 Comunicarea ca aspirație trimite la fundamentul oricărei experiențe

umane (D. Wolton, Despre comunicare, 1997)

 Comunicarea – omniprezentă în viața socială (D. McQuail, Comunicarea,
1999)
 Comunicarea ca proces de transmitere
 Comunicarea ca proces de receptare
 Comunicarea – proces linear/circular și interactiv

Intenționalitatea (semiologia: doar semnalele (un țipăt), nu și indiciile

(paloarea), presupun o intenție din partea emițătorului;

Școala de la Palo Alto: orice comportament are o valoare comunicativă;

intenția emițătorului contează mai puțin)

 Comunicarea – sursă de ordine, unitate și coeziune

 Comunicarea – cauză de schimbare, fragmentare și conflict
 Comunicarea - efect sau cauză a unei anumite mulțimi de relații sociale și
structuri interacționale

Simboluri/Vorbire/Limbaj Comunicarea este schimbul verbal de gânduri ori

idei (Hoben, 1954)

Înțelegere Comunicarea este procesul prin care îi înțelegem pe ceilalți și prin

care ne silim în schimb să fim înțeleși de ei. Este dinamică, se schimbă în
continuu și evoluează în funcție de situație (Andersen, 1959)

Interacțiune/Relație/Proces social Interacțiunea, chiar și la nivel biologic, este

un fel de comunicare; altfel, nu ar putea avea loc acte comune (Mead, 1963)

Reducerea incertitudinii Comunicarea se naște din nevoia de a reduce

incertitudinea, de a acționa efectiv, de a apăra sau întări eul (Barnlund, 1964)

Proces Comunicarea: transmitere de informații, idei, emoții, priceperi etc. cu

ajutorul simbolurilor – cuvinte, imagini, tabele etc. Acest act sau proces de
transmitere este numit îndeobște comunicare (Berelson & Steiner, 1964)

Transfer/Transmitere/Schimb ...ideea a ceva care este transmis de la un lucru

sau persoană la alt lucru sau persoană. Folosim cuvântul „comunicare” uneori
pentru a ne referi la ceea ce este astfel transmis, alteori la mijloacele prin care
este transmis, alteori la întregul proces. De multe ori, ceea ce este astfel
transmis este împărtășit mai departe... se ajunge astfel la participare, așa cum,
în sens se spune despre persoanele religioase că comunică (Ayer, 1955)
Legătură/Unire Comunicarea este procesul care leagă între ele părți
discontinue ale lumii vii (Ruesch 1957)

Punere în comun Comunicarea este un proces prin care ceea ce era monopolul
unei/unor persoane devine comun pentru două sau mai multe persoane (Gode,
1959)

Schimbare de comportament/Răspuns/Schimbare Comunicarea este

răspunsul (...) unui organism la un stimul (Stevens, 1950)

Intenție În esență, comunicarea are ca interes central acele situații

comportamentale în care o sursă transmite un mesaj unui receptor cu intenția
conștientă de a afecta comportamentul acestuia (Miller, 1966)

Putere ... comunicarea este mecanismul prin care este exercitată puterea
(Schacter, 1951)

Elementele comunicarii

Emițător: construiește/inventează conținutul și forma mesajului; face o alegere

conștientă cu privire la acestea

Receptor – interpretează mesajele

(Școala funcționalistă – R mai influent decât E prin capacitatea de a selecta și de

a utiliza în moduri variate mesajele venite de la E; capacitatea sa de a selecta și
de a reacționa determină finalmente alegerile și direcționările mesajelor
concepute de emițător)

Mesaj – esențial

Proces relațional (între două sau mai multe persoane+afectează natura relațiilor
dintre acestea)

Mesaje → răspuns – dacă mesajul nu trezește o reacție

cognitivă/emoțională/comportamentală, atunci ≠ comunicare)

Mesaj – nu doar verbal/scris/vizual, ci și: obiceiuri, ritualuri,vestimentație,

gesturi, clădiri, ambiente planificate, grădini, ceremonii, steaguri, monede,
spectacole, genuri și forme culturale etc.
 CURS II

Tipuri de comunicare. Criteriu: nivelul de analiză: micro, intermediar, macro

1. Nivel micro: comunicarea interpersonală

2. Nivel intermediar: comunicarea interpersonală, comunicarea de
grup, comunicarea organizațională, comunicarea politică
3. Nivel macro: comunicarea de masă (include comunicarea
publicitară), comunicarea publică, comunicarea politică

Nivel micro/intermediar/macro: comunicarea interculturală

Tipuri de comunicare. Comunicarea interpersonală

o este cea mai răspândită situație de comunicare

o sursa/ sursele și receptorul/ receptorii se află, în general, în proximitate
fizică
o folosește mai multe canale concomitent (văz, auz, tactil)
o feedback imediat, implică factori care o facilitează sau o inhibă

Verbală și nonverbală (paraverbală - înălţimea vocii, tonalitatea, rezonanţa,

sunetele şi tăcerea - o formă a comunicării nonverbale)

Într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin
intermediul limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului etc.)

Comunicarea nonverbală: transmiterea voluntară sau involuntară de informaţii şi

exercitarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale şi de
prezenţă fizică ale individului sau ale altor unităţi sociale (grupuri şi comunităţi
umane), precum şi percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului, ca şi a artefactelor

Tipuri de comunicare nonverbală

 Kinetica – comunicarea prin mişcările corpului (gesturi, mimică,

contact vizual, postură, mişcările capului şi ale trunchiului)
 Haptica – comunicarea tactilă
 Caracteristicile fizice – forma şi mărimea corpului
 Artefactele – obiectele vestimentare şi de podoabă
 Gesturi –semnificatii diferite in functie de cultura
 Factori de mediu – elemente ale ambianţei sociale (mobila, decorul,
dimensiunea încăperii şi amplasarea elementelor de mobilier)
 Cronemica – limbajul timpului
  Limbajul culorilor
 Proxemica (limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie
de cinci dimensiuni: mărime, grad de intimitate, înălţime, apropiere
– depărtare, înăuntru – în afară.

Tipuri de comunicare. Comunicarea de grup

Colectivități umane restrânse

Comunicarea: schimburi de idei și emoții; împărtășirea experiențelor, valorilor și

preocupărilor comune; îndeplinirea unor scopuri comune; aplanarea conflictelor,
identificarea unor soluții de rezolvare a problemelor

Funcții ale comunicării în cadrul grupului: comunicarea centrată pe sarcini (ajută

grupul să avanseze spre împlinirea scopului său) și comunicarea centrată pe
relații (menține coeziunea grupului)

Lider centrat pe sarcini/lider centrat pe relații

Tipuri de comunicare. Comunicarea organizațională

Organizația – grup de dimensiune relativ mare, care are norme, un număr de

scopuri sau obiective oficiale, o structură de statusuri sau roluri, precum și un set
de reguli menite să îi promoveze obiectivele

 Comunicare internă – formală și informală

 Comunicare externă

Comunicarea formală:

 descendentă, de la șefi la subordonați; scop principal:

influențarea/schimbarea comportamentului subordonaților, în
așa fel încât randamentul acestora să crească
 orizontală (între persoane situate la același nivel ierarhic)
 ascendentă, de la subordonați la șefi
Tipuri de comunicare. Comunicarea politică

Spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au

legitimitatea de a se exprima public asupra politicii:

– oamenii politici
– ziariştii (mass media)
– opinia publică, prin intermediul sondajelor de opinie(D. Wolton)

„Politica e făcută, pe de o parte, prin fabricarea unei anumite imagini şi, pe de

altă parte, prin arta de a face această imagine să fie credibilă“ (H. Arendt)

Tipuri de comunicare. Comunicarea publică

Funcții

1. modernizarea funcţionării administraţiilor

2. promovarea propriei imagini
3. producerea unor schimbări de comportament
4. căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin
acţiuni de sensibilizare

Trăsătura esenţială comunicării publice: acţionează la nivelul reprezentărilor

sociale şi permite o rapidă modificare a discursurilor publice

Tipuri de comunicare. Comunicarea de masă

1. realizată pentru mase de necunoscuţi, de către instituţii specializate şi cu

mijloace specifice
2. ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în
domeniul ştiinţei şi tehnologiei
3. caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării
4. reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul)
este lentă, chiar de indiferenţă

Tipuri de comunicare.comunicarea publicitară

1. Aspect financiar (creşterea vânzărilor firmelor producătoare de bunuri sau

furnizoare de servicii) + atitudini şi comportamente
2. Perspective:
3. Persuasiune clandestină (pub.= formă de manipulare)
4. Factor de democraţie (serviciu public şi interes general)
5. Perspectivă comunicaţională (dispute privind la valoarea informaţională a
mesajelor)

Tipuri de comunicare. Comunicarea interculturală

1) un proces de comunicare care se desfasoară între persoane conştiente de

diferenţele lor culturale

2) presupune atât comunicare interpersonală (directă, nemijlocită), cât și

comunicare mediatizată în diferitele ei forme (film, televiziune, radio, internet
etc.)

„Interculturale sunt toate acele raporturi în care participanţii nu se raportează

exclusiv la propriile lor coduri, convenţii, puncte de vedere şi forme de
comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenţii, puncte de
vedere şi forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite şi/sau definite ca
străine” (A. Bruck, 1994).

Conceptul de teorie – definiție

Exemple de teorii cunoscute

Definiție de lucru: Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte

care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau
categorii de fenomene/ Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește
reflectarea realității.

Funcții ale teoriilor

 sistematizează cunoştinţele acumulate la un moment dat într-un domeniu

 permit: realizarea de interconexiuni şi categorii; ierarhizarea variabilelor
şi interconectarea lor; clarificarea fenomenelor observate în vederea
găsirii căilor către înţelegerea ştiinţifică; realizarea predicţiilor şi a
conexiunilor cauzale
 ajută la clarificarea ideilor şi găsirea celor mai bune modalităţi de
exprimare a acestora, punând la dispoziţie un vocabular specializat şi un
cadru conceptual adecvat
  permit controlarea mediului înconjurător și evaluarea critică a
experienţelor
 deschid noi căi pentru cunoaştere

Abordare obiectivă: adevărul este unic și accesibil prin observație senzorială

directă; relații de tip cauză-efect (ex.: ce corelație există între cantitatea de bere
vândută și expunerea oamenilor la această reclamă)

Abordare interpretativă: efortul lingvistic de a atribui înțeles sau valoare textelor

comunicative; există înțelesuri și adevăruri multiple (ex.: arhetipul mitic naștere-
moarte-renaștere)

Teorii obiective/interpretative

1. Raportare diferită la adevăr/epistemologie (=studiul originilor, naturii,

metodelor și limitelor cunoașterii) și la natura umană
2. Valori și scopuri diferite

Drăgan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: RAO (p. 56-89)

Fiske, J. (2003). Introducere în științele comunicării. Iași: Polirom (traducere

Monica Mitarcă) (p. 21-41)
CURS III

Direcții în teoria comunicării. Teoria matematică

Direcții în teoria comunicării

Direcția retorică

Retorică – arta de a folosi toate mijloacele disponibile de persuasiune în vorbirea

în public, concentrându-ne pe direcțiile de argumentare, pe organizarea ideilor și
folosirea limbajului (Cicero, Quintilian, Platon, Aristotel etc.)

- Încrederea că discursul public, rostit în cadrul unui forum democratic, e o

cale mai eficientă de rezolvare a problemelor politice decât decretele sau
forța

- Antrenamentul oratoric = esențial pentru educarea unui lider

- Accentuarea frumuseții și a puterii limbajului de a emoționa oamenii și de

a-i îndemna la acțiune

Direcția socio-psihologică

- comunicarea ca interacţiune socială şi proces de influenţă

- factorii psihologici ai indivizilor (trăsături de personalitate, atitudini,

emoţii, procese cognitive) afectează comunicarea

- există adevăruri despre comunicare care pot fi descoperite prin observație

sistematică

- se caută relații de tip cauză-efect, care vor prezice rezultatele comunicării

umane

- este cea mai prolifică; experimente controlate

Direcția socio-culturală

(Edward Sapir & Benjamin Lee Worf) – modul în care percepem lumea depinde
de limba pe care o vorbim; când vorbim, producem și reproducem cultura din
care facem parte)

Continuatorii lor – realitatea este produsă, menținută și transformată prin

procesul de comunicare. Persoanele care interacționează în conversație își
construiesc împreună propriile universuri sociale
Direcția critică

Teoria critică - Școala de la Frankfurt –

Critică industria divertismentului (TV, film, muzică, ziare etc.) - reproduce

ideologia dominantă a unei culturi

Direcția fenomenologică

(Fenomenologie – analiza deliberată a experienței cotidiene din punctul de

vedere al persoanei care o trăiește; posibilitatea înțelegerii sinelui și a celuilalt
(Husserl))

Percepția indivizilor asupra propriei existențe și interpretarea pe care o oferă

propriei lor experiențe

Povestea unui individ este mult mai importantă decât orice ipoteză de cercetare
sau axiomă de comunicare

Școala-proces

școala semiotică

Școala proces: comunicarea=transmitere de mesaje; = procesul prin care o

persoană influențează comportamentul sau starea mentală a alteia

Importante: eficiența și acuratețea (modul în care emițătorii și receptorii

codifică și decodează mesajele; modul în care transmițătorii utilizează canalele
și mijloacele de comunicare)

Dacă efectul e diferit sau mai scăzut decât cel intenționat → eșecul comunicării
(se analizează fazele procesului unde a intervenit eșecul)

Se inspiră îndeosebi din științele sociale (psihologie și sociologie)

Tinde să se ocupe de actele de comunicare

Mesajul = ceea ce se transmite prin procesul de comunicare (intenția = rol

hotărâtor)
  Teoria matematică a comunicării

 Una din principalele surse din care s-au dezvoltat studiile comunicării
 perspectivă matematică și tehnică asupra comunicării
 Modelul Shannon și Weaver (Claude Elwood Shanon și Warren
Weaver, The Mathematical Theory of Communication, 1949)
 C. Shannon – elev al lui Norbert Wiener (1894-1964), întemeietorul
ciberneticii (Cybernetics: Or Control and Communication in the
Animal and the Machine, 1948)

