiege.
Fiind aproape de casă, ar fi trebuit să mă simt în
siguranţă, însă eram neliniştit. Fără îndoială,
fuseserăm urmăriţi de la Todmorden încoace;
slujitorii Necuratului se îndreptau, mai mult ca
sigur, către noi.
În timp ce urcam pe cărarea ce ducea spre casă
am zărit o siluetă în faţă şi inima mi-a stat în loc.
Dar după aceea mi-am dat seama că era o femeie
înaltă cu un sac. Grimalkin! Vrăjitoarea asasină
stătea aplecată peste poartă. Pe umăr ţinea sacul
ce conţinea capul Necuratului – nu îl lăsa
niciodată din mână. A zâmbit larg, dezvelindu-şi
dinţii ascuţiţi.
— Ai izbutit! Ne-a întâmpinat ea. Am ieşit din
casă ca să-i adulmec pe vrăjmaşi prin
împrejurimi şi la întoarcere, de cum am pus
piciorul în grădină, am auzit un mârâit de
avertisment. Duhul e aici şi este însetat de
sânge! Nu cred că sunt binevenită.
Ne-am căţărat peste poartă şi am urcat dealul
până ce am ajuns în apropierea grădinii. Acolo
ne-am oprit şi eu am strigat către copaci:
— Lângă mine stă oaspetele meu, Grimalkin.
Dă-i voie să ne treacă pragul şi poartă-te cu ea cu
aceeaşi curtenie cu care te porţi cu mine!
Am tăcut, apoi le-am călăuzit cu mare prudenţă
pe cele două femei prin grădină. Nu s-a auzit
niciun mârâit. Duhul respecta termenii
contractului. Nu era cazul să îl previn şi în
privinţa lui Alice – Vraciul o făcuse cu multă
vreme în urmă. Judd era şi el în siguranţă – foştii
ucenici ai Vraciului care îşi terminaseră cu bine
stagiul puteau de obicei să între în grădină fără a
se expune pericolului.
— Vreun semn de la duşmanii noştri? Am
întrebat-o pe Grimalkin în timp ce ne apropiam
de casă.
A clătinat din cap.
— Nici urmă de ei. M-am aventurat spre
sud-est, până aproape de intrarea în Accrington,
dar nu am văzut nimic. Dacă vrăjitoarele nu vor
lua formă de globuri de lumină, sunt puţine
şanse să ne atace cu mult înaintea ivirii zorilor.
În bucătărie am văzut că ne fuseseră livrate o
masă şi şase scaune noi, pe care Vraciul le
aşezase de cealaltă parte a vetrei. L-am găsit
stând în picioare, cu o mână odihnindu-se pe
spătarul unui scaun şi cu un zâmbet mic
întipărit pe faţă.
— Ai început să te simţi mai bine? L-am
întrebat.
— Da, flăcăule, mi-a răspuns el. Ai făcut treabă
bună aducându-l înapoi pe duh. Şi văd că ai luat
şi proviziile, adăugă el dând din cap spre sacul pe
care îl lăsasem să cadă pe podea. Să sperăm că
mâine dimineaţă voi putea să pregătesc micul
dejun. Ar fi la fel ca pe vremuri!
Judd Brinscall s-a întors cam cu o oră înainte
de lăsarea serii. Îşi îndeplinise cu succes
misiunea la garnizoana din Burnley. Din câte se
părea, rapoarte despre morţi suspecte petrecute
în ultimele luni ajunseseră deja la urechile
comandantului şi, odată cu veştile primite de la
un vraci, omul se lăsase repede convins. O forţă
militară considerabilă numeric avea să fie
expediată la Todmorden – deşi nu mai devreme
de o zi sau două. Deocamdată, toate trupele din
garnizoană erau ocupate cu prinderea unor
bande de hoţi care puseseră stăpânire pe
Clitheroe imediat după terminarea războiului.
Fără îndoială, urmau să reinstaureze ordinea şi
legea acolo, însă în ceea ce privea lupta cu forţele
Întunericului – nu aveau pic de experienţă.
Gândindu-mă cum aveau ei să facă faţă la ceea
ce îi aştepta la Todmorden, aveam îndoielile
mele, dar m-am ferit să le dau glas. Ar fi fost de
ajutor dacă unul dintre noi lua legătura cu
soldaţii pentru a-i îndruma – dar mai întâi
trebuia să supravieţuim până dimineaţă.
Am petrecut noaptea în grădină. Nici nu ne-a
venit prea greu – vremea era cam la fel de caldă
pe cât ajunge să fie în Comitat după lăsarea
întunericului. Deşi încă slăbit, Vraciul putea
acum să meargă fără să fie sprijinit de cineva şi
m-a felicitat din nou pentru că adusesem duhul
înapoi. Nu am avut inima să-i spun că duhul
stăruise să încheie pactul cu mine, şi nu cu el.
Oricum, prea mare importanţă faţă de ceea ce
urma să se întâmple nu avea şi nu vedeam
niciun rost în a-i mărturisi adevărul.
Am făcut de pază cu rândul, însă Vraciul, Judd
şi cu mine am dormit cu toiegele la îndemână. Eu
am fost primul care a rămas de veghe şi am făcut
raiduri de-a lungul hotarului interior al grădinii,
acolo unde iarba întâlnea copacii. Pentru a-mi
trece vremea mai uşor, am verificat grădina de
răsărit, pentru a vedea dacă vrăjitoarele moarte
mai stăteau priponite în mormintele lor; am
verificat şi duhurile priponite. Totul era în
regulă.
Eram liniştit şi încrezător că duhul avea să se
ocupe aşa cum se cuvenea de orice strigoi ar fi
îndrăznit să ne atace. Cea mai mare temere a
mea era ca Şişcoi să nu se fi întrupat deja
complet cu ajutorul vrăjitoarelor şi să fi plecat în
căutarea capului Necuratului. Speram ca
pilitura de fier şi sarea pe care le vărsaserăm în
puţ să-l fi întârziat.
Grimalkin a preluat straja, iar eu am încercat să
dorm. Am moţăit, trezindu-mă din când în când
cu o tresărire bruscă. Vag conştient, am simţit că
Grimalkin fusese înlocuită, însă în clipa
următoare un urlet înfiorător m-a făcut să sar în
picioare.
Cineva pătrunsese în grădină şi duhul îl
înfrunta.
CAPITOLUL 21
ORBITE GOALE
O secundă, atât mi-a luat ca să sar în picioare,
cu toiagul pregătit în mână: alături de mine,
magistrul încerca şi el să se ridice. L-am prins de
subsuoară, sprijinindu-l şi ajutându-l să se salte
de la pământ. Cineva alerga înspre copaci. Am
recunoscut mersul – era Grimalkin, care o luase
la goană către sursa pericolului imediat ce
urletul de avertisment al duhului se auzise
pentru a doua oară.
Alice ni s-a alăturat şi ea, însă nici urmă de
Judd Brinscall. Fusese rândul lui să stea de
pază, aşa că se putea afla oriunde în grădină.
— Mă duc să văd dacă Judd nu e cumva rănit,
am zis eu.
— Nu, băiete, rămâi aici. Dacă Judd are
probleme, duhul se află prin preajmă, iar
vrăjitoarea se va întoarce şi ea în câteva clipe ca
să îi dea o mână de ajutor, dacă va fi cazul.
— Aşa e, Tom, zise Alice luând, de această dată,
partea Vraciului. Este mai bine să aşteptăm aici
cu toţii.
Dintr-odată, un al treilea urlet al duhului a
răsunat – urmat aproape imediat de un ţipăt
înalt şi ascuţit, întrerupt brusc. După câteva
secunde am zărit pe cineva care venea în fugă
către noi. Mi-am pregătit toiagul, la fel şi Vraciul,
însă ne-am liniştit amândoi când am văzut că era
Judd.
— Am fost în grădina de apus, spuse el. Totul e
în regulă acolo. M-am gândit să-l las pe intrus pe
seama duhului.
— Da, aşa e cel mai înţelept, zise Vraciul. Văd că
te-am instruit bine. Vrăjitoarea însă abia
aşteaptă să înceapă lupta. Atacul a venit dinspre
miazăzi. Peste câteva clipe vom afla ce a fost.
S-a aşternut tăcerea; până şi vântul a încetat să
bată. Am rămas acolo, în aşteptare, pregătiţi să
întâmpinăm primejdia. După vreo cinci minute,
Grimalkin a apărut dintre copaci.
— Era un strigoi, ne confirmă ea bănuiala.
Duhul s-a ocupat de el înainte să apuc să mă
apropii. Nu părea prea încântat de pradă şi s-a
apucat să o sfâşie în bucăţi.
Ne-am aşezat în jurul focului, dar nimănui nu-i
mai ardea acum de somn. Pesemne că simţeam
cu toţii iminenţa unui nou atac.
S-a declanşat peste o oră. Brusc, Alice a
adulmecat de două ori foarte zgomotos.
— Vrăjitoarele – sunt foarte aproape! A strigat ea
sărind în picioare şi arătând cu mâna către
răsărit.
Ne-am ridicat cu toţii şi ne-am uitat în direcţia
indicată. Era o noapte senină şi cerul împânzit
de stele. Acum însă, unele puncte de lumină se
deplasau. Am numărat trei care goneau către
noi. Curând s-au transformat în globuri
strălucitoare care s-au oprit pe deasupra
copacilor din grădina de răsărit şi au început să
danseze în cerc, învârtindu-se şi schimbând
locurile între ele.
Şi Vraciul, şi Judd se înneguraseră la faţă. Îşi
ţineau amândoi toiegele în diagonală peste corp –
deşi astfel de arme nu ofereau nicio protecţie
împotriva magiei animiste practicate de
vrăjitoarele românce, care voiau acum să se
apropie pentru a încerca să ne secătuiască de
forţa noastră vitală.
Am văzut-o pe Grimalkin şoptindu-i ceva la
ureche lui Alice, care a dat din cap în semn de
încuviinţare. Am bănuit că plănuiau să
folosească magia neagră contra vrăjmaşilor
noştri. În Irlanda văzusem de ce puteri
extraordinare dispunea Alice. Nu apela la ele
decât cu mare reţinere, pentru că asta însemna
să parcurgă o nouă etapă în procesul de
transformare într-o vrăjitoare nocivă. În plus,
Vraciul nu ar fi încuviinţat asemenea metode.
Globurile luminoase şi-au încetat dansul şi s-au
abătut asupra noastră, însă duhul a scos brusc
un urlet de mânie – un sunet înfiorător, menit să
le izgonească. Un fuior roşu strălucitor a brăzdat
cerul şi globurile s-au împrăştiat, apoi s-au
strâns din nou şi au atacat. Urletul de
avertisment s-au făcut iarăşi auzit şi duhul s-a
înălţat a doua oară. De data aceasta au urmat
câteva ţipete ascuţite şi fulgere luminoase.
Globurile s-au adunat deasupra copacilor, însă
acum erau numai cinci – care s-au împrăştiat
iute, fiecare pornind în altă direcţie.
— Aproape că a fost prea uşor, a comentat
Vraciul. Nu se aşteptau la aşa ceva, asta e
limpede. Duhul a nimicit câteva dintre ele, dar
nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche. Vor reveni
cât de curând. Şi nu mă îndoiesc că între timp
vor găsi o cale de a contracara puterile duhului
nostru.
Ne-am aşezat din nou, neliniştiţi, în jurul
focului, însă atacul nu a mai venit şi peste puţină
vreme cerul a început să se coloreze, anunţând
ivirea zorilor. Ne-am îndreptat toţi cinci spre
grădina de miazăzi, pentru a cerceta urmările
raidului. Rămăşiţele strigoiului-gazdă erau
răspândite pe o suprafaţă mare: am găsit craniul
sus, într-un copac, prins într-o creangă de parcă
ar fi fost tras în ţeapă, cu rămurele frânte ieşind
din orbitele goale. Bineînţeles însă, demonul
avea să îşi găsească peste puţină vreme o altă
gazdă.
— Va trebui să adunăm cât mai multe oase cu
putinţă şi să le dăm foc, a spus magistrul meu.
La urma urmei, sunt rămăşiţele pământeşti ale
unei fiinţe nevinovate.
Am făcut precum ne ceruse, iar eu m-am dus în
casă, unde am găsit o lopată care nu arsese în
incendiu. Fusese pârjolită, dar mai putea fi
folosită şi cu ea am săpat o groapă puţin adâncă
sub copaci. Am aşezat în ea oasele pe care
reuşiserăm să le recuperăm şi pe urmă le-am
acoperit cu pământ. După ce am terminat,
ne-am adunat cu toţii la mormântul proaspăt,
iar Vraciul a rostit, foarte încet: „Odihnească-se
în pace”. Erau vorbele cele mai apropiate de o
rugăciune pe care le auzisem vreodată ieşind din
gura lui.
 — Duhul l-a sfâşiat pentru că s-a simţit înşelat,
a spus el. Sângele dintr-un strigoi este ceva la
mâna a doua, pentru că e luat din trupul victimei
sale. Duhului meu îi place sângele proaspăt! Să
sperăm totuşi că e în toane bune şi că ne-a
pregătit micul dejun.
Când am intrat în bucătărie, cinci farfurii
aburinde cu şuncă şi ouă ne aşteptau pe masă,
iar în mijlocul ei trona o altă farfurie, mai mare,
plină cu felii groase de pâine unse cu unt. Ne-am
aşezat fără să stăm prea mult pe gânduri. Şunca
era puţin arsă, dar cum eram cu toţii hămesiţi,
am început să înfulecăm.
Într-un târziu, Vraciul şi-a împins farfuria în
lături şi s-a uitat pe rând la fiecare dintre noi,
după care ochii i s-au oprit din nou asupra mea.
— Trebuie să stăm de vorbă, zise el. Să vedem ce
trebuie făcut mai departe.
S-a întors către Alice.
— Te-am mai întrebat o dată, fată, şi acum voi
repeta întrebarea: eşti pregătită să pătrunzi pe
tărâmul Întunericului şi să ne aduci de acolo
arma trebuincioasă?
— Trebuie să existe şi o altă cale! Am strigat eu
înainte ca Alice să apuce să răspundă. Nu voi
îngădui aşa ceva!
— Băiete, nu te învinovăţesc pentru că vrei să o
protejezi. Numai că amândoi ştim prea bine ce
trebuie făcut. Întrebarea este: cât de departe
suntem dispuşi să mergem pentru a ne atinge
scopul?
— Atât de departe pe cât e necesar. Cât va mai
trebui să car asta după mine? Întrebă Grimalkin
ridicându-se în picioare şi bătând cu palma
peste sacul din piele. Vino cu mine, Alice. Vreau
să îţi spun ceva între patru ochi.
Alice a urmat-o pe vrăjitoarea asasină în
grădină, lăsându-ne pe Vraci, pe Judd şi pe mine
să ne holbăm la farfuriile noastre goale.
— Mai întâi va trebui să ne rezolvăm problemele
între noi şi abia pe urmă să ne ocupăm de Diavol,
zise Vraciul. Şi asta cât mai repede. Chiar dacă
noi ne aflăm aici în relativă siguranţă, ce se va
întâmpla cu bieţii oameni din împrejurimi? Cei
ce trăiesc la răsărit de Todmorden poate că şi-au
pierdut deja viaţa. Trebuie să îi ajutăm. E de
datoria noastră.
— Vrei să zici că trebuie să ne întoarcem la
Todmorden? Întrebă Judd. Eram convins că o
vom face, dar în niciun caz aşa de curând.
— Abia peste câteva săptămâni bune mă voi
înzdrăveni cât să pot face o asemenea călătorie şi
mai ales să pot lupta eficient odată ajuns acolo,
zise Vraciul clătinând din cap. Mă doare să fiu
nevoit să cer altora să lucreze în locul meu, dar
nu am de ales. Soldaţii din garnizoana de la
Burnley se pregătesc acum probabil să
pornească spre Todmorden pentru a cerceta ce
se petrece acolo, însă ei sunt obişnuiţi să lupte
împotriva duşmanilor umani şi nu au pic de
experienţă cu creaturile Întunericului. Va trebui
să le trimitem ajutoare care să îi călăuzească.
Judd, nu ai vrea să te duci tu şi să-l iei şi pe
flăcău cu tine? Nu mă aştept să treceţi râul, dar
sunt încredinţat că îi veţi putea ajuta pe oamenii
care locuiesc pe partea oraşului ce aparţine de
Comitat. Foarte probabil vrăjmaşii noştri vor
ataca deocamdată casele izolate din afara
târgului. De acolo va trebui să începeţi.
— Bineînţeles, răspunse Judd. Deşi teamă mi-e
că localnicii nu ne vor întâmpina cu prea mare
bucurie. Se tem pentru viaţa lor. Dar nu avem
încotro. Pornim chiar acum.
Am încuviinţat din cap. Era mai bine să plecăm
şi să facem ceva, decât să aşteptăm să vedem ce
pun la cale duşmanii.
După aceea am tăcut cu toţii. Tocmai mă
întrebam unde plecaseră Alice şi Grimalkin şi ce
anume discutau între ele, când am auzit în
depărtare un clopot sunând.
Cineva se afla la răspântia cu copăceii de
nuieluşe şi trăgea de clopot ca să-l cheme pe
Vraci. De obicei eu eram acela care mă duceam
să răspund. Putea fi vorba de orice, de la un duh
nociv la un jefuitor de morminte. Uneori oamenii
intrau în panică fără vreun motiv real; alteori, o
întreagă familie se afla în primejdie şi magistrul
meu pornea imediat la drum ca să rezolve
problema.
— Se pare că cineva are nevoie de ajutor, spuse
Vraciul. Du-te şi vezi ce se întâmplă, băiete.
— Mă duc şi eu cu el, zise Judd. Ar putea fi un
şiretlic, ca să ne ademenească afară din grădină.
— Aşa e, ai dreptate. Împreună veţi fi mai în
siguranţă, încuviinţă magistrul meu.
Am traversat grădina şi ne-am îndreptat către
răspântia de drumuri.
— Este exact ca pe vremuri! A glumit Judd.
Când am venit prima oară aici, ca proaspăt
ucenic, tremuram de emoţie de câte ori
răspundeam chemării clopotului: ştiam că asta
însemna că imediat trebuia să plecăm ca să ne
îndeplinim îndatoririle de vraci.
— Şi mie tot aşa mi s-a întâmplat la început, am
zis eu.
De acum străbătuserăm pajiştea şi intraserăm
în pădurice. Ne apropiam de răspântie şi nori
grei de ploaie se adunau înspre apus. Cu fiecare
pas pe care îl făceam, cerul părea să se
înnegureze tot mai tare. Deodată, clopotul a
sunat din nou.
— Măcar nu au plecat, a comentat Judd.
Câteodată oamenii îşi pierd curajul şi se întorc
de unde au venit înainte să apucăm să discutăm
cu ei.
— Unii se tem de Vraci mai mult decât de
duhuri! Am adăugat eu.
Am izbucnit amândoi în râs, apoi ne-am
înăbuşit râsul în acelaşi timp. Şi asta pentru că
acum, în ciuda întunericului care se lăsase,
puteam vedea cine era persoana care bătuse
clopotul.
Era o tânără drăguţă şi îmi aminteam mult prea
bine de ea – era cea care ne ademenise la
Todmorden cu promisiunea unor cărţi pentru
noua bibliotecă a Vraciului.
Coniţa Cosmina Fresque. Sau, mai bine zis,
demonul care îi poseda corpul.
— Am venit cu un mesaj pentru voi – o şansă de
a scăpa cu viaţă! A strigat ea dând drumul
frânghiei de care era legat clopotul.
Clopotul a continuat să se legene, răsunând de
câteva ori înainte ca sunetul să se stângă. Ne-am
apropiat prudenţi, ţinând toiegele în diagonală.
S-au auzit două clinchete în clipa când amândoi
am slobozit lamele din scobiturile toiegelor.
— Daţi-ne ce vă cerem! Daţi-ne capul
stăpânului nostru, capul Diavolului! Spuse
demonul. Faceţi precum vă poruncim şi ne vom
întoarce de unde am venit, iar casele voastre se
vor afla în siguranţă şi oamenii voştri îşi vor
putea duce traiul în pace!
— Şi dacă nu vrem? Întrebă Judd.
Continuam să înaintăm – acum ne aflam la mai
puţin de zece paşi de demon. Fresque stătea sub
frânghia de care se trăgea clopotul, cu spatele la
copac. I-am aruncat o privire lui Judd şi am zărit
lacrimi curgându-i pe obraji. Era ea demon, însă
faţa şi corpul erau ale unei fete – ale fetei pe care
el o iubise cândva.
 — Atunci vom face din acest loc un tărâm al
celor nemorţi; îl vom lua în stăpânire şi ne vom
hrăni cu sânge luat de oriunde vom vrea.
— Uite, acesta e răspunsul nostru! Strigă Judd
împingând înspre demon tăişul toiagului.
Fresque s-a ferit făcând un pas în lături, însă
Judd a aplicat imediat manevra clasică învăţată
de la Vraci. Şi-a trecut iute toiagul din mâna
stângă în dreapta şi a înfipt tăişul drept în inima
demonului, ţintuindu-l de copac.
Fata a scos un ţipăt îngrozit şi sângele a pornit
să îi ţâşnească din gură, căzându-i pe pantofi.
Ochii i s-au rostogolit în orbite, s-a cutremurat şi
s-a împleticit în faţă. Ar fi căzut la pământ,
numai că lama o pironise de copac. Pesemne că
aliajul de argint îi pătrunsese în inimă: peste
numai câteva clipe o spirală portocalie
strălucitoare s-a ridicat din corpul ei, a plutit
puţin, apoi s-a înălţat mai sus şi a dispărut către
răsărit.
Am rămas amândoi tăcuţi, holbându-ne la
trupul Cosminei. Într-un târziu, Judd s-a întors
spre mine cu lacrimi în ochi.
— Fă-mi o favoare, Tom, zise el. Du-te înapoi şi
adu-mi o lopată. Vreau să îi îngrop rămăşiţele.
Am luat-o la fugă spre casă, l-am înştiinţat scurt
pe Vraci de cele întâmplate, apoi am luat lopata
înnegrită de sub şopronul refăcut de lângă casă.
Când am ajuns la răspântie, l-am găsit pe Judd
îngenuncheat şi ţinând mâna Cosminei.
 — Sap eu, dacă vrei, m-am oferit eu.
Judd s-a ridicat încet în picioare şi a clătinat din
cap.
— Nu, Tom, e de datoria mea. Mulţumesc că
mi-ai adus lopata. Întoarce-te în casă. Cum
termin, vin şi eu.
Nu m-am întors însă imediat. Era posibil ca
demonul să nu fi venit singur la răspântie, aşa că
am intrat în pădurice şi l-am urmărit pe Judd de
la distanţă. A săpat mormântul sub copac şi a
îngropat trupul Cosminei în el. La un moment
dat, a scos un strigăt plin de suferinţă şi a lovit
puternic în pământ cu toiagul.
Tăiase capul leşului. Era una dintre căile
folosite pentru a te asigura că niciun alt demon
sau altă creatură a Întunericului nu avea să-i
mai posede vreodată corpul. L-am auzit
suspinând în timp ce arunca pământul în groapă
şi aduna pietre ca să le aşeze deasupra, pentru
ca niciun câine ori animal sălbatic să nu
dezgroape oasele. Abia atunci, când l-am văzut
cum îngenunchează cu capul plecat, uitându-se
în jos spre mormânt, am pornit şi eu înapoi spre
casă.
Sarcina pe care o îndeplinise fusese una tare
dureroasă. Cum aveam eu să mă descurc dacă
aveam să fiu pus în situaţia de a o sacrifica pe
Alice? Nici nu voiam să mă gândesc la asta.
Timpul însă se scurgea necruţător. Trebuia să
găsesc o altă cale de a-l nimici odată pentru
totdeauna pe Diavol, una care să nu presupună
moartea ei. Însă mama, care era o fiinţă atât de
puternică, se străduise din greu ca să
născocească metoda ucigaşă pe care mi-o
propusese. Cum puteam eu, aşadar, să mă ridic
mai presus de ea?

CAPITOLUL 22
SĂ-I LĂSĂM PE EI SĂ VINĂ LA NOI
A Doua zi, imediat după ora amiezii, ne-am
pregătit să îndeplinim dorinţele Vraciului. L-am
lăsat cu câinii şi cu duhul, iar Grimalkin, Alice,
Judd şi cu mine am pornit înapoi către
Todmorden.
De cum am ieşit din grădină, Alice a venit lângă
mine. Ţinea în mâini o carte.
— Uite, zise ea. E pentru Moş Gregory. Am
scris-o cu mâna mea.
Am zâmbit, am luat cartea şi m-am uitat la titlu:
Secretele sabaturilor de vrăjitoare din Pendle.
— Este despre unele dintre cele mai întunecate
secrete ale lor, pe care nu le ştie nimeni, decât
vrăjitoarele – nici măcar vracii. Cred că îi va fi de
mare folos. Magistrul tău nu ar accepta-o din
partea mea, însă dacă i-o dăruieşti tu, s-ar putea
să o includă în noua lui bibliotecă.
— Mulţam, Alice. O să i-o dau la întoarcere, am
spus eu punând cartea în desagă. Îi voi da şi
carneţelele mele. Cum biblioteca a fost distrusă
în incendiu, orice îi poate fi de ajutor. Am însă o
întrebare pentru tine. Ce ai discutat cu
Grimalkin ieri, când v-aţi retras amândouă?
— Chestii muiereşti, Tom. Nimic care să te
intereseze pe tine.
M-am holbat la ea enervat, dar şi necăjit.
— Văd bine că nu-ţi convine, nu-i aşa? Nu-ţi
place să am secrete faţă de tine. Dar tu, tu îmi
spui mie totul?
Şocat, am rămas cu gura căscată. Să fi aflat
cumva de sacrificiul la care urma să fie supusă?
Dar înainte să apuc să răspund, Alice s-a
îndepărtat, lăsându-mă să merg alături de
Grimalkin. Conversaţia mă întristase, însă m-am
gândit că e mai bine să nu mai stărui cu
întrebările.
Cerul era cenuşiu şi o burniţă uşoară se apropia
dinspre apus, dar temperatura era blândă. Era
ceea ce în Comitat era considerat a fi vară.
M-am uitat în jur după Judd şi am văzut cât de
abătut era. După o vreme mi s-a alăturat şi m-a
bătut pe spate.
— Trupul Cosminei şi-a găsit acum liniştea şi
asta este ceea ce îmi doream de mult timp. Acum
mă simt de parcă aş fi trecut, în fine, un hop.
— Şi după asta ce vei face? Ai de gând să te
întorci în România? L-am întrebat eu.
— Nu, Tom. Pentru moment, gata cu călătoriile.
Poate că voi prelua casa bietului Bill Arkwright
de la nord de Caster.
— Ce idee bună! Am exclamat eu. Vei avea,
negreşit, multă treabă de făcut acolo, cu toate
vrăjitoarele acelea de apă. Din câte ştiu eu,
niciun vraci nu a mai lucrat în împrejurimile
Casterului de mai bine de un an. Magistrul meu
mi-a spus că Bill a lăsat moştenire moara
generaţiilor viitoare de vraci. Aşa că vei avea un
acoperiş deasupra capului.
În timp ce noi vorbeam, Alice şi cu Grimalkin
mergeau în faţa noastră, adâncite într-o
conversaţie. Era limpede, puneau ceva la cale şi
pe mine mă excluseseră din urzelile lor. Apoi,
când am ajuns să ocolim Accringtonul, au
încetinit pasul, lăsându-ne să le ajungem din
urmă.
— Grimalkin vrea să discute cu tine între patru
ochi, Tom, m-a anunţat Alice.
I-am aruncat o privire vrăjitoarei asasine, care a
dat din cap în semn de încuviinţare şi a arătat
către un crâng, în stânga noastră. A pornit
într-acolo, iar eu am urmat-o.
— Vă aşteptăm aici! A strigat Alice după noi.
M-am întrebat din ce motiv Grimalkin se ferea
să îmi vorbească de faţă cu Alice şi cu Judd. Fără
îndoială, avea o problemă cu el. Poate că nu avea
încredere în Judd, după ce acesta îl trădase pe
Vraci… Orice era, aveam să aflu în curând.
Vrăjitoarea asasină s-a oprit printre copaci şi
s-a răsucit cu faţa către mine. Şi-a dat jos sacul
de piele de pe umăr şi l-a aşezat pe pământ, între
noi.
 — Necuratul a cerut să discute cu tine, spuse
ea, dar poţi să îl refuzi, dacă vrei. Sunt
încredinţată că doreşte să te intimideze ori să te
ameninţe. Pe de altă parte, cred că îi putem
totuşi smulge niscai informaţii, în caz că vei
decide totuşi să-l asculţi.
— Dar tu, tu ai vorbit cu el?
Grimalkin a încuviinţat din cap.
— Am schimbat câteva cuvinte din când în
când, însă în ultima vreme, oricât l-am îmboldit,
nu am izbutit mai deloc să îl fac să discute cu
mine. Cu tine însă mi-a spus că va vorbi.
— Atunci haide să auzim ce are de zis!
Ne-am aşezat pe jos, în iarbă. Grimalkin a
desfăcut sacul şi a scos dinăuntru, ţinându-l de
coarne, capul Necuratului, pe care l-a pus pe
pământ, cu faţa spre mine. Înfăţişarea lui m-a
îngrozit. Părea mai mic decât atunci când îl
retezasem şi era plin de pete de sânge închegat.
Îşi pierduse un ochi – în locul lui nu mai
rămăsese decât o orbită roşie pe margini şi plină
de puroi, iar pleoapele celuilalt ochi erau lipite.
Gura părea umplută cu urzici şi nuieluşe.
— Ce-a păţit la ochi? Am întrebat eu.
— I l-am smuls eu, ca să mă răzbun pentru
moartea suratelor mele, a răspuns Grimalkin. Pe
celălalt l-am cruţat deocamdată.
A întins mâna şi a scos urzicile şi nuieluşele din
gura Diavolului. Imediat, capul, care păruse
până atunci nemişcat şi mort, a prins viaţă.
Pleoapa lipită a pornit să tremure, iar maxilarul
şi buzele să se mişte, dând la iveală nişte cioturi
de dinţi îngălbeniţi.
— Ar fi putut fi cu totul altfel, Thomas Ward,
spuse Necuratul, şi glasul lui aducea mai
degrabă a croncănit. Am fi putut lucra împreună,
dar tu m-ai respins şi uite la ce m-ai redus.
Acum va trebui să plăteşti, iar preţul, te asigur,
va fi mare.
— Îmi eşti duşman, i-am răspuns eu. Am fost
hărăzit să te nimicesc.
— Desigur, spuse Necuratul cu o voce ceva mai
puternică, acesta e „destinul” tău – sau aşa ţi s-a
spus. Deşi, crede-mă, te aşteaptă un viitor cu
totul diferit. Îţi închipui cumva că sunt
neputincios? Ei bine, te înşeli. Crezi că dacă am
rămas fără un ochi, iar celălalt îmi e lipit
înseamnă că am orbit? Prin spirit pot vedea tot ce
mişcă. Şi îţi văd exact punctele cele mai
vulnerabile. Îi văd pe cei dragi ţie şi mijloacele
prin care pot să le fac rău. Crezi că dacă îmi
pecetluieşti buzele mă amuţeşti? Vorbesc tot
timpul cu slujitorii mei, iar ei sunt la fel de
numeroşi precum stelele de pe cer. Şi abia
aşteaptă să-mi urmeze poruncile. Dacă îl
înfrângi pe unul, un altul se va ridica să te
înfrunte. În cele din urmă, vei întâlni un duşman
pe potriva ta – şi asta mult mai curând decât îţi
închipui!
— Vorbe goale, şuieră Grimalkin prinzând capul
de coarne.
— Mai vedem noi! Ţipă Necuratul. Eşti al
şaptelea fiu al unei familii şi ai şase fraţi. Unul
dintre ei va muri astăzi de mâna slujitorilor mei.
Va fi doar primul care va avea o astfel de soartă!
Şi în puţină vreme te vei trezi ultimul dintre
copiii mamei tale!
M-am ridicat în picioare, cu capul
învârtindu-mi-se la gândul a ceea ce puteau păţi
fraţii mei. Grimalkin şi-a aşezat palma peste
gura Diavolului, făcându-l să tacă, după care a
îndesat capul în sac.
— Nu-l lua în seamă, spuse ea. Am greşit când
te-am supus unei asemenea încercări. Şi nu am
aflat oricum nimic nou. Gândeşte-te: ar fi putut
să îşi trimită servitorii împotriva alor tăi oricând.
Te-a ameninţat ca să te tulbure şi să-ţi distragă
atenţia de la ceea ce ai de făcut.
Am încuviinţat din cap. Cu două săptămâni
înainte, la întoarcerea din Irlanda, trimisesem o
scrisoare la fermă, cerând veşti despre fratele
meu mai mare, Jack, despre soţia sa Ellie şi
copila lor; întrebasem şi de fratele meu James,
care stătea cu ei la fermă şi ajuta la muncile
câmpului în timp ce-şi construia atelierul de
fierărie. Răspunsul fusese liniştitor. Totul era în
regulă şi, cu excepţia pierderii câtorva animale,
scăpaseră cu bine din război.
Ferma era însă departe. Cât despre ceilalţi fraţi
ai mei, erau cu toţii împrăştiaţi prin diverse părţi
ale Comitatului. Nu puteam face nimic pentru a-i
ajuta – pentru moment, trebuia să-mi las aceste
griji deoparte.
Ne-am întors la Alice şi la Judd. Le-am povestit
ce îmi spusese Necuratul şi ameninţările lui.
Judd a dat din cap încurajator, în timp ce Alice
m-a strâns de mână. Deocamdată, niciunul
dintre noi nu putea face nimic.
— Unde te-ai gândit să poposim? Îl întrebă
Grimalkin pe Judd.
— Am putea sta la vest de Todmorden, departe
de oraş, răspunse el. În felul acesta vom putea să
începem să curăţăm zona de demoni, fără a
atrage prea mult atenţia asupra noastră.
— Dar tocmai asta vrem să facem – să atragem
atenţia demonilor! Exclamă vrăjitoarea asasină
cu ochii scăpărând. Ar trebui să poposim la han.
Să-i lăsăm pe ei să vină la noi! Să îi eliminăm pe
primii unul câte unul şi după aceea să pornim la
atac. Ca şi cum am curăţa nişte cuiburi de
şobolani!
— Nu e riscant? Întrebă Judd. Dacă ne-am ţine
la distanţă, am putea da o mână de ajutor
oamenilor înainte ca demonii să prindă de veste
că ne aflăm acolo.
— Adevărat, am putea ajuta nişte oameni,
răspunse Grimalkin. Dar criza s-ar isca oricum
cât de curând. Şi ascunzişul ne-ar fi descoperit
în câteva ore. Pe când, dacă facem aşa cum spun
eu, noi vom alege terenul de luptă. Pentru că vor
renunţa să caute alte victime şi vor veni după
noi! Vor veni după ăsta, adăugă ea ţinând în sus
sacul de piele şi noi îi vom nimici. Lupta
împotriva acestor creaturi ale Întunericului din
România nu este decât una dintr-o serie de
bătălii pe care am pornit să le ducem cu slujitorii
Necuratului. Şi vreau să îi punem capăt cât mai
repede cu putinţă, ca să ne ocupăm mai apoi de
lucrul cu adevărat important – distrugerea finală
a Diavolului. Tu ce zici, Tom Ward? Eşti de acord
cu mine?
I-am aruncat o privire lui Judd şi am ridicat din
umeri.
— Îmi pare rău, dar cred că Grimalkin are
dreptate, am spus.
— Şi eu zic la fel, interveni Alice.
Judd ne zâmbi.
— Se pare că va trebui să mă supun părerii
majorităţii. Aşadar, să înceapă lupta!
Ne-am continuat drumul preţ de alte câteva ore.
Între timp norii se împrăştiaseră şi noaptea se
anunţa senină. Când soarele a coborât sub linia
orizontului ne-am instalat tabăra lângă cărare.
Alice a capturat trei iepuri, care curând au prins
să se învârtă în ţepuşe, lăsându-mi gura apă.
La un moment dat, am auzit în depărtare bătăile
regulate ale unei tobe. Zgomotul se apropia şi
imediat a răsunat şi un fluier. Era muzică de
marş. Soldaţii din garnizoana din Burnley
porniseră la drum.
 Alice şi Grimalkin şi-au dat seama că militarii
înaintau pe cărare şi că vor trece pe aproape, aşa
că s-au retras la adăpostul copacilor. În trecut,
între armată şi vrăjitoarele din Pendle existaseră
nişte ciocniri şi soldaţii aveau negreşit să o
recunoască pe Grimalkin.
— Niciodată nu am priceput de ce armata a ales
culoarea asta pentru vestoane! A exclamat Judd.
Eu, unul, am fost îndrumat să port mantia mea
verde ca mijloc de camuflaj în pădure. În timp ce
ei parcă se străduiesc să iasă cât mai mult în
evidenţă!
M-am văzut nevoit să îi dau dreptate.
Vestoanele de un roşu aprins, culoarea
Comitatului, purtate de soldaţi, îi făceau perfect
vizibili printre copaci. Ne-am îndreptat spre
cărare.
Plutonul era format din vreo treizeci de oameni –
toţi, în afară de unul, pedestraşi. În frunte se afla
un ofiţer călare şi, în timp, ce se apropia mi s-a
părut că îl recunosc. Era un bărbat roşcovan şi
bine clădit. Mustaţa mică şi îngrijită mi-a
confirmat imediat bănuielile – era căpitanul
Horrocks, cel care condusese grupul de soldaţi
ce asediase Turnul Malkin. Mă încarceraseră şi
mă acuzaseră pe nedrept de uciderea Părintelui
Stocks. Oare mă va recunoaşte şi el? M-am
întrebat. Însă, între timp, trecuse un război şi
după fuga mea din turn fusesem negreşit dat
uitării. În plus, crescusem atât în vârstă, cât şi în
înălţime.
Căpitanul a ajuns în rând cu noi şi şi-a ridicat
braţul pentru a le ordona soldaţilor încolonaţi să
se oprească. Fluierul şi toba au tăcut. Tot ce se
mai auzea acum era răsuflarea calului. M-am
uitat în pământ, ferindu-mi ochii.
— Te ştiu… a zis căpitanul încetişor.
Inima mi-a tresărit în piept. Ce să fac? S-o iau la
goană? Vrăjitoarea Wurmalde fusese cea care îl
omorâse pe preot, dar acum era moartă, iar eu
nu aveam nicio dovadă a nevinovăţiei mele. Încă
mai puteam fi atârnat în ştreang pentru o crimă
pe care nu o înfăptuisem.
— Mda, sunt Judd Brinscall. L-am prevenit pe
ofiţerul vostru comandant de ceea ce se întâmplă
la Todmorden.
Imediat ce l-am auzit pe Judd vorbind mi-am
dat seama de greşeala mea şi am lăsat să-mi
scape un icnet de uşurare.
— Şi ne-ai făcut să venim până aici ca să
umblăm după cai verzi pe pereţi, spuse căpitanul
pe un ton muşcător. Voi, vracii, luaţi bani de la
oamenii naivi, chipurile pentru a lupta împotriva
Întunericului, dar pe mine nu mă păcăliţi. Ceea
ce voi numiţi demoni şi vrăjitoare nu sunt decât
nişte cerşetori şi ticăloşi de rând. Cât despre
ultima poveste pe care ai născocit-o, adăugă el
râzând batjocoritor, asta e chiar de necrezut. Mi
s-a dat ordin şi va trebui să cercetez, dar dacă voi
găsi până şi cea mai măruntă dovadă că ne-aţi
adus până aici sub false pretexte, mă voi întoarce
la Burnley cu voi legaţi în lanţuri. Aţi înţeles?
— Au fost ucişi oameni, căpitane, zise Judd cu
un glas liniştit, iar criminalii stau ascunşi de
cealaltă parte a râului, aşa cum i-am explicat
comandantului vostru. Dar dacă vrei să îmi
urmezi sfatul, fă popas peste noapte şi treci râul
în zori. Vrăjmaşii noştri sunt mai puternici pe
timpul nopţii.
— Aşa ai vrea tu să credem. Nu neg, au fost mai
multe morţi care au iscat bănuieli şi, dacă îi
găsim pe criminali, fii sigur că vor fi judecaţi fără
întârziere. Dar pe mine nu mă înspăimânţi cu
poveştile tale prosteşti. Războiul tocmai s-a
încheiat şi am luptat şi eu. Am văzut o mulţime
de morţi – masacre pe care nu le voi uita câte zile
voi avea. Aşa că, după toate prin care am trecut,
ceea ce vom întâlni la Todmorden e floare la
ureche! E limpede?
Judd nu a răspuns şi, cu o clătinare
dispreţuitoare din cap, căpitanul Horrocks a
pornit din nou la drum în fruntea oamenilor săi.
Unii dintre pedestraşi zâmbeau, alţii însă păreau
speriaţi, mai ales micul toboşar care mărşăluia
în spatele coloanei. După câteva clipe, toba şi
fluierul s-au făcut iarăşi auzite. Am urmărit
plutonul dispărând în pădure şi ne-am întors la
cina noastră.

Ne-am trezit imediat după ivirea zorilor şi, fără a

mai zăbovi pentru a îmbuca ceva, am purces
degrabă către Todmorden.
Am pornit să străbatem mlaştina de pe dealul ce
mărginea Todmordenul înspre apus şi am văzut
oameni care treceau pe lângă noi în direcţia
opusă – erau majoritatea singuri, dar şi familii
întregi care îşi cărau bunurile în legături prinse
cu sfoară. Erau refugiaţi din împrejurimile
oraşului aparţinând de Comitat. Niciunul dintre
ei nu părea prea încântat să ne vadă. Unii erau
probabil chiar din Todmorden şi ştiau ce rol
jucaserăm noi în declanşarea crizei; alţii zăriseră
mantiile de vraci şi reacţionau aşa cum o făceau
cei mai mulţi oameni.
Toţi cei pe care am încercat să îi oprim au trecut
furioşi pe lângă noi, fără să ne răspundă.
— Cât de rău e? L-a întrebat Judd într-un final
pe un bătrân care urca cu greutate cărarea
noroioasă, sprijinindu-se într-un baston.
— Ucid copii! Exclamă omul. Mai rău de atât nu
se poate! Şi au omorât şi soldaţi înarmaţi. De
acum încolo pe noi cine ne mai apără?
Am schimbat o privire cu Judd. Fireşte, şi el, ca
şi mine, sperase că demonii aveau să se
mărginească la a-şi alege câteva victime dintre
militarii din garnizoana de la Burnley – punând
poate la cale o ambuscadă în care să cadă mica
patrulă trimisă în recunoaştere de căpitan. Dar
lucrurile stăteau mai rău decât ne închipuiserăm
noi – cu mult mai rău.
 Soldaţii îşi făcuseră tabăra în vârful mlaştinii
dinspre apus, într-un loc unde puteau fi văzuţi
din Todmorden. Şi acum erau cu toţii morţi.
Căpitanul Horrocks fusese decapitat. Zăcea
întins pe spate, cu capul aşezat între cizme.
Tăciunii încă mai mocneau în focul pe care îl
făcuseră, iar soldaţii, cu gâturile retezate, erau
abandonaţi în locurile unde fuseseră măcelăriţi.
Unii erau întinşi pe spate; muriseră în somn.
Alţii încercaseră probabil să fugă. Însă niciunul
nu ajunsese prea departe. Muştele le acoperiseră
deja leşurile şi duhoarea de sânge m-a
îngreţoşat.
Am trecut pe lângă tabără fără un cuvânt. Am
schimbat priviri posomorâte cu Alice şi cu Judd,
însă Grimalkin se uita drept înainte, cu o
expresie de hotărâre neclintită întipărită pe faţă.
Văzuse moartea de multe ori şi se înăsprise. Şi,
în orice caz, nu mai puteam face nimic pentru
soldaţii morţi, nici măcar să îi îngropăm cum se
cuvine, fiindcă erau prea mulţi. Armata avea să
se ocupe de asta, deşi probabil că nu mai
devreme de câteva zile.
Când am ajuns să putem vedea limpede malul
dinspre apus al râului, oraşul părea pustiu. Am
coborât pe străduţele pietruite către han. Am
ajuns exact în clipa când hangiul dădea să
zăvorască uşa de la intrare. O reparase între
timp.
— Nu pleci nicăieri! A spus Judd împingându-l
înăuntru.
— Ce tupeu ai să vii aici! Exclamă hangiul.
Pactul a fost rupt din pricina ta. Ani la rând am
trăit aici în siguranţă, mulţumită pactului făcut.
Şi acum vom ajunge cu toţii hrană pentru
demoni!
— Şi, mă rog, care dintre voi, târgoveţii, a
încheiat târgul? Îl întrebă Judd. Ai fost şi
dumneata cumva printre ei?
Bărbatul a încuviinţat din cap.
— Am fost trei. Primarul, băcanul şi eu – cei mai
bogaţi cetăţeni din oraş – şi când am făcut
înţelegerea, acum doi ani şi mai bine, lucrurile
arătau cu totul altfel. Nu mi-am dat seama că în
curând totul avea să se ducă de râpă, iar lumea
să fugă din oraş. Am făcut-o pentru noi toţi – ca
să ne salvăm viaţa. Celor mai mulţi le era teamă
să se apropie de străini, dar noi am trecut râul şi
am semnat târgul cu propriul sânge. Le dădeam
ceea ce ne cereau, iar ei ne lăsau în pace. Şi
acum, că pactul a fost rupt, vin să se răzbune pe
noi. Trebuie să plec de aici. Dacă apucă să se
însereze, sunt ca şi mort! Coniţa Fresque m-a
ameninţat că sunt următorul pe listă.
Judd s-a uitat pe rând la fiecare dintre noi,
ridicând din sprâncene. Eram de acord cu toţii –
nu avea niciun rost să-l ţinem cu forţa lângă noi
pe hangiul înspăimântat. L-am împins afară şi
i-am azvârlit în stradă legătura cu lucruri. Pe
urmă am zăvorât toate uşile şi am aşteptat
atacul.
Vântul aproape că încetase să mai adie şi era o
noapte caldă. Aşa că nu am făcut focul, ci ne-am
aşezat lângă tejghea, în cămăruţa ce servea drept
sală de mese. Nu am aprins nicio lumânare şi
ne-am lăsat ochii să se obişnuiască, aşa cum
puteau, cu întunericul.
După vreo oră am auzit zgomote afară: o
amuşinare uşoară şi un râcâit în uşă, ca şi cum
un animal de casă se ruga de noi să îl lăsăm
înăuntru. Am rămas nemişcaţi. Pe urmă s-a
auzit un mârâit, de parcă creatura şi-ar fi pierdut
răbdarea şi cerea acum imperios să între.
Dintr-odată, uşa s-a mişcat înspre înăuntru,
pârâind şi zdrăngănind din balamale. Atacatorul
era, aproape sigur, un moroi întrupat într-un
urs. Aceasta era calea aleasă de vrăjmaşii noştri
pentru a forţa intrarea.
Grimalkin a scos din teacă un tăiş. Din clipa
când capul ursului s-ar fi ivit, fiinţa nu ar fi avut
nicio şansă. Lama avea să îi găsească unul dintre
ochi. Numai că imediat ce uşa s-a crăpat şi s-a
deschis, ursul s-a lăsat să cadă în patru labe şi a
sărit afară, făcându-se nevăzut. Vrăjitoarea
asasină a fluierat printre dinţii ascuţiţi,
frustrată.
S-a aşternut din nou tăcerea, însă acum, prin
uşa deschisă, puteam vedea strada pietruită. La
o distanţă nu prea mare, nişte siluete înaintau
spre noi. Părea că erau trei. Două dintre ele
purtau pelerine, fiind înveşmântate ca nişte
femei; cea mai apropiată dintre ele ducea în
mână o torţă şi la lumina ei pâlpâitoare i-am
zărit gura animalică şi ghearele. Erau, fără
îndoială, vrăjitoare. A treia siluetă era însă
bărbătească şi am recunoscut-o imediat: era
hangiul. Nu reuşise, până la urmă, să fugă din
oraş. Fusese luat ostatic şi avea mâinile legate la
spate. Era ca şi cum urmăream un tablou vivant,
o piesă pusă în scenă special pentru noi. Dar în
curând a devenit limpede că nu era o piesă, ci o
chestiune de viaţă sau de moarte.
— Acum veţi vedea ce se întâmplă cu cei care
îndrăznesc să ne înfrunte! A strigat vrăjitoarea
care ţinea torţa în mână.
Mi-a fost greu să înţeleg ce s-a întâmplat mai
apoi. Ceva a părut să plutească prin aer şi să
coboare direct în faţa hangiului. Cum era
posibil? Vrăjitoarele nu zboară. Povestea aceea
cu ele călare pe mătură nu e decât o superstiţie
prostească. Silueta s-a apropiat din ce în ce mai
mult de victima sa.
— Nu! Nu a fost vina mea! A strigat hangiul cu o
voce ascuţită, înspăimântată. Stăpâne, nu-mi
lua viaţa!
Am făcut întotdeauna precum mi-ai poruncit.
Am fost generos. Am dăruit…
Dintr-odată s-a auzit un ţipăt înalt şi strident –
precum cel scos de porcii tăiaţi de Snout,
măcelarul de la fermă. Sunetul a rămas atârnat
în aer, apoi a devenit din ce în ce mai slab.
Hangiul s-a împleticit şi a alunecat în genunchi,
apoi s-a prăvălit cu faţa la pământ.
Grimalkin a scos din teacă un tăiş şi a făcut un
pas înainte, gata să le atace pe vrăjitoare. Ne-am
pregătit să o urmăm, însă vrăjmaşii noştri au
preluat iniţiativa înainte să apucăm să o facem.
Una dintre siluete – aceea care părea să fi căzut
din cer – a înaintat către noi. Avea un mers
ciudat. Părea mai degrabă să alunece decât să
păşească. S-a apropiat tot mai mult, până ce a
umplut cadrul uşii, după care a început să se
prelingă înăuntru.
În dreapta mea, Alice a scos un muc de
lumânare, murmurând o vrajă în timp ce
aprindea fitilul. În anii de ucenicie pe lângă Vraci
văzusem multe orori, însă cea care mi s-a
înfăţişat acum ochilor, în lumina galbenă
pâlpâitoare, le întrecea pe toate. Efectul asupra
mea a fost puternic – am început să tremur şi
inima a dat să-mi sară din piept – însă Judd a
fost probabil şi mai oripilat la vederea ei.
În faţa noastră plutea o femeie. Părea că trupul
îi era gol, însă ceva straniu se întâmpla. De fapt
era translucid – flacăra lumânării dădea la iveală
ce se afla înăuntru. Corpul nu căpătase întreaga
formă; oasele şi carnea lipseau, însă era plin –
umflat poate că ar fi un cuvânt mai nimerit – cu
sânge. Pielea era la locul ei, dar avea două
stigmate: o cicatrice orizontală în jurul gâtului,
acolo unde capul îi fusese reataşat de corp, şi o
zonă cusută şi zbârcită care îi acoperea inima.
Era pielea Cosminei.
Gura s-a mişcat, mormăind cu o voce joasă,
masculină: „Sunt Şişcoi, Stăpânul Sângelui,
Băutorul de Suflete! Supune-te acum ori
nesocotinţa te va costa scump. Dă-ne ce am
cerut şi voi avea milă de tine! Te voi ucide iute. Şi
nu vei suferi prea mult”.
Grimalkin a aruncat tăişul drept către gâtlejul
figurii groteşti, însă lama a sărit în lături, fără să
îl atingă, de parcă se izbise de un scut nevăzut.
CAPITOLUL 23
DIN TOIUL NOPȚII PÂNĂ ÎN ZORI
Dacă acesta era cu adevărat Şişcoi, arăta cu
totul altfel decât mă aşteptasem. Nu se folosea de
corpul unei gazde crescute din sângele şi
măruntaiele cu care se hrănise în puţ. Forma
sub care luase în posesie corpul uman era bizară
– şi totuşi pielea era umplută cu sânge şi, cum
hangiul abia murise, am presupus că o parte îi
aparţinea. Zeul era, de bună seamă, capabil să
ne sugă şi nouă sângele – ne aflam cu toţii în
mare primejdie.
Am ridicat toiagul, pregătit de atac. M-am
concentrat. Aveam să recurg la harul cel mai
important cu care fusesem dăruit – acela de a
încetini scurgerea timpului.
Îl folosisem cu succes când îl priponiserăm pe
Diavol, iar el era mai puternic decât oricare
dintre Vechii Zei, aşa că eram încredinţat că va
funcţiona şi acum. Dar abia începusem procesul,
când Grimalkin a lătrat o poruncă:
— Alice, ocupă-te tu de el!
Alice a ridicat mâna stângă şi a pornit să
murmure o vrajă; apoi, pe neaşteptate, Judd a
trecut în fugă pe lângă noi şi, cu un strigăt care
mi-a îngheţat sângele în vine, a înfipt lama
toiagului în corpul demonului – exact în locul
unde mai înainte o ţintuise, drept în inimă, pe
Cosmina. Am crezut că lama avea să alunece în
lături, însă, spre marea mea surpriză, a pătruns
prin piele.
A urmat o explozie de sânge. Sângele a ţâşnit
împroşcând totul şi, câteva clipe, m-a orbit.
Când l-am şters de pe faţă, printre picăturile de
sânge care se prelingeau din tavan l-am văzut pe
Judd stând îngenuncheat pe podea şi plângând.
Se uita în jos la fâşia de piele însângerată care
fusese cândva Cosmina.
Cele două vrăjitoare care îl însoţiseră pe Şişcoi
s-au făcut imediat nevăzute şi nu au mai urmat
alte atacuri – restul nopţii s-a scurs în linişte
deplină.

În zori am găsit nişte ulei de lampă cu care am

ars pielea. A sfârâit pe podeaua umedă, scoţând
un miros înfiorător, dar nu am avut încotro.
Judd nu era în stare să mai îngroape încă o dată
rămăşiţele pământeşti ale Cosminei.
 Am rămas ghemuiţi lângă foc până ce flăcările
au mistuit pielea cu totul. Din cerul plumburiu
se scurgea acum o burniţă care ne-a spălat de
sânge feţele şi părul.
— Vrei să vorbim despre asta? Am întrebat eu
într-un târziu. A fost într-adevăr Şişcoi? Sau o
altă formă de posesiune?
Judd a încuviinţat din cap.
— Da, a fost o formă de posesiune. Şişcoi poate
da viaţă unui leş îngropat de curând. Dar mai
întâi slujitorii săi trebuie să îi înlăture oasele şi
pielea de pe muşchi. După aceea zeul poate să
viziteze rudele apropiate ale celui mort, ca să se
bucure de suferinţa lor. La început, pielea pe
care o ocupă este doar umplută cu aer. Apoi el
începe să se hrănească şi pielea se înroşeşte de la
sângele victimei. Procesul necesită folosirea unei
magii negre foarte puternice. Dar şi dacă nu l-aş
fi ucis, tot nu ar fi putut rămâne sub forma
aceasta multă vreme. Acest tip de posesiune nu
durează decât câteva minute.
Gândul la ceea ce se întâmplase m-a îngreţoşat.
După ce Judd înmormântase trupul Cosminei, el
fusese dezgropat, aproape sigur chiar în aceeaşi
noapte, şi apoi întreg procesul pe care Judd
tocmai îl descrisese fusese înfăptuit.
— Dar cum se face că tăişul tău a penetrat
pielea, iar al meu, nu? A întrebat Grimalkin.
— Rudele apropiate şi oamenii care l-au iubit pe
cel mort au puterea de a pune capăt procesului
cu ajutorul unui tăiş; unele văduve supărate şi
îndurerate au izbutit să o facă până şi cu
andrelele. Pe de altă parte, victimele nu se opun
de obicei. Şişcoi le suge sângele şi ele pier, pur şi
simplu.
— Dar ai reuşit să îl vatămi pe Şişcoi cu tăişul
toiagului? Întrebă Alice. Şi să-i slăbeşti puterile?
Judd a clătinat din cap.
— Bineînţeles, ceva dureri a simţit, dar asta nu
va face decât să îl înfurie şi mai tare şi să îl
întărâte ca să ne ucidă. Poate lua în posesie,
pentru scurt timp, atât corpuri de oameni morţi,
cât şi de vii, fără a folosi pentru asta portalul ori
magia vrăjitoarelor. Dar mai periculos este când
aduce la viaţă o gazdă întrupată cu ajutorul
vrăjitoarelor. Din miezul nopţii până în zori va
avea răgaz să facă prăpăd. Şi nu mi-aş dori deloc
să fiu pe aproape când se va întâmpla asta.
— Atunci aş zice că ar fi mai bine să te întorci la
Chipenden, zise Grimalkin.
Judd i-a aruncat o privire mirată, apoi expresia i
s-a înăsprit.
— Uite ce e, nu sunt un laş! A exclamat el
mânios. Nu fac decât să vă prezint faptele, atâta
tot. Voi rămâne aici şi voi lupta cot la cot cu voi,
cu toate că sunt încredinţat că vom pieri cu toţii.
Grimalkin a zâmbit fără să-şi arate dinţii.
— Nimeni nu se îndoieşte de curajul tău, în
ciuda faptului că l-ai trădat pe John Gregory. Ai
trecut prin necazuri care i-ar fi dărâmat pe cei
mai mulţi. Dar cred că ai suferit destul.
Întoarce-te la Chipenden ca să-l ajuţi pe John
Gregory. Casa şi grădina lui încă nu au scăpat cu
totul de ameninţarea unui atac.
Judd a deschis gura să protesteze din nou, dar
apoi a tăcut brusc. Cu colţul ochiului am văzut-o
pe Alice murmurând ceva în barbă.
— Mda, ai dreptate, a spus Judd într-un târziu,
săltându-se în picioare cu o expresie de uluială
întipărită pe chip. Domnul Gregory va avea
nevoie de ajutor. Poate că se află în primejdie
chiar acum. Ar trebui să pornesc la drum
neîntârziat şi să ajung la Chipenden cât mai iute.
M-am necăjit: Alice se folosise de magia neagră
pentru a-l face să se răzgândească. Dar când am
dat să deschid gura, ea şi-a dus un deget la buze
şi mi-a zâmbit dulce. O parte din mine voia să se
împotrivească – Judd avea să ne fie de mai mare
ajutor dacă rămânea cu noi. Însă ştiam că Alice
avusese motive întemeiate pentru ceea ce făcuse.
Aşa că am tăcut. Şi, după cinci minute, Judd
Brinscall şi-a strâns lucrurile, şi-a luat scurt
rămas-bun de la noi şi dus a fost.
— De ce? Am întrebat-o după ce am intrat
înapoi în han. Avem nevoie de cât mai multe
ajutoare.
— Noi trei deţinem împreună toată iuţeala,
îndemânarea şi puterea de care avem nevoie, a
răspuns Grimalkin. Tu ai Sabia Destinului şi
Tăietorul de Oase – asta în afara talentelor
moştenite de la mama ta. Alice face vrăji
puternice, iar eu sunt Grimalkin. A fost o dovadă
de bunătate din partea mea că l-am îndepărtat
pe Judd – mi se întâmplă foarte rar. În pofida
greşelilor lui din trecut, este un vraci priceput şi
un duşman de temut al Necuratului, iar noi
avem nevoie de cât mai mulţi aliaţi. Aşa că
trebuie lăsat să trăiască pentru a ne servi cauza,
de va fi cazul să-l chemăm în ajutor; dacă ar fi
rămas cu noi, ar fi murit cu siguranţă. La noapte
va trebui să atacăm şi să-l împiedicăm pe Şişcoi
să între în lumea aceasta.
— La noapte? Dar am crezut că îi vom lăsa pe ei
să ne atace, ca să-i secătuim de puteri! Am
exclamat eu.
— Au în puţ o nouă gazdă, care a început să se
întrupeze, Tom, a zis Alice. Şi în noaptea aceasta
vrăjitoarele îşi vor uni forţele pentru a deschide
portalul şi a-i permite astfel lui Şişcoi să readucă
gazda la viaţă.
— De unde ştii? Am întrebat-o.
— Alice este clarvăzătoare, a răspuns
Grimalkin.
— Poţi prevesti viitorul?
Alice a încuviinţat din cap cu o expresie
serioasă.
— Este unul dintre talentele pe care Alice le ţine
de mult timp ascunse, adăugă Grimalkin.
Prevestirea nu este întotdeauna un lucru cert:
intervin variabile – lucruri care se schimbă
mereu şi care au urmări – dar eu am încredere în
ceea ce a văzut ea. Vrăjitoarele astea românce îşi
fac rareori apariţia în propria piele. Preferă să se
ivească sub formă de globuri luminoase pe
deasupra copacilor. În noaptea asta însă,
lucrurile vor sta complet altfel: pentru a deschide
portalul vor trebui să se unească, iar Alice a
descoperit locul unde au plănuit să se
întâlnească. Aşa că vom putea să le ucidem pe
toate odată.
— Se vor reuni în casa unde au locuit coniţa
Fresque cu partenerul ei, adăugă Alice.
Da, totul se lega. Mulţumită lui Judd, acum
ştiam că vrăjitoarelor românce le plăcea să
trăiască izolate, nelăsându-şi suratele să-şi bage
nasul în treburile lor.
— Dar casa aceea îşi schimbă tot timpul
înfăţişarea, am zis eu. Am putea avea probleme.
Acolo nu poţi fi sigur de nimic.
— Ne ocupăm noi de asta, spuse Grimalkin. Şi
în curând vom afla cine e mai tare în magie –
vrăjitoarele din România sau cele din Pendle.
Alice a tăcut, dar un mic surâs i-a încreţit
colţurile gurii.

Am petrecut restul zilei pregătindu-ne de atac.

