Clasicismul in teatru-

Clasicismul în teatru a fost dezvoltat de dramaturgii francezi din secolul al XVIII-lea din ceea
ce au considerat a fi regulile teatrului clasic grec, inclusiv "unitățile clasice" ale timpului,
locului și acțiunii, găsite în opera lui Aristotel, Poetica.

●Unitatea de timp se referă la necesitatea ca întreaga acțiune a piesei să aibă loc într-o
ficțiune de 24 de ore.

●Unitatea locului înseamnă că acțiunea ar trebui să se desfășoare într-o singură locație.

●Unitatea acțiunii a însemnat că piesa ar trebui construită în jurul unei singure "linii de
complot", cum ar fi o afacere de dragoste tragică sau un conflict între onoare și datorie.

Clădirea teatrului se apropie de modelul unui teatru model, o predea separă publicul de scenă,
iar la sfârşitul fiecărei scene cădea cortina, iar femeile pot juca roluri de femei.

Un arc proscenic creează o "fereastră" în jurul scenei și a artiștilor interpreți sau executanți.
Avantajele sunt că oferă tuturor celor din public o viziune bună, deoarece artiștii interpreți sau
executanți trebuie să se concentreze doar pe o direcție, mai degrabă decât să se miște continuu
în jurul scenei, pentru a da o vedere bună din toate părțile.

Principalul concept al pieselor de teatru era acela de a distra şi de a învăţa o lecţie.Efectele

luminii îmbinate cu cele sonore intensificau starea şi mesajul fiecărei scene,exacerbând
dramaticul.Această perioadă istorică avea ca specific piese de teatru tragice sau comice,
acestea niciodata fiind îmbinate. Tragediile descriau complexitatea şi destinul vieţii clasei
superioare, aristocrate. Comediile,care erau mai degrabă discursuri publice sau comedii cu
efect moralizator, care se focusau pe clasa inferioară.
Teorii ale tragicului
Filozoful grec Aristotel arată in capodopera sa Poetica faptul că tragedia are ca efect
catharsis-ul (purificarea) de milă și frică a publicului datorită sentimentelor și suferințelor
personajelor din opera dramatică.

Exemple de dramaturgi clasiciști sunt Pierre Corneille, Jean Racine și Molière.

Pierre - Chiar daca debuteaza cu comedie (Galeria palatului, Iluzia comica), el se impune ca
unul din reprezentantii exemplari ai tragediei franceze MEDEEA (1635), CIDUL (1636),
HORATIU (1640), CINNA, POLYEUCTE (1641), OEDIP (1659), TITUS SI BERENICE
(1670).

In CIDUL, piatra de temelie a clasicismului francez, el preia subiectul din drama spaniola
Tineretea Cidului, ce avea la baza o problema de onoare
• Corneille afirma ca tragedia cere pentru subiectul ei o actiune mareata, extraordinara,
serioasa.

Jean Racine-

Motorul teatrului racinian, mobilul personajelor sale, este pasiunea, in primul rand erotica.
Aceasta are o forta irezistibila, irationala, destructiva, asupra personajelor. Nu exista iubire
fericita in teatrul lui Racine. Pasiunea ia locul destinului, iar natura ei e irationala, e o pasiune
instinctuala, carnala, senzuala, nu spirituala, ca la Corneille.

Moliere-

În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere
în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit
comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și
comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de
moravuri.

Tragediile descriau complexitatea şi destinul vieţii clasei superioare, aristocrate.

Comediile,care erau mai degrabă discursuri publice sau comedii cu efect moralizator, care se
focusau pe clasa inferioară.