Cercetări întreprinse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (compania de

telefonie Bell)

Rezolvarea unei probleme tehnice: fidelitatea și acuratețea transmiterii

diferitelor tipuri de semnale de la E la R → elaborarea unei metode de
utilizare cu maximum de eficiență a canalelor de comunicare (ignoră
problema semnificației)

Concepte-cheie: mediu, canal, transmițător, receptor, zgomot (redundanță

și entropie)

Principalele canale: cablul telefonic și undele radio (dar model aplicabil

întregului câmp al comunicării umane)

O teorie care să abordeze problema transmiterii unei cantități maxime de

informație printr-un canal dat și a măsurării capacității fiecărui canal de a purta
informație

Comunicarea = un proces linear, simplu, prin care se transmite o informație (mai

precis, un semnal) de la un E la un R, prin intermediul unui canal

Comunicarea=informație=transmitere de semnale

Sursa = persoana care ia decizia de a transmite mesajul (selectează unul din mai
multe posibile)

Mesajul selecționat → transformat de către transmiţățor într-un semnal →

transmis prin intermediul canalului la receptor (loc marginal în teoria
matematică)

Emițător/Mijloace de comunicare → convertesc mesajul în semnale adecvate

pentru canalul ce urmează a fi utilizat
Semnalul → forma fizică a unui mesaj (undele sonore, undele luminoase,
impulsurile electrice, atingerile ca semnal tactil)

Canalul → mijlocul de transmitere a semnalului de la E la R

Receptorul → face operația de a reconstitui mesajul din semnalele primite

Destinatarul → persoana (persoanele) pentru care mesajul este conceput și

transmis

Conversație față în față

 sursa = creierul locutorului

 transmițătorul=vocea
 canalul=aer
 semnal= unda sonoră
 receptorul=urechea interlocutorului
 destinatarul=interlocutorul

Conversație la telefon

 sursa = creierul locutorului

 transmițătorul=telefonul
 canalul=cablul telefonului
 semnalul=curentul electric care circulă prin cablu
 receptorul=telefonul
 destinatarul=interlocutorul

Nucleul central al teoriei matematice: acuratețea și eficiența transmiterii

semnalelor

Contează să percepem suficient de clar semnalele transmise pentru ca mesajul să

fie bine receptat (= să nu dea naștere unor interpretări multiple sau incerte)

Principala preocupare – eliminarea zgomotului tehnic sau mecanic

Zgomotul = ceva care nu este intenționat de către sursă și se adaugă semnalului,

pe traseul transmitere-receptare (distorsionare a sunetului, pârâituri, purici pe
ecranul TV)

Zgomotul – orice lucru care face semnalul mai greu de decodificat cu

precizie/orice semnal recepționat care nu a fost transmis de sursă (de ex.: un
scaun care ne incomodează la citit; gândurile care ne împiedică să ne
concentrăm asupra a ceea ce spune E)

Zgomot mecanic/Zgomot semantic

Zgomot semantic: orice distorsionare a înțelesului care apare în procesul

comunicării și nu este intenționată de sursă, dar afectează receptarea mesajului
la destinație

 Jargon
 Limbaj prețios, ermetic, criptic
 Ezoterism
 Tonul emfatic sau afectat al vocii
 Intervențiile imtempestive într-o dezbatere/discuție

Zgomotul duce întotdeauna la confuzii cu privire la intenția E, limitând

cantitatea de info ce poate fi transmisă într-un interval de timp

Dorința de a depăși pb. legate de zgomot → concepte fdm: informație,

redundanță, entropie

Informația ≠ conținutul mesajului ≠ semnificație

= o măsură a predictibilității semnalului, adică numărul de posibilități deschise

pentru E și R

→ număr de biți conținuți (un bit= cantitatea de informație

necesară pentru reducerea incertitudinii la jumătate; unitate de măsură a info., ca
l, kg etc.))

→ cu cât predictibilitatea e mai mare, cu atât scade cantitatea de

informație

→ reduce incertitudinea (ex.: la librărie)

În proiectarea unui sistem de telefonie, numărul de semnale pe care le poate

transmite sistemul e esențial. Ce ar putea spune oamenii e irelevant

Ideea fundamentală a lui Shannon: un mesaj cu o slabă probabilitate (deci o

mare imprevizibilitate) este mai informativ pentru că e mai neașteptat. El
conține mai multă informație decât un mesaj previzibil
Informația – ceea ce reduce, prin transmiterea de semnale, ignoranța și
incertitudinea privind starea unei situații date și mărește capacitatea de
organizare, structurare și funcționare a unui sistem dat

Noțiunile de predictibilitate și alegere sunt vitale pentru înțelegerea

comunicării → redundanță și entropie

Redundanță=ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj

Expresia unei mari predictibilități; cantitate redusă de informație

Vitală în comunicare (comportamentele și cuvintele convenționale care apar în

situații interpersonale, cum ar fi saluturile, reprezintă o comunicare fatică,
redundantă, care reafirmă și întărește relațiile sociale)

Entropia=opusul redundanței

Rezultatul unei predictibilități reduse; cantitate mare de informație

Un mesaj cu predictibilitate mică este entropic și profund informativ

Un mesaj cu predictibilitate mare este redundant și puțin informativ (culoarea

roșie a semaforului conține 0 biți de informație)

Redundanța: vitală pentru comunicare

(“Bună ziua! Ce mai faci?” – redundant, dar vital pentru comunicare)

Redundanța – Convenția (= sursă majoră de redundanță, permițând o

decodare ușoară)

Redundanța:

• ajută la acuratețea decodării

• furnizează un instrument de control care ne ajută să identificăm erorile
• convenția

Dimensiunea socială a redundanței (funcția fatică - ținerea laolaltă a unei

comunități/societăți)

Canalul = mijlocul fizic prin care e transmis semnalul

Principalele canale = undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile

telefonice, sistemul nervos etc.
  Mijloace de comunicare

 Mijloace tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-un semnal

capabil să fie transmis printr-un canal (vocea umană, tehnologia
transmisiilor radio/tv etc.)
 Mijloace de comunicare prezentaționale (fața, corpul, vocea)
 Mijloace de comunicare reprezentaționale (cărți, picturi, fotografii,
arhitectura etc.)
 Mijloace de comunicare mecanice (radio, TV, internet)

Codul – sistem de reguli după care semnele (semnalele) se organizează pentru a

produce înțelesuri și, totodată, un sistem de semnificare comun membrilor unei
culturi sau subculturi

Format din: semne (de ex.: semnale fizice care „stau” în locul a altceva decât ele
însele) + reguli și convenții care stabilesc cum și în ce contexte pot fi utilizate
semnele

Natura codurilor transmise de canal → determinată de caracteristicile acestuia

Teoria cibernetică

Feedback-ul (elaborat de Norbert Wiener)

Teoria cibernetică (“cârmaci”) = comunicarea umană este asemenea unui

dispozitiv de comunicare între mașini capabile să transmită și să interpreteze
ordine (să reacționeze la semnalele primite)

Funcție principală: îl ajută pe comunicator să își ajusteze mesajul la nevoile și

răspunsurile R

R – se simte implicat în comunicare (a fi conștienți că E ia în considerare

răspunsul nostru ne face să acceptăm mai ușor mesajul; imposibilitatea
exprimării unui răspuns ar putea duce la apariția unor frustrări care ar cauza un
zgomot atât de mare, încât mesajul s-ar putea pierde)

Nu se distruge linearitatea modelului; prin feedback, procesul de transmitere a

mesajului devine mai eficient
Alte modele din școala-proces

 Modelul lui Lasswell (1948)

1. Cine
2. Spune ce
3. Prin ce canal de comunicare
4. Cui
5. Cu ce efect

Alte modele ale comunicării

Modelul lui Newcomb (1953) – primul model care cuprinde și rolul

comunicării în societate sau în relațiile sociale

Acest rol = menținerea echilibrului în interiorul sistemului social

• A și B = comunicatorul și receptorul
• X = o parte a mediului lor social
• ABX = sistem (relații interne interdependente; dacă A se schimbă, și B și
X e schimbă; dacă A își schimbă relația cu X, și B va tb. să își schimbe
relația cu A sau cu X)

George Gerbner, Toward a General Model of Communication (1956)

Axa orizontală (dimensiunea perceptivă): un eveniment (E) care dă naște unei

percepții (E1) la un agent de comunicare (M) (om sau mașină)

Percepția (E1) = reacția lui M, diferită de evenimentul original (E) (Reporter

(M) - eveniment sportiv (E); selecția, contextul și disponibilitatea – dimensiune
perceptivă, eveniment filtrat)

Axa verticală - axa mijloacelor și a controlului comunicării sau dimensiunea

comunicării

 Urmărește relația dintre cel care comunică (agentul, M) și produsul

comunicării (mesajul)
Modelul lui Jakobson (1960) (între școala matematică și cea semiotică)

Teoria matematică - sinteză

Comunicarea= proces uniliar și unidirecțional

Succesiune de evenimente structurate secvențial

Raționalitatea și intenționalitatea comunicatorului

Posibilitatea definirii unor criterii de eficiență a comunicării (destinatarul a

perceput rapid și integral mesajul, l-a decodificat corect etc.)

Definire referențială directă a mesajului – a conținutului comunicării (conținutul

= referința prin care informația trimite la un obiect-eveniment din mediul
comunicatorului și receptorului, referentul informației)
CURS 4

Semiotica – definirea comunicării ca proces de generare, construire, transmitere

și receptare a semnificațiilor

 Semioticienii – lingviști și teoreticieni ai textului literar

Direcția semiotică

Școala semiotică: comunicarea ca generare de înțeles prin mesaje

Înțelesul = proces activ (creat, generat, negociat); se poate schimba în timp

Principiul de bază al gândirii semiotice: „Omul trăiește nu printre lucruri, ci înt-

o pădure de simboluri”, unde reprezentările compun sub privirea sa o ordine
familiară

Imperiul semnelor = semiosferă = imperiul culturii în general, ansamblu de

reprezentări și de conduite prin care ordonăm natura

Semiotica = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea. Trei

domenii de studiu:

Semnul în sine (Semnele=constructe umane, pot fi înțelese doar în termenii

utilizărilor pe care le dau oamenii)

Codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele (modul în care o serie
de coduri s-au dezvoltat pentru a răspunde nevoilor unei societăți sau culturi)

Cultura în cadrul căreia operează sistemele și codurile

Deosebire față de modele lineare: concentrare pe mesaj și pe statutul

receptorului

Receptor: rol mai activ decât în modele lineare

Receptor - „cititor” (chiar de pictură sau fotografie)

„Cititorul” – activitate intensă, determinată cultural; contribuie la crearea

înțelesului (propriile experiențe, emoții, atitudini)
Modele semiotice

Trei elemente implicate în studiul înțelesului: semnul; la ce se referă

acesta(obiectul/referentul); utilizatorii

Semnul – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși;
depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn (lobul urechii
– licitație; cuvântul pe hârtie sau sonor; întoarcerea păsărilor călătoare: sosirea
primăverii etc.)

Semnele – rol vital în reprezentarea lumii, în cunoaștere și comunicare

Cum se construiește înțelesul prin participarea celor trei elemente (semn,

obiect/referent, utilizator)?

Semioză (semiosis) = generarea și comunicarea înțelesurilor

Două modele fundamentale: Ferdinand de Saussure (1857-1913; model

diadic), Charles Sanders Peirce (1839-1914; model triadic) (fondatorii
semioticii)

 Modelul lui Saussure

F. de Saussure: întemeietorul lingvisticii moderne

Limba este „cel mai important dintre sistemele de semnificare”

Interes pentru limbaj; modul în care semnele se leagă de alte semne

Conceperea limbii ca sistem sau ca reţea de relaţii; unităţile lingvistice nu

există independent de reţea

În analiza comunicării, se poate da prioritate:

- realităților (lucrurilor) – se pune în lumină valoarea informativă a

mesajului (științele)

- psihicului, gândirii (ideilor) – intenționalitate, motivație, reprezentări

 - limbajului (cuvintelor) – dublă funcție: gândim cu ele și comunicăm prin
intermediul lor. Cuvintele sunt mai mult decât simple reflectări ale
realității: ele creează realitatea ordonată și inteligibilă

- Dubla situație sau dimensiune a mesajului: 1) element al circuitului

comunicațional (o informație care circulă înte doi poli); 2) element al
unui proces de reprezentare (intermediar între o realitate și imaginea ei)

Se concentrează pe semn = obiect fizic (semnificant) cu înțeles (semnificat)

Semnificant = imaginea semnului așa cum o percepem (cuvântul pe hârtie;

desenul)

Semnificat = conceptul mental la care se referă semnificantul, mai mult sau mai
puțin comun membrilor aceleiași culturi

Semnul lingvistic (cuvântul, scris sau rostit) unește nu un lucru și un nume, ci

un concept (semnificat) și o imagine acustică (cuvântul rostit, scris,
semnificantul)

Semnul se leagă de realitate doar prin intermediul conceptelor celor care îl

folosesc, de unde diferențele de reprezentare

Relația dintre concept și realitatea fizică = semnificație (felul în care dăm înțeles
lumii, în care o înțelegem)

Semnificanții și semnificații = produsele unei culturi particulare

„În semiotică, procesul de construire a sensului se numește semnificație. Acesta

este procesul în cadrul căruia este interpretat lucrul sau semnificantul (...) pe
care îl vedem, îl auzim sau la care participăm. Această interpretare nu este
naturală, ci învățată, implicând atașarea unui concept – sau semnificat – pentru
lucrul respectiv. (...) Semnificantul (lucrul) + semnificatul (concept) reprezintă
semnul” (J. Lewis, in Drăgan, p. 215)

Trăsături fdm ale semnificației: polisemie, ambiguitate → caracterul deschis,

construit socio-cultural al proceselor de semnificare/interpretare

Cum semnifică semnele? Cum se formează înțelesul?