Oraşul era pustiu şi pentru moment ne-am
aciuat în atelierul fierarului. Acolo, Grimalkin
şi-a ascuţit tăişurile şi a făurit alte trei pumnale
noi, pentru a le înlocui pe cele pe care nu a
izbutit să le repare.
Sabia Destinului nu trebuia ascuţită – lama sa
era întotdeauna însetată de sânge –, dar am
curăţat-o cu grijă, iar ochii rubinii încrustaţi în
mâner au strălucit în tot acest răstimp. Nici
pumnalul nu avea nevoie să fie ascuţit, însă
m-am ocupat de lama din aliaj de argint a noului
meu toiag.
I-am arătat Tăietorul de Oase lui Grimalkin; l-a
sucit şi l-a răsucit în mâini, cercetându-l cu
mare atenţie.
— Este o armă nemaipomenită, a zis într-un
târziu, o versiune mai mică a sabiei tale. Mă
întreb dacă pumnalul ascuns pe tărâmul
Întunericului este o copie a acestuia.
Când Grimalkin a rostit aceste vorbe, i-am
aruncat o privire lui Alice şi inima mi-a stat în
piept la gândul că în curând avea să coboare în
Întuneric pentru a lua de acolo pumnalul. Însă
Alice nu ne asculta. Îşi petrecuse mare parte a
după-amiezii stând pe podea cu picioarele
încrucişate şi cu ochii închişi, fără să ia în seamă
izbiturile şi zdrăngănitul forjei. Încercasem la un
moment dat să îi spun ceva, dar nu îmi
răspunsese. De bună seamă, corpul îi era
prezent, în timp ce mintea, şi poate şi sufletul,
plutea undeva departe. Într-un mod misterios,
numai de ea ştiut, îşi aduna forţele pentru lupta
care ne aştepta.
În cele din urmă a început să se întunece, iar noi
ne-am pregătit să purcedem către casa sinistră
de pe Drumeagul Cotit.
CAPITOLUL 24
LAȘUL
Alice, vrei să ascunzi tu sacul? Întrebă
Grimalkin. Dacă e să avem parte de tot ce e mai
rău şi să nu izbutim să ne întoarcem vii, măcar
vrăjmaşii noştri să se chinuie să îl găsească.
Puterile tale magice sunt mai mari decât ale
mele.
Cuvintele acestea, ieşite din gura vrăjitoarei
asasine, nu puteau fi interpretate altfel decât ca
o laudă. În afara priceperii sale formidabile în
luptă, Grimalkin poseda şi puteri magice
deosebite. Pe de altă parte, văzusem cu ochii mei
de ce era în stare Alice. M-am întrebat acum cât
de departe era dispusă să meargă. Mă îndurera
faptul că, deşi eram prieteni apropiaţi de mulţi
ani, ea îmi ascunsese atâtea lucruri.
Alice a încuviinţat din cap şi a întins mâna să ia
sacul din piele. În clipa aceea am auzit cu toţii un
râs aspru. Sunetul părea să vină din pământul
de sub picioarele noastre. Dalele de piatră din
încăpere vibrau.
— Hai să vedem ce i se pare aşa de amuzant
moşneagului ăstuia nebun! Zise Grimalkin.
A desfăcut sfoara cu care era legat sacul, a scos
din el capul ţinându-l de coarne şi l-a aşezat pe
nicovală. Priveliştea era cu adevărat oribilă –
capul arăta încă şi mai scârbos decât înainte.
Unul dintre ochi era lipit, iar celălalt se căsca gol.
Pielea i se cojea pe frunte şi pustule îi acopereau
acum faţa, ca şi cum Cel Rău se silea să iasă la
suprafaţă.
Grimalkin i-a scos crenguţele şi urzicile din
gură, ca Diavolul să poată vorbi. De data aceasta
hohotul de râs a ieşit din gură, nu din pământ. Şi
s-a prelungit mult. Grimalkin a aşteptat
răbdătoare. M-am holbat la cioturile dinţilor pe
care vrăjitoarea asasină îi zdrobise cu ciocanul
atunci când îl priponiserăm pe Diavol în
Kenmare şi la sângele adunat în crustele uscate
care îi acopereau faţa. Situaţia lui era de-a
dreptul cumplită – atunci ce găsise de râs?
— Pari să fii în toane bune, dar adevărul e că
nicicând nu ai decăzut mai jos ca acum sau nu ai
fost mai aproape de nimicirea totală! Spuse
Grimalkin într-un târziu, când râsul încetă.
— Eşti o vrăjitoare tare aprigă şi plină de sine!
Mârâi Necuratul. Ai doi ochi, dar vezi mai puţin
decât mine. Şişcoi este cel mai de seamă dintre
slujitorii mei actuali – curând mă va slobozi din
captivitate şi vă va secătui de sânge. Câtă
nechibzuinţă din partea ta, vrăjitoareo, să mă
aduci aşa de aproape de el! Nici că ai fi putut să îi
uşurezi mai mult munca!
— Prostule, ai pierdut deja mulţi slujitori,
răspunse Grimalkin. Pregăteşte-te să pierzi încă
unul! Cu toţii au murit sau au fost înfrânţi de cei
care îţi stau acum dinainte. Dintre toţi numeroşii
tăi vrăjmaşi, noi suntem cei mai puternici!
Înainte de sfârşitul acestei nopţi, Şişcoi va fi
nimicit ori vătămat atât de tare încât nu-ţi va mai
putea servi niciodată cauza.
Necuratul a hohotit din nou.
— Asta nu se va întâmpla, vrăjitoareo, pentru că
băiatul acesta, pe ai cărui umeri firavi stau toate
slabele voastre nădejdi, este un laş. A fugit o
dată, înspăimântat, de slujitorii mei şi o va face
din nou!
La ce făcea aluzie? La faptul că în pivniţa casei
coniţei Fresque intrasem în panică şi fugisem?
Adevărat, numai că mai apoi îmi adunasem tot
curajul şi mă întorsesem. Tocmai dădeam să
protestez, când Grimalkin mi-a aruncat un
zâmbet şi şi-a dus un deget la buze, făcându-mi
semn să tac.
— Când va bate miezul nopţii, flăcăul acesta îşi
va face datoria! A replicat ea.
— Atunci uite ce e, băiete, îţi voi da ceva la care
să te gândeşti. Aşa după cum te-am prevenit,
Thomas Ward, fratele tău James este mort.
Slujitorii mei i-au tăiat gâtul şi l-au azvârlit
într-un şanţ. Nu îl vei mai vedea niciodată pe
lumea aceasta.
Necuratul era Părintele Minciunilor, însă
instinctul îmi spunea că de data aceasta rostea
adevărul. Mi-am simţit inima grea ca plumbul.
Îmi pierdusem unul dintre fraţi.
Grimalkin a ridicat capul apucându-l de coarne,
apoi s-a apropiat de vatra forjei şi l-a ţinut
deasupra cărbunilor care mocneau înăuntru.
Necuratul a prins să ţipe şi un miros de carne
arsă mi-a umplut nările. Vrăjitoarea asasină a
stat aşa ceva vreme, după care a îndesat din nou
crenguţele şi urzicile în gura Necuratului şi a
vârât capul înapoi în sacul din piele. Pe urmă i
l-a dat lui Alice, ca să îl ascundă bine
folosindu-şi puterile magice.
***
Puţin după ora unsprezece am purces la drum
către casa coniţei Fresque. Planul era să
întrerupem ritualul vrăjitoarelor şi, pe cât
posibil, să le ucidem.
Am urcat dealul şi am intrat pe Drumeagul
Cotit, strecurându-ne pe sub coroanele
copacilor. Era întuneric beznă, însă ochii mi s-au
adaptat treptat.
— Nu ne vor adulmeca? Am întrebat în şoaptă.
Vrăjitoarele din Pendle aveau mijloacele lor prin
care se fereau să fie descoperite; şi al şaptelea fiu
al unui al şaptelea fiu se bucura de o anumită
imunitate, însă aceste vrăjitoare românce erau
complet diferite. Cine ştie ce puteri speciale
aveau?
— Alice se va ocupa de asta, îmi răspunse
Grimalkin. Ne va acoperi. Şi atacul nostru le va
lua prin surprindere.
M-am înfiorat. Fireşte, era bine să ai de partea
ta pe cineva înzestrat cu asemenea puteri, însă
nu mă simţeam deloc în largul meu la gândul că
Alice avea acum să facă uz de ele.
Dintr-odată am auzit un zgomot: o creatură
mare tropăia înaintând în paralel cu noi.
— E un moroi! Zise Grimalkin scoţând un tăiş
din teacă.
— Atât timp cât vom rămâne pe cărare, vom fi în
siguranţă, i-am spus eu. Cruţă-ţi tăişul. Am eu
arme împotriva lui, dar nu dintre acelea făcute
din metal. Judd Brinscall m-a învăţat cum să
scap de moroi într-un mod mai simplu.
Acestea fiind zise, am băgat mâna în buzunarul
pantalonilor, de unde am scos două mâini
zdravene de iarbă pe care le-am azvârlit spre
silueta întunecată a ursului uriaş. Animalul s-a
lăsat imediat să cadă în patru labe şi a început
să adulmece firele de iarbă împrăştiate pe
pământ.
— Vezi, le numără! Am zis eu. Spiritele din
România sunt obsedate – mânate de nevoia de a
număra şi a renumăra toate firele de iarbă. Şi nu
se opresc până nu termină.
L-am lăsat în plata lui pe moroiul păcălit şi
ne-am continuat drumul pe cărare până când
s-a ivit şi casa în faţa noastră.
Alice şi-a ridicat mâna, făcându-ne semn să ne
oprim. După care a pornit să murmure o vrajă.
Un fior rece mi-a alunecat imediat pe şira
spinării – reacţie la magia neagră.
Într-un târziu Alice a tăcut, a tras aer adânc în
piept şi a arătat spre uşă.
— Am terminat, zise ea încet. Suntem acoperiţi –
ascunşi de ochii vrăjmaşilor.
Am ocolit copacul care crescuse pe cărare şi
ne-am apropiat de intrare. Mi-am amintit modul
în care Judd se ocupase de uşi, spărgându-le cu
piciorul. Numai că aceasta era o casă locuită de
demoni, o casă învăluită în iluzii. Acum furişatul
înăuntru era o opţiune mai bună. Speram astfel
să le luăm pe vrăjitoare pe neaşteptate.
Uşa era încuiată, însă am rezolvat iute problema
cu ajutorul cheii mele speciale şi câteva clipe mai
târziu ne aflam în bibliotecă. Arăta exact aşa
cum fusese când o văzusem prima oară, în
tovărăşia magistrului meu. Deasupra capetelor
noastre se înălţa atriumul, ticsit cu cărţi până la
spectaculosul acoperiş conic. O carte de pe unul
dintre rafturile de la parter mi-a atras pe loc
atenţia. M-am îndreptat spre ea şi le-am arătat-o
lui Grimalkin şi lui Alice. Era Doomdryte.
— Trebuie să o distrugem, le-am spus eu. Judd
zice că ea este sursa puterilor casei – cea care
face iluzia posibilă.
— Nu, mi-a răspuns Grimalkin pe un ton
hotărât. Nu avem timp. Cartea este fără îndoială
apărată de vrăji puternice. Şi, în plus, vrei să îi
prevenim pe duşmani de sosirea noastră? Alice
va îndepărta oricum iluzia. Iar mai apoi eu voi
pătrunde prin scuturile de apărare şi voi face
casa scrum.
 — Dacă vei izbuti asta, te rog, ia Doomdryte cu
tine şi dă-mi-o mie sau Vraciului. Trebuie să ne
asigurăm că va fi distrusă. Trebuie să o vedem
făcută praf cu propriii noştri ochi!
— Voi face precum mi-ai spus, m-a liniştit
Grimalkin. Dar mai întâi să ne ocupăm de
vrăjmaşi!
Am deschis uşa din capătul îndepărtat al
încăperii şi, în locul scării care cobora în pivniţă,
am zărit o mică anticameră nemobilată, iar în
partea opusă, o altă uşă întredeschisă.
Prin deschizătură am văzut cinci vrăjitoare care
stăteau în picioare într-o cameră mare. Mobila
fusese împinsă la perete, aşa că podeaua era
goală. Două vrăjitoare stăteau de pază, cu
braţele încrucişate la piept; una se uita drept în
direcţia noastră – din fericire, mulţumită vrăjii
făcute de Alice, nu ne putea vedea. Celelalte trei
vrăjitoare erau întruchiparea însăşi a
concentraţiei intense şi se comportau foarte
bizar. Stăteau ghemuite în patru labe, faţă în
faţă, cu nasurile aproape atingându-se. În păr
aveau crenguţe, dar nu încâlcite la nimereală;
păreau aranjate cu un anumit scop. Capul
fiecărei vrăjitoare era împodobit cu o stea în cinci
colţuri ascuţite. Printre firele de păr se zărea
sânge – semn că crenguţele le fuseseră înfipte în
scalp, ca parte a ritualului prin care îl invocau pe
Şişcoi.
Grimalkin a făcut un pas înainte, pregătită de
atac, după care s-a oprit şi a întins în faţă mâna
dreaptă, ca şi cum dăduse peste un obstacol
invizibil. S-a răsucit către noi, vădit iritată.
— O barieră defensivă, a şoptit ea.
Alice i s-a alăturat şi şi-a întins ambele braţe în
faţă.
— E o barieră puternică – foarte puternică,
spuse ea. Nu ne va opri, dar ne va încetini,
adăugă, pornind să incanteze încetişor.
Nu era însă singura.
Buzele celor trei vrăjitoare care stăteau
ghemuite se mişcau şi ele, dar nu se auzea
niciun sunet. În schimb, ceva subţire şi alb le
ieşea din gură – trei bucăţi de os alb, ascuţite ca
un ac. Brusc, cele trei vrăjitoare s-au tras în
spate, mişcându-se în acelaşi ritm, ca îmboldite
de o singură minte. Apoi au scuipat din gură
bucăţile de os, iar cele şase capete ale lor au
căzut pe jos formând un triunghi. Părea
imposibil ca obiecte de asemenea dimensiuni să
le fi încăput în gură. Au repetat procesul şi, în
curând, un al doilea triunghi s-a format pe
scândurile podelei, venind în atingere cu primul.
Când procedura a avut loc a treia oară, mi-am
dat seama ce puneau la cale: să creeze o stea în
cinci colţuri, simbolul unui pentaclu magic.
— Iute! Am şuierat eu către Alice. Trebuie să le
oprim, înainte de a fi prea târziu!
A încuviinţat dând din cap. În ciuda puterilor pe
care le deţinea, forţele unite ale vrăjitoarelor
românce se dovedeau un inamic pe măsura ei. Pe
frunte îi luceau stropi de sudoare. Grimalkin
înşfăcase câte un pumnal în fiecare mână şi se
încordase, gata de atac. Însă trebuia să mai
aştepte.
Când al cincilea triunghi de oase s-a aşezat la
locul său, cele trei vrăjitoare au scos un strigăt
triumfător. După aceea au bătut cu încheieturile
mâinilor stângi de trei ori, la unison, în podeaua
din lemn. Pentaclul de oase albe a început să
strălucească; plutind, învârtindu-se şi
mărindu-se tot mai mult. Acesta era pesemne
portalul. Şişcoi avea să-l folosească pentru a
intra în lumea noastră!
În clipa aceea Alice a izbutit, în fine, să spargă
bariera defensivă care ne ţinuse pe loc, iar
Grimalkin s-a repezit înainte. Mantia care ne
învăluise, ferindu-ne de privirile vrăjitoarelor, a
cedat şi ea în acelaşi moment, iar cele două
vrăjitoare care stăteau de pază s-au aruncat
între Grimalkin şi suratele lor. Erau puternice şi
feroce, dar nu se ridicau nici pe departe la
înălţimea vrăjitoarei asasine. Grimalkin a pornit
să împungă şi să taie cu pumnalele şi sângele a
ţâşnit în sus; au urmat câteva ţipete scurte, apoi
s-a aşternut tăcerea.
M-am apropiat de Grimalkin, pregătit de luptă.
În loc să se ridice ca să ne înfrunte, cele trei
vrăjitoare rămase s-au îndreptat în grabă spre
noi târându-se în patru labe, cu ghearele şi cu
colţii gata de atac. Am împins lama toiagului în
faţă şi am înjunghiat-o pe cea mai apropiată
dintre ele drept în inimă, apoi am apăsat cu toată
forţa lama în podea, pe sub corpul care se
zvârcolea prăbuşit la pământ.
Mi-am ridicat privirea. Grimalkin ucisese o
vrăjitoare şi era ocupată cu a doua, însă
pentaclul rotitor se afla acum chiar deasupra
capului ei. Iar în interiorul său am zărit faţa şi
braţele animalice, acoperite de solzi, ale zeului
vampir, cu buzele retrase într-un rânjet ce îi
dezgolea dinţii ascuţiţi ca un ac şi colţii lungi.
Părea scufundat într-un lichid roşu gros şi
vâscos. Ce altceva putea fi decât sânge? Pe
tărâmul Întunericului existau multe medii,
fiecare creat pentru a răspunde nevoilor şi
plăcerilor proprietarului. Iar în cazul de faţă,
nimic altceva nu putea fi mai potrivit decât un
ocean de sânge.
Un zgomot ca de apă căzând într-o cascadă
înaltă a răsunat dintr-odată în încăpere – numai
că nu era apă, ci sânge. Izvora din gura
pentaclului şi s-a scurs pe podea, drept în faţa
lui Grimalkin. Iar în interiorul pentaclului l-am
zărit pe Şişcoi răsucindu-se cu graţie, cu gura
căscată şi cu colţii ascuţiţi, pregătiţi să o atace pe
vrăjitoarea asasină.
CAPITOLUL 25
ÎN MIEZ DE NOAPTE
Inima mi-a stat pentru o clipă: Grimalkin era ca
şi moartă. Dar Şişcoi a trecut prin ea, după care
s-a înălţat şi a dispărut prin peretele îndepărtat
al încăperii. Era încă sub formă de spirit, mi-am
dat eu seama, şi pentru moment nu putea face
nimic. Dar pornise spre puţul cu leşuri, unde
corpul unei gazde noi zăcea aşteptând să fie luat
în stăpânire. Până la miezul nopţii erau mai
puţin de douăzeci de minute.
— Am ajuns prea târziu! Am strigat.
Grimalkin a rămas pe loc, acoperită de sânge de
sus până jos, ca încremenită. Până şi ea ştia
de-acum că eram pierduţi.
Brusc am auzit o voce în cap. O voce de
neconfundat. Era vocea mamei!
Dacă şovăi acum, vei fi nimicit. Ia-te după zeu!
Înfruntă-l înainte să se întrupeze! Altă şansă nu
ai! Numai tu poţi face asta, fiule! Eşti singurul
care îl poate ucide pe zeul vampir şi care poate
spera totuşi să rămână în viaţă!
Fireşte, nu puteam să ucid propriu-zis un Vechi
Zeu. Ce muritor ar putea face aşa ceva? Însă
înţelegeam ce voia să spună mama. Dacă
izbuteam să ucid gazda, Şişcoi nu va mai putea
să o folosească şi astfel voi îndepărta
ameninţarea imediată.
— Trebuie să omorâm gazda din puţul cu leşuri
înainte să iasă afară! Am strigat eu.
Apoi, fără a mai zăbovi pentru alte explicaţii,
m-am răsucit pe călcâie şi am ieşit în goană din
casă, urmat de Grimalkin şi Alice. În timp ce
alergam pe cărare l-am zărit pe moroi cu botul
lipit de pământ, numărând firele de iarbă. După
puţin timp am ajuns la pădurice şi acolo am
înţeles că nu vom întâmpina greutăţi în găsirea
puţului: raza de lumină de un roşu întunecat se
zărea pe deasupra copacilor din faţa noastră.
Când ne-am apropiat de ea, am descoperit că
lespedea care acoperise puţul cu leşuri fusese
trasă deoparte. Mi-am aruncat toiagul din mână
şi mi-am scos mantia. Aveam să-l înfrunt pe
Şişcoi cu Sabia Destinului şi cu Tăietorul de
Oase.
Grimalkin şi-a aşezat mâna pe umărul meu.
— Nu! Spuse ea. Eu sunt cea care îl va ucide, nu
tu!
— Am auzit vocea mamei, am răspuns eu. Mi-a
spus că sunt singurul care poate face asta şi
scăpa cu viaţă.
— Vin cu tine, orice ar fi. Nu pot să te las să te
lupţi cu Şişcoi de unul singur. Nici măcar mama
ta nu are dreptul să-i spună lui Grimalkin ce să
facă.
Am scuturat din cap.
— Nu. Dacă mor, tu va trebui să continui lupta.
Să ţii capul Necuratului departe de slujitorii lui
cât mai mult timp cu putinţă. Şi, cu ajutorul lui
Alice, poate că vei găsi până la urmă o cale de a-l
nimici pentru totdeauna.
— Numai dacă lucrăm toţi trei dimpreună
putem spera să izbutim aşa ceva, zise Grimalkin
pe un ton hotărât. Trebuie să rămânem în viaţă,
şi pentru asta va trebui să stăm uniţi. Alice va
păzi intrarea în puţ şi, dacă Şişcoi va trece pe
lângă noi, va încerca să îl spulbere cu puterile ei
magice. Noi doi vom coborî în groapă şi eu îl voi
lăsa pe Şişcoi pe seama ta. Moroiul pe care l-am
întâlnit pe cărare păzea împrejurimile la
suprafaţă; probabil că în pământ sunt alţi
demoni care apără noua gazdă. Lespedea a fost
mişcată.
Am încuviinţat din cap. Avea dreptate.
Alice s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat.
— Ai grijă de tine, te rog, Tom. Ce m-aş face fără
tine?
— Fii pregătită, Alice, pentru ce e mai rău. S-ar
putea să nu izbândesc. Dacă aşa va fi, opreşte-l
cu orice preţ pe Şişcoi. Nu-l lăsa să ia capul
Necuratului, am stăruit eu.
— Mă îndoiesc că voi reuşi să-l opresc, dar voi
face tot ce-mi stă în putinţă, Tom, a răspuns ea.
M-am apropiat de marginea puţului şi m-am
uitat în jos. Pe jumătate eram încredinţat că
acolo mă aştepta moartea, dar în clipa aceea am
acceptat ideea cu calm. Ceea ce urma să fac era
de datoria mea: era misiunea pentru care
fusesem pregătit de magistrul meu; tot ce
învăţasem de-a lungul celor trei ani de ucenicie
avusese acest scop. Şi uneori – ştiam – pentru a-i
apăra pe ceilalţi, un vraci trebuia să facă
sacrificiul suprem.
 Lumina mi-a intrat în ochi, orbindu-mă, şi am
fost nevoit să îmi întorc faţa. Trebuia să mă
feresc să mă uit direct în lumină.
Mi-am ridicat privirea, i-am aruncat un zâmbet
lui Alice, am dat din cap înspre Grimalkin şi am
intrat în puţ cu picioarele înainte. Deschizătura
era largă pe o latură; am ales însă latura cealaltă,
mai îngustă. Era ca şi cum aş fi coborât pe un
horn şi mi-am putut folosi genunchii, labele
picioarelor şi coatele pentru a mă sprijini de
pereţii puţului ca să nu cad. Sarcina era însă
îngreunată de mâzga ce acoperea pietrele –
formată din resturile de măruntaie şi sânge pe
care vrăjitoarele le azvârliseră în groapă. Mirosul
de sânge, metalic şi îngrozitor, se amestecase cu
duhoarea cărnii stricate, descompuse, intrată în
putrefacţie. Mi s-a făcut greaţă şi mi-a venit să
vomit. Am fost nevoit să mă opresc pentru o
clipă, până ce stomacul mi s-a mai liniştit. Mi-a
părut rău că nu mă gândisem să tai o bucată din
mantie, pe care să mi-o leg peste gură şi nas, dar
acum era prea târziu.
Peste capul meu s-a abătut o ploaie uşoară de
pietricele şi bulgări de pământ dislocaţi de
picioarele lui Grimalkin, care venea în urma
mea. Am continuat să cobor şi în curând am
auzit mai jos horcăituri şi gemete, ca scoase de o
fiinţă uriaşă aflată în mare suferinţă.
La un moment dat, pe parcursul coborârii, nu
am mai zărit lumina roşie, care fusese blocată
vederii de un afloriment stâncos aflat mult sub
mine, aşa că am putut să mă uit în jos. Am
făcut-o şi am regretat pe loc. Imediat dedesubt
am zărit o siluetă gigantică, umană ca formă, dar
poate de două ori mai mare ca mine. Zăcea pe o
terasă stâncoasă, zvârcolindu-se şi răsuflând
greu şi întretăiat – şi în curând mi-am dat seama
de ce. Faţa uriaşă era descompusă, iar în locul
ochilor se căscau două orbite goale din care se
scurgea o substanţă. Era vechea gazdă – cea pe
care Judd şi cu mine o vătămaserăm aruncând
în puţ pilitura de fier şi sarea.
Mişcările pe care le făcea erau oare o reacţie
inconştientă a corpului acela golit ori creatura
mai avea încă minte? M-am întrebat eu. Putea
sesiza, aidoma unei fiinţe simţitoare, efectele
rănilor pe care i le provocaserăm? Eram convins
că da.
Minutele treceau şi ne apropiam de miezul
nopţii. Noua gazdă se afla pesemne mai jos în
puţ. Tot ce voiam era să-mi duc la bun sfârşit
îndatorirea, însă ceva lăuntric în mine nu a
rezistat la vederea unei asemenea suferinţe.
Când am ajuns la acelaşi nivel cu creatura,
m-am lipit cu genunchii de stâncă. Cu pumnalul
nu puteam să ajung până la fiinţa care agoniza
acolo, aşa că am tras din teacă Sabia Destinului.
Am calculat cu grijă distanţa şi, cu toate că în
ultima clipă am închis ochii, am izbutit să fac ce
se cuvenea, retezând capul creaturii cu sabia.
Când am deschis ochii din nou am văzut cum
sângele i se scurgea de-a lungul pieptului,
picăturile prăvălindu-se apoi în groapa de
dedesubt.
Trupul uriaş s-a zvârcolit, tremurând de parcă
lupta să se slobozească din nişte lanţuri
invizibile; după aceea a icnit, s-a izbit
clătinându-se de perete şi a rămas nemişcat.
Suflul pe care îl mai avusese în el s-a stins. Ceea
ce făcusem fusese un act de milostenie – dar oare
nu pierdusem totodată din timpul preţios de care
aveam nevoie pentru a-l înfrunta pe Şişcoi?
Am vârât sabia înapoi în teacă şi am continuat
coborârea. Stâncile deveniseră de-acum şi mai
periculoase şi înşelătoare, acoperite fiind de
sânge proaspăt. La un moment dat, orbit de
lumina care strălucea din fundul puţului, mâna
mi-a alunecat de pe piatră. Am rămas încremenit
câteva clipe, tremurând de frică. Trecusem pe
lângă moarte. Pe urmă mi-am adunat curajul şi
am continuat să cobor.
După puţină vreme am ajuns la o lespede lată,
unde am zăbovit o clipă, rezemat de peretele din
stâncă, pentru a-mi întinde braţele şi picioarele
tremurânde. Am zărit dedesubt următoarea
porţiune din puţ, însă numai pe trei laturi, cele
învăluite în întuneric, unde se pare că se căscau
nişte guri de peşteră. Grimalkin avusese
dreptate: alte creaturi ale Întunericului fuseseră
puse să stea de pază acolo.
 Am auzit zgomote noi – un mers apăsat, o
răsuflare adâncă şi mai apoi mârâituri furioase.
După o clipă, vrăjmaşii s-au arătat – o mare de
puncte roşii de lumină ce străluceau în beznă.
Mi-am amintit ceea ce mi se întâmplase în
pivniţa casei coniţei Fresque, unde, copleşit de
mulţimea ochilor ce mă pândeau din întuneric,
dădusem bir cu fugiţii ca un laş.
De data asta însă nu aveam să mai fug. Am scos
din teacă Tăietorul de Oase, ţinându-l strâns în
mâna dreaptă, în timp ce cu stânga mânuiam
Sabia Destinului. Grimalkin a venit lângă mine,
cu câte un tăiş în fiecare mână, şi împreună am
înfruntat creaturile Întunericului. Am zărit colţi
şi gheare, iar duhoarea răsuflării strigoilor m-a
îngreţoşat, însă am atacat cu ambele arme,
bucuros atunci când lama pumnalului întâlnea
carnea – cu toate că nu era decât carnea moartă
a unui demon. Cu sabia aveam, negreşit, mai
multe şanse, din cauza lamei sale lungi: am
retezat cu ea capul celui mai apropiat strigoi,
care s-a rostogolit pe podea şi a căzut în adâncul
puţului. Lângă mine, Grimalkin lovea ucigător în
stânga şi în dreapta, decapitând trupuri şi
împingându-i pe duşmani în spate cu o ferocitate
care o întrecea pe a lor.
Strigoii se mişcau foarte iute, însă lupta se
dădea de aproape, faţă în faţă, şi nu-şi puteau
fructifica avantajul. Am continuat să izbesc în
toate părţile, până ce presiunea asupra noastră
s-a mai domolit. Atunci Grimalkin m-a tras către
crăpătură, unde a rămas pe poziţie, cu
pumnalele ridicate pentru a întâmpina un nou
asalt.
— Coboară acum! Mi-a poruncit. Mai avem
puţin timp. Îi voi ţine eu pe loc.
Nu m-am împotrivit. Miezul nopţii se apropia.
Poate că deja era prea târziu; poate că Şişcoi
luase de-acum în stăpânire noua gazdă. Am
vârât sabia în teacă şi Tăietorul de Oase în
betelia pantalonilor, după care m-am lăsat să
alunec în jos prin puţ, reluând coborârea.
Pe măsură ce mă îndepărtam de lespede,
ciocnirile metalice, mârâiturile şi ţipetele bătăliei
de deasupra se auzeau tot mai slab; curând au
făcut loc unui alt zgomot. Un sunet diferit, dar
tot de răsuflare… era gazda cea nouă. Care de
data aceasta nu avea să mai fie oarbă. Zeul
vampir îi luase corpul în stăpânire şi la miezul
nopţii avea să fie slobod să iasă din puţ.
Zgomotul a tot crescut şi crescut, până ce am
putut simţi practic pe faţă şi pe mâini răsuflarea
demonului, iar duhoarea sa m-a învăluit. Şi
atunci picioarele mi s-au oprit; ajunsesem la
fundul puţului.
M-am răsucit şi am dat cu ochii de Şişcoi.
Pe prima gazdă o întrezărisem cu dificultate,
orbit de lumina de dedesubt. Acum însă vedeam
limpede sursa luminii roşii. Emana dintr-o
siluetă uriaşă, perfect vizibilă; am ştiut pe loc că
zeul vampir luase într-adevăr în posesie noua
gazdă. Avea ochii larg deschişi şi se holba direct
spre mine.
Gazda era complet nevătămată. Stătea aşezată,
cu picioarele întinse înainte şi cu spinarea
rezemată de peretele stâncos al puţului. Corpul
uriaş era acoperit de solzi roşii; gheare ascuţite
ieşeau din degetele ca de şopârlă de la mâini şi de
la picioare. Deşi mai înaltă decât prima gazdă,
cea de-a doua era destul de zveltă, creată pentru
a se mişca în viteză. Capul era lipsit de păr şi
alungit, aproape triunghiular ca formă, cu un
nas plat şi ochii depărtaţi şi căscaţi ca ai unui
animal de pradă.
Cât mai era până să bată miezul nopţii? M-am
întrebat. Cât mai era până ce această creatură
puturoasă să se transforme într-o bestie
hămesită care să se mişte mai iute decât ai clipi
din ochi?
Răspunsul a venit imediat. Zeul a răsuflat
adânc, cutremurându-se, şi s-a deplasat în faţă,
mergând în genunchi, apoi a deschis gura şi şi-a
dezvelit colţii. Erau încleştaţi, iar muşchii gâtului
şi ai fălcilor stăteau încordaţi. Avea patru canini
mari; restul dinţilor arătau ca nişte ace – o
creatură care nu avea nevoie să mestece
mâncarea. După aceea gura s-a mişcat, iar
Şişcoi a glăsuit cu o voce adâncă, lungind
silabele, de parcă abia s-ar fi trezit din somn.
— Mă bucur că ai venit după mine, zise el.
Sângele din trupul tău plăpând va fi pentru mine
o gustare, în deschiderea ospăţului ce mă
aşteaptă.
Nu m-am obosit să ripostez. Am răspuns
scoţând Sabia Destinului din teacă şi înaintând
cu prudenţă către silueta ghemuită.
Acum era momentul să-mi folosesc harul şi să
încetinesc scurgerea timpului.
Concentrează-te! Comprimă timpul! Fă-l să se
oprească în loc!
Am făcut un alt pas în faţă, cu toată atenţia
încordată.
Concentrează-te! Comprimă timpul! Fă-l să se
oprească în loc!
Zeul vampir a scos un hohot de râs, un tunet ce
a stârnit ecou de sus şi până în josul puţului.
De acum eram în pragul disperării; m-am silit
cu toată fiinţa mea să opresc timpul în loc. Însă
harul moştenit de la mama părea să mă fi
părăsit. Dacă nu-l puteam folosi curând, eram ca
şi terminat.
— Chiar crezi că bietele tale puteri vor avea efect
asupra mea? Întrebă zeul. Sunt Şişcoi şi am forţa
şi iuţeala de a abate din drum orice lovitură
îndreptată asupra mea. Chiar îţi închipui că
stăpânul meu m-ar fi trimis după tine fără a mă
înarma cu toate mijloacele trebuincioase pentru
a-ţi dejuca planurile? Slujitorii săi şi-au unit
forţele şi ele se regăsesc acum în mine.
Oare era imun la harul cu care fusesem hărăzit?
Să fie posibil? Necuratul ne dovedise că putea
manipula timpul, însă atunci când îl
ademeniserăm în puţ pentru a-l priponi cu lănci
şi ţepuşe din argint numai faptul că îl luaserăm
pe neaşteptate mă adusese în avantaj. Dacă şi
alţi slujitori ai Întunericului aveau asemenea
puteri pe care, într-un fel sau altul, le
transferaseră asupra lui Şişcoi, atunci situaţia în
care mă aflam era cu adevărat fără scăpare.
Dar în clipa următoare am auzit din nou în
minte vocea mamei:
Dacă disperi, vei fi înfrânt şi nimicii Mai presus
de orice trebuie să crezi în tine însuţi. Dovedeşte
acum ca eşti cu adevărat arma pe care am
făurit-o pentru a-l distruge odată pentru
totdeauna pe Diavol Altfel, tot ce am făcut eu a
fost zadarnic şi nu eşti demn să te numeşti fiul
meu!
Cuvintele mamei mi-au împlântat un pumnal în
inimă. Cum putea fi atât de crudă? Ce eram eu
pentru ea – o simplă armă creată pentru a-i
aduce ei victoria? Şi după câte îndurasem
luptând împotriva Întunericului, cum de putea
să sugereze măcar că nu aş fi „demn” de ea? În
afara recentei fugi din pivniţă, o unică scăpare în
peste trei ani de bătălii crunte, îmi dădusem
mereu toată silinţa, oricât de potrivnică îmi era
soarta. Nu putea să-mi recunoască meritele?
Părea atât de diferită de mama grijulie şi blândă
pe care o ştiam de când eram copil la ferma
noastră. Un val de furie m-a cuprins. Am tras
adânc aer în piept şi mi-am îndreptat mânia nu
spre mama, ci asupra lui Şişcoi.
M-am concentrat din nou şi am simţit o uşoară
încetinire a timpului. Ochii zeului au licărit cu
răutate, însă nu m-am lăsat intimidat şi am
făcut un alt pas înainte, pregătindu-mi sabia.
M-am concentrat şi mai intens. Ochii s-au
mişcat din nou, dar licărirea se transformase
într-o ridicare leneşă a pleoapelor.
Din ochii rubinii ai Sabiei Destinului a prins să
curgă sânge. Sabia era la fel de însetată ca şi zeul
vampir! Pe urmă am simţit o furnicătură în talie.
Tăietorul de Oase se clintise din loc,
răsucindu-se ca strâns de o mână invizibilă. Voia
să între şi el în luptă.
Tocmai dădeam să scot pumnalul din betelia
pantalonilor, când am văzut ochii lui Şişcoi
fixându-se pe picăturile de sânge ce se scurgeau
din Sabia Destinului. Sângele îl fascina pe zeu; îi
abătea atenţia.
Am profitat de acest avantaj şi am ridicat sabia
spre capul uriaş. Dacă aş fi ţintit bine şi tăişul ar
fi nimerit acolo unde intenţionasem, aş fi
despicat craniul chel al lui Şişcoi. Dar nu
reuşisem să controlez timpul suficient de bine.
Creatura s-a zbătut şi şi-a tras capul în lături în
clipa când sabia s-a abătut spre el.
I-am retezat urechea stângă, care s-a prelins
încet spre podeaua din piatră, învârtindu-se în
cădere precum o frunză ruginie de toamnă în
briza rece şi umedă ce anunţă sosirea iernii pe
meleagurile Comitatului.
Zeul a scos un ţipăt. Strigătul de durere şi de
furie a fost atât de puternic încât pereţii puţului
s-au cutremurat, iar pietre mici, bucăţi de
pământ şi firicele de praf stârnite de ecou au
prins să se prăvălească.
Am răsuflat din rărunchi şi mi-am schimbat
poziţia, aşa cum mă învăţase Grimalkin. Am
încercat din nou să mă concentrez, însă de acum
Şişcoi se ridicase în picioare, dominându-mă cu
statura lui.
Am împins sabia în sus, dinspre dreapta spre
stânga, ţintindu-i gâtlejul şi sperând astfel să-i
retez capul. Lupta noastră intrase însă de acum
într-o nouă fază: puterea lui Şişcoi sporea, a mea
slăbea. Sabia mea s-a deplasat încet, în timp ce
mâna lui încleştată a coborât şi a măturat aerul
din faţa mea ca într-un vârtej. Zeul s-a ferit cu
uşurinţă de lama sabiei şi am simţit o durere
arzătoare în clipa când ghearele sale mi-au
brăzdat fruntea. Am căzut în genunchi şi el s-a
repezit din nou spre mine.
Nici de data aceasta nu am izbutit să mă feresc
cu totul, însă am reuşit să scap cu viaţă. Şi-a
folosit apoi încheieturile uriaşe ale degetelor,
încercând să îmi zdrobească craniul şi să mă
facă să mă prăbuşesc inconştient pe fundul
puţului, pentru a-mi suge pe urmă sângele în
tihnă. Până la urmă m-am răsucit şi nu am
încasat lovitura din plin, însă forţa ei m-a făcut
să mă rostogolesc şi să mă izbesc de peretele de
piatră.
Am dat să mă salt, împleticindu-mă; capul mi se
învârtea şi eram străbătut de valuri de greaţă.
Am încercat să rămân ridicat, însă picioarele îmi
erau prea slăbite pentru a-mi susţine corpul.
Şişcoi avea să mă termine înainte măcar să îmi fi
dat seama ce se întâmpla cu mine, numai că se
apropia de mine fără grabă. Ştia că totul se
sfârşise. Că mă înfrânsese. Şi că nu mai eram în
stare să controlez timpul.
În clipa aceea însă am auzit o altă voce. Nu mi-a
răsunat în cap, precum cea a mamei. Era un glas
venit din trecut, din amintirile mele – glasul lui
Grimalkin, vrăjitoarea asasină.
Acesta e sfârşitul? Te-ai lăsat învins? Nu!
De-abia ai început lupta! Crede-mă, ştiu ce
vorbesc. Doar sunt Grimalkin.
Acestea erau vorbele pe care mi le azvârlise în
faţă de nenumărate ori atunci când mă antrena
în mânuirea Sabiei Destinului. Mi-am amintit de
beciul din Irlanda unde ne înfruntaserăm pentru
întâia oară – fusesem încredinţat că avea să mă
ucidă; dar pe urmă, timp de o săptămână, ea mă
învăţase să lupt într-un fel la care nici măcar Bill
Arkwright cel dur şi călit în bătălii nu ar fi putut
să aspire. Apelase la aceste vorbe pentru a mă
îmboldi atunci când păream prea obosit pentru a
continua să exersez.
Mi-am amintit din nou glasul ei:
Scoală-te şi luptă! Ucide-ţi duşmanul acum!
Ucide-l înainte de a te ucide el pe tine!
Urmează-mi exemplul! Fii ca mine! Nu ceda
niciodată! Nu renunţa niciodată la luptă!
M-am silit să mă salt în picioare şi am ridicat
sabia, ţinând-o strâns cu ambele mâini.
CAPITOLUL 26
SÂNGELE VRACIULUI
M-am concentrat din nou, în încercarea de a
opri timpul în loc. Sudoarea şi sângele îmi
curgeau în ochi, împiedicându-mă să văd. Le-am
şters cu dosul palmei drepte, apoi am strâns
iarăşi sabia cu ambele mâini.
Şişcoi se holba la mine, dar timpul începuse să
îşi încetinească scurgerea. M-am mişcat; el a
rămas neclintit. Acum chiar că aveam să îi
despic craniul în două – aveam putinţa să o fac.
Am înaintat cu un pas, apropiindu-mă la o
distanţă convenabilă. Însă în clipa când am dat
să ridic sabia şi să o abat asupra lui, a căscat
gura larg. Îmi punea încă o dată la încercare
puterea de a manipula timpul, impunându-şi
propria voinţă.
Am aruncat o privire spre ghearele sale, însă nu
ele reprezentau ameninţarea imediată. Ceva a
ieşit din gura zeului, şi încă atât de iute, încât
abia am avut timp să reacţionez. M-am aruncat
în stânga şi acel lucru a trecut prin dreapta, pe
lângă tâmpla mea.
La început am crezut că scuipase ceva înspre
mine, dar imediat mi-am dat seama că ceea ce
zărisem mişcându-se iute ca fulgerul fusese de
fapt limba lui. Avea pe puţin un metru şi optzeci
de centimetri lungime, era groasă şi stacojie,
acoperită de ţepi ascuţiţi, fiecare ca un cârlig
subţire. A hârşâit tare la contactul cu peretele
stâncos din dreapta mea, reducând stratul de
deasupra la pietricele şi praf. Dacă ar fi ajuns la
faţa mea, mi-ar fi smuls pielea de pe os.
Am făcut trei paşi grăbiţi în spate. Limba zeului
era acum la locul ei, în gură, iar creatura mârâia,
arătându-şi colţii. A venit spre mine, cu ghearele
întinse către gâtul meu, dar am coborât sabia
asupra sa şi i-am atins umărul stâng. A scos din
nou un strigăt de durere.
De data aceasta îl nimerisem pe Şişcoi. Sabia
Destinului îi penetrase solzii protectori. Pe braţ i
se scurgea sânge negru şi picăturile cădeau pe
fundul puţului.
Mijloacele mele defensive se dovediseră a fi bine
alese şi m-am întrebat de ce. Şişcoi avea, printre
multe alte puteri, şi pe cea a unei viteze
incredibile, aşa că de ce nu se folosise de acest
avantaj? Răspunsul nu putea fi decât unul
singur – pentru că nu era în stare! Într-o
oarecare măsură, încă mai controlam timpul. În
faţa unui asemenea adversar, nu îl puteam opri,
ci doar controla atât cât să pot continua lupta.
 Mi-am pregătit sabia. Şişcoi a atacat din nou şi
m-am aruncat instinctiv înainte cu sabia. Nu am
reuşit să îl ating, ci doar să îl fac să se retragă
câţiva paşi. După care a venit rândul meu să mă
trag înapoi cât de repede am putut, pentru a mă
feri de limba aceea ca o răzuitoare, cu cârlige
mortale. Dintr-odată m-am pomenit imobilizat
într-o crăpătură dintre roci. Şişcoi a rânjit şi a
căscat gura larg. Limba lui a ţâşnit către mine
într-un vârtej stacojiu. Zeul mă prinsese la
înghesuială şi nu mai aveam nicio scăpare.
Îmi rămăsese o singură alternativă: să înaintez!
M-am ferit de limbă şi am păşit în faţă, aşa încât
am ajuns la mai puţin de treizeci de centimetri de
zeu. Apoi, înainte să apuce să-şi bage limba
înapoi în gură, am ridicat sabia rapid, descriind
cu ea un arc de cerc, şi am despicat-o. A căzut pe
pământ, unde s-a răsucit şi a zvâcnit precum un
şarpe uriaş, în timp ce un val de sânge a ţâşnit
din gura lui Şişcoi, împrăştiindu-se la picioarele
acestuia. Urletul slobozit de zeu a făcut
pământul să se cutremure. Până şi pietrele au
părut să ţipe.
Sosise vremea să pun capăt luptei. În timp ce
zeul vampir se zvârcolea, am repezit iarăşi sabia
către gâtul lui. Dar chiar când credeam că totul
se terminase, lucrurile au luat o întorsătură
urâtă. Şişcoi era departe de a se da bătut – aşa
după cum aveam să aflu pe propria piele.
Şi-a arcuit în sus piciorul cu degete terminate
cu gheare, ca şi cum voia să scoată maţele din
mine. M-am ferit, lăsându-mă însă expus, şi o
lovitură venită din mâna lui stângă aproape că
mi-a smuls braţul din încheietură. M-am
încolăcit pe jos de durere. Mai rău, Sabia
Destinului mi-a zburat din mână.
Şişcoi s-a avântat din nou către mine, scuipând
în continuare sânge. Nu am avut timp decât să
scot din betelie Tăietorul de Oase şi să-l împung
spre el. L-am înjunghiat în piept în două locuri,
însă m-a luat pe sus, de parcă eram un copil, şi
m-a ridicat spre gura lui larg deschisă.
Şi-a înfipt ghearele în gâtul meu, dar durerea nu
a fost prea mare. A început să-mi sugă sângele;
l-am simţit pulsându-mi în vene, în timp ce
ritmul inimii mele a încetinit.
Situaţia în care mă aflam părea deznădăjduită,
însă, amintindu-mi spusele lui Grimalkin, nu am
cedat. Nu voiam să mor. Voiam să o revăd pe
Alice, voiam să îmi revăd familia. Viitorul la care
sperasem – traiul de vraci – îmi era furat. M-am
zbătut să mă eliberez din strânsoare, lovind cu
disperare în stânga şi în dreapta, însă pumnalul
meu părea să nu mai nimerească ţinta şi în
curând am fost prea slăbit pentru a-l mai putea
ţine în mână. Mi-a alunecat dintre degete şi
mi-am simţit inima bătând şi mai slab în piept.
Mă cufundam în moarte.
Apoi am auzit un ţipăt puternic. Eu să fi fost cel
care strigase? Sau sunetul ieşise din gâtul lui
Şişcoi? Niciodată în viaţa mea nu auzisem un
zgomot atât de cumplit. Era de parcă pământul
însuşi uriaşe, cuprins de suferinţă.
După aceea m-am lăsat învăluit de întuneric.
Ultimele gânduri le-am îndreptat către Alice.
Ultimele cuvinte, rostite în minte, i le-am
adresat mamei:
Îmi pare râu, mamă. Îmi pare rău că te-am
dezamăgit. Am făcut tot ce am putut. Încearcă să
nu mă judeci prea aspru.

Am rămas acolo, în beznă, o veşnicie, sau aşa mi

s-a părut. Inima nu-mi mai bătea în piept; nu
mai respiram – dar nici nu mai simţeam vreo
teamă. Îmi găsisem pacea, lăsasem toate grijile şi
luptele în urmă.
Pe urmă am auzit un sunet care mi-a amintit de
copilărie: era un scârţâit de balansoar. Şi o
siluetă a licărit, prinzând contur în întuneric.
Era mama – nu lamia cea feroce, ci mama
blândă şi iubitoare pe care o ştiam. Stătea în
balansoar şi îmi zâmbea, legănându-se în faţă şi
în spate, aşa cum obişnuia să facă pe vremuri, în
momentele de linişte şi fericire.
— Eşti tot ce am dorit şi am sperat, zise ea.
Iartă-mi vorbele aspre de mai înainte. În clipa
aceea au fost trebuincioase. Sunt mândră de
tine, fiule.
La ce „vorbe aspre” făcea aluzie? Eram complet
nedumerit. Unde mă aflam? Oare murisem?
 Mama a dispărut în beznă, zâmbind. O altă
siluetă s-a ivit. Era o fată cu pantofi cu vârfuri
ascuţite, îmbrăcată într-o rochie neagră, legată
peste mijloc cu o bucată de sfoară. Alice.
— Am venit ca să-mi iau rămas-bun, Tom. Nu
vreau să plec, dar nu am de ales, nu-i aşa?
Aşteaptă-mă, te rog. Nu renunţa. Nu renunţa
niciodată! Spuse ea.
Unde pleci? Am dat eu să întreb, dar silueta a
pierit înainte să apuc să rostesc aceste vorbe.
Următorul lucru pe care îl ştiu este că m-am
trezit întins într-un pat. Respiram din nou şi
inima îmi bătea regulat în piept. Perdelele erau
trase în lături, însă afară era noapte. Mi-am dat
seama că mă aflam din nou în odaia mea din
hanul din Todmorden. O lumânare fusese
aşezată pe o măsuţă, alături, iar la lumina ei
pâlpâitoare am văzut că cineva stătea la
căpătâiul meu şi se holba în jos, spre mine.
Era Grimalkin.
— Bine te-ai întors printre noi, zise ea. Trei zile
şi trei nopţi ai zăcut inconştient. Alice a făcut tot
ce a putut ca să-ţi tămăduiască trupul, dar
m-am temut ca mintea să nu-ţi fi fost distrusă.
M-am ridicat cu greu în şezut. Eram scăldat în
sudoare şi mă simţeam slăbit. Însă eram în viaţă.
— Ce s-a întâmplat? Am întrebat. Mi-am dat
toată silinţa, să ştii. Îmi pare rău, dar mai mult
nu am putut face. Ai izbutit să îl nimiceşti pe
Şişcoi?
 Vrăjitoarea asasină a clătinat din cap.
— Nu – l-am găsit mort în clipa când am coborât
în puţ ca să te iau în spinare şi să te scot de
acolo.
— Mi-a supt sângele, dar am luptat până la
capăt, l-am tot înjunghiat cu pumnalul. Probabil
că am avut noroc şi una dintre lovituri i-a
pătruns în inimă.
— Nu asta l-a terminat, a zis Grimalkin. Ci
sângele tău.
Am clătinat din cap.
— Nu înţeleg…
— Sângele tău s-a dovedit a fi o armă de temut –
este un sânge de vraci cu totul special, sângele
unui al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu,
amestecat cu cel al mamei tale, prima şi cea mai
puternică dintre vrăjitoarele lamia. Sângele
acesta a fost pentru zeul vampir o otravă fatală –
exact aşa cum a prezis mama ta. Imediat după
moartea lui Şişcoi, ea i s-a arătat lui Alice şi i-a
povestit toate acestea.
Dintr-odată mi-am amintit cum zeul vampir
apăruse în pielea Cosminei – avea puterea de a
lua în stăpânire, pentru scurt timp, alte fiinţe.
— Va căuta să se răzbune! Am exclamat. Se va
întoarce. Încă nu am scăpat de primejdie.
Vrăjitoarea asasină a scuturat din cap.
— Şişcoi nu mai este o ameninţare. Nu doar că
i-ai nimicit gazda; l-ai ucis pe zeul vampir. În
momentul acela, din pământ s-a înălţat până la
cer un urlet cumplit. Mama ta i-a explicat lui
Alice că fusese Întunericul însuşi, care striga de
disperare după pierderea unuia dintre cei mai
puternici dintre Vechii Zei. Ai slăbit forţa
vrăjmaşilor noştri. Capul Necuratului a amuţit
din nou şi nu am izbutit să mai scot nimic de la el
– deşi, crede-mă, nu m-am purtat deloc blând.
Eram surprins să aflu că sângele meu fusese cel
care îi adusese moartea lui Şişcoi. Mama ştiuse
asta dinainte, negreşit. Totuşi plătisem un preţ.
James era probabil mort, iar Necuratul le
poruncise slujitorilor săi să îi omoare şi pe
ceilalţi fraţi ai mei.
— Diavolul va lovi din nou, am spus eu. A zis că
are mai mulţi slujitori decât sunt stele sus, pe
cer. Nu se va da bătut niciodată!
— Atunci va trebui să-l nimicim!
Am încuviinţat din cap.
— Ai reuşit să pui mâna pe Doomdryte? Am
întrebat.
— Când m-am întors ca să dau foc casei lui
Fresque, am găsit biblioteca goală. Nu mai era
nicio carte. Nici Doomdryte. Dar am dat foc casei
oricum.
— Înseamnă că se află în mâinile vrăjmaşilor
noştri…
— Cred că da.
O nouă ameninţare pe care aveam să o
înfruntăm pe viitor.
— Unde e Alice? Am întrebat-o eu pe vrăjitoarea
asasină.
— A coborât pe tărâmul Întunericului, răspunse
ea. A plecat în căutarea celui de-al treilea obiect
sacru.

Au trecut aproape două săptămâni până să mă

înzdrăvenesc într-atât încât să mă pot întoarce la
Chipenden. În tot acest răstimp, Grimalkin a
curăţat dealul de restul creaturilor Întunericului
venite din România. Iar cele pe care nu a izbutit
să le ucidă au fugit din calea ei. Le-a ars şi
casele, cu tot cu trupurile vrăjitoarelor aflate
înăuntru. Niciuna dintre ele nu avea să se mai
întoarcă din morţi. Însă, deşi căutase cu mare
râvnă, nici urmă de Doomdryte.
Partea din Todmorden ce aparţinea de Comitat
rămăsese pustie după ce toţi locuitorii
părăsiseră oraşul. Şi aveam aşa, o bănuială, că
nu aveau să se grăbească să se întoarcă.
Am fi putut să apelăm din nou la Benson şi la
căruţa lui, însă am ales să merg pe jos şi să
folosesc călătoria pentru a-mi reface, puţin câte
puţin, forţele. Drumul spre casă mi-a luat
aproape trei zile.
Grimalkin m-a întovărăşit, aşa că în fiecare
noapte am stat de vorbă şi am pus la cale
planuri. Totul depindea acum de Alice şi de
întoarcerea ei cu al treilea obiect sacru. Eram
într-o permanentă stare de nelinişte la gândul că
ea se afla acolo, pe tărâmul Întunericului. Lucrul
cel mai rău dintre toate era faptul că mă simţeam
neputincios – nu puteam face nimic pentru a-i
veni în ajutor.
În cursul primei noastre discuţii, vrăjitoarea
asasină mi-a dezvăluit încă un secret care m-a
şocat.
— Alice ştie că trebuie să o sacrifici, Tom, m-a
anunţat ea verde în faţă.
Răsuflarea mi s-a oprit pentru o clipă şi m-am
holbat la tăciunii care mocneau în foc.
— Dar cum se poate să fi aflat? Am întrebat
într-un târziu.
— După cum ţi-am mai spus, Alice are puteri
magice foarte mari. Este clarvăzătoare.
— Şi s-a văzut pe sine murind? Am spus cu
inima bubuindu-mi în piept.
— Te-a văzut pe tine pregătindu-te să-i iei viaţa,
dar după aceea oglinda s-a întunecat.
— S-a întunecat? Păi asta e de bine, nu? Am zis
eu. Înseamnă că viitorul este încă incert. Alice
mi-a explicat o dată toate astea – mi-a spus că
dacă la mijloc sunt prea multe variabile, viitorul
nu poate fi prezis şi atunci oglinda se întunecă.
— Există însă şi o altă explicaţie. O vrăjitoare
nu-şi poate vedea propria moarte. Eu trebuie
totuşi să ştiu cu siguranţă – eşti pregătit ori nu
să o sacrifici pe Alice pentru a-l distruge odată
pentru totdeauna pe Necuratul?
— Nu ştiu dacă sunt în stare, am răspuns eu cu
toată sinceritatea. Ţin prea mult la Alice. Cum aş
putea să o sacrific?
— Am discutat asta cu Alice şi am întors
problema pe toate feţele. Dacă nu vom găsi o altă
cale, ea e dispusă să moară de mâna ta.
— Trebuie să găsim o altă cale.
— Fireşte că vom încerca, dar prea mult timp nu
mai avem. Suntem deja în iunie.

Când am ajuns la Chipenden l-am găsit pe Vraci

într-o stare de sănătate ceva mai bună. Umbla
cu mai mare uşurinţă, dar încă părea slăbit, o
umbră a bărbatului care cu trei ani în urmă mă
luase ucenic.
Ceva mai târziu, în după-amiaza aceea, ne-am
aşezat la masa din bucătărie şi am stat de vorbă
în timp ce ne uitam la focul care ardea în vatră.
Mie, unul, mi se părea că e prea cald, însă
magistrul meu şi-a strâns bine mantia pe el, ca şi
când se apăra de frig.
Am început prin a discuta despre Doomdryte.
— Cine ştie unde s-o afla acum, a zis Vraciul pe
un ton posac. A căzut negreşit în mâinile
slujitorilor Diavolului. Şi dacă cineva va încerca
să folosească incantaţiile, grimoarul va deveni cu
adevărat o armă primejdioasă.
— Mă îndoiesc că vor izbuti, am zis eu în
încercarea de a-i ridica moralul – cu toate că nici
starea mea de spirit nu era mai bună: fratele
meu era cu siguranţă mort şi nu ştiam nici dacă
aveam să o mai văd vreodată pe Alice.
 Iar dacă totuşi se întorcea pe lumea noastră,
alte chinuri şi suferinţe mă aşteptau pe viitor.
— Foarte adevărat, flăcăule. Mai ţii minte ce am
scris eu în Bestiar despre asta?
M-am încruntat.
— Îmi amintesc câte ceva, am răspuns nu foarte
sigur pe mine. Ştiu că e greu ca incantaţia să fie
dusă până la sfârşit.
— Câte ceva! Nu e deloc de-ajuns, băiete! Tu
trebuie să fii mereu la înălţime. E cazul să începi
să gândeşti şi să te comporţi ca un adevărat
vraci. Vino cu mine! Adăugă magistrul meu,
ridicându-se de îndată de pe scaun.
A luat-o înainte către odaia care adăpostea noua
bibliotecă. A urcat încetişor scările, dar a rămas
aproape fără suflu până să ajungă la uşă.
— Uite! Spuse Vraciul deschizând uşa şi
arătând cu mâna spre ceea ce se afla înăuntru.
Ei, ce părere ai?
Mirosea a lemn proaspăt lustruit şi în jur era
plin de şiruri de rafturi goale.
— E grozav! Am exclamat eu. Pare foarte
promiţător. Tot ce îi mai trebuie acum sunt
cărţile, cât mai multe, şi după aceea se va putea
numi bibliotecă!
Am zâmbit rostind aceste vorbe, iar Vraciul mi-a
răspuns tot cu un surâs; nu îşi pierduse simţul
umorului. M-a condus spre un şir de rafturi
aflate vizavi de fereastră. Pe raftul din mijloc,
rezemate unele de altele, se aflau primele trei
volume ale noii biblioteci. Am citit titlurile:
Bestiarul Vraciului; O istorie a Întunericului;
Vrăjitoarele din Pendle.
Magistrul meu începuse să lucreze la ultimele
două atunci când ne refugiaserăm pe Insula
Mona. Le terminase pe amândouă înainte de
plecarea noastră din Irlanda şi de întoarcerea la
Chipenden.
A ridicat Bestiarul de pe raft şi mi l-a aşezat în
mâini.
— Citeşte ce scrie acolo despre Doomdryte!
Am frunzărit cartea până ce am dat de pasaj.
— Nu e mare lucru, am comentat.
— E de-ajuns, băiete. Citeşte cu voce tare tot
capitolul despre grimoare.
„Aceste cărţi străvechi, pline de vrăji şi ritualuri,
erau folosite pentru a invoca Întunericul”, am
pornit eu să citesc. „Uneori, vrăjitoarele sunt cele
care recurg la ele, însă cel mai adesea o fac
magii, iar vrăjile trebuie respectate întocmai,
punct cu punct, altfel sunt aducătoare de
moarte.
Multe dintre aceste texte renumite s-au pierdut
(de pildă Patrixa şi Cheia lui Solomon). Cele mai
primejdioase şi mai puternice grimoare au fost
însă scrise în Graiul Vechi de primii locuitori ai
Comitatului. Erau menite să invoce demonii şi
conţin elemente cumplite de magie neagră.
Majoritatea acestor cărţi au fost distruse cu
intenţie ori ascunse departe de ochii oamenilor.
 Cel mai misterios şi, pare-se, mai ucigător
dintre grimoare este Doomdryte. Unii cred că ar fi
fost dictat, cuvânt cu cuvânt, de însuşi
Necuratul unui mag pe nume Lukrasta. Acest
grimoar nu conţine decât o singură incantaţie
lungă de magie neagră. Rostită până la capăt (şi
însoţită de anumite ritualuri), ea îi aduce
magului nemurirea, invulnerabilitatea şi puteri
zeieşti.
Din fericire, nimeni nu a izbutit până acum să
ducă la bun sfârşit această faptă, căci procesul
implică o concentrare foarte intensă şi multă
rezistenţă: citirea cărţii cu voce tare ia
treisprezece ore, răstimp în care nu ai voie să faci
pauze.
Un singur cuvânt rostit greşit îi aduce magului
moartea imediată. Lukrasta a fost întâiul care a
încercat să îndeplinească întreg ritualul şi
totodată întâiul care a murit. Alţi nebuni i-au
călcat pe urme, pierind în acelaşi fel.
Să sperăm că Doomdryte va rămâne pierdut pe
vecie…”
— Ajunge, băiete, mă întrerupse Vraciul. Acum
înţelegi primejdia? Vrăjitoarele românce nu au
folosit decât puterea emanată de carte pentru a
crea iluzii. Ce s-ar întâmpla însă dacă
Doomdryte ar fi întrebuinţat aşa precum i-a fost
gândită menirea?
Am ridicat din umeri.
— Mi se pare puţin probabil ca cineva să poată
duce acest ritual la bun sfârşit.
— Cât de puţin probabil? Necuratul şi slujitorii
săi devin pe zi ce trece tot mai disperaţi şi asta
înseamnă că vor recurge la măsuri disperate. Îmi
fac mari griji cu cartea aceasta, iar tu ar trebui
să-ţi faci la fel, băiete! S-ar putea să se afle aici,
în Comitat. Ameninţarea este cât se poate de
reală.
— Bine, am înţeles, dar apropo de cărţi, am ceva
de adăugat la noua colecţie, am răspuns eu şi am
deschis desaga, întinzându-i trei volume.
Erau carnetele mele cu însemnări din primii trei
ani de ucenicie.
— Mulţumesc, flăcăule! Zise Vraciul. Aici e locul
lor. Şi vei putea să vii să le consulţi oricând vei
simţi nevoia.
— Şi uite încă una, am spus vârând mâna
înapoi în desagă puţin cam neliniştit, căci nu
ştiam la ce reacţie să mă aştept din partea
Vraciului. Alice a avut de gând să relateze cei doi
ani în care a primit învăţături de la Osoasa
Lizzie, dar până la urmă a scris cartea asta, am
adăugat eu; s-a gândit că ar putea fi de mai mare
folos.
Magistrul meu a luat-o şi a citit titlul de pe
cotor: „Secretele vrăjitoarelor din Pendle”. Pe
urmă a deschis-o la prima pagină şi a început să
parcurgă scrisul îngrijit al lui Alice.
A închis cartea brusc şi m-a privit cu asprime.
— Crezi că locul acestei cărţi este pe rafturile
bibliotecii? Mă întrebă el.
— Este despre magia folosită de vrăjitoare,
despre puterile şi despre slăbiciunile lor. Ne va
ajuta foarte mult! Am stăruit eu.
— Băiete, decizia îţi aparţine, spuse Vraciul.
Adevărul este că biblioteca aceasta este a ta. Şi
va rămâne a ta până ce o vei lăsa moştenire
viitorului vraci. Între timp, tu vei decide ce cărţi
vor ocupa aceste rafturi. Genunchii mă lasă, la
fel şi suflul, a continuat el clătinând din cap cu
amărăciune. Cu toate că încă mai ai până să-ţi
termini stagiul, de-acum încolo tu vei fi în fapt
Vraciul de la Chipenden. Aşa că e momentul să
începi să gândeşti ca un adevărat vraci! Eu îţi voi
sta prin preajmă ca să te ajut cu sfaturi, însă
începând de astăzi povara îndatoririlor de vraci
va cădea pe umerii tăi. Ei, ce zici?
— Voi face tot ce îmi va sta în putere, am
răspuns eu.
— Bine, băiete, vei face tot ce îţi va sta în putere.
Mai mult de atât n-am cum să-ţi cer.
Şi, de această dată, cele mai multe dintre
întâmplările descrise aici au fost consemnate din
memorie; m-am ajutat de carnetele mele cu
însemnări doar când am simţit nevoia.
Ieri am primit o scrisoare de la fratele meu Jack.
Mă anunţa că James a dispărut de acasă, dar că
ei încă mai trag nădejde. Şi că el, unul, este
încrezător că James se va întoarce cât de curând.
Nu ştiu ce răspuns să-i dau. Ar fi oare mai bine
să-l las să-şi păstreze speranţele? Dacă i-aş
povesti tot ce ştiu, Jack ar da vina pe mine, mai
mult ca sigur. E de părere că slujba mea de
ucenic de vraci nu a adus decât necazuri familiei.
Şi are, într-un fel, dreptate. Eu cred că James
este mort, ucis de slujitorii Necuratului; dacă nu
mi-ar fi fost frate, s-ar afla şi acum în viaţă.
Îndatoririle de vraci au rămas aceleaşi ca şi
până acum, însă când clopotul bate la răspântia
cu copăceii de nuieluşe, eu sunt acela care se
ocupă de problemele oamenilor. Cu stafiile,
duhurile şi, din când în când, cu vrăjitoarele mă
descurc singur. Magistrul meu îşi petrece o bună
parte a timpului odihnindu-se în grădină. A
îmbătrânit şi toată barba i-a albit. Îmi aminteşte
de moşnegii pe care îi vedeam în copilărie în satul
Topley – cei care stăteau cât era ziua de lungă în
piaţa unde se ţinea târgul. Păreau să-şi fi
încheiat socotelile cu viaţa şi aşteptau sosirea
morţii, mulţumindu-se să observe şi să reţină
ceea ce se petrecea în jurul lor. Bănuiesc că John
Gregory îşi aşteaptă şi el moartea, iar lucrul
acesta mă întristează. Este încă o povară pe care
trebuie să o port pe umeri.
Judd Brinscall a luat cu el cei trei câini şi a
plecat înspre miazănoapte, la Caster, unde şi-a
găsit adăpost la moara cu apă. A preluat
teritoriul pe care îl acoperea cândva Bill
Arkwright şi acum este ocupat să-l cureţe de o
invazie a vrăjitoarelor de apă. M-am străduit din
greu să îl iert pentru trădarea Vraciului, dar încă
nu am izbutit să-mi scot din cap toate acele
întâmplări. Presupun că îmi va lua ceva vreme.
Cât despre Grimalkin, ea are şi acum în
păstrare capul Necuratului şi continuă să fugă
cu el din calea slujitorilor Celui Rău. M-am oferit
să-i dau cu împrumut pumnalul; cu toate că în
trecut refuzase Sabia Destinului, acum a
acceptat Tăietorul de Oase. Mi-l va înapoia
atunci când Alice se va întoarce de pe tărâmul
Întunericului cu ultima armă, iar eu voi intra, în
fine, în posesia tuturor celor trei obiecte sacre.
Lupta noastră cu Întunericul continuă – însă
mi-e foarte dor de Alice. Iar timpul se scurge cu
repeziciune. Suntem acum la începutul lui
august, iar eu tocmai am împlinit şaisprezece
ani. Mă aflu în al patrulea an de ucenicie pe
lângă Vraci. Au mai rămas mai puţin de trei luni
până la Halloween, când vom avea prilejul de a
înfăptui ritualul şi de a-l distruge pe Necurat
odată pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă mă
trezesc plin de speranţă la gândul că aceea va fi
ziua întoarcerii lui Alice de pe tărâmul
Întunericului. Dar pe măsură ce orele trec,
starea mea de spirit se schimbă încetul cu
încetul. Iar speranţa este înlocuită treptat de
deznădejde. Aşa că spre asfinţit mă simt copleşit
de tristeţe, încredinţat că nu o voi mai vedea pe
Alice niciodată.
Şi chiar dacă va izbuti în misiunea ei, ororile
cumplite abia atunci vor începe. Scrisoarea
mamei nu numai că descria modul în care
trebuie să o sacrific pe Alice; ea explica şi alte
aspecte ale ritualului. Unul dintre ele implică
folosirea unui vârcolac viu. Am presimţiri urâte
în legătură cu această creatură – tot felul de
imagini şi de informaţii despre ea mi se învârt
prin cap. Şi mă necăjeşte foarte tare faptul că
mânerele sabiei şi pumnalului meu sunt
împodobite cu un cap de vârcolac.
Tot timpul mă gândesc la sarcina care ne
aşteaptă. Dacă vom da greş, Necuratul va ieşi
învingător şi o nouă eră a Întunericului se va
abate peste Pământ.
Magistrul meu, care nu ştie nimic despre ritual
şi despre implicaţiile sale, este preocupat cu
precădere de locul unde s-ar putea afla
Doomdryte, grimoarul malefic pe care l-am văzut
în biblioteca din casa coniţei Fresque. Dacă ar
cădea în mâinile vrăjmaşilor noştri, această carte
s-ar dovedi a fi cu adevărat un mare pericol
pentru noi toţi.
În ciuda celor petrecute, am rămas tot ucenic de
vraci – cu toate că de-acum încolo va trebui să
încep să gândesc şi să mă comport precum
Vraciul de la Chipenden. Trebuie să fiu pregătit
pentru momentul când John Gregory nu îmi va
mai sta alături – nici măcar pentru a-mi da
sfaturi.
Thomas J. Ward
 JOSEPH DELANEY
POVESTEA LUI SLITHER
Cronicile Wardstone 11

Departe de WARDSTONE...

Înapoi, în Comitat, parcă niciodată lucrurile

n-au fost mai ameninţătoare pentru Tom Ward.
Magistrul său,
Vraciul, este slăbit de îndelungaţii ani de
bătălie, cea mai bună prietenă a lui, Alice, a
dispărut într-o misiune periculoasă, aşa că Tom
s-ar putea să fi rămas ultimul care să-l împiedice
pe Cel Rău să se întoarcă şi să aducă din nou
teroarea în lume.
Însă, dacă izbânda bătăliei e sub semnul
întrebării,
Întunericul nu se odihneşte niciodată – nici în
Comitat, nici în altă parte. Iar departe, în Nord,
la mare distanţă de ţinuturile lui Tom, o nouă
primejdie demonică se arată.
Faptele din această carte au loc la scurt timp
după evenimentele din Sângele Vraciului şi
înfăţişează noi monştri, noi pământuri şi noi
grozăvii mai presus de imaginaţie…
Aceasta este Povestea lui Slither.

Pentru Marie

CEL MAI ÎNALT DEAL DIN COMITAT

ESTE ÎNVĂLUIT ÎN MISTER.
SE ZICE CĂ UN OM A MURIT AICI ÎNTR-O
APRIGA BĂTĂLIE, ÎN TIMP CE ÎNCERCA
SĂ SUPUNĂ UN DEMON
CARE AMENINŢA ÎNTREAGA LUME.
APOI GHEȚURILE AU VENIT DIN NOU PESTE
PĂMÂNT,
IAR CÂND S-AU RETRAS, PÂNĂ ŞI FORMA
DEALURILOR,
PÂNĂ ŞI NUMELE TÂRGURILOR DIN VALE
SE SCHIMBASERĂ.
ASTFEL, PE VÂRFUL CEL MAI ÎNALT
DIN LANŢUL DEALURILOR, N-A RĂMAS
NICIUN SEMN
DIN CE S-A ÎNTÂMPLAT ODINIOARĂ.
DOAR NUMELE I S-A PĂSTRAT.
I SE SPUNE
WARDSTONE
LESPEDEA CARE PECETLUIEȘTE RĂUL.

PROLOG
COȘMARU NESSEI
 Este întuneric beznă în odaia mea de dormit.
Lumânarea s-a topit, flacăra a pâlpâit şi s-a
stins. Este şi frig, în pofida păturilor în plus. A
fost o iarnă lungă, una dintre cele mai crunte.
Acum e primăvară, dar a mai rămas o crustă de
zăpadă îngheţată peste câmpuri, iar pe
geamurile odăii mele s-au desenat flori de
gheaţă.
Însă mâine este ziua mea. Împlinesc zece ani.
Abia aştept tortul. Va trebui să sting toate
lumânările de pe el dintr-o singură suflare, una
cât pot eu de tare. Dacă reuşesc, tata o să-mi dea
cadoul. E o rochie – o rochie roşie, cu dantelă
albă la gât şi pe poale.
Vreau să dorm. Închid ochii strâns şi încerc. E
mai bine să dorm, pentru că aşa trece noaptea
mai repede. Când o să deschid ochii, o să văd
lumina soarelui pătrunzând pe fereastră, cu
firişoarele de praf sclipind în razele lui ca nişte
sori mici.
Deodată, aud un zgomot. Ce să fie? Parcă râcâie
cineva pe podea, lângă perete. Să fie un şobolan?
Mi-e frică de şobolanii mari şi cenuşii, cu ochii
lor mici şi mustăţile lungi. Spaima mea cea mare
e că vreunul ar putea urca în patul meu.
Inima începe să-mi bată năvalnic de frică şi mă
gândesc să-l strig pe tata. Mama a murit acum
doi ani, iar el îngrijeşte de fermă de unul singur.
Trudeşte toată ziua până se istoveşte şi are
nevoie de somn. Nu, trebuie să fiu curajoasă.
Şobolanul o să plece curând. De ce s-ar sui în
patul meu? Nu e nimic de mâncare aici.
Iar se aude râcâitul de gheare ascuţite pe lemn.
Inima îmi sare din piept. Zgomotul e mai aproape
acum, cam pe la jumătatea distanţei dintre
fereastră şi patul meu. Îmi ţin respiraţia, ciulind
urechea să aud dacă o să se repete zgomotul. Oh,
se repetă! Şi acum e mult mai aproape, chiar
lângă pat. Dacă ar fi să arunc o privire peste
marginea patului, şobolanul s-ar putea uita
drept la mine cu ochii lui mici şi vioi.
Trebuie să mă ridic. O să fug în odaia tatei. Dar
dacă şobolanul îmi atinge piciorul cu mustăţile?
Dacă o să calc pe coada lui subţire şi lungă?
Acum zgomotul e şi mai puternic. Simt că trage
cineva de aşternuturile patului şi tremur de
frică. Şobolanul urcă în patul meu, ajutându-se
de gheare ca să se caţere peste pături.
Înnebunită, încerc să mă ridic în capul oaselor.
Dar nu pot. Parcă sunt paralizată. Pot să deschid
gura, dar, când ţip, niciun sunet nu-mi iese de
pe buze.
Şobolanul se urcă acum pe mine. Îi pot simţi
ghearele mici şi ascuţite înţepându-mi pielea
prin pături. Stă pe pieptul meu. Coada îi face
vâşti-vâşti, din ce în ce mai repede, exact în
ritmul bătăilor inimii mele.
Iar acum urmează ceva nou, încă şi mai
înfricoşător. Şobolanul pare să crească şi să
devină din ce în ce mai greu, cu fiece secundă.
Greutatea lui îmi apasă pe piept,
împiedicându-mă să respir. Cum se poate? Cum
poate un şobolan să fie atât de mare şi de greu?
Acum, în întuneric, simt că-şi apropie faţa de a
mea. E o faţă mare şi îi pot simţi căldura
răsuflării pe piele. Dar e ceva chiar şi mai ciudat
decât mărimea şi greutatea lui. Ochii îi
luminează în întuneric. Sunt mari şi roşii, iar la
lumina lor ca de jar îi pot desluşi faţa.
Nu e un şobolan, de fapt. Faţa e a unei vulpi sau
a unui lup, cu bot lung şi colţi mari şi ascuţiţi.
Iar colţii aceia se înfig în gâtul meu. Ace lungi,
subţiri şi fierbinţi îmi străpung pielea dureros.
Ţip. Şi ţip din nou şi din nou, ţip fără sunet. Mă
simt de parc-aş muri, cufundându-mă în cea mai
adâncă beznă, departe de lumea asta.
Apoi mă trezesc şi nu mai simt nicio povară pe
piept. Acum mă pot mişca şi mă ridic în pat, în
capul oaselor, şi încep să plâng. Curând, aud
zgomotul de ghete grele bufnind pe duşumelele
culoarului. Uşa se deschide de perete şi tata
intră cu o lumânare.
O aşază pe măsuţa de la capul patului meu şi,
peste câteva clipe, sunt în braţele lui. Plâng
amarnic, cu suspine, iar el mă mângâie pe păr şi
mă bate uşurel pe spate, liniştitor.
— E în regulă, totul e-n regulă, fiica mea,
murmură el. A fost doar un vis – doar un coşmar
oribil.
Dar apoi mă ţine la o lungime de braţ şi-mi
cercetează faţa, gâtul şi umerii, cu atenţie. După
aceea scoate o batistă din buzunarul cămăşii lui
de noapte şi mi-o apasă uşurel pe gât. O strânge
în pumn şi o vâră iute la loc în buzunar. Dar nu
destul de repede cât să nu văd pete de sânge.
S-a terminat coşmarul?
Sunt trează?
Sau mai visez încă?

