Mulți experți în politica externă spun că el a judecat greșit în mod fundamental reacțiile a

doi adversari majori americani. Nici unul nu pare să se teamă de el, mai precis de critica pe care
i-a adus-o lui Barack Obama pe vremea când domnul Trump a declarat că cele mai dificile
provocări ale securității naționale ale Americii vor fi rezolvate de îndată ce un președinte
respectat de popor era la putere.

Principala problemă ar fi fost convingerea domnului Trump că exclusiv stimulentele

economice- profiturile petrolului în Teheran și perspectiva investițiilor și a superbelor hoteluri de
pe plajă în Coreea de Nord- ar depăși toate celelalte interese naționale.

El a respins profunzimea hotărârii Iranului de a se reface ca fiind cea mai puternică forță
din regiune. De asemenea, el a subestimat convingerea domului Kim că arsenalul său nuclear
este singura sa poliță de asigurare pentru a susține unul dintre ultimele regimuri staliniste
controlate de familie.

„După trei ani fară crize internaționale”, a declarat marți, Richard Haass, președintele
Consiliului pentru Relații Externe, dl. Trump „se confruntă în primul rând cu Iranul pentru că a
respins diplomația și în al doilea rând cu Coreea de Nord pentru că a cerut prea multă
diplomație.”

„În niciunul dintre cazuri, Trump nu a adoptat diplomația tradițională, punând în discuție
un pact parțial sau provizoriu în care un grad de restricție ar fi dat de un grad de scutire de
sancțiuni.”

Domnul Trump nu se implică în astfel de argumente. El își repetă pur și simplu mantra
potrivit căreia Iranului nu i se va permite niciodata să obțina arme nucleare și că Coreea de Nord-
care are deja combustibil pentru 40 dintre ele, o mare parte dintre acestea fabricate sub
supravegherea domnului Trump- s-a angajat să denuclearizeze, chiar dacă asta supraestimează
poziția domnului Kim.

Principalii săi oficiali de securitate națională, începând cu secretarul de stat Mike

Pompeo, oferă o viziune ceva mai nuanțată, spunând că de-a lungul timpului, Iranul iși va da
seama că nu are de ales decât să-și schimbe modalitățile și să exprime optimism că „Președintele
Kim va lua decizia corectă și va alege pacea și prosperitatea în detrimentul conflictului și
războiului.”

Totuși, din ce în ce mai mult, astfel de planuri sună ca o speranță, nu ca o srategie.

Aceasta este problema fundamentală a domnului Trump pe măsură ce intră în 2020. El nu are un
plan cuprinzător pentru unirea aliaților înstrăinați ai națiunii într-un plan de acțiune pus de acord.

În Iran lipsa unei abordări comune afectează cel mai mult. Când domnul Trump a
renunțat la acordul nuclear din 2015- declarându-l o parte „îngrozitoare” a diplomației din epoca
Obama, deoarece nu a creat restricții permanente asupra capacității Iranului de a produce
combustibil nuclear- ajutoarele sale păreau încrezătoare că Europa, China și Rusia le va urma
exemplul. Nu au facut asta.

Europa s-a zbătut în eforturile sale de a contracara sancțiunile americane împotriva

Iranului, dar a insistat ca acordul să rămână în vigoare, chiar dacă atât Washingtonul, cât și
Teheranul încalcă aspecte cheie ale acestuia.

Rusia și China au făcut următorul pas. Săptămâna trecută au deschis exerciții navale
comune cu Iranul în Golful Oman. Exercițiile nu au fost seminificative din punct de vedere
militar, iar cele trei națiuni au o mulțime de diferențe.