Prin relație cu celelalte semne (felul în care se diferențiază de acestea: bărbat =

non-animal, non-băiat etc.)
Înțelesul e mai bine determinat de relația unui semn cu altul, decât de relația
semnificatului cu realitatea exterioară

Semnificații – concepte mentale utilizate pentru a împărți realitatea și a o

subsuma unor categorii, astfel încât să o putem înțelege

Semnificații sunt construiți de oameni și determinați de cultura/subcultura căreia

îi aparțin (nu sunt universali)

 Modelul lui Peirce

Înțelegerea experienței umane și a lumii înconjurătoare; modul în care semnul se

leagă de obiect

Interes pentru înțeles, aflat în relația structurală dintre semne, oameni și

obiecte

Semnul, obiectul la care referă și cel care îl utilizează = cele trei vârfuri ale unui
triunghi

(Un semn se referă la altceva decât la sine, anume la un obiect, și este înțeles
de cineva, adică are un efect în mintea celui care îl folosește=interpretant)

Interpretant=„efect de semnificare corectă” (concept mental produs atât de către

semn, cât și de experiența referitoare la obiect pe care o are cel care folosește
semnul → Cuvintele pot varia în anumite limite, stabilite de convenții sociale →
Decodarea = proces la fel de activ și de creativ ca și codificarea)

Interpretantul = concept mental produs atât de semn, cât și de experiența

referitoare la obiect a celui care utilizează semnul

 Categorii de semne - Peirce

1. Iconi (asemănarea cu obiectul)
fotografiile, hărțile, semnele toaletă bărbați/femei
onomatopeele
2. Indice (legătură existențială directă cu obiectul)
fumul (foc), strănut (răceală)
3. Simbol (legătura cu obiectul ține de convenție, acord, regulă)
cuvintele, cifrele, Crucea Roșie


  Categorii de semne - Saussure

Saussure trimite în plan secund semnificația (relația dintre semnificat și realitate,

sau dintre semnul peircian și obiect)

Se preocupă îndeosebi de relația dintre semnificat și semnificant și de relația

dintre un semn și celelalte semne din sistem

Nu îl preocupă utilizatorul – nu folosește termenul de „efect” pentru a face

legătura dintre semnificant și semnificat

Relații iconice între semne (semnificantul arată sau sună ca semnificatul) (icon
– Peirce)

Relații arbitrare între semne (legate prin acordul între utlizatori) (simbol –
Peirce)

Natura arbitrară a semnului lingvistic – ideea centrală a studiilor lui

Saussure: nu există în mod necesar o legătură între semnificant și semnificat;
relația dintre ele e determinată de o convenție, regulă sau acord între utilizatori

Motivație – măsura în care semnificatul determină semnificantul (o fotografie a

unui bărbat = puternic motivată – seamănă cu bărbatul; un semn puternic
motivat e foarte iconic; o caricatură e mai puțin motivată/iconică). Cuvântul
bărbat sau semnul caracteristic=arbitrare, nemotivate).

Cu cât un semn e mai puțin motivat, cu atât e mai important să cunoaștem

convențiile împărtășite de utilizatorii lui

Organizarea semnelor (Saussure)

Două tipuri de relații pe care le poate avea un semn cu alt semn: paradigmă și
sintagmă

Paradigmă: un set de semne din care e ales cel pe care îl vom folosi (set pentru
semne rutiere: triunghi, pătrat, cerc; vocabularul; categoriile gramaticale,
culorile etc.)

Sintagmă: mesajul compus din semnele alese (propoziția)

Toate mesajele implică selecția (dintr-o paradigmă) și combinația (într-o

sintagmă)

Denotaţie şi conotaţie (Saussure-Barthes)

Denotaţie – înţelesul evident al semnului, nivelul aflat la nivelul simţului comun
(sens propriu)

Conotaţie – înţelesul se deplasează la nivelul subiectivului (sens figurat)

 Umberto Eco

1. Tratat de semiotică

2. Le signe

3. Lector in fabula

4. Accepțiune lărgită a ideii de semn – deschidere spre comunicare și social

5. Invazia semnelor – nu e caracteristică doar societății moderne (lumini,

reclame etc.)

6. Chiar și un țăran e înconjurat de semne (își calculează timpul după soare,

anotimpuri etc.)

Codurile

Sisteme în care sunt organizate semnele, guvernate de toți membri respectivei

comunități/societăți

Studiul codurilor accentuează dimensiunea socială a comunicării

Coduri reprezentaționale – produc texte (mesaje cu existență autonomă);

compuse din semne iconice și simbolice

Coduri prezentaționale – indiciale (nu se pot referi la ceva diferite de ele însele
sau de cel care le codifică). Indică aspecte referitoare la codificator și la situația
socială a acestuia
 CURS V

Suprarealismul

„Automatism psihic pur prin care se exprimă, fie verbal ori în scris, sau în altă
modalitate, adevărata funcţie a gândului. Gând dictat în absenţa oricărui control
dictat de raţiune, şi în afara tuturor preocupărilor morale şi estetice” (André
Breton, Primul manifest al suprareaslimului, 1924)

Teoria interacţionismului simbolic

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală

 Tip de teorie: interpretativă

 Direcţie teoretică: socio-culturală

 Precursori: Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead,

Robert Erza Park

 Reprezentanţi: Herbert George Blumer, Erving Goffman

 Interacționismul

Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din două perspective:

– la nivel macrosociologic (interdependența dintre actorii care acționeaza

unii asupra altora fără să se cunoasca)
– la nivel microsociologic (actorii sociali se află în interacțiune directă
(față-în-față)

Interacționismul - curent sociologic interesat de relațiile reciproce dintre

indivizi (interacțiuni) și de semnele acestor schimburi (simboluri)

Interacționiștii: sociologia studiază relațiile reciproce dintre indivizi

Resping concepția culturalistă (primatul culturii) și funcționalistă (primatul

sistemului) asupra individului

Pun accentul pe rolul acțiunilor individuale în crearea/explicarea socialului

Curent sociologic cu o vasta tradiție, elaborat în cadrul Școlii de la Chicago

(1892 - Departament de sociologie la Universitatea din Chicago)
Cronologia curentului interacționist - două mari etape de dezvoltare:

1. Inițiatorii interacționismului (Charles Horton Cooley, John Dewey, George

Herbert Mead, Robert Erza Park): analiza evoluției sociale din perspectiva
psihosocială + proiectarea reformelor sociale

2. Renașterea interacționismului (Herbert George Blumer, reprezentant al

celei de-a doua Școli de la Chicago; introduce în 1937 sintagma "interacționism
simbolic“): reia psihologia socială a lui Mead și unele principii formulate de
Thomas și Park pentru a prezenta interacționismul ca interacționism simbolic

Interacționiștii și-au centrat analizele pe: interacțiuni (acțiunile reciproce

dintre indivizi) + studiul motivațiilor actorilor; sunt constructiviști sociali

Interacțiunea – relația socială de bază

Viața socială – o sumă de analize ale comportamentului celorlalți, ale acțiunilor

și influențelor reciproce

Normele si rolurile sociale nu sunt date științifice impuse indivizilor, ci

construcții care apar, dispar sau se pot transforma prin interacțiuni

În cursul relațiilor, actorii creează, confirmă și transformă regulile sociale

Indivizii - fructul multiplelor acțiuni reciproce care constituie țesutul vieții

sociale

G.H. Mead:

1) personalitatea unui individ nu este dată o dată pentru totdeauna, ci este

confruntată sau modificată de relațiile pe care individul le are cu ceilalți

2) gândurile noastre, concepția noastră despre sine și comunitatea în care trăim

sunt create prin comunicare – prin interacțiune simbolică (prin cuvinte și
gesturi)

3) limbajul – rol esențial

Originile sociologiei interacționiste: Charles H. Cooley (1864-1929, Human

Nature and Social Order – 1902; Social Organization - 1909) – poziție opusă
determinismului biologic și celui social

Charles H. Cooley: legătura organică dintre sine și societate - contribuția sa

crucială la psihologia socială și la sociologie
Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley: organizare
socială, sinele-oglindă, grup primar

Teoria sinelui-oglindă (looking-glass-self)

Eul unui individ se dezvoltă doar prin contacte si schimburi cu alți indivizi (prin
viață comună și interacțiune)

Concepțiile despre sine ale indivizilor rezultă din asimilarea judecăților celorlalți

Sinele nu este la început individual și apoi devine social, ci se naște în timpul

comunicării. Individul nu poate fi izolat de celelalte euri, dat fiind că nu există
nici un sens al lui EU fără NOI, fără o reflectare a lui "tu", "el" sau "ei"

Caracterul reflectat al sinelui - o oglindă. Trei elemente ale conceptului de sine:

1) imaginarea modului în care eu apar în ochii celuilalt

2) imaginarea judecății (evaluării) celuilalt cu privire la cum îi apar
3) reacția la această imagine, sentimentul de sine care rezultă (de
mândrie sau de umilire)

(bebelușii încep să-și dezvolte conceptul de sine pe măsură ce interpretează

maniera în care ceilalți reacționează în legatură cu ei. De exemplu, ei vor repeta
acțiunea care a fost valorizată, dar vor începe să ducă lipsa siguranței sau devin
anxioși dacă nu au parte de feedback sau primesc un feedback negativ)

Înainte de a deveni conștient de sine, individul devine conștient de ceilalți

Cooley: grupurile primare → rol decisiv în procesul ce dă naștere sinelui și

identității

Grupurile primare (indivizi apropiați, legați trainic între ei prin valori comune și
printr-o diviziune foarte netă a rolurilor; familia, grupul de joacă al copiilor,
vecinătatea, comunitatea vârstnicilor)

Grupurile secundare (relații mai formale și mai îndepărtate – o întreprindere/un

partid/un sindicat/şcoala)

Ca urmare a interacțiunilor față în față (numite și relații primare) – identificare

emoțională cu o unitate mai largă (cu toți cei care au sentimentul de "noi" (noi
românii, noi americanii))
Emergența cadrului teoretic al interacționismului simbolic - G.H. Mead

George Herbert Mead (1863-1932): Influență decisivă asupra sociologiei

interacționiste americane

Construirea și dezvoltarea sinelui individual în societate (lucrarea Mind, Self

and Society, 1934, publicată de studenții săi)

Socializarea individului prin interacțiunea cu celălalt – formarea sinelui prin

schimbul cu comunitatea

Sinele este supus dezvoltării; el nu există de la naștere, ci se creează în procesul

experienței sociale; în procesul interactiv și comunicațional

Apariția sinelui este legată de utilizarea limbajului

Individul devine obiect pentru sine însuși numai în măsura în care își însușește
atitudinile altora față de sine în cadrul unui mediu social în care sunt deopotrivă
implicați

Sinele – o structură socială care se naște în cadrul experienței sociale

Fără comunicare și limbaj, care fac posibilă comunicarea cu sine (conversația

interioară și vorbirea semnificativă), apariția sinelui este imposibilă

Comunicarea este imposibilă în afara interacțiunii, care devine sediul

comunicării și matrice a sinelui

Structura sinelui – două componente

 joacă: non-determinare (spontaneitate) (EU)

 joc organizat: determinare (asumarea unor reguli ale jocului) (MINE)

 Sinele:

eu (I) = sinele personal (dimensiunea originală a

comportamentului, reacția personală a individului la atitudinile grupului; i se
datorează schimbarea socială, generată de reacții de opoziție la o situație dată;
spontan, impredictibil)

mine (Me) = sinele social (aspectul social al

comportamentului, dobândit prin interiorizarea atitudinilor grupului; imaginea
sinelui în oglinda reacțiilor celorlalți) (ex. compozitorii de geniu: mine hrănit
de reacțiile celorlalți → stimă de sine înaltă)
Sinele se dezvoltă grație capacității specific umane de a deține și a înțelege o
mare diversitate de atitudini și de roluri

Dezvoltarea sinelui – un proces de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini)

izolate după modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri
(atitudini) organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat

Posibilitatea ca sinele să adopte rolul celuilalt si să facă din el o componentă a

propriului său comportament

Altul semnificativ – Jocul liber – copilul dobândește conștiința persoanei sale

și a raporturilor cu anturajul jucând roluri diverse (de-a mama, de-a tata, de-a
polițistul; intră în diverse roluri) (EU/I)

Altul generalizat – Joc cu reguli speciale – asumă un rol ce impune

cunoașterea și acceptarea rolurilor tuturor celorlalți (Colectivitatea organizată:
familia, echipa de fotbal, clasa de colegi) (MINE/ME)

Altul generalizat: persoană compozită, cu care dialogăm în permanență; „un set

organizat de informații pe care individul le poartă cu sine în minte cu privire la
așteptările sau atitudinile grupului social din care face parte. Ne referim la altul
generalizat de fiecare dată când încercăm să ne dăm seama cum să ne
comportăm într-o situație socială sau să ne evaluăm comportamentul într-o
situație” (Mead)

Constituirea "sinelui complet“: preluarea atitudinii celorlalți față de subiect ori

față de ei înșiși + interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale
activității sociale comune

Nu există mine la naștere; acesta se formează doar prin interacțiune simbolică

(mai întâi cu familia, apoi cu colegii de joacă, apoi școala etc.). Pe măsură ce se
formează altul generalizat, această ființă imaginară devine un partener de
conversație într-un dialog permanent. Astfel, copiii participă la propria
socializare. Progresiv, dobândesc rolurile celor din comunitate
Teoria interacționismului simbolic

Termen introdus în 1937 de Herbert Blumer (articol Man and society)

Principii (Herbert Blumer, Symbolic interactionism, 1969)

1. Oamenii se raportează la lumea socială pe baza

semnificațiilor/înțelesurilor pe care le atribuie lucrurilor sau indivizilor
(înțeles)

(faptele nu vorbesc singure, noi le atribuim înțelesuri, interpretarea noastră

contează; de îndată ce definim o situație ca fiind reală, are consecințe reale)

(cauzalitatea: stimul-interpretare-răspuns)

2. Semnificațiile se constituie și se dezvoltă în procesul interacțiunii sociale

(limbaj)

(înțelesul nu se află în lucruri, nu este pre-existent în natură, ci este negociat prin

limbaj – interacționism simbolic)