CAPITOLUL 01
AVEM UN TÂRG?
Mă trezesc foarte însetat.
Întotdeauna mi-e sete când mă trezesc, deci
nu-i nimic deosebit în asta, niciun semn că asta
ar fi o zi de care să-mi amintesc.
Am ieşit prin crăpătura aflată sus, în trunchiul
bătrânului meu copac ghanbala, şi m-am uitat la
pământul alb, îngheţat, de dedesubt.
Soarele avea să răsară abia peste vreo jumătate
de oră, se mai vedeau încă stelele. Le ştiam pe
toate cinci mii după nume, dar Cougis, Steaua
Câinelui, era preferata mea. Era roşie, ca un ochi
injectat spionând prin cortina de catifea neagră
pe care Stăpânul Nopţii o întinde peste cer.
Dormisem aproape trei luni. Întotdeauna dorm
în perioada asta – cea mai întunecată şi cea mai
geroasă parte a iernii, pe care noi o numim
shudru. Acum eram treaz şi însetat.
Zorii erau prea aproape ca să fi luat sânge de la
oamenii din haizda mea – cei pe care îi cultiv.
Acolo nu era nimic care să-mi ostoiască setea –
dar exista şi o altă cale. Aş fi putut să mă duc să-l
iau tare pe bătrânul Rowler şi să-l silesc să facă
un târg.
M-am strecurat înapoi în copac şi mi-am vârât
cele două săbii scurte, foarte ascuţite, în tecile de
la piept. Apoi mi-am îmbrăcat mantaua neagră,
lungă şi groasă, cu treisprezece nasturi făcuţi
din os de cea mai bună calitate. Mantaua îmi
ajunge până la ghetele de piele cafenie, iar
mânecile îi sunt destul de lungi cât să-mi
acopere braţele păroase.
Am păr peste tot – şi mai există un lucru pe care
ar trebui să-l precizez. Ceva care mă face diferit
de voi.
Am coadă.
Nu râdeţi – nu vă strâmbaţi şi nu clătinaţi din
cap. Daţi dovadă de bun-simţ şi să vă pară rău
că voi nu aveţi una. Ca să înţelegeţi, coada mea e
lungă şi puternică, mai bună decât un braţ în
plus.
Şi încă ceva – mă numesc Slither şi, înainte ca
povestea mea să se încheie, o să aflaţi de ce.
În cele din urmă, mi-am legat şireturile ghetelor
şi am ieşit iarăşi prin despicătură şi pe creangă.
Apoi am păşit în gol.
Am numărat până la doi înainte să-mi ridic
coada. S-a încolăcit şi s-a strâns bine de creanga
cea mai de jos, pielea s-a râcâit de creangă,
desprinzând bucăţele de coajă, care au căzut ca
nişte fulgi negri de zăpadă. Am stat atârnat aşa,
în coadă, vreo câteva secunde, în timp ce ochii
mei pătrunzători cercetau pământul de
dedesubt. Nu exista nicio urmă vizibilă pe crusta
de gheaţă. Nu că m-aş fi aşteptat să văd vreuna.
Auzul meu e ascuţit şi mă trezesc la cel mai mic
zgomot, dar întotdeauna e mai bine să-ţi iei
măsuri de precauţie decât să-ţi pară rău.
Mi-am dat drumul din nou, aterizând pe solul
îngheţat bocnă. Apoi am început să alerg, privind
pământul care prindea viteză sub picioarele
mele, până ce a devenit nedesluşit. În câteva
minute aveam să fiu la ferma bătrânului Rowler.
Îl respectam pe bătrânul Rowler.
Îl respectam destul cât să schimb ceea ce ar fi
putut fi o recoltare crudă într-o învoială păstrată
cu sfinţenie. Bătrânul era foarte curajos pentru
un om. Destul de curajos încât să locuiască
aproape de copacul meu, când mulţi alţii
fugiseră care-ncotro. Destul de curajos să
încheie târgul.
Am trecut tacticos dincolo de gardul lui de
hotar, dar când am ajuns la flamurile din curtea
fermei m-am umflat la mărimea care are cel mai
mare efect asupra fiinţelor omeneşti. Nu prea
mare cât să par prea înfricoşător, dar nici prea
mic, cât bătrânului Rowler să-i vină vreo idee. De
fapt, exact mărimea pe care o avusese fermierul
înainte ca bătrânele lui oase să înceapă să
slăbească şi spinarea să i se încovoieze.
 Am ciocănit repede şi uşor în uşă. Era bătaia
mea ritmată specială. Nu prea tare, ca să nu le
trezească pe cele trei fiice ale lui, dar destul cât
să fie auzită şi să-l facă pe fermier să coboare,
oftând şi pufnind, pe scară.
A crăpat uşa doar de un lat de palmă bătătorită
de-a lui. Apoi a ridicat o lumânare în dreptul
crăpăturii, ca să-mi vadă faţa.
— Ce mai e, de data asta? A întrebat el, cu arţag.
Sperasem să nu te mai văd. Au trecut luni de
când m-ai necăjit ultima oară. Sperasem că n-o
să mă mai trezeşti niciodată în toiul nopţii!
— Sunt însetat, am zis, şi e prea devreme să
vânez. Am nevoie de un strop, doar puţin, ca
să-mi încălzească măruntaiele câteva ore.
Apoi am zâmbit, arătându-mi colţii ascuţiţi şi
îngăduind ca răsuflarea mea fierbinte să scoată
aburi în aerul îngheţat.
— N-am nimic de dat. Vremurile sunt grele, a
protestat fermierul. A fost una dintre cele mai
aspre ierni din câte îmi pot aminti. Am pierdut
vite, am pierdut şi oi.
— Ce mai fac cele trei fiice ale tale? Sper că sunt
bine, am spus, deschizând gura un pic mai larg.
Lumânarea a început să joace şi să tremure în
mâna bătrânului Rowler, exact cum mă
aşteptam.
— Ţine-te departe de fiicele mele, Slither. Mă
auzi? Ţine-te departe.
— Mă interesam, doar, de sănătatea lor.
 Mi-am îndulcit glasul.
— Ce mai face mezina? Sper că e mai bine acum,
cu tusea ei.
— Nu mai trage de timp! S-a răstit el. Pentru ce
ai venit?
— Am nevoie de sânge. Crestează un tăuraş
pentru mine – doar un pic de sânge, cât să mă
pună pe picioare. Poţi să renunţi la o jumătate de
cană.
— Ţi-am mai spus, a fost o iarnă lungă şi aspră,
a răspuns el. E o perioadă de grea încercare, iar
animalele care au supravieţuit au nevoie de toate
puterile ca să treacă de ea.
Văzând că n-o scot la capăt cu vorbe, am luat o
monedă din buzunarul mantalei şi am ridicat-o,
ca să sclipească în lumina lumânării.

Bătrânul Rowler a privit cum scuip pe crupa

taurului ca să-i amorţesc simţurile în locul acela,
astfel încât, atunci când am făcut o tăietură
mică, precisă, în şoldul lui, n-a simţit nimic.
Sângele a început curând să şiroiască şi l-am
colectat în cana de metal pe care mi-o adusese
fermierul, fără să pierd niciun strop.
— Nu le-aş face vreun rău fiicelor tale, ştii bine,
am zis eu. Au devenit aproape ca familia mea.
— Nu ştii nimic despre familii, a mormăit el. Tu
ţi-ai mânca şi propria mamă, dacă ţi-ar fi prea
foame. Cum a fost cu fiica lui Brian Jenson, de la
ferma de peste râu? A dispărut la începutul
primăverii trecute şi n-a mai fost văzută de
atunci. Prea mulţi dintre vecinii mei au suferit de
pe urma ta.
N-am catadicsit să-i contrazic acuzaţiile, dar
nici nu i le-am confirmat. Se mai întâmplă şi
accidente. De cele mai multe ori, îmi controlez
recoltările, economisind resursele haizdei mele,
dar, când şi când, nevoia mă copleşeşte şi iau
prea mult sânge.
— Hei! Stai puţin – ne-am înţeles pentru o
jumătate de cană! A protestat bătrânul Rowler.
Am zâmbit şi mi-am apăsat degetele pe rană, iar
sângele s-a oprit imediat.
— Aşa este, am încuviinţat. Uite, vezi, trei
sferturi de cană nu e prea rău. E un bun
compromis.
Am luat o înghiţitură lungă, fără să-mi dezlipesc
ochii de la faţa fermierului. Purta o mantie lungă
şi ştiam că în căptuşeală ascundea o sabie
periculos de ascuţită. Dacă s-ar fi simţit suficient
de ameninţat sau provocat, bătrânul n-ar fi
şovăit s-o folosească. Nu că Rowler, chiar şi
înarmat cu sabia lui, ar fi însemnat vreo
primejdie adevărată pentru mine, dar ar fi pus
punct târgului nostru. Şi ar fi fost păcat, pentru
că-mi erau folositori oamenii ca el. Îmi plăcea
mai mult să vânez, evident, dar întreţinerea unor
rezerve de sânge – mai ales de taur, preferatul
meu – uşura lucrurile, când vremurile erau
nefavorabile. Nu eram pregătit să am personal
grijă de rezerve, dar apreciam rolul acestui
fermier în schema lucrurilor. El era singurul din
haizda mea cu care făcusem vreodată un târg.
Poate că îmbătrâneam? Odinioară, i-aş fi
sfârtecat gâtlejul unui om ca Rowler – i l-aş fi
sfârtecat fără să stau nicio clipă pe gânduri. Dar
eram trecut de prima înflăcărare a tinereţii şi
înaintat bine în meşteşugul de mag al haizdei.
Deja eram specialist.
Însă urma a doua sută vară a mea, iar aceasta
era o perioadă primejdioasă pentru un mag
haizda – perioada când noi cădem, uneori, pradă
a ceea numim skaiium. Vedeţi voi, când trăieşti
atât de mult, ţi se schimbă modul în care
gândeşti. Îţi pierzi asprimea, devii mai înţelegător
la ce simt ceilalţi şi mai sensibil la nevoile lor.
Asta e rău pentru un mag haizda şi mulţi dintre
noi nu supravieţuiesc acestor ani primejdioşi,
fiindcă ei duc la o îmblânzire a poftei de sânge, la
o tocire a dinţilor.
Aşadar ştiam că trebuia să fiu cu băgare de
seamă.
Sângele cald a curs pe gâtlejul meu până în
stomac, umplându-mă cu noi puteri. Am zâmbit
şi mi-am lins buzele.
Nu mai aveam nevoie să vânez cel puţin încă o
zi, aşa că i-am dat cana înapoi bătrânului Rowler
şi am plecat drept spre culcuşul meu preferat. Se
afla într-un luminiş din crâng, pe coastele de
sud, cu vedere la fermă. Acolo m-am strâns, cu
tot cu manta şi ghete, până la cea mai mică
dimensiune a mea, cea pe care o folosesc de
obicei pentru somn. Acum nu eram mai mare ca
un şobolan cenuşiu cu mustăţi, şobolan de
canal.
Totuşi volumul sângelui de taur rămăsese exact
acelaşi, astfel încât îmi simţeam burta plină, gata
să plesnească. În pofida faptului că de-abia mă
trezisem, combinaţia dintre un stomac plin şi
soarele proaspăt răsărit mă trăgea într-adevăr
irezistibil la somn.
Aşa că m-am culcat pe spate şi m-am întins.
Mantaua mea are o despicătură specială, ca o
mânecă foarte scurtă, pentru a permite cozii să
se mişte liber. Când alerg, când vânez sau când
lupt, coada mi se încolăceşte pe spinare foarte
strâns, dar câteodată, vara, când soarele
dogoreşte şi mi se face somn, mă culc în iarba
încinsă şi o las liberă pe lângă mine. Mulţumit şi
relaxat, asta am făcut şi acum şi, cât ai zice
peşte, am adormit dus.
În mod obişnuit, cu o burtă atât de plină, aş fi
dormit buştean o zi şi o noapte, dar, cu puţin
înainte de zori, un ţipăt a spintecat aerul ca o
sabie, deşteptându-mă brusc.
M-am ridicat în capul oaselor şi am rămas
nemişcat. Nările mi s-au dilatat şi mi-au
fremătat, adulmecând aerul.
Sânge…
Mi-am ridicat coada, folosindu-mă de ea să
adun mai multe informaţii. Lucrurile nici c-ar fi
putut fi mai plăcute şi mi-a lăsat gura apă.
Sângele de taur fusese dulce şi delicios, dar
acum adulmecam cel mai gustos sânge dintre
toate. Era sânge de om proaspăt vărsat şi venea
din direcţia fermei bătrânului Rowler.
Într-o clipă setea mi s-a întors; m-am ridicat
iute în picioare şi-am luat-o la fugă spre gardul
din depărtare. Salturile mele lungi m-au adus
curând la hotar şi, de cum am trecut pe sub
gard, mi-am reluat dimensiunea de un stat de
om. Mi-am folosit din nou coada, căutând sursa
sângelui. Venea dinspre Păşunea de Nord, iar
acum ştiam exact al cui era.
Fusesem destul de aproape de bătrân ca să i-l
adulmec prin pielea lui zbârcită, ca să i-l aud
pulsând prin venele chircite. Sânge bătrân, fie,
dar când era vorba despre sânge de om, nu
puteam face nazuri.
Da, era bătrânul Rowler. El sângera.
Apoi am depistat o altă sursă de sânge, deşi
aceasta era mult mai slabă. Era mirosul unei
femei tinere.
Am început din nou să fug, cu inima
bătându-mi de entuziasm.
Când am ajuns la Păşunea de Nord, soarele era
ca un glob portocaliu stând fix în vârful
orizontului. O privire şi-am înţeles totul.
Bătrânul Rowler zăcea prăbuşit ca o marionetă
stricată, aproape de trunchiul unei tise. Chiar şi
de la distanţa aceea îi puteam vedea sângele în
iarbă. O siluetă stătea aplecată asupra lui. Era o
fată într-o rochie cafenie, o fată cu păr lung, de
culoarea miezului nopţii. I-am simţit şi ei sângele
tânăr. Era mai dulce şi mai îmbietor ca al
bătrânului Rowler.
Ea era Nessa, fiica lui mai mare. Îi auzeam
plânsul cu suspine, în timp ce încerca să-l ajute
pe bătrân. Apoi am văzut taurul, în pajiştea de
alături. Bătea din picioare furios şi îşi scutura
coarnele. El trebuie să-l fi luat în coarne pe
fermierul care, deşi rănit, izbutise să se
împleticească afară pe poartă şi s-o închidă în
urma lui.
Deodată, fata s-a uitat peste umăr şi m-a văzut.
Cu un mic ţipăt de groază a sărit în picioare, şi-a
ridicat fustele lungi deasupra genunchilor şi-a
rupt-o la fugă spre casă. Aş fi putut s-o prind cu
uşurinţă, dar de acum aveam tot timpul din
lume, aşa că m-am îndreptat liniştit spre corpul
prăbuşit.
La început, am crezut că bătrânul era mort, dar
urechile mele ascuţite au desluşit ritmul
şovăielnic al inimii slăbite. Bătrânul Rowler
murea, fără îndoială: sub coaste avea o ditamai
rana, iar sângele încă îi curgea gâlgâind în iarbă.
Când am îngenuncheat lângă el, a deschis ochii.
Faţa i s-a schimonosit de durere, dar a încercat
să vorbească. A trebuit să mă aplec mai mult,
până ce aproape c-am atins cu urechea stângă
buzele bătrânului stropite de sânge.
— Fiicele mele… a şoptit el.
— Nu-ţi face acuma griji de fiicele tale, am zis
eu.
— Dar îmi fac griji, a zis fermierul muribund. Îţi
mai aduci aminte cum ne-am învoit la primul
nostru târg?
Nu i-am răspuns, dar îmi aminteam foarte bine.
Încheiaserăm târgul în urmă cu şapte ierni, când
Nessa tocmai împlinise zece ani.
— Cât trăiesc, să te ţii departe de cele trei fiice
ale mele! Mă avertizase el. Dar dacă mie mi se
întâmplă ceva, o poţi lua pe cea mare, Nessa, în
schimbul ostenelii de a le duce pe celelalte două
în sud, la mătuşa şi unchiul lor din Pwodente.
Locuiesc în satul Stoneleigh, aproape de ultimul
pod înainte de Marea de Vest…
— O să am grijă de ele, i-am făgăduit, dându-mi
seama că acesta ar putea fi începutul anilor de
foloase de pe urma învoielii mele cu fermierul. O
să le tratez ca pe familia mea.
— Un târg, insistase bătrânul. Avem un târg?
— Da, am încuviinţat. Avem un târg.
Fusese un târg avantajos, pentru că, potrivit
legii Bindos, fiecare cetăţean Kobalos era obligat
să vândă pe piaţa de sclavi cel puţin o purra –
sau fată de om – la fiecare patruzeci de ani. Dacă
nu, devenea un proscris, evitat de semenii lui şi
ucis cu prima ocazie. Ca mag haizda, de regulă
nu mă ocupam cu pieţele şi nu voiam să deţin
sclave în modul uzual. Dar ştiam că avea să vină
timpul când trebuia să-mi îndeplinesc obligaţia
sau să sufăr consecinţele. Dacă n-aş fi făcut-o,
aş fi devenit un proscris, vânat de semenii mei.
Rowler era bătrân; odată ce avea să moară, o
puteam vinde pe Nessa.
Şi acum, iată-l în faţa mea, murind, ceea ce
însemna că Nessa era a mea.
Fermierul a început să tuşească cheaguri negre
de flegmă şi sânge. Nu mai avea mult. În câteva
clipe avea să fie mort.
Urma să-mi ia o săptămână, cel mult, ca să duc
fetele mai mici la rudele lor. După care Nessa
avea să-mi aparţină. Aş fi putut s-o duc cu forţa
în nord, la piaţa de sclave, fără să mă grăbesc, ca
să pot gusta din sângele ei pe drum.
Deodată, bătrânul a început să se caute prin
buzunarul mantalei. Probabil după vreo armă,
m-am gândit eu.
Însă el a scos un carneţel cafeniu şi un creion.
Cu mâini tremurătoare, fără nici măcar să se
uite la pagină, a început să scrie. Şi a scris o
mulţime de cuvinte pentru cineva în prag de
moarte. Când a terminat, a rupt pagina şi mi-a
întins-o. Cu precauţie, m-am apropiat şi am
acceptat să iau biletul.
— E pentru Nessa, a şoptit Rowler. I-am spus ce
are de făcut. Poţi să iei tu totul – ferma, animalele
şi pe Nessa. Mai ţii minte cum ne-am înţeles? Tot
ce trebuie să faci este să le duci pe Susan şi pe
Bryony la mătuşa şi la unchiul lor. Ai să-ţi ţii
cuvântul? Ai să faci ce-ai promis?
Am citit repede biletul. Când am terminat, l-am
împăturit şi l-am vârât în buzunarul mantalei
mele. Apoi i-am zâmbit, arătându-mi doar puţin
colţii.
— Am făcut împreună un târg şi onoarea mă
sileşte să-l ţin, am spus eu.
Am stat lângă bătrânul Rowler până când a
murit. A durat mai mult decât m-am aşteptat. Se
chinuia să respire şi părea să se împotrivească
morţii, deşi avea dureri mari. Soarele coborâse
mult dincolo de orizont înainte ca el să se
cutremure ultima oară.
L-am privit foarte atent, îmi stârnise
curiozitatea. Făcusem tranzacţii cu bătrânul
Rowler şapte ani, dar carnea şi sângele sunt
opace şi ascund adevărata natură a sufletului
dinăuntru. Mă întrebasem deseori cum o fi al
acestui încăpăţânat, viteaz, dar uneori prea
supărăcios bătrân fermier. Acum, în sfârşit,
aveam să aflu exact din ce plămadă fusese făcut.
Am aşteptat să-i văd sufletul părăsindu-i corpul
şi n-am fost dezamăgit.
O formă cenuşie a început să prindă contur pe
deasupra mantalei mototolite. Era foarte slabă şi
aproape imperceptibil luminoasă. Avea formă
elicoidală, o spirală străvezie şi mult, mult mai
mică decât corpul bătrânului Rowler. Privisem
adesea sufletele oamenilor plecând şi îmi plăcea
să aştept să văd în ce parte aveau s-o ia.
Aşadar, ce era bătrânul Rowler?
Era un „ascendent” sau un „descendent”?
Eu recoltez sufletele şi extrag putere din ele,
absorbindu-le în propriul meu spirit. Deci m-am
pregătit să intervin şi să smulg sufletul
fermierului. Era un lucru dificil şi, cu toată forţa
concentrării mele, se putea face numai dacă
sufletul mai zăbovea puţin. Însă al lui n-a
pierdut vremea.
Cu un fluierat uşor, spirala a început să se
desfăşoare, suind drept la cer. Nu multe suflete
făceau astfel. De regulă, scoteau un soi de
geamăt sau un urlet şi se aruncau în pământ.
Aşadar, bătrânul Rowler fusese în mod clar un
„ascendent”. Scăpasem prilejul să mă
îmbogăţesc cu un nou suflet, dar ce conta? El se
dusese acum, iar curiozitatea mea fusese
satisfăcută.
Am început să percheziţionez mortul. N-avea
decât o singură monedă. Probabil aceeaşi pe care
i-o dădusem eu mai devreme pentru sângele
taurului. Apoi i-am scos sabia. Mânerul era un
pic ruginit, dar îmi plăcea cum era echilibrată şi
că avea lama ascuţită.

Am tăiat aerul cu ea în dreapta şi-n stânga, de

vreo câteva ori. Îmi plăcea cum se simţea în
mână, aşa că am pus-o bine, în căptuşeala
mantiei mele.
 Cu aceasta, eram liber să-mi încep principala
activitate a nopţii.
Fiicele bătrânului Rowler…

CAPITOLUL 02
NICI UN PIC DE MANIERE
Se întunecase când am ajuns la casa fermei. În
noaptea aceea nu avea să fie lună şi numai o
singură lumină venea dinspre casă – pâlpâirea
slabă şi nervoasă a unei lumânări din spatele
perdelelor zdrenţuite ale dormitorului din faţă.
Am cotit către uşă şi am bătut tare, de trei ori.
Am folosit ciocănelul negru, cel decorat cu capul
unui gurgui ciclop, care se presupunea că sperie
şi că alungă orice s-ar fi apropiat ameninţător în
timpul nopţii. Bineînţeles, asta era doar o
superstiţie prostească şi tripla mea bătaie a
răsunat cu ecou prin toată casa.
Niciun răspuns. Fetele astea trei n-au maniere,
am gândit. Niciun pic de maniere.
Mânios, m-am lăsat în patru labe şi am
înconjurat în fugă de trei ori casa în direcţie
widdershins, opusă acelor de ceasornic şi, de
fiecare dată când am trecut pe Lângă uşa din
faţă, am scos un urlet lung, intimidant.
Apoi m-am întors la intrare şi mi-am schimbat
înfăţişarea, crescând de trei ori cât un om. Mi-am
lipit fruntea de geamul rece al ferestrei
dormitorului şi am închis un ochi.
Cu ochiul stâng puteam zări prin mica
deschizătură din mijloc, dintre cele două perdele.
Am zărit-o pe Nessa, moştenirea mea, şi pe cele
două surori ale sale, strânse una într-alta pe pat.
Nessa era în mijloc, cu braţele peste umerii
surorilor ei mai mici, Susan şi Bryony. Mă
uitasem la ele de multe ori, înainte. Nu erau
multe lucruri pe care să nu le ştiu despre fetele
astea.
Nessa avea şaptesprezece ani, Susan era cu un
an mai mică. Susan era mai grăsuţă decât Nessa,
cu părul de culoarea porumbului copt. Cât
despre Bryony, era încă o copilă, în vârstă de
vreo opt veri, cel mult; gătită la foc mic, carnea ei
ar fi fost suculentă, chiar mai gustoasă decât a
puilor de găină de o zi – deşi mulţi Kobalos ar fi
preferat crudă o astfel de carne tânără.
Adevărul era că Nessa valora cel mai puţin
dintre toate, însă vânzarea ei avea să-mi permită
să-mi îndeplinesc îndatoririle după legea Bindos.
Un târg e un târg şi m-am ţinut întotdeauna de
cuvânt, aşa că m-am micşorat până la
dimensiunea omenească şi, lovind cu toată
puterea mâinii stângi, am izbit în uşa de la
intrare.
Lemnul s-a sfărâmat, casa s-a zgâlţâit din
temelii, încuietoarea s-a spart şi, cu un geamăt,
uşa veche s-a dat de perete, pivotând în
balamalele ei. Apoi, fără să mai aştept vreo
invitaţie, am păşit peste prag şi am urcat scara
de lemn.
 «NESSA»
Mi-era ruşine că îl părăsisem aşa pe tata. Îl
lăsasem să moară singur. Dar groaza la vederea
bestiei atât de aproape mă copleşise.
Odată ajunsă la adăpostul casei, am zăvorât
toate uşile şi le-am dus pe Susan şi pe Bryony în
camera mea. Durerea şi groaza mă lăsaseră
aproape fără grai, dar odată ce-am ajuns acolo,
n-am mai putut tăcea.
— Tata e mort! Am strigat. A murit – împuns de
taur!
Surorile mele au scos vaiete de mâhnire. Ne-am
urcat pe pat şi eu mi-am pus braţele în jurul lor,
încercând să le mângâi pe cât puteam. Dar apoi
am auzit zgomotele înfiorătoare în jurul casei. Au
început cu trei bătăi răsunătoare în uşă, urmate
la scurt timp de o serie de urlete fioroase care-ţi
îngheţau sângele în vine şi-ţi făceau părul
măciucă.
— Acoperiţi-vă urechile! Nu ascultaţi! Le-am
îndemnat pe surorile mele.
Bineînţeles, braţele mele erau în continuare în
jurul lor, deci am fost silită să îndur urletele
înfiorătoare. Mi s-a părut că aud o respiraţie grea
în faţa ferestrei şi, pentru o clipă de spaimă,
parcă un ochi imens s-a uitat printre perdele.
Dar cum să fie cu putinţă? Fiara nu era chiar
atât de mare. O mai zărisem când ne vizitase
ferma şi părea doar cu puţin mai înaltă decât
bietul tata.
Apoi a urmat o bubuitură înspăimântătoare la
parter. Ştiam exact ce se întâmplase şi inima a
început să-mi bată şi mai repede. Fiara spărsese
uşa de la intrare.
Am auzit bufnetul picioarelor grele urcând scara
şi apropiindu-se de uşa dormitorului. Era
încuiată, dar uşa asta nu era nici pe departe la
fel de zdravănă ca aceea pe care fiara o spărsese
deja – n-avea să fie niciun fel de piedică. Am
început să tremur din cap până-n picioare.
Clanţa uşii a coborât încet, în timp ce mă uitam
la ea cu gura căscată de groază.
— Nessa, a mârâit bestia. Deschide uşa şi
lasă-mă să intru. Eu sunt noul tău tată, de
acum. Fii fată ascultătoare şi lasă-mă să intru.
M-a îngrozit ce spusese. Cum putea un monstru
ca ăsta să susţină că era tatăl meu?
— Bunul şi bătrânul tău tată mort mi-a lăsat
mie ferma, Nessa, a continuat fiara. Şi pe tine mi
te-a dat mie. Iar dacă te porţi frumos cu mine,
Nessa, atunci o să mă port şi eu frumos cu
surioarele tale grăsuţe. El mi-a cerut să le duc pe
surorile tale într-o lungă călătorie, ca să trăiască
fericite cu mătuşa şi unchiul vostru. I-am
făgăduit c-am să fac asta, pentru că eu îmi ţin
întotdeauna promisiunile faţă de morţi. Însă tu
eşti a mea, Nessa. Aşa că trebuie să fii
ascultătoare. De ce nu răspunzi? Nu mă crezi? Ei
bine, atunci citeşte asta. E testamentul tatălui
tău.
Nu-mi venea să cred ce auzeam de la el. Surorile
mele scânceau, şocate. Cum putuse tata să se
învoiască la o asemenea grozăvie? Mă întrebam.
Crezusem că mă iubea. Chiar nu-i păsase deloc
de mine?
Bestia a vârât o bucată de hârtie pe sub uşă, iar
eu m-am dat jos din pat, am luat-o şi am început
să citesc ce scria.

Pentru Nessa
I-am promis fiarei că poate avea ferma şi pe tine.
În schimb, el a promis să le ducă pe Bryony și pe
Susan la mătușa şi unchiul vostru. Am încercat
să fiu un tată bun şi, dacă ar fi fost vreodată
nevoie, m-aş fi jertfit pentru tine. Acum trebuie
să te jertfești tu pentru surorile tale mai mici.
Tatăl tău iubitor

În pofida literelor tremurate, era fără îndoială

scrisul tatălui meu, dar a fost nevoie să citesc de
trei ori până când înţelesul cuvintelor să
pătrundă în mintea mea tulburată. Erau pete de
sânge pe hârtie – trebuie s-o fi scris în ultimele
clipe ale vieţii.
Nu puteam gândi cum trebuie, dar ştiam că
trebuia să scot fiara din casă. Dacă nu m-aş fi
supus la ceea ce scrisese tata, monstruoasa
creatură ar fi pus la pământ uşa dormitorului şi
probabil ne-ar fi omorât pe toate trei. Aşa că am
tras adânc aer în piept să mă liniştesc, înainte de
a vorbi.
— Primesc condiţiile testamentului tatei, am zis
eu. Dar surorile mele sunt foarte speriate. Vreau
să pleci şi să ne laşi singure, un timp. Te rog, stai
departe de fermă.
— Aşa o să fac, Nessa, a răspuns fiara şi m-a
surprins că era de acord. Fără îndoială că o să
aveţi nevoie de nişte timp ca să treceţi peste
moartea tatălui vostru. Dar trebuie să vii să-mi
faci o vizită, mâine, chiar înainte de apusul
soarelui. Locuiesc în cel mai mare copac
ghanbala, aproape de malul râului. N-ai cum să
nu-l găseşti. Acolo o să stăm de vorbă despre ce e
de făcut.

În ziua următoare am pornit la drum, ca să-mi

ţin promisiunea. Eram îngrozită şi faptul că
trebuia să vizitez fiara în amurg mă îngrozea şi
mai tare. Petrecusem ziua ocupându-mă de
corvezile obişnuite de la fermă şi, în plus, de
treburile pe care de obicei le făcea tata. În pofida
muncii, nu izbutisem să-mi ţin în frâu frica de
ceea ce avea să urmeze. Curând avea să se
întunece şi urma să fiu singură cu monstrul,
complet la bunul lui plac.
Vecinii mai dispăreau, din când în când – un
lucru despre care tata nu vorbise niciodată.
Odată, îl întrebasem dacă el credea că fiara era
de vină.
 — Să nu mai vorbeşti niciodată despre lucrurile
astea, fato! Mă prevenise el. Suntem în
siguranţă, în casa noastră, aşa că ar trebui să
fim recunoscători pentru asta.
Însă acum nu mai eram în siguranţă în casa
noastră. Dacă nu aş fi venit eu la bârlogul fiarei,
s-ar fi întors ea la ferma noastră. Ce-ar fi putut fi
mai înfricoşător de atât?
Probabil avea să mă mănânce pe loc. La urma
urmelor, tata mă dăduse în stăpânirea ei în
schimbul siguranţei celor două surori ale mele.
Le spusesem lui Bryony şi lui Susan că, dacă nu
aveam să mă întorc până în zori, ele să fugă la
casa unui vecin de pe partea cealaltă a văii. Însă
nici acolo n-ar fi fost în siguranţă, dacă era ca
fiara să-şi calce cuvântul.
Am ajuns la malul râului şi m-am apropiat de
vad. Nu mă puteam înşela în privinţa bârlogului
său. Avusese dreptate: n-aş fi avut cum să nu-l
găsesc. Era de două ori mai mare ca oricare alt
copac din jur – un ghanbala uriaş, cu un trunchi
nemaivăzut de gros şi crengi răsucite, bine
conturate pe fundalul cerului palid.
M-am apropiat de copac şi, când am păşit mai
aproape de trunchiul lui imens, s-a făcut mai
întuneric, crengile îndesindu-se deasupra
capului meu şi blocând şi ultimele raze de
lumină ale cerului. Deodată am auzit o bufnitură
uşoară în spatele meu şi m-am răsucit speriată,
trezindu-mă drept în faţa monstrului.
 — Bine-ai venit, Nessa, a zis el, dăruindu-mi un
rânjet hidos, care i-a dezvelit colţii ascuţiţi. Ce
fiică bună şi ascultătoare eşti, că te-ai ţinut de
promisiune. Mâine, doar ca să-ţi arăt cât de
recunoscător sunt, o să îngrop leşul bietului tău
tată mai înainte ca şobolanii să-l strice prea tare.
Mă tem că ochii s-au dus deja, deşi n-o să mai
aibă nevoie de ei acum. Din păcate, nu sunt
singurele lucruri care-i lipsesc: şobolanii deja
i-au ronţăit două dintre degetele de la picioare şi
trei de la mâini. Totuşi leşul va fi curând în
pământ şi o să-i acopăr mormântul cu pietroaie,
ca să nu poată fi dezgropat de vreun animal
flămând, nu-ţi face griji. O să fie în siguranţă şi
la adăpost în întuneric, mâncat încet-încet de
viermi, aşa cum se cuvine.
Această referinţă crudă, nemiloasă, la tatăl meu
mi-a ridicat un nod în gât şi abia mai puteam
respira. Mi-am plecat capul, neputând să-i
susţin privirea monstrului, ruşinată că nu-mi
adunasem curajul ca să ies în câmp şi să-l îngrop
eu însămi pe tata. Când mi-am ridicat privirea, el
mi-a dăruit un alt rânjet grotesc, a scos o cheie
din buzunar, a scuipat pe ea de trei ori şi a
vârât-o într-o încuietoare din trunchiul
copacului.
— Asta-i o uşă pe care-o folosesc rareori, a zis el,
dar e singura cale să te aduc în copac întreagă.
Intră tu prima. Eşti invitata mea!
Temându-mă că m-ar putea doborî lovindu-mă
din spate, m-am întors totuşi cu spatele la el şi
am intrat pe uşa deschisă în copac.
— Cei mai mulţi oaspeţi sunt, de regulă, morţi
când îi târăsc aici, dar tu eşti deosebită pentru
mine, Nessa, şi am făcut tot ce-am putut să
înveselesc locul pentru tine.
Cuvintele lui m-au îngrozit şi inima a început
să-mi bată cu putere, dar m-am uitat în jur,
uluită. Era incredibil să dai peste o încăpere atât
de bine mobilată într-un copac. Erau
treisprezece lumânări, fiecare într-un sfeşnic
ornat, aşezate pe o masă atât de bine lustruită
încât îmi puteam vedea chipul în ea.
— Ai vrea un pahar de vin, Nessa? A întrebat
bestia cu glas răguşit. Lucrurile întotdeauna
arată mai bine privite prin fundul unui pahar.
Am încercat să-l refuz, dar, când am deschis
gura, n-am izbutit să scot decât un icnet speriat.
Cuvintele lui m-au făcut să mă înfior, pentru că
era una dintre vorbele tatei. De fapt, puteam
vedea că era şi vinul tatei. Ştiam că-i vânduse
zece sticle fiarei, în toamna trecută: toate erau
aliniate pe masă, în spatele a două pahare.
— Vinul este al doilea lucru bun după sânge! A
zis el, arătându-mi din nou colţii.
Deschisese deja toate sticlele şi dopurile erau
puse doar de formă.
— Mă simt foarte însetat şi sper că nu te-aştepţi
la mai mult decât la partea ta. Patru sticle ar
trebui să fie de ajuns pentru o fiinţă omenească,
nu eşti de acord?
Am clătinat din cap, refuzând vinul. Dar
deodată mi s-a aprins o scânteie de speranţă.
Dacă-mi oferea vin, poate că totuşi nu avea să
mă omoare acum, nu?
— E un vin bun, a comentat bestia. Bătrânul
tău tată l-a făcut cu mâinile lui. Aşa că mă voi
bucura să beau şi partea ta. N-am vrea să se
piardă ceva, nu-i aşa, Nessa?
Din nou n-am scos niciun cuvânt, dar am
început să mă uit mai atentă la încăpere, ochii
mei înregistrând fiecare detaliu: sticlele şi
borcanele stând rânduri-rânduri pe rafturi;
masa lungă din colţul încăperii, împodobită cu
ceea ce păreau să fie cranii de animale mici şi de
păsări. Ochii mi s-au oprit pe trei piei de miel
care acopereau podeaua, în chip de covoare.
Fiecare era de un roşu aprins. Sigur nu era
numai vopsea… să fi fost şi sânge?
— Văd că îmi admiri covoarele, mica mea Nessa.
Îți trebuie multă îndemânare să le păstrezi de
culoarea asta. Sângele nu vrea să rămână roşu
prea mult timp în afara unui corp.
La aceste cuvinte, am început să tremur din cap
până-n picioare.
— Adevărul este, Nessa, că mi-ar plăcea să gust
puţin din sângele tău acum.
M-am tras la o parte de bestie, înfricoşată, dar a
continuat:
— Cu toate acestea, ai arătat bună-credinţă
venind să mă vezi, făcându-mă să sper că o să
respecţi târgul pe care l-am încheiat cu tatăl tău.
De aceea te-am chemat aici. Şi ai trecut testul,
încredinţându-mă că eşti o persoană de cuvânt,
care poate să ţină o învoială. Ai fost, de
asemenea, destul de amabilă să refuzi vinul, aşa
că acum mi-au rămas mie toate cele zece sticle.
Prin urmare, o să te las să te duci acasă.
— Fii gata la apusul soarelui, mâine, mi-a spus,
când începusem să respir mai uşurată. Taie trei
porci şi sărează carnea, dar să strângi sângele
până la ultima picătură şi să umpli un putinei de
lapte cu el – o să mi se facă foarte sete în
călătorie. Pune într-o boccea brânză şi pâine,
lumânări şi două ceaune mari de gătit.
Unge roţile carului cel mai mare. Eu o să aduc
caii, dar tu trebuie să faci rost de ovăz. Şi ia
multe haine călduroase şi pături. S-ar putea să
mai ningă, în mai puţin de o săptămână. O să le
ducem pe surorile tale la rudele lor, cum am
promis. După aceea, pe tine o să te duc în nord şi
o să te vând pe piaţa de sclave. Viaţa ta o să fie
scurtă, dar folositoare poporului meu.
M-am întors încet către casă, amorţită de ceea
ce aflasem. Dar trebuia să mă gândesc la lucruri
practice, cum ar fi să mă ocup de animalele
fermei. Cel mai bine ar fi fost să le dăruiesc
unuia dintre vecini. Aveam multe de rânduit
înainte ca viaţa mea să se schimbe complet.
Urma să devin sclava bestiilor şi, de bună seamă,
n-aveam să supravieţuiesc multă vreme.

CAPITOLUL 03
TURNUL ÎNTUNECAT
Am ajuns la fermă la apusul soarelui, cum
promisesem, şi am fost mulţumit să le găsesc pe
cele trei surori Rowler gata de călătorie.
Trei cufere zdravene aşteptau în curte, iar pe cel
mai mic şedea Bryony, trăgând agitată de firele
ieşite din mănuşile ei de lână. Susan stătea în
picioare, în spatele lui Bryony, cu colţurile gurii
lăsate în jos, bosumflată, în vreme ce Nessa se
plimba în sus şi-n jos, nerăbdătoare. Se făcea din
ce în ce mai frig. Aleseseră, cu judecată, să se
îmbrace cu cele mai groase rochii de lână ale lor,
dar paltoanele lor erau subţiri şi roase,
apărându-le prea puţin de ger.
M-am oprit la poarta deschisă şi m-am uitat
lung la fete, aproape curgându-mi balele de
poftă. Privind mai bine, mi-am dat seama că, la
cât de fragedă era carnea surorii celei mai mici,
mergea cel mai bine mâncată crudă, negătită;
chiar şi aşa, s-ar fi topit de pe oase. Cât despre
Susan, era destulă carne pe oasele ei mai coapte,
dar ştiam că sângele ei ar fi fost şi mai bun.
Trebuia să-mi impun toată disciplina de care
eram în stare ca să pot menţine termenii învoielii
mele cu fermierul mort.
Alungându-mi asemenea gânduri din minte, am
mânat armăsarul negru în curte, iar copitele lui
au tropăit răsunător pe dalele de piatră. În urma
mea aduceam o iapă albă şi un cal de tracţiune
solid, ca să tragă o căruţă în care puteau călători
cele două surori mai mici. Furasem tustrei caii
chiar în ziua aceea.
Am dat ocol curţii de trei ori, înainte de a mă
opri, apoi m-am aplecat şi mi-am arătat colţii
într-un zâmbet larg. Groaza a fulgerat pe feţele
lui Bryony şi Susan, dar Nessa a venit
îndrăzneaţă la mine şi mi-a făcut semn spre şura
de lângă grajduri.
— Căruţa e acolo, a zis ea, cu bărbia înălţată
sfidător. E deja încărcată cu provizii, dar cuferele
au fost prea grele pentru noi ca să…
Am sărit jos de pe cal şi mi-am flexat degetele
păroase aproape de faţa Nessei, trosnindu-mi
oasele. Apoi, cât ai clipi, am înhămat calul de
tracţiune la căruţă, înainte de a arunca în ea cele
trei cufere – fiinţe omeneşti nevolnice; cuferele
erau uşoare ca fulgii.
Am zâmbit superior când Nessa a observat sabia
proaspăt ascuţită de la brâul meu, cea care
aparţinuse tatălui ei.
— Aia e sabia tatei! A protestat ea, cu ochii mari.
— N-o să mai aibă nevoie de ea, micuţă Nessa,
i-am răspuns eu. Oricum, n-avem timp de
pierdut gândindu-ne la ce-a fost odată. Iapa asta
albă e pentru tine. Am ales-o special, pe cuvânt.
— Surorile mele or să meargă în căruţă? A
întrebat ea.
 — Fireşte – o să le placă mai mult aşa decât să
meargă pe jos, am declarat eu.
— Dar Susan nu ştie să mâne calul, iar drumul
s-ar putea să fie dificil, a protestat Nessa.
— Nicio teamă, Nessa, calul o să fie supus
voinţei mele, iar surorilor tale n-o să li se
întâmple nimic rău. Pot să stea pur şi simplu în
căruţă.
Fusese o treabă de niciun minut ca să suflu
zdravăn în nările calului şi să-mi folosesc magia
pentru a-l face obedient. Avea să mă urmeze pas
cu pas, mişcându-se doar când mă mişcăm eu şi
oprindu-se când mi-aş fi oprit propriul cal.
— Ai zis că o să-l îngropi pe tata, m-a acuzat
Nessa deodată, dar corpul lui încă zăcea pe
câmp. Lasă, nu-ţi face griji, l-am îngropat eu
însămi, cu ajutorul surorilor mele. Totuşi asta
îmi spune că tu nu-ţi ţii promisiunile, la urma
urmelor.
— Întotdeauna respect un târg încheiat, Nessa –
dar cu îngropatul n-a fost vorba despre un târg,
ci mai degrabă mă ofeream, din bunătate, să-l
îndeplinesc eu. Din păcate, am fost ocupat să fac
rost de caii ăştia şi n-am avut răgaz. A fost mai
bine că a trebuit să-l îngropi tu totuşi. Asta ar
putea compensa faptul c-ai fugit şi l-ai lăsat să
moară singur.
Nessa n-a răspuns, dar câte o lacrimă i-a şiroit
pe fiecare obraz şi s-a întors repede cu spatele la
mine, căznindu-se să se suie în şa, în timp ce
surorile ei se urcau în căruţă. Când am pornit pe
drum spre răscruce, gerul a devenit şi mai tăios
şi chiciura a început să albească iarba.
Fusese greu să fac rost de trei cai într-un timp
atât de scurt. De regulă, evit să ucid sau să fur în
haizda mea, aşa că fusesem silit să merg departe
ca să obţin animalele.
Sperasem ca Nessa să nu observe pata de sânge
întunecat de pe crupa dreaptă a iepei albe.
Conflictul dintre poporul meu şi oameni dura de
cel puţin cinci mii de ani. Uneori, în timpul
expansiunii Kobalos, se încinsese până la război
deschis. Acum era doar o ostilitate mocnită.
Domeniul meu privat, haizda mea, este mare,
cuprinzând multe ferme şi mai multe aşezări
micuţe, pe care eu le gospodăresc şi le controlez.
Însă, odată ce-am ieşit dincolo de hotarele sale,
devin un duşman singuratic şi e foarte probabil
să atrag tot soiul de atenţii nedorite. Fără
îndoială, văzând cele trei purrai din posesia mea,
oamenii aveau să se unească şi să încerce să mi
le ia cu forţa. Din această pricină ura necesar să
fiu prudent şi să călătoresc mai mult noaptea.
Chiar înainte de zorii celei de-a treia zile, a
început să ningă.
La început, fulguia uşor, abia îngroşând
promoroaca albă. Dar ninsoarea a continuat şi
s-a înteţit, iar vântul a început să sufle tare
dinspre vest.
— Nu putem călători în condiţiile astea, a
protestat Nessa. O să rămânem înzăpeziţi şi-o să
murim îngheţaţi!
— N-avem de ales, am insistat. Trebuie să
mergem mai departe. Eu sunt călit şi pot să rabd,
dar, dacă ne oprim acum, bietele tale surioare
vor muri!
În pofida vorbelor mele, ştiam că vremea avea să
ne silească să ne oprim curând. Fetele n-ar fi
putut supravieţui decât vreo câteva zile în
condiţiile astea, aşa că eram nevoit să-mi schimb
planurile.
Deşi cerurile erau acum luminate de cenuşiul
zorilor, am hotărât să risc şi, după o scurtă
odihnă, ne-am continuat drumul. Ne îndreptam
spre vest acum, în loc de sud, chiar în colţii a
ceea ce devenise viscol în toată puterea
cuvântului.
La început, Susan şi Bryony au stat ascunse
sub prelata din spatele căruţei deschise;
amândouă se văitau încontinuu de frig, dar nu le
puteam învinui pentru asta. Apoi, după vreun
ceas, au zis că, dacă se piteau de vânt sub
prelată, li se făcea rău de la hurducăturile
căruţei, aşa că, pentru restul zilei, şi-au ţinut
capetele afară, expuse frigului tăios şi umed al
viscolului. Era doar o chestiune de timp până
aveau să moară îngheţate bocnă.
Când lumina a început să scadă, am trecut
printr-o pădure deasă de brazi şi pini, coborând
o pantă către un pârâu îngheţat, dincolo de care
se ridica o pantă mai abruptă.
— N-o să urcăm niciodată cu caii panta aia! A
strigat Nessa.
Avea dreptate.
În vale, pe partea stângă, era o poartă cu cinci
bârne. Acolo, rânjind feroce spre purra, am
coborât din şa. După ce-am muncit să dau
zăpada la o parte, mai împingând, mai smucind,
am izbutit s-o deschid cât să poată trece calul şi
căruţa.
O cărare de zgură se întindea pe lângă pârâu şi,
peste aceasta, zăpada nu fusese în stare să se
înstăpânească: fiecare fulg se topea imediat ce o
atingea. Cărarea scotea la propriu aburi.
Am privit-o pe Nessa coborând şi intrând cu
iapa pe poartă. S-a aplecat şi a atins zgura cu
degetele, cercetând-o.
— E fierbinte! A ţipat ea, trăgându-şi iute
degetele înapoi.
— Bineînţeles că e! Am zis eu, râzând. Altminteri
cum era să rămână neacoperită de zăpadă?
Nessa s-a întors la căruţă şi a vorbit cu surorile
ei.
— Sunteţi bine? A întrebat.
— Mi-e atât de frig, s-a plâns Susan, că nici
nu-mi mai simt mâinile sau nasul.
— Mi-e rău, Nessa. Mai e mult până facem
popas? A întrebat Bryony.
Nessa nu i-a răspuns, ci s-a uitat la mine.
— Unde mergem?
 — La un han, am zis şi, fără să catadicsesc să-i
dau amănunte, am sărit iar în şaua calului şi am
luat-o înainte.
Brazii şi pinii au fost înlocuiţi de foioase,
sicomori, stejari şi frasini, care aşteptau, lipsiţi
de frunze, venirea scurtei veri. Aceşti copaci se
îndeseau în jurul nostru, în rânduri strânse şi
întunecate, cu crengile negre răşchirate ca
ghearele spre cerul cenuşiu. Era ciudat să vezi
copaci de soiul ăsta atât de departe în nord.
Curând, s-a lăsat o linişte ciudată: vântul a
încetat subit şi până şi tropotul copitelor şi
huruitul roţilor căruţei păreau înăbuşite de
cenuşă şi zgură.
Bryony, cea mai mică dintre fete, a început să
plângă de frig. Mai înainte ca Nessa să se poată
apropia călare ca să-i spună cuvinte de
îmbărbătare, m-am răsucit şi i-am şuierat să
tacă, punându-mi un deget vertical peste buze.
După alte câteva momente, am văzut printre
copaci un licăr slab purpuriu, care ba se
aprindea, ba se stingea, ca un ochi uriaş ce
clipea. În cele din urmă, o clădire a apărut la
vedere.
Era un turn întunecat, înconjurat de un zid
înalt, circular, cu tot cu creneluri şi poartă
mobilă, la care nu se putea ajunge decât pe un
pod mobil, coborât peste un şanţ: lat cu apă.
— Asta numeşti tu han? A întrebat Nessa,
mânioasă. Eu sperasem un han cu foc în vetre de
bună întâmpinare şi odăi curate, în care să ne
putem refugia de viscol şi să dormim confortabil.
Surorile mele sunt pe jumătate moarte de frig. Ce
e turnul ăsta ciudat şi respingător? Pare să fi fost
construit de altceva decât de mâna omului.
Turnul era înalt cam de vreo nouă caturi şi gros
cam cât vreo trei case de fermă laolaltă. Era
construit dintr-o piatră purpurie, întunecată, şi
întregul edificiu sclipea din pricina şiroaielor de
apă ce curgeau în cascadă pe laturile lui. Căci,
deşi ningea de rupea din cerul tot mai întunecat,
de jur-împrejurul turnului pământul era complet
gol. Atât zidurile, cât şi solul de dedesubt scoteau
aburi, de parcă un foc uriaş ardea adânc în
pământ. Fortăreaţa fusese construită pe un loc
fierbinte, un gheizer subteran care încălzea
pietrele turnului.
Petrecusem o noapte în acest turn cu aproape
patruzeci de ani în urmă, pe drumul către o piaţă
unde să-mi vând sclava şi să-mi îndeplinesc
obligaţiile prevăzute de legea Bindos. Însă, la
vremea aceea, turnul era stăpânit de cineva care
acum murise, ucis de Nunc, Marele Mag, care
era deţinătorul din prezent al turnului.
I-am zâmbit Nessei.
— Nu e un han pentru neamul tău. Dar când
n-ai de niciunele, te mulţumeşti cu ce primeşti. E
un kulad, un turn-fortăreaţă construit de
neamul meu. Ar fi bine să stai pe lângă mine,
dacă vrei să rămâi în viaţă până mâine.
 Când ne-am apropiat, am auzit exclamaţii
dinspre surorile ei mai mici, şi poarta mobilă a
început să se ridice. Zgomotul lanţurilor şi al
roţilor cu clichet se putea auzi clar, dar nu se
vedea niciun paznic al porţii şi nimeni n-a ieşit
înaintea noastră, nici să ne întâmpine, nici să ne
ceară socoteală.
Le-am călăuzit pe purrai prin curtea interioară
circulară spre grajdurile cu fân proaspăt pentru
cai şi cu un şopron sub care puteam adăposti
căruţa de urgia stihiilor. Apoi le-am condus pe o
uşă mică spre o scară care urca în spirală
widdershins, în sens invers acelor de ceasornic,
prin miezul întunecat al turnului. La fiecare zece
paşi, erau torţe aprinse în suporturi de fier
prinse în zid. Flăcările lor galbene dansau şi
fâlfâiau, deşi aerul era neclintit, însă lumina lor
nu era de ajuns ca să risipească umbrele care le
împresurau.
— Nu-mi place locul ăsta, a scâncit Byrony.
Simt cum ne privesc nişte ochi. Lucruri oribile
ascunse în întuneric!
— N-ai de ce să te sperii, i-a spus Nessa. E doar
închipuirea ta.
— Dar ar putea fi insecte şi şoareci, s-a plâns
Susan.
Oricât de suculentă ar fi fost fata, vocea acestei
purra începuse să mă calce pe nervi.
Am urcat treptele; din loc în loc erau nişte uşi
din lemn, iar apoi am ajuns la un grup de trei,
foarte apropiate între ele, aşa că le-am ales pe
acestea pentru surori. Fiecare avea câte o
încuietoare de fier ruginită, în care era vârâtă o
cheie mare de oţel.
— Iată câte o odaie de dormit încălzită pentru
fiecare dintre voi, am zis, şi coada mi s-a ridicat
de enervare. O să fiţi destul de în siguranţă aici
dacă o să încui eu uşile. Încercaţi să dormiţi. Nu
o să fie nicio cină, dar micul dejun o să fie servit
la scurt timp după ce se luminează de ziuă.
— De ce nu putem sta toate într-o cameră? A
întrebat Nessa.
— Prea mici, am zis eu, deschizând prima uşă.
Şi fiecare nu are decât un pat. Fetele măricele ca
voi au nevoie de odihnă cumsecade.
Nessa a aruncat o privire înăuntru şi am citit
disperarea pe faţa ei. Odaia era într-adevăr mică
şi înghesuită.
— E murdar aici, s-a plâns Susan,
bosumflându-se.
Bryony a început să plângă încetişor.
— Eu vreau să stau cu Nessa! Eu vreau să stau
cu Nessa!
— Te rog, dă-i voie lui Bryony să vină cu mine în
odaie, a zis Nessa, într-un ultim apel disperat. E
prea mică să fie lăsată singură într-un loc ca
ăsta…
Nu i-am dat atenţie şi, schimonosindu-mi faţa
într-o expresie sălbatică, am îmbrâncit-o fără
alte vorbe înăuntru. Apoi am trântit uşa în urma
ei şi am răsucit cheia, încuind-o. Am repetat
grăbit operaţiunea şi cu celelalte două surori.
Deşi cruzimea îmi stă în fire, nu asta m-a făcut
să mă port astfel acum. Am făcut-o pentru
siguranţa lor, închizându-le separat, ca să le
marchez ca trei articole distincte ale proprietăţii
mele, potrivit obiceiurilor poporului meu.
Nu avusesem de ales şi le adusesem pe cele trei
fete aici – altminteri, ar fi murit în scurt timp, la
cum era vremea. Ne aflam la mare depărtare de
orice aşezare omenească şi acesta era singurul
refugiu disponibil. Era un loc periculos chiar şi
pentru un mag haizda şi nu puteam fi sigur că
voi fi bine primit. Acum, cum era obiceiul,
trebuia să urc până în vârful turnului ca să mă
închin stăpânului kuladului, Nunc. Avea o
reputaţie de temut şi domnea prin frică.
El era un Mare Mag, cel mai înalt rang de mag
Kobalos. Ca străini de cetate care locuim în
teritoriile noastre individuale, departe de
Valkarky, noi, magii haizda, nu avem un loc în
ierarhia magilor. Nu mi-e frică de un Mare Mag,
dar, dacă e necesar, i-aş arăta supunere. Dacă
aş fi silit să mă lupt cu el, nu sunt sigur care ar fi
rezultatul. Cu toate acestea, eram curios să-l
cunosc pe Nunc în persoană şi să văd dacă era la
înălţimea poveştilor care circulau despre el. Se
zicea că, într-un atac împotriva unui regat
uman, îi devorase pe cei şapte fii ai monarhului
în faţa lui, înainte de a-i smulge capul
nefericitului rege cu mâinile goale.
Pe măsură ce urcam scara în spirală, aerul
devenea tot mai cald şi mai umed, iar
nesiguranţa mea creştea. Trăsătura specifică a
Marilor Magi era că dinadins căutau un lăcaş
neconfortabil ca să-şi dovedească tăria.
Chiar dacă acum eram în capătul scării, pe
ultimul palier, nu se vedea nici urmă de paznic.
Totuşi coada îmi spunea că o mulţime de
servitori de-ai lui Nunc se aflau pe aproape, în
încăperile subterane ale turnului.
Pe palierul acesta era o singură uşă şi am
deschis-o. M-am trezit în anticameră. Aici erau
băile, unde servitorii lui Nunc şi oaspeţii îşi
puteau curăţa corpurile înainte de a merge mai
departe. Totuşi nu mai văzusem niciodată unele
ca acestea. În încăperea de aici, apa era plăcut de
caldă, însă temperatura aerului era ieşită din
comun. Aerul era plin de abur înăbuşitor şi
imediat am simţit că mă sufoc.
Toată încăperea, mai puţin un perimetru de
piatră goală şi un arc îngust care susţinea o
punte în capătul îndepărtat, era de fapt un bazin
uriaş plin cu apă atât de fierbinte încât scotea
aburi, împiedicând vederea.
Nunc, Marele Mag, era cufundat în bazin până
la subsuori, dar i se zăreau genunchii şi, pe
fiecare dintre ei se odihneau uriaşele-i mâini
păroase. Faţa plină îi era rasă, potrivit obiceiului
magilor Kobalos. Tuleiele de pe obraz erau negre,
mai puţin o pată lungă şi cenuşie, situată foarte
jos pe frunte – o cicatrice dintr-un duel de care el
era foarte mândru.
Cu toate că Nunc era imens – o dată şi jumătate
cât mine –, nu m-am simţit nicidecum ameninţat
de masivitatea lui. Mărimea era relativă şi, în
calitate de haizda puteam, într-o clipă, să mă
dilat la o dimensiune egală.
— Intră în apă, oaspete, a tunat Nunc. Casa mea
o şi casa ta. Sclavele mele purrai sunt şi sclavele
tale purrai.
Nunc îmi vorbise în baelică, limba familiară a
poporului Kobalos; trecuseră ani mulţi de când
n-o mai auzisem şi mi se părea ciudată, ca şi
când timpul pe care îl petrecusem pe lângă
oameni îi făcuse pe cei din neamul meu să mi se
pară străini. Numaidecât, am intrat în alertă.
Nu-l mai întâlnisem niciodată pe Nunc şi obiceiul
ca un Kobalos să-i vorbească unui necunoscut în
baelică implica prietenie şi căldură, însă, în mod
îngrijorător, era frecvent folosit înainte de a
propune un târg. Nu aveam nimic de oferit la
negociere.
Am făcut o plecăciune şi, după ce mi-am scos
centura şi sabia, pe care le-am aşezat cu grijă la
perete, mi-am descheiat cei treisprezece nasturi
ai mantalei şi am atârnat-o de unul dintre
cârligele de pe uşă. Haina era cumva mai grea
decât de obicei, pentru că în căptuşeală aveam
cele trei chei de la odăile fetelor. După aceasta,
mi-am scos curelele diagonale şi cele două teci
cu săbiile scurte, pe care le-am aşezat lângă
sabie.
În cele din urmă, mi-am scos ghetele şi m-am
pregătit să intru în apă. Avea să-mi solicite multă
concentrare şi voinţă să îndur o asemenea apă
clocotită, dar trebuia să mă cufund, chiar dacă
pentru scurt timp, ca să respect obiceiurile
ospitalităţii. Nu trebuia să-i dau lui Nunc niciun
pretext de a acţiona împotriva mea.
Apa era foarte neplăcută, dar m-am lăsat să
lunec în bazin, silindu-mă s-o suport. Însă alte
gânduri deja îmi tulburau concentrarea. Mi-am
amintit salutul lui Nunc şi am fost imediat
îngrozit de referinţa lui la purrai.
Purrai sunt femelele umane, de regulă crescute
în ţarcurile skleech din Valkarky – uneori pentru
sclavie, dar cel mai adesea ca să fie mâncate.
Termenul se poate aplica, de asemenea, la fiinţe
omeneşti femele precum cele trei surori. Faptul
că Nunc ţinea purrai în turnul acesta nu
reprezenta o surpriză, dar să le ofere atât de
prompt unui oaspete era o lipsă de respect. Asta,
pe lângă faptul că mi se adresase în baelică, îmi
sugera că într-adevăr voia să facă un schimb.
Următoarele cuvinte ale lui Nunc mi-au
confirmat că ghicisem corect.
— Îţi ofer cele mai valoroase trei purrai ale mele,
dar cer ceva de la tine în schimb – un troc.
Trebuie să-mi dai mie cele trei purrai ale tale.
 — Cu toată politeţea şi respectul, trebuie să-ţi
refuz generoasa ofertă, i-am răspuns eu. Sunt
legat de o promisiune făcută. Trebuie să le
predau pe cele trei purrai ale mele rudelor pe
care le au în Pwodente.
Nunc a mârâit adânc din gâtlej.
— Orice promisiune făcută unui om nu are nicio
valabilitate aici – ca Mare Mag îţi poruncesc
supunere în această privinţă. Am nevoie de cea
mai tânără dintre fete în noaptea asta, la ospăţul
lui Talkus Nenăscutul. O asemenea carne tânără
şi delicioasă va onora ocazia.
— Cu toate că îţi stimez rangul, senior Nunc, am
spus eu, păstrându-mi vocea politicoasă şi
respectuoasă, nu-ţi datorez nicio supunere
personală. Cele trei purrai sunt proprietatea mea
şi am dreptul natural, potrivit legii Kobalos, să
dispun de ele cum cred de cuviinţă. Aşadar, cu
regret, trebuie să-ţi resping oferta de troc.
Era adevărat că trebuia să-l respect pe Nunc, el
fiind Mare Mag, dar eram perfect îndreptăţit să-i
refuz cererea. Lucrurile ar fi trebuit să se încheie
aici, dar nici n-am terminat bine de vorbit că am
simţit o subită durere ascuţită în piciorul stâng,
aproape de gleznă. Era ca şi când cineva mi-ar fi
înţepat carnea cu vârful unui cuţit şi l-ar fi
răsucit.
Mi-am blestemat prostia, dându-mi seama că
fusesem muşcat de un soi de şarpe de apă.
Fierbinţeala şi aburul îmi amorţiseră simţurile;
altminteri mi-aş fi dat seama de prezenţa
şarpelui încă de la intrarea în anticameră. Dacă
mi-aş fi ridicat coada, l-aş fi detectat sigur, dar
un asemenea gest era de negândit; ar fi însemnat
o gravă încălcare a etichetei şi o mare insultă faţă
de gazda mea. Nicio clipă nu mă aşteptasem la o
asemenea trădare.
Temându-mă pentru viaţa mea, m-am întors şi
am încercat să ies din bazin.
Dar era deja prea târziu. Am alunecat din nou în
apă, dându-mi seama că îmi amorţea rapid tot
corpul. Îmi era greu să respir şi pieptul mi se
încleşta din ce în ce mai tare.
— Mori, a zis Nunc, vocea lui puternică
reverberând între ziduri. Ar fi trebuit să-mi
accepţi oferta. Acum cele trei purrai ale tale sunt
ale mele şi nu mai trebuie să-ţi dau nimic la
schimb.
Cutremurându-mă de durere, am alunecat
într-o beznă adâncă. Nu-mi era teamă să mor,
dar simţeam o ruşine copleşitoare de a fi fost
învins cu atâta uşurinţă. Greşisem
subapreciindu-l pe Nunc. Skaiium se
înstăpânise asupra mea aproape fără să bag de
seamă. Cu adevărat mă moleşisem. Nu mai eram
potrivit să fiu un mag haizda.

CAPITOLUL 04
BESTIA KOBALOS
«NESSA»
 Trebuie să fii curajoasă, Nessa, îmi spuneam
mie însămi. Acum ai nevoie, de curaj mai mult ca
niciodată – pentru binele tău, dar, mai presus de
toate, pentru binele surorilor tale!
Fusesem încuiată într-o odaie mică şi lunguiaţă,
fără ferestre. Era un ciot de lumânare înfipt
într-o ţepuşă ruginită ieşind din zid şi, la lumina
ei pâlpâitoare, m-am uitat bine în jur.
Am simţit o strângere de inimă, căci, de fapt, nu
era altceva decât o temniţă; nu exista niciun fel
de mobilier – doar o grămadă de paie murdare
într-un colţ.
Am văzut pete întunecate pe pereţii de piatră, de
parcă un fel de lichid fusese vărsat acolo, şi
m-am temut că ar putea fi sânge. M-am
cutremurat şi m-am uitat mai îndeaproape şi
atunci am simţit căldura radiind din perete. Cel
puţin, nu avea să fie frig. Asta era o consolare.
O gaură în podea cu un capac de metal ruginit
servea pentru a-ţi face nevoile; şi mai era şi un
ulcior cu apă, dar nimic de mâncare.
Pentru o clipă, privind în jurul meu, m-am
simţit disperată, dar sentimentul a fost rapid
înlocuit de mânie.
De ce trebuia ca viaţa mea să se încheie înainte
de a fi început cu adevărat?
Mâhnirea adâncă pe care o suferisem la moartea
neaşteptată a tatei se transformase într-o durere
permanentă a pierderii. Îl iubisem, dar eram atât
de mânioasă. Nu se gândise la ce simţeam eu? Ce
spusese în scrisoare?
Dacă ar fi fost vreodată nevoie, m-aş fi jertfit
pentru tine. Acum trebuie să te jertfeşti tu
pentru surorile tale mai mici.
Ce obrăznicie din partea lui să-mi poruncească
să mă jertfesc pentru surorile mele! Cât de uşor
era pentru el să spună asta! O astfel de jertfă lui
nu i se ceruse niciodată. Acum era mort şi
eliberat din lumea asta îngrozitoare. Suferinţa
mea abia începuse. Aveam să devin o sclavă a
bestiilor ăstora. N-aş fi avut niciodată o familie a
mea – niciun soţ, niciun copil al meu.
Am încercat uşa, dar pe dinăuntru nu exista
clanţă şi auzisem cheia răsucindu-se în broască.
Nu exista nicio cale de scăpare din celulă. Am
început să plâng încetişor, dar nu mila de sine
mi-a înlocuit mânia; plângeam pentru surorile
mele – biata Bryony trebuie că era îngrozită,
închisă singură într-o celulă ca asta.
Cât de repede căzuserăm de la o oarece fericire
la starea asta nenorocită. Mama noastră murise
când o născuse pe Bryony, dar din ziua aceea
tristă tata îşi dăduse toată silinţa să aibă grijă de
noi, făcându-ne rost de tot ce aveam nevoie şi
negociind curajos cu bestia Kobalos – Slither,
cum îl numea el – ca să-l ţină la distanţă. Nu
prea avuseserăm legături cu satul din apropiere
şi cu celelalte ferme, dar îmi fusese de ajuns să
ştiu de stăpânirea prin teroare a bestiei şi să-mi
dau seama că noi fuseserăm scutiţi de frica şi
suferinţa pe care ceilalţi vecini le îndurau.
Mi s-a părut c-o aud pe Bryony plângând în
celula de alături, dar, când mi-am lipit urechea
de zid, nu era decât tăcere.
Am strigat-o pe nume cât de tare am putut – şi
apoi încă o dată. După fiecare încercare,
ascultam cu atenţie, cu urechea lipită de zid. Dar
n-am auzit niciun răspuns.
După o vreme, lumânarea s-a topit şi s-a stins,
aruncându-mă în beznă, şi m-am gândit iarăşi la
Bryony. Fără îndoială că şi lumânarea ei se
stinsese şi acum era îngrozită. Întotdeauna îi
fusese frică de întuneric.
În cele din urmă, am adormit, dar am fost trezită
brusc de zgomotul cheii întorcându-se în
broască. Uşa a gemut în balamale şi s-a deschis
încet, umplând celula de o lumină galbenă.
Mă aşteptam să-l văd pe Slither, de bună
seamă, şi m-am încordat, pregătindu-mă pentru
ce avea să urmeze. Însă era o tânără femeie, care
rămăsese în pragul uşii, ţinând o torţă într-o
mână şi făcându-mi semn cu cealaltă să mă
apropii.
Ea era prima fiinţă omenească, în afară de
surorile mele, pe care o vedeam de când
părăsiserăm ferma.
— Oh, mulţumesc! Am exclamat eu. Surorile
mele…
Dar zâmbetul meu de uşurare mi-a îngheţat pe
faţă când am văzut privirea feroce din ochii ei. Nu
venise ca prietenă.
Braţele ei goale erau pline de cicatrice. Unele
erau roşii-vineţii, foarte recente. Patru alte femei
stăteau în spatele ei; două dintre ele aveau mai
multe cicatrice pe obraji. De ce oare? Se bătuseră
între ele? M-am întrebat eu. Trei aveau ciomege;
a patra învârtea un bici. Toate erau foarte tinere,
dar ochii lor erau plini de mânie, iar feţele, foarte
palide, de parcă nu văzuseră niciodată lumina
soarelui.
M-am ridicat în picioare. Femeia mi-a făcut din
nou semn să mă apropii şi, când am şovăit, a
intrat în celulă, m-a înşfăcat de braţ şi m-a târât
violent spre uşă. Am ţipat şi am încercat să mă
împotrivesc, dar era prea puternică.
Unde mă duceau, oare? Nu puteam permite să
fiu separată de surorile mele.
— Susan! Bryony! Am strigat.
Afară din celulă, braţele mi-au fost răsucite la
spate şi am fost silită să urc treptele înalte de
piatră până când, sus, chiar în capăt, am ajuns
la o uşă. Femeile m-au îmbrâncit înăuntru cu
putere, făcându-mă să-mi pierd echilibrul şi să
cad lată pe podea. Podeaua era netedă şi caldă la
atingere. Era acoperită cu plăci de ceramică
pictată, fiecare înfăţişând o creatură exotică ce
nu se putuse naşte decât din imaginaţia vreunui
artist. Înăuntru era foarte cald şi umed, aerul era
plin de aburi, iar în faţă, când m-am ridicat în
genunchi, am văzut o baie uriaşă îngropată în
podea.
Odată ce mă împinseseră înăuntru, femeile se
dăduseră înapoi câţiva paşi, încuind uşa în urma
mea. M-am ridicat în picioare şi am stat, pe
picioare nesigure, întrebându-mă ce urma să se
întâmple mai departe? De ce fusesem adusă aici?
Zgâindu-mă prin aburi, am văzut o punte
îngustă care trecea peste bazin spre o uşă de fier
ruginită din capătul celălalt. Apoi am auzit pe
cineva strigând de durere. Uşa aceea m-a umplut
de presimţiri negre. Ce era dincolo de ea?
Tremurul meu a devenit mai violent şi mi s-a
strâns inima, căci mi se păruse că strigătul
fusese al lui Susan. Sigur nu fusese ea? Nu
auzisem nimic din camera mea. Însă când
strigătul s-a auzit din nou, am fost sigură. Ce se
întâmpla cu ea? Cineva îi făcea rău. Femeile
trebuie s-o fi târât şi pe ea aici, sus.
Dar de ce, când bestia promisese c-o să ne
protejeze? Tata întotdeauna susţinuse că era o
creatură de cuvânt – că Slither credea în ceea ce
numea el „târg” şi că întotdeauna onorase ceea
ce promisese. Dacă era aşa, atunci cum putuse
îngădui să se întâmple asta? Sau poate că
minţise – poate că el era cel care provoca
durerea?
Am înaintat pe lângă marginea bazinului. Apoi
m-am oprit şi, pentru prima oară, am observat
haina neagră din cârligul de pe uşă şi, sub ea,
rezemate de perete, centura şi sabia care
odinioară îi aparţinuse tatălui meu. Însemna că
Slither se afla acum de partea cealaltă a uşii
ruginite, chinuind-o pe Susan?
Trebuia să fac ceva. Ochii mi-au fugit încoace şi
încolo, prin toată încăperea, uitându-mă în toate
părţile, mai puţin la uşă. Deodată, am văzut ceva
întunecat în bazin, aproape de perete, în stânga
mea. Ce era? Arăta ca un animal cu blană
întunecată, plutind cu faţa în jos în apă.
Creatura părea mult prea mică pentru a fi fost
monstrul care îşi zicea Slither – nici pe sfert din
el –, dar mi-am amintit că tata îmi spusese odată
cum, folosindu-se de magia lui neagră, un mag
haizda îşi poate schimba statura. Trăgând cu
ochiul printre perdele când ne vizita la fermă, am
văzut şi o dovadă a acestui fapt, căci monstrul
într-adevăr părea să-şi schimbe mărimea de la o
zi la alta. Mi-am amintit, de asemenea, ochiul
uriaş pe care îl zărisem printre perdele când
Slither venise acasă la noi după moartea tatei.
Presupusesem că fusese rodul imaginaţiei mele,
influenţată de groază. Dar dacă într-adevăr
fusese bestia? Chiar se putea face atât de mare?
În cazul ăsta, cu siguranţă se putea şi micşora.
Dar dacă acest corp era al lui Slither, atunci
cine îi făcuse asta lui? Cum de ajunsese să se
înece în baia asta? Deodată mi s-a părut că văd
piciorul stâng al bestiei tresărind uşor şi m-am
dus mai aproape.
Mai era viu? Dacă era, o parte din mine ar fi vrut
să-l împingă mai adânc sub apă şi să-l înece.
Nimic nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere, iar
acum era neajutorat. N-aş fi putut avea un prilej
mai nimerit ca ăsta pentru a-l omorî. Însă nu era
cu putinţă. Ne aflam într-un loc periculos, locuit
de mai multe bestii de soiul ăsta. Fără protecţia
lui, am fi murit toate trei aici.
Aşadar, fără să mai stau pe gânduri, am
îngenuncheat la marginea apei şi,
aplecându-mă, l-am apucat zdravăn de ciuful de
pe ceafă.
Exact în clipa aceea am văzut ceva mişcându-se
foarte iute prin apă spre mâna mea; instinctiv
i-am dat drumul bestiei şi mi-am tras mâna. Era
un şarpe mic şi negru, cu trei pete galbene pe
cap. Mai văzusem şerpi pe câmp, dar niciunul
atât de deosebit ca acesta.
L-am privit îndepărtându-se unduind,
mişcându-se mai încet acum, dar era greu să-l
văd bine prin aburi. Ştiind că s-ar fi putut
întoarce oricând, n-am pierdut nicio clipă şi am
apucat acum bestia cu ambele mâini – de ceafă şi
de şale, înfigându-mi degetele în blana lui.
— Haide! Mi-am spus mie însămi.
Şi m-am forţat din toate puterile să-l trag în sus.
Bazinul era plin aproape până-n buză, dar chiar
şi aşa am descoperit că îmi era greu să scot
creatura din apă. Am mai făcut o ultimă
încercare şi am izbutit s-o ridic până pe
marginea bazinului, îngenunchind apoi,
tremurând de epuizare. Din nou s-a auzit
strigătul de dincolo de uşă, iar de data asta am
fost foarte sigură că era Susan, care ţipa de
durere.
— Te rog! Te rog! Striga ea. Nu face asta! Doare
prea tare! Ajută-mă! Te rog, ajută-mă că mor!
Am simţit că mă sufoc, panicată. Nu puteam
îndura gândul că vreuna dintre creaturile acelea
o chinuia.
Slither promisese să ne protejeze, era legat de
făgăduiala asta – fără el, am fi fost complet la
bunul plac al celorlalţi locuitori ai turnului. Dar,
când m-am uitat în jos la trupul lui ud leoarcă şi
care nu dădea niciun semn de viaţă, m-a cuprins
o amarnică disperare. Din nou s a auzit un
strigăt de durere şi de groază de la Susan.
Drept răspuns, plină de mânie din cauza
neajutorării mele şi a suferinţei surorii mele, am
început să-l lovesc cu pumnii pe Slither. Atunci,
din gura lui a ţâşnit apă, făcând o mică baltă
cafenie lângă cap.
Culoarea lichidului mi-a dat o idee. Mi-am dat
seama dintr-odată că, de fapt, mai puteam face
un lucru, o ultimă încercare prin care l-aş fi
putut probabil readuce la viaţă.
Sânge! Sânge de om! Tata îmi spusese odată că
era principala sursă a puterii lui Slither.
Grăbită, m-am ridicat în picioare şi m-am întors
la uşa de care atârna haina lungă şi neagră a
bestiei. Acolo, m-am aplecat şi am luat sabia care
îi aparţinuse înainte tatei şi am adus-o înapoi,
lângă creatură. Îngenunchind, am întors-o cu
faţa în sus.
Mi-am mutat iute ochii de la degetele picioarelor
sale, observând dezgustată hăţişul de blană
neagră. Gura îi era deschisă şi limba îi atârna
într-o parte, printre dinţi, ajungându-i aproape
la urechea stângă. Înfăţişarea sa respingătoare
mă scârbea.
Emoţionată, anticipând durerea, mi-am aşezat
braţul imediat deasupra gurii lui Slither şi, luând
sabia, am făcut rapid o crestătură în carne.
Lama fusese ascuţită de curând şi mi-a pătruns
în braţ mai adânc decât voisem. A urmat o
durere vie şi o senzaţie de usturime. Apoi sângele
meu a început să curgă ca o ploaie întunecată în
gura deschisă a monstrului.

