Axinte Andreea Mihaela

PIPP Conversie, anul I, sem I

Aplicație curs nr.4

Estetica uratului în poezia ”Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi introduce în literatura română conceptul de estetica urâtului preluat de la

poetul francez Charles Baudelaire (Les Fleurs du mal). Estetica urâtului se bazează pe expresivitatea
şocantă a acestuia. Categorie estetică opusă frumosului, urâtul presupune valorificarea artistică a
aspectelor diforme, anormale, banale, groteşti ale vieţii. Nicolae Manolescu în Poeţi moderni afirma că
la Arghezi „cuvintele de argou şi cuvintele înveninate, cuvinte bolnave sau abjecte, pătrunse de venin
sau suave, putrede, jegoase, oribile sau imateriale se împerechează într-o limbă unică, de un pitoresc şi
de o forţă sugestivă extraordinară”
Poetul a afirmat programatic estetica urâtului în poemul ”Testament” din volumul ”Cuvinte
potrivite”, dar a justificat-o în texte revelatoare abia în volumul ”Flori de mucigai”. Volumul este
considerat de către critica literară primul semn de maturitate poetică argheziană, iar poemul-manifest
traduce, în simbouri artistice, atmosfera sumbră a universului carceral şi a captivităţii scriitorului în
închisoarea Văcăreşti.
Întrucât scriitorul a evocat experienţa sa carcerală, mucegaiul devine emblema vegetală a
captivităţii omului într-un univers mohorât, dezolant. În capitolul intitulat Tudor Arghezi din volumul
Scriitorii români de azi, criticul Eugen Simion remarcă viziunea „infernului uman” din volumul ”Flori
de muciga”i, pe care îl disociază atât ca motivaţie, cât şi ca imaginar artistic de cel al lui George
Bacovia
Așa cum afirmam în rândurile de mai sus, volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din
experienţa trăită, câteva luni, de Arghezi, între zidurile închisorii, din motive politice. Lumea pe care o
cunoaște aici, e o lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”,
„Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume
frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se poate deci
transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.

Poezia „Flori de mucigai”, ce care dă titlul volumului, este o artă poetică modernă, având
ca temă definirea condiţiei existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi
sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei
umanităţi decăzute.

1
 Axinte Andreea Mihaela
PIPP Conversie, anul I, sem I
Aplicație curs nr.4
Titlul poeziei este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui
Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează lumină,
viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a
morţii. Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”.
„Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil,
al damnării şi al întunericului.
Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16 versuri, defineşte
condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii
în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.

Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”,
„stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.

Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este marcată
prin verbul la persoana I, „am scris”.

Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise
„cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece: „Pe un părete de firidă goală / Pe
întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul
„Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea”
pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului,
accentuând ideea de tristeţe.

Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul şi
de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/
Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul” simbolizează,
ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.

Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete de
apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii,
o altă metaforă a condiţiei umane.

În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit unghia
îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea este

2
 Axinte Andreea Mihaela
PIPP Conversie, anul I, sem I
Aplicație curs nr.4
o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne. Perturbarea topică din versul
„Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia literară
„nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui
Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.

A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un
părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume ostilă, în
acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o
gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”,
„bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.

Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am
silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii,
devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a inspiraţiei satanice sau
doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.

Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi mă
durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat,
care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.

Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea sufletească pe
care o transmite poetul. Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi de foame de scrum”,
“unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele „flori de mucigai”, „unghia
îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui
Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în literatura română
şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică argheziană este o
confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul creator îi
provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o posibilitate
de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia argheziană devine astfel o
confesiune emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să
transforme urâtul în valoare estetică.

3
 Axinte Andreea Mihaela
PIPP Conversie, anul I, sem I
Aplicație curs nr.4
Bibliografie:

Istoria literaturii romane de la origini pana-n prezent , Calinescu Antologia, Editura Semne,
2003

Argheziana, Serban Cioculescu, Editura Eminescu, 1985

Istoria litaraturii romane I. Negoitescu, Editura Minerva, 1991

Opera lui Tudor Arghezi, Nicolae Balota, Editura EuroPress, 2016