(simbolurile, inclusiv numele, sunt semne arbitrare)

(vorbind cu ceilalți, acordăm înțelesuri cuvintelor și dezvoltăm un univers prin

discurs)

(numirea simbolică este baza societății – gradul de cunoaștere depinde de gradul

de numire)

(un simbol este un stimul, verbal sau non verbal, care are înțeles și valoare
pentru oameni)

3. Interpretările date simbolurilor variază în funcție de situațiile concrete în

care oamenii sunt implicați și de procesele individuale de gândire
(gândire)

(gândirea = o conversație interioară, cu sine)

(gândirea = procesul prin care luăm rolul celuilat)

(oamenii sunt singurii care pot lua rolul celorlalți)

(oamenii au nevoie de stimulare socială și de expunere la simboluri abstracte

pentru a dezvolta o gândire conceptuală)
(limbajul este software-ul care pune mintea în mișcare)

Teoria reducerii incertitudinii (URT)

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală

 Tip de teorie: obiectivă
 Direcţie teoretică: socio-psihologică
 Reprezentanţi: Charles R. Berger; Richard J. Calabrese (1975)

În interacţiunile iniţiale, oamenii simt nevoia să reducă incertitudinea cu

privire la ceilalți, prin obținerea de informații; informația obținută poate fi
folosită pentru a prezice comportamentul celorlalți

Importanță deosebită pentru dezvoltarea relațiilor (e tipică pentru cazurile în

care vrem să dezvoltăm relații)

Reducerea incertitudinii = motivație centrală a comunicării interpersonale

Indivizii au capacitatea de a reduce incertitudinea prin stabilirea unor modele

predictibile de interacţiune – bazele dezvoltării relaţiilor interpersonale

Nevoia de a reduce incertitudinea atunci când întâlnim oameni noi e întărită de:

Anticiparea unor interacțiuni viitoare (știm că o să îi întâlnim din nou)

Posedă ceva ce ne dorim

Comportamentul deviant (se poartă ciudat)

În interacţiunile iniţiale, principala preocupare a indivizilor este să reducă

incertitudinea cu privire la comportamentele proprii şi la cele ale
interlocutorului şi să crească predictibilitatea acestora
Incertitudinea

Shannon și Weaver (1949):

 Informația este numărul de mesaje de care avem nevoie să reducem

complet incertitudinea

 Indivizii tind să reducă incertitudinea, prin creșterea cantității de

informație oferită; acest lucru se întâmplă prin comunicare

Fritz Heider (1896-1988)

1. The Psychology of Interpersonal Relations (1958)

2. Cum percep și evaluează indivizii acțiunile și comportamentele celorlalți

3. Indivizii caută în mod activ să prezică și să explice acțiunile celorlalți

4. Psihologia naivă: indivizii se comportă ca niște observatori și analiști ai

comportamentului uman în viața de zi cu zi

5. “The naïve factor analysis of action permits man to give meaning to

action, to influence the actions of others as well as of himself, and to
predict future actions” (Heider, 1958)

Charles Berger și Richard Calabrese (1975): extind conceptul de incertitudine

la comunicarea interpersonală; o definesc drept numărul de moduri alternative în
care se poate comporta fiecare dintre participanții la comunicare

 Cu cât e mai mare nivelul de incertiudine dintr-o situație, cu atât vor

scădea șansele indivizilor de a prezice comportamentul celorlalți

 În timpul interacțiunii, indivizii nu trebuie doar să prezică comportamente

prezente și trecute, ci și să explice de ce interlocutorii se comportă așa
cum o fac sau cred ceea ce cred

Axiome despre incertitudinea inițială

1) Comunicarea verbală

Pe măsură ce crește volumul schimburilor verbale dintre două persoane

angajate pentru prima oară în conversație, scade nivelul reciproc de incertudine.
Cu cât incertudinea e redusă, cu atât crește volumul de comunicare verbală
2) Simpatie/căldură non verbală: cu cât se dezvoltă exprimarea non verbală,
cu atât scade incertudinea (și invers)

3) Nevoia de informație: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât

căutăm mai multă informație despre celălalt (și invers)

4) Auto-dezvăluire: cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât scade

nivelul de intimitate al conținutului comunicării (și invers)

Axiome despre incertitudinea inițială

5) Reciprocitate: nivelul ridicat de incertitudine produce un nivel ridicat de

reciprocitate (și invers)

6) Similitudine: asemănările dintre persoane reduc incertitudinea, pe când

deosebirile duc la creșterea ei

7) Simpatie reciprocă: o creștere a nivelului de incertitudine duce la

descreșterea simpatiei; scăderea incertitudinii duce la creșterea simpatiei

8) (Griffin) Rețele comune de comunicare: reduc incertitudinea, în vreme ce

lipsa lor duce la creșterea acesteia (bărbații și femeile care comunică mai des cu
familia și prietenii partenerului lor au mai puțină incertitudine despre acesta)

Reducerea incertitudinii (I)

Berger: cele mai multe interacțiuni sociale sunt animate de un scop: avem
anumite motive pentru care spunem ceea ce spunem. Construim întruna planuri
cognitive care să ne ghideze comunicarea Incertitudinea este centrală în toate
interacțiunile sociale. Probabilitatea comunicării perfecte este zero.

Reducerea incertitudinii (II)

Strategii prin care căutăm informații despre ceilalți:

 Pasive (observăm persoana, în contexte în care își supraveghează mai

mult sau mai puțin comportamentul)
 Active (îi întrebăm pe ceilalți cu privire la persoana care ne interesează
sau încercăm să creăm o situație în care o putem observa)
 Interactive: comunicăm direct cu persoana

Incertitudinea există și în cadrul relațiilor deja stabilite (privește alte aspecte,

nu date imediate)
CURS VI

 Perspectiva interacţională
 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală
 Tip de teorie: interpretativă
 Direcţie teoretică: matematică şi socio-culturală
 Reprezentanţi: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don
Jackson
 Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, and Don D. Jackson,
Pragmatics of Human Communication, 1967

Terapeut, psiholog, teoretician al comunicării si filosof austro-american

Una din cele mai influente personalități ale Mental Research Institute din Palo
Alto, California

Domeniul terapiei de familie și al psihoterapiei generale

Și-a formulat teoria plecând de la studierea famililor disfuncționale și încercând

să găseasca modalităţi sănătoase de comunicare – dimensiunea pragmatică a
comunicării (efectele comportamentale ale comunicării)

Studiul comunicării – domenii: sintaxa, semantica şi pragmatica

Sintaxa: problemele transmiterii informaţiei, succesiunea semnalelor (auditive,

grafice etc.), succesiune impusă de emiţător, de canalele de transmisie, de
codajele necesare, de zgomot, de redundanţe etc.

Relaţiile dintre semnele care compun mesajul, nu semnificaţia simbolurilor ce-l

configurează

Semantica: sensul mesajelor, semnificaţiile acordate semnalelor prin diverse

convenţii, raporturile dintre semne şi ceea ce reprezintă acestea

Pragmatica: relaţiile dintre semne şi cei care le folosesc. Se referă la contextul

comunicării, la condiţiile şi posibilităţile comunicării interpersonale; vizează
interacţiunea dintre emiţător şi receptor; centrare pe efectele
comportamentale ale comunicării

Paul Watzlawick – colaborează cu antropologul Gregory Bateson

Gregory Bateson → modelul orchestral al comunicării

Fiecare interlocutor „cântă” la mai multe instrumente simultan (verbal,
nonverbal)

Fiecare interlocutor interpretează o „arie”, influenţându-i pe ceilalţi şi fiind

influenţaţi de aceştia

Este imposibil de disociat cine și ce produce – o orchestră fără dirijor şi fără

partitură – sincronie interacţională

Școala de la Palo Alto – interacțiunea interpersonală = parte a unui sistem

(comunicarea ≠ transmitere lineară a unui mesaj)

Sistemele de relaţii interpersonale (familia, cuplurile, relaţiile

psihoterapeutice, relaţiile internaţionale etc.) → sisteme de relații
interdependente, bazate pe autoreglare (comportamentul fiecărui membru
afectează comportamentul celorlalţi membri şi este afectat de aceştia („bucle de
feedback”))

Pragmatica drept fenomen interacţional: efectele pe care E şi R le au unul

asupra altuia (E are efect asupra R, care influenţează următoarea mutare a lui E
etc., totul fiind influenţat de contextul în care are loc interacţiunea şi
influenţându-l la rândul său)

Grupul de la Palo Alto → accent nu pe motivațiile acțiunilor indivizilor, ci pe

felul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți membri ai grupului

Relațiile nu sunt „lucruri”, după cum nu sunt nici o parte simplă a unui sistem de
tip cauză-efect

Relațiile sunt funcții complexe, la fel cum funcțiile matematice implică variabile
multiple

Folosește metafora matematică și formulează axiome ale comunicării, care

constituie gramatica comunicării sau așa-numitele reguli ale jocului (direcția
matematică)

Fiecare familie își are propriul joc, cu propriile reguli; fiecare sistem
familial își creează propria realitate (direcție socio-culturală)

Jocurile: secvențe de comportament guvernate de reguli

Propune un set de legi sau principii numite „axiomele comunicării”

 Axiomele - relevante pentru viziunea comunicării ca interacţiune colectivă,
condusă de reguli învăţate inconştient

Axioma I: Este imposibil să nu comunicăm (One cannot not communicate)

Nu există noncomportament – individul nu poate să nu se comporte

Într-o situaţie interacţională, orice comportament are valoare de mesaj

Comunicarea este inevitabilă, iar noncomunicarea imposibilă

Orice situaţie care implică două sau mai multe persoane este una interpersonală,
adică inevitabil o situaţie de comunicare

Pot avea valoare comunicațională atât vorbele, cât și tăcerea, atât

răspunsul, cât și absența lui; atât verbalul, cât și non verbalul

Comunică răspunsul la un mail, dar şi absenţa lui, gesturile şi mimica, absenţa

lor sau înlocuirea celor aşteptate cu altele, paloarea sau roşul obrazului, ritmul
respiraţiei, bătăile inimii şi tensiunea muşchilor gâtului

Acţiunea și/sau pasivitatea → inevitabil o serie de indicii, semne şi semnale

Omul nu poate să nu comunice, indiferent dacă vrea sau nu (când ascultă,

citeşte, priveşte, miroase, pipăie, gustă, bâjbâie prin întuneric sau doarme, el
recepţionează mesaje, chiar dacă are sau nu intenţia)

Axioma a II-a: Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: conţinutul şi

relaţia

 Planul conţinutului: ceea ce este spus (verbal)

 Planul relației: cum este spus (indicaţii pentru interpretarea

conținutului) (nonverbal)

Nici o comunicare interumană nu se rezumă doar la transmiterea de informaţii

(conținut), ci induce şi un comportament (relație)

Singură, informaţia nu este suficientă pentru a genera comportamentul.

Cuvintele scrise poartă informaţii, dar induc şi atitudini, credinţe, emoţii

Un mesaj oarecare (o frază, un rând) este configurat:

a) de conţinutul său, dat în informaţia pe o scriu şi citeşti acum şi

b) de relaţia creată între interlocutori. Ea influenţează modul personal în care
emițătorul expediază mesajul şi modul personal în care receptorul îl
interpretează

Planul relaţiei semnalează natura raportului interpersonal, care poate fi:

dominanţă-supunere, apropiere-distanţare, prietenie-ostilitate etc.

Cu cât o relaţie interumană este mai sănătoasă, cu atât dimensiunea conţinutului

trece în prim plan şi devine pregnantă

Cu cât relaţia este mai bolnavă, cu atât scade preocuparea pentru conţinut şi
creşte atenţia acordată relaţiei (contează mai mult CUM comunicăm, decât CE
comunicăm; conflictele sunt generate în planul relaţiei şi nu al conţinutului
informaţional)

Distincţie între:

a) limbajul verbal (exprimat în cuvinte, rostite sau scrise) (conţinut)

b) limbajul nonverbal (două categorii de limbaje: paraverbal – exprimat de

voce: volum, ton, ritm, râs, tuse etc. – și limbajul trupului – postură, distanţă,
mimică, gestică, privire etc.) (relaţie)

Limbajul verbal comunică idei, noţiuni, concepte, în planul conţinutului

comunicării

Limbajul noverbal comunică afecte, emoţii, sentimente, atitudini, în planul

relaţiei dintre interlocutori

De regulă, natura relaţiei se răsfrânge asupra cuvintelor şi le schimbă înţelesul

Cuvintele rostite constituie doar o parte, o faţetă a discursului, chiar dacă poartă
conţinutul informaţional

Felul în care le rostim, tonul, ritmul, modulaţia vocii, postura, gestica constituie
o altă componentă a discursului

Când relaţia este negativă - unul sau amândoi partenerii sunt supăraţi, nervoşi,
invidioşi, agresivi, geloşi etc. - relaţia devine mai importantă decât conţinutul
(cuvintele nu mai contează, nu mai sunt auzite sau decodificate)

Tensiunea relaţiei împiedică desfăşurarea activităţilor analitice ale creierului

(fenomenul de „ceaţă psihologică” – Festinger)
Axioma a III-a: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi
abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns

În comunicare, este comod, dar simplist, să admitem că o cauză produce un efect

şi un efect are o cauză

Logica comunicării nu este una liniară, de tipul cauză-efect, ci una continuă

Natura relației depinde de felul în care cele două părți implicate

interpretează secvența de comunicare

Componentele secvenței respective pot fi interpretate diferit de cele două părți

(drept cauză sau efect) → conflicte

Axioma a IV-a: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una

analogică

 Conţinutul se transmite digital (verbal)

 Relaţia se transmite analogic (nonverbal)
 Digital – arbitrar (cuvinte)
 Analogic – motivat

Axioma a V-a: Comunicarea poate fi simetrică sau complementară

Perspectiva interacțională privește relațiile cu deosebire din perspectiva:

controlului, statutului și puterii (și nu a afecțiunii, sentimentului de
apartenență, încrederii, intimității)

Interlocutorii se pot afla în două situaţii distincte:

a) ambii consideră că au aceeaşi autoritate, aceeaşi expertiză sau pasiune, astfel