CAPITOLUL 05
TREBUIE SĂ MĂ HRĂNESC!
Ceea ce m-a scos din puţul întunecat în care mă
prăbuşisem a fost cel de-al cincilea simţ al meu,
gustul. Gura îmi era plină de sânge cald şi dulce.
M-am înecat şi am scuipat, dar apoi am izbutit
să înghit, iar lichidul bogat s-a strecurat în
stomacul meu, readucându-mă la viaţă.
Următorul simţ recâştigat a fost cel olfactiv.
Mirosul ademenitor al sângelui unei femele de
om mi-a umplut nările. Ea era foarte aproape şi
plină de acelaşi sânge delicios care, şi acum, îmi
umplea gura.
Următorul simţ revenit a fost al atingerii. A
început cu ace şi săgeţi în extremităţile corpului,
care au devenit rapid arsură, când am simţit că
tot corpul îmi ia foc. Iar când şi simţul meu
auditiv a reintrat în funcţiune, am auzit pe
cineva plângând şi, deschizând ochii, am
văzut-o, uluit, pe Nessa, care stătea aplecată
peste mine, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. Am
văzut sabia pe care o ţinea în mâna dreaptă.
Mintea îmi lucra cu încetineală şi, pentru o clipă,
am crezut că voia să mă rănească.
Am încercat să-mi ridic braţele ca să mă apăr,
dar eram prea slăbit şi n-am reuşit nici măcar să
mă rostogolesc într-o parte. Dar, spre
surprinderea mea, ea n-a încercat să mă taie. Am
stat aşa, holbându-mă în sus la ea,
străduindu-mă să pricep ce se întâmpla.
Încetul cu încetul am început să înţeleg de ce
ţinea sabia în mână, făcând în sfârşit legătura
dintre lama sa ascuţită şi sângele care curgea
spre mine din tăietura adâncă a încheieturii ei.
Iar când memoria mi-a revenit, mi-am adus
aminte de trădarea lui Nunc… muşcătura
şarpelui de apă. Murisem. Sau cel puţin aşa
păruse. Sângele încă îmi curgea în gură, dar mai
puţin, acum. Am înghiţit din nou, apoi am întins
mâna, încercând să-i apuc braţul Nessei, ca să-l
apropii de gura mea. Aveam nevoie de mai mult
sânge, dar m-am mişcat prea încet şi,
aruncându-mi o privire dezgustată, ea şi-a tras
braţul.
Între timp, sângele îşi făcuse efectul şi am
izbutit să mă întorc pe o parte şi să mă ridic în
genunchi, scuturându-mă ca un câine şi
stropind cu picături de apă în toate direcţiile.
Mintea îmi lucra mai rapid. Începusem să
gândesc. Începusem să-mi dau seama de
extraordinarul lucru pe care-l făcuse Nessa
pentru mine.
Îmi dăduse sângele ei. Iar sângele de om îmi
întărise magia shakamure, contracarând efectele
muşcăturii şarpelui şi aducându-mă înapoi din
pragul morţii. Dar de ce o făcuse? Şi de ce se afla
aici şi nu era încuiată la ea în celulă?
— Sora mea. Cineva o chinuieşte pe sora mea,
acolo. Ajut-o, te rog! M-a implorat Nessa,
arătându-mi spre uşa din capătul celălalt al
punţii.
— Ai promis c-o să fim în siguranţă…
Am auzit atunci un alt sunet. Era scâncetul
îndepărtat al unei fete şi venea de dincolo de uşa
spre odăile personale ale lui Nunc.
— A fost dusă acolo! A continuat Nessa, cu
vocea mai înnebunită. Şi unde e Bryony? Nişte
femei îngrozitoare m-au aruncat aici şi au
încuiat uşa. Tocmai ţi-am salvat viaţa, acum îmi
eşti dator! Ajută-ne, te rog!
Am stat tremurând şi mi-am ridicat coada. Cu
ajutorul ei l-am simţit pe Nunc şi am înţeles de ce
strigase Susan. El îi băuse sângele. Eram
indignat că Nunc nesocotea străvechile obiceiuri
Kobalos şi îşi permitea să se folosească de
bunurile mele în felul acesta. Dar m-am simţit,
de asemenea, dator faţă de Nessa. Avea dreptate,
îi datoram viaţa.
Era ciudat să recunosc lucrul acesta. O femelă
umană nu însemna nimic. Între zidurile cetăţii
Valkarky ea era doar un bun. Aşadar, de ce mă
simţeam astfel? Dacă, într-adevăr, acesta era
skaiium, slăbirea firii mele de prădător? Ar fi
fost, ce-i drept, groaznic de îndurat.
M-am întors cu faţa spre Nessa. Aveam să-l ucid
pe Nunc şi să-mi consolidez cruzimea firii cu
aceasta. Nimic nu era mai important.
— Dă-mi sabia! I-am poruncit şi, în aceeaşi
clipă, mi-am modificat statura, încât am devenit
cu un cap mai înalt decât fata.
Plângând acum de-a binelea, Nessa mi-a întins
sabia. Mâna îi tremura, dar am văzut că sângele
aproape i se oprise din curs şi începuse să se
închege. În loc să iau imediat sabia, m-am întors
cu spatele la fată şi m-am dus să-mi iau haina şi
ghetele.
Mi-am pus mai întâi ghetele în picioare,
legându-le cu atenţie şireturile, apoi mi-am prins
curelele peste umeri şi piept, verificând dacă
săbiile scurte erau corect poziţionate în tecile lor.
Apoi mi-am îmbrăcat haina, dându-mi seama,
cu ocazia asta, că îmi fuseseră luate cele trei
chei. Când îmi încheiam cei treisprezece nasturi,
Susan a strigat iarăşi din spatele uşii.
— Te rog – te rog, grăbeşte-te! M-a îndemnat
Nessa.
Dar eu ştiam că graba strică treaba. În pofida
mâniei mele, trebuia să mă mişc cu băgare de
seamă, să-mi aleg momentul şi să lovesc numai
când prilejul era nimerit. Nunc era singur cu
fata, însă ar mai fi putut fi vreo şaizeci de
războinici la etajele de mai jos ale turnului, gata
să-l apere pe Marele lor Mag.
— Cine ziceai că te-a adus aici? Am întrebat,
încheind catarama centurii. Nu erau războinici
Kobalos?
— Nu. Erau femei.
— Câte?
— Cinci.
Am întins mâna după sabie. Vasăzică, sclavele
purrai i-o aduseseră pe Susan lui Nunc, ca el să-i
poată bea sângele foarte încet, savurând fiecare
înghiţitură. Fără îndoială că ar fi avut alt tip de
plăcere în minte când s-ar fi ocupat de Nessa,
pentru că ea era prea slabă, iar sângele ei era
subţiat. Ar fi folosit-o pentru a-şi exersa loviturile
cu sabia, rănind-o de câte ori ar fi fost posibil
fără s-o ucidă. În cele din urmă, ea ar fi murit din
cauza şocului şi a pierderii de sânge. Eram sigur
că mezina, Bryony, fusese deja dată războinicilor
ca să se pregătească pentru ospăţ.
Mă simţeam mai bine acum. Eram mai puternic,
însă nu destul de puternic. Nişte sânge în plus
mi-ar fi prins bine. Ştiam că lucrul cel mai
înţelept ar fi fost să-l iau de la Nessa cu forţa,
însă ceva din mine se împotrivea acestei
alternative. Atunci mi-am amintit de şarpe!
M-am apropiat de marginea băii şi am
îngenuncheat, cufundându-mi mâna în apa
fierbinte.
— Ai grijă! A exclamat Nessa. E un şarpe
înăuntru!
— Asta am aflat-o pe pielea mea, micuţă Nessa.
El a fost de vină pentru starea în care, din
fericire, m-ai găsit tu. Acum e rândul şarpelui să
sufere!
Fusesem probabil muşcat de micul şarpe negru
cunoscut ca skulka, foarte temut din cauză că
muşcătura lui produce o paralizie rapidă. Pentru
un asasin, prezenta avantajul că veninul din
sângele victimei e aproape imposibil de detectat
mai târziu. Victima lui devine neajutorată în
clipa în care veninul intră în circuitul sângelui.
Apoi moare în chinuri. Fără îndoială că Nunc îşi
dezvoltase imunitatea expunându-se treptat la
toxină – şarpele era probabil animalul lui de
casă.
Coada îmi stătea dreaptă pe spinare şi, mai
precis decât ochii sau urechile, îmi spunea unde
se afla șarpele. În clipa asta, venea iute,
unduindu-se, spre mâna mea.
Dar, exact când skulka şi-a deschis botul,
pregătit să-şi înfigă colţii, cu o mişcare
fulgerătoare l-am înşfăcat din apă. L-am ţinut
ridicat, strângându-l de sub cap, ca să nu mă
poată muşca. Apoi – în icnetele scârbite ale
Nessei – i-am retezat capul cu dinţii şi l-am
scuipat în apă, după care i-am supt sângele.
Nu era nici pe departe de ajuns, aşa că am
muşcat o altă bucată din şarpe şi am început s-o
mestec, temeinic. Prostănaca de fată se străduia
să-şi stăpânească greaţa. Nu vedea că făceam
ceea ce era necesar pentru a-i salva sora? Când
înghiţeam carnea, Susan a mai strigat o dată de
dincolo de uşă.
M-am întors şi i-am zâmbit Nessei.
— Ai răbdare, micuţă Nessa. Am nevoie de
putere.
Dacă sunt prea slab, murim toţi.
Numai după ce am terminat de mâncat tot
şarpele am traversat puntea îngustă şi m-am
apropiat de uşa de fier ruginită. După cum mă
aşteptasem, nu era încuiată, aşa că am
deschis-o şi am păşit într-un culoar strâmt, care
se sfârşea cu o singură uşă. Am deschis-o şi pe
aceasta, cu Nessa imediat în urma mea, şi am
intrat cu îndrăzneală în camerele private ale lui
Nunc.
Cea dintâi încăpere, spaţioasă, funcţiona drept
cabinet de lucru, arsenal privat şi dormitor al
unui Mare Mag Kobalos şi, ca atare, era un
amestec ciudat de spartan şi lux. Pe dalele goale
de piatră stătea un birou de stejar ornat, cu
marginile împodobite cu cel mai frumos argint,
dintr-un soi pe care l-am recunoscut imediat.
Era argint de calitate Comber, capturat în urmă
cu cincizeci şi trei de ani într-un raid de gherilă
îndrăzneţ, adânc în inima teritoriului oamenilor,
departe, în sud. Isprăvile de vitejie ale lui Nunc
erau bine cunoscute. Înfăptuise multe, dar se
făcuse remarcat ca egoist şi el se străduise să se
asigure că i se duce buhul.
Pe peretele îndepărtat atârnau scuturi, securi,
lănci şi săbii de multe feluri, unele foarte exotice,
iar dedesubtul lor, se afla o masă mare, acoperită
cu hărţi şi teancuri de hârtii, ţinute în loc de
prespapieruri din agate mari, albastre.
Camera din copacul meu ghanbala conţinea şi
ea vestigii plăcute la vedere, dar, spre deosebire
de această etalare ostentativă de hărţi şi de
arme, ele reprezentau interesele mele: borcane
cu ierburi de leac, alifii şi exemplare de faună şi
de floră care îmi sporeau cunoştinţele despre
lumea naturală şi care erau folositoare magiei
mele.
Aici, pereţii erau într-atât de tapetaţi cu panouri
de expoziţie încât nu se mai vedea nicio palmă de
loc liber; unii erau sculptaţi cu reprezentări de
războinici în armuri complete de luptă, inclusiv
ultimul rege din Valkarky, care fusese ucis de un
asasin.
L-am ochit pe Nunc, cu Susan în mâinile lui şi
colţii înfipţi în gâtul ei. Acum, fata îşi pierduse
cunoştinţa şi Nessa a dat deodată un strigăt în
spatele meu, alertându-l pe Marele Mag de
ameninţarea pe care o reprezentam.
El i-a dat imediat drumul copilei şi a făcut un
salt înapoi. Când Susan s-a lăsat moale la podea,
el a smuls o lance uriaşă de pe perete şi a
ridicat-o deasupra capului, îndreptând-o spre
mine. Se îmbrăcase de gală, pregătindu-se
pentru ospăţ, şi, din păcate, purta o armură
scumpă de zale, pe care am judecat-o destul de
rezistentă cât să îl apere de o lovitură de sabie.
Însă se pregătise să mănânce, nu să lupte, prin
urmare capul şi gâtul erau neacoperite şi
vulnerabile la oţelul ascuţit.
— Senior Nunc! Am strigat, cu voce mânioasă.
Ai ceva care-mi aparţine şi acum trebuie să mi-l
dai înapoi!
În timp ce vorbeam, mi-am ridicat coada în
spinare, ca să-mi anunţ astfel dinainte intenţiile
adversarului meu.
Am avut mare noroc că am făcut asta. N-a fost
niciun semn vizibil că Nunc avea să atace – nicio
tresărire sau încordare a muşchilor dar, în loc de
răspuns, el a azvârlit lancea drept spre capul
meu. Cum am spus, coada mea deja mă
prevenise şi eram pregătit. În timp ce lancea
zbura spre mine, mi-am mişcat doar o parte de
corp: mi-am ridicat braţul şi, folosind latul
sabiei, am deviat cu îndemânare lancea, care a
izbit în peretele din spatele meu, în apropiere de
uşă, căzând inofensivă pe dalele de piatră.
Susan a deschis ochii şi a izbutit să se ridice în
genunchi, pe podea, Uitându-se cu ochi rătăciţi
la scena din jur. În clipa în care a început să ţipe,
Nunc a dat fuga la peretele îndepărtat, a smuls o
sabie şi un scut şi s-a întors să mă înfrunte.
Evident, era puternic: muşchii torsului său, deşi
cam îngroşat în talie, erau mărturia
antrenamentului său zilnic în meşteşugul luptei.
Şi eu mă antrenasem zilnic, în tinereţe, înainte
de a deveni un mag haizda. Însă, în prezent,
numai vânătoarea mă ţinea în formă şi preferam
să mă încred în instinctele mele de bătălie decât
să urmez deprinderile unui Mare Mag.
Poate că Nunc era trecut de floarea vârstei, dar
putea încă să fie primejdios şi eram conştient că
vigoarea mea se resimţea în urma a ceea ce
suferisem în apă. Aşadar, nu aveam să rezist la o
încleştare de durată aici. Ca să înving, trebuia
să-l termin rapid pe Nunc.
Cu mâna stângă, mi-am descheiat primii trei
nasturi ai hainei şi am scos dinăuntru o sabie
scurtă. Acum, înarmat cu două săbii, am ocolit
biroul şi am început să înaintez, încet, spre mag.
Cu colţul ochiului, am văzut-o pe Nessa dând
fuga spre Susan. Am crezut că se grăbea să-şi
ajute sora, dar, spre uluirea mea, ea a luat
lancea de pe podea şi a aruncat-o drept spre
Nunc.
 În clipa în care lancea a lovit în scutul lui cu un
zăngănit metalic, el l-a folosit pe acesta din urmă
ca pe o măciucă, repezindu-l în lateral spre fată.
A nimerit-o în umăr şi a azvârlit-o grămadă în
peretele cu panouri.
Am văzut în asta ocazia potrivită. Nunc făcuse
greşeala care avea să-l omoare. Profitând de
prilejul creat de atacul nebunesc al Nessei, am
urmat-o iute şi îndeaproape, iar acum, cu o
lovitură de sabie, i-am tăiat gâtul lui Nunc.
Văzând atacul meu, încercase să-şi aducă
scutul înapoi, ca să-şi acopere trupul, dar prea
târziu. Atât de rapidă şi de puternică a fost
lovitura mea încât aproape că l-am decapitat.
Când s-a prăbuşit pe dalele de piatră, eu mi-am
pus sabia şi pumnalul lung deoparte,
îngenunchind lângă Marele Mag pe moarte.
Trebuia să mă hrănesc. Sângele lui însemna
putere. Îmi făgăduia o şansă de a scăpa din
fortăreaţă.
În timp ce sângele ţâşnea din gâtul lui Nunc, am
hăpăit cu lăcomie, sorbind lichidul cald şi dulce
cu înghiţituri mari, simţind forţa vitală
umplându-mi corpul cu noi puteri.

CAPITOLUL 06
ASASINUL SHAIKSA
Când am terminat, m-am ridicat şi am râgâit
zgomotos. Mai bine afară decât înăuntru! Între
timp, Nessa se ridicase din nou pe picioare,
ţinându-se de umăr şi strâmbându-se de durere.
Fusesem impresionat de curajul ei – intervenţia
ei îmi uşurase misiunea de a-l învinge pe Nunc.
Era palidă la faţă şi vedeam că tremura, dar, în
afară de o mică vânătaie, fără îndoială că avea să
se refacă deplin. Purrai îşi reveneau foarte uşor.
I-am zâmbit, dar ea doar s-a uitat lung la mine,
cu o expresie de groază şi repulsie. Atunci mi-am
lins buzele, m-am întors în camera băii şi am
îngenuncheat la marginea bazinului. M-am
aplecat până aproape de suprafaţa aburindă,
apoi, cu ambele mâini, am început să mă
stropesc, ca să-mi spăl sângele de pe faţă şi din
păr.
Când am terminat, Nessa şi Susan, braţ la braţ,
au intrat în încăpere, în spatele meu. Mi-am
întors faţa spre cele două surori şi am zâmbit din
nou. Însă ele s-au uitat la mine de parcă le-aş fi
făcut vreun rău şi nu le-aş fi salvat de la moarte
sigură. Bineînţeles, trebuia să le acord înţelegere
pentru starea lor. În afară de umărul lovit, Nessa
mai avea şi un obraz julit urât. Probabil trebuie
să se fi lovit când Nunc o împinsese la o parte cu
scutul. Iar Susan era albă ca hârtia; fusese
secătuită de sânge până aproape de moarte.
— O să vă aduc eu hainele, am zis eu. Nişte
haine de purrai cum se cuvine, ca să vă ţină în
viaţă pe viscol. Apoi o să plecăm din locul ăsta.
Susan a deschis gura, dar n-a zis nimic.
Tremura din tot corpul în urma celor prin care
trecuse în mâinile lui Nunc. Dar Nessa arăta
mânioasă şi hotărâtă.
— Cum rămâne cu Bryony? A întrebat.
— Bineînţeles, Nessa, o să-i aduc şi ei hainele.
Dar acum trebuie să scăpăm din fortăreaţa asta.
Dacă ai vreo speranţă să scapi cu viaţă, o să faci
exact cum spun eu.
N-am văzut ce rost ar fi avut să o necăjesc,
dezvăluindu-i că Bryony era probabil deja
moartă. Avea să afle singură, destul de curând.
Am pornit înaintea lor pe treptele de piatră. În
faţă, țineam sabia lungă şi pe cea scurtă, gata
pregătite; în spate, coada ridicată fremăta,
pândind cea mai mică urmă de ameninţare.
Am luat nişte haine pentru cele două fete dintr-o
odaie folosită pentru a păstra veşmintele
sclavelor turnului: pantaloni călduroşi de
cânepă, veşminte groase de lână pentru partea
de sus şi câte o pelerină impermeabilă cu glugă,
din acelea pe care le purtau purrai când
trebăluiau prin curtea interioară. Cu acestea în
braţe, am continuat să cobor.
Nu m-am ostenit să caut vreo haină pentru
micuţa Bryony – oricum niciuna nu era atât de
mică –, dar Nessa acceptase bocceaua cea mare
pe care i-o pusesem în braţe fără să bănuiască
nimic.
În sfârşit, am ajuns la cele trei odăi. Cheile erau
la loc în încuietori, dar toate uşile erau larg
deschise. M-am oprit când, cu un strigăt, Nessa
a alergat prin toate trei încăperile, una după alta,
căutând-o pe sora ei. În cele din urmă, cu ochii
măriţi de mâhnire, s-a repezit asupra mea.
— Unde e? Unde au dus-o?
— E mai bine să uiţi de ea, micuţă Nessa. Ea nu
mai suferă acum.
— E doar un copil! A strigat Nessa, cu faţa foarte
aproape de a mea. Ai promis că va fi în siguranţă!
— Uit-o. Trebuie să plecăm acum. Trebuie să
plecăm, altfel vom muri toţi. Dacă încă mai vrei
să trăieşti, urmează-mă în clipa asta. Curând, o
să fie prea târziu.
— N-o să plec fără ea.
Îmi punea răbdarea la încercare.
— Atunci ai să mori aici, micuţă Nessa. O să te
răzgândeşti când o să simţi săbiile crestându-ţi
carnea. Te vor ucide încet…
— Ţi-am salvat viaţa, a zis Nessa, cu vocea
aproape o şoaptă.
Apoi a întins mâna, şi-a înfipt degetele în părul
meu şi m-a tras spre ea, până când frunţile
aproape că ni s-au atins.
— Îmi datorezi o viaţă. Te-am salvat ca să-mi
poţi salva surorile.
Mă simţeam foarte straniu. Cuvintele ei n-ar fi
trebuit să fie tulburătoare, dar erau. Spuneau un
adevăr pe care nu-l puteam tăgădui, deşi n-ar fi
trebuit să aibă nici cea mai mică putere asupra
mea. Era ciudat s-o văd atât de aproape de mine,
să-i simt degetele răsucindu-mi părul.
 Într-un mod inexplicabil, îmi plăcea. Îmi plăcea,
de asemenea, modul în care fruntea ei o atingea
pe a mea. Nicio fiinţă omenească nu se mai
apropiase atât de mine până atunci. Nicio fiinţă
omenească n-ar fi îndrăznit vreodată. Cei mai
mulţi oameni se ţineau la cât mai mare depărtare
cu putinţă de mine. Şi, cu toate acestea, iat-o pe
fata asta ţinându-mi capul lipit de al ei şi
uitându-se adânc în ochii mei.
Tresărind brusc, Nessa mi-a dat drumul şi a
făcut un pas îndărăt, îngropându-şi faţa în
palme.
Pentru o clipă, n-am putut gândi limpede. Apoi
m-am trezit vorbind, iar vocea parcă îmi venea de
la mare distanţă, ca şi când era vocea altcuiva.
— Du-te şi scoate caii din grajd. Pune-le şeile,
dar lasă căruţa – zăpada e prea mare acum. Dacă
sora ta e în viaţă, am s-o aduc la poarta de ieşire.
Dacă nu apar până când termini de înşeuat caii,
plecaţi fără mine şi luaţi-o spre sud. Vremea o să
se schimbe în cel mult două zile şi o să vă prind
din urmă.
Apoi le-am dus pe cele două surori la uşa care
dădea spre marea curte interioară. Când am
deschis-o, încă mai ningea învârtejit. În
depărtare, am văzut grajdurile, lumina galbenă a
felinarului dinăuntru răsfrângându-se în dalele
ude. M-am întors şi am pus sabia scurtă în mâna
Nessei.
— Dacă vreo purra încearcă să te oprească,
ameninţ-o cu asta. Se tem de sabie mai mult ca
de ori ce – s-au obişnuit cu tăieturile ei. Este
principalul mijloc prin care sunt dresate.
Nessa a dat din cap, hotărâtă, şi a ieşit în
furtuna de zăpadă, cu sora ei în urmă. S-a uitat
înapoi o dată şi i-am văzut ochii sclipind în
întuneric ca două stele îndepărtate. Încă o dată,
eram uluit de ceea ce făcusem, uluit de reacţia
mea la această purra.
Din vizita mea anterioară aici, cunoşteam
dispune rea turnului. Pivniţa mare era folosită
pentru ospeţe şi am coborât pe trepte până am
ajuns la uşa masivă de stejar. Nu era încuiată.
Cei dinăuntru nu se temeau de nepoftiţi. Nu era
nevoie decât să răsucesc uriaşul belciug de fier
din mijlocul ei şi s-o împing.
Am strâns mai bine sabia în mâna dreaptă şi
mi-am ridicat coada drept în sus, pe spinare,
cercetând ce era dincolo de uşă. Mai întâi, am
găsit copila. Spre surprinderea mea, era încă în
viaţă, dar în câteva clipe asta avea să se schimbe.
Se pregăteau să-i taie gâtul.
Am început să estimez nivelul de opoziţie. Câţiva
dintre cei dinăuntru erau bucătari; alţii erau
armurieri sau slujitori buni la toate. Totuşi mai
erau şi cei treizeci și nouă de războinici căliţi şi
bine antrenaţi. Urma să mă confrunt cu
adversari puternici.
Deşi nu mă îndoiam niciun moment că aveam
să fiu victorios, şansele mele de a scoate copila
întreagă nu erau prea mari: în focul bătăliei,
toate lucrurile sunt nesigure.
Cu mâna stângă am răsucit încet belciugul spre
dreapta. Apoi, la fel de încet, am împins puţin
uşa, ca să se deschidă treptat, şi aceasta a
scârţâit în vechile ei balamale.
Un şemineu mare era punctul central de interes
al încăperii imense; se afla la peretele îndepărtat,
aşa că aproape toţi ocupanţii – războinici
Kobalos şi slujitori – stăteau întorşi spre el şi cu
spatele la mine. Încăperea vibra de conversaţii
animate. Mai multe mese lungi stăteau între uşă
şi şemineu; erau încărcate cu platouri şi cu
ulcioare, dar, deşi era nişte mâncare pe farfurii,
principala activitate până acum în mod clar
însemnase băutul unei mari cantităţi de bere
tare. Alcoolul amorţeşte simţurile – un mag
haizda nu şi-ar profana niciodată corpul în
asemenea hal. Prostia lor mi-a făcut plăcere,
scăzând sorţii împotriva mea.
Felul principal încă nu fusese servit. De fapt,
încă nu era gătit. Pe frigare încă nu era pusă
carnea, dar nu mai era mult de aşteptat, căci
Bryony fusese deja silită să îngenuncheze în
apropierea focului; o găleată de lemn fusese
aşezată chiar sub capul ei, pentru a-i colecta
sângele. O legaseră la ochi pe mica purra care
plângea, ca să nu vadă ce urma să i se întâmple –
mai mult ca să meargă mai repede decât de milă:
chiar în timp ce priveam, o sabie era ascuţită,
gata să-i taie gâtul. Şi atunci l-am văzut pe călăul
ei şi am observat cele trei cozi împletite, negre,
care-l marcau drept un adversar deosebit de
periculos. Acele trei codiţe împletite îl arătau a fi
unul dintre Shaiksa, o frăţie de asasini de elită,
care ascultau numai de Triumviratul Marilor
Magi care conduceau Valkarky.
Asta făcea salvarea copilei o sarcină mult mai
dificilă.
Scârţâitul uşii s-a pierdut în larma atâtor voci,
dar curând l-am amplificat, astfel încât întreaga
încăpere a fost umplută de tunetul ei, şi toţi, fără
excepţie, şi-au întors ochii spre mine.
Am înaintat cu îndrăzneală şi am strigat,
răspicat şi provocator, astfel ca nimeni să nu-mi
piardă cuvintele sau să nu înţeleagă ce
spuneam.
— Daţi-mi copila! Am cerut eu. Ea este
proprietatea mea după lege şi mi-a fost luată
împotriva voinţei mele şi împotriva tuturor
obiceiurilor de ospitalitate şi a drepturilor de
proprietate.

CAPITOLUL 07
TĂIETURA UNEI SĂBII
«NESSA»
Am condus-o pe sora mea, tremurând de frig şi
de frică, spre grajduri. Vântul ne izbea feţele cu
fulgi, dar dalele curţii erau ude şi aburinde.
— Cum l-ai putut atinge, Nessa? A întrebat
Susan. Cum ai putut să suporţi să stai atât de
aproape de el?
— Am făcut ceea ce era nevoie ca s-o salvez pe
Bryony, i-am răspuns.
Ce-i drept, nu-mi venea să cred ceea ce tocmai
făcusem – îl apucasem, aşa, de păr şi îl trăsesem
atât de aproape încât frunţile ni se atinseseră…
M-ar fi putut ucide pe loc. Făcusem asta
dintr-un imbold de moment, fiind împinsă la o
astfel de nechibzuinţă de frica pentru sora mea.
Nu ştiu cum, dar funcţionase şi eu
supraviețuisem înfruntării.
De când mama o născuse, Bryony fusese ca
propriul meu copil. Trebuia s-o salvez.
Erau două uşi care duceau la grajduri şi, când
am ajuns lângă cea dintâi, Susan a început să
scâncească de frică. M-am întors mânioasă la ea
şi am sâsâit-o. Imediat m-am simţit vinovată
pentru asta. Mă purtam exact cum ar fi făcut
bestia. Dar, dacă vreun Kobalos ne-ar fi auzit,
am fi murit aici. M-am gândit la biata Bryony şi
am sperat, deşi fără temei, că Slither va ajunge la
timp ca s-o salveze. Cu precauţie, am intrat în
zona luminată de felinare şi m-am uitat în
grajduri. Aerul era mult mai cald aici şi mirosea a
fân şi a balegă de cal.
Erau peste treizeci de boxe, toate ocupate. Am
început să înaintez încet, uitându-mă în fiecare,
căutând animalele noastre. Nu eram sigură dacă
intrasem pe aceeaşi uşă ca înainte. Oare mai
erau şi alte boxe, la capătul clădirii? Am pornit
hotărâtă înainte.
Atunci s-au întâmplat două lucruri care m-au
oprit în loc. Am auzit nişte voci aspre, guturale,
din capătul îndepărtat al grajdului. Nu se vedea
nimeni şi nu-mi puteam da seama ce spuneau,
dar păreau a fi Kobalos.
Apoi mi-am dat seama de altceva: primii cinci
sau şase cai erau deja înşeuaţi, fiecare încărcaţi
cu câte două desagi mici, care păreau a fi cu
provizii. De ce să nu-i iau pe aceştia şi să evit
astfel riscul căutării şi înşeuării cailor noştri?
Mi-am zis eu.
Am deschis repede uşa din spate a boxei şi,
apucând de frâu, am scos primul cal afară.
— Ține-l pe ăsta! Am zis eu, trecându-i frâul lui
Susan.
— Dar căruţa şi cuferele noastre? S-a văitat ea.
Toate hainele mele cele mai bune sunt acolo.
— N-avem timp să le luăm, Susan. Vieţile
noastre sunt în pericol, m-am răstit eu şi i-am
întors spatele.
A fost o treabă de câteva minute până am scos
încă doi cai – bălţaţi ca şi primul – din boxele lor.
Tocmai eram pe cale să-l scot şi pe al patrulea,
când am auzit pe cineva traversând dalele ude
din curte şi apropiindu-se de uşa grajdului din
spatele nostru.
Inima a început să-mi bubuie în piept. Eram
îngrozită. Dacă era un alt Kobalos fioros, ca
monstrul care o atacase pe Susan? Ce puteam
face eu împotriva unei creaturi ca aceea? Pentru
o clipă, mi-am pierdut capul şi a fost cât pe-aci
s-o iau la fugă să scap. Apoi, ruşinată, m-am
gândit la Susan şi la Bryony. Cum să le fi lăsat?
Aşa că am tras adânc aer în piept ca să-mi fac
curaj, m-am întors şi am strâns mai tare de
mânerul cuţitului de la brâu.
Spre surprinderea mea, spre mine venea una
dintre femeile sălbatice care mă târâseră în sala
de baie unde îl găsisem pe Slither. În mâini avea
un ciomag şi am văzut în ochii ei furie şi
hotărâre. Cu o mână tremurătoare, am scos
pumnalul lung de la brâu şi l-am îndreptat spre
ea. La vederea armei s-a oprit brusc, când mai
avea vreo cinci paşi până la mine.
Eu mă temeam de ciomagul din mâna ei, dar
puteam vedea că arma mea o înfricoşa pe ea şi
mai tare. Am făcut un pas spre ea, de parcă aş fi
vrut s-o atac; a tăcut şi ea un pas – îndărăt,
îndepărtându-se de mine.
— Susan, du caii afară! Am strigat, stând între
sclavă şi sora mea.
De două ori Susan a scăpat frâiele din mână,
dar a izbutit să scoată cele trei iepe bălţate în
curte. Am început să mă îndrept şi eu spre ieşire,
cu spatele, încet şi cu băgare de seamă, fără
să-mi dezlipesc o clipă ochii de la femeia cu
ciomagul. Acum ea mă imita, pas cu pas, şi am
crezut că văd o nouă hotărâre în ochii ei.
 Faţa îi era străbătută în toate părţile de
cicatrice, la fel şi braţele. Creşterea şi instruirea
unei sclave erau făcute cu tăieturi de sabie – aşa
îmi spusese Slither. Fără îndoială că şi faţa mea
urma să arate la fel când aveam să devin şi eu
sclavă.
Am încercat o tactică nouă.
— De ce nu vii cu noi? I-am sugerat, silindu-mă
să zâmbesc. Nu trebuie să stai aici şi să fii
chinuită. Evadează cu noi!
Ea n-a răspuns, ci doar s-a încruntat la mine.
Deodată, am înţeles. Dacă îmi îngăduia să scap
cu caii, avea să fie pedepsită – probabil chiar
ucisă. Se temea de stăpânul ei mai mult decât de
mine. Însă acum eram deja afară, în curte, şi
trebuia să-mi protejez membrii familiei.
— Poarta! Du caii la poartă! I-am strigat lui
Susan, arătând într-acolo.
Sclava încă mă urmărea pas cu pas, dar nu
ataca. Apoi am auzit mai multe voci de femei.
Alte sclave veneau în fugă spre noi – inclusiv
căpetenia lor, femeia cu torţa.
— Nu vreau să mor! Nu vreau să mor aici! A ţipat
Susan. Cu ce-am greşit de am ajuns aici? Mi-ar
plăcea să fiu înapoi la fermă.
Ştiam că acum se terminase totul. Susan avea
dreptate – urma să murim aici. Însă n-aveam de
gând să-mi arăt spaima şi disperarea. De ce să le
dau satisfacţia asta?
Am ridicat pumnalul ca să le dau de înţeles că
nu codam fără luptă.
Femeia cu ciomagul l-a ridicat deasupra capului
şi a ţâşnit drept spre mine. Eram speriată, dar şi
disperată şi, când ea şi-a coborât ciomagul, cu
intenţia de a-mi sparge ţeasta, am dat cu
pumnalul în braţul ei.
Lama i-a sfâşiat antebraţul. A ţipat şi a scăpat
ciomagul din mână. Acum se uita la mine cu ochi
plini de durere, în timp ce sângele îi curgea din
braţ pe dalele de piatră. Pentru o clipă, asta le-a
făcut pe celelalte să se oprească. Dar apoi au
început iar să se apropie.
Unde era Slither? M-am întrebat. Izbutise s-o
salveze pe biata Bryony?

CAPITOLUL 08
O SINGURĂ POSIBILITATE
Treizeci şi nouă de războinici Kobalos stăteau în
faţa mea, în pivniţă. Treizeci şi nouă de
războinici între mine şi copilul de om pe care
venisem să-l cer. Toţi purtau armuri, dar erau
fără coifuri, cum era obiceiul la astfel de ocazii.
Părul de pe feţele lor era lung şi le acoperea
gurile.
În plus, era acolo şi cel mai periculos adversar:
asasinul Shaiksa cu codiţe împletite, care acum
ţinea o sabie la gâtul lui Bryony.
Pentru o clipă, încăperea a rămas într-o linişte
desăvârşită. Puteam auzi doar trosnetul
lemnelor din vatră. Apoi, cu un urlet de mânie,
un războinic s-a repezit la mine, ridicând o spadă
uriaşă cu două tăişuri, gata de a ucide.
N-am dat înapoi, mişcându-mă doar în ultima
secundă. Am făcut un pas în dreapta, m-am ferit
de spada lui în coborâre şi am lovit în lateral cu
sabia mea. Lama i-a pătruns în gât şi i-a retezat
şira spinării, astfel încât potenţialul meu ucigaş
a căzut mort pe loc, la picioarele mele.
Apoi mi-am flexat încet degetele mâinii stângi,
astfel încât mi-au trosnit încheieturile, după
care, cu un rânjet larg şi crud, am băgat mâna în
haină şi am scos cea de-a doua armă a mea, un
pumnal lung, aşa că acum îmi înfruntam
inamicii cu câte o armă ascuţită în fiecare mână.
— Daţi-mi ce îmi aparţine de drept. Daţi-mi ceea
ce vă cer. Făceţi-o repede şi s-ar putea să mai las
vreo câţiva dintre voi în viaţă! Am strigat eu,
amplificându-mi glasul, astfel încât farfuriile au
zăngănit, iar cuţitele şi furculiţele au săltat pe
mese.
Folosisem vorbele acestea să le distrag atenţia –
pentru că imediat, fără să aştept vreun răspuns,
un sărit pe cea mai apropiată masă. Apoi am
luat-o la fugă peste mese către şemineu,
împrăştiind platourile de argint şi ulcioarele de
aur cu picioarele mele, toată voinţa fiindu-mi
îndreptată către un singur scop: să-l împiedic pe
asasinul aplecat asupra copilei s-o ucidă.
Să-l controlez pe asasin în timp ce mă avântam
printre duşmanii mei nu era treabă simplă.
Asasinii Shaiksa sunt antrenaţi în numeroase
tehnici de disciplină a minţit şi, uneori, pot
rezista chiar şi voinţei unui mag.
Astfel, exact când săream jos de pe ultima masă,
el a început să ridice sabia spre gâtul copilei.
Legătura de pe ochi îi căzuse şi a ţipat ascuţit
când lama s-a apropiat de ea. Dar eu am lovit
puternic cu mânerul sabiei mele în tâmpla
adversarului, iar el s-a prăbuşit pe spate, fără
cunoştinţă, arma căzându-i din mână.
Nu merita să ucid o asemenea făptură fără
motiv. Shaiksa nu uită niciodată şi, chiar atunci
când vreunul e la un pas de moarte, mintea lui
pe cale de a se stinge poate ajunge la mare
distanţă, ca să le spună fraţilor săi numele
ucigaşului şi locul unde se află. Aşadar,
pragmatismul, nu mila, mi-a ghidat mâna.
Am înşfăcat copila. Ea a ţipat când am ridicat-o
de jos, dar mi-am folosit abilitatea de mag
numită boska: schimbând compoziţia chimică a
aerului din plămânii mei, i-am suflat repede în
faţă, iar ea a căzut instantaneu într-o comă
profundă.
Apoi m-am întors ca să-mi înfrunt inamicii, care
se apropiau de mine cu săbiile scoase şi cu feţele
pline de furie. Am început să mă transform,
devenind mai mare, și în acelaşi timp m-am
folosit de voinţă pentru a le azvârli în faţă un
impuls de teamă pură, astfel încât, pe măsură ce
creşteam, ei şi-au rostogolit ochii în orbite şi
gurile li s-au căscat a deznădejde.
Atunci, cu un ultim efort de voinţă, mi-am lărgit
influenţa minţii şi am stins cele treisprezece torţe
care luminau sala subterană a banchetului.
Numaidecât s-a cufundat în întuneric, dar cu
ochii mei de mag încă mai puteam vedea: pentru
mine, încăperea era scăldată într-o lumină
argintie spectrală. În felul acesta am putut să
scap din busculadă, strecurându-mă nevătămat
printre duşmanii mei.
Aproape că ajunsesem la uşă când am simţit o
ameninţare în spatele meu. Era asasinul
Shaiksa. Îşi revenise rapid şi, spre deosebire de
războinici, rezista la magia mea. Acum alerga
spre mine, învârtind spada în mâna stângă şi o
secure mare de luptă în dreapta. Toată fiinţa lui,
până la ultima fibră, era concentrată să mă
ucidă.
Dacă ar fi fost cu putinţă, l-aş fi oprit folosind
minimum de forţă. În luptă, de regulă ai mai
multe variante de ales pentru a contracara un
atac. Însă atât de feroce erau asaltul şi hotărârea
lui de a-mi pune capăt vieţii, încât nu aveam
decât o singură posibilitate şi eram silit s-o
folosesc ca să mă salvez.
M-am ferit pe sub una dintre lamele lui, dar
ştiam că n-aş fi putut scăpa şi de a doua: securea
cobora descriind un arc către capul meu,
ameninţând să mi-l desprindă de gât. Atunci
i-am străpuns inima asasinului cu sabia. Efectul
a fost instantaneu – securea a căzut din degetele
lui lipsite de nerv, ajungând la podea cu o clipă
înainte de corpul lui neînsufleţit.
Cu această victorie îmi salvasem viaţa, dar mi-o
şi schimbasem pe vecie. Ucigându-l pe Marele
Mag, devenisem un proscris în ochii
Triumviratului; dar ucigându-l pe asasin, îmi
atrăsesem ura frăţiei sale. Aveau să caute
răzbunare şi să mă vâneze până la capătul
pământului şi până când aveam să fiu şi eu ucis.
Am alergat în curte la ţanc. Nessa şi Susan
scoseseră trei cai afară din grajduri. Nessa
mânuia un pumnal cu nesiguranţă, încercând să
ţină la distanţă patru purrai care se apropiau de
ea. Susan ţipa isteric.
Dar atunci am observat-o pe a cincea sclavă. Îşi
strângea braţul la piept, sângerând din belşug.
Aşadar, Nessa dovedise ceva curaj şi dăduse cel
puţin o lovitură! Însă în scurt timp s-ar fi
terminat totul. Am pornit în fugă spre ele şi
celelalte purrai au ţipat şi s-au refugiat în
grajduri.
Am aruncat o privire rapidă spre cele trei iepe
bălţate – niciuna nu făcea parte dintre animalele
care ne aduseseră la turn. Dintr-un punct de
vedere, era un lucru bun, fiindcă acestea erau
potcovite după metoda Kobalos cu potcoave care
le permiteau să calce mai sigur şi le împiedicau
să se împotmolească în zăpada foarte afânată.
Din celelalte puncte de vedere, era rău – foarte
rău. Toate erau înşeuate, dar le lipseau coburii şi
proviziile. Niciun dram de nutreţ pentru cai. Tot
ce aveau erau obişnuitele două desagi micuţe cu
oscher, care putea fi folosit ca hrană de urgenţă
pentru ele. Era un amestec din ovăz şi nişte
chimicale speciale care susţineau puterile unui
animal de povară pe durata unei călătorii lungi.
Bineînţeles, mai târziu calul avea să moară, de
aceea amestecul osher era folosit numai ca
ultimă soluţie, în lipsă de altceva. Dar îmi
dăduse Nessa de ales?
Cu o înjurătură, am sărit în spinarea celui mai
apropiat cal şi am sprijinit corpul copilei fără
cunoştinţă peste oblânc.
— Slavă Domnului! A strigat Nessa, dar chiar în
clipa aceea războinicii ar fi putut da fuga să
coboare poarta mobilă, ca să ne împiedice să
ieşim din curte.
I-am făcut semn spre poartă şi am dat pinteni
calului, străbătând dalele ude într-acolo. Nessa
s-a căznit să-şi urce sora care plângea cu
suspine în şa, apoi a încălecat şi ea repede pe
celălalt. În câteva momente, ieşeam pe poarta
deschisă şi galopam pe cărarea de zgură printre
vârtejurile de zăpadă.
Un timp, am călărit în tăcere, în afară de
interminabilele suspine ale lui Susan, în vreme
ce eu mă gândeam la consecinţele faptelor mele
de mai devreme.
— De ce mergem spre nord? A întrebat Nessa, în
cele din urmă.
Nu m-am ostenit să-i răspund. Spre nord era
singura şansă de viaţă pe care o aveam eu. Şi
aceea foarte firavă. Nu-mi rămăseseră decât
două opţiuni. Prima era să devin un fugar,
evitându-i pe inamicii mei atâta timp cât aş fi fost
în stare. A doua era să mă duc direct la sur sa
pericolului şi să-l confrunt – să mă duc la
Valkarky.

CAPITOLUL 09
ÎN NORD, VALKARKY
Conduceam grupul nostru către cea mai bună
şansă de supravieţuire care ne mai rămăsese. În
două ore ajunseserăm la ruinele unei ferme. Era
o casă foarte veche şi se dărâmase când se
schimbase clima, cu mai bine de două milenii în
urmă. La vremea aceea, semenii mei îşi
împinseseră hotarele mult spre sud,
întâmpinând slabă opoziţie din partea regatelor
oamenilor, mici, neputincioase şi în continuă
vrăjmăşie între ele.
Acum, tot ce mai rămăsese din casă erau doi
pereţi goi de piatră, adăpostiţi de o costişă
abruptă. Când m-am apropiat de ruine, am
simţit ceva, o rea-voinţă nevăzută. M-am oprit şi
asta a făcut-o pe Nessa să întrebe imediat:
— De ce ne oprim? Trebuie să intrăm!
Dar n-am luat-o în seamă şi mi-am ridicat
coada, căutând sursa neliniştii mele. Atunci, o
ploaie de pietre mici a început să-mi cadă pe cap
şi pe umeri.
Într-o clipă, am găsit-o. Era un bychon, un
spirit capabil să manipuleze materia. Unele erau
foarte periculoase şi puteau arunca bolovani
mari cu deosebita precizie pentru a-şi zdrobi
victima, dar acesta părea relativ slab. L-am
înghiontit mintal şi spiritul s-a retras într-un
cotlon întunecat. Apoi i-am şoptit, ca să nu audă
purrai din spatele meu ce spuneam.
— Curând o să plecăm de aici şi atunci o să poţi
să revendici locul ăsta ca sălaşul tău. Nu te purta
în aşa fel încât să mă forţezi să te scot de aici
pentru totdeauna. Stai cuminte şi rămâi ascuns.
Accepţi pro punerea mea?
N-au mai căzut pietricele în jurul meu, aşadar
am luat tăcerea bychonului drept acceptare.
Imediat, m-am folosit din plin de lemnul vechi
care zăcea împrăştiat prin jurul fostei case. Mai
întâi, am construit un soi de acoperiş cu o pantă,
ca să ne adăpostească, pe cât posibil, de viscol. O
parte dintre lemnele rămase le-am aprins, cu
puterea voinţei – un foc care să ne ofere căldura
dătătoare de viaţă.
Îmbrăcate în hainele corespunzătoare de purrai,
fetele mai mari erau chiar bine protejate, dar
când răpisem mezina, ea fusese pregătită pentru
sabie şi era aproape dezbrăcată. Boska pe care o
folosisem o adâncise în comă, dar era periculos
s-o ţin în starea asta prea mult timp. Prin
urmare, am fost obligat s-o trezesc, iar ea imediat
a început să tremure şi să scâncească slab şi
mi-am dat seama că n-avea să supravieţuiască
prea mult.
Eu nu sufăr nici la cele mai scăzute
temperaturi, aşadar mă puteam descurca şi fără
mantaua mea lungă a neagră. Totuşi nu pentru
căldură purtam acest veşmânt; era un semn al
vocaţiei şi al statutului meu ca mag haizda, cei
treisprezece nasturi reprezentând cele
treisprezece adevăruri pentru care petrecusem
mulţi ani de studiu învăţându-le. Nu-mi plăcea
s-o dau jos, dar ştiam că, fără căldura ei
protectoare, copila ar fi murit curând şi mă
simţeam legat de târgul meu cu bătrânul Rowler.
Prin urmare, am dezbrăcat-o şi am înfăşurat-o
pe fetiţă în ea, dând-o apoi în braţe Nessei, care
s-a ghemuit cu ea lângă foc, şoptindu-i încetişor
ca s-o liniştească.
— Micuţă Nessa, am întrebat eu blând, unde
sunt coburii noştri? Unde e mâncarea care să ne
ţină în viaţă?
Nessa a lăsat capul în jos.
— Mi-a fost frică, a zis. Am luat pur şi simplu
primii cai pe care i-am văzut. Le puteam auzi
vocile unor Kobalos, în capătul celălalt al
grajdului. Apoi ne-au întrerupt femeile alea rele –
eu le-am ameninţat cu pumnalul şi am rănit-o pe
una, dar ele continuau să se apropie. Sora mea
plângea de frică. Am crezut că fac ce-i mai bine
pentru noi.
Vedeam că era necăjită de faptele sale.
— Atunci o să fac ce pot, am zis eu. Mai ai
pumnalul meu?
Nessa a dat din cap şi l-a scos de sub pelerina ei,
întinzându-l spre mine cu mânerul înainte. L-am
acceptat, schiţând un zâmbet, şi m-am pregătit
pentru ce trebuia făcut.
Mi-am scos ghetele şi, purtând doar cureaua
diagonală subţire, cu tecile în care se aflau
săbiile scurte, am urcat anevoie dealul, drept în
inima viscolului. Să spun drept, îmi plăcea
vremea; pentru un Kobalos, o asemenea furtună
era înviorătoare.
Curând am ajuns la un platou întins, o păşune
alpină, şi acolo m-am lăsat în patru labe şi am
început să alerg iute, cu coada arcuită sus,
deasupra capului, căutând o posibilă pradă.
Puţine vietăţi se mişcau prin viscol. În depărtare
am simţit nişte vulpi polare, nişte rozătoare şi
vreo câteva păsări temerare, însă toate erau prea
departe. Atunci am dat de lupi.
Era o haită mare, care se îndrepta spre sud, cu
vântul în spate. Aveau să treacă pe lângă mine la
cel puţin trei leghe distanţă spre vest, dar mi-am
exercitat voinţa şi i-am chemat; s-au grăbit spre
mine, adulmecând pradă uşoară. Ca să-i
încurajez mai mult, m-am întors şi am început
să fug în faţa lor, în salturi lejere prin zăpadă.
Numai când au fost aproape să mă ajungă
mi-am Înteţit viteza. Din ce în ce mai repede şi
mai repede, până când numai liderul haitei, un
imens lup alb – suplu, împănat de muşchi şi în
deplinătatea puterii –, s-a mai putut ţine după
mine. Amândoi ne-am îndepărtat de restul haitei
care, fără lider, s-a plictisit curând de urmărire şi
a rămas mult în urmă, rătăcind fără ţintă,
urlând la luna invizibilă.
Când lupul a fost gata să mă prindă, m-am
întors să-l înfrunt. Ne-am atacat unul pe altul,
blană la blană, dezvelindu-ne colţii şi mârâind,
rostogolindu-ne în zăpada adâncă, încleştaţi
într-o strânsoare mortală. Lupul a muşcat adânc
din umărul meu, dar pentru mine durerea nu
însemna nimic; cu colţii mei, i-am făcut ferfeniţă
gâtul, smulgându-i carnea şi făcându-i sângele
să ţâşnească şi să coloreze în roşu-aprins
zăpada.
Am băut cu sete, în timp ce imensul animal se
zvârcolea sub mine, în ghearele morţii. N-am
irosit niciun strop din sângele fierbinte şi gros.
Când mi-am satisfăcut setea, am scos o sabie şi
i-am tăiat fiarei capul, coada şi picioarele, apoi,
mergând în două picioare, i-am cărat corpul pe
umeri, îndărăt la casa fermei ruinate.
La foc, în timp ce fetele priveau cu ochii mari,
am jupuit şi am scos măruntaiele lupului, apoi
l-am tăiat în bucăţele, pe care le-am îngropat în
tăciuni, ca să se frigă.
Toate trei surorile au mâncat pe săturate, în
noaptea aceea şi numai Susan s-a văitat,
smiorcăindu-se, în timp ce se silea să mestece
carnea jumătate arsă, jumătate nefăcută. Dar a
fost repede redusă la tăcere de Nessa, care a
înţeles că eu le dădusem o speranţă de viaţă.
Cu puţin înainte de a se crăpa de ziuă, am mai
pus lemne pe foc şi atunci Nessa s-a trezit. A
venit şi s-a aşezat la foc în partea cealaltă de
mine, astfel încât ochii ni se întâlneau pe
deasupra flăcărilor. În mod ciudat, nu mi se mai
părea atât de piele şi os în noaptea asta. Gâtul ei
era din cale-afară de ademenitor şi mi-a lăsat
gura apă văzându-l, de a trebuit să înghit în sec.
— Nu-mi place aici, a zis ea. Tot am senzaţia că
ne urmăreşte ceva. Am auzit şi un zgomot, ca o
ploaie mică de pietre. Ar putea fi un duh rău
periculos. Probabil aici e bârlogul lui.
— Ce e acela un duh rău? Am întrebat, curios.
— Un spirit demonic. Unele aruncă pietre sau
chiar cu bolovani. Sunt periculoase şi pot ucide
oamenii.
— Cum te comporţi cu o astfel de entitate? Am
întrebat.
— Nici n-aş încerca măcar, a zis Nessa. Dar,
undeva departe, în sud, dincolo de mare, se zice
că ar exista vraci – oameni care sunt în stare s-o
scoată la capăt cu astfel de duhuri.
Din ceea ce descria ea, era foarte probabil că
„duh rău” să fi fost denumirea omenească pentru
bychon. Dar, în toţi anii mei de învăţătură, nu
auzisem niciodată de vracii lor. M-am întrebat ce
fel de magie foloseau.
— Ei bine, nu-ţi face griji, micuţă Nessa – nu e
nevoie de vreun vraci aici. În locurile întunecate
există adesea lucruri invizibile care stau la
pândă. Dar cu mine ești în siguranţă.
— Cât mai avem până vom putea pleca mai
departe? A întrebat ea. Şi de ce mergem spre
nord?
— Probabil vom putea să plecăm în zori, mâine
sau cel târziu după-amiază, i-am răspuns. Dar
fără nutreţ pentru cai n-o să ajungem prea
departe. În desagi o osher, care o să le dea putere
ceva vreme – înainte de a-i omorî. O să mâncaţi
carne de cal mai înainte de a se sfârşi
săptămâna. E mai uşor de mestecat decât cea de
lup, aşa că probabil sora ta nu se va mai plânge
atâta. În cele din urmă, ca să supravieţuim, s-ar
putea s-o mâncăm pe una dintre cele două surori
ale tale – cel mai bine ar fi s-o mâncăm pe Susan,
pentru că e mai mare, cu mai multă carne pe
oase.
Nessa a tresărit.
— Cum te poţi gândi măcar asemenea lucruri ori
bile?
— Pentru că e mai bine să moară unul pentru ca
restul să trăiască. Asta se face în lumea Kobalos,
aşa că poate ar trebui să te obişnuieşti şi tu,
micuţă Nessa.
— Cum rămâne cu făgăduiala ta? A strigat ea. Ai
fost de acord să le duci pe surorile mele în
siguranţă.
— Am făgăduit şi o să mă străduiesc din toate
puterile pe care le am să-mi ţin învoiala pe care
am făcut-o cu răposatul tău tată.
Nessa a tăcut pentru un moment, dar apoi s-a
uitat drept în ochii mei.
— Dacă va fi nevoie, mănâncă-mă pe mine decât
pe una dintre surorile mele.
Încă o dată m-am trezit surprins de curajul ei –
dar:
— Nu voi putea să-ţi satisfac dorinţa, i-am spus.
Vezi tu, numai tu îmi aparţii şi n-am de gând
să-mi pierd bunul personal. Oricum, o să mai
vorbim despre lucrurile astea dacă va apărea
nevoia. O să fie o călătorie lungă în nord. Şi acum
o să-ţi spun de ce ne îndreptăm într-acolo.
Mergem la Valkarky, unde trebuie să-mi pledez
cazul – e singura speranţă de viaţă pe care o am.
Ca să le salvez pe surorile tale mai mici, am ucis
un Mare Mag şi un asasin a cărui frăţie va căuta
să se răzbune şi mă va urmări până ce voi fi
mort. Însă cei pe care i-am ucis eu încălcaseră
legea privitoare la drepturile mele de proprietate.
Dacă voi putea să-mi apăr cu succes cazul în faţa
Triumviratului conducător, atunci nu vor mai
putea să se atingă de mine.
— Ce e Valkarky – altă fortăreaţă?
— Nu, Nessa, e un oraş. Oraşul nostru! Cel mai
Inimos şi cel mai periculos loc din toată lumea
asta, am răspuns eu. Chiar şi fiinţele omeneşti
ca tine, cu ochi slabi, pe jumătate orbi, nu pot să
nu îi aprecieze frumuseţea. Dar, nicio teamă, te
voi apăra eu de nume roasele lui primejdii.
— Mai bine-aş muri aici, a zis Nessa cu
amărăciune, decât într-un oraş plin de alţii ca
tine.
— Să mori? Să mori, micuţă Nessa? Cine a
pomenit ceva despre moarte? Tu m-ai adus
înapoi la viaţă şi, în schimb, eu te voi proteja, pe
tine şi pe surioarele tale dolofane, întocmai cum
am promis. Numai dacă nu va exista altă
posibilitate o s-o mâncăm pe una dintre ele şi
numai dacă aşa ceilalţi pot supravieţui. Am făcut
o promisiune, dar nu pot face decât ce e posibil.
Dacă ai fi luat tu caii cu proviziile lor, aşa cum îţi
poruncisem eu!
O expresie de stânjeneală a trecut ca un nor pe
faţa Nessei, dar n-a răspuns nimic, evident
căzută pe gânduri.
— Dar o să le duci totuşi în siguranţă, când o să
termini cu treburile tale?
Am zâmbit, dar m-am abţinut să-mi arăt colţii.
— Desigur. N-am promis asta? Acum du-te
înapoi la culcare. Ce altceva aveţi voi, oamenii,
de făcut decât să dormiţi când ninge atât de
aprig?
— Tata a zis că şi tu dormi de-a lungul iernii. A
zis că hibernezi. De ce faci asta, dacă îţi place
frigul atât de mult?
 Am ridicat din umeri.
— Un mag haizda doarme în shudru, miezul
iernii, ca să înveţe. E o perioadă când îşi adună
minţile în timpul viselor profunde şi ţese
cunoaştere nouă din experienţă. Noi visăm ca să
vedem adevărul din inima vieţii.
Nessa a întors capul şi s-a uitat în spate, unde
dormeau surorile ei. Bryony era încă înfăşurată
în mantaua mea – numai părul ca de şoarece
brun se vedea din ea.
— Cum este Valkarky? A întrebat Nessa,
întorcându-şi iar faţa spre mine.
— E vast, i-am explicat eu. Noi credem că oraşul
nostru nu va înceta să crească până când nu va
acoperi toată lumea. Nicio stâncă, niciun copac,
nici măcar un fir de iarbă nu va mai fi vizibil
atunci. Toate celelalte oraşe vor fi zdrobite sub
expansiunea zidurilor!
— Asta-i groaznic! A strigat ea. Nu e normal. Aţi
face toată lumea hidoasă.
— Nu înţelegi, micuţă Nessa, aşa că nu trage
confuzii până nu vei fi văzut cu ochii tăi.
— Dar e absurd, oricum. Cum ar putea un oraş
să devină atât de mare? N-ar putea exista destui
constructori să creeze o asemenea
monstruozitate.
— Zidurile oraşului Valkarky sunt permanent
construite şi reparate de creaturi care nu au
nevoie de somn. Ele scuipă piatră moale din
gurile lor, iar aceasta e folosită ca material de
construcţie. Seamănă cu miezul de lemn, la
început, dar se întăreşte repede în contact cu
aerul. De aici şi numele de Valkarky – înseamnă
Cetatea Copacului Pietrificat. E un loc minunat,
plin de entităţi create prin magie – făpturi care
nu pot fi văzute nicăieri în altă parte. Să fii
bucuroasă că o să ajungi s-o vezi. Toţi ceilalţi
oameni care intră acolo sunt sclavi sau
condamnaţi să moară. Tu ai oarecare speranţe şi
de a mai ieşi.
— Uiţi că şi eu sunt sclavă, a răspuns Nessa,
mânioasă.
— Bineînţeles că eşti, micuţă Nessa. Dar, în
schimbul sclaviei tale, surorile tale vor fi libere.
Asta nu te face fericită?
— Îi datorez supunere tatălui meu şi sunt gata
să-mi jertfesc viaţa pentru ca surorile mele să fie
în siguranţă. Dar de bună seamă că asta nu mă
face fericită. Eu abia aşteptam să-mi trăiesc viaţa
şi, acum, mi-a fost răpită. Ar trebui să mă
bucur?
Nu i-am răspuns. Viitorul Nessei sau lipsa lui
nu merita discutat. Nu-i spusesem exact cât de
rău stăteau lucrurile. Sorţii împotriva mea erau
într-adevăr mari şi era probabil să fiu prins şi
ucis fie în timpul călătoriei, fie imediat ce intram
în cetate. Era greu de crezut că aveam să trăiesc
îndeajuns cât să pledez cu succes în apărarea
mea în faţa consiliului cârmuitor. Dacă muream
eu, toate cele trei fete aveau să devină sclave, în
cel mai bun caz; în cel mai rău, ar fi fost golite de
sânge și mâncate.

După aceea, Nessa a devenit foarte tăcută; s-a

dus la culcare fără să-mi ureze măcar noapte
bună. Fiinţele omeneşti ca Nessa sunt adesea
lipsite de maniere, aşadar n-am fost cu adevărat
surprins.

CAPITOLUL 10
RĂZBOINICUL HYB
Cam la vreo oră după ce s-a luminat de ziuă,
vântul s-a domolit şi viscolul a devenit doar o
ninsoare uşoară, cu fulgi care spiralau în cădere
leneşă din cupola cenuşie a cerului.
— Am nevoie de mantia mea înapoi, micuţă
Nessa, i-am spus eu. Va trebui să împărţiţi ce
aveţi cu sora voastră mai mică.
Mai devreme sau mai târziu, urma să fiu nevoit
să lupt şi voiam să port mantaua lungă şi
neagră, semnul distinctiv al funcţiei mele, astfel
ca duşmanul să aprecieze puterea a ceea ce
înfrunta. Am observat că Nessa a fost cea care a
renunţat la câteva dintre veşmintele sale ca să
îmbrace copila, inclusiv la pelerina
impermeabilă. Erau mult prea mari, dar aveau
să-i furnizeze protecţia necesară împotriva
vremii urâte. Nessa avea să găsească acum
condiţiile mult mai dificile. Am observat că
Susan nu şi-a oferit niciunul dintre veşmintele
ei.
Cum era obiceiul meu, înainte de a mă sui pe
cal, m-am aşezat în faţa lui şi i-am suflat repede
în nări, de trei ori.
— Ce faci? A întrebat Nessa, cu o vie curiozitate
pe faţă.
Evident se hotărâse, înţelept, să nu se
împotrivească dorinţelor mele.
— Folosesc ceea ce noi, magii, numim boska.
Am schimbat compoziţia aerului din plămânii
mei înainte să-i suflu în nări. Astfel, am infuzat
animalul cu supunere şi curaj. Acum, dacă va
trebui să lupt, calul meu n-o să se teamă de
duşmanul care o să ne stea în faţă!
— Va trebui să lupţi? E vreo primejdie pe
aproape? A întrebat.
— Da, micuţă Nessa, este foarte probabil.
Aşadar, acum trebuie să ne grăbim şi să sperăm
la cât mai bine.
— Cât mai avem de mers? Fiecare zi pare la fel.
Pierd măsura timpului – mi se pare că au trecut
deja săptămâni.
— Asta e abia a cincea dimineaţă a noastră. E
mai bine să nu te gândeşti la restul călătoriei. Să
ţii cont doar de fiecare zi, aşa cum vine.
Am lăsat în urmă vechea fermă. Curând, am
ajuns la o zonă stâncoasă, dezgolită, unde
zăpada se topise. Aburii ieşeau din crăpăturile
solului şi, din când în când, pământul se
cutremura şi se simţea miros de ars în adierea
vântului.
— Ce e locul ăsta? A întrebat Nessa,
mânându-şi calul lângă al meu.
— Este Falia Fittzanda, o zonă de cutremure şi
instabilitate. Acesta este hotarul sudic al
teritoriilor noastre. Curând vom intra pe
pământul poporului meu.
Am continuat spre nord, traversând terenul care
scotea aburi şi se zgâlţâia, caii noştri fiind mai
nervoşi şi decât cele trei purrai. Aria era vastă şi
rocile mişcătoare ale naturii ne făceau greu de
urmărit. Cei care veneau pe urmele noastre din
fortăreaţă s-ar fi aşteptat să fug spre sud – nu
spre nord, spre ceea ce ar fi putut fi foarte sigur
execuţia mea –, aşadar asta era în avantajul
meu.
În curând şi alţii aveau să ne vâneze. Gândurile
unui asasin pe moarte trebuie să fi ajuns la toată
frăţia sa. Fraţii aflaseră cine îl ucisese. Unii
probabil erau deja pe drum, prin sălbăticia
înzăpezită sau chiar foarte aproape, şi aveau
să-mi detecteze poziţia şi să înceapă să se adune
ca să ne iasă în cale. Triumviratul Marilor Magi
poate că trimisese şi alţi asasini din Valkarky.
Aici, în afara cetăţii, aveau să încerce să mă
ucidă de cum mă vedeau. Trebuia să ajung la
cetate întreg, ca să câştig dreptul de a mă apăra
în faţa consiliului.
Numai un singur lucru mă frământa. Oare mai
aveam curajul şi cruzimea să-mi înfrâng
duşmanii? Sau deja mă molipsisem de skaiium,
după cum indica blândeţea pe care i-o arătam
Nessei?
Nu avea să treacă mult până când să mă
găsească un duşman – însă nu asasinul Shaiksa
la care mă aşteptam. Marii Magi trimiseseră o
creatură foarte diferită.
Asasinul aştepta drept în faţa noastră. La prima
vedere, părea să fie un Kobalos înarmat, călare,
dar era ceva ciudat acolo unde călăreţul şi calul
erau uniţi. Nu doar că nu exista vreo şa, ci nu
exista nicio despărţire între ei. Nu mă uitam la
două făpturi, ci la una singură, ucigătoare,
combinaţie.
— Ce e creatura aceea fioroasă? A întrebat
Nessa, îngrozindu-se.
Susan a început să se smiorcăie, în timp ce
Bryony tremura de groază, dar nu scotea niciun
sunet.
— Probabil moartea noastră, am răspuns eu.
Stai deoparte şi lasă-mă să fac ce pot.
Aveam în faţă un războinic hyb, o încrucişare
între Kobalos şi cai, care fusese conceput pentru
luptă. Partea de sus a corpului creaturii era
păroasă şi musculoasă, îmbinând puterea
extraordinară cu iuţeala şi abilitatea de a
sfârteca un adversar în bucăţi. Mâinile îi erau, de
asemenea, special adaptate pentru luptă. În
dreapta lui părea că se strâng cinci săbii lungi şi
subţiri, dar eu ştiam că erau gheare care puteau
fi trase înăuntrul muşchilor mâinii sau scoase
din teci, după voie. În stânga avea o ghioagă – o
măciucă uriaşă acoperită cu ţepi ascuţiţi ca nişte
ace de porc-spinos.
Partea de jos a unui hyb e mai rapidă decât un
cal, cu pinteni de os ieşiţi în afară la picioarele
din faţă, adesea pentru a scoate maţele calului
duşmanului. În plus, acest hyb era îmbrăcat în
armură: purta un coif de metal care îi acoperea
toată faţa, mai puţin ochii roşii, furioşi. Corpul
său – şi partea de sus, şi partea de jos – era, de
asemenea, apărat de platoşe zimţuite de cea mai
bună calitate.
Coiful, cu apărătoarea de falcă prelungă, trăda
adevărata formă a capului din partea superioară,
care era mai degrabă de cal decât de Kobalos.
Ambele guri îi erau deschise acum, pufnind şi
scoţând aburi ca nişte norişori.
În aerul rece. Ambele gâtlejuri au strigat o
provocare, un urlet adânc, gutural, care a
răsunat în ecou peste platou, gonind dintr-o zare
în alta. Fără multă tevatură, s-a repezit asupra
mea, printr-o porţiune îngustă dintre două jeturi
de abur care erupeau din roca vulcanică.
Am auzit nechezaturile de frică din spate, când
cei doi cai, simţind nepământeană şi demonica
făptură a hybului, au rupt-o la goană, cu tot cu
purrai. Dar calul meu, întărit cum fusese cu
boska magică, nici n-a tresărit.
Hybul învârtea ghioaga deasupra capului, dar
am văzut subterfugiul din asta. Manevra era
menită să-mi distragă atenţia şi, când eu m-aş fi
uitat în sus, ghearele lungi şi ascuţite m-ar fi
lovit pe dedesubt, rapid ca limbile de viperă.
A fost aşa cum anticipasem şi eram gata. Am
pornit înainte în contraatac, cu coada întinsă, şi
am trecut unul pe lângă altul la nicio jumătate
de metru distanţă. Când hybul s-a aplecat spre
mine, vârfurile ascuţite ale ghearelor lui au ţintit
în sus, încercând să se strecoare pe sub coastele
mele şi în inimă, dar eu mi-am concentrat
puterea minţii şi un mic scut magic, strălucitor,
s-a materializat în aer şi s-a mişcat odată cu
mine.
Îl plasasem astfel încât să pareze cele cinci
gheare mortale. N-am ripostat imediat cu o
lovitură, ci mi-am condus calul cu genunchii,
mi-am scos sabia şi am dat să-mi menţin
avantajul, surprinzând creatura mai înainte de a
se fi putut replia.
L-am lovit drept în mijlocul creştetului cu
mânerul sabiei, făcându-i metalul coifului să
zăngănească. Apoi, cu pumnalul, am încercat
să-i crestez gâtul, în punctul relativ slab al
armurii dintre coif şi platoşă.
Am ratat şi ne-am despărţit, amândoi galopând
şi luând distanţă unul de altul.
Rapid, hybul s-a întors şi a pornit la atac a doua
oară. De data asta totuşi, în pofida agilităţii şi a
vitezei sale, eram şi mai bine pregătit şi, în timp
ce îi param ghearele cu scutul a doua oară, am
dat o lovitură.
N-am avut loc să pun toată forţa în mişcarea
secerătoare a sabiei, dar norocul a fost de partea
mea.
În clipa în care am lovit, un jet de abur a erupt
din pământ aproape chiar sub duşmanul meu.
Calul a ţipat de durere şi partea de sus a
corpului s-a înclinat spre mine, ca să se ferească
de aerul opărit. Astfel, hybul a fost distras, iar
sabia mea l-a nimerit sus, în umăr; deviată de
armura zimţuită, a găsit mica deschizătură
dintre coif şi apărătoarea de umăr, înfigându-se
în gât, iar hybul s-a lăsat pe-o parte, când a
trecut.
Când creatura s-a clătinat şi ghioaga i-a căzut
din degetele fără simţire, mi-am repezit scutul
magic asupra sa ca un ciocan; lovitura a fost
crâncenă, iar hybul s-a prăbuşit, cu toate patru
picioarele înmuindu-se sub el. A izbit pământul
cu o bufnitură greoaie, s-a rostogolit în zăpadă şi
a rămas nemişcat.
Am descălecat şi m-am apropiat de duşmanul
meu cu precauţie. Mă aşteptasem ca asasinul
hyb să fie mult mai greu de învins şi îmi
închipuiam oarecum că asta e o stratagemă. Am
aruncat o privire spre partea de jos a corpului
său şi am văzut arsenalul de săbii şi de arme în
tecile de pe flancul său.
Acum era la mila mea, aşa că i-am scos coiful şi
i-am ţinut lama la gât.
Hybul îşi pierduse cunoştinţa, zăcea cu ochii
strâns închişi. Nu aveam vreme de pierdut, aşa
că am trimis un ghimpe magic drept în creierul
lui şi s-a trezit cu un răcnet. Ochii i s-au deschis
larg şi au sclipit cu o lumină roşie, pizmaşă.
Pentru o clipă, m-am simţit ameţit, iar lumea mi
s-a părut că se învârteşte; am scăpat sabia din
mână. Ce se întâmpla cu mine? M-am întrebat.
Mi-am dat seama la ţanc de pericolul din ochii
creaturii. Abia de mi-am putut dezlipi privirea,
într-atât de puternică era dorinţa nestăpânită de
a mă uita în ochii lui; aveau o influenţă hipnotică
şi puterea de a-ţi absorbi voinţa, astfel încât
timpul înceta să mai conteze.
Mi-am recăpătat concentrarea şi m-am uitat fix,
în schimb, la gura lui, plină de colţi mari. Apoi
am vorbit răspicat, în caz că monstrul era încă
năucit de la ultima lovitură grozavă cu care-l
pălisem.
— Ascultă-mă cu mare atenţie, l-am avertizat
eu, apăsând pumnalul pe gâtul lui, astfel încât
să curgă puţin sânge. Mi s-a făcut o nedreptate şi
merg să-mi susţin apărarea înaintea
Triumviratului din Valkarky. Este dreptul meu.
— Nu ai niciun drept, magule! A răcnit hybul,
scuipând cuvintele în faţa mea, scrâşnind din
dinţii lui mari de cal. L-ai ucis pe unul dintre
Marii Magi şi trebuie să fii ucis pe loc!
— El a încercat să mă împiedice în timpul
procedurii legale de a-mi lua înapoi proprietatea.
Era un act nedrept şi el m-a atacat şi mai mult.
Apărându-mă, am fost silit să-l ucid. Dar nu am
vreo dihonie personală nici cu tine, nici cu
vreunul dintre ceilalţi Mari Magi. Dă-mi cuvântul
tău că nu mi te mai opui şi îţi dau drumul.
Atunci vei putea să depui mărturie la procesul
meu în Valkarky şi să mi te opui cât pofteşti.
— Eşti mort, magule, fie de mâna mea, fie de-a
altuia. În clipa în care o să-mi dai drumul, o să-ţi
sfârtec carnea şi-o să-ţi beau sângele.
— Zilele tale de luptă s-au sfârşit, am spus,
uitându-mă în jos, la creatură. Eu sunt cel care
ţine sabia. Eu urmează să tai şi tu să sângerezi.
Curând o să beau eu sângele tău. E simplu.
Numai durerea ţi-a mai rămas acum.
Au răsunat ţipete când l-am ucis. Niciunul n-a
venit de la hyb; creatura a murit curajos, cum
mă aşteptasem. Nici n-ar fi putut face altfel.
Ţipetele au venit de la Nessa şi surorile ei, care îşi
liniştiseră caii şi îi întorseseră, când văzuseră că
pericolul trecuse. A durat aproape o oră până
când Bryony s-a oprit din plâns.
După ce le-am spus fetelor să-şi ţină firea, le-am
condus în tăcere. M-am gândit la lupta mea cu
hybul. Ce se întâmplase cu creatura? Probabil
că-mi subestimase capacităţile – sau poate
norocul avusese un rol?
Mi-am dat seama că acesta era adevărul. Jetul
de abur îl surprinsese şi-mi dăduse mie un
avantaj. Asta mi-a mai scăzut mândria pe care aş
fi simţit-o pentru înfrângerea unui adversar atât
de puternic. Încă nu eram la adăpost de skaiium.
Trebuia să mă străduiesc şi mai tare ca să nu-l
las să pună stăpânire pe mine şi să-mi menţin
puterea de mag războinic.
Cele trei purrai îmi ocoleau privirea şi aveau pe
chip expresii de repulsie. Chiar nu puteau
înţelege că fusese necesar să ucid şi că, făcând
asta, ne păstrasem pe toți – şi pe mine, şi pe ele –
în viaţă?

În noaptea aceea am găsit o grotă în care să ne

adăpostim. Nu exista niciun lemn ca să-l folosim
pentru foc, aşa că am putut doar să molfăim
resturile de carne pe care le tăiasem din lup,
deunăzi.
— Asta nu mai e viaţă! S-a plâns Susan. Oh, cât
mi-aş dori ca tata să mai trăiască şi ăsta să fie
doar un coşmar, ca să mă pot trezi în siguranţă
şi la căldură, în patul meu!
— Nu putem schimba ce a fost făcut, i-a spus
Nessa. Încearcă să fii curajoasă, Susan. Să
sperăm că, în câteva săptămâni, o să începi o
viaţă nouă. Atunci, toate astea o să ţi se pară
doar un vis urât.
Nessa vorbise cu încredere, punând un braţ pe
după umerii lui Susan ca s-o liniştească, dar eu
am observat tristeţea din ochii ei. Viaţa ei avea să
fie una de sclavie.
 După o vreme le-am lăsat pe surori singure, să
se consoleze una pe alta, şi am ieşit să mă aşez în
faţa grotei, uitându-mă în sus la stele. Era o
noapte foarte senină şi luminoasă şi se vedeau
toate cele cinci mii de stele – printre ele şi ochiul
roşu, injectat, al lui Cougis, Steaua Câinelui,
care era întotdeauna preferata mea.
Deodată, am văzut o dâră luminoasă pe cerul
nordului, tăind repede zarea de la est la vest. Am
socotit că trebuie să fi trecut oarecum pe
deasupra cetăţii Valkarky. Exista superstiţia că o
astfel de stea căzătoare prevestea moartea sau
răsturnarea unui mag. Alţii în locul meu,
ameninţaţi ca mine, ar fi luat-o ca pe o vestire a
propriei morţi, dar eu nu credeam în asemenea
prostii, aşa că mi-am alungat gândul din minte şi
am început să-mi concentrez voinţa.
Meditam, încercând să-mi întăresc puterea
mintală împotriva posibilului început de
skaiium, când Nessa a ieşit din grotă şi s-a
aşezat lângă mine. Era înfăşurată într-o pătură,
dar tremura violent.
— Ar trebui să stai în grotă, micuţă Nessa. E
prea frig aici, afară, pentru o biată fiinţă
omenească slabă.
— E frig, a încuviinţat ea, cu vocea abia o
şoaptă, dar nu de asta tremur. Cum ai putut?
Cum ai putut să faci aşa ceva în faţa mea şi a
surorilor mele?
— Să fac ce anume? Am întrebat.
 Mă gândeam că poate molfăisem carnea de lup
prea zgomotos. Poate râgâisem fără să-mi dau
seama sau scăpasem vreun vânt.
— Modul în care ai ucis creatura şi i-ai băut
sângele a fost oribil. Chiar mai rău decât ce ai
făcut în turn. Şi ţi-a plăcut!
— Trebuie să fiu sincer cu tine, micuţă Nessa, şi
o să-ţi spun că, da, a fost cea mai plăcută victorie
împotriva unui războinic hyb mortal. Am ucis un
Mare Mag, un asasin Shaiksa şi un războinic hyb
în ultimele zile – puţini dintre semenii mei sunt
în stare să se laude cu o asemenea realizare!
I-am oferit libertatea, dar el a refuzat şi ar fi
continuat să încerce să-mi ia viaţa – apoi şi pe a
ta şi pe a surorilor tale. Deci ce era să fac?
Trebuie să mărturisesc că sângele lui a avut gust
dulce şi trebuie să-mi cer iertare dacă l-am sorbit
cu prea mare lăcomie. Dar, altfel, m-am purtat
chiar cum se cuvine.
— Cum se cuvine?! A strigat Nessa. A fost
monstruos! Şi acum ne duci într-un oraş populat
de multe mii de făpturi ca tine!
— Nu, greşeşti, i-am spus eu. Eu sunt un mag
haizda. Sunt probabil nu mai mult de o duzină
ca mine în viaţă, la momentul ăsta. Noi nu
suntem făcuţi pentru oraş – noi trăim la hotarele
îndepărtate ale teritoriului Kobalos. Noi creştem
oameni şi avem grijă ca ei să fie fericiţi şi
mulţumiţi.
— Îi creşteţi! Cum adică voi creşteţi oameni?
 — N-ai de ce să-ţi faci griji, Nessa. De ce crezi că
e atât de alarmant? Tu, tatăl tău şi surorile tale
faceţi parte din ferma mea, care se numeşte
haizda – de aceea eu sunt numit un mag haizda.
Noi recoltăm sânge ca să ne hrănim – deopotrivă
cu alte substanţe care ar putea să ne fie de folos.
Răposatul tău tată ştia adevărata stare a
lucrurilor, dar n-a vrut să vă supere. El a
încheiat un târg cu mine, ca eu să mă ţin departe
de voi. Voi credeaţi că eram doar o creatură
periculoasă care trăia în apropiere, dar de fapt
eraţi posesiunile mele.
— Ce?! Nessa şi-a dus o mână la faţă, şocată. Ai
luat sânge de la tatăl şi surorile mele? Şi sângele
meu?
— Am făcut asta la început, dar în ultima vreme
am decis să nu continui. L-am respectat pe tatăl
tău şi am hotărât ca mai degrabă să negociez
decât să iau, pur şi simplu. El îmi făcea rost de
vin roşu şi de sânge de taur, două lucruri pentru
care chiar am o slăbiciune. Am avut o înţelegere
care ne aranja pe amândoi. Dar, da, oamenii din
haizda îmi dau sânge. Însă cei mai mulţi nu ştiu
că asta se întâmplă – de regulă, îl iau noaptea,
când ei dorm.
Mă transform, mă fac foarte mic şi mă strecor în
casele lor printr-o gaură din acoperiş sau
dintr-un perete.
Apoi mă fac convenabil de mare şi mă caţăr în
paturile lor. Mă aşez pe pieptul oamenilor, mă
aplec şi fac o mică înţepătură în gâtul lor. Apoi
scot un pic de sânge niciodată atât de mult cât să
le dăuneze sănătăţii. La fel cum un fermier
omenesc se preocupă de sănătatea şi binele
vitelor sale, şi eu îmi cultiv resursele. Cel mai rău
lucru de care sunt conştienţi este o mică groază a
nopţii – ca un coşmar în care un demon s-a
aşezat pe pieptul lor, îngreunându-le respiraţia.
Foarte rar se simt puţin ameţiţi la prima trezire –
mai mult cei care se dau jos din pat prea repede.
Semnele de înţepătură de pe gâtul lor se vindecă
foarte repede şi, până se crapă de ziuă, se
confundă uşor cu înţepăturile de insecte. Cei mai
mulţi oameni dintr-o fermă chiar habar n-au ce
se întâmplă.
Nessa amuţise şi, când i-am aruncat o privire,
am văzut că se holba la mine, cu ochii mari. A
trecut mult timp până să poată vorbi iar.
— Ai spus „alte substanţe”. Ce altceva mai luaţi?
— Suflete, micuţă Nessa. Uneori folosesc
sufletele semenilor tăi.
Ea s-a uitat în spate, spre grotă, probabil să
verifice dacă surorile ei încă mai dormeau,
înainte de a vorbi.
— Cum poţi „folosi” un suflet? A izbutit să
spună, în cele din urmă. Sună groaznic!
— Posesorii nu se supără, pentru că sunt
întotdeauna morţi înainte de a se întâmpla asta.
Iar sufletele moarte sunt, de regulă, confuze o
bună bucată de timp, până îşi găsesc drumul
spre casă. Eu folosesc doar un pic din energia
lor, până să izbutească ele să plece. Aşadar, de
fapt, doar le împrumut.
— „Casa” lor – unde e?
— Depinde. Unele sunt ascendente, iar altele
sunt descendente. Primele se ridică în spirală
spre cer, în linişte; celelalte se aruncă în pământ,
scoţând un soi de geamăt sau alteori un ţipăt ori
un urlet – nu ştiu unde e casa lor, dar niciunul
nu pare foarte bucuros că se duce acolo.
— Ai fost de faţă când a murit tata?
— Da, Nessa, am fost. I-a luat mult timp până să
moară şi a suferit mult. N-a fost o moarte plăcută
şi, din cauză că tu ai fost atât de fără minte şi-ai
fugit, ar fi putut muri chiar singur. Dar eu am
avut răbdare şi am stat cu el până la sfârşit.
— I-ai împrumutat şi lui sufletul?
— Nu, n-am avut timp. Unele suflete nu sunt
deloc zăpăcite. Nu zăbovesc, ci pornesc spre casă
imediat.
— Şi în ce parte s-a dus tata?
— El a fost un ascendent, micuţă Nessa. Aşa că
fii fericită pentru el. Sufletul lui a ţâşnit spre cer
fără nici cel mai mic geamăt.
— Mulţumesc, a zis Nessa încet, apoi s-a ridicat
în picioare şi s-a întors în grotă fără alt cuvânt.
Bineînţeles că am minţit despre „împrumutatul”
sufletelor. După ce le absorbi puterea, nu mai
rămâne mare lucru din ele. Odată eliberate, se
rotesc încet câteva clipe, apoi scot un mic
scâncet şi dispar. Aşa că nu mai ajung niciodată
acasă – ăsta e sfârşitul pentru ele. Ceea ce s-ar
putea să nu fie un lucru rău pentru cele care o
iau în jos, dar pentru celelalte – ascendentele – ar
putea însemna o mare pierdere. Mai bine că
sufletul bătrânului Rowler n-a zăbovit.

CAPITOLUL 11
GURA LUI MARE ȘI PUTUROASĂ
«NESSA»
M-am întors în grotă şi am aşteptat ca ochii să
mi se obişnuiască treptat cu întunericul. În
pâlpâirea slabă a focului, am zărit siluetele
surorilor mele. Mi-am dat seama, după respiraţia
lor, că numai Bryony dormea.
Fără să spun nimic, m-am întins, mi-am
înfăşurat strâns pătura pe lângă mine şi am
încercat să dorm. Dar eram supărată,
amintindu-mi la nesfârşit cum murise tata, fără
să-mi pot alunga momentele acelea din minte.
Mi-era atât de ruşine că fugisem şi îl lăsasem
doar cu bestia drept companie.
Apoi un alt gând m-a încolţit. Nu mă puteam
opri să mă gândesc la ceea ce spusese Slither –
că el recolta sânge şi suflete. Ceva şi-a făcut loc
încet în mintea mea. Mi-am amintit de visul meu
– coşmarul care se tot repeta când eram copil – şi
acum, deodată, totul a căpătat un oribil înţeles.
Visasem, zile de-a rândul, cum zăceam
paralizată în pat şi ceva îngrozitor se aşeza pe
pieptul meu, împiedicându-mă să respir, şi îmi
sugea sânge din gât.
Când am crescut, coşmarul s-a rărit, apoi a
încetat de-a binelea. Mi-am închipuit că faptul că
zărisem bestia printre perdelele odăii mele, când
venise în vizită la fermă, îmi provocase coşmarul.
Acum, în sfârşit, ştiam adevărul. Fusese real. Nu
putea fi nicio coincidenţă că visele mele urâte se
încheiaseră la scurt timp după ce tata începuse
să facă negoţ cu Slither. Asta trebuie să fi fost o
parte din înţelegerea păstrată între ei doi – că
Slither avea să ne lase în pace pe noi, copiii.
Oare o parte din târg fusese şi promisiunea tatei
ca, dacă i s-ar fi întâmplat lui ceva, Slither putea
să mă ia pe mine în schimbul siguranţei lui
Susan şi a lui Bryony? Era greu să mă împac cu
gândul că trebuia să mă sacrific. Oare tata mă
iubise cu adevărat? Mă îndoiam.
Am dat îndoiala la o parte. Bineînţeles că da. Nu
scrisese el că s-ar fi sacrificat el însuşi pentru noi
dacă ar fi fost nevoie? Acum trebuia să fac tot ce
puteam ca să-mi salvez surorile.
— Oh, mi-e frică, mi-e atât de frică! A strigat
Susan.
— Sst! Am zis eu. Vorbeşte mai încet, c-ai s-o
trezeşti pe Bryony.
— Ce o să ne facem? A întrebat Susan, mai
încet. Ne duce în nord, la semenii lui. Şi cu unul
e rău, darămite când vom avea în faţă sute sau
poate mii ca el? Or să ne ucidă şi or să ne
mănânce. Ai văzut cum se holbează fiara la
mine? Se uită mereu la gâtul meu. Abia aşteaptă
să-şi înfigă colţii în mine!
Avea dreptate, dar până acum Slither rezistase
poftelor sale.
— E sălbatic, asta-i foarte adevărat, i-am spus
eu. Dar cu siguranţă este o creatură de cuvânt.
I-a făgăduit tatei că tu şi Bryony o să fiţi în
siguranţă şi n-am niciun motiv să cred că nu-şi
va onora făgăduiala. Nu s-a luptat el cu ai lui ca
să ne apere? Trebuie să ne păstrăm calmul şi să
avem încredere că lucrurile se vor sfârşi cu bine
pentru noi.
Mi-am ţinut îndoielile pentru mine. Fusese
destul de periculos în turn. Cum aveam să ne
descurcăm în Valkarky, unde atât de multe fiare
ne-ar fi putut ataca?
— Cum vom mai putea fi fericite vreodată,
acum, când tata e mort şi noi am plecat de-acasă
pentru totdeauna? E atât de frig şi o să se facă şi
mai frig, cu fiecare milă pe care o facem spre
nord. O să ne mai fie vreodată cald şi bine? Se
jelea Susan, ridicând vocea cu fiecare cuvânt.
— Ne-am lăsat cuferele în urmă, în turnul acela
groaznic, şi toate hainele mele bune erau
înăuntru. N-o să mai port niciodată lucruri
drăguţe.
Acum o trezise pe Bryony, care a început să
plângă pe tăcute. Dintr-odată am simţit că mă
umplu de furie. Susan fusese întotdeauna
egoistă – fără îndoială că asta i se trăsese de la
faptul că fusese preferata tatei. Eu eram cea mai
mare, totuşi Susan era întotdeauna cea căreia i
se cumpărau haine noi, în timp ce eu, de obicei,
primeam ce nu mai purta ea – şi trebuia să le
modific ca să mi se potrivească. Până şi rochia pe
care o purtam în clipa asta fusese cândva a lui
Susan.
— Tu mereu te gândeşti la tine şi numai la tine!
M-am răstit eu. Ai trezit-o pe sora ta şi ai
speriat-o. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Susan!
Atunci, Susan a început să plângă în hohote şi
asta a speriat-o pe Bryony şi mai tare.
Numaidecât mi-a părut rău de izbucnirea mea.
Trebuia să rămânem unite, cât încă mai puteam.
Ştiam că era mai greu, mult mai greu pentru
Susan să se adapteze la noua situaţie. Eu îl
ajutasem pe tata la muncile fermei – mulgeam
vacile, mânam oile şi dădeam de mâncare
găinilor. Uneori, puneam mâna pe uneltele lui şi
mai reparam şi gardurile. Viaţa mea fusese mai
mult una afară din casă, pe când Susan era cu
făcutul paturilor şi măturatul podelelor. Aşadar,
traiul ei fusese relativ uşor. Nu era de mirare că
noua viaţă, cu fiara, i se părea grea. Trebuia să
recunosc.
— Gata, gata! Am spus, mai cu blândeţe acum.
Vino aici, Bryony. Vino să stai lângă mine şi o
să-ţi spun o poveste.
Câteva clipe, Bryony n-a răspuns, dar apoi,
târând pătura după ea, a venit şi s-a aşezat lângă
mine. Am luat-o în braţe şi am strâns-o.
— Mai spune-mi o dată despre vrăjitoare, Nessa,
m-a rugat ea.
Bryony iubea poveştile cu vrăjitoare şi, când
stăteam la gura sobei din bucătărie, în serile
întunecate de iarnă, eram foarte bucuroasă să-i
fac pe voie. Îi spusesem poveştile pe care le ştiam
de la mama. Bryony n-o cunoscuse pe mama,
aşa că îmi plăcea să-i iau locul şi să fac ce-ar fi
făcut ea dac-ar fi trăit. Vrăjitoarele despre care îi
povesteam eu erau din Pendle, un loc foarte
departe, în sud, şi într-o ţară străină, de peste
mare. Ei îi plăcea să asculte despre diversele
tipuri de magie pe care le foloseau – unele tăiau
degetele mici ale inamicilor ca să le fure puterea
magică. Erau poveşti de groază, dar auzite
într-un mediu fericit şi sigur. În zilele acelea,
Bryony nu ştia nimic de Slither, iar eu avusesem
grijă ca, atunci când vizita el ferma să stea de
vorbă cu tata, ea să nici nu-l zărească de
departe.
Dar acum era altceva. Era departe de siguranţă
şi în puterea unui monstru care părea la fel de
periculos ca vrăjitoarele despre care îi povesteam
eu lui Bryony. Nu mi se părea o idee bună să-i
spun poveşti dintr-acelea acum.
— Am o altfel de poveste pentru tine, în seara
asta, Bryony. E una drăguţă, despre un prinţ
frumos.
 — Oh, da – mi-ar plăcea! Spune-mi o poveste cu
adevărat drăguţă, Nessa, a zis ea. Spune-mi una
în care toate lucrurile se termină cu bine.
Ultimul lucru de care aveam chef era să spun o
poveste, dar de dragul ei am făcut un efort.
— A fost odată ca niciodată, când un căpcăun
rău a răpit o prinţesă şi a încuiat-o într-un
turn…
— Cum arăta căpcăunul? M-a întrerupt Bryony.
— Era mare şi urât, am zis eu, cu un singur ochi
holbat şi roşu în mijlocul frunţii. Dar vestea că
prinţesa era prizonieră a ajuns la urechile unui
prinţ, care a pus şaua pe cal şi s-a dus s-o
salveze…
— Prinţul era frumos? A întrebat Bryony.
Mi-era greu să mă concentrez, pentru că
puteam auzi fiara mişcându-se prin faţa grotei,
afară; oricum nu mă pricepeam cine ştie ce la
spus poveşti. Dar, cel puţin, o ţineam pe Bryony
atentă.
— Da, era înalt, cu păr blond şi ochi albaştri, şi
purta la brâu o sabie cu mâner de argint, într-o
teacă de piele.
— Avea dinţi frumoşi şi răsuflare plăcută? A
întrebat Bryony.
— Da, răsuflarea lui era mai dulce ca florile de
primăvară.
— Înseamnă că era mai plăcută decât răsuflarea
fiarei, a spus Susan acum. Pute a carne stricată
şi a sânge.
 — Ssst! Am şuierat eu. Are urechile ascuţite.
— Dinţii lui sunt, de asemenea, foarte lungi şi
ascuţiţi, a adăugat Bryony.
Am oftat adânc şi am încercat să continui
povestea, dar Susan m-a întrerupt din nou.
— O să spun eu povestea de data asta, Nessa.
Poveştile tale sunt întotdeauna atât de
plictisitoare şi de previzibile!
Eram prea obosită să protestez, aşa că am
lăsat-o pe ea să continue de unde mă oprisem
eu.
Prinţul cel frumos a călărit până la turnul
întunecat, a zis ea, şi a avut noroc, pentru că
fiorosul căpcăun cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi cu
răsuflarea mirosind a sânge şi a carne stricată
nu era acasă. Atunci, prinţul a spart uşa şi a
urcat în vârful turnului şi, după ce i-a furat o
sărutare grăbită frumoasei prinţese, a coborât-o
în braţe pe trepte şi a urcat-o pe calul lui.
Bryony chicotise când ajunsese la partea cu
sărutarea şi eu am început să mă relaxez.
— Dar căpcăunul se ascunsese în copacii din
spatele turnului şi a ieşit în fugă şi l-a atacat pe
prinţ, care şi-a scos sabia, a continuat Susan.
— Frumosul prinţ i-a tăiat capul căpcăunului?
A întrebat Bryony, aproape cu răsuflarea tăiată
de emoţie.
A urmat o pauză. Ar fi trebuit să-mi închipui că
asta avea să urmeze, dar n-am făcut-o, şi a fost
prea târziu să mai intervin.
 — Nu, a zis Susan. Căpcăunul şi-a căscat gura
lui mare şi puturoasă şi i-a smuls capul
prinţului. Apoi a mâncat calul şi a ucis-o pe
prinţesă, ca desert!
Bryony a ţipat şi a început să plângă din nou, iar
în momentul acela fiara a apărut brusc în grotă.
— Linişte! A mârâit. Terminaţi cu prostia asta. O
să aveţi nevoie de toate puterile voastre
dimineaţă!
Modul înfricoşător în care ne-a vorbit ne-a
amuţit pe toate trei. Am stat întinsă mult timp,
trăgând cu urechea şi aşteptând să aud cum
respiraţiile surorilor mele se schimbă, când au
fost cuprinse de somn. Dar, mai presus de toate,
puteam auzi sforăitul aspru şi greoi al fiarei. În
cele din urmă, am adormit şi eu şi am început să
visez.
Şobolanul se urcă acum pe mine. Îi pot simţi
ghearele mici şi ascuţite înţepându-mi pielea
prin pături. Stă pe pieptul meu. Coada îi face
vâşti-vâşti, din ce în ce mai repede, menţinând
perfect ritmul bătăilor inimii mele.
Iar acum urmează ceva nou, încă mai
înfricoşător. Şobolanul pare să crească şi să
devină din ce în ce mai greu, cu fiece secundă.
Greutatea lui îmi apasă pe piept,
împiedicându-mă să respir. Cum se poate? Cum
poate un şobolan să fie atât de mare şi de greu?

CAPITOLUL 12
 PAZNICUL PORȚII
În ziua următoare am înaintat binişor, dar în
cele din urmă a devenit necesar să ucid unul
dintre cai pentru hrană.
În pofida protestelor ei, am ales iapa Nessei,
pentru că am apreciat că era cea mai slăbită
dintre cei trei. Bineînţeles, când am început să-i
beau sângele dulce şi cald, purrai s-au supărat.
Totuşi asta nu le-a împiedicat să mănânce din
carne, odată ce-am fript o parte pentru ele. Au
făcut ceea ce am făcut şi eu pentru a supravieţui.
Şi atunci de ce îmi întorceau spatele cu scârbă?
Din momentul acela, Nessa şi Susan au fost
nevoite să călărească împreună, în timp ce eu am
luat-o pe cea mai mică purra pe calul meu. Nessa
a protestat şi mi-a propus să călărească ea
împreună cu mine, astfel ca Bryony să poată fi
cu sora ei, dar eu am refuzat. S-ar fi putut
întâmpla să lupt din nou, în orice clipă, aşa că
voiam să-mi cruţ calul cât mai mult cu putinţă.
Bryony era uşoară şi, din fericire, n-a făcut
tevatură că avea să călărească împreună cu
mine, deşi am simţit-o că era ţeapănă de spaimă.

În cele din urmă, după încă o săptămână de

călătorit, am ajuns să zărim Valkarky. Era chiar
după prânz şi, cu toate că la această latitudine
soarele era încă jos pe cer, era o zi senină şi se
vedea excelent.
 — Ce sunt luminile alea? A întrebat Nessa,
aducându-şi calul lângă al meu.
Se uita drept în ochii mei când vorbea, dar
Susan se ţinea agăţată de spinarea ei şi îşi
ascundea faţa, ca să nu fie silită să se uite la
mine.
În zare se vedea o perdea tremurătoare de
culoare, de întregul spectru al curcubeului. Din
când în când, părea să se deschidă, lăsând să se
întrezărească bezna toată de dincolo de ea.
— Luminile vin de la ochii şi gurile creaturilor
care construiesc Valkarky, am răspuns eu.
Curând o să vedeam zidurile cetăţii. Priveliştea
aceea o să vă încânte ochii și o să vă umple
inimile de fericire!
Eram mândru de cetatea noastră, dar, cum
alesesem să fiu un mag haizda, trăiam departe
de ea, pentru a-mi putea dezvolta magia. Acum,
să spun drept, eram bucuros să fiu departe de
intrigile şi tumultul său, dar încă îmi plăcea să
mă mai întorc, la răstimpuri, în locul unde mă
născusem.
Când ne-am apropiat, cele trei surori au
descoperit că nu puteau să se uite la cetate –
strălucea prea puternic; nici nu puteau să
aprecieze frumuseţea destoinicilor whoskor, cei
cu şaizeci de picioare, care mişunau pe la
marginile cetăţii Valkarky, prinşi în neîncetata
misiune de a le extinde. Ochii acestor creaturi se
legănau graţios pe nişte antene negre şi lungi, iar
blana lor brună unduia în vânt, în timp ce
scuipau piatră moale din gurile lor, înainte de-a
o prelucra abil cu delicatele lor membre din faţă,
adăugând-o noilor porţiuni de zid.
Ne apropiam de marginea sudică a oraşului în
creştere. Aici, zidurile erau inegale în înălţime,
evident în diverse stadii de construcţie.
— Ce groaznice sunt creaturile alea care merg
pe ziduri! A strigat Nessa, arătând spre whoskor.
Bryony şi Susan se uitau cu ochii holbaţi şi
amuţite de şoc.
— Sunt atât de mari şi atât de multe. Nu putem
intra acolo! Nu putem! Du-ne de aici, te rog.
Dar eu nu i-am luat în seamă protestele şi
vaietele surorilor ei înspăimântate. Am urmat
drumul care ducea spre poarta principală,
flancată în ambele părţi de ziduri. Cu cât
înaintam în cetate, cu atât mai vechi erau
fortificaţiile. Pe parcursul călătoriei noastre spre
centru, care a durat aproape jumătate de zi, am
trecut de mai multe porţi din succesiunea de
ziduri de apărare interioare. Toate erau gata
deschise să ne primească, dar am observat că se
închideau în urma noastră de cum treceam de
ele, tăind orice posibilitate de retragere.
Ochii ne urmăreau de la ferestrele înguste de
sus, dar ştiam că niciun prieten nu privea spre
mine. Noi, magii haizda, trăim şi lucrăm departe
de grupurile disidente şi de alianţele
schimbătoare ale locuitorilor cetăţii.
 În sfârşit, am ajuns la poarta principală, iar aici
zidurile erau atât de înalte încât se pierdeau din
vedere printre nori. Acoperită de gheaţă şi
zăpadă, Valkarky părea mai degrabă versantul
abrupt al unui pisc de munte; porţile deschise
erau ca intrarea într-o minunată peşteră
întunecată, plină de delicii nebănuite.
Doi asasini Shaiksa călare, cu lăncile pregătite,
aşteptau de o parte şi de alta a acestor uriaşe
porţi, dar aveau rivali care s-ar fi întrecut să mă
prindă: şaizeci de soldaţi pedestraşi aliniaţi, cu
căpitanul în frunte, care ţinea ordinul de
arestare cu mâna stângă ridicată deasupra
capului, după cum era obiceiul. Pecetea roşie,
alcătuită din scuipatul şi sângele coagulat al
Triumviratului, se putea vedea clar.
Fetele Rowler au tresărit speriate la priveliştea
care ne întâmpina. Dar, bineînţeles, niciunul
dintre duşmanii mei nu m-ar fi putut atinge dacă
aş fi putut convinge Triumviratul să-mi permită
intrarea legală.
Credeam că era posibil, dar mai întâi trebuia să
mă ocup de mijlocitorul lor, paznicul porţii,
cunoscut drept kashilowa, care acum şerpuia
apropiindu-se de noi, cu lungul său corp pulsatil
plin de spini şi cu răsuflarea aruncând în aerul
rece aburi groşi. La început a fost ascuns de
norul de zăpadă pe care-l ridicau cele o mie de
picioare ale sale, dar acesta s-a aşezat încet şi
atunci l-am văzut pe de-a întregul. Unicul
kashilowa şi nenumăraţii lui whoskor fuseseră
creaţi pentru a servi nevoilor cetăţii. Toţi erau
rezultat al magiei Marilor Magi.
Numaidecât, evident îngrozită, cea mai mică din
surori a început să urle din toţi bojocii, iar Nessa
a venit cu calul lângă al meu, încercând s-o
liniştească. Dar mai înainte s-o poată face,
Susan a leşinat şi Nessa a avut nevoie de toate
forţele sale ca s-o ţină să nu cadă din şa.
Până şi curajoasa Nessa a gemut de groază când
paznicul porţii a înaintat cu paşi mărunţi şi
rapizi şi i-a atins fruntea cu vârful limbii sale
lungi, care-i ieşea în spirală din gură. N-a făcut
decât să-i testeze pielea, ca să determine dacă
era potrivită pentru a intra în Valkarky, aşa că
nu înţeleg ce a găsit atât de înfricoşător. Toate
purrai în tranzit sunt supuse celor mai stricte
controale de sănătate, ca nu cumva să aducă
vreo molimă în cetate.
Cei doi cai ai noştri erau dresaţi în maniera
Kobalos, dar apropierea paznicului porţii i-a
făcut să freamăte din nări şi să holbeze ochii; şi
ei tremurau de frică. Asta nu era de mirare: când
uriaşa creatură a căscat, prefăcându-se
plictisită, şi şi-a deschis fălcile la maximum,
gura a apărut ca un hău care i-ar fi putut înghiţi
cu totul.
— Vorbeşte! A poruncit kashilowa, aţintindu-şi
unul dintre sutele sale de ochi asupra mea.
Vocea îi era puternică precum o mie de tunete,
iar acest singur cuvânt a dat jos zeci de ţurţuri
lungi care atârnau de creasta zidului de
deasupra porţii. Una dintre suliţele de gheaţă a
străpuns un soldat, al cărui sânge a început să
păteze zăpada într-o ispititoare nuanţă de roşu –
aproape la fel de drăguţă ca a pieilor de miel
care-mi serveau drept covor în bătrânul meu
copac ghanbala. O privire şi a început să-mi lase
gura apă, de n-am mai fost în stare să mă
concentrez la treburile urgente.
Din fericire, mişcarea creaturii kashilowa a
tulburat sumedenia de paraziţi înaripaţi care se
adăposteau între ţepii lui. Numaidecât, am întins
mâna şi am cules vreo câţiva din zbor, mai
înainte de a se putea aşeza la loc, şi i-am îndesat
în gură. Sângele lor combinat cu al gazdei făcea
un amestec gustos şi mi-a mai ostoit puţin
foamea.
Acum mi-am adunat gândurile şi, vrând să nu
par intimidat, am coborât de pe cal şi mi-am
modificat statura, crescând la cea mai mare
dimensiune a mea, astfel încât ochii mi-au ajuns
la acelaşi nivel cu dinţii paznicului porţii. Mi-am
amplificat şi eu glasul, dislocând o altă serie de
ţurţuri. De data asta n-a mai fost nimeni rănit;
soldaţii se retrăseseră, precauţi, la o distanţă
sigură.
Toţi cei prezenţi la poartă ştiau cine sunt şi ce
treburi aveam. Cu toate acestea, era necesar să
fac o declaraţie oficială.
 — Cer intrarea în Valkarky! Am strigat. Mi s-a
făcut o nedreptate de către un Mare Mag şi o
ceată de complici de-ai săi, inclusiv un asasin
Shaiksa, care au conspirat să îşi însuşească
ilegal cele trei purrai ale mele pentru propriul
folos. Solicit audiere înaintea Triumviratului!
— Unde este Marele Mag despre care susţii că
te-a păgubit de proprietate? Cine sunt aceste trei
purrai care te însoţesc? Sunt aceleaşi despre
care vorbeşti? Dacă da, acum le văd în posesia
ta, deci cum ţi s-a făcut nedreptatea? A întrebat
kashilowa.
— Da, sunt aceleaşi. Le-am luat cu forţa înapoi,
cum eram îndreptăţit, folosind doar forţa
minimală. Din păcate, apărându-mă, am fost
silit să-i ucid pe Marele Mag şi pe asasinul
Shaiksa. În plus, un războinic hyb m-a pândit pe
drumul spre Valkarky şi am fost obligat să-l ucid
şi pe acela. Totul a fost regretabil, dar necesar.
— Povestea ta e îndoielnică. Greu de crezut că
un mag haizda, cum eşti tu, înfruntă şi ucide un
asasin Shaiksa, un Mare Mag şi un hyb. Cum te
numeşti?
Deja îmi ştia numele, dar întrebarea era o
formalitate şi răspunsul nu putea fi evitat;
ritualul necesar pentru a dobândi intrarea în
cetate.
— Mă numesc Slither şi am făcut ceea ce a fost
necesar. Probabil că ochiul roşu al Stelei
Câinelui s-a uitat în jos, la mine, favorabil, aşa
explicându-se victoria mea.
— Slither? Ce fel de nume e ăsta?
Kashilowa nu-mi mai arăta respectul care
simţeam că mi se cuvine. N-aveam să-i permit să
mă ia în derâdere. Aşa că i-am răspuns cu venin
în glas. Era exact ce merita.
— Este numele pe care eu mi l-am ales când am
ajuns la maturitate, la începutul primăverii celui
de-al şaptesprezecelea an al vieţii mele. Este
sunetul pe care îl fac când mă legăn în coadă de o
ramură înaltă a copacului meu ghanbala. Este
sunetul pe care îl fac când îmi micşorez foarte
mult statura şi mă strecor printr-o crăpătură din
perete sau din podea ca să intru într-un loc
încuiat, secret ori privat. Este, de asemenea,
sunetul şi senzaţia pe care pe care le observă un
duşman când pătrund în mintea lui . Dă-mi voie
să-ţi demonstrez!
Simţindu-mă insultat că paznicul porţii trebuia
să aducă în discuţie cât de nimerit sau nu era
numele pe care mi-l alesesem, am scuipat în cel
mai aproape dintre cei o sută de ochi ai lui.
Combinasem rapid în saliva mea două substanţe
care provoacă instantaneu mâncărimi şi iritaţie.
Simultan, mintea mea s-a strecurat în creierul
lui.
Reacţia paznicului porţii a fost cumva extremă.
Trebuie să fi avut o slabă toleranţă la durere. A
sărit înapoi atât de repede, încât majoritatea
miilor sale de picioare s-au încurcat între ele;
şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe-o parte în
zăpadă, strivind un alt soldat nefericit.
Îţi place senzaţia de infiltrare? Am întrebat,
rostindu-mi cuvintele direct în capul lui.
Destul! Destul! A strigat creatura – deşi, dintre
toate minţile conştiente din jurul nostru, a mea
era singura care o auzea, gândurile ei tremurând
în capul meu.
Îngăduie-mi drepturile mele! i-am poruncit eu.
Aprobă-mi intrarea în Valkarky şi o audiere
înaintea Triumviratului şi atunci o să-ţi uşurez
durerea din ochi şi o să mă strecor imediat afară
din creierul tău.
Da! Da! Ţi-o aprob! a zis kashilowa.
Ţinându-mă de cuvânt, m-am retras din capul
lui. S-a rostogolit înapoi pe cele mai multe dintre
picioarele sale şi a venit cu capul atât de aproape
de mine, încât calul meu a început să tremure şi
mai violent, iar Nessa a gemut de groază. Iute,
am scuipat în cel mai apropiat ochi al creaturii
pentru a doua oară. De data asta, saliva mea
conţinea antidotul iritaţiei.
Totuşi a durat mult până a vorbit din nou şi, o
clipă, m-am temut de trădare.
— Trebuie să te testez, ca să-ţi verific cererile, a
mârâit kashilowa.
Am încuviinţat dând din cap şi a fost rândul
meu să simt atingerea limbii sale lungi pe frunte.
Putea să-şi dea seama, după gust, dacă minţeam
sau nu. În cele din urmă, limba i s-a retras în
gura cavernoasă.
— Tu crezi că spui adevărul. Dar minciunile pot
fi uneori ascunse de magie. Cu toate acestea,
cererile tale necesită investigaţii. Eşti de acord să
te supui unor verificări amănunţite? A întrebat.
— Bucuros, am răspuns.
— Cu această condiţie, permit intrarea în cetate
şi o audiere pentru acest mag haizda! A strigat el
şi cu asta, basta.
M-am aplecat şi am şoptit în urechea Nessei:
— N-a fost prea rău, nu-i aşa? I-am promis
tatălui tău că voi avea grijă de voi şi, cu
siguranţă, îmi ţin promisiunea!
Astfel ni s-a acordat permisiunea de a intra în
Valkarky, iar duşmanii noştri nu mai puteau
face nimic s-o împiedice. Cele două surori mai
mici s-au pierdut acum complet cu firea, ba chiar
şi curajoasa Nessa în mod clar făcea eforturi să
se împace cu gândul că intra în frumoasa
noastră cetate. Atunci, am suflat, pe rând, în faţa
fiecăreia, folosind boska, şi le-am făcut să cadă
într-un foarte adânc somn.
Atât timp cât eram eu în viaţă, ele erau în
siguranţă. Atât timp cât aveam să le ţin în
camere separate, la domiciliul meu, şi să le
însoţesc întotdeauna în public, în mod potrivit,
legea avea să le protejeze.
Am intrat pe porţi, cu capul sus, în vreme ce
surorile au fost aduse înăuntru de slugile
Kobalos, la porunca paznicului porţii. Noi, magii
haizda, rareori vizităm Valkarky, dar pentru
cazul în care s-ar dovedi vreodată necesare, ne
păstrăm locuinţele aici, deopotrivă cu un mic
număr de servitori care să ne primească. În mai
puţin de o oră eram în siguranţă în acel refugiu şi
servit cu tot ce aveam nevoie, în timp ce surorile
dormeau.
Ce fete norocoase erau, să aibă un asemenea
stăpân binevoitor!
Mai întâi, am încercat s-o trezesc pe Nessa.
Deja îi sudasem în faţă ca să contracarez efectul
boska, dar ochii i-au rămas închişi cu
încăpăţânare. S-a dovedit foarte greu de trezit şi,
câteva momente, m-am temut că, în graba mea
de-a o face inconştientă, făcusem compoziţia
chimică prea puternică şi îi vătămasem.

CAPITOLUL 13
HAGGENBROOD
«NESSA»
— Trezeşte-te, micuţă Nessa! Striga o voce.
Mi se părea că vine de la mare depărtare. Eram
în braţele unui somn adânc şi plăcut şi nu voiam
decât să fiu lăsată în pace. Apoi am fost zgâlţâită
violent de umăr.
În clipa în care am deschis ochii, am fost
cuprinsă de groaza extraordinară care urmează,
de obicei, după un coşmar, când te întorci pe
lumea asta. Numaidecât mi-am amintit ororile
dinaintea porţilor cetăţii Valkarky şi cumplita
senzaţie de sufocare când Slither mi-a suflat în
faţă. Îmi pierdusem cunoştinţa, crezând că
muream.
Dar nu asta mi-a făcut inima s-o ia la goană şi
tot corpul să-mi tremure. Nici rânjetul de pe faţa
bestiei, când m-a zgâlţâit.
Ceea ce m-a făcut să mă retrag iute în cel mai
îndepărtat colţ al patului a fost creatura pe care
am văzut-o în spatele său.
— N-ai de ce să te temi, mi-a spus Slither, cu
glasul lui dogit. Deocamdată, eşti chiar în
siguranţă. Acesta este refugiul pentru magii
haizda care vizitează Valkarky.
Am tras de câteva ori aer în piept şi am izbutit să
arăt peste umărul lui drept, la
înspăimântătoarea chestie de pe perete. El şi-a
întors capul şi apoi s-a strâmbat la mine în ceea
ce credea el că era zâmbet.
Arăta ca un cap de om nemaipomenit de mare,
cu şase picioare subţiri, cu multiple încheieturi,
răsărind din locul în care ar fi trebuit să aibă
urechile. Avea păr lung, dar fără ochi, fără nas.
Nu mai era loc şi pentru ele. O gură ovală imensă
îi ocupa cea mai mare parte a feţei şi din ea
ieşeau trei limbi lungi şi subţiri, acoperite cu ţepi
întorşi înăuntru. Părea să lingă pereţii, scoţând
un râcâit aspru, ritmic.
— Pentru că locuinţa asta este rareori folosită,
pereţii sunt supuşi proliferării mucegaiului. Ceea
ce vezi este doar un inofensiv sklutch, unul
dintre servitorii cei mai neînsemnaţi pe care îi
folosim. El nu face decât să-şi vadă de
îndatoririle zilnice, curăţând pereţii de ciuperci
cu limbile lui şi absorbind fragmentele agăţate.
N-ai de ce să-ţi fie frică, micuţă Nessa. E doar un
servitor sârguincios, dar, de vreme ce te tulbură,
o să-l trimit de-aici imediat.
Cu aceste cuvinte, a bătut din palme, foarte
tare. Hidoasa creatură s-a oprit brusc din
curăţat şi a ridicat două antene din frunte care,
până atunci, fuseseră ascunse sub părul său
lung. Ele au zvâcnit şi s-au rotit lent într-un cerc.
Slither a mai bătut de trei ori din palme, iar
monstrul imediat s-a dat jos de pe perete şi s-a
retras printr-o crăpătură îngustă, de lângă
podea.
— O creatură sklutch, cu părul său moale şi
brun, cu picioarele negre şi subţiri şi cu limbile
sale eficiente, este perfect alcătuită şi adaptată
sarcinii sale, micuţă Nessa. Pe mine mă uluieşte
de fiecare dată cum aşa o făptură dodoloaţă e
capabilă, fără a se folosi de magie, să se îndese
într-o crăpătură atât de îngustă. Mă rog, cum te
mai simţi acum?
Dintr-odată, mi s-a făcut ruşine. Frica mea
înăbuşise orice altceva şi uitasem cu totul de
Bryony şi de Susan.
— Unde sunt surorile mele? Am întrebat,
ridicându-mă în genunchi.
— Sunt chiar în siguranţă, dar potrivit
obiceiurilor Kobalos, fiecare purra trebuie ţinută
într-o odaie separată. Nu pot face altfel aici decât
am făcut şi în kulad. De altfel, surorile tale încă
mai dorm.
— În turnul ăla n-au fost în siguranţă. De ce aici
ar sta altfel lucrurile?
— Nicio teamă, Nessa. Aici eşti la Valkarky, o
cetate guvernată prin legi pe care toată lumea le
respectă. Kuladul acela era în stăpânirea unui
Mare Mag corupt, cu niciun respect pentru
proprietatea altuia. Te asigur că aici va fi altfel.
Am clătinat din cap, neîncrezătoare.
— Cât am dormit? Am întrebat.
— Câteva ore, cel mult. În timpul ăsta, am fost
primit şi mi s-a ascultat depoziţia şi am fost
supus unu testări amănunţite, care a fost
într-adevăr dureroasă. Totuşi a meritat – au
ajuns rapid la o sentinţă.
Am simţit un val de speranţă.
— Adică putem pleca din locul ăsta acum?
— Mi-ar plăcea să fie atât de simplu, Nessa. S-a
dovedit că spusesem adevărul, iar Triumviratul
se pregătea să mă absolve de toată culpa în lege,
dar Frăţiei Shaiksa a făcut o obiecţie formală; au
prezentat o dovadă falsă imposibil de combătut.
Au comunicat gândurile dinainte de moarte ale
asasinului pe care l-am ucis. El m-a acuzat de
furt, spunând că Nunc, Marele Mag, mă plătise
bine pentru a intra în posesia ta şi a surorilor
tale dolofane. Nu-l pot învinui pe asasinul mort
că a minţit. S-ar putea foarte bine ca el să fi
repetat doar informaţia care-i fusese dată de
Nunc. Oricum, el nu mai e în viaţă, aşadar acum
e cuvântul lui de mort, incorect, contra
cuvântului meu de viu, cinstit.
Slither a făcut o pauză şi mi-am ţinut
răsuflarea, aşteptând ce avea să spună mai
departe.
— Trebuie să-mi obţin dreptatea prin luptă.
Sunt multe dispute legale, în fiecare an – o
revendicare contrazisă a posesiei de purrai e
doar una dintre categoriile de conflict civil.
Marea majoritate sunt judecate direct de
Triumvirat, dar în cazurile dificile acuzatul
trebuie să facă faţă unei astfel de ordalii. E
scandalos că am fost pus într-o asemenea
situaţie – trebuie să-mi exprim mânia. Acum mi
s-a dat oportunitatea să fac aceasta public.
— Trebuie să lupţi? Împotriva altui mag?
Am simţit că mi se strânge inima de frică. Dacă
pierdea, ce avea să se întâmple cu noi?
— Nu, micuţă Nessa. Mi-ar fi plăcut să fie aşa.
Trebuie să mă confrunt cu Haggenbrood.
Nu-mi plăcea nici măcar cum suna denumirea.
— Asta ce mai e? Am întrebat. Vreo creatură la
fel cu acelea care construiesc zidurile cetăţii?
Sunt într-adevăr hidoase.
— Într-un fel, da, însă Haggenbrood a fost
creată prin magie de către Marii Magi pentru
duelurile judiciare ritualice; acesta e unicul lor
scop în viaţă. E alcătuită din trei entităţi
războinice, crescute din carnea unei purra. Cele
trei împărtăşesc o minte comună şi sunt, din
toate punctele de vedere, o singură creatură.
— Poţi s-o înfrângi?
— Nimeni n-a reuşit vreodată înainte.
— Nu-i cinstit! Dacă eşti sigur că o să pierzi,
cum poate fi „dreptate prin luptă”?
— Aşa merg lucrurile. Ordalia îţi îngăduie o
speranţă mică şi e mai onorabilă decât să fii
executat. Şi, bineînţeles, victoria nu e imposibilă
– există întotdeauna un început pentru toate. Nu
ne putem permite să fim pesimişti, micuţă
Nessa.
— Dacă tu mori, noi vom fi sclave sau ne vor
ucide şi pe noi? Am izbutit să întreb, deşi nu prea
voiam să aud răspunsul. N-ai putea să-ţi ţii
promisiunea faţă de tata şi să le trimiţi pe
surorile mele în siguranţă mai înainte de luptă?
— Mi-ar fi plăcut să pot. Dar cine ar vrea să vă
escorteze afară din cetate? Este cu neputinţă.
Fără mine, nu aveţi niciun statut aici, decât de
sclave sau de hrană. Dacă mor, atunci o să
muriţi şi voi în arenă cu mine, sfâşiate de
ghearele şi colţii lui Haggenbrood. Trebuie să vă
apăr împotriva creaturii sau să mor încercând.
Vino, o să-ţi arăt, ca să-ţi poţi pregăti mintea
pentru ceea ce ne aşteaptă.
Eram atât de dezamăgită de situaţia în care ne
aflam. Chiar dacă Slither mă dezgusta,
depindeam de el ca să supravieţuiesc. Bestia a
ieşit din cameră câteva momente, lăsându-mă cu
gândurile mele sumbre, dar s-a întors ţinând în
mână un lanţ lung şi un lacăt.
— Vino aici! A poruncit. Trebuie să-ţi pun ăsta
de gât.
— De ce? Am întrebat. N-o să încerc să fug.
Unde aş putea să mă duc? După cum ai spus şi
tu, fără protecţia ta, aş fi ucisă pe loc!
— În Valkarky, o purra poate apărea în public,
în prezenţa stăpânului ei, numai cu acest lanţ în
jurul gâtului. Fără lanţ, ai putea fi luată de
altcineva şi eu n-aş putea face nimic să împiedic
asta. Aşa e legea.
M-am încruntat la fiară, dar ştiam că n-am de
ales şi trebuia să mă supun. El mi-a aşezat cu
grijă lanţul rece de metal în jurul gâtului şi i-a
prins capătul cu un lacăt, ca să-l fixeze. Apoi,
ţinând restul lanţului în mâna stângă, a smucit
puţin de el, de parc-aş fi fost un animal, şi mi-a
arătat uşa.
— Acum, purra, o să te duc la arenă! A declarat
el.
M-a condus printr-o aparent nesfârşită serie de
culoare întunecate. Majoritatea erau luminate de
torţe pâlpâitoare, dar pe unele porţiuni zidurile
însele păreau să radieze o lumină albă. Ceilalţi
Kobalos pe lângă care am trecut ne ignorau, de
cele mai multe ori Uitându-se drept înainte. Însă
când vreo rară privire curioasă se îndrepta spre
noi, Slither invariabil trăgea de lanţ,
smucindu-mi capul violent înainte. În astfel de
ocazii, un strigăt involuntar îmi scăpa de pe buze
şi îmi dădeau lacrimile. Dar când eram din nou
singuri pe culoar, bestia se întorcea şi-mi vorbea
pe un ton reţinut.
— Am fost blând, micuţă Nessa, şi lanţul nu e
strâns. Unii proprietari le fixează atât de strâns
încât purra e întotdeauna roşie la faţă şi se
chinuie să respire. O să ai nevoie de tot curajul
tău în arenă!
S-a întors, a tras din nou de lanţ şi ne-am
continuat drumul. Cetatea era uriaşă, dar atât
de întunecoasă încât parcă ne aflam sub
pământ. Chiar şi spaţiile deschise spre care
dădeau culoarele arătau ca nişte peşteri imense,
dar pereţii erau perfect netezi şi în mod evident
construiţi nu din piatră naturală.
La un moment dat am trecut pe lângă ceea ce mi
s-a părut a fi o mare piaţă de alimente. Kobalos
dădeau monede şi primeau ligheane de metal în
schimb. Unele păreau să conţină rădăcini sau
ciuperci, dar în altele forfoteau creaturi mici ca
nişte viermi, pe care cumpărătorii şi le îndesau
lacomi în gură. Abia îmi puteam stăpâni
stomacul să nu mi se întoarcă pe dos la privelişte
şi la duhoare.
Apoi erau şi nişte cazane mari. Privind mai
îndeaproape, am văzut cu groază că erau pline
cu sânge din care se ridica abur. Fiecare era
înconjurat de o mulţime de Kobalos care se
îmbulzeau să cufunde în cazane nişte căni de
metal şi să bea cu atâta nesaţ lichidul încât li se
scurgea pe bărbii şi împroşca pământul.
Ce tip de fiinţe muriseră ca să umple cazanele
acelea? Valkarky era un loc oribil, îngrozitor şi
urât. Şi dacă ar fi fost să se întindă vreodată cât
să acopere întreaga lume, cum se lăudase
Slither, avea să creeze iadul pe pământ – fiecare
fir de iarbă, fiecare copac, fiecare floare şi fiinţă
din pajişti, înlocuite de această imensă
monstruozitate.
Nu vedeam doar Kobalos. Existau şi alte
creaturi care mă făceau să mă înfior de frică şi
nici în prezenţa lui Slither nu mă simţeam în
siguranţă. Majoritatea semănau cu nişte insecte,
numai că şi cel mai mic exemplar era de mărimea
unui câine ciobănesc, iar cel mai mare mi-ar fi
putut smulge uşor capul dintr-o singură
muşcătură. Speram că surorile mele dormeau
mai departe în siguranţă, în odăile lor.
Unele creaturi treceau grăbite pe deasupra, pe
multe picioare, de parcă ar fi fost mesageri cu
treburi urgente, în vreme ce altele zăboveau,
probabil îndeplinind o funcţie de curăţenie
asemănătoare servitorului din locuinţa lui
Slither.
Însă mă nedumerea un lucru. Vedeam Kobalos
şi vedeam sclave femei înlănţuite, dar de ce nu
vedeam nicio femelă Kobalos? Feţele
războinicilor Kobalos erau toate păroase şi
animalice, cu fălci alungite şi colţi ascuţiţi. Oare
femelele Kobalos semănau atât de mult cu
masculii încât pur şi simplu nu le puteam eu
deosebi?
Ne-am strecurat şi am tot cotit prin labirintul
ăsta până când am ajuns la un şir de trepte late,
strălucitor de albe. Patru caturi mai sus, am
ajuns în sfârşit la o poartă imensă, cât să încapă
şi o creatură de zece ori mai mare decât mine.
— Am ajuns, micuţă Nessa. Aici e locul în care
voi muri sau voi învinge! A zis Slither,
trăgându-mă de lanţ pe poartă.
M-am trezit stând pe o platformă triunghiulară,
înconjurată de gradene cu bănci goale care se
înălţau de jur-împrejur, închizându-ne complet.
— Arena e clădită din skoya. Whoskor o scuipă
într-o grămăjoară, astfel încât poate fi modelată
şi plămădită de numeroasele lor mâini cu nouă
degete.
— E atât de albă! Am exclamat eu.
Mă orbea.
— Skoya poate avea multe culori, mi-a explicat
Slither, dar există un motiv pentru care aceasta e
albă, micuţă Nessa. Face mai uşor de observat
roşul-aprins al sângelui proaspăt vărsat, o
culoare foarte atrăgătoare pentru semenii mei.
Locul ăsta era cu adevărat dezgustător. N-am
răspuns, dar mi-am plimbat ochii în jur, în toate
direcţiile, ca şi când aş fi vrut să iau seama la
dispunerea arenei. Am văzut că exista un stâlp
alb, ridicat în fiecare colţ al arenei triunghiulare.
— Acelea pentru ce sunt? Am întrebat.
— Sunt cei trei stâlpi de care tu şi cele două
surori ale tale veţi fi legate. Numărul lor variază,
iar arena e modelată din nou, pregătită pentru
fiecare luptă. Dar e întotdeauna albă, ca să
expună sângele învinşilor cu cel mai mare efect.
Voi o să fiţi legate acolo, iar Haggenbrood o să
încerce să vă bea sângele şi apoi să vă mănânce.
Eu o să fac tot ce-mi va sta în puteri să vă apăr
pe toate.
Stomacul meu fremăta la imposibilitatea de a
face ceva. Cum era această Haggenbrood? Eram
convinsă că surorile mele şi cu mine aveam să
murim aici.
— Ai văzut aia? M-a întrebat Slither,
arătându-mi grilajul circular de jos, din mijlocul
arenei triunghiulare.
Aveam o presimţire oribilă şi am început să
tremur. Nici măcar nu voiam să mă uit la grilaj,
darămite să mă apropii de el. Însă nu aveam de
ales.
El s-a dus într-acolo, trăgându-mă după el.
Dintr-odată am simţit un iz îngreţoşător şi mi-a
fost frică să mă mai apropii. Când ne-am oprit,
mi-am smucit înapoi gâtul în lanţ, dureros. În loc
să mă tragă din nou înainte, Slither a venit
înapoi, să vadă care era problema mea.
— Ce te supără, micuţă Nessa?
 — Duhoarea asta îngrozitoare! Ce e? E de la ceva
de-acolo? Şi am arătat cu un deget tremurător
spre grilaj.
Slither şi-a plecat capul şi a adulmecat aerul.
— Da. Ceea ce simţi e mirosul de Haggenbrood.
Pe acolo va ieşi creatura. Vino mai aproape şi
aruncă o privire, a zis el, ducându-se spre
mijlocul arenei.
Încă o dată, lanţul s-a întins la maximum, căci
eu mă opuneam. Dar, de data asta, Slither a tras
cu putere şi, m-am împleticit, fără voie, după el,
până ce ne-am apropiat de marginea gropii.
— Uită-te jos, prin grilaj, micuţă Nessa, şi
spune-mi ce vezi.
Grilajul avea ochiuri largi şi era alb, dar
interiorul gropii era maroniu închis. Era
căptuşită cu ceva extrem de neplăcut. De
aproape, putoarea era de nesuportat şi am
încercat să mă dau înapoi.
— Haggenbrood secretă murdăria aceea
maronie din cele trei corpuri ale sale, ca parte din
procesul său digestiv. Asta este ceea ce cauzează
duhoarea. Nu-ţi fie frică. Dă-te mai aproape, ca
să vezi cum trebuie.
M-am apropiat cu precauţie de marginea gropii
şi am privit în întunericul dinăuntru. Mă
simţeam foarte neliniştită şi vulnerabilă, iar
picioarele îmi tremurau. De ce voia Slither să
stau atât de aproape? Grilajul părea mult prea
subţire ca să suporte chiar şi greutatea mea.
Mâna lui mi-a atins umărul şi, pentru o clipă de
groază pură, am crezut că se pregătea să mă
împingă în groapă.
— Se mişcă ceva acolo! Am strigat, tremurând
de frică. Jos, în pofida întunericului, puteam
vedea trei perechi de ochi lucind roşii, care se
uitau la mine!
În clipa următoare ceva a sărit şi nişte degete
lungi, acoperite cu solzi, ale unei mâini uriaşe
s-au agăţat de grilaj. Creatura a scos un urlet la
noi, printre gratii, în mod clar înnebunită să-şi
înfigă dinţii în carnea mea. I-am zărit o clipă
botul cu colţii dezveliţi, ochii roşii furioşi şi
urechile ascuţite.
Asta era creatura cu care urma să ne
confruntăm. Genunchii au început să-mi
tremure mai violent, iar inima îmi bătea de
spaimă, gata să-mi spargă pieptul. Ce şanse avea
Slither împotriva a trei astfel de bestii feroce?
Eram ca şi morţi.
Dar cel ce mă ţinea în captivitate nu arăta nicio
teamă şi, încruntându-se, a urcat pe grilaj şi s-a
dus exact deasupra capului creaturii mârâitoare.
— Învaţă care ţi-e locul! Eu calc pe pământ, iar
tu aparţii murdăriei! A răcnit el printre dinţi,
bătând tare din picior cu gheata peste degetele
creaturii.
Cu un mârâit înfuriat, Haggenbrood şi-a dat
drumul şi a căzut înapoi în groapă.
— Niciodată să nu arăţi frică unor astfel de
creaturi, micuţă Nessa, m-a sfătuit el.
Întotdeauna să fii îndrăzneaţă! Merită să le arăţi
exact cu cine vor avea de-a face în arenă!
— E atât de rapidă şi de sălbatică! Am clătinat
eu din cap, dezolată. Ce speranţă să ai împotriva
a trei ca asta? O să fii singur. Sigur n-ar trebui să
ai vreun ajutor?
— Oh, Nessa, trebuie să încerci să asculţi mai
cu luare-aminte la ce spun eu. E chiar mai rău
de atât. După cum am explicat, Haggenbrood
este o creatură. O singură minte controlează cele
trei corpuri, trei întrupări, şi le poate coordona
atacul la fel de uşor cum pot eu să-mi controlez
fiecare dintre degetele mele în acelaşi timp.
Ca să demonstreze, şi-a coborât mâna păroasă
şi a bătut cu trei degete un ritm rapid într-o parte
a capului meu. M-a durut şi am scos un strigăt.
Apoi el şi-a flexat iute aceleaşi trei degete,
făcându-şi nodurile degetelor să trosnească de
mai multe ori. M-am înfiorat.
— Voi n-o să vă puteţi mişca, legate de stâlpi, iar
eu voi putea să fiu doar într-un loc odată. Cu
toate că voi încerca, s-ar putea dovedi imposibil
să vă apăr pe toate trei. O să fiu singur,
bineînţeles, pentru că acestea sunt regulile.
Numai purrai şi cu mine avem voie în arenă ca să
ne înfruntăm cu Haggenbrood.
— Atunci nu-ţi face griji pentru mine, i-am spus
eu. Apără-le pe surorile mele.
Vorbisem fără să mă gândesc, dar nu voiam
să-mi iau vorba înapoi. Deşi mi-era îngrozitor de
frică de Haggenbrood, nu înduram gândul la ce
le-ar fi putui face lui Bryony şi lui Susan.
— Asta e foarte nobil din partea ta, micuţo, dar
depinde de cum îşi dispune Haggenbrood cele
trei întrupări ale sale.
— N-ai putea să iei iniţiativa şi să ataci primul?
Am întrebat.
— Oare trebuie să explic din nou? Există nişte
reguli, micuţă Nessa, şi sunt obligat să le urmez.
Regulile variază de la caz la caz, adaptate ca să se
ţină cont de numărul de purrai implicate. Însă
aceasta este situaţia aici şi trebuie să ne
supunem. Mai întâi, grilajul o să fie dat la o parte
şi Haggenbrood o să se caţăre afară din groapă.
Odată ce întrupările sale sunt pe poziţie, se va da
semnalul de începere. Eu nu pot decât să
reacţionez la atac, care poate fi îndreptat asupra
uneia dintre voi. Se poate, la fel de bine, să nu vă
bage în seamă pe voi şi să se arunce într-un atac
cu toate forţele asupra mea. În felul acesta, odată
ce voi fi mort, Haggenbrood se poate hrăni pe
îndelete cu tine şi cu surorile tale grăsuţe. De
asemenea, dacă vă atacă pe voi primele şi două
dintre voi mor, eu trebuie să depun armele şi să
las creatura să mă ucidă. Acestea sunt regulile
ordaliei.
Nu-mi puteam crede urechilor că discutam
despre ceva atât de brutal.
— Ce arme ţi se îngăduie?
 — Oricâte săbii vreau eu.
— Atunci, taie-mi mie legăturile şi dă-mi o sabie.
Dacă mă mişc, îi pot distrage atenţia şi-ţi creez o
oarecare şansă. Trebuie să le protejăm pe
surorile mele.
Din nou cuvintele îmi zburaseră de pe buze fără
să mă gândesc înainte. Dar, gândindu-mă la ele,
am înţeles că erau chiar înţelepte. Aş fi putut
într-adevăr să le dau surorilor mele o şansă de a
trăi şi, cu siguranţă, era mai bine să mor cu un
pumnal în mână decât neajutorată şi legată de
un stâlp, nu?
Am citit uluire pe chipul bestiei. S-a încruntat şi
părea să cântărească posibilitatea.
— Ar fi îngăduită una ca asta? Am insistat,
rupând tăcerea care se lăsase între noi.
— Nu există nimic în regulament care să mă
împiedice să te eliberez de legături, a recunoscut
el. Oferta ta e foarte generoasă. Însă, în vreme ce
Haggenbrood e oprită de condiţionarea ei de a nu
părăsi arena, tu ai putea s-o faci. Şi tocmai în
asta stă primejdia. Dacă ai face-o, ordalia ar fi
imediat încheiată şi toate vieţi le noastre ar fi
pierdute. Cât de curajoasă eşti, micuţă Nessa? Ai
putea să rămâi pe loc când colţii şi fălcile îţi
clămpănesc în faţă?
— Da, am răspuns imediat. Asta ne-ar putea da
o şansă.
Dar oare aş fi putut? Oare aş fi fost îndeajuns de
curajoasă cât să-i distrag atenţia acestei teribile,
înspăimântătoare Haggenbrood?
— Chiar dacă n-ai să fii făcută bucăţi,
Haggenbrood are nişte glande care secretă o
otravă mortală. Şi, dacă numai vârful unei
gheare îţi zgârie pielea, rezultatul va fi kirrhos,
ceea ce numim noi „moartea prin argăsire”. E o
moarte urâtă la vedere şi încă mai crâncen de
suferit. Nu există niciun leac. Deci ţi-ai putea sili
micul tău trup omenesc să asculte de voinţa ta,
micuţă Nessa? Spaima te poate îndemna la
nesupunere. Odată ce fugi din arenă, suntem
morţi cu toţii. Un singur pas va fi de ajuns!
Am tras adânc aer în piept. Da, puteam s-o fac.
În pofida dezgustului meu pentru Slither,
situaţia ne făcuse aliaţi şi trebuia să îl ajut ca să
le dau surorilor mele speranţa de a rămâne în
viaţă.
— Sunt sigură că n-o să fug. Vreau să le dau
surorilor mele o şansă la viaţă.
Slither s-a uitat pătrunzător la mine.
— Eliberarea unui prizonier în timpul duelului
judiciar este un fapt fără precedent, a zis el. S-ar
putea să fie o surpriză absolută pentru toată
lumea, inclusiv pentru Haggenbrood.
Apoi, fără alte cuvinte, a tras de lanţ şi m-a dus
înapoi prin Valkarky până la locuinţa sa.