încât nici unul nu va încerca să-l domine pe celălalt. Vor adopta un
comportament „în oglindă”, întemeiat pe egalitate. Relaţia va fi simetrică, iar
tranzacţiile simetrice

b) unul dintre interlocutori consideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o
acceptă. Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferenţă (şef-subaltern,
doctor-pacient, profesor-student, părinte-copil). Relaţia va fi complementară

Situațiile de comunicare normală/sănătoasă implică ambele raporturi

Coordinated management of meaning

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală

  Tip de teorie: interpretativă
 Direcţie teoretică: socio-culturală, fenomenologică
 Reprezentanţi: W. Barnett Pearce, Vernon Cronen

Pearce, W.B., & Cronen, V. (1980). Communication, action and meaning. New
York: Praeger (dezvoltată în continuare, îndeosebi prin contribuţiile lui W.B.
Pearce)

Lumi sociale (constructivism social) – diversitate

Modurile indivizilor de a fi diferă în mod substanţial în funcţie de lumea socială

în care trăiesc (avem visuri, speranţe, eroi şi modele diferite; cultura în care
trăim ne modelează în chip diferit convingerile despre adevăr sau bine;
înţelegem în chip diferit definiţia persoanei ori a relaţiilor; acordăm înţeles
lumilor noastre pe baza unor poveşti care ilustrează morale şi estetici diferite)

Coordinated management of meaning– perspectiva comunicaţională

Perspectivă comunicaţională: toate evenimentele, acţiunile şi obiectele din

lumile noastre sociale sunt construite prin procesul efectiv, observabil, de
comunicare

(Atenţie: evenimentele, acţiunile şi obiectele sunt texturi de comunicare, sunt

ţesute prin comunicare; nu putem spune că sunt doar tipare de comunicare)

Lumile sociale sunt create de persoane-în-conversaţie

Organizaţiile, familiile, persoanele şi naţiunile sunt văzute ca nişte nuclee

profund întreţesute de persoane-în-conversaţie

Fiecare moment al comunicării poate fi văzut drept un act creator

Coordinated management of meaning – esenţa teoriei

Esenţa teoriei: într-o conversaţie, interlocutorii îşi construiesc propria

realitate socială

Persoane-aflate-în-conversaţie: proces social primar al vieţii umane (accentul

cade pe ideea de proces)

Realitate socială: distinctă de realitatea biologică sau de realitatea cognitivă

individuală; constă în principiile sociale acceptate de toată lumea, ce stau la baza
unei comunităţi
CMM: vede comunicarea ca făcând ceva (pragmatică); focalizare pe crearea
(making) evenimentelor şi a obiectelor din lumile noastre sociale

Întrebarea pe care şi-o pune CMM: nu Ce vrei să spui? Sau Ce faci?, ci Ce

facem noi împreună? (What are we making together?)

CMM se întreabă: Ce evenimente şi obiecte din lumile noastre sociale creăm

atunci când comunicăm într-un anumit fel? Cum putem crea evenimente şi
obiecte mai bune? – (practical theory)

CMM – se concentrează nu asupra produsului comunicării, ci asupra tiparelor

pe baza cărora comunică indivizii

Accent pe producerea actelor de vorbire şi pe continua creare şi recreare a

lumilor sociale

Coordinated management of meaning– concepte

Coordonare: tot ce spunem/facem este legat de ceea ce fac alţii sau de modul în
care aceştia interpretează ceea ce spunem/facem

Coordonare: modul în care acţiunile/spusele noastre se întreţes (între ele şi cu

ale altora) pentru a produce tipare (patterns)

O perspectivă de tip CMM trebuie să fie sistemică, să se concrentreze pe

tipare şi relaţii, nu pe lucruri sau indivizi izolaţi

E imposibil să articulăm complet înţelesul fiecărei acţiuni/act de vorbire, pentru

că se extinde atât lateral, într-un număr aproape infinit de relaţii şi contexte, cât
şi temporal, într-un viitor posibil

Coerenţa: spunem naraţiuni (stories) pentru a da sens vieţii noastre

Crearea înţelesului (meaning-making) – parte inerentă a ceea ce înseamnă să fii

fiinţă umană, iar povestea este forma primară a acestui proces

Coerenţa apare atunci când indivizii pot interpreta naraţiunile (stories) celorlalţi
în acelaşi fel

Managementul înţelesului: ne ajustăm naraţiunile (stories) spuse pentru a se

potrivi cu cele trăite şi invers

Poveştile trăite sunt acţiuni co-create pe care le performăm împreună cu ceilalţi

Poveştile spuse sunt naraţiuni pe care le folosim pentru a da sens poveştilor
trăite

Coordonarea: atunci când reuşim să potrivim poveştile noastre trăite cu poveştile

trăite de alţii, într-un mod care ne face viaţa mai bună

Misterul: universul este mult mai mare şi mai subtil decât orice set posibil de
poveşti prin care noi încercăm să îl facem coerent

Universul – şi modul în care îl înţelegem – e inerent finit

Întrebări cheie: de ce, dintre toate seriile de comportamente sau forme de relaţii
interpersonale posibile, am ales tocmai un anumit tipar?

Una dintre provocările CMM: What are we making together – să creeze

instrumente pentru a descrie, a înţelege şi a ghida persoanele-în-conversaţie
pentru ca acestea să construiască lumi sociale mai bune

Instrumente: modelul ierarhic al poveştilor integrate, modelul serpentinei – al

secvenţelor temporale de acţiune; modelul margaretei – al texturilor
conversaţionale ale evenimentelor şi obiectelor din realităţile noastre sociale;
modelul LUUUTT al diferenţelor dintre poveştile trăite şi poveştile spuse sau
nespuse

Coordinated management of meaning – modelul ierarhic

Una dintre aceste perspective: modelul ierarhic al contextelor multiple,

întreţesute, în care sunt situate fiecare dintre acţiunile noastre

CMM se inspiră din conceptele de metacomunicare şi context, introduse de

Bateson (1956) şi clarificate de Watzlawick, Beavin şi Jackson (1967)

Watzlawick: comunicarea are întotdeauna două contexte: conţinutul şi relaţia,

relaţia contextualizând conţinutul

Pearce (2014): pentru a înţelege o interacţiune, trebuie să înţelegem logica

sistemului şi contextul în care evoluează - ierarhia înţelesurilor, care cuprinde:
actele de vorbire, episoadele, sinele/identitatea, relaţia şi cultura

Ideea de bază a ierarhiei înţelesurilor: într-o anumită situaţie există întotdeauna

naraţiuni multiple
Fiecare dintre contextele din modelul ierarhiei înţelesurilor poate fi înţeles prin
raportare la alte contexte şi fiecare context contextualizează întotdeauna alte
contexte

Ordinea ierarhiei este dinamică şi depinde de situaţie

Dacă schimbi ceva într-un context, schimbi înţelesul elementelor contextualizate

Actul de vorbire

Actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete:

secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă,într-un context
determinat

Actele de vorbire - componente:

 componenta locuţionară (formarea frazelor în conformitate cu regulile

gramaticii)
 componenta ilocuţionară (vorbitorul produce un enunţ cu o anumită
intenţie)
 componenta perlocuţionară (efectele ilocuţiei)

Episodul

“Secvenţă de acte de vorbire, punctuate de un început şi un sfârşit şi unite printr-

o poveste” (Pearce, 2007)

Acelaşi conţinut poate lua sensuri diferite în funcţie de cadru/context

Tipul de act de vorbire şi tipul de episod afectează semnificaţia conţinutului

Relaţie

Angajarea într-o conversaţie creează o relaţie între interlocutori (pot fi străini

sau cunoscuţi etc.)

Relaţiile reprezintă contextul care definesc modul în care comunicăm

Diferitele acte de vorbire şi episoade sunt interpretate diferit în relaţii diferite.

Nivelurile CMM se influenţează unul pe altul

Sinele/Identitatea

Reacţiile interlocutorilor depind de concepţia despre sine pe care o au şi de

măsura în care o dezvăluie celuilalt

Identitatea şi ideea de sine sunt construite prin procese de comunicare

Relaţie reciprocă între tiparele de comunicare şi sine: indivizii devin ceea ce

sunt datorită tiparelor de comunicare în care se angajează/indivizii sunt, în parte,
responsabili de producerea unor tipare de comunicare prin sinele care au devenit

De citit pentru cursul VII

Robert D. McPhee and Pamela Zaug, “The Communicative Constitution of

Organizations: A Framework for Explanation,” in Building Theories of
Organization: The Constitutive Role of Communication, Linda L. Putnam and
Anne Maydan Nicotera (eds.), Routledge, New York, 2009, pp. 21-45. (atasat
word)

Deetz, S. (1982). Critical-interpretive research in organizational communication.

Western Journal of Speech Communication, 46, 131-149. (atasat pdf)
CURS VII

Comunicarea de grup

Colectivități umane restrânse

Comunicarea: schimburi de idei și emoții; împărtășirea experiențelor, valorilor

și preocupărilor comune; îndeplinirea unor scopuri comune; aplanarea
conflictelor, identificarea unor soluții de rezolvare a problemelor

Funcții ale comunicării în cadrul grupului: comunicarea centrată pe sarcini

(ajută grupul să avanseze spre împlinirea scopului său) și comunicarea centrată
pe relații (menține coeziunea grupului)

Lider centrat pe sarcini/lider centrat pe relații

Organizaţiile

Organizația – un grup de dimensiuni relativ mari, cu norme, scopuri și

obiective oficiale, cu o structură de statusuri și roluri și un set de reguli menite a-
i promova obiectivele

„a social interaction system, influenced by prevailing economic and legal

institutional practices, and including coordinated action and interaction within
and across a socially constructed system boundary, manifestly directed toward a
privileged set of outcomes” (McPhee & Zaug, 2000)

Caracteristicile organizațiilor:

Cultura organizațională (valori și premise ale deciziilor și acțiunilor;

convingeri și viziuni despre lume, simboluri și semnificații)

Structura (aspecte tangible: organigramă, sisteme de recrutare, motivare și

formare

Colectivitate de indivizi

Comunicarea organizaţională

Comunicarea organizațională = proces, de regulă intenționat, de schimb de

mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul
organizației, cu scopul de a realiza atât obiectivele personale, cât și pe cele
colective
Funcțiile comunicării în organizații: schimbul de informații, luarea de decizii,
influențarea, coordonarea, motivarea etc.

 Comunicarea organizațională: internă și externă

 Comunicarea internă : formală și informală

Comunicarea internă:

1. ascendentă (de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele

superioare)
2. descendentă (fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele
superioare către cele inferioare)
3. orizontală (între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între
compartimentele unei organizaţii)

Rolul constitutiv al comunicării în organizații

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar

(comunicare de grup, comunicare organizaţională)
 Tip de teorie: interpretativă
 Direcţie teoretică: socio-culturală
 Reprezentanţi: Robert McPhee (2000)

Robert McPhee: organizaţiile nu sunt doar nişte obiecte ori sisteme care există
la modul concret, fizic; o organizație există datorită comunicării, care ține
cele de mai sus împreună

Prin comunicare, oamenii creează realitatea organizației

Patru fluxuri specifice de comunicare (câmpuri dinamice de mesaje care

formează organizația): 1) negociderea statutului de membru, auto-
structurare, coordonarea activităţii, poziţionarea instituţională

NB: Cele patru fluxuri sunt separate, dar funcționează împreună (organizaţia
este funcţie de toate)

Negocierea statutului de membru (toate organizațiile stabilesc cine le devine

membru și cine nu, prin: interviu de angajare; socializare)
Auto-structurare (se stabilește cine ce poziție deține în organizație) (prin
documente fondatoare, regulament de funcționare internă, organigramă, buget,
procese de evaluare a anagajatilor etc.); comunicarea modelează relațiile dintre
membrii organizației

Coordonarea activității (fiecare organizație are scopuri proprii; prin

comunicare, membrii determină organizația să le îndeplinească; se bazează pe
existența fluxului de auto-structurare: un membru care consideră că nu e
suficient de calificat pentru poziția pe care lucrează poate primi ajutor de la alt
membru; fluxul e vizibil și între diferitele departamente ale organizației, care
trebuie să își coordoneze activitățile pentru a îndeplini misiunea organizației)

Poziționare instituțională (comunicarea dintre organizație și entități externe;

nici o organizație nu poate supraviețui de una singură; chiar și cele mici trebuie
să interacționeze cu bănci, companii de asigurare, reprezentanți ai guvernului
etc.)