CAPITOLUL 14
ZVONURI ȘI VEȘTI
Folosind o piatră de şlefuit, am început să ascut
temeinic săbiile pe care plănuiam să le folosesc
în arenă. Alesesem două pumnale lungi – laolaltă
cu sabia bătrânului Rowler, care devenise rapid
arma mea preferată.
În timp ce lucram, Nessa mă privea foarte
atentă. Chibzuisem la propunerea ei
surprinzătoare. Era, fără îndoială, curajoasă –
mult mai curajoasă decât oricare altă purra pe
care o întâlnisem vreodată, însă exista un risc
grozav s-o las să stea nelegată în arenă. Dacă
fugea, aş fi plătit cu viaţa. Simţeam că voia să
spună ceva important pentru ea şi, într-adevăr,
curând s-a dovedit că ghicisem.
— Aş vrea să-ţi cer o favoare, a zis, în cele din
urmă.
— Vorbeşte şi o să te ascult, am răspuns,
concentrat mai mult la ceea ce făceam, dar
pregătit s-o aud.
— Ar putea surorile mele să fie legate de stâlpi
fără să fie trezite? A întrebat ea. Mi-ar plăcea să
le scutesc de groaza arenei.
— Asta e cu neputinţă, micuţă Nessa. Nu ar fi
îngăduit – i-ar lipsi pe cei care vor asista la
ordalie de plăcerea de a le auzi ţipând. Şi e mai
plăcut să priveşti pe cineva conştient cum
sângerează şi moare. Adormite, nu ar oferi nicio
distracţie.
Când eram tânăr, vizitasem odată cetatea în
timpul unui duel judiciar. Se terminase foarte
repede, dar, în ciuda acestui fapt, îmi plăcuse
modul în care Haggenbrood executase victimele
şi cum ţâşnise sângele lor, desenând
încântătoare flori pe albul arenei. Însă apoi,
după ce mi-am îmbrăţişat vocaţia, în rarele mele
vizite aici, nici măcar nu m-am gândit să mai
asist la vreo altă ordalie.
Îmi era bine singur, lucrând la haizda mea, şi
preferam să fiu departe de larma evenimentelor
de felul acesta. Nu mă mai simţeam bine să fiu
aproape de atâţia semeni de-ai mei la un loc.
— Distracţie?! Cum poţi folosi un astfel de
cuvânt, când vieţile abia înmugurite ale surorilor
mele ar putea fi pierdute? Ce soi de creaturi
sunteţi voi?
— Aşa stau lucrurile, micuţă Nessa. Suntem
foarte deosebiţi de oameni. Acesta e felul de a fi al
semenilor mei şi eu sunt legat de tradiţiile şi de
regulile Kobalos. Prin urmare, nu pot face nimic
să vă cruţ, pe tine şi pe delicioasele tale surori, de
inevitabilele spaime şi suferinţe care vă aşteaptă.
Nu înceta să mă uimească faptul că Nessa era
gata să se sacrifice pentru a-şi ajuta surorile.
Bineînţeles, ca ea să se ridice şi să înfrunte chiar
şi una dintre întrupările Haggenbrood astfel,
chiar şi cu un pumnal în mâna ei micuţă, nu
putea avea decât un singur rezultat. Avea să
moară înainte de a şti ce s-a întâmplat. Dar
consideram că o astfel de temeritate merita o
răsplată.
Ce şi-ar fi dorit cel mai mult acum? M-am
întrebat. Într-o secundă, am aflat răspunsul. Pe
scurt, aveam să suspend detenţia solitară a celor
trei purrai.
— Ţi-ar plăcea să le trezesc pe surorile tale
acum, ca să puteţi sta un timp împreună? Căci
s-ar putea să fie ultima voastră ocazie să staţi de
vorbă între voi? I-am oferit eu ocazia – foarte
generos, am crezut.
— Da, te rog, mi-ar plăcea mult, a spus Nessa
solemn. Cât mai e până la ordalie?
— Aproape o zi întreagă, aşa că bucuraţi-vă şi
folosiţi-vă de tot timpul care v-a mai rămas. O să
le aduc pe surorile tale grăsuţe aici şi o să vă las
singure, să vorbiţi numai între voi, o vreme.
Prin urmare, ţinându-mi promisiunea, le-am
reunit pe cele trei surori. Bineînţeles, nu le-am
acordat şi intimitate, pentru că eram foarte
curios să aud ce aveau să-şi spună una alteia,
aşadar m-am făcut foarte mic şi m-am strecurat
în odaie folosindu-mă de o gaură de scurgere din
podea drept cale de acces.
— Aş vrea să am haine curate şi o panglică
albastră să-mi prind părul, a zis Susan,
plângăreţ.
— Sunt sigură că o să ai tot ce îţi doreşti odată
ce vei fi în siguranţă, în Pwodente, a răspuns
Nessa. Orice se va întâmpla, o să supravieţuim.
Trebuie să credeţi în asta.
— Îmi pare rău, a zis Susan, clătinând din cap şi
cu lacrimile şiroind pe obraji. O să încerc, dar eu
nu sunt la fel de curajoasă ca tine, Nessa. O să
încerc să fiu cât pot. Pe cuvânt.
Nu mi s-a părut că ar merita să mai stau –
surorile n-aveau ceva prea interesant să-şi
spună. Nessa încerca să rămână calmă, dar,
după ce Susan o lăudase că era curajoasă, de
fiecare dată când încerca să vorbească, buza de
jos începea să-i tremure de parcă ar fi avut o
viaţă aparte, numai a ei. Când în sfârşit a reuşit
să scoată câteva propoziţii, toate cele trei surori
au izbucnit în plâns şi şi-au petrecut restul
timpului aşa, plângând şi îmbrăţişându-se
strâns una pe alta. Totul era foarte inutil.
Şi mie îmi părea rău că trebuia să mor. Acum aş
fi putut atinge potenţialul meu deplin. Aş fi avut
nevoie de cel puţin încă un secol ca să studiez
înainte de a-mi desăvârşi măiestria în magie
haizda şi de a-mi îmbunătăţi abilităţile de luptă
până la nivelul optim. De asemenea, aş fi fost
încântat să aflu că am învins ameninţarea
primejdioasă de skaiium, evitând slăbiciunea
care îi afectează pe unii din ordinul nostru. Acum
nu aveam să mai ştiu rezultatul. Cu toate
acestea, am hotărât să-mi folosesc cât mai bine
ceea ce ar fi putut fi ultima zi a vieţii mele pe
această lume, aşa că m-am retras în camera mea
personală şi am pocnit de trei ori din degete,
pentru a-l invoca pe Hom, un tip de
homunculus, care este probabil cel mai
interesant servitor introdus în Valkarky de magii
haizda. Este un culegător de veşti şi zvonuri, iar
multiplele sale forme sunt special prevăzute
pentru această misiune.
Un Hom în formă de şobolan este foarte eficient
în canalele de scurgere, făcând posibilă
ascultarea conversaţiilor din tot oraşul prin
urechile sale adaptate special; când se scufundă,
îşi poate concentra auzul asupra unei singure
conversaţii, în pofida numeroaselor podele şi
ziduri skoya care-l despart de cei iscodiţi.
O altă formă a sa dispune de aripi puternice şi
se poate ridica în zbor deasupra cetăţii, cât să-i
vadă toate acoperişurile, observând astfel cine se
apropie şi cine pleacă din Valkarky.
Ipostaza care dă raportul ia înfăţişarea unei
siluete foarte mici, destul de asemănătoare fiinţei
omeneşti masculine. Bineînţeles, este acoperit
cu blană lungă şi brună, ca să-i ţină de cald, şi
întotdeauna trăieşte pe lângă locuinţele noastre
haizda, în timp ce restul corpurilor sale harnice
cutreieră pe afară, până departe. Odată ce s-a
strecurat şi a ieşit din gaura de scurgere, Homul
s-a urcat pe scaunul din faţa jilţului meu.
— Raportează despre progresele tuturor
celorlalţi magi haizda! I-am poruncit eu.
Niciodată, în decursul vizitelor mele în Valkarky,
nu întâlnisem vreun alt mag haizda locuind aici.
Într-adevăr, trecuseră mulţi ani de când îl
întâlnisem pe ultimul, pe când călătoream pe la
marginea teritoriului fiinţelor omeneşti, departe,
spre sud-est. Cu ace la petrecusem câteva ore,
schimbând mai mult decât amabilităţi şi glume –
suntem, din fire, foarte secretoşi. Dar fiecare mag
haizda îi raportează Homului înainte de a părăsi
oraşul, iar această informaţie era acum la
dispoziţia mea.
— În afară de tine, unsprezece alţii au vizitat şi
au raportat aici, în ultimii treizeci de ani, a zis
Hom. Fără îndoială c-o să fii interesat să afli că,
în urmă cu optsprezece luni, Rasptail a făcut
ceea ce el credea că s-ar putea să fi fost ultima sa
vizită aici. Acum are aproape opt sute de ani şi se
teme că puterile sale şi-au început lungul lor
declin. Odată ce va fi sigur de asta, se gândeşte
să-şi pună capăt vieţii.
Hom avea dreptate presupunând că aş fi fost
interesat de veştile despre Rasptail. La urma
urmelor, el fusese haizda care mă pregătise în
timpul noviciatului meu, în perioada de treizeci
de ani cu care începe profesia noastră. După
aceea, un haizda trebuie să studieze şi să se
perfecţioneze singur. Rasptail fusese un
magistru aspru, dar drept, şi am fost întristat să
aud că puterile îl părăseau. Era în obiceiul
haizda să-şi ia viaţa, ajunşi în acel punct. Noi
alegem moartea, decât un declin îndelungat.
După aceea mi-a raportat despre ultimele
situaţii cunoscute ale celorlalţi zece magi. Când a
sfârşit, mă plictisisem de subiect şi am cerut
informaţii despre Valkarky şi locuitorii săi.
 — Ce ţi-ar plăcea să afli mai întâi, stăpâne –
veştile sau zvonurile? A întrebat Hom, cu vocea
lui subţirică, piţigăiată.
Veştile, de regulă, sunt predictibile – variaţiuni
pe tema evenimentelor care s-au repetat în
cetatea noastră de-a lungul a multor secole. De
exemplu, există viteza cu care se extinde
Valkarky; în unii ani, creşterea e mai înceată, şi
aceasta întotdeauna constituie o cauză de
nelinişte pentru cei care-şi fac griji pentru
lucruri dintr-acestea. Apoi există statisticile
despre execuţia prizonierilor – de regulă,
criminali. Majoritatea acestora mi se par foarte
plictisitoare.
Cu toate acestea, îmi place bârfa; uneori are
temei, de fapt.
— Spune-mi cele mai interesante zvonuri, i-am
cerut eu, observând că Hom arăta mai degrabă
prăpădit, cu blana încâlcită şi înspicată cu fire
sure.
Îmbătrânea şi, curând, avea să fie înlocuit.
— Lucrul despre care se vorbeşte cel mai mult,
stăpâne, este că o mare piatră-de-stea a căzut pe
pământ, nu departe de oraş. Cum s-a încins,
când a trecut prin aer, a căpătat o culoare
stacojie foarte interesantă, sugerând că ar fi
compusă din minereul perfect pentru
construirea săbiilor. Mulţi s-au dus s-o caute.
Piatra-de-stea era foarte preţioasă, dar s-o cauţi
însemna foarte probabil să alergi după potcoave
de cai morţi. Probabil se mistuise arzând înainte
de im pact – sau poate că se înşelaseră asupra
culorii. Obiecte din acestea, cu spectacolul lor
impresionant de lumină, erau deseori văzute, dar
rareori găsite. Era posibil să fi fost aceeaşi pe
care o zărisem eu, spre nord. Dar, dacă despre
aceea era vorba, eu nu văzusem nici urmă de
stacojiu.
— Altceva? Am întrebat.
— Se zvoneşte că o purra singuratică se afla în
zona unde a căzut piatra. A fost luată prizonieră,
dar cu mari pierderi pentru Oussa. Ei au spus că
s-a opus şi că pe puţin patru dintre ei au murit.
Ei, asta era într-adevăr interesant, dar
improbabil. Oussa era corpul de gardă care
răspundea direct de ordinele Triumviratului –
trei dintre cei mai puternici Mari Magi ai cetăţii.
Ca o fiinţă umană să ucidă patru din garda lor de
elită era chiar mai de necrezut decât isprava mea
cu uciderea unui asasin Shaiksa. Şi, la urma
urmelor, eu sunt un mag haizda, nu o femeie
singură.
Deodată, am simţit o arzătoare curiozitate.
— Mi-ar plăcea să-i văd leşul, am zis eu. Au
spus şi unde poate fi găsit?
— Au spus că a fost prinsă vie şi este închisă
într-una dintre cele mai păzite temniţe Oussa.
— Prinsă de vie?! Am exclamat.
Asta era şi mai de necrezut.
— Investighează mai în amănunt, i-am poruncit.
Vino să-mi raportezi de îndată ce afli ceva. Vreau
să ştiu unde este ţinută purra.
Hom s-a furişat înapoi prin gaura de scurgere,
în timp ce eu m-am pregătit pentru lupta mea cu
Haggenbrood. Am început cu exerciţiile mintale
în care vizualizam paşii care conduceau la
victorie. Mai întâi m-am imaginat în arenă; apoi,
cu ochii minţii, am privit cum Haggenbrood îşi
scotea cele trei urâte întrupări din groapă.
Treptat, mi-am reglat respiraţia, făcând imaginea
mai clară, dar nu sfârşisem decât secvenţa
preliminară, intrând în primul nivel de
concentrare, când Hom s-a întors şi şi-a ocupat
din nou locul pe scaunul din faţa mea.
— Vorbeşte! Am poruncit. Ce ai aflat?
— Acum pot trece ambele rapoarte de la
„zvonuri” la „veşti”. Piatra-de-stea a fost găsită de
Oussa şi adusă în oraş odată cu purra. Nu se ştie
unde se află acum piatra, dar purra este închisă
în districtul Yaksa Central, nivelul al
treisprezecelea, celula patruzeci şi doi.
Aceasta era închisoarea cel mai bine păzită din
cetate, iar celula patruzeci şi doi era de regulă
rezervată numai pentru cei mai periculoşi şi mai
ingenioşi deţinuţi. Cum fusese posibil ca o
simplă purra să merite o asemenea cinste?
Am simţit imediat nevoia s-o văd cu ochii mei.
Aveam mai mult timp decât necesar ca să-mi
închei pregătirile pentru bătălie, aşa că asta se
putea dovedi o distracţie interesantă. Dându-i
repede drumul să plece Homului, am pornit fără
zăbavă spre districtul Yaksa Central.
Având o datorie de onoare să particip la duelul
judiciar, nu-mi erau restricţionate drumurile
prin oraş. Totuşi, odată ce am ajuns la zona
aflată sub pază, era probabil să fiu luat la
întrebări şi chiar arestat, dacă nesocoteam
avertismentele de a nu mă apropia.
Prin urmare, m-am făcut cât mai mic posibil şi
am folosit o magie destul de puternică pentru a
mă ascunde de majoritatea celor din jur. Numai
magii foarte puternici şi asasinii ar mai fi putut
să mă vadă acum. Ochii gărzilor nu puteau
pătrunde obişnuitele trucuri de camuflaj ale
magilor cetăţii, iar eu eram un haizda şi, din
fericire, metodele noastre erau în mare măsură
necunoscute.
Am început să cobor, nivel după nivel. La
început, culoarele şi sălile erau înţesate de
Kobalos. Am trecut tacticos prin halele
comerciale multicolore, unde negustorii bogaţi
îşi etalau mărfurile pentru muşteriii şi mai
bogaţi, în vreme ce restul puteau doar căsca gura
şi visa. După acestea, trei niveluri mai jos,
urmau dughenele cu mâncare, unde vânzătorii
ambulanţi găteau sânge, oase şi măruntaie pe
focuri deschise, umplând aerul cu mirosuri
înţepătoare.
Locul meu preferat de aici îl constituiau
cazanele cu sânge, unde, pentru doi valeroni,
puteai să bei cât voiai. Mi-am întins limba până
când am putut lipăi partea cea mai vâscoasă şi
mai groasă a savurosului lichid, apoi, cu burta
plină până la refuz, mi-am continuat coborârea.
După o vreme, am lăsat mulţimile de Kobalos
mult în urmă, întâlnind doar când şi când un
corp de gardă; camuflat cum eram, am putut să
trec de ei cu uşurinţă. Când am ajuns la nivelul
al doisprezecelea, singurele lucruri care mai
mişcau erau whoskor sau alte entităţi similare.
La un moment dat am zărit o creatură ca un
vierme uriaş, care m-a privit lung din gura unui
tunel întunecat, cu unicul său ochi gigantic şi
înceţoşat. Nu ştiam numele acesteia. Era nouă şi
pentru mine, fără îndoială prăsită ca rezultat al
vreunei magii noi puse la punct de Marii Magi.
Ceea ce m-a neliniştit pe moment a fost faptul că
mă putea vedea, în pofida camuflajului meu. Dar
a lunecat înapoi în tunelul său şi nu mi-a mai
dat vreo atenţie în drumul meu spre nivelul de
mai jos.
Mi-a luat aproape o oră ca să pătrund la nivelul
al treisprezecelea. După care, în mai puţin de
cinci minute, stăteam în faţa celulei patruzeci şi
doi. Flăcările torţelor pâlpâiau pe zidurile
culoarului umed, care nu mai erau construite
din skoya – temniţele acestea fuseseră cioplite
din roca de bază, mult sub cetate. Am auzit
gemete de jur-împrejur şi, ocazional, câte un
ţipăt sfâşia aerul, făcându-mi gura să se umple
de salivă. Apoi cineva a început să implore:
— Nu! Nu! Striga vocea, plângăreţ. Nu mă mai
chinui! E prea mult! Mărturisesc! Mărturisesc!
Eu am făcut toate lucrurile de care mă acuzaţi.
Dar, vă rog, încetaţi. Aş vrea să…
Vocea a devenit un strigăt de agonie, ceea ce
însemna că tortura a continuat şi, fără îndoială,
s-a intensificat. Asta mi-a plăcut, dar trebuie să
vă spun că eu n-aş putea niciodată să-i torturez
pe cei slabi. Prefer de mii de ori să provoc
suferinţă în luptă, să-mi pun la încercare
puterile împotriva cuiva care arată curaj şi
caracter.
Aceste sunete încântătoare veneau din celulele
în care erau închişi duşmanii cetăţii Valkarky. Ei
erau torturaţi şi o meritau. Era aşa o plăcere să
le auzi strigătele de durere. Dar din celula
patruzeci şi doi nu se auzea niciun sunet. Oare
purra murise? Fără îndoială că fusese prea slabă
ca să reziste torturilor ingenioase aplicate.
M-am strecurat pe sub uşă şi am găsit că
lucrurile stăteau chiar diferit de cum mă
aşteptasem. Numaidecât am ştiut că prizoniera
era cât se poate de vie. Nu numai atât – în ciuda
camuflajului meu magic, ea mă putea vedea. S-a
uitat atât de fix în jos, la mine, că nu încăpea
nicio îndoială în această privinţă. Era, de
asemenea, clar că mă considera cu nimic mai
presus de vreo insectă pe care avea s-o strivească
sub călcâi.
 Bineînţeles, nu era capabilă să facă asta, pentru
că era ţintuită de zid cu piroane din aliaj de
argint. Câte unul îi străpungea fiecare
încheietură a mâinii şi fiecare picior. În plus, un
lanţ de argint era înfăşurat în jurul gâtului ei,
strâns bine şi fixat de un cârlig mare din tava nul
temniţei. Asta ca să nu mai spun de faptul că
buzele ei erau cusute cu fir de argint, ca să nu
poată vorbi. Am simţit că suferea o considerabilă
durere şi era de mirare că nu scotea niciun
geamăt.
Nu era îmbrăcată cu fustă – veşmântul obişnuit
pentru purrai atât din cetate, cât şi din afara ei.
Îmbrăcămintea ei era împărţită în două şi legată
strâns de fiecare coapsă. În partea de sus avea o
bluză scurtă, ca fenie, prinsă în talie.
Mi-am modificat statura, crescând cât să ne
putem privi faţă în faţă, şi am hotărât că aveam
nevoie să stau de vorbă cu această purra. Fără
îndoială că îi cususeră buzele cu un motiv şi
exista un oarecare risc dacă i le descoseam, dar
eram curios să ştiu mai multe. Am scos un
pumnal şi, cu vârful său ascuţit, i-am tăiat cu
foarte mare grijă firul de argint. Apoi i l-am sos
dintr-o singură mişcare, încât buzele ei umflate
s-au deschis imediat.
Ce am văzut în gura ei m-a surprins. Dinţii îi
fuseseră piliţi până deveniseră ascuţiţi ca acele.
— Cine eşti tu? Am întrebat.
Ea mi-a zâmbit, atunci. Nu era zâmbetul unui
prizonier înlănţuit. Era o expresie care i-ar fi
putut fulgera pe faţă dacă rolurile noastre ar fi
fost inversate.
— Aşteptam să mă vizitezi, a zis ea,
ignorându-mi întrebarea. De ce ţi-a luat atât?
— Mă aşteptai? Am repetat eu. Cum aşa?
Expresia ei a devenit severă şi imperioasă – total
nepotrivită pentru o purra.
— Te-am chemat să vii la mine acum două ore,
micule mag, a zis ea.
Ce nebunie mai era şi asta? Pentru o clipă, am
rămas fără replică.
Apoi ea a zâmbit foarte larg, arătându-şi toţi
dinţii ascuţiţi.
— Eu sunt Grimalkin, a zis.

CAPITOLUL 15
GRIMALKIN
M-am uitat la ea uluit.
— Ţi-ai rostit numele de parcă ar fi trebuit să-l
cunosc. N-am auzit niciodată de vreo purra pe
nume Grimalkin. Pretinzi că m-ai „chemat”? Ce-i
aiureala asta? Am întrebat.
— E adevărul, a zis ea. Odată ce am descoperit
tot ce era de ştiut despre tine, te-am invocat,
folosind o vrajă de constrângere. Uite colo
instrumentul coruperii tale!
Cu o uşoară ridicare din sprâncene, mi-a indicat
colţul îndepărtat al celulei. Acolo zăcea una
dintre întrupările-şobolan ale Homului. Ochii îi
erau închişi, iar coada subţire îi zvâcnea de
parcă ar fi fost în toiul unei crize de apoplexie.
— Chiar şi cu buzele legate, a fost uşor să câştig
controlul asupra unei creaturi atât de fraiere.
Când a venit să mă caute, i-am absorbit din
întruparea băgăreaţă toată cunoaşterea de care
aveam nevoie. Apoi a fost foarte uşor să te aduc
aici. Ştiu totul despre tine, magule. Ştiu în ce
încurcătură te afli. Şi sunt pregătită să te ajut,
dar am nevoie de trei lucruri în schimb.
— Tu să mă ajuţi pe mine? Nu eşti în măsură să
ajuţi pe nimeni! Şi, curând, ai să fii moartă.
Patru membri Oussa şi-au pierdut vieţile în
încercarea de a te aduce în arest legal.
Condamnarea ta la moarte este probabil deja
semnată. Fără îndoială că îţi vor amâna execuţia
doar pentru a-ţi prelungi durerea şi a afla tot ce
pot despre tine.
— N-a fost nimic legal în capturarea mea, mi-a
replicat purra. Au furat de la mine o bucată de
minereu de stea care era în posesia mea. Mi-au
mai confiscat, de asemenea, şi alte lucruri, mai
importante. Pe acestea trebuie să mi le înapoiezi
tu, pentru a primi ajutorul meu.
Aşadar, purra găsise piatra-de-stea. „Cine
găseşte păstrează!” era legea în astfel de cazuri,
dar Oussa n-ar fi acceptat ca o fiinţă omenească
singuratică, mai cu seamă o purra care se afla
atât de aproape de Valkarky, să aibă vreun drept.
O piatră-de-stea era rară, foarte preţioasă şi mult
căutată. O armă dintr-un astfel de minereu
putea fi făurită numai de cel mai iscusit dintre
fierari, dar, lucrată cum se cuvine, rezultatul era
o sabie care nu se tocea niciodată şi nu se putea
rupe. Chiar dacă piatra-de-stea n-ar fi fost la
mijloc, această purra ar fi fost arestată pe loc şi
fie mâncată, fie luată în sclavie. Faptul că
opusese rezistenţă însemna moarte sigură.
După drept, ar fi trebuit s-o las în plata ei, dar
eram cuprins de o copleşitoare curiozitate şi
voiam să aflu mai multe. Eram de asemenea,
impresionat de cutezanţa ei şi de abilitatea în
luptă, de vreme ce ucisese patru Oussa.
— Dacă ai fi liberă, cum m-ai putea ajuta? Am
întrebat.
— Te aşteaptă lupta într-o ordalie împotriva
unei creaturi pe care voi o numiţi Haggenbrood.
N-a fost niciodată învinsă, aşa că istoria spune
că o să pierzi lupta şi o să mori…
Mi-am ridicat o mână să protestez, dar ea a
continuat să vorbească, un pic mai grăbită ca
înainte.
— Nu încerca să tăgăduieşti. Ştiu totul despre
tine – informaţia din mintea micului tău spion.
Cunosc situaţia şi m-am gândit la ce e de făcut.
Aş putea să îi iau locul uneia dintre cele trei fete
legate de stâlpi în arenă – celei numite Nessa,
care e cea mai apropiată de mine ca mărime; am
imaginea ei în minte, mulţumită iscoadei tale.
Dezleagă-mă în arenă şi dă-mi o sabie, cum
intenţionai să faci pentru ea. O să lupt alături de
tine; drept urmare, Haggenbrood o să moară şi
ţie ţi se va permite să părăseşti oraşul cu cele trei
fete.
— Asta-i o prostie, i-am spus eu, înfricoşat de
modul cum intrase în mintea mea. Nu ştiu de ce
îmi pierd timpul stând de vorbă cu tine. Chiar
dacă te-aş putea elibera din celula asta, nu crezi
că înlocuirea micuţei Nessa o să fie observată?
Purra a zâmbit şi întreg corpul ei a părut să
pâlpâie şi apoi m-a luat o clipă cu ameţeală. Şi
acolo, înaintea ochilor mei, cu piroanele de argint
în mâinile şi picioarele ei, cu lanţul de argint
înfăşurat de gâtul ei, stătea Nessa.
— Acum crezi? A întrebat ea, vorbind cu vocea
micuţei Nessa, cu exact aceleaşi intonaţie şi
timbru.
Imediat am folosit magia ca să încerc să verific
iluzia, dar în zadar. Imaginea Nessei nici măcar
n-a tremurat.
— Cum faci asta? Am întrebat eu. N-ai văzut-o
pe Nessa şi nici n-ai auzit-o vorbind?
— Nu sunt doar cuvinte înăuntrul unui cap!
Mi-a răspuns vrăjitoarea. Există şi imagini, şi
sunete – am luat tot ce aveam nevoie din capul
micului tău spion. Restul l-am luat din mintea
ta, în timp ce vorbeam cu tine!
Mâniat de aceasta, am încercat să mă strecor în
mintea ei. Voiam să-i provoc durere – doar atât
cât s-o fac să ţipe. Dar n-am putut. Era un soi de
barieră – una pe care nu puteam s-o străpung.
Era puternică.
— Cred că ai putea, într-adevăr, să intri în arenă
cu înfăţişarea aceasta şi să păcăleşti spectatorii –
chiar şi pe Marii Magi, am recunoscut eu,
înciudat. Dar ce te face să crezi că, dacă lupţi
alături de mine, victoria noastră va fi sigură?
— Eu sunt Grimalkin, asasina clanului Malkin.
Sunt o vrăjitoare care poate folosi o magie
puternică; mai mult de atât, sunt pricepută la
tehnicile de luptă. Aş putea să-l înving pe
Haggenbrood şi singură, dacă ar fi nevoie.
Aş fi râs la aroganţa ei, dar n-am făcut-o. Nu
auzisem niciodată de clanul Malkin, nici de vreo
vrăjitoare asasină, dar această purra radia o
extraordinară încredere şi siguranţă. Ea credea
cu adevărat că putea s-o facă. Şi nu ucisese deja
patru dintre luptătorii de elită ai gărzii?
— Problema cea mare va fi să te scot de aici şi să
te duc în locuinţa mea înainte de ordalie, i-am
explicat eu. Temniţele acestea sunt foarte bine
păzite. Eu am izbutit să ajung la nivelul ăsta
pentru că mă pot face foarte mic, aşa cum ai
văzut deja. Mă pot strecura printr-o crăpătură
sau pe sub o uşă. Tu poţi face asta?
Ea a clătinat din cap şi tot corpul i-a pâlpâit.
Încă o dată mă uitam la purra cea cu dinţii
ascuţiţi.
— Pot crea o iluzie, dar îmi lipseşte abilitatea de
a-mi schimba mărimea corpului. Dacă îmi
slăbeşti strânsoarea lanţului de argint din jurul
gâtului meu, mă ocup eu de restul. Dar tot am
nevoie de trei lucruri de la tine, în schimb.
— Numeşte-le.
— Întâi de toate, îmi vreau armele înapoi. Sunt
zece pumnale şi o pereche de foarfeci speciale. De
asemenea, am nevoie de curelele şi tecile lor. În
al doilea rând, cer bucata de minereu de stea
care mi-a fost luată.
— O să fie destul de dificil să şterpelesc armele
şi să ţi le aduc, dar să iau piatra-de-stea va fi cu
neputinţă. Este foarte valoroasă şi probabil este
acum sub pază strictă.
Mai mult ca sigur fusese depusă în Camera
Prăzilor, cea mai sigură vistierie din oraş.
— O vreau. E a mea!
— O purra n-are niciun drept de posesiune.
Încetează cu cererea asta prostească şi
mulţumeşte-te cu armele tale.
— Magule, a zis ea, batjocoritor, tot o chestiune
de posesiune te-a adus şi pe tine în situaţia
extrem de dificilă în care te afli acum. De la
servitorul tău am aflat cum i-ai ucis pe Marele
Mag şi pe asasinul Shaiksa pentru a-ţi recupera
cele trei fete care-ţi aparţin. Ştiu că eşti un
războinic formidabil şi de aceea îţi ofer respectul
pe care li-l refuz celorlalţi. Dar noi doi venim din
rase şi culturi diferite. În Pendle, unde locuiesc
eu, nu există sclavie, nici stăpâni de oameni, iar
o femeie poate deţine proprietăţi. Aşadar, privim
lucrurile din perspective diferite. Acceptă
drepturile mele şi o să le accept şi eu pe ale tale.
Iar acum am ajuns la al treilea lucru pe care
trebuie să mi-l aduci. Este un sac mare de piele
care conţine ceva foarte primejdios. Dintre cele
trei lucruri pe care le vreau înapoi, acesta este cel
mai important.
— Atunci trebuie să-mi spui exact ce conţine.
— Ar fi mai bine pentru tine să nu ştii, dar pot
vedea în mintea ta, magule, şi ştiu că principalul
tău cusur e curiozitatea. De aceasta m-am folosit
în vraja de constrângere, ca să te aduc aici. Dacă
tac, o să te amesteci oricum. Sacul conţine capul
Necuratului, cea mai puternică dintre toate
entităţile ce sălăşluiesc în întuneric.
Cuvintele ei m-au nedumerit. Nu auzisem
niciodată de ceva numit „Necuratul”. Nici nu
înţelegeam ce voia să spună prin „întuneric”.
Dincolo de lumea asta erau tărâmurile spiritelor,
ca Askana, împărăţia zeilor noştri – dar cât
priveşte unde se duceau sufletele Kobalos şi cele
omeneşti după moarte, asta nu ne mai era nouă
cunoscut. O luau în sus sau în jos, dar niciunul
nu se întorsese ca să-şi povestească experienţa –
deşi cei mai mulţi suspectau că era mai bine
dacă o luau în sus decât în jos.
— Ce este „întunericul”? Am întrebat.
— Este locuinţa demonilor şi a zeilor – şi a celor
ce-i slujesc – după moarte. Este locul unde ne
întoarcem noi, vrăjitoarele.
 — În sac e capul unui zeu? Am întrebat.
— Da, ar putea fi descris ca zeu. Sunt o mulţime
de Vechi Zei şi, întreg, acesta este mai puternic
decât toţi ceilalţi la un loc. Restul corpului său
este legat departe, astfel încât să rămână separat
de cap – pentru ca slujitorii lui să nu izbutească
să-l refacă. Răzbunarea lui ar fi cumplită.
— Eu nu ştiu nimic despre zeii voştri, i-am spus
eu. Noi avem o mulţime. Preferatul meu personal
este Cougis, zeul cu cap de câine, dar mulţi
dintre semenii mei îl venerează pe Olkie, zeul
fierarilor Kobalos, care are patru braţe de fier şi
dinţi de bronz. Totuşi cel mai mare dintre zeii
noştri se numeşte Talkus, care înseamnă Zeul
Care Va Să Fie. Nu s-a născut încă, dar noi
aşteptăm cu nerăbdare să îşi facă apariţia pe
pământ.
Purra numită Grimalkin mi-a zâmbit,
arătându-şi dinţii ascuţiţi.
— Semenii tăi au adevărurile lor, iar semenii
mei, pe ale noastre. Suntem foarte diferiţi în
credinţele noastre, mi-a spus ea. O să-ţi respect
credinţa şi, în schimb, îţi cer să mi-o respecţi şi
tu pe a mea. Capul din sac trebuie să ajungă
înapoi la mine. Acesta este cel mai important
lucru dintre toate. O să fie extrem de periculos
să-l cari. Dacă vrei să rămâi în viaţă, va trebui
să-ţi înăbuşi curiozitatea.
— Mai întâi trebuie să aflu unde e, am zis eu,
arătând apoi spre şobolanul cu spasme.
Eliberează-l din magia ta, ca să poată găsi sacul
şi celelalte obiecte pe care le ceri.
Purra a dat din cap, iar Hom dintr-odată s-a
oprit din convulsii şi s-a întors pe picioarele sale
mici de şobolan, zvâcnind din mustăţi. L-am
instruit rapid:
— Am nevoie să ştiu precis unde se află mai
multe obiecte luate de la această purra de către
Oussa, i-am spus. Cel mai important dintre
acestea este un sac mare de piele. În al doilea
rând, găseşte piatra-de-stea. Pe lângă acestea,
sunt mai multe arme şi centurile, precum şi
tecile lor. Întoarce-te şi raportează imediat ce
ţi-ai îndeplinit misiunea!
El s-a întors şi, cu o fluturare mânioasă din
coada-i subţire, a părăsit temniţa.
— Cam cât crezi c-o să dureze? A întrebat purra.
— Mult mai puţin decât să obţin eu ceea ce ai
cerut. Dar n-o să se întoarcă aici – deşi are auz
bun şi vedere ascuţită, în forma asta e lipsit de
mijloacele vorbirii. Aşa că acum trebuie să plec şi
să mă întorc în locuinţa mea, pentru a-i auzi
raportul de la o întrupare care poate vorbi.
— Înainte de a pleca, hai să clarificăm termenii
târgului nostru, a zis purra.
M-am uitat la ea, nevenindu-mi să cred.
— Ştiu totul despre importanţa unui târg la
semenii tăi, a continuat ea. Dacă o să faci tot ce
poţi ca să-mi înapoiezi bunurile furate şi o să mă
ajuţi să mă eliberez, în schimb eu te voi ajuta să-l
ucizi pe Haggenbrood. Mai mult, odată ce plecăm
din locul acesta, n-am să fac nimic să te împiedic
în ceea ce consideri tu a fi treburile tale legale. Te
învoieşti?
— Am nevoie de timp să reflectez. O să
chibzuiesc la această posibilitate.
— E foarte puţin timp! Înainte de a pleca,
slăbeşte laţul în jurul gâtului meu. Fă-o acum!
Am clătinat din cap.
— Nu, nu pot face asta deocamdată. Mai întâi o
să încerc să iau lucrurile care ţi-au fost
confiscate. Dacii reuşesc, mă întorc şi fac ce-mi
ceri.
Nu aveam încă încredere în purra. Aveam nevoie
să cântăresc situaţia mai pe îndelete. Şi, aşa cum
îi spusesem şi ei, voiam să văd dacă puteam să-i
recuperez posesiunile şi, astfel, să-mi
îndeplinesc partea mea de învoială.
Purra s-a încruntat mânioasă, dar, fără alte
cuvinte, m-am făcut foarte mic şi m-am strecurat
pe sub uşă.

CAPITOLUL 16
VRĂJITOAREA MOARTĂ
— M-am întors la locuinţa mea cât mai repede
cu putinţă şi l-am aşteptat pe Hom să apară şi
să-mi dea raportul. Deodată, m-am simţit foarte
nesigur pe mine. Propunerea făcută de purra cu
dinţi ascuţiţi păruse rezonabilă la momentul
respectiv, dar acum, departe de ea, mi se părea o
prostie.
Cum de îmi permisesem să negociez cu o simplă
femelă ca ea? Oare să fi fost de la skaiium?
Acelaşi lucru mi se întâmplase şi când vorbisem
cu Nessa, iar ea îşi lipise fruntea de a mea. Mă
lăsasem influenţat în mod nedorit şi apoi
încercasem, cu nechibzuinţă, să o salvez pe sora
ei mai mică, ucigând un Mare Mag şi un asasin
Shaiksa, în acest scop, ceea ce mă adusese în
situaţia de faţă. Acum mi se întâmplase din nou,
cu această ciudată purra.
Sau folosise oare vreo vrajă ca să-mi controleze
gândurile şi faptele? La urma urmelor, nu ştiam
nimic despre această vrăjitoare şi despre magia
ei; mijloacele mele de apărare obişnuite s-ar fi
putut să nu aibă efect.
Am tras adânc aer în piept şi am început să mă
con centrez asupra problemei, lăsând la o parte
temerile şi încercând să evaluez situaţia în mod
logic. Nu exista nicio îndoială că vrăjitoarea
umană putea crea o iluzie magică îndeajuns de
puternică să treacă drept Nessa. Fusesem
pregătit să o eliberez pe fată ca să distrag o clipă
atenţia creaturii Haggenbrood – şi atunci de ce
n-aş fi făcut la fel cu această purra? Ea era
asasina unui clan de vrăjitoare şi, prin uciderea
celor patru războinici Oussa, demonstrase că era
o luptătoare extraordinară.
De asemenea, ştiam că puteam să intru din nou
în temniţă nedepistat şi să-i slăbesc lanţul din
jurul gâtului – asta fusese tot ce-mi ceruse. Nu
înţelegeam cum ar fi putut atunci să scape şi să
ajungă la locuinţa mea pentru a mă însoţi în
arenă, dar asta o privea. Dacă nu izbutea, eu
aveam să le iau pur şi simplu pe cele trei surori şi
să mă ţin de planul iniţial.
Homunculul a ieşit din gaura lui şi s-a suit din
nou pe scaun.
— Raportează! I-am poruncit.
— Armele şi piatra-de-stea sunt în Camera
Prăzilor a Triumviratului, a anunţat Hom.
Camera Prăzilor era denumită potrivit – acolo
mă şi aşteptasem să fi fost duse obiectele. Era, de
fapt, trezoreria Triumviratului, locul unde
bunurile confiscate şi lucrurile de interes special
sau de mare valoare erau depozitate. Era bine
păzită, prea bine păzită – teoretic inexpugnabilă.
Avea să fie cu neputinţă pentru mine să obţin
cele două lucruri cerute de vrăjitoarea umană.
— Ai descoperit locul unde e sacul de piele? Am
întrebat.
— A ajuns la gunoi – aruncat pe unul dintre
jgheaburile de deversare.
— Eşti sigur? L-am întrebat.
Cum putea ceva considerat atât de important de
purra cu dinţii ascuţiţi să fie lepădat ca
neînsemnat? M-am întrebat eu.
— Da, sacul a fost deschis şi s-a constatat că
înăuntru era un cap într-un asemenea hal de
descompunere încât a fost aruncat foarte rapid.
 — Spune-mi locul jgheabului! Am poruncit.
Fără îndoială că putreziciunea de ţeastă pe care
o conţinea sacul era o scârboşenie împuţită din
cale-afară de îngreţoşătoare, dar purra îl socotea
cea mai im portantă dintre posesiunile sale.
Odată ce aveam să-i explic imposibilitatea de a
pune mâna pe restul, s-ar fi putut să fie destul ca
s-o mulţumească. N-ar fi trebuii să fie dificil să-l
recuperez.
— Districtul Boktar Nord, nivelul al
treisprezecelea, rezervorul 179, a răspuns Hom.
— O să mă duc acolo imediat. Pune pe una
dintre întrupările tale să mă aştepte acolo şi să
mă conducă direct la sac.
Nu mi-a luat mult să găsesc rezervorul 179, care
era aproape plin. Privit de sus, apărea ca un
uriaş semicilindru concav, cu o gaură ovală la
mijloc. Din jgheaburile care atârnau deasupra,
tot soiul de gunoaie se vărsau în gura căscată a
tomberonului puturos: mai mult oase,
mucozităţi, măruntaie şi excremente.
Skoya albă era acoperită cu o mâzgă
brun-gălbuie cu cocoloaşe verzi şi m-am bucurat
că n-a fost nevoie să cobor eu însumi în rezervor:
exista un sistem de scări folosit de muncitorii de
la întreţinere. Munca lor, în plus de a avea grijă
de jgheaburi şi de a menţine deversarea rapidă şi
neîmpiedicată, era să coboare în zona de exact
deasupra gurii colectoare şi să folosească lopeţi
şi roabe pentru a degaja gunoaiele. Altminteri,
grămada în creştere ar fi blocat, până la urmă,
deversarea.
Am cercetat seria de scări. Privind în jos, am
putut vedea un singur Kobalos împingând o
roabă încărcată şi îndepărtându-se de gura
colectoare a rezervorului. Prezenţa unui mag
haizda acolo, jos, ar fi putut fi raportată, aşa că
nu voiam să fiu observat. Probabil erau vreo zece
muncitori Kobalos care îngrijeau de fiecare
rezervor, dar fiecare dintre ei plecase să-şi ducă
încărcătura la o oarecare distanţă – dacă aveam
noroc, nu avea să mă vadă nimeni. Astfel, am
hotărât să-mi economisesc magia şi să renunţ la
vraja de camuflaj.
Hom mă aştepta supus la picioarele scării, dând
energic din coada lui subţire de şobolan. Fără să
fie nevoie să-i mai spun, imediat a luat-o din loc
şi l-am urmat, păşind cu greu prin murdărie şi
făcându-mi ghetele totuna. N-a trecut mult şi am
ajuns la ţinta noastră. Fusese uşor să-l găsim;
problema era că altcineva ajunsese aici înaintea
noastră. În depărtare se vedeau două siluete,
dintre care una ţinea sacul. Erau prinse într-o
discuţie animată şi, la început, n-au observat că
mă apropii.
Dar când am fost la mai puţin de douăzeci de
paşi distanţă, cea cu sacul s-a întors spre mine.
Spre uluirea mea, am văzut că era o purra, dar
nu una din Valkarky – era o străină. Spre
deosebire de cea cu dinţii ascuţiţi, purta o fustă
care-i ajungea până la glezne, cu o scurteică
murdară din blană de vulpe, încheiată până la
gât. Era desculţă şi murdăria îi plescăia ieşindu-i
printre degete la fiecare pas, iar faţa îi era
schimonosită de ură.
M-am întrebat dacă erau complicele lui
Grimalkin – alte vrăjitoare umane. În cazul
acesta, poate că aveau puteri magice şi abilităţi
de luptă asemănătoare?
— Lăsaţi sacul jos şi plecaţi! Am poruncit eu.
N-aveţi ce căuta în oraşul nostru, dar o să puteţi
să vă păstraţi vieţile.
Cealaltă purra era ceva mai departe în spatele
celei dintâi şi n-o puteam vedea desluşit, dar am
auzit-o chicotind la spusele mele.
Cea mai apropiată purra a aruncat sacul într-o
parte, a scos un cuţit şi a început să înainteze
spre mine, cu o expresie hotărâtă pe faţă. A
început să mormăie în barbă şi mi-am dat seama
că era într-adevăr o vrăjitoare umană care
încerca să-şi folosească magia împotriva mea. În
câteva secunde, înfăţişarea ei s-a schimbat
dramatic. Limba îi ieşea din gură la un braţ
lungime şi era bifurcată, ca de şarpe. Apoi faţa i
s-a prefăcut într-una animalică: colţi mari i-au
răsărit peste buza de jos, aproape atingându-i
bărbia, iar părul i-a devenit un cuib de şerpi
zvârcolitori.
Nu eram sigur de scopul acestei transformări.
Probabil voia să-mi distragă cumva atenţia. Nu
exista nicio îndoială în mintea mea că vrăjitoarea
devenise mai urâtă ca înainte, dar asta nu-mi
afectase concentrarea câtuşi de puţin.
M-am dat înapoi, mi-am concentrat mintea şi,
mai înainte să ajungă cuţitul să mă atingă,
mi-am scos sabia şi i-am desprins dintr-o
lovitură capul de pe umeri. S-a prăbuşit
grămadă, cu sângele ţâşnind din ciotul gâtului
ei. Am dat cu piciorul capul la o parte şi m-am
pregătit s-o înfrunt pe cea de-a doua vrăjitoare.
Aceasta s-a apropiat de mine încet. Chicotea din
nou, de parcă ar fi găsit întreaga situaţie foarte
amuzantă.
— Pot să-mi păstrez viaţa, aşa-i? A croncănit ea.
Şi, mă rog, ce viaţă să fie aceea?
Pentru o clipă n-am înţeles ce voia să spună, dar
acum era mai aproape, la mai puţin de zece paşi
distanţă, şi i-am putut simţi mirosul de pământ,
putregai şi carne moartă. Părul încâlcit era
îmbâcsit de noroi uscat şi am putut vedea viermii
încolăciţi prin el. Apoi ceva s-a zvârcolit şi a ieşit
încet din urechea ei stângă. Era o râmă grasă,
cenuşie.
Mi-am focalizat auzul asupra ei şi m-am
concentrat Şuiera slab, dar nu respira în mod
natural şi nu se auzea nicio bătaie de inimă. Asta
nu putea însemna decât un lucru.
Avea dreptate: nu avea viaţă. Era deja moartă.
M-a atacat, venind în fugă drept spre mine, cu
mâini le întinse şi ghearele răşchirate, gata să-mi
sfâşie carnea.
Sunt rapid, dar vrăjitoarea moartă a fost mai
rapidă. Atacul ei subit m-a luat prin surprindere,
iar ghearele mâinii drepte mi-au trecut
milimetric pe sub ochi.
Totuşi mâna ei stângă n-a ratat ţinta. S-a
încleştat puternic de încheietura mâinii mele
stângi. Am încercat să mi-o eliberez, dar
strânsoarea s-a întărit şi mai mult. Nu mai
întâlnisem niciodată o asemenea forţă. I-am tras
un pumn în faţă cu mâna liberă, dar nici n-a
tresărit. Degetele ei erau ca o cătuşă de metal
strângând din ce în ce mai tare prin carne, ca să
zdrobească osul. Mâna mea amorţită a scăpat
sabia şi am căzut în murdărie.

CAPITOLUL 17
AVEM UN TÂRG?
Eu eram un mag care studiase ocultismul ani
de-a rândul. Cu toate acestea, nu avusesem nicio
experienţă cu entităţi care puteau funcţiona în
corpuri esenţialmente moarte. În clipa aceea
mi-am dat seama cât de mare era lumea şi cât de
multe mai aveam încă de învăţat. Noi, poporul
Kobalos, avem o lungă istorie de luptă împotriva
oamenilor, dar credem că sunt mult mai
numeroşi decât noi. Este probabil un noroc că
sunt împărţiţi în atât de multe regate vrăjmaşe,
dar avem prea puţine cunoştinţe despre vreunii
care ar folosi magia prin acele locuri îndepărtate.
De aceea nu ştiam nimic despre vrăjitoarele
umane şi puterile lor. Cum aş putea, mă
întrebam eu, să ucid ceva ce era deja mort?
Am scos un pumnal cu mâna liberă şi l-am
înfipt în gâtul vrăjitoarei. N-a avut niciun efect şi
din nou ghearele sale s-au repezit la faţa mea.
M-am răsucit, cu mâna încă în strânsoarea
vrăjitoarei, cu corpurile noastre încordate la
maximum.
Apoi am făcut apel la logică să se ocupe de
situaţie. Am lovit cu pumnalul lateral, într-un
arc rapid. Lama a pătruns drept prin încheietura
vrăjitoarei, retezând-o de trup. Ea a căzut pe
spate, în murdărie, lăsându-şi mâna în urmă, în
continuare încleştată pe încheietura mea. Dar a
început să zvâcnească spasmodic şi, treptat, şi-a
slăbit strânsoarea, iar eu n-am pierdut nicio
clipă s-o desprind şi s-o arunc cât colo. Până
când vrăjitoarea moartă s-a ridicat în picioare,
sabia era din nou în mâna mea stângă şi eu eram
pregătit.
Nu aveam de ales decât s-o tai bucăţele. Cum
altfel aş fi putut pune capăt atacului ei?
Curând, ea nu mai avea nici braţe, nici picioare
şi nu mai putea nici să se târască. N-a curs
sânge – doar un şiroi de fluid negru, oribil. Ca să
fiu sigur, am decapitat-o şi i-am ţinut capul
ridicat de păr. Ochii ei s-au uitat într-ai mei, plini
de furie, iar buzele i s-au mişcat de parc-ar fi vrut
să vorbească. Dezgustat, i-am azvârlit capul cât
am putut de departe. Apoi am luat de jos sacul
de piele, mi-am şters sabia de trupul vrăjitoarei
dezmembrate şi m-am întors către scări, cu Hom
alergând iute în urma mea.
Curând, eram înapoi, în siguranţa locuinţei
mele. Mai întâi am vrut să văd ce făceau cele trei
surori. Dormeau, ţinându-se în braţe.
Apoi am examinat sacul şi l-am cântărit, cu
băgare de seamă, în mâini. Cu siguranţă era
foarte mare. Mi-am amintit avertismentul pe care
mi-l dăduse vrăjitoarea cu dinţii ascuţiţi, dar
eram curios să văd un astfel de cap – acela al
celui mai puternic dintre zeii lor. De asemenea,
în pofida raportului pe care mi-l dăduse Hom,
capul nu puţea deloc. Prin urmare, am desfăcut
sfoara şi am băgat mâna înăuntru.
Am simţit ceva ascuţit; ceva făcut din os – două
lucruri încolăcite. Am aruncat o privire în sac.
Erau coarne. Zeul era încornorat. Unul dintre
zeii noştri cu coarne se numea Unktus, dar era o
zeitate relativ minoră, venerată de cei mai
mărunţi slujitori din cetate. Am scos capul din
sac, l-am aşezat pe scaunul din faţa mea şi l-am
studiat cu atenţie.
Nu era de mirare că îl aleseseră pe el căpetenie a
zeilor. Era mult mai impresionant decât
întruchipările lui Unktus din grotele de cult. Nu
avea niciun semn de putrefacţie, iar coarnele
semănau cumva cu ale unui berbec. Odinioară,
cu siguranţă fusese maiestuos şi chipeş, în
pofida apropierii înfăţişării sale de cea
omenească. Totuşi fusese crâncen mutilat. Un
ochi îi lipsea şi celălalt era cusut să stea închis.
Gura îi era îndesată cu mărăcini şi ghimpi.
Odată curiozitatea-mi satisfăcută, mă
pregăteam să-l pun înapoi în sac, când pleoapele
cusute peste ochiul rămas s-au zbătut.
Numaidecât a auzit un geamăt profund. Sunetul
nu venea de la cap, ci din podeaua de sub scaun.
Asta era ciudat – oare capul să mai fi fost
conştient? Şi probabil esenţa zeului să nu fi fost
limitată la capul său? La unele entităţi,
conştiinţa poate fi difuză, şi nu închisă în corp.
Gura îi era deschisă forţat de ghimpi şi de
mărăcini, aşa că am început să-i scot,
aruncându-i pe jos, sub scaun. Apoi am văzut
alte dovezi de violenţă: dinţii îi fuseseră sparţi;
numai rădăcinile galbene îi mai rămăseseră.
Când am scos şi ultima ramură de mărăcine, s-a
auzit un alt geamăt. De data asta a venit de la
gură, nu din podea.
Falca a început să i se mişte şi buzele să
tremure. La început nu s-a auzit decât un suspin
şi un cârâit, dar apoi capul a vorbit, clar şi
elocvent.
— Te iert pentru ce le-ai făcut slujitoarelor mele.
A fost justificat, de vreme ce ele erau clandestine
în oraşul tău. Dar acum fă cum îţi spun şi te voi
răsplăti cum nici n-ai visat. Dacă nu mi te supui,
o să aduc asupra ta o veşnicie de durere!
 Am tras aer în piept să mă calmez şi am evaluat
situaţia, înainte de a răspunde. Probabil
vrăjitoarea avusese dreptate şi făcusem o prostie
deschizând sacul, expunându-mă unui risc
inutil. Cu siguranţă avusese dreptate în ceea ce
priveşte curiozitatea mea. Era adânc
înrădăcinată în firea mea. Uneori, primejdia
trebuie înfruntată pentru a dobândi cunoaştere.
Ştiam că trebuia să fiu îndrăzneţ şi să-l pun la
punct pe acest zeu desfigurat.
— Nu eşti în situaţia de a răsplăti pe nimeni,
i-am răspuns capului. Am fost informat că ai fost
cândva un zeu puternic, dar acum eşti
neajutorat. Trebuie să fie greu pentru cineva atât
de respectat şi de puternic să fi decăzut atât de
mult.
Apoi, mai înainte ca zeul mutilat să mă mai
sâcâie cu ameninţările sale, i-am vârât mărăcinii
şi spinii înapoi în gură şi am pus capul la loc, în
sac.
Am vizitat din nou districtul Yaska Central,
nivelul al treisprezecelea, celula patruzeci şi doi.
M-am micşorat foarte mult şi m-am furişat pe
sub uşa temniţei. Mi-am ridicat privirea şi am
întâlnit privirea veninoasă a vrăjitoarei umane,
moment în care şi am crescut, până am ajuns să
ne uităm ochi în ochi.
— Mi-ai recuperat bunurile? M-a întrebat ea, cu
răceală.
— Am sacul de piele cu capul tăiat al zeului tău.
I-am răspuns. E în locuinţa mea. În plus, am
aflat unde sunt armele tale şi piatra-de-stea, dar
va trebui să te descurci fără ele. Sunt în cel mai
păzit loc din oraş. Dar s-ar putea să te ajute
astea – am pus două dintre pumnalele mele lungi
pe podea, în faţa ei.
— Avem un târg? A întrebat ea.
— Da, avem. Ai cuvântul meu.
Astfel, târgul a fost încheiat şi eu m-am simţit
mulţumit. Să lupt cu vrăjitoarea de partea mea
ar fi însemnat o şansă reală de a-l învinge pe
Haggenbrood. Dar mai erau încă obstacole de
depăşit. Oare chiar putea evada şi ajunge, în
siguranţă, până la locuinţa mea?
— Ei bine, magule, îţi mulţumesc pentru armele
împrumutate şi pentru că ai capul – acesta e cel
mai important lucru. Pentru început, tot ce ai de
făcut e să-mi slăbeşti strânsoarea lanţului de la
gât.
— Pot face mai mult de atât.
Şi am eliberat-o din lanţ, astfel încât acum era
ţinută doar de cele patru piroane de argint.
Ea mi-a zâmbit, arătându-şi dinţii ascuţiţi.
— Mulţumesc, a zis. Singurul lucru pe care-l
mai cer e o călăuză care să mă ducă până la locul
unde se află lucrurile mele. Trimite-mi-l pe
şobolanul băgăcios.
— Scoate-ţi din minte ideea asta! Am zis eu,
mânios. Lucrurile se află în Camera Prăzilor a
Triumviratului. Orice încercare de a pătrunde în
fortăreaţa aceea se va solda cu moartea ta
sigură.
— „Triumvirat” – sună foarte măreţ. Ce este, mai
exact?
— Este autoritatea ce guvernează în Valkarky,
alcătuită din cei mai puternici trei Mari Magi ai
cetăţii.
— Fără îndoială se vor găsi înlocuitori dacă
acestora li se întâmplă ceva. Mi-ar părea rău să
văd aşa o cetate frumoasă fără cârmuirea
potrivită, a zis ea, cu vocea plină de sarcasm.
Trimite-mi-l pe micul şobolan! Ai s-o faci? Atunci
o să stau alături de tine în arenă. Acum du-te! Ar
fi mai bine să fii departe de temniţa asta mai
înainte să evadez eu.
Cuprins de mânie din pricina înfumurării ei,
m-am făcut mic şi am părăsit celula.

Odată ajuns înapoi în locuinţa mea, mi-am dat

frâu liber mâniei clocotitoare provocată de
căpoşenia ei. Şi, cum ordalia se apropia, m-am
trezit din ce în ce mai disperat. Atunci l-am
chemat pe Hom şi i-am poruncit să trimită una
dintre întrupările lui şobolăneşti s-o călăuzească
pe vrăjitoare.
Fără îndoială că era o tentativă zadarnică. Nu
vedeam cum s-ar fi putut elibera nici din
piroanele de argint, darămite să dea iama în
Camera Prăzilor.
Mi-am crescut statura până la mărimea
preferată, care era cu un cap mai înaltă decât
Nessa, şi mi-am făcut pregătirile. Mai întâi,
mi-am periat mantaua neagră, lungă şi groasă –
un lucru pe care nu i l-aş fi încredinţat vreunui
servitor – şi i-am lustruit cei treisprezece nasturi
de os. Mi-am prins sabia la cingătoare; cele două
pumnale lungi favorite, cu lame le proaspăt
ascuţite, le-am pus în tecile de la piept. Un al
treilea pumnal lung l-am ascuns în buzunarul
hainei.
Cam după vreo jumătate de oră, Hom a ieşit
grăbit din gaura lui şi s-a căţărat pe scaun, cu
faţa la mine. Părea cumva cu răsuflarea tăiată,
iar fruntea îi era împurpurată de entuziasm.
— Am veşti! A exclamat el. Purra a evadat şi apoi
a străpuns apărarea Camerei Prăzilor. Unul
dintre triumviri e mort!
M-am holbat la Hom, uluit. Cum reuşise ea să
facă aşa ceva?
— Unde e vrăjitoarea acum? Am întrebat.
— A plecat, stăpâne. Criminala a fugit din
Valkarky şi se îndreaptă spre sud. O ceată mare
de Oussa a fost trimisă după ea cu ordinul s-o
prindă repede, dar s-o ucidă încet.
Am simţit că iau foc de mânie. Fără îndoială,
plănuise de la bun început să evadeze. Se
folosise de mine. Fusesem un prost să am
încredere în ea. Şi de ce nu luase şi căpăţâna
zeului încornorat cu ea? Susţinuse că era
importantă pentru ea. De bună seamă, minţise şi
despre asta.
Era timpul să plecăm, trebuia să le trezesc pe
Nessa şi pe surorile ei. În mai puţin de o oră,
urma să înfruntăm colţii şi ghearele lui
Haggenbrood.
Când am ieşit pe culoarul dintre cele două
camere, am simţit brusc primejdie şi am dus
mâna la sabie.
— Lasă sabia în teacă, magule, a spus o voce pe
care am recunoscut-o. Păstreaz-o pentru arenă!
Vrăjitoarea asasină a ieşit din penumbră şi a
zâmbii larg la mine, arătându-şi toţi dinţii ei
ascuţiţi. Se încinsese cu centurile sale de piele,
care i se încrucişau pe tot corpul şi, în tecile
prinse de acestea, îşi ducea cuţitele.
— Unde e sacul de piele? A întrebat ea.
— E la loc sigur, am zis.
— Sigur?! Nimic nu e sigur în oraşul ăsta. Am
deschis cu uşurinţă cea mai sigură vistierie a
voastră şi mi-am luat ce-mi aparţinea. Ce am
făcut eu pot repeta şi alţii. Am duşmani umani –
vrăjitoare şi magi care slujesc Necuratului. E
doar o chestiune de timp până mă vor găsi aici!
— Două vrăjitoare au fost deja aici. Luaseră ele
sacul, când le-am întâlnit. Pe cea vie am ucis-o,
iar pe cea moartă am ciopârţit-o în şase bucăţi.
Este oarecum în dificultate şi nu mai reprezintă
nicio ameninţare.
— Bine ai făcut, magule. Dar o să mai vină şi
altele. N-o să se oprească niciodată. Arată-mi
sacul.
Am condus-o înapoi în cameră şi i-am dat sacul
de piele. Ea l-a deschis grăbită, s-a uitat
înăuntru şi a adulmecat de trei ori. Însă n-a scos
capul zeului.
— Acum lasă-mă singură câteva clipe. Trebuie
să ascund ăsta de ochi indiscreţi.
Vorbele ei m-au jignit. Nu făcuserăm un târg
care însemna că suntem aliaţi? Am dat la o parte
afrontul din minte. Camera era auster mobilată,
doar cu o sofa, două scaune şi o masă. Nu exista
niciun loc în care sacul să poată fi ascuns, cel
puţin dacă nu folosea magia. Am făcut cum îmi
ceruse şi s-a întors cinci minute mai târziu.
— Încearcă să-l găseşti, a zis ea, încet.
Am încercat, câteva clipe, fără succes, folosind
puţin din magia mea. Asta nu însemna că, dacă
mi s-ar fi dat mai mult timp, n-aş fi putut folosi
mai multă şi să descopăr unde se afla. Dar
fusese bine ascuns prin magia ei puternică.
Eram impresionat.
— N-o să fie uşor de găsit, am recunoscut eu. Nu
mă aşteptam să te mai văd şi am crezut că m-ai
tras pe sfoară. Mi se raportase că ai scăpat din
oraş şi eşti urmărită de Oussa.
— Am făcut o învoială. Ca şi tine, întotdeauna
îmi ţin cuvântul. Ţi-am promis că te ajut în arenă
şi, da, o să lupt alături de tine. A fost uşor să-i
pun pe o pistă falsă. Acum, la treabă – când ne
înfruntăm cu Haggenbrood?
 — În mai puţin de o oră. Trebuie să-i spunem
celei mai mari dintre surori că ai s-o înlocuieşti
tu.
— Da, mi-ar plăcea să stau de vorbă cu toate trei
fetele – noi suntem fiinţe omeneşti şi străine în
oraşul ăsta. Aş vrea să le liniştesc că totul o să fie
bine, aşa că trebuie să vorbesc cu ele singură.
— Cum vrei. Obiceiul este ca purrai să fie ţinu te
separate, câte una într-o odaie, dar, ca o
concesie specială, din cauza pericolului pe care îl
vom înfrunta curând, le-am îngăduit să stea
împreună. Vino. Te conduc la ele.

CAPITOLUL 18
O ÎNTREBARE FOARTE INTERESANTĂ
«NESSA»
Am făcut tot ce-am putut să le liniştesc pe
Susan şi pe Bryony, dar erau speriate şi puse pe
plâns. Drept urmare, a trecut mult timp până ce
mi-am luat inima în dinţi să le spun câte ceva
despre ceea ce urmau să vadă în arenă. Şi mie
îmi venea să plâng, dar la ce-ar fi folosit? Aşa că
mi-am muşcat buza de jos foarte tare, ca să nu
mai tremure, şi am spus ceea ce trebuia spus.
— Odată ajunse acolo, o să fim legate de stâlpi,
am început.
Era mai bine să le previn, ca să fie pregătite.
— Ce-ai spus? O să fim legate de stâlpi? A
repetai Susan, cu faţa ei drăguţă pungită de
îngrijorare. Şi o să fim privite de un public
alcătuit din bestii din alea?
Am dat din cap.
— Aşa se fac lucrurile aici. Ar fi o idee bună să
vă ţineţi ochii închişi, ca să nu fie nevoie să
vedeţi ce se întâmplă. Dar n-o să dureze mult –
Slither o să-şi ucidă adversarii repede. Aţi văzut
cum luptă el. O să se termine şi o să fiţi
dezlegate. Curând o să fim pe drumul nostru,
spre casa mătuşii şi a unchiului nostru, şi totul o
să fie bine. Toată povestea asta o să ni se pară
doar un vis urât.
— Ba n-o să fie totul bine dacă tu nu poţi să
rămâi cu noi, Nessa, a zis Bryony, cu vocea
tremurând de emoţie.
— Nu putem decât spera că, într-o bună zi, o să
fiu liberă şi o să pot să mă întorc la voi, le-am
spus eu, străduindu-mă să par încrezătoare.
Cumva o să găsesc eu o cale să scap, ca să putem
fi din nou împreună, nu vă fie teamă.
Cu toate cuvintele mele curajoase, părea mai
probabil că o să fim toate moarte foarte curând.
Chiar dacă, prin nu ştiu ce miracol, am fi
supravieţuit în arenă, pentru mine nu avea să fie
un adăpost sigur în casa mătuşii şi a unchiului
nostru. Bestia avea să mă vândă pe piaţa de
sclavi. Asta dacă nu m-ar fi ucis cu mâna lui, mai
întâi. Observasem cum se uita la noi trei. Îi era
din ce în ce mai greu să nu-şi înfigă dinţii în
gâtlejurile noastre.
Am auzit paşi şi ne-am întors toate către uşă. A
intrat Slither, dar nu era singur. Spre uluirea
mea, era însoţit de o fiinţă omenească; o femeie
înaltă, aprigă, era alături de el. Pe corpul ei se
intersectau curele de care erau prinse teci de
arme, iar fusta ei era tăiată pe din două şi legată
de coapse. Era oare o altă sclavă nemiloasă ca
acelea pe care le întâlniserăm în turn? Ce căuta
aici? De ce îi îngăduise Slither să intre în
locuinţa lui?
Asta era destul de rău. Atunci ea a zâmbit şi am
văzut că gura ei crudă era plină cu dinţi ascuţiţi
ca acele. Am făcut un pas îndărăt, speriată.
Susan şi Bryony s-au ascuns fuga în spatele
meu.
— Aceasta este Grimalkin şi se află aici ca să ne
ajute, a zis Slither. Este o vrăjitoare şi o fiinţă din
rasa voastră.
Apoi a plecat, fără să mai spună şi altceva.
Rămăseserăm singure cu femeia şi, pentru o
clipă sau două, ea n-a făcut decât să se uite fix în
ochii mei. Oare bestia spusese adevărul? Oare
femeia asta ciudată chiar venise să ne ajute? Şi,
dacă da, cum?
Ea a făcut semn spre podea.
— Hai să ne aşezăm şi să stăm de vorbă, a zis.
Avem multe de discutat.
De ce se afla aici? Ce am fi avut de vorbit cu
această străină înfricoşătoare?
În cameră erau cinci scaune, dar ea s-a aşezat
pe podea, cu picioarele încrucişate, apoi şi-a
ridicat ochii spre noi şi ne-a chemat:
— Timpul e scurt. Aşezaţi-vă!
Vocea îi era poruncitoare – părea să fie o
persoană obişnuită ca lucrurile să se facă aşa
cum voia ea, prin urmare ne-am aşezat cu faţa la
ea. Susan a început să plângă încetişor, dar
femeia nu i-a dat atenţie.
— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat şi cum aţi ajuns
în stăpânirea lui Slither, a cerut ea, Uitându-se
pătrunzător la mine. Spune-mi, de asemenea, ce
speraţi voi să se întâmple în viitor.
I-am povestit eu, începând de la moartea tatei şi
târgul pe care îl încheiase el cu Slither.
— Aşadar tu o să fii vândută pe piaţa de sclavi,
dar surorile tale or să fie libere? Ce părere ai tu
despre asta?
— E mai bine decât să murim toate trei, am
răspuns eu. Dar, de asemenea, mi-ar plăcea să
mă duc cu surorile mele la casa mătuşii şi a
unchiului meu. Viaţa de sclav e brutală. Am
văzut tăieturile pe care li le fac bestiile sclavelor.
— Acum spune-mi despre călătoria voastră
până aici.
În timp ce surorile mele se uitau, în tăcere, eu
i-am povestit în amănunt vizita noastră la turn şi
cum scăpaserăm. După ce i-am descris pe scurt
lupta lui Slither cu monstrul-cal, i-am spus
despre groaza noastră când ajunseserăm în
Valkarky.
— Fără îndoială, acest Kobalos pe nume Slither
este un războinic formidabil, a spus vrăjitoarea.
O să lupt alături de el în arenă şi apoi voi o să fiţi
libere să părăsiţi oraşul acesta.
— E permis să faci asta? Am întrebat.
— Ceea ce n-o să ştie n-o să le facă rău, a zis ea,
cu un zâmbet sinistru. Nessa, o să iau locul tău
în arenă.
Am deschis gura, dar înainte să pot scoate
vreun cuvânt, am văzut o sclipire a aerului, iar
corpul şi faţa vrăjitoarei au devenit ciudat de
neclare. Apoi, spre marea mea uimire, mă uitam
la mine însămi. Era ca şi când m-aş fi privit
într-o oglindă. Bryony şi Susan au tresărit
amândouă, plimbându-şi ochii repede de la mine
la Grimalkin transformată.
Câteva secunde mai târziu, o altă sclipire şi
vrăjitoarea era din nou acolo, privindu-ne aspru.

— Acum vedeţi cum se poate face asta?

Am dat toate trei din cap. Eu eram prea
surprinsă ca să vorbesc.
— A devenit exact ca tine, Nessa! A exclamat
deodată Bryony, regăsindu-şi graiul. Ar fi putut
fi sora ta geamănă.
— Dar e magie! A protestat Susan. E rău să faci
aşa ceva. Nu poate ieşi nimic bun din asta.
— Nu? A întrebat vrăjitoarea. Atunci, mai bine
aţi muri în arenă?
Susan n-a răspuns. Şi-a plecat ochii în podea şi
a început din nou să plângă.
 — O să fac tot ce pot ca să ucid monstrul
Haggenbrood şi să le apăr pe surorile tale, a
continuat vrăjitoarea, uitându-se drept în ochii
mei. De asemenea, o să fac tot ce pot ca să mă
asigur că toate trei veţi rămâne împreună şi că
veţi fi duse să locuiţi cu rudele voastre. Nu vă
promit că asta se va întâmpla. Dar o să încerc.
— Îţi mulţumesc, am spus, silindu-mă să
zâmbesc.
Pentru prima oară în atâtea zile, am simţit un
fior de speranţă. Nu ştiu de ce, aşa înfricoşătoare
cum era, aveam încredere în vrăjitoarea aceasta.
— Eu o să stau aici cât îmi iei tu locul?
— Da, a răspuns Grimalkin. După cum am
înţeles, asta e o locuinţă privată şi nimănui nu
i-ar trece prin minte să intre fără permisiunea
magului haizda. Şi de ce ar bănui ceva, la urma
urmelor? O să fii în siguranţă aici. Şi acum, a
continuat ea, mi-ar plăcea să-ţi pun o întrebare.
Ei iau în sclavie femeile, pe care le numesc
purrai. Majoritatea sunt fiicele unor sclave care
s-au născut aici, în captivitate. Altele, foarte
puţine la număr, sunt capturate şi luate în
sclavie. Dar n-am văzut nicio urmă de femele
Kobalos. De ce le ţin ascunse?
— Nici noi n-am văzut vreo femelă de-a lor, am
recunoscut eu. În pieţele oraşului lor sunt numai
Kobalos masculi şi, când şi când, vreo purra
târâtă de lesă, ca un animal. Îmi pare rău, dar nu
ştiu să-ţi răspund la întrebare.
 Vrăjitoarea a dat din cap.
— Dar este o întrebare foarte interesantă, a
cugetat ea. Bănuiesc că, atunci când o să aflăm
răspunsul, o să înţelegem mult mai bine
creaturile acestea.

CAPITOLUL 19
OCHI LACOMI, DUȘMĂNOȘI
La prima vedere, surorile au fost îngrozite de
vrăjitoare şi s-au ascuns de parcă ar fi fost un soi
de monstru fioros. Asta mi s-a părut greu de
înţeles. Toate patru erau fiinţe omeneşti, la urma
urmelor. Dar când m-am întors, o jumătate de
oră mai târziu, se mai calmaseră şi discutau
toate patru cu însufleţire.
Nessa, mai ales, părea mult mai fericită şi m-am
întrebat dacă puseseră ceva la cale. Probabil
vrăjitoarea nu respecta un târg în acelaşi mod în
care îl respectam eu? Nu prea mai avea
importanţă. Acum, prioritatea era să
supravieţuim înfruntării cu Haggenbrood.
Aveam să mă ocup de toate celelalte probleme
după aceea.
Grimalkin le explicase fetelor ce trebuia făcut,
iar Nessa părea liniştită şi dispusă să accepte să
fie înlocuită în arenă. Părea că încredinţase
siguranţa surorilor sale vrăjitoarei asasine. Mă
întrebam ce le spusese vrăjitoarea de le câştigase
atât de bine încrederea.
Cele trei surori s-au îmbrăţişat una pe alta când
a fost să pornim spre arenă. Toate trei plângeau,
iar Grimalkin şi-a folosit magia ca să se
deghizeze în Nessa.
Când s-au desprins din îmbrăţişare, am fost
surprins să văd că Susan era cea mai liniştită şi
mai puţin afectată dintre toate. Şi-a şters
lacrimile, şi-a îndreptat spatele şi s-a silit să
zâmbească, Uitându-se drept la Nessa:
— Îmi pare rău că am fost aşa o povară şi că
m-am plâns tot timpul, i-a spus ea. Dacă o să
mai fiu în viaţă după aceasta, o să încerc să fiu o
soră mai bună în viitor.
— O să vă întoarceţi curând, a asigurat-o Nessa.
Amândouă veţi trăi, vă promit eu, şi o să fiţi din
nou în siguranţă.
Mă întrebam dacă fata avea dreptate. Însă nu
puteam zăbovi prea mult asupra acestei
probleme: era timpul să-l înfruntăm pe
Haggenbrood.

Arena era plină de spectatori deja înfierbântaţi,

care au început să strige insulte şi batjocuri,
cerând să ne vadă pedepsiţi din clipa în care am
intrat. Veştile despre ordalia mea se
răspândiseră în toată cetatea şi, ca să spun doar
atât, mulţimea îmi era ostilă. Pentru că noi
suntem din afara cetăţii şi pentru că vieţile şi
profesiunile noastre, dobândirea puterii,
conducerea unei haizda şi căutarea înţelegerii
universului sunt misterioase şi necunoscute
celor mai mulţi, magii haizda n-au fost niciodată
populari în Valkarky. Mai rău încă, eu ucisesem
un Mare Mag, unul dintre aceia care ar fi putut,
într-o bună zi, să devină triumvir. Valkarky este
foarte patriarhală; în mintea lor, îl ucisesem pe
unul dintre părinţii cetăţii. În timpul luptei, când
isteria a crescut, lucrurile aveau să devină şi mai
personale de atât – de parcă fiecare spectator
credea că îi ucisesem propriul tată.
Bineînţeles, mulţi veniseră doar ca să vadă
spectacolul şi să savureze vărsarea de sânge
roşu în arenă, aşa cum făcusem şi eu în tinereţe.
Unii salivau deja vizibil.
Fiind conduse la locurile lor, toate trei fetele
arătau îngrozite şi hohoteau ca scoase din minţi.
Era greu de crezut că adevărata Nessa rămăsese
în urmă, în locuinţa mea. Aceasta era o mărturie
a puterii vrăjitoarei umane. Un mag haizda
trebuie să adune cunoaştere de oriunde poate –
de la prieteni, dar şi de la duşmani. Dacă aveam
să supravieţuiesc confruntării, intenţionam să
învăţ de la această vrăjitoare asasină.
Sclavele purrai au fost legate de stâlpi de
servitorii Kobalos ai judecătorului procesului, în
timp ce eu am aşteptat răbdător în apropiere de
groapa în care era închis Haggenbrood. Am
aruncat o privire prin grilaj. Nicio mişcare.
Creatura fusese sedată. În clipa în care grilajul
era dat la o parte, suna prima trâmbiţă, iar
creatura îşi venea în fire, dorind să ştie mai
multe despre adversarul său. La al doilea sunet
de trâmbiţă, ieşea afară din groapă. Sunetul celei
de-a treia trâmbiţe îi aţâţa furia oarbă şi setea de
sânge, iar bătălia începea. Astfel era dresată.
Totul era foarte predictibil – până la acest punct.
Dar odată ce lupta începea, totul era nesigur.
În timpul pregătirilor mele de mai devreme, în
locuinţa mea, intrasem într-o transă ca să-mi
invoc în minte toate ordaliile din ultimii cincizeci
de ani. Haggenbrood se dovedise victorioasă în
toate cele trei sute douăsprezece întâlniri, fără să
repete niciodată metoda de atac. Cele mai multe
victorii fuseseră obţinute în mai puţin de un
minut.
Îmbrăcat în roba sa neagră oficială, judecătorul
procesului a intrat în arenă şi a ridicat ambele
mâini, cerând tăcere. A fost nevoit să aştepte mai
multe minute până când mulţimea s-a calmat
suficient ca să poală începe procedura.
Cu voce răsunătoare, el a început să citească
acuzaţiile:
— Magul haizda cunoscut ca Slither este acuzat
de uciderea Marelui Mag cunoscut ca Nunc şi de
furtul, de la acesta din urmă, a celor trei purrai
pe care le vedeţi în faţa voastră.
La aceasta, un urlet asurzitor de mânie a erupt
din spre spectatori, iar judecătorul a fost nevoit
să ridice mâna, pentru a cere din nou tăcere.
— În al doilea rând este acuzat de uciderea
nelegiuită a asasinului Shaiksa care a încercat
să-l împiedice să plece cu purrai furate. În al
treilea rând este acuzat de uciderea nelegiuită a
războinicului hyb care fusese trimis să-l execute
pentru aceste crime.
Spectatorii şi-au zbierat încă o dată mânia, iar
judecătorul a fost nevoit să stea cu mâna sus şi
mai mult timp până să obţină tăcerea. Numai
când s-a făcut linişte absolută a continuat.
— Magul haizda respinge aceste acuzaţii, pe
motiv că aceste trei purrai erau şi încă mai sunt
proprietatea lui şi că el a ucis legal ca să-şi apere
drepturile. În plus, mintea lui a fost cercetată cu
amănunţime şi s-a descoperit că el este convins
că spune adevărul. Ca atare, ar fi fost absolvit de
învinuiri dacă Frăţia Shaiksa n-ar fi obiectat, pe
temeiul dovezii furnizate lor de mintea de
dinaintea morţii a asasinului ucis de acest mag
haizda.
Comunicarea transmisă susţine că seniorul
Nunc i-ar fi plătit lui Slither pentru purrai,
aşadar ele erau, de drept, proprietatea lui.
Seniorul Nunc este mort şi, de aceea,
indisponibil pentru interogatoriu. Având în
vedere că această contradicţie este cu neputinţă
de rezolvat, noi am dispus susţinerea acestui
duel judiciar.
Apoi judecătorul a arătat spre mine.
Auditoriul tăcuse mâlc în timpul ultimei părţi a
lecturii acuzaţiilor. Acum, judecătorul a strigat
dramatic, cu glasul plin de autoritate, destul de
tare cât să se audă în toate colţurile arenei:
— Alege! A strigat.
Mi se cerea să aleg poziţia de start. Aceasta
trebuia să fie drept în faţa unuia dintre cei trei
stâlpi. Eu, bineînţeles, alesesem cu mult înainte
de a intra în arenă. M-am aşezat repede înaintea
sosiei Nessei. Aveam la mine sabia, pe care acum
am scos-o din teacă, pregătindu-mă de luptă. În
afară de sabie, mai aveam trei pumnale lungi; cel
în plus, din buzunar, era pentru vrăjitoare, chiar
dacă ştiam că, în spatele faţadei pe care o
proiecta, şi ea îşi avea propriile pumnale. Era
importantă pentru menţinerea iluziei magice ca
spectatorii să mă vadă pe mine cum îi dau un
pumnal.
Folosirea magiei, precum camuflajul sau
schimbarea dimensiunii, era interzisă în arenă.
Speram că utilizarea ei de către vrăjitoare avea să
rămână nedepistată. Dacă nu, aş fi fost
numaidecât declarat învins şi viața mea – şi a
celor trei surori – ar fi fost pierdută.
Judecătorul a făcut din nou semn, ridicând
braţele De data asta au apărut trei Kobalos. Ei
s-au dus împreună la grilajul greu şi, cu o
mişcare bine exersată, l-au ridicat şi l-au scos
afară, păşind ţanţoşi, plini de importanţă, prin
arenă. Acum gura neagră a gropii era larg
căscată.
Judecătorul a mers, pe rând, la fiecare latură a
arenei triunghiulare şi a făcut ostentativ o
plecăciune în faţa spectatorilor. A patra
plecăciune a fost pentru mine – cel care urma să
moară. Şi, cu aceasta, a început un murmur care
a câştigat, încet, în amploare.
I-am răspuns tot cu o plecăciune şi mi-am
îndreptat la loc spinarea, susţinându-i privirea
până când el şi-a întors primul capul. Apoi a
părăsit arena şi a ridicat mâna deasupra
capului. Ca răspuns la acest gest, o trâmbiţă a
sunat asurzitor. Sunetul a umplut amfiteatrul,
ecoul lovind din perete în perete.
La acest semnal, cele câteva mii de spectatori au
devenit absolut tăcuţi, din nou. La început, tot ce
se putea auzi era enervanta smiorcăială a surorii
celei mai mici.
Dar apoi Haggenbrood mi-a vorbit din
întunecimea gropii.
Dintr-acolo a venit un scârţâit, un plescăit
ritmic şi un trosnet care, cumva, păreau să fie
pline de înţeles; erau aproape ca vorbirea, de
parcă un Kobalos hodorogit de bătrâneţe şi-ar fi
deschis şi închis fălcile anchilozate, în vreme ce
mintea lui rătăcită scotocea prin pivniţa goală a
gândurilor după nişte frânturi de memorie. Apoi
zgomotele s-au rânduit pe linia corectă şi au
devenit cuvinte pe care toţi cei prezenţi le-au
putut auzi şi înţelege.
A vorbit în losta, limba folosită de Kobalos şi de
oameni. Vocea avea trei componente distincte, şi
fiecare, chiar în timp ce ascultam, se împletea
atât de bine cu celelalte, încât nu se puteau
deosebi; toate cele trei întrupări ale creaturii îmi
vorbeau simultan, deschizând trei guri; o
singură minte gânditoare tachinând, zădărând şi
punând la încercare trăinicia hotărârii mele.
— Tu eşti un mag haizda, a zis. A trecut multă
vreme de când l-am gustat pe ultimul de soiul
tău.
— Nu vorbi despre mâncare. Tu ţi-ai mâncat
ultima masă! Am strigat eu. În seara asta, o să-ţi
hăcuiese carnea în cubuleţe şi o să le-o dau
creaturilor care se hrănesc cu stârvuri în
canalizarea oraşului. Apoi o să-ţi topesc oasele în
cuptoare, ca să poată fi folosite la clei. Nimic n-o
să se piardă! Te vei dovedi folositor până la
sfârşit!
Ca răspuns la vorbele mele, mulţimea a scos un
răget de aprobare. Dar nu m-am lăsat amăgit să
cred că trecuseră acum de partea mea.
Dimpotrivă – abia aşteptau înfrângerea mea
sângeroasă. Numai că astfel le dădusem
speranţa că voi lupta cum se cuvine; că
spectacolul nu se va încheia la fel de repede ca de
obicei.
— Vorbeşti îndrăzneţ, dar curând o să începi să
ţipi. Magule haizda. O să-ţi smulg cu dinţii
braţele şi picioarele şi o să-ţi ling cioatele ca să
opresc curgerea sângelui. Apoi o să te ucid încet
şi dureros, astfel ca toată lumea să se poată
distra cu ţipetele tale. În cele din urmă o să sfâşii
carnea moale a sclavelor tale purrai foarte încet,
savurând fiecare bucăţică.
Auzind aceste cuvinte, toate trei prizonierele
şi-au pierdut şi mai tare capul, zbătându-se
zadarnic în legături, însă eu nu am răspuns.
Vorbiserăm destul. Acţiunea avea să grăiască
mult mai răspicat decât cuvintele.
Atunci s-a auzit al doilea sunet de trâmbiţă. În
tăcerea care i-a urmat, l-am auzit pe
Haggenbrood mişcându-se. Când creatura s-a
căţărat afară din groapă, am zărit un cioc ascuţit
ca un brici şi două membre cu gheare ucigător de
tăioase. În câteva secunde, prima întrupare
ieşise la lumină şi mă privea cu ochi lacomi,
duşmănoşi.
Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de
Haggenbrood liber şi, pe moment, m-am simţit
cuprins de deznădejde. Era chiar mai teribil
decât mi-l imaginasem. În pofida faptului că
fiecare parte componentă avea numai patru
apendice şi un gât lung ca un şarpe, semănau
foarte mult cu nişte insecte. Lucioase de parcă ar
fi fost mânjite cu vreo substanţă gelatinoasă,
flancurile şi braţele erau acoperite în platoşe
osoase, asemănătoare armurii zimţuite purtate
în bătălie de Marii Magi Kobalos. Acum
răspândea o nouă duhoare. Mirosea a foame şi a
dorinţă de luptă.
Am tras adânc aer în piept, îndreptându-mi
spatele şi adunându-mi curajul. Eram un mag
haizda, un războinic neînvins. Aveam să câştig.
În câteva momente, cele trei întrupări erau
ghemui te în patru labe, gata de asalt, dar n-o
puteau face până ce nu avea să se audă al treilea
sunet de trâmbiţă.
M-am pregătit să tai legăturile vrăjitoarei umane
și să-i pun pumnalul în mână, aşa cum ceruse
ea. Am în tins mâna după armă, dar brusc, în
ultimul moment, m-am răzgândit şi am lăsat-o în
buzunar – cu un motiv întemeiat.

CAPITOLUL 20
MOARTEA PRIN ARGĂSIRE
Din precedentele înfruntări la ordalii pe care le
studiasem, în numai două rânduri Haggenbrood
îşi concentrase eforturile asupra adversarului,
aşteptând să atace şi să devoreze sclavele purrai
de sacrificiu abia după ce acesta murea.
În ambele cazuri, adversarul izbutise cumva să-l
rănească primul pe Haggenbrood. În niciunul
dintre cazuri ordalia nu durase mult, dar
mişcarea avusese drept consecinţă schimbarea
modelului de luptă. Dacă aş fi putut să-l fac să se
concentreze exclusiv către mine, atunci
intervenţia vrăjitoarei avea să fie o surpriză şi
mai eficientă.
Când sunetul celei de-a treia trâmbiţe a răsunat
cu ecou între zidurile amfiteatrului, cele
douăsprezece membre ale lui Haggenbrood s-au
extins şi cele trei întrupări s-au ridicat în două
picioare, mârâindu-şi furia de luptă. Apoi a
atacat. Eu eram ţinta, nu sclavele purrai.
Dar o fracţiune de secundă mai târziu am
început să mă mişc şi eu – direct spre creatură.
În mâna stângă ţineam sabia bătrânului Rowler;
în dreapta, pumnalul meu favorit.
Cinci paşi mari, fiecare mai rapid decât cel
dinainte, m-au adus la marginea gropii şi în raza
ghearelor tăioase ale adversarului meu multiplu.
Elementul de surpriză era acum al meu.
Creatura nu se aşteptase la atâta îndrăzneală
din partea mea. Colţii au clămpănit spre mine.
Răsuflarea lui respingătoare îmi sufla în faţă.
Ghearele mi-au ratat faţa la grosimea firului de
păr din mustaţa unui şobolan.
Apoi a fost rândul meu.
Am încercat două lovituri, una la o fracţiune de
secundă după cealaltă. Mişcarea ca de coasă a
sabiei mele a ratat din cauza uluitor de rapidei
reacţii a întrupării pe care o ţintisem; pumnalul
meu preferat n-a ratat.
Vârful său a pătruns într-un ochi. Mulţimea a
explodat. Trei gâtlejuri au scos simultan un urlet
delicios.
Fiecare dintre întrupări simţea durerea. Asta
era bine de ştiut.
Acum, Haggenbrood rămăsese numai cu cinci
ochi.
Apoi am sărit peste groapă, aterizând în picioare
şi în siguranţă dincolo de groapă. Coada mea era
paralelă cu spinarea şi pregătită. Aveam nevoie
de ea pentru echilibru.
Întrupările au venit grăbite la mine, cu fălcile
larg căscate şi cu feţele schimonosite de furie.
Dar n-au sărit peste groapă. Se ţineau pe lângă
margini – două în stânga mea, una în dreapta.
Am aşteptat până în ultima clipă, apoi am făcut
un salt, dându-mă peste cap prin aer,
întorcându-mă în partea cealaltă a gropii.
Numaidecât, am alergat spre stâlpul de care era
legată vrăjitoarea cu înfăţişarea Nessei şi i-am
tăiat legăturile.
Când i-am dat pumnalul, o uriaşă exclamaţie de
surpriză s-a ridicat dinspre public. Asta nu se
mai făcuse niciodată înainte, nu exista nicio
menţiune despre aşa ceva în regulament. Era
perfect legal.
Am stat umăr lângă umăr, cu faţa spre groapă.
Încă o dată, cele trei întrupări al lui Haggenbrood
au ocolit-o încet, cinci ochi semnalându-şi
intenţia feroce.
Uneori, în bătălie acţionăm instinctiv. O
împunsătură de sabie, evitarea unei lănci sunt
automate şi mai iuţi ca gândul. Intri într-un soi
de stare de transă, în care corpul se mişcă de
capul lui, cu mult mai rapid decât orice acţiune
plănuită.
Aşa era şi acum. Şi mai era ceva: când luptam
alături de vrăjitoare, era de parcă împărtăşeam o
singură con ştiinţă. Fie că folosise vreo magie
umană ca să obţină asta, fie că, în focul bătăliei,
am devenit cumva transcendenţi, ridicându-ne
la o ferocitate de luptă în care corpurile noastre
erau controlate de o minte contopită, nu ştiu.
Dar mi se părea că modul în care luptam noi doi
era foarte asemănător întrupărilor coordonate al
lui Haggenbrood.
Concentrarea mea era totală şi nu mai auzeam
mulţimea înnebunită care zbiera să fiu ucis.
Luptam cu Grimalkin într-o bulă de linişte.
O singură atingere şi ar fi fost de ajuns să
provoace kirrhos, moartea prin argăsire, dar,
când am atacat, întorcând bătălia spre
Haggenbrood, ghearele sale mi-au ratat faţa la
câţiva centimetri. I-am simţit răsuflarea corozivă
arzându-mi pielea de pe faţă, dar săbiile noastre
au fulgerat şi creatura a ţipat. Noi am tăiat şi ea a
sângerat.
Eram conştient de loviturile şi împunsăturile lui
Grimalkin de parcă ar fi fost ale mele; fără
îndoială şi ea îmi simţea loviturile spre duşmanul
care ne înfrunta. Era ca şi când aş fi plutit chiar
deasupra corpului meu, privind la noi cum
luptam dedesubt. Îmi amintesc că, doar o clipă,
m-am întrebat cum vedeau lupta spectatorii de
pe băncile gradenelor. Sigur n-o vedeau şi ei ca
mine?
Căci cum ar fi putut purra, Nessa, să lupte cu
aşa o desăvârşită ferocitate şi iscusinţă? Cumva,
vrăjitoarea trebuie să le fi ascuns asta vederii,
făcând să pară că eu duceam tot greul luptei.
Adevărul e că îmi venea greu să spun care dintre
noi aducea o contribuţie mai mare. Cum am mai
zis, eram una. Braţele mele erau braţele ei;
armele ei erau armele mele. Era o plăcere să
împarţi lupta cu un asemenea războinic.
În câteva momente, două dintre întrupările
Haggenbrood fuseseră tăiate bucăţi, rămăşiţele
lor fiind împrăştiate prin toată arena. Victoria era
aproape a noastră, dar atunci, cu izbânda sub
ochii noştri, s-a petrecut o mică răsturnare de
situaţie.
Ultima dintre întrupările Haggenbrood s-a
desprins din încleştarea noastră şi s-a repezit la
Susan, cea mai mare dintre surorile legate de
stâlpi. Asta m-a luat complet prin surprindere:
creatura nu arătase până atunci niciun interes
pentru prizoniere, care stăteau cu ochii închişi
de groază. Creatura era învinsă şi n-ar mai fi
putut reuşi nimic printr-un astfel de act, cel mult
le-ar fi putut ucide pe ambele purrai – dar n-ar fi
avut timp pentru asta. Probabil a făcut-o din
pură ciudă.
I-am tăiat calea, ucigând-o pe loc, înfigându-mi
adânc sabia în ochiul ei stâng. A tresărit, a
zvâcnit şi a intrat în spasmele morţii. Câteva
secunde mai târziu, viaţa îi părăsise corpul! Îl
învinseserăm pe Haggenbrood. Câştigasem!
Victoria mea neaşteptată a stârnit un tumult
aproape de răzmeriţă. Peste o sută de
supraveghetori au dat năvală în amfiteatru şi
s-au dezlănţuit cu bâte şi ciomege asupra
spectatorilor fără minte. Am privit capetele
spărgându-se şi sângerând sub ploaia de lovituri
ale supraveghetorilor, în mod evident încântaţi
de sarcina lor. Curând, în tribune curgea mai
mult sânge decât împodobise vreodată arena de
luptă. Era plăcut de privit şi am savurat fiecare
moment. Dar foarte curând spectatorii
recalcitranţi au fost forţaţi să-şi reia locurile pe
bănci.
După ce ordinea a fost restabilită şi cadavrele
scoase din amfiteatru, judecătorul ordaliei a
coborât în arenă şi a anunţat, oficial, victoria
mea. Nu părea bucuros de triumful meu
neaşteptat şi ieşit din comun.
Puteam vedea că făcea eforturi să-şi ascundă
şocul şi spaima. Dar cum ar fi putut face altfel
decât să confirme victoria mea?
De data asta n-a mai citit cu voce tare. Fără
îndoială, îşi pregătise o singură declaraţie –
aceea prin care anunţa învingerea mea aşteptată
şi moartea. Însă a vorbit rar şi apăsat, de parcă
şi-ar fi cântărit fiecare cuvânt în minte înainte de
a-l rosti.
— Magul haizda care stă în faţa voastră a învins
în luptă şi şi-a demonstrat cazul mai presus de
orice obiecţie. Atât Frăţia Shaiksa, cât şi
Triumviratul trebuie să recunoască şi să accepte
acest rezultat. El este liber să părăsească oraşul
şi poate să-şi ia şi sclavele purrai cu el. Ele sunt
acum oficial proprietatea lui de drept. Aceasta
este lege şi nimeni nu e mai presus de ea.
Tot ce mai rămăsese să fac era să-mi iau
proprietăţile, să mă întorc la locuinţa mea şi să
plec cât mai curând cu putinţă. I-am tăiat
legăturile celei mai mici purra, Bryony,
eliberând-o, dar când m-am apropiat de stâlpul
de care era legată Susan mi-am dat brusc seama
ce se întâmplase.
Când interceptasem cea de-a treia întrupare a
lui Haggenbrood, fără s-o ştiu, vârful ghearei sale
trebuie să fi zgâriat pielea antebraţului lui
Susan. Asta îi pecetluise fetei soarta. Pielea ei
devenise galben-brună la culoare şi uscată ca
pergamentul. Faţa îi era schimonosită şi gâlgâia
adânc din gâtlej, evident cuprinsă de dureri
insuportabile. Exact când am întins mâna spre
ea, ea şi-a dat ultima suflare, un suspin prelung
şi un horcăit. Nu puteam face nimic s-o ajut. Nu
există vreun antidot, vreun leac pentru kirrhos.
Sora cea mică a ţipat îngrozită şi disperată când,
în câteva secunde, ochii lui Susan s-au adâncit
în orbi te şi pielea a început să i se scorojească şi
să se crape. Sub crusta de piele, carnea i se
topise ca untul galben şi moale, iar ţesuturile au
început să se scurgă printre crăpăturile din ce în
ce mai mari din piele, dizolvându-se,
prelingându-se de pe oase, alcătuind o baltă
otrăvitoare şi urât mirositoare la picioarele ei.
Pierise de moartea prin argăsire.

CAPITOLUL 21
SLARINDA
«NESSA»
Eram în locuinţa lui Slither, cu gândurile
rătăcite, plimbându-mă înainte şi înapoi,
neîncetat, prin mica odaie care-mi fusese
destinată. Uşa era încuiată şi aşa avea să
rămână până la întoarcerea lor.
Mi-am amintit arena şi cum Slither îmi
descrisese amănunţit ce s-ar fi putut întâmpla.
Am revăzut în minte îngrozitorul Haggenbrood
apucându-se de grilaj cu ghearele sale. Slither
călcase pe mâna lui şi tratase creatura cu
dispreţ, dar aceasta nu fusese niciodată învinsă
în ordaliile de dinainte. Cum s-ar fi descurcat
magul când toate cele trei întrupări aveau să-l
atace în arenă?
Şi Grimalkin, vrăjitoarea asasină? Ea era
formidabilă şi avea magia neagră la dispoziţie.
Era şi foarte încrezătoare – atât de sigură pe ea.
Însă dacă Haggenbrood avea să se dovedească
victorios, atunci ambele mele surori aveau să
moară.
Am auzit paşi apropiindu-se de locuinţa lui
Slither şi vocea bestiei şi a vrăjitoarei. Apoi un
copil plângând. Părea să fie biata Bryony.
Trebuie să fi fost zdruncinată de cele petrecute în
arenă, dar, în ciuda plânsului ei, inima mi-a
tresăltat de bucurie. Se întorseseră. Învinseseră,
desigur… Altfel, ar fi fost morţi. Învinseseră şi,
curând, aveam să părăsim oraşul ăsta
blestemat!
Atunci cheia s-a răsucit în încuietoare şi uşa
camerei mele s-a deschis larg. Am ieşit să mă uit
la fiecare dintre ei, pe rând. Deodată mi-a stat
inima.
Unde era Susan?
— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri, Nessa, a
zis Slither şi, pentru prima oară, n-a fost în stare
să mă privească în ochi, dar biata ta soră a căzut
pradă oribilei morţi prin argăsire. Creierul ei s-a
prefăcut în gelatină, ochii i s-au topit în orbite şi
carnea i-a alunecat de pe oase. Durerea a fost
cumplită, dar acum şi-a găsit pacea. Trebuie să
fim recunoscători pentru asta.
— Ce? Am strigat. Ce vrei să spui? Unde e
Susan?
— A murit, cum am încercat să-ți explic. O
singură moarte a fost un preţ mic de plătit
pentru o aşa victorie strălucită – ai să fii desigur
de acord că e un rezultat mai bun decât să fi
murit cu toţii.
— Dar ai promis! Am spus eu, simţind cum mi
se încleştează gâtul şi pieptul, încât de-abia mai
puteam respira. I-ai promis tatălui meu să le
aperi pe surorile mele!
— Am făcut tot ce-am putut, Nessa, dar
adversarul a fost foarte puternic. N-am putut
face mai mult decât ce-am făcut.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am căzut în
genunchi lângă Bryony, care plângea în hohote,
şi am strâns-o în braţe. Eu mă jertfisem pe mine
însămi, întocmai cum îmi ceruse tata, şi pentru
ce?
— Nu mai spune nimic, l-a sfătuit Grimalkin pe
Slither. Cuvintele tale nu ajută.
Mi-am dat seama că paşii lor s-au îndepărtat,
retrăgându-se în colţul celălalt al camerei mari,
lăsându-ne pe mine şi pe Bryony singure, în
nefericirea noastră.
Eram în două locuri odată – imaginaţia mea
reconstituind oribila moarte a sărmanei Susan;
cealaltă parte a minţit mele asculta conversaţia
dintre Slither şi vrăjitoare, care, chiar dacă abia
se auzea, era totuşi clară pentru mine.
— Cele două fete rămase în viaţă merită
amândouă să fie duse în sud, ca să trăiască în
pace cu rudele lor, am auzit-o pe Grimalkin
spunând.
Era ea vrăjitoare, dar era bine că ne ţinea
partea.
— O să-mi ţin promisiunea în privinţa celei mai
mici purra, a răspuns Slither. Dar intenţionez
s-o vând pe Nessa la piaţa de sclavi, aşa cum este
dreptul meu. La urma urmelor, ea îmi aparţine.
Este bunul meu personal. Trebuie să mă supun
legii Bindos, altminteri devin un proscris. Se ţine
socoteala, evenimentele sunt scrise în arhive şi,
după triumful meu în arenă, notorietatea în mod
cert va face să fiu îndeaproape supravegheat.
Marii Magi vor folosi orice pretext ca să mă
îngenuncheze. Aşadar, ai de gând să mă
împiedici?
Mi-am ridicat privirea şi am văzut vrăjitoarea
clătinând din cap.
— Am făcut un târg şi o să-l respect.
Întotdeauna îmi ţin cuvântul. Dar unde e piaţa
de sclavi de care vorbeşti?
— E în marele kulad numit Karpotha, la
şaptezeci de leghe sud-vest de Valkarky, la
poalele munţilor Dendar.
— Şi sunt mulţi sclavi acolo?
— Este cea mai mare dintre toate pieţele noastre
de purrai, dar numărul variază în funcţie de
anotimp. Sfârşitul iernii aduce primele licitaţii.
Peste aproape o săptămână, acolo se va
desfăşura prima mare piaţă de primăvară. Sute
de purrai vor fi vândute şi cumpărate între
zidurile sale, înainte de a fi aduse în lanţuri,
înapoi în Valkarky.
Grimalkin a rămas tăcută aproape un minut,
părând adâncită în gânduri. În cele din urmă, a
vorbit din nou.
— Unde stau femeile voastre? A întrebat. Între
zidurile cetăţii voastre n-am găsit nici urmă de
ele.
Am văzut expresia de disperare de pe faţa lui
Slither şi a părut să se clatine, ca şi când
întrebarea îl zdruncinase până în miezul fiinţei
lui.
— Noi, poporul Kobalos, nu vorbim despre astfel
de lucruri, a răspuns el, clar indignat. Să pui o
astfel de întrebare este o încălcare flagrantă de
etichetă.
— Dar eu sunt străină, i-a răspuns Grimalkin.
Străină de obiceiurile şi credinţele voastre. Aşa
că îţi cer să răspunzi întrebării mele ca să pot
învăţa.
— Şi eu aş vrea să răspunzi! Am strigat
mânioasă din capătul celălalt al camerei.
Ascunzi ceva – sunt sigură!
Slither mi-a aruncat o privire, dar răspunsul lui
a fost pentru Grimalkin.
— Femelele noastre se numesc Slarinda; au
dispărut de mai bine de trei mii de ani.
— Au dispărut? Cum aşa? Şi cum vă continuaţi
specia fără femele? A întrebat ea.
Slither a răspuns întâi la a doua întrebare.
— Masculii Kobalos sunt născuţi de purrai –
femelele umane ţinute prizoniere în ţarcurile
skleech.
Vrăjitoarea a dat din cap.
— De ce au murit toate Slarinda? A stăruit ea.
— Este o poveste de nebunie, dintr-un timp
când toţi semenii noştri trebuie să-şi fi pierdut,
temporar, minţile. Toate femeile noastre au fost
executate într-o mare arenă; odată ce porţile
dinăuntru au fost bine zăvorâte, arena putea fi
inundată. Şi, în ziua aceea de nebunie, a fost
inundată cu sânge.
— Ce? V-aţi ucis toate femeile? Am ţipat eu,
strângând-o mai tare în braţe pe Bryony. Ce soi
de bestii îngrozitoare sunteţi voi?
I-am zărit coada lui Slither zvâcnind dreaptă pe
spinarea lui, cum făcea uneori când era enervat
sau când simţea vreo primejdie. Dar n-a
catadicsit să arunce nici măcar o privire spre
mine. Era ca şi când n-aş fi vorbit.
— Femelele Kobalos au fost târâte în grupuri pe
scări, până jos, a continuat el, încet. Li se tăia
gâtul şi erau atârnate cu capul în jos de lanţurile
prinse de acoperişul stadionului – până când tot
sângele li se scurgea din corp, băltind pe arena
acoperită de gheaţă. Nu îngheţa, căci se sufla aer
cald din conductele de pe marginea arenei.
Execuţia s-a petrecut rapid şi eficient. Odată ce
un corp era golit de sânge, era scos din lanţ şi
cărat înapoi pe trepte; imediat, altul îi lua locul.
Femelele nu au opus rezistenţă; cele mai multe
îşi primeau moartea cu capetele plecate şi cu
resemnare. Câteva au strigat de frică la
apropierea cuţitului; foarte rar, un ţipăt ascuţit
s-a putut auzi răsunând în spaţiul vast al
stadionului.
Câteva zile s-a continuat tot aşa, până când,
treptat, arena a fost plină cu sânge, aproape
până la umeri. Din când în când, magii
amestecau în el câte puţin şi din alte lichide, ca
să nu se închege. În cele din urmă, această
nebunie s-a încheiat. La sfârşitul celei de-a
şaptea zile a fost ucisă ultima femelă, iar rasa
noastră este constituită acum numai din
masculi. Drumul a fost curăţat; slăbiciunea a
fost extirpată; pata a fost ştearsă. Asta cred ei că
s-a realizat.
— Nu înţeleg, a zis Grimalkin. Despre ce
slăbiciune vorbeşti?
— Se credea că femelele ne fac slabi. Că ele
îmblânzeau masculii cu amăgirile lor şi le
scădeau sălbăticia care este necesară pentru a fi
războinic.
— Şi tu crezi asta? A întrebat Grimalkin,
Uitându-se drept în ochii lui Slither.
El a clătinat din cap.
— Un războinic trebuie să fie întotdeauna atent
să nu i se îmblânzească firea, dar primejdia
poate veni din mai multe surse. A fost o faptă de
nebunie să ne ucidem femelele, deşi toate
societăţile pot aluneca, temporar, în sminteală.
M-am simţit îngreţoşată, dar am fost uimită s-o
aud pe Grimalkin spunând:
— Da, cred că ai dreptate.
— Bineînţeles, astfel de evenimente sunt greu de
prevăzut, dar în cazul semenilor mei sunt sigur
că nebunia se va întoarce. Şi ştiu şi împrejurările
care vor conduce la asta.
— Tu ai văzut asta? Sau e o poveste cunoscută
din generaţie în generaţie de poporul tău? A
întrebat Grimalkin.
— Este o credinţă pe care semenii mei o
păstrează orbeşte. Dar noi, magii, am cercetat
viitorul şi credem că e foarte posibil să se
întâmple din nou.
— Când o să fie asta?
— Nu ştiu „când”, dar ştiu „de ce”, a răspuns
Slither. Când zeul nostru, Talkus, se va naşte,
puterea Kobalos se va tripla şi noi vom porni din
Valkarky într-un război sfânt care va şterge
omenirea de pe faţa pământului. Asta este ceea
ce cred semenii mei. Cu toţii vor îmbrăţişa
nebunia aceasta a războiului total.
— Îţi mulţumesc că ai fost sincer, a zis
Grimalkin. Istoria poporului tău e crâncenă –
asta explică de ce furaţi femei umane şi
practicaţi sclavia. Mă împotrivesc unei asemenea
practici din toată fiinţa mea. Cu toate acestea, o
să-mi ţin cuvântul în privinţa vânzării Nessei. O
să ies din oraşul vostru în secret, dar o să mă
alătur vouă curând. Mai întâi, o să vă însoţesc în
călătoria spre sud, ca s-o lăsăm pe sora mai mică
la mătuşa şi unchiul ei. Apoi o să vă însoţesc în
călătoria spre munţii Dendar. Aş vrea să văd şi
eu kuladul din Karpotha, unde sunt vândute
femelele umane.
Auzindu-i cuvintele, nu mi-am putut înăbuşi un
suspin. Pentru o clipă, crezusem că Grimalkin
avea să se ridice împotriva lui Slither şi să-i ceară
să-mi redea libertatea, ca să merg cu Bryony.
Acum vedeam că voia să-şi onoreze promisiunea
pe care i-o făcuse – o bestie printre bestii!
Animalele astea îşi uciseseră propriile femele şi
acum eu urma să fiu dată pe mâinile lor
scârboase.

CAPITOLUL 22
KANGADON
Am plecat din Valkarky călare pe cai buni,
potcoviţi în maniera Kobalos, astfel încât să
poată călca mai uşor prin zăpadă. Coburii noştri
conţineau nutreţ pentru cai şi, în plus, suficient
oscher ca să acopere orice urgenţă. Aveam, de
asemenea, provizii pentru noi.
Nu se vedea nici urmă de vrăjitoare. Făcuse
precum spusese şi părăsise Valkarky în secret,
luând-o înainte.
Cele două purrai încetaseră, în sfârşit, cu
plânsul, dar arătau foarte palide, îşi ţineau
privirile în pământ, evident încă foarte mâhnite.
Am clătinat din cap la lipsa lor de înţelepciune.
Ce-a fost a fost. Nu folosea nimănui să stăruie în
gânduri negre. Minţile umane erau într-adevăr
foarte slabe.
La poartă, Marele Mag Balkai, cel mai în vârstă
triumvir, mi-a urat un rămas-bun plin de
ranchiună. Un biet păgubaş, se uita chiorâş cum
plecam. Ştiam că nu-i avea la inimă pe magii
haizda; nu era împăcat cu gândul că noi lucram
singuri, departe de cetate şi, astfel, dincolo de
supravegherea şi controlul lui.
— Pleci aparent biruitor, a zis el, aplecându-se
şi şoptind la urechea mea dreaptă, astfel ca
însoţitorii lui să nu-l poată auzi. Magia ta
shakamure poate că te-a ajutat să
supravieţuieşti o vreme, dar zilele tale sunt
numărate.
— Nu mi-am folosit magia în arenă, am răspuns,
cu sinceritate. Deşi, înainte de a sosi aici, am
folosit-o, însă legal, cu scopul de a mi le
revendica pe cele trei purrai care-mi aparţineau.
Este dreptul meu. Este o expresie a ceea ce sunt
eu!
— Noi nu putem uita ceea ce ai făcut – voi, magii
haizda, trebuie să primiţi o lecţie. Nu e nimic
personal – doar o exercitare a puterii pentru a ne
păstra cârmuirea. Eblis, cel mai de frunte asasin
Shaiksa, o să vină după tine; o să fie înarmat cu
Kangadon, Lancea Puterii.
— Ordalia m-a achitat şi mi-a îngăduit să plec
liber, iar sclavele purrai au fost recunoscute ca
proprietatea mea. Trimiţând un asasin după
mine, încalci legea! I-am şoptit eu, sfidător.
— Ascultă cu atenţie, prostule, a continuat
Balkai, cu gura încă aproape de urechea mea.
Noi, Triumviratul, întotdeauna acţionăm cum e
cel mai bine pentru interesele noastre. Noi facem
şi desfacem legea oricând e necesar. Îţi doresc să
călătoreşti în siguranţă, până o să mori.
I-am făcut o plecăciune şi am zâmbit sarcastic.
 — Îţi mulţumesc pentru amabilele urări,
Stăpâne. După ce-o să-l ucid pe Eblis, o să-i
spânzur capul lui cel hidos în vârful celei mai
înalte crengi a copacului meu ghanbala. E
începutul primăverii în haizda mea şi ciorile vor fi
flămânde. Ele se dau în vânt după ochi, îi
consideră delicatese.
Apoi, fără să mă mai uit la el, m-am suit pe cal şi
am pornit, cu Nessa şi Bryony, îndepărtându-mă
de Valkarky. Am simţit că ochii Marelui Mag îmi
sfredeleau ceafa. Clocotea de mânie, iar
tulburarea lui mi-a umplut inima de bucurie.
Adevărul este că sperasem să plec din oraş
însoţit de urări de bine, cât să pot da uitării
neplăcerile vizitei mele. Dar sunt unele persoane
care nu pot lăsa lucrurile să meargă mai departe,
iar Balkai părea hotărât să mai facă o încercare
de a-mi scurta viaţa.
Eblis era conducătorul şi cel mai de temut
dintre asasinii Shaiksa. Era supranumit Cel
Care Nu Poate Fi Învins. Ordinul progresa în
cunoaştere de fiecare dată când unul din frăţia
lor murea în luptă, gândurile lui de dinainte de
moarte comunicând modul în care fusese răpus.
Unii dintre ei trebuie să-mi fi studiat, de
asemenea, lupta mea în arenă; acum, de bună
seamă că erau buni cunoscători ai stilului meu
de luptă şi poate că detectaseră vreo slăbiciune,
neştiută probabil nici de mine, pe care ar fi putut
s-o exploateze.
 Folosind magia puternică, creaseră o armă
periculoasă, Kangadon, cunoscută şi ca Lancea
Puterii sau Lancea Care Nu Se Poate Frânge.
Celălalt nume al său era Ucigaşa Regelui, pentru
că fusese folosită pentru a-l ucide pe ultimul rege
din Valkarky – nici nemaipomenita sa putere,
nici formidabilele sale apărători magice nu se
dovediseră de ajuns împotriva unei arme cum
era aceasta. Circulau multe zvonuri despre
această armă, dar nimeni în afară de membrii
Shaiksa nu o zărise vreodată, cu atât mai puţin
s-o vadă în acţiune.
Nu puteam face nimic decât să mă ocup de
ameninţare când avea să se arate, aşa că mi-am
scos problema din minte şi le-am condus pe
surori spre sud. Voiam să încerc să-mi ţin
promisiunea şi să o duc pe cea mai mică purra la
mătuşa şi unchiul ei. N-avea rost să le fi spus şi
fetelor despre noua primejdie. Dacă muream
înainte, ele aveau să fie aduse înapoi în Valkarky
– să fie mâncate sau să trăiască toată viaţa în
sclavie.
Vântul sufla dinspre miazăzi cu o promisiune de
primăvară şi, în a cincea zi, am intrat într-o
pădure de pini înalţi. Printre ei, ici-colo se zăreau
şi câţiva arbori foioşi, ale căror ramuri golaşe
deja se înveseliseră cu noi muguri verzi.
Cum se apropia seara, am făcut popas şi,
curând, aprinseserăm un foc şi încălzeam supa
pentru purrai, aroma ei ridicându-se aburind în
aerul rece şi curat. Ele păreau supuse şi adâncite
în gânduri, aşa că am lăsat-o pe Nessa să
amestece în supă, neslăbită din ochi de flămânda
Bryony, iar eu m-am hotărât să plec la
vânătoare. Nevoile mele erau diferite de ale lor.
Mie îmi trebuiau sânge şi carne crudă.
Stratul de zăpadă era subţiat pe pământ, cu
smocuri de iarbă iţindu-se din loc în loc. Cu toate
acestea, era încă destul de gros ca să arate urme
proaspete şi, curând, stomacul îmi chiorăia de
foame, iar eu mă apropiam de prada mea. Deja
animalul se băgase în pământ, dar vizuina lui
puţin adâncă nu-i oferea cine ştie ce protecţie,
aşa că am întins mâna şi l-am tras afară de
coadă. Era o anchiette, matură şi lungă aproape
cât braţul meu. Sângele său era cald şi dulce şi
am băut pe săturate, înainte de a-i ciuguli
carnea fragedă de pe coastele-i subţirele. La
sfârşii, am ronţăit, mestecat şi înghiţit
gustoasele sale oase ale picioarelor.
Cu foamea cât de cât potolită, m-am întors pe
aceeaşi cale pe care venisem. Atunci am observat
ceva cioplit în trunchiul unui copac din
apropiere.

Fusese crestat în coaja lui chiar foarte recent şi

l-am cercetat de aproape, plimbându-mi
arătătorul peste el. Era desenul simplu al unei
perechi de foarfeci. De ce ar vrea cineva să
cresteze aşa ceva aici? M-am întrebat eu. Oare
era un semn pentru ca alţii să îl urmeze?
Şi apoi mi-am amintit că vrăjitoarea asasină
avea o pereche de foarfeci într-o teacă de piele.
Oare ea să fi crestat simbolul şi, dacă da, de ce?
Grimalkin spusese că avea să ne escorteze în
sud şi apoi în kuladul sclavelor, dar acesta era
primul semn că ea ar fi putut fi pe undeva pe
aproape.
Din nou m-am întrebat dacă puteam avea
încredere în vrăjitoare. De ce nu se arătase, pur
şi simplu? Nedumerit, m-am întors în tabără.
În ziua următoare, după ce sclavele purrai au
mâncat, am scos potcoavele suplimentare ale
cailor şi ne-am continuat drumul spre sud.

Peste alte două zile am ajuns într-o vale puţin

adâncă. Adăpostită de vânturile nordului, avea
propriul său microclimat. Foioasele depăşeau
acum la număr coniferele, iar crengile lor erau
deja acoperite cu frunze proaspete, verzi. Zăpada
se topise pe aici, făcând pământul să pleoscăie
sub picioare, iar în unele locuri, caii îl jucau în
picioare, prefăcându-l în noroi moale.
Soarele ce se pregătea să apună era strălucitor,
luminând drept în ochii noştri din cerul senin. În
văzduh se auzeau cântece de păsări şi zumzet de
insecte, iar noi înaintam încet, căutând un loc
unde să ne facem tabăra.
 Deodată, totul a devenit neobişnuit de tăcut.
Păsările şi-au oprit cântecul lor de primăvară.
Până şi insectele amuţiseră. Tot ce mai putea fi
auzit era răsuflarea cailor şi ritmul calm al
copitelor pe pământul afânat.
Apoi am descoperit şi motivul.
Drept în faţă era un stejar mare, solitar. Avea
trunchiul noduros şi răsucit şi era stors de viaţă
de iarna aspră. Sub copacul acela aştepta
Shaiksa. Stătea călare pe un armăsar negru; o
lance lungă, pe care o ţinea cu o mănuşă neagră
de luptă, era plecată pe spate, sprijinita uşor de
umărul său. Era îmbrăcat într-o armură neagra
de cea mai bună calitate; platoşă peste platoşă,
pentru a garanta devierea şi a celei mai puternice
săbii. Purta, de asemenea, un coif cu vizorul tras,
astfel încât numai gâtul era vulnerabil. Balkai
spusese adevărul: acesta era asasinul pe care
promisese că-l trimite împotriva mea.
Nu-i puteam vedea ochii. Întotdeauna mă
supără când nu mă pot uita în ochii unui
duşman. Simt asta ca pe un dezavantaj.
La gât, asasinul era împodobit cu trei şiraguri de
cranii; unele, deşi incredibil de mici, erau de om.
Shaiksa foloseau magia ca să micşoreze craniile
duşmanilor învinşi; în acest fel puteau să poarte
multe astfel de semne ale victoriei, dar care să nu
le împiedice mişcările. Numărul acestor podoabe
îmi spunea că îl aveam într-adevăr în faţa ochilor
pe Eblis, cel mai iscusit din întreaga Frăţie
Shaiksa. Lancea pe care o ţinea era Kangadon,
aceeaşi pe care o folosise ca să-l ucidă pe regele
din Valkarky, cu nouă secole în urmă.
Am auzit zgomotul copitelor în spatele meu,
când surorile şi-au dat la o parte caii din calea
atacului iminent.
Luând iniţiativa, am scos două pumnale lungi şi
am pornit spre Eblis, calul meu prinzând viteză,
galopând pe pământul noroios. Atât de subit a
fost atacul, încât Shaiksa n-a avut timp să-şi
potrivească lancea cum trebuie. Eram lângă el
mai înainte să mă fi putut ţinti.
Pumnalele mele au sclipit în lumina soarelui şi
s-a auzit scrâşnetul metalului lovind metalul.
Cel din mâna mea dreaptă a găsit locul de
îmbinare dintre două platoşe ale armurii de pe
pieptul lui Eblis. Am împins în sus prin
deschizătură şi s-a înţepenit în loc. Era cu
neputinţă să-mi dau seama dacă pătrunsese în
carne. Dar pumnalul din mâna mea stângă s-a
frânt în armură şi am aruncat mânerul armei
rupte. Când mi-am întors calul, gata să atac din
nou, mi-am scos sabia.
Dar de data asta mi-a lipsit avantajul surprizei.
Eblis era pregătit pentru atacul meu şi şi-a
mânat şi el calul înainte, cu vârful ascuţit al lui
Kangadon aţintit drept spre inima mea. M-am
răsucit în şa, reuşind să evit vârful lăncii, însă
n-am mai avut cum să plasez şi eu o lovitură.
Ne-am întors caii şi ne-am repezit din nou unul
spre celălalt, asasinul coborând încă o dată
lancea în poziţie orizontală, calul său azvârlind
din copite un nor de no roi în urmă.
Cu toate acestea, m-am concentrat şi am creat
un scut magic identic cu acela care mă apărase
de pintenii ascuţiţi ai hybului. Era mic şi
strălucitor, sclipind în aer, nu mai mare decât
palma, însă l-am poziţionat precis cu mintea şi
l-am ţinut ferm, astfel încât lan cea, în pofida
proprietăţilor sale magice, să poată fi respinsă.
Însă în momentul contactului am înţeles
deodată cum îl învinsese Eblis pe regele din
Valkarky, cu multă vreme în urmă. Regele, fără
îndoială, folosise un scut magic încă şi mai
puternic decât al meu, dar în clipa morţii trebuie
să-şi fi dat seama de adevărata putere a lui
Kangadon – nimic n-o putea devia de la ţintă.
Aşa şi acum. Vârful lăncii a pătruns prin scutul
meu precum cuţitul prin unt, căutându-mi
inima. Eram la o fracţiune de secundă depărtare
de moarte. Un singur lucru îmi mai rămânea de
făcut; nu puteam s-o parez pe Kangadon, aşadar
trebuia să mă feresc de ea.
M-am răsucit în şa, evitând vârful lăncii la o
distanţă cât grosimea aripii de fluture, şi m-am
aruncat de pe cal. Am absorbit o parte din
impact, strângându-mi braţele şi picioarele pe
lângă corp şi rostogolindu-mă înainte când am
atins pământul. Pământul era moale, de la
topirea zăpezii de peste iarnă, şi m-a ajutat să
atenuez izbitura, însă cu toate acestea mi s-a
tăiat respiraţia. Sabia mi-a zburat din mână cât
colo şi am rămas lat la pământ, în timp ce
nemilosul meu adversar şi-a întors iute calul şi a
pornit să mă atace din nou.
Am reuşit să mă ridic în capul oaselor, dar eram
năucit, chinuindu-mă să-mi limpezesc mintea
după tumba violentă. Eblis aproape că ajunsese
la mine, cu vârful lui Kangadon încă o dată
aţintit infailibil spre inima mea. M-am gândit
că-mi venise sfârşitul, când am auzit deodată
tropotul altor copite şi ceva s-a repezit spre el din
partea stângă.
Era un cal alb şi un călăreţ. Acum se aflau între
mine şi asasin şi s-au ciocnit cu el în asaltul lui.
Calul alb a nechezat şi s-a dat peste cap,
aruncându-şi călăreţul prin aer ca pe o păpuşă
de cârpe. I-am zărit faţa când s-a învârtit de mai
multe ori, înainte de a se izbi puternic de
pământ.
Era micuţa Nessa. Încercase să mă salveze şi
acum plătise preţul.
Calul ei a nechezat din nou şi s-a rostogolit,
ridicându-se apoi în picioare. Am aruncat o
privire spre Nessa Ea zăcea cu faţa în jos şi nu se
mişca. Moartea ei fusese rapidă şi miloasă – cu
mult mai bună decât cea pe care ar fi găsit-o în
mâinile lui Shaiksa, odată ce eu aş fi fost
terminat. Ea fusese cea mai norocoasă dintre
cele trei surori. Moartea prin argăsire era rapidă,
dar era extrem de dureroasă, cu băşici fierbinţi
explodând în stomacul şi în intestinele tale şi
carnea topindu-se dinăuntru.
Mi-am dat seama că nu izbutisem să-mi ţin
promisiunea faţă de bătrânul Rowler. Odată ce
eu aveam să fiu mort, asasinul avea s-o ucidă şi
pe fata cea mai mică, tăindu-i gâtul. Avea să
sufere aceeaşi moarte care îi fusese plănuită mai
devreme, în turn. Eu nu făcusem decât să amân
inevitabilul. M-am simţit mânios şi dezamăgit la
ideea înfrângerii mele. Totul fusese zadarnic.
Eblis şi-a întors calul încet, într-un arc, cu
lancea pregătită. Capul mi se limpezise acum şi
m-am uitat în jur după sabie. N-aş fi putut devia
vârful lăncii, dar măcar aş fi murit cu o armă în
mână. Însă picioarele mele refuzau să mă
asculte: tot ce-am putut face a fost să mă ridic
anevoie în genunchi.
Shaiksa şi-a ridicat vizorul şi mi-a zâmbit. Şi-a
dorit să mă uit la faţa celui care avea să mă
ucidă. Nu mi-am irosit cuvintele şi mi-am păstrat
expresia impasibilă. Pe dinăuntru, clocoteam de
furie la gândul că Balkai izbutise să întoarcă
lucrurile aşa cum voise el. Eu îmi demonstrasem
curajul şi abilităţile în ordalie; trimiţând acest
asasin, el arăta că nu avea niciun strop de
onoare. Era lipsit de scrupule şi corupt.
Cu toate că ştiam că aveam să mor acolo, voiam
să-mi iau sabia: voiam să fac tot ce îmi stătea în
puteri să-l rănesc pe Eblis, ca să-şi aducă aminte
totdeauna de înfruntarea noastră. Oricine mai
trebuie să şi moară, la un moment dat, şi să cazi
în luptă cu cel mai iscusit dintre asasinii Shaiksa
– Cel Care Nu Poate Fi învins – era o moarte
vrednică.
El a pornit din nou. M-am răsucit să mă feresc,
dar vârful lăncii mi-a străpuns umărul drept, iar
Eblis l-a smucit în sus cu putere, ridicându-mă
de la pământ. Pentru o clipă, am fost neajutorat
şi fulgerat de-o durere cumplită, dar greutatea
mea, pe lângă aceea a lăncii lungi, însemna că
nu mă putea ţine în aer mai mult de vreo câteva
secunde. În clipa în care a fost silit s-o coboare,
am lunecat din lance, am atins pământul şi
m-am rostogolit într-o parte.
M-am ridicat din nou în genunchi, cu sângele
şiroindu-mi pe braţ şi picurând în noroi. În
câteva momente cu siguranţă aveam să fiu mort,
dar tot nu voiam sa mă dau bătut şi am început
să mă târăsc prin noroi spre sabia mea. Mi s-a
părut cale lungă până la ea; în orice clipă Eblis
putea ataca din nou, străpungându-mă cu
lancea lui – de data asta, poate chiar în inimă.
În timp ce continuam să mă târăsc spre sabie,
nu-mi dezlipeam ochii de la adversar. El se uita
la mine, dar nu şi-a îndemnat calul înainte. Totul
era neclintit şi tăcut. Atunci mi-am dat seama
că, de fapt, nu se uita la mine. Am riscat să
arunc iute o privire peste umăr.
În spatele meu, puţin mai în stânga, am văzut
un alt călăreţ pe un armăsar la fel de negru şi de
puternic ca al lui Eblis. Îl cunoşteam pe călăreţul
acesta. Era o purra. Era Grimalkin, vrăjitoarea
umană asasină.

CAPITOLUL 23
CEL CARE NU POATE MURI NICIODATĂ
Grimalkin îşi atingea şiragul de oase pe care-l
purta la gât. Ale ei trebuie să fi fost oasele
mâinilor duşmanilor învinşi de ea mai degrabă
decât tigve micşorate, cum purta Eblis. Le bătea
uşurel cu degetele şi le mângâia într-un mod
ritualic misterios. Cum mă uitam la ea, a dat
drumul şiragului de oase, a scos un pumnal cu
lamă lungă dintr-o teacă şi s-a apropiat de mine,
calul ei păşind delicat peste noroiul moale.
— Ridică-te în genunchi, Slither, mi-a poruncit.
Ucide-ţi duşmanul cu ăsta. Ucide-l mai înainte
de a te ucide el pe tine. Niciodată să nu renunţi!
Niciodată să nu te dai bătut!
A aruncat pumnalul spre mine. S-a învârtit prin
aer, dar am întins mâna, cu un strigăt de durere,
şi l-am prins de mâner.
Era ceva ciudat cu arma asta. În clipa în care
l-am ţinut în mână, coada mea mi-a spus că
lama era lucrată dintr-un aliaj de argint. Ochii
mei mi-au spus ceva şi mai uluitor.
Mânerul era lucrat în forma unui cap de skelt,
iar ochii îi erau două rubine. Era chipul zeului
nostru ne născut, Talkus. Când l-am privit, ochii
de rubin au lăcrimat lacrimi de sânge care au
picurat în noroi, la picioarele mele,
amestecându-se cu sângele meu. Era, fără
îndoială, o armă de putere. Simţeam forţa
magică radiind din ea.
Grimalkin a zâmbit şi şi-a îndepărtat calul de
mine. Plin de o nouă speranţă şi de putere, m-am
ridicat în picioare. Eblis se uitase bănuitor la
Grimalkin, dar acum, când ea se îndepărtase,
atenţia i s-a întors asupra mea – ţinta lui.
Şi-a mânat calul drept spre mine. Am tras adânc
aer în piept şi m-am înfipt mai bine pe picioare,
concentrându-mă intens la ce aveam de făcut.
Când vârful lăncii a ajuns în raza mea de
acţiune, am făcut un pas într-o parte, ca să nu
fiu călcat de armăsar, am ridicat pumnalul şi am
parat vârful lăncii.
Spre uluirea mea, pumnalul nu s-a frânt. A
deviat lancea şi a scrijelit-o pe toată lungimea sa,
trimiţând în sus o ploaie de scântei. Când a
ajuns la mănuşa lui Shaiksa şi i-a atins mâna, el
a strigat, şocat. A scăpat-o pe Kangadon din
strânsoare, iar aceasta a luat-o în sus,
învârtindu-se de mai multe ori prin aer.
Atunci, într-un moment de whalakai – percepţia
pe care o are un mag haizda, dar foarte rar – am
devenit conştient de fiecare detaliu al situaţiei
într-o străfulgerare de înţelegere.
Am ştiut ce trebuia să fac! Am lovit lateral,
mişcând braţul aproape prea rapid ca să fie
văzut, şi am lovit lancea rotitoare cu pumnalul.
Kangadon s-a despicat în două.
Astfel, Lancea Care Nu Se Poate Frânge nu mai
exista.
Însă nu degeaba Eblis supravieţuise şi
dominase ca asasin mai bine de două mii de ani.
Lancea era distrusă şi el era rănit, dar şi-a
adunat toate puterile şi a atacat din nou. De data
asta mânuia alte două cuţite lungi, încercând să
mă doboare.
Am lovit încă o dată cu pumnalul skelt şi m-am
răsucit rapid, ca să evit să fiu călcat în picioare.
Calul lui a galopat înainte, fornăind şi scoţând
abur pe nări, în aerul rece. Dar Eblis a căzut,
trântit cu putere la pământ, şi a rămas întins
acolo, fără să se mişte.
M-am apropiat şi am privit în jos, la duşmanul
meu – dar, spre surprinderea mea, nu i-am dat
lovitura finală. N-a fost o decizie conştientă. Ceva
din mine alesese alt mod de încheiere al
confruntării acesteia. Am aşteptat în tăcere,
strângând mai departe pumnalul în mână. După
multe minute, Eblis s-a întors pe burtă şi s-a
căznit să se ridice. Nu mai avea nicio armă în
mână. Le pierduse în cădere. Cu toate acestea,
am aşteptat, răbdător, până când şi le-a cules
din noroiul frământat de copite.
Apoi am început să ne luptăm de aproape. Eram
în egală măsură de bine pregătiţi şi am dus-o aşa
multă vreme. Curând, soarele a asfinţit şi lumina
a început să scadă. Acum ne luptam pe întuneric
şi mi-am folosit magia shakamure ca să-mi văd
adversarul. De asemenea, m-am folosit şi de
celelalte rezerve de magie ca să-mi susţin tăria.
Fără îndoială şi Eblis îşi folosea propria magie,
pentru că pumnalele lui erau mânuite cu mare
precizie şi, pentru o vreme, m-am străduit din
răsputeri doar să le parez. Luptam în tăcere – tot
ce se putea auzi erau mârâieli, lamele ciocnite şi
ghetele noastre frământând noroiul.
Dar, treptat, am început să câştig un avantaj şi,
în sfârşit, mi-am pus adversarul în genunchi şi
am ridicat pumnalul pentru lovitura finală.
Atunci am simţit o mână oprindu-mi braţul.
— Ai câştigat, Slither, dar acum e al meu, mi-a
şoptit Grimalkin la ureche. Dă-mi mie pumnalul.
Ce-aş fi putut face decât să consimt? La urma
urmelor, obţinusem o mare victorie şi îi eram
dator vrăjitoarei pentru aceasta. Fără intervenţia
ei aş fi murit în noroi. Aşa că i-am dat înapoi
pumnalul şi m-am dus în locul unde zăcea
Nessa.
Am îngenuncheat lângă ea. Încă mai respira,
abia-abia, dar semnele ei vitale se stingeau încet.
Mai aveam puţină magie rămasă în mine, aşa că
mi-am aşezat palma pe fruntea ei şi am lăsat-o
să treacă în corpul ei până când a început să-şi
revină.
După un timp am ajutat-o să se ridice în capul
oaselor şi ea a deschis ochii.
 — Erai pe moarte, Nessa, dar te-am readus la
viaţă cu puterile mele. Exact cu ceea ce îţi eram
dator.
La fel cum ea mă salvase când fusesem muşcat
de şarpe, acum îi întorsesem favoarea. Ea s-a
uitat lung la mine un timp şi părea să încerce
să-mi răspundă, dar atunci am auzit un sunet
din spate care mi-a făcut părul să se zbârlească
pe ceafă.
Asasinii Shaiksa nu strigă. Şi, cu toate acestea,
Eblis, cel mai curajos, cel mai puternic şi cel mai
nemilos dintre toţi, striga de durere. Strigătele
lui au continuat foarte multă vreme.
Nessa s-a uitat spre mine cu ochii măriţi la
auzul acelui sunet. Eu găseam sunetul foarte
plăcut – dar, evident, ea, nu. Asasinul a fost ucis
lent, iar gândurile lui de dinainte de moarte au
fost trimise către restul frăţiei sale. Chiar în
momentul în care el murea, cunoaşterea lor
progresa. Dar ce aflau oare?
Într-un alt moment de whalakai, am înţeles ce
se întâmpla. Nu doar că aflau – învăţau. Lecţia li
se dădea de către Grimalkin: la fel cum scrijelea
simbolul foarfecilor ei pe copaci pentru a-şi
marca teritoriul şi a-şi preveni duşmanii să nu se
apropie, şi acum trimitea întregii Frăţii Shaiksa
un mesaj.
Le spunea cine era; de ce anume era capabilă; îi
învăţa totul despre durere şi frică.
Şi atunci, cu voce tare, ea şi-a transmis mesajul
verbal spre Frăţie:
— Ţineţi-vă departe de mine, i-a avertizat ea,
altminteri, cum i-am făcut fratelui vostru o să vă
fac şi vouă! Cei care o să mă urmărească o să
moară de o moarte ca asta! Eu sunt Grimalkin.
Astfel, Lancea Care Nu Se Poate Frânge a fost,
de fapt, frântă, iar Cel Care Nu Poate Fi Învins a
fost ucis şi a părăsit lumea asta după mai bine
de două mii de ani ca asasin Shaiksa neînvins.
Iar în momentul acela am ştiut că vrăjitoarea
asasină era cel mai periculos războinic pe care-l
întâlnisem vreodată. Prin urmare, o mare
provocare stătea înaintea mea. Într-o bună zi
trebuia să lupt cu ea şi s-o înving. Să izbutesc
acest lucru ar fi însemnat apogeul strădaniilor
mele ca mag haizda.
Când, mai târziu, i-am examinat cadavrul lui
Eblis ca să văd ce i se făcuse, n-am putut vedea
nimic care să fi putut să-l facă să strige atât de
melodios. E drept că ea îşi crestase simbolul
foarfecilor pe fruntea lui, dar nu era nicio altă
urmă. A trebuit să recunosc că erau multe
lucruri pe care le-aş fi putut învăţa de la
vrăjitoarea umană.

CAPITOLUL 24
FIICA ÎNTUNERICULUI
Nessa era învineţită şi frântă, dar mulţumită
ajutorului meu supravieţuise căderii; cea mai
mare durere a ei era încă pierderea surorii sale,
Susan.
Mai târziu, după ce fetele au plâns până le-a
luat somnul, vrăjitoarea şi cu mine am stat de
vorbă lângă focul de tabără.
— Pumnalul magnific pe care l-am folosit ca să-l
înving pe Eblis – de unde îl ai? Am întrebat-o.
— Nu e al meu, a răspuns ea. Eu îl ţin în
păstrare pentru altcineva şi trebuie să i-l dau
înapoi.
— Pot să-l mai văd o dată?
Vrăjitoarea a zâmbit sinistru, arătându-şi dinţii
ascuţiţi, şi pentru o clipă am crezut că o să mă
refuze. Dar l-a scos din teacă şi mi l-a întins.
L-am luat cu grijă, întorcându-i în mâini. I-am
simţit imediat puterea.
— Acesta este un pumnal foarte special. Cine l-a
făcut? Am întrebat.
— A fost făurit de unul dintre zeii noştri, micule
mag. Noi avem un zeu al fierarilor, pe care îl
cheamă Hefaistos.
— E ciudat că şi-a ales un cap de skelt pentru
mâner, am observat eu. Talkus, zeul nostru Care
Va Să Fie, o să ia această înfăţişare în momentul
în care o să se nască.
— Îmi amintesc că mi-ai spus, a zis vrăjitoarea,
încruntându-se. Poporul tău o să înceapă un
război sfânt şi o să încerce să ne împingă în
mare.
— Atunci noi o să conducem întreaga lume.
— Cu siguranţă vor fi vremuri interesante! A zis
ea. Dacă e să încercaţi aşa ceva, poporul meu o
să opună cu siguranţă o rezistenţă înverşunată.
Şi atunci noi o să dărâmăm, în cele din urmă,
zidurile cetăţii Valkarky şi o să scăpăm lumea de
kobalos. Deci hai să sperăm că va mai trece
multă vreme până când Talkus îşi face apariţia
pe lumea asta!
I-am dat pumnalul înapoi fără să comentez, dar
apoi mai multe idei mi-au venit în minte aproape
simultan.
— Piatra-de-stea – e valoroasă pentru oameni?
Am întrebat. De aceea ai intrat tu pe teritoriul
nostru şi te-ai apropiat de Valkarky? Mi se pare o
stranie coincidenţa să te fi aflat prin apropiere
când a căzut.
— N-a fost o coincidenţă. Ştiam când şi unde
avea să cadă, a răspuns vrăjitoarea.
— Ai folosit magia ca să afli asta?
— Noi, vrăjitoarele, putem uneori să scrutăm vii
torul; suntem, de asemenea, în stare să
„adulmecăm dinainte” apropierea primejdiei.
Însă o să recunosc că, de fapt, a fost un vis
ciudat care mi-a dezvăluit venirea pietrei – unul
care a părut atât de real încât am crezut că eram
trează. A fost o lumină orbitoare, atât de
puternică încât m-am temut că ochii or să-mi fie
arşi în cap. Apoi o voce mi-a spus unde şi când
avea să cadă – şi după aceea, odată ce ajungea în
posesia mea, ce trebuia să fac cu ea.
— Tot vocea care a venit din lumină a fost cea
care te-a prevenit de primejdia din partea
poporului meu?
— Deja ştiam că bucata de minereu avea să
cadă în apropiere de cetatea voastră, a răspuns
ea. Şi a căzut, exact aşa cum fusese prezis, dar
atunci, în timp ce aşteptam să se răcească, s-o
iau şi să plec cu ea în sud, am adulmecat
apropierea războinicilor voştri. M-am luptat cu
ei, dar erau prea mulţi.
— Şi acum, că e din nou în posesia ta, ce o să
faci cu ea?
— Aceasta este o armă din întuneric şi nu e
tocmai potrivită pentru cineva care trebuie s-o
mânuiască împotriva întunericului! A exclamat
ea, întinzând mânerul în formă de skelt spre
mine. Aşadar, voi făuri o nouă lamă – una şi mai
tare, şi mai puternică!

— Şi cui îi e destinată? Unui rege?

— În prezent, el este ucenicul unui vraci – un om
priceput să ţină piept întunericului şi slujitorilor
săi. El este singurul care are capacitatea de a-l
distruge pe Necurat pentru totdeauna. Pumnalul
ăsta din întuneric este unul dintre cele trei pe
care trebuie să le folosească pentru a reuşi. Dar,
dacă supravieţuieşte încercării, ar putea avea şi
alte misiuni care-l aşteaptă.
— Ce alte misiuni?
— Am cercetat viitorul şi ştiu că îl aşteaptă şi
alte provocări – dar totul e nesigur. Citirea
viitorului e un meşteşug imperfect. Ar putea
chiar muri în încercarea de a-l ucide pe Necurat.
Am privit într-o oglindă, străduindu-mă să-i văd
viitorul, dar s-a înceţoşat cu îndoială. O să
făuresc pumnalul pentru el, oricum.
— Speri să făureşti un pumnal mai bun decât
cel creat de zeul vostru fierar? Am întrebat eu,
clătinând din cap la înfumurarea ei. Poporul meu
numeşte o astfel de ambiţie lăudăroasă hubris.
Mândria este cel mai mare păcat dintre toate –
unul care poate atrage mânia reunită a tuturor
zeilor.
— Totuşi eu sunt hotărâtă să încerc, a răspuns
ea. Aşa mi-a poruncit vocea: să făuresc o sabie
de lumină. O să se numească Sabia Stea.
— Tu aparţii „întunericului”, cum îi spui tu, şi
totuşi vei crea antiteza lui. E cu adevărat ciudat
ca o fiică a întunericului să făurească o sabie a
luminii! Am comentat eu.
— Trăim timpuri stranii, a răspuns vrăjitoarea.
Tot straniu e şi că eu, o vrăjitoare, am făcut o
alianţă cu duşmanii clanului meu. Dar asta ne-a
impus situaţia, a zis ea ridicând sacul de piele
care conţinea capul zeului lor întunecat.
Necuratul trebuie distrus. Nimic altceva nu
contează în afară de asta.