Rolul constitutiv al comunicării în organizații - principii

Cele patru fluxuri sunt prezidate de patru principii:

Principiul 1: Într-o organizație, e nevoie de toate cele patru fluxuri (de ex.
Occupy Wall Street; deși a avut un mare ecou, i-au lipsit principiile directoare și
cerințele clare; în plus, au existat conflicte pentru leadership; prin urmare, nu a
rezolvat problemele negocierii statutului de membru și pe cea a auto-structurării,
deși a beneficiat de coordonarea activității (prin întâlniri) și poziționare
instituțională (împotriva Wall Street)

Principiul 2: Cele patru fluxuri sunt adesea separate în timp și spațiu

Principiul 3: Același mesaj/situație de comunicare poate trimite la fluxuri

diferite de comunicare (de ex.: angajarea unor profesori noi → negocierea
statutului de membru; în discuțiile legate de negociere, intervin și probleme ce
țin de cursurile deja predate (coordonarea activității) și de cum sunt acestea
cursuri față de cele predate la alte instituții (poziționare instituțională)

(pentru unii cercetători, intersectarea fluxurilor într-un singur mesaj nu este

doar o posiblitate, ci însăși esența organizației)

Principiul 4: Fluxurile se pot adresa unor audiențe diferite (auto-structurarea

îi interesează puțin pe cei din afara organizației; negocierea statutului de
membru îi privește pe noii angajați sau pe cei care doresc să plece; coordonarea
activității privește grupuri specifice din cadrul organiției, iar poziționarea
instituțională se concentrează pe comunicarea externă)

Millennials

Stereotipuri despre Millennials (născuți între 1979 și 1994): egoiști; lipsiți de

motivație, de respect și de loialitate (the Look-at-me generation)

generație cu o stimă de sine deosebită și extrem de sigură pe sine

Îngrijorare cu privire la cum vor fi afectate organizațiile de comunicarea cu

Millenials și la cum își vor dezvolta aceștia relațiile cu ceilalți membri

Millenials – față de generația Boomer (workaholics; 1946-1965), dar la fel ca

Generația X (1965-1982), nu mai sunt dispuși să își dedice întreaga viață
carierei, ci caută un echilibru între viața personală și carieră; acest lucru
poate duce la dificultăți de adaptare în momentul negocierii statutului de
membru și la conflicte între generații

Millenials – se așteaptă la relații de muncă strânse și la un feedback frecvent

din partea superiorilor; la o comunicare deschisă cu supervizorii și
managerii; preferă să lucreze în echipe, pentru că munca devine astfel mai
plăcută, dar și pentru că astfel sunt evitate mai bine riscurile

Nu sunt intimidați de superiori/de colegi în vârstă, datorită modului în care au

fost crescuți

Teoria critică a comunicării în organizații

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel intermediar

(comunicare de grup, comunicare organizaţională)
 Tip de teorie: interpretativă
 Direcţie teoretică: critică şi fenomenologică
 Reprezentanţi: Stanley Deetz (începând cu 1992)

Multinaționale precum GM, AT&T, Apple, Time Warner, Disney și Microsoft

sunt forța dominantă în societate (influențează viața indivizilor într-o măsură
mai mare decât o fac biserica, statul ori familia)

90% din produsele mass media (ziare, cablu, telefonie, satelit) sunt deținute de o
mână de corporații
SUA: în ultimele două decenii, s-a dublat numărul angajaților full-time al căror
venit a scăzut sub pragul sărăciei dar compensațiile oferite CEO (chief executive
officers/director general) au crescut cu de până la 354 de ori mai mult față de
cele oferite angajaților obișnuiți

Deetz: trebuie regândite în profunzime însăși ideea de „afacere”, modalitatea de

acordare a privilegiilor și posibilele răspunsuri democratice la aceste probleme

Birourile direcțiunii = locul unde sunt luate cele mai multe decizii cu privire la
modul în care vor fi utilizate resursele naturale, dezvoltarea de noi tehnologii,
valabilitatea produselor ori relațiile de muncă din cadrul companiei

Managerii marilor corporații exercită un control tot mai mare sub pretextul
afacerilor profitabile pe care le fac

Toți cei afectați de politica organizației respective (=deținători de

interese=stakeholders) trebuie să aibă un cuvânt de spus în procesul de luare a
deciziilor

Deetz se apleacă asupra acelor practici de comunicare din cadrul organizațiilor

care subminează procesul de luare a deciziilor și afectează calitatea, caracterul
novator și corectitudinea deciziilor luate în afaceri

Începe prin repunerea în discuție a perspectivei conform căreia

comunicarea=transmitere de informații despre o realitate independentă
(perspectivă în continuare foarte valabilă în organizații)

Orice informație transmisă de organizație este produsul unor procese

politice care de obicei sunt nedemocratice și antrenează consecințe
nefavorabile democrației

În locul modelului informațional, Deetz propune un model comunicațional

Modelul comunicațional: limbajul=principalul mijloc prin care este creată și

susținută realitatea socială

„Limbajul nu reprezintă lucruri care există deja. În realitate, limbajul participă la

producerea lucrurilor pe care noi le considerăm ca fiind evidente și firești în
cadrul societății” (Deetz)

Formele organizaționale sunt în continuu produse și reproduse prin limbaj;

corporațiile produc nu doar bunuri și servicii, ci și înțelesuri
Deetz: comunicarea=continua construcție socială a înțelesului

Limbajul și comunicarea=direct legate de putere (în cadrul companiilor,

controlul managerial are prioritate în fața intereselor conflictuale și a binelui pe
termen lung al companiei și al comunității)

Strategie, consimțământ, implicare și participare=practici corporative de

luare a deciziilor/de comunicare

Strategie: managerialism=o logică sistematică, un set de practici de rutină și o

ideologie care pune controlul mai presus de orice

Stil dictatorial („pentru că eu sunt șeful”; „pentru că așa spun eu” etc.)

Acest tip de control e pe cale să dispară din majoritatea organizațiilor moderne,

dar apar noi forme de control prin comunicare

Nevoia de control: evidentă în aversiunea corporațiilor față de conflictul public

(British Petroleum, Deepwater Horizon 2010)

Consimțământ: o varietate de situații și procese prin care membrii organizației

contribue activ, dar inconștient, la realizarea intereselor manageriale, în
încercarea eșuată de a-și urmări propriile interese

Deetz crede în capitalism, dar este convins că cerințele organizațiilor sunt

absurde: „Așteaptă mai mult decât o zi de muncă plătită; vor dragoste, respect și,
mai presus de toate, loialitate”

Deși companiile iau de la angajații lor tot ce au mai bun, se pare că nu este de
ajuns

Conducerea insistă că supunerea față de companie trebuie să vină înaintea

familiei, prietenilor, bisericii și comunității

Prin consimțământ, cea mai mare parte a angajaților oferă acest tip de loialitate
fără să primească mare lucru în schimb

Control managerial asupra limbajului, informațiilor, simbolurilor, ritualurilor și

poveștilor care circulă la locul de muncă=încercări de a produce și reproduce o
cultură care corespunde intereselor manageriale

Managerialismul promovează consimțământul inconștient al angajaților printr-

un proces de comunicare distorsionată în mod sistematic
(o formă de discurs care restricționează ceea ce poate fi spus sau luat în
considerare; se suprimă potențialele conflicte; membrii unui grup sunt
descurajați să abordeze anumite aspecte; anumite subiecte, precum egalitatea de
gen sau salariul egal, sunt permise, dar sunt considerate ca nefiind importante
sau se abate repede discuția la alte subiecte)

Forța unei practici organizaționale este mai mare atunci când nu este
conștientizată de membrii organizației respective („pentru că așa se face la
noi/stau lucrurile la noi”)

Implicare: liberă exprimare a ideilor, care poate cântări sau nu în luarea

deciziilor finale

De la decizii manageriale luate în spatele ușilor deschise – la discuții libere,

unde fiecare are posibilitatea să își exprime opțiunile

Democrație corporativă: libertatea de exprimare și o „piață” liberă a ideilor

Dar libertatea de exprimare nu înseamnă neapărat și participarea la procesul de

luare a deciziilor

Practicile contemporare de comunicare ale corporațiilor: „dreptul la exprimare e

mai important decât dreptul la informare sau de a conta într-un fel sau altul”

Prin participarea la discuțiile cu privire la politica organizației, angajații au

posibilitatea să dea glas nemulțumirilor ori dorințelor, ori să recomande moduri
alternative de lucru; asta nu înseamnă însă că sugestiile lor chiar sunt luate în
considerare

În politicile naționale, ca și în guvernanța corporatistă, democrația reală cere ca

oamenii nu doar să aibă șansa de a discuta problemele, dar chiar să aibă un
cuvânt de spus în decizia finală

Forumurile de discuții/întâlnirile cu șefii dau șansa la implicare, dar a avea un

cuvânt de spus înseamnă să exprimi interese formate în mod liber și deschis,
care să se regăsească în deciziile finale (participare reală)

Deetz: participarea reală e posibilă doar când toți deținătorii de interese înțeleg
că prin comunicare se creează realitatea, și nu se descrie

Participarea: democrația deținătorilor de interese în acțiune (procesul prin

care toți deținătorii de interese dintr-o organizație negociază puterea și ajung
împreună, prin dialog deschis, la decizii colective)
Participarea democratică → cetățeni mai conștienți de rolul lor + importante
beneficii economice

Extinde lista celor care ar trebui să aibă un cuvânt de spus cu privire la modul în
care e condusă o companie

Pe lângă manageri, mai sunt alte grupuri de deținători de interese cu nevoi și

dorințe multiple:

1. Investitorii: profit pentru ceea ce au investit

2. Angajații: salariu decent, condiții bune de lucru, șansa de a fi mândri de
ceea ce fac, siguranța locului de muncă, timp pentru familiile lor
3. Consumatorii: produse și servicii de calitate, la un preț bun
4. Comunitățile în cadrul cărora își desfășoară activitatea compania: plată
pentru serviciile oferite, locuri de muncă stabile, preocupare pentru
mediul înconjurător, creșterea calității vieții de familie și publice
5. Societatea în general și comunitatea mondială: grijă pentru mediul
înconjurător, stabilitate economică, civilitate și o atitudine corectă față de
toate grupurile implicate (rasiale, etnice, de gen)

„Drepturile și responsabilitățile oamenilor nu sunt date dinainte de natură sau de

o structură privilegiată, cu valoare universală, ci sunt negociate prin interacțiuni”

Acordă un loc fiecărui deținător de interese – importanța democrației

participative, a corectitudinii, egalității, diversității și cooperării

De citit pentru cursul VIII

Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării, vol. II, p. 54-92 (teoria utilizări şi
gratificaţii)

Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării, vol. II, p. 547-552 (teoria

cultivării)
CURSUL VIII

Comunicarea de masă

 Începuturi: sec. XV (apariţia tiparului)

 Dezvoltare reală: sec. XIX
 Explozie: sec. XX, odată cu generalizarea audio-vizualului

Mass-media: media=mijloace de comunicare; mass-media=mijloace de

comunicare pentru un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile
moderne şi având drept caracteristică esenţială vasta lor rază de acţiune

Radiodifuziunea; televiziunea; cinematograful; presa; cartea; discursurile;

casetele sau videocasetele, afișele publicitare etc.

Caracteristici ale comunicării de masă:

 ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în

domeniul ştiinţei şi tehnologiei
 emițătorul – colectiv (grupuri formate din indivizi); mesajele reprezintă
părerea întregului grup; destinatarii=grupuri largi, colectivități
 caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării (emiţătorii şi receptorii
de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin
intermediul unei tehnologii moderne)
 adresată unui public numeros
 amplitudinea socială a mesajului
 reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător este lentă,
chiar de indiferenţă
 simultaneitatea receptării pe o arie largă
 standardizarea consumului de produse culturale
 Industrializarea producţiei de mesaje: standardizarea şi tipizarea
 Producerea după principiul lucrului la banda rulantă
 Evitarea unicităţii şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea
valorii (producţia este dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin
estetic, filosofic, moral etc.)
 Lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii
şi divertisment
Publicul

În comunicarea de masă, receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe

o largă arie geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional

→ comunicatorii = în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei

unui public atât de numeros şi de variat

→ mesajele devin din ce în ce mai puţin personale, mai puţin contextuale, mai
puţin specializate, deoarece ele trebuie să fie accesibile şi atractive pentru o
audienţă care se distinge prin eterogenitate, adică printr-o formidabilă varietate
de tipuri umane şi de condiţionări socio-culturale

→ „masificat“ ≠ în primul rând cantitatea receptorilor, ci îndeosebi diversitatea

lor, definită prin „dispersie, anonimitate, lipsă de organizare socială,
inconsistenţă în compoziţie“; „un agregat de spectatori, cititori, ascultători şi
privitori“ (Denis McQuail, Mass Communication Theory).

Conținut

 Informații
 Idei și opinii
 Divertisment

„Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu, vândut unor consumatori
potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media“ (Denis McQuail)

Funcțiile mass-media:

1. Funcţia informativă (alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre

evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică)
2. Funcţia interpretativă (interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt
supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor)
3. Funcţia expresivă (media= forum în care indivizii sau diversele grupuri
sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică,
socială)
4. Funcţia critică („câine de pază“, în numele opiniei publice, faţă de
sistemul de guvernare al statului; investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor
sau aspectelor anormale din viaţa socială; confruntarea unor curente diferite de
opinie)
5. Funcţia instructiv-culturalizatoare (difuzarea de informaţii, cunoştiinţe
cultural-ştiinţifice)
6. Funcţia de liant social (poate genera un mecanism de solidaritate socială)
7. Funcţia de divertisment (modalităţi de petrecere a timpului liber)

Efecte ale media

Dezvoltarea media → problema efectelor acestora asupra societății

Găsirea unor motivaţii pentru consumul media și pentru modificările (ale

opiniei sau atitudinii) datorate consumului media

Efectele comunicării de masă reprezintă toate modificările la nivel

individual şi social produse de media prin mesajele transmise

Tipuri de efecte diferențiate în funcție de două perspective:

1. a tipului de schimbare produs de consumul media (schimbare de opinie

sau de atitudine)
2. a existenţei sau nu şi a altor factori, pe lângă consumul media, ce
favorizează sau nu schimbarea

Două direcții teoretice:

1. efecte puternice (media au efecte, în general negative, deosebit de

puternice; intervin activ asupra structurilor şi mecanismelor vieţii sociale;
sunt active în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale sunt
relativ pasive la influenţele lor)
2. efecte slabe (influenţa media în societate este relativ mică; sunt
subordonate şi nu supraordonate societăţii; nu determină opţiunile şi
comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea)

→ o serie de teorii care încearcă să descrie, să explice şi să prezică ce se

întâmplă atunci când anumite categorii de oameni sunt expuse unor conţinuturi
specifice prin intermediul unui anumit mijloc de comunicare de masă
Teoria glonțului magic (sau teoria acului hipodermic)

Primele decenii ale secolului al XX-lea → răspândire pe scară din ce în ce mai

largă a unor mijloace de comunicare precum presa scrisă, radioul,
cinematograful → primele teorii despre efectele media

Convingerea că puterea media este nelimitată, influenţând direct opiniile şi

comportamentele indivizilor

Publicul = o masă de indivizi izolaţi şi anonimi, expuşi, fără nici o rezistenţă,

valurilor de propagandă

Convingerea că media sunt atotputernice – legată de apariția societății de masă

Societatea de masă:

 indivizi relativ izolaţi (psihic și afectiv) unii de ceilalţi

 interacţiunile dintre oameni au loc în manieră preponderent impersonală
 relaţiile se stabilesc între indivizi îndeosebi în virtutea unei specializări
accentuate, pe baza funcţiilor şi rolurilor sociale pe care aceştia le performează
ca urmare a diviziunii sociale a muncii

Teoria glonțului magic – utilizarea mass-media în scopul propagandei politice,

de către naziști

Ideea de bază = mesajele media sunt receptate în mod uniform si pasiv de

către fiecare membru al publicului; aceste mesaje sunt extrem de eficiente
în schimbarea comportamentului oamenilor, în manipularea lor

Publicul = o ţintă amorfă; de îndată ce mesajul atinge receptorul, el declanşează

o reacţie uniformă

Eficienţa propagandei naziste – mass-media au preponderent efecte negative și

pot influența atitudinile, cogniția și acțiunile oamenilor, fără ca aceștia să se
poată sustrage puterii ei manipulatoare

Mijloacele de comunicare de masă puteau modela opinia publică și orienta

mesajele către orice punct de vedere dorit de comunicator

Mesajele mass-media – gloanțe magice (nu își greșesc niciodată ținta) →

pasivitatea publicului, vulnerabil la mesajele media, la fel ca în fața unor gloanțe
(sunt pasivi, răspund în mod identic la mesajele transmise prin media și sunt
dependenți de acestea)
Efecte limitate. Modelul fluxului în doi pași. Teoria Utilizări și gratificații

1945-1960: relativizarea efectelor mass-media

Influența acestora este mai curând indirectă, mediată şi de alte elemente ale
mediului social sau ale procesului comunicaţional, cum ar fi lider de opinie,
grupuri mici, comunităţi de referinţă etc

Modelul „fluxului în doi paşi”: studiu efectuat de Paul Lazarsfeld privind

efectele comunicării de masă în campania din 1940 pentru alegerile
prezidenţiale din S.U.A.

Premisa modelului este aceea că indivizii nu trăiesc izolaţi, ci aparţin unor

grupuri sociale şi intră în legătură cu alţi indivizi

Există un flux al informaţiilor în doi paşi: 1) mass-media → liderii de opinie

(indivizi relativ bine informaţi, care apelează mai mult la media, sunt mai
sociabili și mai conştienţi că îi pot influenţa pe alţii); 2) liderii de opinie →
persoanele expuse mai puţin direct la mass-media

Liderii de opinie oferă interpretări ale campaniei și pot chiar influența intenţiile
de vot ale celor care primesc informaţiile

Selectarea mesajelor are loc în strânsă legătură cu sistemul de relaţii sociale,

punându-se sub semnul întrebării principiul efectului direct şi nediferenţiat al
mass-media

Principalul efect al media pare a fi cel de întărire şi de confirmare a atitudinilor

şi opiniilor pe care le au indivizii

Este pusă la îndoială mai ales puterea media de a schimba opiniile şi atitudinile
şi mai ales capacitatea acestora de a denatura opinia şi de a manipula receptorii,
efectele fiind considerate minimale în raport cu puterea de influenţare a relaţiilor
interpersonale

Publicul, până acum „uniformizat şi nediferenţiat”, este reprezentat de indivizi

care în grupurile de referinţă vor avea reacţii diferite
Teoria Utilizări şi gratificaţii

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro

(comunicare de masă)
 Tip de teorie: obiectivă
 Direcţie teoretică: socio-psihologică
 Reprezentanţi: Elihu Katz (anii ’50 ai sec. XX) + Jay Blumler, Michael
Gurevitch, Alan Robin

Conştientizarea şi studierea diferenţelor individuale şi sociale la nivelul

indivizilor

Teoria glonţului magic: public inert, influenţat relativ uniform de informaţiile

transmise prin mass-media

Teoria Utilizări şi gratificaţii: diversitatea nevoilor, orientărilor şi activităţilor

membrilor publicului

Bazele acestei teorii: un studiu făcut de Paul Lazarsfeld si H. Hertzog, pentru a

descoperi satisfacţiile oferite ascultătorilor de diferitele tipuri de jocuri sau teatru
radiofonic

În 1974, Elihu Katz și J. Blumler sintetizează aceste descoperiri în teoria

Utilizări și gratificații:

 publicul este activ; atunci când face apel la sistemul comunicării de

masă, el urmăreşte obiective particulare (consumatorii decid ce media
vor să urmărească și ce efecte vor să aibă acestea; consumatorii aleg
media diferite pentru a răspunde unor scopuri diferite, la momente
diferite).
 în dialogul cu presa, reprezentanţii publicului caută sa-şi rezolve
anumite nevoi şi să obţină anumite satisfacţii
 aceleași mesaje media afectează în mod diferit publicul

Oamenii utilizează în mod deliberat media pentru scopuri particulare

Motivele pentru care indivizii consumă un anumit tip de media pot evolua în
timp

Indivizii au nevoi pe care încearcă să şi le satisfacă prin media (to gratify needs)

Utilizările şi gratificaţiile sunt indisolubil legate

Media se află în competiţie (atât între ele, cât şi cu alte tipuri de activităţi) pentru
atenţia şi timpul indivizilor

Publicul alege mediile, informaţiile şi mesajele, participând activ şi chiar

determinând conţinuturile, modalităţile şi uzajele

Consumul mediatic = act de utilizare în funcţie de aşteptările şi foloasele

presupuse; act de selecţie; un singur mesaj nu se adresează tuturor

Pentru a avea un efect persuasiv, trebuie adoptată o strategie diferită, astfel încât
mesajele să fie create în funcţie de diversele categorii de interese şi nevoi

Variabile de ordin social (barbaţi si femei, tineri si bătrâni, locuitori în mediul

rural şi locuitori în mediul urban, originea etnică, afilierea religioasă, orientare
politică, venit financiar, educaţie etc.)

Membrii publicului din cadrul unor categorii sociale distincte – tind să selecteze
mesaje diferite din mass-media, să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite,
să reţină mesajele selectiv şi să acţioneze diferit

Membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul preferat transmis
de mass-media

Mass-media îsi construiesc mesajele în funcţie de preferinţele publicului care, la

rândul lui, îşi găseşte “gratificări” prin consumul acestor conţinuturi

Relaţia parasocială (parasocial relationship) – sentimentul de prietenie sau de

ataşament care se dezvoltă între telespectatori şi personalităţile media

Efecte complexe ale media. Teoria cultivării

Anii 1970: revenirea la ideea influenţei puternice a mass-media, în principal

datorită televiziunii (audienţe impresionante în această perioadă)

Mecanisme ale producerii efectelor cognitive si afective ale media, atât pe

termen lung, cât şi pe termen scurt

Efecte pe termen lung: influenţe de ordin mult mai general, cum ar fi cele asupra
sistemelor de valori

Efectele mass-media sunt într-adevăr puternice, dar numai în ceea ce priveşte

acumularea de informaţie, iar nu în ceea ce priveşte orientarea opiniei sau
schimbarea comportamentului
Media nu au influenţe imediate, ci joacă un rol în construirea semnificaţiilor
(teoria cultivării)

Media nu ne forţează să gândim într-un anumit fel, dar ne pot influenţa să ne

gandim la ceva anume (teoria agenda setting)

Teoria cultivării

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: nivel macro

(comunicare de masă)
 Tip de teorie: obiectivă
 Direcţie teoretică: socio-psihologică, socio-culturală
 Reprezentanţi: George Gerbner (începând cu 1967)

Televiziunea=forța dominantă în construirea societății moderne

Puterea sa vine din conținutul simbolic al dramelor inspirate din viața reală
pe care le difuzează neîncetat

Televiziunea este povestitorul societății

Poveștile spuse despre societate creează o imagine coerentă a ceea ce există,

a ceea ce este important și a ceea ce este just

Ipoteza centrală: odată cu consumul de mesaje televizuale, individul este tentat

să adopte anumite convingeri, idei despre o anumită societate ideală, precum şi
stereotipurile şi modelele prezente în programele tv

Conceptul de cultivare se referă la contribuția pe care o are televiziunea la

crearea concepției publicului asupra realității sociale

Privitul la televizor cultivă moduri de a vedea lumea – cei care petrec mai
mult timp trăind în lumea televiziunii sunt mai aproape de a percepe realitatea
exterioară prin intermediul imaginilor, valorilor, portretelor și ideologiilor
transmise de micul ecran

Heavy viewers/ light viewers

Mainstreaming: prin expunerea constantă la aceleași imagini și mărci, heavy

viewers din grupuri diferite dezvoltă orientări/ perspective/ înțelesuri comune

Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea

(rom: 2005)
Anchete în New York: o relaţie de dependenţă între consumul de mesaje
televizuale şi creşterea sentimentului de insecuritate, de teamă de criminalitate la
nivelul publicului

Cei care vizionaseră mai multe programe cu violenţe şi crime supraestimau

ponderea violenţei în societate, faţă de telespectatorii moderaţi

Influenţa mass-media este foarte vizibilă în cazul persoanelor care petrec multe
ore (peste patru pe zi) în faţa televizorului („heavy viewers”/„light viewers”)

Expunerea la mesajele televiziunii, în corelaţie cu alţi factori, precum vârsta,

sexul, cultura, poziţia socială etc. → efecte diferenţiate → diferitele grupuri
suportă în chip diferit acţiunea „cultivării”, adică:

 receptarea sistematică prin mass-media a informaţiilor, simbolurilor sau

valorilor
 formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite,
asupra realităţii

Unele analize bazate pe ideea „imitaţiei” suţin că tinerii imită şi învaţă să se

comporte agresiv sub influenţa modelelor oferite îndeosebi de filmele de
aventuri

Premisa majoră este că expunerea la stimuli agresivi va mări tensiunea

psihologică şi emoţională a individului, ceea ce va face să crească posibilitatea
unui comportament violent
CURS 10

 Roland Barthes - semiotica

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare de
masă
 Tip de teorie: interpretativă
 Direcţie: semiotică
 Reprezentant: Roland Barthes (1915 – 1980, eseist, critic, filosof și
teoretician al literaturii, semiotician francez); Mitologii (1957)

Semiotica = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea

Barthes: scopul semioticii = interpretarea semnelor verbale şi nonverbale

Semnele verbale: lingvistică; Barthes: interesat mai cu seamă de semnele

nonverbale

Semnificaţia culturală a semnelor vizuale (de la transpiraţia curgând pe feţele

actorilor până la coperta unor reviste)

Barthes: interes pentru semnele care comunică în mod subtil înţelesuri

ideologice sau conotative şi care perpetuează valorile dominante ale unei
societăţi

Semnul – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși;
depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn; compus din:
semnificant şi semnificat

Mitul semiotic modern: “vorbire, limbaj, discurs, mesaj”

Etimologie: grecescul mythos și latinescul mithus (sens denotativ de: discurs,

cuvânt, poveste, mit)

Discursuri contemporane, al căror obiect capătă caracter mitic prin medierea

media, a publicității sau a oricărei alte forme de comunicare modernă

Barthes: în definirea mitului, important nu e conţinutul, ci modul în care se

vorbește despre un obiect

Mutație dinspre fond spre forma discursivă: „mitul nu se definește prin obiectul
mesajului său, ci prin felul în care-l spune”
Mitologia, știința care se ocupă cu studiul miturilor, „face parte din semiologie
ca știință formală și, în același timp, din ideologie ca știință istorică: ea studiază
idei-în-formă”

Barthes: mitul se realizează la nivelul conotativ al punerii în context a limbii, al

actualizării sale prin vorbire

Barthes: importanța contextului istoric în raport cu natura lucrului în sine, pentru

apariția mitului

Orice lucru deține potențialitate mitică și poate ajunge la statutul de mit atunci
când devine obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificație și ia forma discursului

Mitul = sistem semiologic secund (se formează pe baza existenței unui sistem
semiologic primar - limba, muzica, fotografia sau filmul)

Mitul (= semnificaţia): semnificant= formă; semnificat= concept

Conceptul: intenția comunicațională, cheia pe baza căreia se descifrează mitul;

funcționează ca o ideologie

Conceptul: istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a

momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate

Semnificanții=nelimitați, conceptele-semnificat care circulă în societate ca

ideologii sunt limitate

De citit pentru cursul XI

Stella Ting-Toomey, (1988). Intercultural Conflicts: A Face-Negotiation

Theory. In Young Yun Kim & William B. Gudykunst (eds.) Theories in
Intercultural Communication. Newbury Park, CA: Sage, pp. 213–235 (RAR
ataşat)

(+ textul lui N. Râmbu, recomandat deja)

CURS XI

Conceptul de communicare interculturală

conceptul de intercultural communication: The Silent Language (Edward T.