CAPITOLUL 25
RĂMAS-BUN SURORII MELE
«NESSA»
 Am continuat drumul spre sud, îndreptându-ne
spre satul Stoneleigh, la marginea ţinutului
Pwodente. Călăream cu Bryony pe acelaşi cal. Mi
se sfâşia inima la gândul că, deşi acum eram atât
de aproape şi puteam s-o ţin în braţe, era pentru
ultima oară.
M-am aplecat şi mi-am apropiat gura de
urechea ei. — Să încerci să păstrezi speranţa vie
în inima ta, Bryony, i-am şoptit eu. Într-o bună zi
o să găsesc eu o cale să mă întorc la tine, îţi jur!
— Sunt sigură că o să găseşti o cale, Nessa! A
exclamat ea, zâmbind. Tu eşti atât de deşteaptă.
Sunt convinsă că n-o să-ţi ia prea mult.
În ciuda optimismului copilăresc al surorii mele,
ştiam că era foarte improbabil să ne mai întâlnim
după aceea. Dar cel puţin Bryony avea
perspectiva unei vieţi lungi şi fericite. Încă îmi
venea greu să cred că Susan fusese răpită dintre
noi. Vrăjitoarea luptase alături de bestie şi,
cumva, învinseseră – dar cu ce preţ! Sărmana
Susan trebuie să fi fost atât de speriată – şi să
aibă parte de o asemenea moarte! Durerea din
sufletul meu era de neîndurat.
Dacă mi s-ar fi cerut mie viaţa în schimb, mi-aş
fi dat-o cu dragă inimă, numai ca să trăiască ea.
— Şi dacă mătuşa şi unchiul o să se poarte rău
cu mine? A întrebat Bryony deodată.
— Sunt din familie. O să fie buni cu tine, sunt
sigură, aşa simt eu, am zis, încetişor.
Adevărul era că nu eram sigură de nimic.
Vremurile erau grele şi dacă mătuşa şi unchiul
nostru se zbăteau să-şi ducă zilele aici, la
marginea teritoriului Kobalos, ultimul lucru de
care aveau nevoie era o altă gură flămândă de
hrănit.
În noaptea aceea, în jurul focului, am discutat
cum ar fi fost cel mai bine să le-o dăm pe Bryony
rudelor noastre.
— Dacă ne arătăm noi la faţă, o să îi băgăm în
sperieţi, i-a spus Grimalkin bestiei, căci tu eşti
Kobalos şi eu sunt, în mod clar, o vrăjitoare. Prin
urmare, o să ne atace şi o să ne urmărească, iar
noi o să fim siliţi să-i ucidem pe urmăritori.
Rudele fetelor ar putea fi printre ei.
Într-adevăr, asta avea să se întâmple dacă ar fi
fost văzuţi, iar eu am dat din cap, încuviinţând.
— Propun să ne camuflăm, a continuat
Grimalkin.
— S-ar putea să nu fie nevoie. Stai să vedem
cum arată zona. S-ar putea să ne fie la îndemână
s-o trimitem singură pe cea mai mică purra şi noi
să o supraveghem de la distanţă, a propus
Slither.
— Da, dar trebuie să fim siguri că e bine primită
şi acceptată în familie, am insistat eu. La urma
urmelor, nu i-am întâlnit niciodată. S-ar putea
să nu vrea să fie împovăraţi cu sora mea. S-ar
putea să fi şi murit între timp şi nu există nicio
garanţie că o comunitate mică, lipsită de
mijloace şi căznindu-se să supravieţuiască, ar
primi cu bucurie chiar şi o singură gură în plus
de hrănit. Am nevoie să fiu împăcată cu gândul
că sora mea e în siguranţă.

În dimineaţa următoare am străbătut şi ultima

bucată de drum până la locuinţa mătuşii şi a
unchiului nostru.
Înaintând pe malul stâng, am urmat cursul
râului şi ne-am apropiat de ultimul pod înainte
de Marea de Vest, pe care acum o puteam vedea
în depărtare. Între noi şi pod se găsea o pădurice.
Nici c-ar fi putut fi mai bine pentru ceea ce
plănuiserăm noi.
— E perfect, a zis Grimalkin. Noi putem aştepta
ascunşi printre copaci la marginea pădurii şi
totodată să o supraveghem pe Bryony când trece
podul.
— Dar dacă mătuşa şi unchiul te primesc,
trebuie să vii înapoi la pod şi să ne arăţi că totul e
bine, am zis eu. Promite-mi că vii.
— Promit, a zis Bryony, gâtuită de emoţie. Or să
mă întrebe despre Susan, a continuat ea, cu
ochii în lacrimi. Ce să le spun?
M-am gândit bine. Din câte ştiam eu, tata nu
schimbase niciodată scrisori cu rudele lui din
Pwodente. S-ar fi putut să nici nu ştie de fiicele
lui sau că soţia lui murise. Dar era mai bine să le
spună ceva cât mai aproape de adevăr cu
putinţă.
— Trebuie să fii curajoasă, Bryony, am răspuns
eu. Spune-le cum a murit tata, dar despre
surorile tale zi-le că au rămas la fermă, ca să
încerce să muncească şi poate s-o vândă, în cele
din urmă. Spune că situaţia era grea şi că ele nu
s-au simţit în stare să aibă grijă de tine cum
trebuie şi că speră ca, într-o bună zi, să vină şi
ele aici sau poate să trimită după tine să te
întorci. Spune că ai venit însoţită de nişte
călători care au făcut un ocol de multe mile doar
ca să te aducă pe tine până aici şi că ei nu mai
pot zăbovi, dar vor numai să ştie că totul e bine.
Ai putea spune asta?
— O să mă străduiesc, Nessa. O să încerc.
Era cât putea ea de curajoasă.
Noi am descălecat şi am aşteptat, la marginea
pădurii. Bryony şi cu mine ne-am dat puţin mai
la o parte de Grimalkin şi de Slither şi ne-am luat
un rămas-bun înlăcrimat – unul atât de lung că
bestia a început să se plimbe în sus şi-n jos,
foarte agitată, cu coada pe sus, şi mi-am dat
seama că-i puneam răbdarea la încercare.
Dar, în cele din urmă, după o ultimă
îmbrăţişare, Bryony şi-a înghiţit lacrimile şi apoi
a pornit-o spre râu. Am privit-o îndepărtându-se,
încercând să-mi reţin plânsetul. Ştiam ce
însemna pentru ea să se despartă de mine şi
eram mândră de curajul ei. Silueta ei s-a făcut
din ce în ce mai mică, apropiindu-se de pod, apoi
l-a traversat şi a dispărut printre bordeiele
înghesuite pe care le luaserăm drept satul
Stoneleigh.
Am aşteptat în tăcere, Slither arătând o
nerăbdare din ce în ce mai mare, iar după vreo
oră trei oameni au venit pe pod şi au privit spre
noi, peste pajişte. Am văzut un bărbat şi o
femeie, iar între ei stătea sora mea, Bryony. Ea a
ridicat mâna şi a fluturat-o de trei ori.
Acesta era semnalul convenit dinainte că era
bine şi că găsise un adăpost la mătuşa şi la
unchiul nostru. Cu această ultimă fluturare de
mână, am fost mulţumită. Puteam să pornim
spre nord-vest, spre piaţa de sclavi de care
mi-era atât de groază. Noua viaţă a lui Bryony
tocmai începuse; a mea era ca şi sfârşită. Nu mă
aşteptam să rămân prea mult în viaţă ca sclavă
la Kobalos.

CAPITOLUL 26
KULADUL SCLAVELOR
În timp ce mergeam călare, mă simţeam foarte
bine dispus, ştiind că, odată ce Nessa avea să fie
vândută, aş fi fost liber să mă întorc la haizda
mea. Abia aşteptam să mă duc acasă. Dar Nessa
îmi strica dispoziţia senină şi optimistă cu un
constant şuvoi de lacrimi, pe care le găseam
oarecum tulburătoare. Skaiium îmi dădea încă
târcoale. Deşi m-am străduit cât am putut, am
descoperit că îmi venea greu să scap de
amintirea câtorva dintre faptele ei.
Îmi dăduse din sângele ei ca să mă readucă la
viaţă după ce fusesem muşcat de skulka; mai
târziu, se aruncase călare între mine şi Eblis,
oferindu-mi astfel o şansă de a trăi. Aceste fapte
ar fi putut fi socotite din aceeaşi categorie cu
aceea de a cere un pumnal pentru a mă ajuta să
lupt cu Haggenbrood – pur şi simplu în cercase
orice pentru ca surorile ei să supravieţuiască.
Însă nu puteam uita cum îşi lipise fruntea de a
mea – atâta îndrăzneală din partea unei purra!
Din nou, putuse fi îmboldită de nevoia de a mă
convinge s-o salvez pe Bryony – ceea ce mă
făcuse să-l ucid pe Nunc şi apoi pe asasinul
Shaiksa. Însă nu-mi ieşea din minte atingerea
pielii ei de a mea.
O mică parte din mine ar fi vrut să îi dea drumul
să plece şi să trăiască împreună cu sora ei, dar
nu puteam îngădui una ca asta. Eram un mag
haizda; trebuia să fiu puternic şi să lupt
împotriva oricărui semn de slăbiciune din mine.
În orice caz, era important ca eu să vând o sclavă
şi să-mi îndeplinesc îndatoririle după legea
Bindos; altminteri, m-aş fi trezit încă o dată
proscris.
Ne-am îndreptat spre nord, am traversat Falia
Fittzanda fără piedici, simţind doar nişte mici
cutremure, şi curând călătoream din nou prin
zăpadă. Stratul ce acoperea pământul era însă
subţire, cu o crustă de gheaţă; cerul era senin.
Chiar şi pe teritoriul Kobalos exista o vară
scurtă, care acum se pregătea să vină.
 Am început să urcăm poalele munţilor Dendar
şi, chiar înainte de amurgul celei de-a doua zile,
am văzut, în depărtare, Karpotha, cel mai mare
kulad de sclave. Era un turn mare, întunecat,
ridicându-se semeţ spre cer; o curte largă,
împrejmuită cu ziduri, îl înconjura. Acolo se
aflau ţarcurile de păstrare ale sclavelor purrai.
Îmi doream să termin odată treaba vânzării
Nessei. Tot ce voiam să fac acum era să mă întorc
la haizda mea şi să-mi reumplu rezervele de
magie. Erau serios secătuite – nu-mi plăcea să
recunosc, dar acesta fusese motivul pentru care
respinsesem ideea de a mă camufla ca să mă
ascund de familia copilei. Abia de mai aveam
putere magică pentru aşa ceva şi s-ar fi putut să
mai am totuşi nevoie de ultimele rezerve.
Am făcut tabără lângă un grup de stânci şi i-am
spus vrăjitoarei că, dimineaţă, la scurt timp
după ce se va lumina, aveam s-o duc pe Nessa la
kulad şi s-o vând.
Grimalkin n-a răspuns nimic şi a tăcut multă
vreme. În jurul focului era mult mai rece decât în
briza nordică şi toţi trei am mâncat în tăcere. În
cele din urmă, fără un cuvânt, Nessa s-a
înfăşurat în pătură şi s-a retras, ducându-se la
adăpostul unei stânci. După ce purra a plecat,
vrăjitoarea a început să vorbească.
— De unde ai mantaua aia? A întrebat ea. N-am
văzut niciodată una asemănătoare.
— Este un semn al funcţiei, i-am răspuns.
Odată ce un mag haizda îşi încheie noviciatul,
primeşte o astfel de haină. Are treisprezece
nasturi, simbolizând cele treisprezece adevăruri.
— Cele treisprezece adevăruri? Care sunt
acelea?
— Dacă le-ai şti, atunci ai fi un mag haizda, i-am
spus eu. Poate că într-o zi o să te învăţ. Dar ţi-ar
lua treizeci de ani de viaţă sau mai mult. O
cunoaştere ca aceasta nu este potrivită pentru
scurta viaţă a oamenilor.
Ea a zâmbit sumbru.
— N-am treizeci de ani de pierdut în clipa asta,
dar într-o zi s-ar putea să te vizitez din nou.
Poate atunci ai să poţi să mă înveţi puţin din
meşteşugul tău. Surorile mele vrăjitoare din
Pendle sunt de modă veche şi păstrează vechile
obiceiuri, dar mie îmi place să învăţ de la
celelalte culturi şi discipline şi să-mi sporesc
cunoaşterea cu noi metode.
Însă acum o să-ţi vorbesc despre un lucru care
mă preocupă mult. Îţi cer din nou să nu vinzi fata
pe piaţa de sclave. A fost curajoasă şi unele
dintre faptele ei ţi-au asigurat supravieţuirea.
Dar pentru primejdia pe care o reprezentai
pentru cele două fete, nu ţi-aş fi împrumutat
pumnalul pe care l-ai folosit ca să înfrângi
asasinul.
— E adevărat ce spui, am recunoscut eu, dar
trebuie să-ţi refuz cererea. Nu ţi-am explicat deja
situaţia mea? Uiţi atât de repede? Nu e vorba că
aş avea nevoie de bani, dar, potrivit unei legi
Kobalos numită Bindos, la fiecare patruzeci de
ani, cetăţenii trebuie să vândă cel puţin o purra
pe pieţele de sclave. Vânzările acestea sunt
consemnate cu grijă. În caz contrar, suntem
lipsiţi de cetăţenie şi surghiuniţi din Valkarky,
pentru a nu ne mai întoarce niciodată. Prin
urmare, devenim proscrişi şi putem fi ucişi pe
loc.
— Aşadar, prin lege, eşti silit să iei parte la
negoţul cu sclavi care stă în miezul societăţii
voastre. Este o prevedere isteaţă a legislaţiei,
desemnată să vă ţină legaţi laolaltă prin valorile
voastre comune.
— Adevărat, am răspuns. Fără negoţul acesta,
nu ne-am putea înmulţi şi supravieţui. Am
dispărea.
— Nu există adversari?
Am dat din cap.
— Există un grup în interiorul cetăţii, care se
autointitulează Skapien. Unii spun că nu au
nicio organizaţie centrală, ci lucrează
independent, în celule mici, izolate. Ceea ce
urmăresc sau încearcă să facă nu ştie nimeni.
Câteodată, vreunul se declară public opozant;
după un proces sumar, este executat ca trădător
care încearcă să distrugă statul.
— Ai cunoscut personal pe vreunul care a fost
executat astfel?
— Nu, am răspuns. Eu vizitez cetatea foarte rar
şi, în afară de servitorii haizda de acolo, precum
Hom, care îmi aduc ştirile, nu am prieteni sau
cunoştinţe.
— Dar ceilalţi magi haizda – cu ei comunici?
— Doar dacă ne întâlnim din întâmplare, i-am
spus eu vrăjitoarei.
— Atunci ai într-adevăr o viaţă singuratică.
— Este cea pe care am ales-o, am răspuns.
Nu-mi doresc alta. Acum trebuie să-ţi pun eu o
întrebare ţie… Ai promis să nu mă împiedici. O
să-ţi ţii cuvântul?
— Da, o să-mi ţin cuvântul, a răspuns
vrăjitoarea. Poţi intra mâine în kulad şi să vinzi o
sclavă – ceea ce înseamnă că îţi vei îndeplini
obligaţia de cetăţean. Însă, după aceea, târgul
nostru s-a încheiat. Înţelegi?
— Vrei să spui că după aceea vom fi duşmani?
— Poate vom fi ceva între aliaţi şi duşmani. Dar,
deocamdată, vom merge pe drumuri separate.
La scurt timp după aceea ne-am retras pentru
noapte, dar mai târziu m-am trezit la murmurul
vocilor. Vrăjitoarea şi Nessa îşi şopteau una
alteia. Am încercat să-mi potrivesc auzul ca să le
ascult conversaţia, dar ele au tăcut imediat. Mi
s-a părut că puneau ceva la cale – deşi nu eram
foarte îngrijorat. Indiferent despre ce o fi fost
vorba, credeam că vrăjitoarea umană era
onorabilă – o persoană care avea să se ţină de
cuvânt. Mâine, fără piedici, aveam s-o vând pe
Nessa şi, astfel, să-mi îndeplinesc datoriile de
cetăţean pentru alte patru decenii.
Restul nopţii am dormit bine. La un moment dat
totuşi, am început să visez şi a fost unul dintre
cele mai ciudate vise pe care le-am avut
vreodată. În el, o salvam pe Nessa de o
ameninţare cu moartea. Părea atât de real. L-am
ţinut minte foarte bine, mai puţin sfârşitul; a fost
cel mai plăcut vis – şi, indiferent cum s-a sfârşit,
a fost extrem de plăcut.
M-am trezit în zori şi am descoperit că
vrăjitoarea deja părăsise tabăra. Fără îndoială că
nu voise să vadă cum cineva din rasa ei este
vândut în sclavie. Dar cel puţin se ţinuse de
cuvânt să nu mă împiedice. Aşadar, fără să mai
pierdem timpul cu micul dejun, Nessa şi cu mine
ne-am suit pe cai, în tăcere, şi am condus-o spre
kulad.
Părea tristă, aşa că, pe drum, i-am oferit câteva
sfaturi care speram c-o să-i prindă bine în noua
ei viaţa de sclavă.
— Odată ce n-ai să mai fi în posesia mea, Nessa,
să te arăţi supusă şi respectuoasă tot timpul.
Niciodată să nu te uiţi în ochii noilor tăi stăpâni.
Acesta e cel mai important lucru. Iar când începe
licitaţia, sa stai dreaptă pe platformă, cu capul
sus, dar cu privirea întotdeauna la scândurile de
sub picioarele tale. Să le mulţumeşti pentru
fiecare lovitură de bici pe piele şi pentru fiecare
tăietură de cuţit în carnea ta. Asta se aşteaptă
din partea ta. Prin purtările astea, nu doar că vei
impune un preţ mai mare şi vei plăcea tuturor
care te vor privi, ci vor fi şi mijloacele pentru a
duce o viaţă lungă, atât cât poate fi rezonabil de
aşteptat pentru o purra.
— Cât anume trăiesc sclavele? A întrebat Nessa.
— Odată ce ating maturitatea, unele sclave
purrai trăiesc şi zece sau doisprezece ani, dar
când carnea lor nu mai e tânără şi gustul
sângelui lor devine mai puţin dulce, sunt ucise,
iar corpurile lor îmbătrânite sunt consumate de
whoskor, constructorii miriapozi ai cetăţii
Valkarky.
— Atunci nu am prea mult viitor, a observat ea,
cu tristeţe. Nu poate fi drept să tratezi oamenii în
felul ăsta.
Nu i-am mai răspuns, pentru că tocmai
văzusem zidul exterior de piatră neagră a
kuladului înălţându-se în faţa noastră; era
timpul să trecem la treabă. Dinspre nord-est,
copitele cailor şi picioarele încătuşate ale
sclavelor frământaseră pământul drumului spre
fortăreaţă prefăcându-l într-un râu de noroi şi
zloată. M-am prezentat la poartă, mi-am declarat
scopul şi mi s-a permis să intru. După aceasta,
n-am zăbovit, silind-o pe fată să înainteze.
Adevărul era că încă mă simţeam uşor nelalocul
meu la ideea de a mă dispensa de Nessa în felul
acesta şi voiam să termin odată cu asta.
În pofida orei matinale, curtea interioară a
kuladului fremăta de activitate. Pe cele trei
platforme de lemn ale licitaţiei fuseseră deja
aduse purrai în lanţuri şi în jurul lor se
strânseseră grupuri mari de negustori Kobalos.
Cel puţin zece gardieni Oussa erau prezenţi.
Păreau ursuzi şi în mod cert considerau
supravegherea procedurilor de aici o sarcină sub
demnitatea lor. Fără îndoială, credeau că ar fi
fost mai bine dacă ar fi fost trimişi să vâneze
vrăjitoarea – se zvonea că fugise spre sud. Încă
mai resimţeau ruşinea de a fi văzut patru dintre
ai lor ucişi de ea, când o capturaseră.
Am observat că unii m-au recunoscut şi mi-au
aruncat priviri aproape de respect. Fără îndoială,
asistaseră la duelul în care îl învinsesem pe
Haggenbrood.
Am descălecat, am tras-o jos din şa fără
ceremonie pe Nessa şi am târât-o până la cea mai
apropiată plat formă. Mi-ar fi plăcut să mă port
mai blând, dar de faţă cu atâta lume nu aveam
de ales, trebuia să mă conformez normelor
acestei societăţi. Mi-a luat mai puţin de un
minut să închei tranzacţia cu un negustor.
— Dau o sută de valeroni pentru purra, a zis el,
frecându-şi palmele.
Un valeron este simbria zilnică a unui soldat
Kobalos infanterist de rând şi ştiam că el avea să
obţină pe puţin dublul acestei sume când o va
scoate la licitaţie. Cu toate acestea, nu aveam
deloc chef să mă târguiesc şi voiam pur şi simplu
să închei tranzacţia cât mai repede cu putinţă.
Nu banii mă interesau; trebuia doar să-mi
îndeplinesc obligaţiile legale. Aşadar, am dat din
cap acceptând oferta, iar el mi-a numărat
monedele într-o pungă.
— Cât îmi dai pe calul ăsta? Am întrebat,
arătând spre iapa pe care călărise Nessa.
— Două sute douăzeci de valeroni, a zis el cu un
zâmbet şi a început să-şi frece iarăşi palmele în
acel mod enervant, pe care negustorii îl cred
potrivit când se ocupă de afaceri.
A adăugat monedele în pungă, mi-a întins-o şi
târgul s-a încheiat.
Obţinusem mai mulţi bani pe cal decât pe
Nessa. Asta pentru că era atât de slăbuţă. O
astfel de purra nu atrage niciodată preţuri mari.
Cu toate acestea, importantă era tranzacţia,
care a fost înregistrată pe numele meri, şi acum
avea să intre în arhivele Bindos. Mă achitasem
de îndatorirea de cetăţean.
Servitorii negustorului au târât-o pe Nessa în
faţa lui şi am fost bucuros să văd că ea îmi urma
sfatul, ţinându-şi ochii în pământ, respectuos, în
loc de a se uita la el. Întotdeauna mă uimise când
îmi susţinuse privirea atât de făţiş. O purra
dresată nu face niciodată asta. Ea trebuie să-şi
accepte noua stare sau să sufere îngrozitor.
Neguţătorul şi-a scos cuţitul de la brâu şi a
făcut iute două crestături pe antebraţele Nessei.
Ea nici măcar n-a tresărit. Apoi, am auzit-o
limpede spunând:
 — Îţi mulţumesc, stăpâne.
Ceva din mine s-a revoltat atunci. Căci, în ciuda
faptului că Nessa fusese proprietatea mea, eu
n-o tăiasem niciodată.
Însă nu mai puteam face nimic în privinţa asta.
Mi-am mânat calul şi am plecat de acolo,
străduindu-mă să nu mă uit în urmă în timp ce
mă apropiam de poartă. Ştiam că trebuia să lupt
împotriva instalării skaiiumului până la ultima
fărâmă de energie. Era greu, dar eram puternic şi
n-am cedat.

CAPITOLUL 27
UN STRIGĂT ÎN NOAPTE
Odată ieşit pe poartă, mi-am ridicat privirea
spre cer şi m-am încruntat. Dinspre nord se
strângeau nori negri. Furtuni din acestea erau
rare la începutul primăverii, dar puteau lovi cu o
extraordinară putere.
M-aş fi putut întoarce la kulad şi să aştept acolo
până trecea, dar ceva din mine nu voia să fie
martor la noua situaţie a Nessei. Cu toate
acestea, avea să-mi fie curând imposibil să mai
înaintez, aşa că am dat pinteni calului până la
adăpostul stâncilor unde ne petrecuserăm
noaptea dinainte.
Între timp, vântul se înteţise şi nici n-am apucat
bine să mă adăpostesc sub o streaşină de stâncă
ieşită în afară, că primii fulgi mari de zăpadă au
şi început să se învârtejească spre pământ din
cerul plumburiu. În câteva minute, viscolul s-a
dezlănţuit dinspre nord.
Cum se întâmpla de obicei în cazul acestor
furtuni de zăpadă de la începutul primăverii, deşi
foarte puternică, furtuna a durat relativ puţin.
După vreo şase ore a început să se domolească
şi, pe la asfinţit, cerul se înseninase. Apropierea
nopţii m-a făcut să îmi amân plecarea până în
zori: chiar dacă eram obişnuit să călătoresc în
timpul nopţii, aveau să fie troiene înalte la
poalele munţilor, făcând traseul înşelător.
Aşadar, după ce mi-am hrănit calul, m-am
instalat pentru noapte. Neavând nicio grabă şi cu
încântătoarea perspectivă a întoarcerii la haizda
mea, mintea îmi era foarte liniştită, limpede şi
ageră şi am început să rememorez evenimentele
ultimelor săptămâni şi să-mi reevaluez rolul în
cele ce se petrecuseră.
Mi se părea că mă purtasem cu onoare şi curaj
şi mă achitasem pe deplin de obligaţia mea faţă
de bătrânul Rowler. Nu fusese vina mea că
Susan murise. Eu făcusem tot ce putusem s-o
salvez. Singur, învinsesem un Mare Mag, un
asasin Shaiksa şi un periculos războinic hyb. E
drept că, după aceea, lucrasem în tovărăşie cu o
vrăjitoare umană, dar asta fusese o necesitate
din pricina sorţilor potrivnici. Împreună cu
Grimalkin, o învinsesem pe creatura
Haggenbrood, o realizare extraordinară. Apoi,
folosind pumnalul skelt de împrumut, îl
pusesem pe Eblis în genunchi. Şi atunci de ce
mă mai temusem de skaiium? Acum, cu mintea
liniştită, vedeam că un astfel de gând era absurd.
Ca mag războinic, aproape că atinsesem
perfecţiunea.
Aşadar, la adăpost de skaiium, îmi puteam
permite să fiu generos. M-am gândit din nou la
mica Nessa şi am recunoscut că ea mă ajutase de
fiecare dată. Era adevărat că o făcuse ca să le
asigure supravieţuirea surorilor ei, însă ajutorul
ei fusese la timp şi decisiv. Deodată, am văzut
cum aş fi putut s-o răsplătesc.
Nu era posibil s-o răscumpăr direct de la
negustorul cu care făcusem târgul. Un astfel de
lucru era interzis. Chiar dacă, pentru o mită, el
ar fi fost de acord, vânzarea mea iniţială ar fi fost
socotită nulă şi ar fi însemnat că nu mi-am
îndeplinit datoria. Dar mai exista o cale.
Odată ce Nessa avea să fie vândută mai departe,
aş fi putut s-o cumpăr de la noul ei proprietar
fără repercusiuni. De bună seamă că avea să mă
coste cel puţin de două ori mai mult decât
primisem pentru ea, dar banii nu erau chiar o
problemă pentru mine. Puteam oricând să iau ce
aveam nevoie din haizda mea. Nici n-avea să fie
prea mare bătaie de cap. Din cauza viscolului,
noul ei stăpân sigur nu plecase încă din
Karpotha.
M-am hotărât să mă întorc la kulad de cum avea
să se crape de ziuă şi s-o cumpăr înapoi pe
Nessa. Apoi aveam s-o duc în sud, să stea cu
sora ei. Bineînţeles, aveam să gust puţin din
sângele ei, pe drum. Nu prea mult, cât să nu-i fac
prea mare rău. N-ar fi putut obiecta la asta, nu-i
aşa?
M-am trezit cam cu o oră înainte de răsărit cu
vaga impresie că tocmai auzisem un animal
strigând în noapte. Mi-am ascuţit simţurile şi am
ascultat cu atenţie.
Peste câteva clipe s-a auzit din nou – într-adevăr
era un strigăt înalt, subţire. Dar nu venea de la
vreun animal, ci de la vreo fiinţă umană sau de la
vreun Kobalos. Mi-am ridicat coada, dar, din
nefericire, vântul dinspre nord era încă puternic
şi nu purta niciun miros spre mine.
Curând s-au auzit şi alte strigăte şi ţipete, dar
am căscat şi nu le-am dat atenţie. Fără îndoială,
nişte purrai erau pedepsite, probabil cele care nu
reuşiseră să atragă vreun cumpărător. Era o
lecţie pentru că nu se purtaseră cum se cuvenea.
Drept pedeapsă, stăpânii lor probabil le biciuiau
sau le crestau pielea cu ascuţişul cuţitelor în
locurile ce puteau fi ascunse sub hainele lor.
În zori am suit în şa şi am lua-o direct spre
Karpotha. Trebuia să ajung la kulad mai înainte
ca noul stăpân al Nessei să plece.
De îndată ce am ajuns în vârful muntelui şi
m-am uitat în vale, spre kulad, mi-am dat seama
că era ceva în neregulă. Porţile erau larg
deschise.
 Am dat pinteni calului prin zăpada proaspăt
aşternută. Atunci am văzut urmele de multe
picioare care se îndreptau spre sud, unde zăpada
fusese frământată bine şi îşi pierduse albul
imaculat. Se părea că un mare grup de sclave
călătoriseră în direcţia aceea. Dar de ce? Nu avea
niciun sens. Ar fi trebuit să se îndrepte fie spre
est, fie spre vest, către alte pieţe de sclave, sau
spre nord-est, către Valkarky – oriunde în altă
parte decât spre sud.
Apoi am observat primul cadavru. Era unul din
mica trupă a gărzilor Oussa care escortase
sclavele în Karpotha. Războinicul zăcea cu faţa
în jos. Sub trupul lui, zăpada se prefăcuse în
zloată şi era pătată roşu-aprins cu sânge – avea
gâtul tăiat.
Alţi doi războinici Oussa morţi se aflau lângă
porţi, apoi am văzut urme însângerate de
picioare îndepărtându-se de oraş – majoritatea
spre nord. Şi caii fuseseră duşi în aceeaşi
direcţie.
Ce se întâmplase? De ce fugiseră?
În kulad erau leşuri pretutindeni – neguţători
Kobalos şi gărzi Oussa. Platformele de lemn erau
năclăite de sânge. Nimic nu trăia. Nimic nu
mişca.
Dar nu se vedea nici urmă de sclave – unde
puteau fi?
Atunci, pentru prima oară, am observat semnul
crestat în stâlpul porţii:
 Era desenul foarfecilor pe care vrăjitoarea
asasină le purta într-o teacă de piele. Cum se
putea să fi fost scrijelit aici, pe stâlp? Vasăzică se
întorsese?
Nu! Nu se întorsese. Fusese aici tot timpul.
Într-o străfulgerare, am înţeles ce se întâmplase.
Nu o vândusem pe Nessa pe piaţa de sclave.
O vândusem pe Grimalkin!

CAPITOLUL 28
O SĂ NE MAI VEDEM
Ce prost fusesem să am încredere în vrăjitoarea
umană!
Nessa o ştersese din tabără mai înainte de a mă
trezi eu, iar Grimalkin, cu înfăţişarea perfect
copiată a fetei, îi luase locul, la fel cum o făcuse
şi în arenă. După uciderea multor războinici
Oussa şi negustori, vrăjitoarea le condusese pe
sclave spre sud, către pământurile oamenilor şi
către libertate.
Însă mai trebuia să treacă şi de mine. Îşi
încălcase promisiunea de a nu mă împiedica şi
acum trebuia s-o găsesc şi să-i cer socoteală.
Mi-a luat mai puţin de o oră ca să le prind din
urmă pe vrăjitoare şi pe sclavele purrai evadate.
Ea călărea în capul coloanei de sclave şi, lângă
ea, mai călărea cineva – cu siguranţă era Nessa.
Cele vreo sută de purrai le urmau, mergând două
câte două, că rând saci cu provizii; erau
îmbrăcate în haine potrivite de purrai şi bine
apărate de frig.
Am dat năvală spre vrăjitoare, trecând pe lângă
coloană pe partea stângă, şi atunci, spre uluirea
mea, sclavele purrai au rupt formaţia şi s-au
aşezat între mine şi vrăjmaşa mea. Apoi, urlând
şi strigând, au început să arunce cu bulgări de
zăpadă în mine, făcându-mi calul să se cabreze
de spaimă. Era un comportament stupefiant şi
fără precedent din partea unor purrai, iar calul
meu, întărit de magie să facă faţă chiar şi năvalei
unui asasin Shaiksa, n-a putut rezista
bombardamentului cu bulgări reci şi uzi.
Am fost silit să mă retrag ca să readuc animalul
sub control. Până să-l calmez eu, Grimalkin deja
venea în goană spre mine, cu două pumnale
lungi ridicate, scânteind şi reflectând lumina
soarelui de dimineaţă. Însă am avut timp să-mi
scot sabia şi mi-am îmboldit calul înainte, aşa că
ne-am ciocnit unul de altul repede şi cu forţă.
Niciunul n-a reuşit să-i provoace vreo rană
celuilalt şi ne-am întors rapid pentru un al doilea
atac. Vrăjitoarea a trecut foarte aproape prin
stânga mea şi a împuns sălbatic un pumnal spre
mine. Cu toate acestea, folosind ultimele mele
rezerve de magie shakamure, deja îmi făcusem
un scut magic care, poziţionat perfect, i-a deviat
lovitura, în acelaşi timp în care eu mă repezeam
spre capul ei.
Ea s-a ferit, aplecându-se în şa, şi eu mi-am
ratat ţinta, însă vârful sabiei mele i-a nimerit
umărul, însângerându-l. La aceasta, inima mi-a
tresăltat de bucurie. Data viitoare când o să
trecem unul pe lângă celălalt, o s-o termin!
Însă, când m-am întors din nou cu faţa spre
adversara mea, am văzut că acum mânuia doar
un pumnal. Celălalt pumnal nu se spărsese
lovindu-se de scut, aşadar de ce renunţase la el?
Probabil că rana pe care i-o făcusem în umărul
stâng însemna că nu mai putea ţine un pumnal
în mâna aceea? Nu, singurul pumnal pe care-l
avea acum era în mâna ei stângă.
Atunci m-am concentrat şi mi-am ascuţit
vederea, observând că în mâna dreaptă avea
acum pumnalul skelt – acela care frânsese
lancea Kangadon. Avea să facă acelaşi lucru şi
cu scutul meu. Nu-mi pica bine nici faptul că
luptam contra unui pumnal al cărui mâner era
lucrat cu efigia lui Talkus, zeul care, odată ce
avea să se nască pe lumea aceasta, avea să fie cel
mai puternic dintre toţi zeii Kobalos.
Era de rău-augur. Oare semnifica moartea mea?
M-am întrebat.
N-avea rost să mă gândesc la astfel de lucruri
acum; aşa că, îndârjindu-mă, mi-am îmboldit
calul încă o dată înainte. Ne apropiam din ce în
ce mai mult, copitele cailor noştri ridicând un
nor de zăpadă în aer. Sângele şiroia din umărul
stâng al lui Grimalkin, dar ea zâmbea.
Sabia mea avea să-i şteargă zâmbetul de pe faţă!
Am gândit eu.
Apoi un alt cal a intrat deodată între noi,
silindu-mă să schimb direcţia, cârmind în
stânga. Era Nessa. A venit în galop după mine şi
ne-am oprit la o oarecare distanţă.
M-am uitat înapoi şi am văzut că vrăjitoarea
trăsese de frâu, oprindu-şi calul, şi ne privea.
— Prostule! A strigat Nessa. Încetează imediat
lupta sau ea te va ucide. Nu trebuie să mori aici.
Întoarce-te la haizda ta şi lasă-ne să ne vedem de
drum.
Eram scandalizat de cuvintele ei. Mă făcuse
„prost”! Cine era ea să vorbească aşa cu mine?
Dar, înainte de a-mi putea revărsa mânia,
Grimalkin şi-a adus calul lângă al Nessei.
— Nu te apropia! M-a prevenit ea, îndreptând
vârful pumnalului skelt spre mine. Târgul nostru
s-a terminat, micule mag, şi nu mai eşti în
siguranţă!
— Tu ai pretins că te ţii de cuvânt! I-am răspuns
eu, mânios.
— M-am ţinut de cuvânt! A stăruit vrăjitoarea.
Nu mi-am ţinut promisiunea că o să te ajut să-l
ucizi pe Haggenbrood? Şi, odată ce am părăsit
oroarea aceea de cetate a ta, n-am făcut nimic ca
să împiedic ceea ce considerai tu c-ar fi fost
datoria ta legală.
— Te-ai jucat doar cu cuvintele! Am răcnit eu.
Ţi-am spus că voiam s-o vând pe Nessa pe piaţa
de sclavi, cum era dreptul meu. Ea era
posesiunea mea. Iar tu mi-ai răspuns că nu aveai
să mă stânjeneşti în acţiunea asta.
— Ai vândut o sclavă în Karpotha şi astfel te-ai
achitat de îndatoririle tale potrivit legii Bindos.
Asta era cu adevărat important. Faptul că eu am
fost sclava aceea nu contează. Vânzarea s-a făcut
şi, odată ce târgul nostru s-a încheiat, eu am fost
liberă să scot sclavele din kulad. Iar acum,
ascultă bine şi ţine minte: nu pot îngădui
semenilor tăi să continue să ţină sclavi umani!
Declar război tuturor Kobalos. O să mă duc să
făuresc Sabia Stea, dar, odată ce treburile mele
cu ăsta se încheie – a strigat ea, ridicând sacul de
piele –, o să mă întorc cu surorile mele, o să
dărâmăm zidurile cetăţii Valkarky şi o să-i
ucidem pe toţi Kobalos dinăuntru! Aşa că rămâi
la haizda ta, magule! Stai departe de cetatea
aceea blestemată şi s-ar putea să trăieşti ceva
mai mult! Dar acum, cel puţin dacă nu ne
luptăm până la moarte prematură, vreau să te
întreb ceva. De ce te-ai întors la Karpotha ca să
vezi ce am făcut?
— Am ajuns până la stânci, unde m-am
adăpostit de viscol, i-am răspuns eu.
— Asta explică întârzierea ta, dar nu era nevoie
să te întorci la kulad. Eu ştiu de ce te-ai întors.
Aveai de gând să-i cumperi libertatea Nessei.
Nu-i aşa?
 Am rămas şocat la cuvintele lui Grimalkin. De
unde ştia asta?
Am dat din cap.
Ea a zâmbit.
— Deci, dac-aşa au stat lucrurile, ce ai pierdut?
Nessa are libertatea pe care intenţionai s-o obţii
pentru ea şi a dobândit-o fără niciun cost bănesc
sau legal pentru tine. Acum eu o să duc câteva
dintre femeile acestea înapoi, în ţinuturile lor.
Celelalte, chiar dacă s-au născut în ţarcurile
skleech, o să-şi găsească adăpost printre
oameni. Cât despre Nessa, o duc să fie alături de
sora ei. Până atunci, tu du-te acasă şi prosperă.
Eşti nerăbdător să ajungi la haizda ta – nu-i aşa?
Am dat din nou din cap; apoi, regăsindu-mi în
sfârşit glasul, mi-am ridicat sabia şi am
îndreptat-o spre ea.
— Într-o bună zi o să fie o răfuială între noi – ţi-o
jur!
— Şi eu îţi jur la fel, aşa că mergi în pace,
Slither. Într-o bună zi cu siguranţă o să ne
întâlnim din nou, dar astăzi nu e nevoie să
vărsăm mai mult sânge. O să plec să-mi văd de
treburile mele. Între timp, tu pregăteşte-te de
întoarcerea mea. Refă-ţi resursele,
îmbunătăţeşte-ţi abilităţile de luptă şi
întăreşte-ţi magia. Apoi ne vom întâlni şi ne vom
lupta pe viaţă şi pe moarte, dovedind astfel o
dată pentru totdeauna care dintre noi doi e mai
puternic. O să-mi facă deosebită plăcere să
înving un războinic atât de grozav. E un târg?
— Da! E un târg! Am strigat, ridicând sabia în
salut.
Cuvintele ei fuseseră înţelepte. Magia mea se
epuizase şi trebuia refăcută cu sânge. Era mai
bine s-o înfrunt când aş fi fost încă o dată în
culmea puterilor mele. Aşteptam cu nerăbdare
acel moment.
Ea a zâmbit, arătându-şi dinţii ascuţiţi, apoi şi-a
întors calul în capul coloanei.
Nessa a rămas pe loc.
— E adevărat? Chiar ai vrut să mă cumperi
înapoi şi să-mi redai libertatea? A întrebat ea.
— E adevărat, micuţă Nessa. Grimalkin nu
minte, deşi consider că îşi ia prea multă libertate
în privinţa termenilor unui târg. Eu sunt mai
preocupat cu respectarea strictă a învoielii.
Nessa a zâmbit.
— Dar mi se pare că rămâne aproape de spiritul
înţelegerii. Nu-i aşa?

Mi-a luat aproape o săptămână să ajung din

nou la haizda mea. Călătoria mi-a fost oarecum
întârziată, pentru că, în seara celei de-a treia zile,
mi s-a făcut deodată extraordinar de sete. Atât de
mare şi de urgentă era nevoia mea încât am fost
silit să-mi înfig colţii în gâtul calului şi să-l golesc
de sânge.
De regulă, sunt în stare să rezist la astfel de
impulsuri, dar lungile zile şi nopţi de abţinere –
când făcusem eforturi să nu mă reped la vreuna
dintre surorile grăsuţe al Nessei şi să beau până
murea – dintr-odată şi-au spus cuvântul. După o
asemenea disciplină prelungită, trebuie să fie şi o
eliberare. E absolut firesc pentru un Kobalos.

Iarna se apropie din nou şi mă pregătesc pentru

obişnuita mea hibernare. Mi-am petrecut scurta
vară în haizda mea, bând sânge, recoltând
suflete, perfecţionându-mi abilităţile ca războinic
şi întărindu-mi magia. Acum, stadiul final al
pregătirilor mele se va petrece în timp ce dorm.
O să fiu gata pentru întoarcerea vrăjitoarei.
Indiferent de rezultat, aştept cu nerăbdare lupta
cu Grimalkin. O să fie desăvârşirea eforturilor
mele ca mag războinic. Ea a ameninţat cetatea
Valkarky. Deşi nu prea îi am la inimă pe unii
dintre locuitorii săi, am o datorie de credinţă faţă
de poporul meu.
Probabil eu voi însemna mijlocul de a pune
capăt acelei ameninţări.

Slither

În fiecare zi, soarele străbate cerul puţin mai jos

la orizont; curând, scurta vară o să se încheie.
Acum, unchiul meu cunoaşte întreaga poveste
despre cum a murit Susan şi cum am fost eu
dusă în sclavie. Povestea l-a mâniat, dar l-a şi
speriat. A spus că lumea se răceşte şi asta îl face
să se teamă. Îşi aminteşte poveştile bunicilor săi;
străvechi poveşti de groază, trecute din generaţie
în generaţie.
Când Golgoth, Stăpânul Iernii, s-a trezit data
trecută, gheaţa s-a întins şi bestiile Kobalos au
coborât în sud, odată cu ea, ucigând bărbaţii şi
băieţii, dar cruţând femeile şi fiicele lor pe care
le-au luat cu ei, ca să le fie sclave. Unchiul meu
crede că asta o să se întâmple din nou, dar se
roagă să nu se întâmple în timpul vieţii lui.
Mătuşa şi unchiul meu sunt buni la suflet şi
ne-au dat adăpost, lui Bryony şi mie; aceasta
este casa mea acum. Muncim din greu, dar şi la
ferma tatălui meu munceam mult. Nu s-a
schimbat mare lucru în această privinţă.
Perioada de după moartea bietului meu tată a
fost îngrozitoare şi m-a zdruncinat, dar mi-a şi
deschis ochii la cât de mare este lumea şi mi-a
arătat că există atât de multe lucruri nebănuite,
atâtea lucruri noi de învăţat.
Într-un fel, mi-a sădit în mine un neastâmpăr şi
o nemulţumire cu rutina vieţii. Mi-ar plăcea să
călătoresc şi să văd mai mult din lume.
Poate că n-a fost ultima oară când i-am văzut pe
Grimalkin sau pe Slither. E doar o presimţire,
dar am impresia că într-o bună zi drumurile ni se
vor încrucişa din nou. Eu aşa sper…

Nessa
 Visul lui Slither
Micuţa Nessa-mi face semn să vin la ea,
Bătând uşor în genunchiu-i de catifea.
E-ntemniţată, după gratii încuiată,
Deci mă gândesc să-ndoi barele-ndată.
Zăbrelele-s de fier şi-nalte,
Închid celula pe o parte,
De sus şi până jos, dintr-un perete-n celălalt,
Iar eu, deşi în clipa asta nu-s înalt,
Îmi simt forţa magiei gata de asalt;
Magia se-nfăşoară, se-mpleteşte,
Zăbrelele pe dinăuntru şfichiuieşte,
Pân’ ce metalul tremură şi barele se frâng,
Ca firele de maci pe câmp -
Grilajul tot se-nsufleţeşte într-o clipă,
E sprinten şi mlădiu ca o pisică.
Acum, deschizătura e lărgită bine
Şi-i fac eu semn micuţei să vină lângă mine.
Şi cum urcăm tunelul, pe scara nesfârşită,
Nessa mă ţine de mână şi toarce fericită.
Deodată, o umbră apare şi creşte, se-ncolăceşte,
Ca şarpele ce de venin otrăvitor musteşte,
Ca suflul atotpustietor al unui mare demon,
Ca un duh rău ce-ţi bate noaptea în oblon.
Dar sabia-mi de argint e foarte ascuţită
Croieşte linii stranii prin beznă când se agită.
Vârfu-i e-ncovoiat, tăios şi lung,
Mai însetat ca limba cu care la sânge îţi
pătrund.
Unul mai slab de inimă aici s-ar fi rugat,
 Dar eu, cu sabia în mână, viteaz l-am înfruntat!
Era un shatek care, când urla în noapte,
Punea pe fugă armii, de moarte speriate.
Puieţii shatek au un singur suflet şi-astfel
Îmbracă multe forme cu un singur ţel,
Întreaga creatură şi djinn mai e numită,
O entitate desemnată şi prăsită
Zăbranic gros să ţeasă peste soare
Şi să-ţi înţepe cu ace îngrozitoare
Toate plăcerile-nvelite-n pielea-ţi muritoare;
Invidia-şi hrăneşte în întunericul opac
Nădejdea îşi ascunde sub o leproasă coajă de
copac
Ca întunecatul Jibberdee din Vechiul
Combersarke!
De-ndată ce pe mica Nessa o zăreşte
O-nhaţă şi-o răpeşte, deşi se-mpotriveşte,
Şi-n temniţa-i adâncă din nou o zăvorăşte.
Prin asta vrea, viclean, să mă provoace
La luptă pe viaţă şi pe moarte,
Chiar la copacul peste care-i suveran.
Căci lângă puţul ăsta se înalţă ca acoperământ
Un arbore gigant ce aruncă umbră deasă pe
pământ;
Deasupra bârlogului fiarei el creşte
Chiar în capul scării cu o mie de trepte
Şi e-ncărcat de fructe de-un verde atât de-abject
Că ar putea-ntina şi-un pântec virginal perfect.
Frunzele lui se sucesc, feroce în jos se-ndreaptă
Şi cad, primăvara, în ploaie blestemată,
 Ca s-otrăvească suflet, sân să secătuiască,
Să răscolească lutul, morţii să trezească.
Dar sabia-mi de argint e foarte ascuţită,
Croieşte linii stranii prin beznă când se agită.
Vârfu-i e-ncovoiat, tăios şi lung,
Mai însetat ca limba cu care la sânge îţi
pătrund.
Atunci, prin aer îmi învârt sabia cruntă
Şi vâjâitul ei e cântecu-mi de luptă!
Şase picioare se-aud călcând pe piatră, toate
Cu un pocnet şi un trosnet de oase înviorate,
Tripleţii cu trupuri agile şi căutături piezişe
Ar vrea să-mi înmulţească frica de-asalturile
făţişe.
Dar eu sabia-mi agit înverşunat, cu un vâjâit şi
un şuierat,
Căci mi-este cunoscut acest atac, duşmani
de-aceştia am mai înfruntat.
Am văzut nisipul ce acoperă arenele pătate
Şi leşurile sfârtecate, în lanţuri aninate,
L-am văzut pe neînvinsul demon „Hob” numit,
Şi am auzit plânsul virginelor murind.
Eu ştiu unde-a fost stârvul mumă-sii îngropat,
Sângele l-am adulmecat, zumzetul muştelor am
ascultat,
Vulturii lacomi am privit rotindu-se-n înalt.
Şi cunosc dansul ăsta, l-am învăţat cum se
cuvine,
Chiar şi decât calea spre Iad îl ştiu mai bine!
Aşa că-mi ridic sabia şi-mi ling buzele sălbatic,
 Până ce şase ochi sar ca tăciunii-n jăratic.
Şi lovesc în stânga, şi lovesc în dreapta, sfâşii
Pânza nopţii în ciudate linii argintii.
Începutul crâncenei lupte îl semnez
Când iute ca groaza primul cap retez,
Apoi, cât ai zice peşte,
Al doilea cap tăiat îl însoţeşte
Şi amândouă sar din treaptă în treaptă, vijelios,
În bârlogul shatekului, până jos.
O, lăudăros stăpân de străvechi copac,
Nesocotit ai fost să mă stârneşti la atac!
Căci eu rechini am torturat în străfundul
mărilor
Şi i-am făcut de au vărsat cheotorile duhurilor;
Am stârpit pajurile în cuiburile lor
Şi am muşcat oase din pieptul căpcăunilor;
În răsăritu-ndepărtat, vampiri eu am vânat,
De preoţii lui Satan am râs, nu mi-a păsat.
O, al acestui copac stăpân turbat,
Află ce Nessa mie mi-a jurat:
Că dragostea noastră va fi un pom înflorit;
Astfel, înduioşat, eu m-am gândit
Să-i redau libertatea la asfinţit!
Dar shatekul a încercat din nou să mă răpună
Cu o răsucire, o privire vicleană şi-o
încruntătură.
Iar eu în lături m-am ferit,
Şi apoi năprasnic l-am lovit.
Prin coiful lui, prin scut şi zale,
Sabia mea şi-a croit cale.
Mai iute ca şoimul săgetând spre pradă
Tăişul meu pe vrăjmaş îl omoară.
O, lăudăros stăpân de străvechi copac,
Nesocotit ai fost să mă stârneşti la atac!
Şi-n moarte sunt sortit să fiu victorios,
În pofida păcatului meu sângeros,
Căci eu mă duc în lumea numită Kinderquest,
Sfera în care şi damnaţii se-odihnesc.
O mie de ani ei petrec tihniţi
Într-un somn adânc, cald şi fără griji,
Până când sătui de-atâta pace şi siguranţă
Îşi deschid aripi noi, cu ciocârlia se înalţă
În tăria cerului de un albastru-ameţitor,
Unde li se-mplinesc toate visele lor.
Cu asta, lupta s-a sfârşit, victoria s-a dobândit,
Doar isprava finală mai e de săvârşit.
Căci micuţa Nessa încă mă ademenea
Bătând uşurel pe genunchiu-i de catifea!
Atunci, îi tai în fleici carnea-i suculentă,
Şi adaug un pic de mirodenii şi de mentă.
O fierb în cazan, fac o supă picantă,
Cu care să-mi sting arsura sufocantă.
Căci, deşi mi-a plăcut patul nostru de puf,
Mai fericit sunt ghiftuit la burduf!

Un fragment din Însemnările lui Nicholas

Browne, un vraci din timpurile vechi

GLOSAR AL LUMII KOBALOS

 Anchiette: Un mamifer care îşi sapă vizuina în
pământ, în pădurile nordice, la marginea zonei
zăpezilor veşnice. Kobalos îl consideră o
delicatesă, mâncat crud. Animalul are puţină
carne, dar oasele picioarelor sunt roase cu mare
plăcere.
Askana: Este sălaşul zeilor Kobalos. Probabil
doar o altă denumire pentru întuneric.
Baelică: Limba vorbită a poporului Kobalos,
folosită doar în situaţii familiare, între rude sau
pentru a arăta prietenie. Adevărata limbă
Kobalos este losta, vorbită de asemenea şi de
oamenii de la hotarele teritoriului lor. Faptul că
un Kobalos străin îi vorbeşte altuia în baelică
arată căldură şi prietenie; uneori este folosită şi
înainte de a încheia un „târg”.
Balkai: Primul şi cel mai puternic dintre cei trei
Mari Magi Kobalos din alcătuirea Triumviratului
care, după uciderea regelui, cârmuieşte acum în
Valkarky.
Berserkers: Aceştia sunt războinici Kobalos
legaţi prin jurământ să moară în bătălie.
Boska: Este respiraţia unui mag Kobalos care
poate fi folosită pentru a induce o subită pierdere
a cunoştinţei, paralizia sau groaza într-o victimă
omenească. Magul variază efectele boska
schimbând compoziţia chimică a răsuflării sale.
Este folosită, uneori, şi pentru a schimba starea
de dispoziţie a animalelor.
Bindos: Bindos este legea Kobalos care prevede
ca fiecare cetăţean să vândă cel puţin o purra pe
pieţele de sclave la fiecare patruzeci de ani.
Nerespectarea acestei legi îl face pe vinovat un
proscris, evitat de semenii săi.
Bychon: Acesta este numele Kobalos pentru
ceea ce este cunoscut în Comitat ca duh rău.
Camera Prăzilor: Aceasta este vistieria unde
Triumviratul depozitează bunurile pe care le-au
confiscat fie prin puterea magiei, fie prin forţa
armelor, fie prin procesele legale. Este cel mai
bine apărat loc din Valkarky.
Chaal: O substanţă folosită de un mag haizda
pentru a controla reacţiile victimei sale umane.
Cougis: Zeul cu cap de câine, a cărui stea roşie
poate fi văzută pe cer.
Cumular: Un lanţ de munţi înalţi, care
marchează hotarul nord-vestic al Peninsulei
Sudice.
Dendar: Cel mai înalt lanţ muntos, aflat la vreo
şaptezeci de leghe sud-vest de Valkarky. La
poalele sale se află marele kulad numit
Karpotha. Aici se cumpără şi se vând mai multe
sclave decât în toate celelalte fortăreţe la un loc.
Dexturai: Odraslele Kobalos născute din femei
umane. Aceste creaturi, deşi având înfăţişare
absolut omenească în aparenţă, sunt uşor de
supus voinţei oricărui Kobalos. Sunt
extraordinar de puternici şi rezistenţi şi au
însuşirile necesare pentru a deveni mari
războinici.
 Eblis: Acesta este cel mai iscusit shaiksa, Frăţia
de asasini Kobalos. El l-a ucis pe ultimul rege din
Valkarky folosind o lance magica numită
Kangadon. Se crede că are peste două mii de ani
şi este sigur că n-a fost niciodată învins în luptă.
Frăţia se referă la el cu două alte supranume: Cel
Care Nu Poate Fi Învins şi Cel Care Nu Poate
Muri Niciodată.
Erestaba: Câmpia Erestaba se întinde la nord de
râul Shanna, în interiorul teritoriului Kobalos.
Falia Fittzanda: Aceasta este cunoscută şi ca
Marea Falie. Este o zonă de cutremure şi
instabilitate ce marchează hotarul sudic al
teritoriilor Kobalos.
Galena: Marea de la sud-est de Combesarke. Se
află între regat şi Pennade.
Gannar (gheţarul): Râul de gheaţă a cărui sursă
este în munţii Cumular.
Ghanbala: Arborele foios care secretă răşină şi
pe care îl preferă un mag haizda Kobalos pentru
a-şi face sălaş în el.
Ghanbalsam: O răşină extrasă din arborele
ghanbala de către magul haizda şi folosită ca
bază pentru alifii precum chaal.
Haggenbrood: O creatură războinică, crescută
din carnea unei femele umane. Funcţia sa este
aceea de luptă ritualică. Are trei întrupări care
împărtăşesc o minte comună; toate trei sunt, de
fapt, o singură fiinţă.
Haizda: Numele domeniului unui mag; aici
vânează el şi cultivă fiinţele omeneşti pe care le
deţine. De la acestea ia sânge şi, ocazional,
sufletele.
Homunculus: O creatură micuţă, crescută din
purrai, în ţarcurile skleech. Adesea au mai multe
întrupări care, ca şi la Haggenbrood, în loc să fie
identice, fiecare are o funcţie specializată şi
numai una dintre ele este capabilă să vorbească
losta.
Hubris: Păcatul mândriei împotriva zeilor.
Mânia tuturor zeilor este foarte probabil
îndreptată asupra celui care stăruie în acest
păcat, în ciuda avertismentelor repetate. Însuşi
faptul de a deveni un mag este, în sine, un
hubris, şi puţini trăiesc ca să progreseze dincolo
de perioada de noviciat.
Hybuski: Hybuski (în mod obişnuit cunoscut ca
hyb) este un tip special de războinic creat şi
folosit în bătălii de Kobalos. Este un hibrid între
Kobalos şi cal, dar posedă şi alte atribute
destinate luptei. Partea superioară a corpului
este păroasă şi musculoasă şi combină puterea
extraordinară cu viteza. Sunt capabili să-şi
sfâşie adversarul, făcându-l bucăţi. Mâinile lor
sunt, de asemenea, adaptate pentru luptă.
Kangadon: Aceasta este Lancea Care Nu Se
Poate Frânge, cunoscută şi ca Ucigaşa Regelui, o
lance de putere, făurită de Marii Magi Kobalos –
deşi unii cred că a fost făurită de zeul lor fierar,
Olkie.
 Karpotha: Kuladul de la poalele munţilor
Dendar, care conţine cea mai mare piaţă de
sclave purrai. Cele mai multe târguri sunt
organizate primăvara.
Kashilowa: Paznicul porţii din Valkarky, care
este responsabil cu admiterea sau respingerea
accesului în cetate. Este o creatură uriaşă, cu o
mie de picioare, şi a fost creată de magia magilor
pentru a-şi îndeplini această funcţie.
Kastarand: Aceasta este denumirea pentru
Războiul sfânt Kobalos. Kobalosii cred cu
sfinţenie că vor scăpa pământul de oameni, pe
care îi consideră urmaşii sclavilor evadaţi.
Războiul nu poate începe până când Talkus, zeul
Kobalos, nu se naşte.
Kirrhos: Aceasta este „moartea prin argăsire”, de
care au parte victimele creaturii Haggenbrood.
Kulad: Un turn de apărare construit de Kobalos,
care marchează poziţiile strategice la graniţa
teritoriilor lor. Altele, aflate în interiorul
teritoriilor, sunt folosite ca pieţe de sclave.
Leghe: Distanţa pe care un cal în galop o poate
străbate în cinci minute.
Lenklewth: Al doilea dintre cei trei Mari Magi
Kobalos care alcătuiesc Triumviratul.
Losta: Aceasta este limba vorbită de toţi cei care
locuiesc în Peninsula de Sud, inclusiv de
Kobalos, care susţin că limba a fost furată şi
degradată de fiinţele omeneşti. Dialectul Kobalos
de losta conţine un vocabular aproape cu o
treime mai bogat decât cel folosit de oameni, ceea
ce conferă probabil o oarecare veridicitate
revendicării lor. În mod cert, este o anomalie
lingvistică ca două specii diferite să aibă o limbă
comună.
Mag haizda: Un tip rar de mag Kobalos, care
locuieşte pe propriul domeniu, departe de
Valkarky, şi acumulează înţelepciune din
teritoriul pe care şi l-a marcat ca al lui.
Magi: Există multe tipuri de oameni care
folosesc magia; acelaşi lucru este valabil şi
pentru Kobalos. Dar pentru un străin e dificil
să-i descrie şi să-i împartă pe categorii. Cu toate
acestea, cel mai înalt rang este acela de Mare
Mag. Există şi un tip, magul haizda, care nu se
potriveşte în ierarhie, căci aceştia sunt din afara
cetăţii Valkarky, trăiesc departe de ea, în
propriile teritorii. Puterile lor sunt greu de
cuantificat.
Mătrăgună: Uneori numită mandragoră,
această rădăcină are o formă asemănătoare
corpului uman şi este folosită, uneori, de magii
Kobalos pentru a-şi îmbunătăţi concentrarea
puterii din mintea lor.
Meljann: Al treilea Mare Mag Kobalos din
Triumvirat.
Noviciat: Acesta este primul stadiu al procesului
de învăţare prin care trece un mag haizda şi care
durează aproximativ treizeci de ani. Candidatul
studiază sub îndrumarea unuia dintre magii
bătrâni cei mai puternici. Dacă noviciatul este
încheiat satisfăcător, magul trebuie să plece apoi
să studieze şi să-şi dezvolte meşteşugul de unul
singur.
Oscher: O substanţă care poate fi folosită ca
hrană de urgenţă pentru cai; este făcută din ovăz
cu aditivi chimici speciali, care pot susţine forţele
unui animal de povară pe durata unei călătorii
lungi. Din nefericire, conduce la scurtarea severă
a vieţii animalului.
Olkie: Acesta este zeul Kobalos al fierarilor. Are
patru braţe şi dinţi făcuţi din bronz. Se crede că
el a făurit Kangadon, lancea magică, aceea care
nu poate fi abătută de la ţinta ei.
Oussa: Garda de elită care serveşte şi apără
Triumviratul; de asemenea, este folosită pentru a
păzi grupurile de sclave duse din Valkarky în
kuladuri, pentru a fi cumpărate şi vândute.
Purra (pl. Purrai): Termenul desemnează de
regulă un exemplar din stocul de femei umane de
rasă pură, crescute în sclavie de către Kobalos.
Termenul se aplică, de asemenea, acelor femei
care trăiesc într-o haizda.
Regatele Nordice: Acesta este numele colectiv cu
care sunt desemnate, uneori, micile regate,
precum Pwodente şi Wayaland, aflate la sud de
Marea Falie. Cel mai adesea se referă la toate
regatele de la nord de Shalotte şi Serwentia.
Salamandră: Un dragon tulpa de foc.
Shaiksa: Acesta este cel mai înalt ordin al
asasinilor Kobalos. Dacă unul este ucis, restul
Frăţiei are o datorie de onoare să-l răzbune,
urmărindu-l şi ucigându-i pe ucigaş.
Shakamure: Arta magiei magilor haizda, a cărei
putere este extrasă din băutul sângelui de om şi
din împrumutarea sufletelor.
Shanna: Este un râu care marchează vechea
graniţă dintre regatele umane nordice şi
teritoriul Kobalos.
Astăzi, se întâlnesc adesea Kobalos şi la sud de
această graniţă. Tratatul care a stabilit acest
hotar a fost de mult desconsiderat de ambele
părţi.
Shatek (cunoscut şi ca djinn): Acesta este o
creatură războinică cu trei întrupări şi o singură
minte coordonatoare. Se deosebeşte de
Haggenbrood prin aceea că a fost creat să
acţioneze în bătălie. Mai mulţi shatek s-au
răzvrătit şi nu mai sunt sub autoritatea Kobalos.
Ei locuiesc foarte departe de Valkarky,
semănând moarte şi groază prin teritoriile din
jurul bârlogurilor lor.
Shudru: Termenul Kobalos pentru iarna aspră
din Regatele Nordice.
Skaiium: O perioadă când un mag haizda trece
prin pericolul îmblânzirii naturii sale de
prădător.
Skapien: Un mic grup secret de Kobalos din
interiorul cetăţii Valkarky, care se opune
negoţului cu purrai.
 Skelt: Aceasta este o creatură care trăieşte pe
lângă ape şi îşi ucide victimele înfigându-şi botul
lung în corpurile lor şi sugându-le sângele.
Kobalos cred că este înfăţişarea pe care o va lua
la naştere zeul lor, Talkus.
Skleech (ţarcurile): Ţarcuri din Valkarky unde
Kobalos ţin sclavele femei, folosindu-le pentru
hrană sau pentru a cultiva alte noi specii şi
forme hibride care să le îndeplinească ordinele.
Sklutch: Acesta este un tip de creatură folosit de
Kobalos ca servitor. Specialitatea sa este
curăţarea pereţilor şi a tavanelor locuinţelor din
Valkarky de mucegaiul care creşte rapid.
Skoya: Materialul format în corpurile creaturilor
whoskor, din care este construită cetatea
Valkarky.
Skulka: Un şarpe de apă veninos, a cărui
muşcătură induce instantaneu paralizia. Este
foarte apreciat de asasinii Kobalos, care îl
folosesc pentru a-şi face victimele neajutorate
înainte de a le ucide. După moarte, toxinele sunt
cu neputinţă de detectat în sângele victimei.
Slarinda: Acestea sunt femelele Kobalos. Ele au
dispărut de mai bine de trei mii de ani. Au fost
ucise – măcelărite de un cult de Kobalos masculi
care ura femelele. Acum masculii kobalos se
nasc din purrai, femelele umane care sunt ţinute
prizoniere în ţarcurile skleech.
Talkus: Zeul Kobalos care nu s-a născut încă.
La înfăţişare va semăna cu creatura numită
skelt. Talkus înseamnă Zeul Care Va Să Fie. I se
mai spune uneori şi Nenăscutul.
Târg: Deşi moneda curentă este valeron, mulţi
Kobalos, în special magii haizda, se bizuie pe
ceea ce numesc ei „târg”. Acesta implică un
schimb de bunuri sau servicii, dar este mai mult
de atât. E o chestiune de onoare şi fiecare parte
trebuie să-şi ţină cuvântul, chiar dacă a face asta
înseamnă moarte.
Therskold: Un prag asupra căruia s-a pus un
ordin de interdicţie sau pedeapsă. Acesta este o
arie de intensă putere haizda şi este periculos –
chiar şi pentru un mag uman – să calce un
asemenea portal.
Triumvirat: Autoritatea care conduce în
Valkarky, reprezentată de trei dintre cei mai
puternici Mari Magi din cetate. A fost prima oară
alcătuit după uciderea regelui din Valkarky de
către Eblis, asasinul Shaiksa. Este, în esenţă, o
dictatură care foloseşte mijloace fără scrupule de
a se menţine la putere. Întotdeauna există alţii în
culise care aşteaptă momentul prielnic să le ia
locul celor trei magi.
Tulpa: O creatură născută în mintea unui mag
şi, ocazional, luând formă în lumea exterioară.
Ulska: O otravă Kobalos rară, dar mortală, care
arde victima pe dinăuntru. Este secretată, de
asemenea, de glandele de la baza ghearelor lui
Haggenbrood.
Rezultatul este kirrhos, cunoscută şi ca
„moartea prin argăsire”.
Unktus: O divinitate Kobalos venerată numai de
slujitorii din pătura de os a cetăţii. Înfăţişarea ei
are nişte coarne foarte mici în creştetul capului,
arcuite pe spate.
Valeron: O mică monedă, adesea numită şi vale,
acceptată în întreaga Peninsulă de Sud. Făcută
dintr-un aliaj cu o treime argint, un valeron
reprezintă simbria zilnică a unui soldat
infanterist Kobalos.
Valkarky: Principala cetate Kobalos, care se află
imediat dincolo de Cercul Polar. Valkarky
înseamnă Cetatea Copacului Pietrificat.
Whalakai: Cunoscută ca viziunea a ceea ce este,
aceasta este o stare a percepţiei pe care o poate
avea fie un Mare Mag, fie un mag haizda. Este o
epifanie, un moment de revelaţie, când
totalitatea unei situaţii, cu toate complexităţile
care au condus la ea, îi sunt cunoscute într-o
străfulgerare de înţelegere. Kobalos cred că
această viziune îi este dată magului de Talkus,
Zeul lor Care Va Să Fie, scopul fiind să-i
înlesnească, astfel, calea naşterii lui.
Whoskor: Numele colectiv pentru creaturile
slujitoare ale războincilor Kobalos, care sunt
angajate în sarcina fără sfârşit a extinderii cetăţii
Valkarky. Ei au şaizeci de picioare, opt dintre
care funcţionează şi ca braţe şi sunt folosite
pentru a plămădi skoya, piatra moale pe care o
secretă din gurile lor.
 Widdershins: O mişcare contrară acelor
ceasornicului sau soarelui. Văzută ca fiind
împotriva ordinii naturale a lucrurilor, este
uneori folosită de un mag Kobalos pentru a-şi
impune voinţa asupra cosmosului. Mustind de
hubris, include în sine un mare risc.

Iată ce spune Joseph despre Povestea lui

Slither...

Povestea lui Slither ne poartă departe de

Comitat, iar Tom şi Vraciul nu apar în ea. De ce
ai vrut să scrii o carte atât de diferită în seria
Cronicilor Wardstone?

Îmi place să încerc alte lucruri şi a fost plăcut să

scriu despre un loc complet nou, cu personaje
noi.
Cu toate acestea, uneori personajele preiau
controlul! Grimalkin şi-a croit drum în carte şi
joacă un rol important, consacrându-l şi pe
Slither ca o parte din Cronicile Wardstone!
*
Cartea ne prezintă multe locuri noi şi o mulţime
de creaturi noi. Cum le-ai născocit numele?

Am un caiet de însemnări şi le stabilesc numele

prin încercări şi erori în ocazionalele momente de
subită inspiraţie. Există atât de multe noi
creaturi în această carte încât am decis să includ
şi un glosar. Cine ştie, poate că, la un moment
dat, toate acestea vor fi încorporate într-un
Bestiar extins al Vraciului!
*
Despre care personaje din seria Vraciului îţi
place cel mai mult să scrii?

Îmi place să scriu despre Tom, Alice şi Vraci,

dar, în momentul de faţă, Grimalkin este
preferata mea.
*
Cărţile tale sunt atât de înfricoşătoare încât
fiecare exemplar vine cu avertismentul „A nu se
citi după miezul nopţii!” Care scriitori sau cărţi
te-au speriat atât de tare încât să dormi cu
lumina aprinsă?

Nicio carte şi niciun scriitor nu mi-a făcut aşa

ceva – deocamdată! Cu toate acestea, când eram
copil, dormeam cu o lumânare aprinsă (casa
veche în care locuiam pe atunci nu avea încă
lumină electrică) din cauza coşmarurilor!
*
O să fie mai multe volume despre Slither şi
lumea Kobalos?

Da, sunt încredinţat că Slither o să se întoarcă.

Între Grimalkin şi Kobalos sunt multe lucruri
neterminate!
 Poate că, data viitoare, povestea poate fi spusă
din punctul ei de vedere. Cine ştie – s-ar putea
chiar s-o însoţească şi Tom! Vom vedea.
*
De curând, după Ucenicul Vraciului, a fost făcut
un film, Al Şaptelea Fiu (apărut deja la cinema în
2014 – n.r.). Eşti bucuros să-ţi vezi lucrarea pe
marele ecran?

Da, sunt pur şi simplu încântat! (…) Cu toate

acestea, fiecare persoană care citeşte o carte are
un film interior, imaginativ, generat de cuvintele
de pe pagină.
Marele ecran nu poate niciodată să fie pe
măsura acestuia şi, de aceea, unii cititori sunt
dezamăgiţi de viziunea cinematografică a unei
cărţi preferate. Dar sunt optimist! Când am
vizitat studiourile din Vancouver, l-am văzut pe
Jeff Bridges în acţiune şi este un Vraci foarte
convingător!
*
E dificil să laşi creaţia ta pe mâna unei companii
producătoare de film? Simţi c-ai fi vrut să fii pe
platou, regizând tu însuţi totul, sau eşti curios să
vezi varianta lor?

Cred că trebuie să laşi de la tine şi să ai

încredere că vor produce un film frumos. Să fiu
scriitor este meseria mea preferată, dar a doua
preferinţă ar fi regizor de film! Sunt foarte curios
să văd adaptarea pe care au făcut-o Ucenicului
Vraciului. O să fie deosebiri faţă de carte, dar
sunt încrezător că o să fie un film bun şi de mare
succes comercial.

Joseph Delaney este profesor de limba engleză

pensionar şi trăieşte în Lancashire. Are trei copii
şi nouă nepoţi şi ia cuvântul adesea la conferinţe
şi la alte evenimente din librării şi biblioteci.
Casa sa se află în mijlocul ţinutului spiriduşilor,
iar satul său are un spiriduş numit Hall Knoker,
al cărui trup se odihneşte sub o lespede de la
temelia unei case din apropierea bisericii.
Majoritatea locurilor din cărţile Vraciului au
corespondent real în ţinutul Lancashire, iar
inspiraţia care stă la baza istorisirilor vine
adesea din poveştile cu stafii ale locului şi din
legende.
Poţi vizita site-ul Cronicilor Wardstone la adresa
www.spooksbooks.com, unde vei găsi şi blogul
lui Joseph, precum şi alte informaţii despre
cărţile sale.