Hall, 1959)
Hall abordează aspecte ale comunicării non-verbale și consideră conceptele de
spațiu și timp ca fiind instrumente de transmitere a mesajelor în fiecare cultură,
negaţia, afirmaţia, permisiunea, interdicţia, uimirea etc. sunt însoţite de gesturi,
de expresii faciale şi tonuri specifice; dacă acestea nu sunt corect interpretate,
comunicarea este ratată

Comunicarea interculturală=

 un proces de comunicare care se desfăşoară între persoane conştiente de

diferenţele lor culturale
 presupune atât comunicare interpersonală (directă, nemijlocită), cât și
comunicare mediatizată în diferitele ei forme (film, televiziune, radio, internet
etc.)

conceptul de cultură:

accepțiune spiritual-estetică, strâns legată de conceptele de artă și formare

(operele încărcate de valori estetice şi morale ale marilor scriitori, artişti şi
compozitori)

accepțiune antropologică = totalitatea valorilor, simbolurilor, modelelor de

acţiune de gândire şi de percepţie, ritualurilor, tradiţiilor unei societăţi

în sens antropologic, cultura = „programarea colectivă a spiritului, prin care

membrii unui grup sau ai unei categorii sociale se disting de ceilalţi” (Geert
Hofstede, Culture's Consequences: comparing values, behaviors, institutions,
and organizations across nations, 2001, ediția a 2a)

comunicarea interculturală operează cu accepțiunea antropologică a culturii =

the software of the mind (Geert Hofstede)

dacă uităm tot ce am învățat, dacă toată informaţia acumulată s-a şters din
memorie, ceea ce rămâne este tocmai acest software, care reprezintă cultura

Hofstede distinge patru niveluri ale conţinutului conceptului de cultură, care

reprezintă totodată elemente prin care o cultură se distinge de celelalte: valorile,
ritualurile, eroii şi simbolurile

Cultures and Organizations: Software of the Mind (1996)

Valorile = nucleul culturii→ înţelegerea valorilor celuilalt = cel mai important
moment al procesului de comunicare interculturală
Ritualurile = rânduieli în vigoare într-o anumită societate, de la formele de
salut, până la ceremoniile de căsătorie sau ritualurile de înmormântare

Eroii = parte integrantă dintr-o cultură = modele de comportament (= figură cu

care se identifică un anumit grup al unei societăţi (politician/sportiv/cântăreț de
succes)

Simbolurile = însemnele unei culturi (cuvintele, imaginile sau obiectele a

căror semnificaţie, convenţională de altfel, este recunoscută numai de cei care
trăiesc într-un anumit spaţiu cultural)

anumită vestimentaţie poate deveni simbolul unei culturi (vălul islamic, fustele
scoţienilor etc.)

cultura transcende graniţele naţionale sau statale

toţi cei care recunosc nemijlocit aceleaşi simboluri, împărtăşesc aceleaşi

valori fundamentale, se identifică cu aceiaşi „eroi”, urmează aceleaşi
ritualuri fac parte din aceeaşi cultură

unităţile culturale interferează → metisaj cultural, sincretism, hibriditate,

creolitate

Multiculturalitate = „convieţuirea diferitelor culturi (în sens antropologic) în

interiorul unui sistem social (de cele mai multe ori încadrul unei naţiuni)”
(Hans-Jürgen Lüsebrink, 2005), fie ea paşnică sau conflictuală

trei modele de societate multiculturală

1. modelul asimilaţionist → vizează adaptarea culturală a minorităţilor şi

imigranţilor la cultura majoritată (sau model integrativ → asimilarea este
privită ca un proces de lungă durată, timp în care reprezentanţilor unei
culturi minoritare le sunt garantate anumite drepturi care ţin de educaţie,
religie şi participare la viaţa politică)
2. Ex.: societatea britanică de astăzi, cea germană sau americană
3. modelul Apartheid → strictă delimitare a culturilor minoritare,
mergându-se până la ghetoizarea acestora
4. Ex. Africa de Sud de dinainte de 1995, Germania din timpul celui de-Al
Treilea Reich, societăţile coloniale
5. modelul policentric → convieţuirea diferitelor culturi într-o societate în
care sunt în mod principial considerate egale
Ex.: (cel puţin în parte) societăţi precum cele din Elveţia, Belgia, Canada
(societăţi fără centru cultural şi fară majoritate hegemonică)

Interculturalitate

interculturalitatea cuprinde ansamblul fenomenelor ce iau naştere la întâlnirea

dintre două culturi

în lumea contemporană, culturile nu trebuie înțelese ca niște sfere închise,

omogene, lipsite de posibilitatea înțelegerii reciproce și a întrepătrunderii

ele trebuie concepute dincolo de opoziţia dintre ceea ce este propriu şi ceea ce
este străin

Transculturalitate

ideea unei culturi strict legate de etnicitate este depăşită

sistemele de comunicare în masă - accentuat metisaj cultural

culturile actuale – hibridizare

infiltrarea elementelor unei culturi străine în cea proprie nu se referă numai la

forme precum Coca-Cola sau McDonald’s, ci vizează întreaga sferă a culturii,
cu toate nivelurile ei (Wolfgang Welsch)

„Nu mai există nimic de-a dreptul străin [... ]. Şi, de asemenea, nu mai există
nimic de-a dreptul propriu. Autenticitatea a devenit folclor, nefiind altceva decât
particularitate simulată pentru alţii” (Wolfgang Welsch)

pentru cei mai importanţi cercetători, transculturalitatea e de fapt strâns corelată

cu procesul de creare a unei noi diversităţi

sugerează o altă abordare a construcţiei identitare a indivizilor şi comunităţilor,

care privilegiază dialogul cultural în dauna conflictului dintre culturi

Alteritatea

străinul = termen-cheie al înţelegerii fenomenelor interculturale

reprezentarea străinului → tendinţe opuse: xenofobia şi xenofilia

xenofobia → respingerea a ceea ce este străin (poate fi corelativul

etnocentrismului, care constă în atribuirea unei superiorităţi absolute normelor şi
valorilor propriei comunităţi)
xenofilia → atracţia deosebită faţă de tot ce este străin şi care ar constitui, într-o
oarecare măsură, o predispoziţie pentru cosmopolitism

Caracteristici structurale ale culturilor

individul este modelat de atmosfera culturală în care trăieşte şi pe care o resimte

ca fiind „normală”

caracteristici structurale ale culturilor: caracterul naţional, trăirea timpului,

trăirea spaţiului, gândirea, limba, comunicarea nonverbală, valorile, modelele de
comportament, raporturi sociale, religia, munca, instituţiile şi sistemul juridic,
vestimentaţia, concepţia despre lume, gastronomia

Percepţiile

modelate cultural

percepţia culorilor: 1) diferă numărul culorilor recunoscute şi denumite; 2)

diferă simbolistica acestora

simţul tactil = modelat cultural (strângerea mâinilor, contactele corporale etc.)

culturi ale contactului (latină sau rusă), cu contacte interumane numeroase

Stereotipuri şi prejudecăţi

stereotipul = o formă de gândire rigidă şi superficială, un clişeu cultural, o

reprezentare despre ceilalţi după categorii stabilite a priori

= expresia verbală a unei convingeri cu privire la o grupare socială sau la o

persoană ca membru al acesteia

are forma logică a unui enunţ care atribuie sau contestă într-un mod nejustificat,
simplificator şi generalizator, cu o tendinţă emoţional-valorizatoare, unei clase
de persoane anumite calităţi sau modalităţi de comportament

hetero/autostereotipuri

stereotipuri – accent pe latura cognitivă

prejudecăţile = aprecieri, judecăţi de valoare, preluate fără un examen critic din

imaginarul colectiv
însoţite de o atitudine de respingere sau ostilă faţă de o persoană care aparţine
unui anumit grup pentru simplul fapt că ea aparţine acelui grup şi pentru că se
presupune că ea ar avea calităţile reprobabile care se atribuie grupului respectiv

sunt dobândite în procesul de socializare

Teoria negocierii feţei

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: comunicare

interculturală
 Tip de teorie: obiectivă
 Direcţie teoretică: socio-psihologică
 Reprezentant: Stella Ting-Toomey , 1985 (+ precizări ulterioare)

Modul în care se face față conflictelor în diferite culturi

FAȚA (sau imaginea de sine) = fenomen universal, specific tuturor culturilor

Într-un conflit, fața este amenințată; prin urmare, individul caută să și-o salveze
sau să și-o refacă

Setul de comportamente de comunicare prin care are loc procesul de salvare sau
„reclădire” a feței se numește FACEWORK

Indivizii încadrează diferit sensul feței și abordează diferit procesul de

FACEWORK de la o cultură la alta; prin urmare, teoria plasează negocierea
feței într-un cadru cultural

Indivizii au dorințe sau nevoi legate de față, pe care le exprimă prin diverse
situații de comunicare

Conținutul feței poate ține de nevoi/dorințe legate de:

Autonomie (nevoia ca ceilalți să ne recunoască independența, intimitatea etc.,

dar și respectarea nevoilor celorlalți)

Includere (nevoia de a fi recunoscuți ca parte a grupului)

Status (nevoia ca ceilalți să ne admire „posesiunile” vizibile sau invizibile:

înfățișare, reputație, poziție, putere, bogăție)

Demni de încredere (nevoia ca ceilalți să își dea seama că suntem demni de

încredere, loiali, că se poate conta pe noi)
Competență (nevoia ca ceilalți să ne recunoască abilitățile sociale precum
inteligența, leadershipul, abilitățile de rezolvare a problemelor)

Morală (nevoia ca ceilalți să respecte felul în care noi înțelegem integritatea,

demnitatea, onoare etc.)

FAȚA = metaforă pentru imaginea de sine

Originea termenului – în două concepte chinezești: lien (o față morală

interioară, care implică aspecte legate de rușine, integritate, înjosire și onoare) și
mien-tzu (fața socială externă, care implică aspecte legate de recunoaștere
socială, poziție, autoritate, influență și putere)

Erving Goffman – introduce conceptul în lumea academică occidentală

În viziunea sa, fața este o preocuparea pentru imaginea de sine pe care o

proiectăm celorlalți, fenomen imediat și spontan, determinat de dinamica
interacțiunii sociale. FACEWORK - acțiunile întreprinse pentru a menține
acordul între sine și ceea ce arătăm în public

Penelope Brown și Stephen Levinson (lucrări despre politețe): FAȚA este

„imaginea publică de sine pe care fiecare membru al societății vrea să și-o
revendice”

Faţa iclude aspecte legate de demnitate, onoare, status

Ting-Toomey: FAȚA = „imaginea de sine pe care un individ și-o

proiectează într-o situație relațională”

Imaginea publică de sine – altul generalizat (Mead)

FACEWORK: un set de comportamente de comunicare pe care le folosim ca

să ne exprimăm propria față și ca să sprijinim sau să amenințăm fața celuilalt

La întrebarea: A cui față încerci să salvezi? – răspuns diferit, în funcție de

cultură

Cultură individualistă: a mea (SELF-FACE CONCERN)

Cultură colectivistă: a celuilalt (OTHER-FACE CONCERN)

A noastră (MUTUAL-FACE CONCERN)

Culturi individualiste (Australia, Germania, USA) – menținerea unei coerențe
între o față publică și una privată

Modul în care un individ își prezintă public fața trebuie să corespundă unui sine
esențial, central, invariabil

Sinele - entitate liberă să își urmărească propriile dorințe, nevoi

În facework, accentul cade pe menținerea autonomiei, teritoriului și spațiului

personal, respectând în același timp nevoile celuilalt de spațiu și intimitate

Culturi colectiviste (China, Corea și Japonia) – sinele este un concept

situațional și relațional

În China, sinele este definit printr-o rețea de relații sociale și personale care se
intersectează

Sinele este menținut și codificat printr-o negociere activă a feței

Sinele nu este niciodată liber; e legat prin obligații reciproce de rol și datorii și
structurat printr-un proces de negociere reciprocă a feței

Facework se concentrează pe sprijinirea feței celuilalt și pe evitarea lezării

acesteia

Cultura japoneză: nevoi și scopuri colective

Pe termen lung, deciziile individuale îi afectează pe toți membrii grupului

Comportamentul unei persoane este controlat de normele grupului (identitate-

noi)

Cultura americană: nevoi și scopuri individuale

Comportament guvernat de regulile personale ale unui sine care se conduce

singur și care se preocupă mai mult de drepturile individuale decât de
responsabilitățile de grup (identitate-eu)

În interiorul unei culturi, oamenii diferă din punctul de vedere al accentului pe

care îl pun pe auto-suficiență sau pe solidaritatea de grup

Toomey: sine independent și interdependent = „măsura în care oamenii se

percep ca fiind relativ autonomi față de ceilalți sau legați/conectați cu aceștia”
Sinele independent valorizează identitatea-eu; orientat către față (concept de
sine prevalent în culturile individualiste); specific culturilor individualiste.

Sinele interdependent: prevalent în culturile individualiste; valorizează

identitatea-noi; pune accent pe relații

Teoria negocierii feței (Face-Negotiation Theory – FNT) examinează tipurile

de conflict intercultural și modul de gestionare a acestora

Autoarea a revenit în numeroase rânduri asupra teoriei, cu completări și

precizări

Conflictul = fenomen prezent în toate formele de relații sociale și personale din

toate culturile

Conflictul = o clasă de situații potențial riscante, care amenință identitatea/fața

celor implicați

Conflictul – situație problematică, care implică un management activ al feței din

partea celor două părți interdependente implicate în conflict

Conflictul este văzut ca un proces de negociere a feței, în care identitățile

situaționale ale părților implicate în conflict sunt amenințate și puse sub semnul
întrebării

Conceptul de față și felul în care se gestionează conflictele sunt, în principiu,

determinate cultural

Ideea de bază a teoriei lui Toomey: felul în care indivizii din culturi
colectiviste își gestionează fața și relațiile conflictuale diferă într-o mare
măsură de felul în care o fac indivizii din culturi individualiste

Oamenii care o imagine de sine interdependentă, dintr-o cultură colectivistă,

sunt preocupați de fața celorlalți sau de o față comună; prin urmare, stilul de
conflict adopdat este unul de evitare sau de integrare

Oamenii care au o imagine de sine independentă, din culturi individualiste,

sunt preocupați de protejarea propriei imagini, de aceea stilul de conflict
adoptat este unul de dominare

Stiluri de management al conflictului (Toomey şi Afzalur Rafim) specifice

situațiilor de muncă occidentale:
Dominare: unul dintre cei implicați în conflict luptă pentru a-și impune poziția
sau scopurile (CI)

Evitare: unul dintre cei implicați în conflict evită tema conflictului sau
conflictul în sine (CO)

Supunere: o preocupare mare pentru interesele celuilalt, puse deasupra

propriilor interese (renunț la dorințele mele, pentru a aplana conflictul) (CO)

Compromis: negociere pentru a ajunge la o înțelegere reciproc avantajoasă

(CO)

Integrare/Rezolvare: rezolvarea conflictului prin discuție deschisă; colaborare

pentru o revolvare reciproc avantajoasă a conflictului (CO, CI)

Toomey şi John Oetzel - stiluri de management al conflictului inspirate din alte

culturi:

Exprimarea emoțiilor (rezolvi conflicte manifestându-ți sentimentele) (CI)

Agresivitate pasivă (acuzi în mod indirect, arăți resentimente) (CI)

Implicarea unei a treia părți (în culturi individualiste: un avocat sau un

mediator stabilit prin justiție; în culturi colectiviste: o persoană pe care o
admiri/respecți) (CO, CI)