Creştinismul şi formele de conservare a identităţii la români.

Profesor : Conf. univ. dr. Mariana BORCOMAN

Student : Elena MIRON

Specializare : Comunicare şi Relaţii Publice,Anul II

 Creştinismul şi formele de conservare a identităţii la români

Creştinismul apărut în primul secol al erei noastre, aduce un mesaj universal mai presus de
divizunile naţionale şi sociale. Răspândirea creştinismului în România şi menţinerea lui de-a
lungul vremii s-a făcut în strânsă conexiune cu Imperiul Bizantin. Bizanţul a rămas, după
retagerea autorităţii şi armatei romane din Dacia la sfârşitul secolului III, singura forţă politică
din Orient care s-a putut impune în faţa migratorilor.

Primii creştini au pătruns în Dacia, probabil, odată cu armatele şi coloniştii lui Traian. În anul
313 împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creştinismul ca religie acceptată în cadrul
Imperiului Roman, ceea ce a determinat creşterea continuă a numărului comunităţilor creştine
şi sprijinul statului pentru organizarea Bisericii. Drept urmare, Dobrogea va cunoaşte o
intensă viaţă creştină, iar la Tomis va fi înfiinţat un episcopat, numărul bazilicilor creştine
descoperite în secolele IV-VI în oraşele dobrogene depăşeşte cifra de 40.

Numeroşi misionari sud - dunăreni au trecut la nordul fluviului pentru a răspândi religia
creştină în rândul populaţiei romanice. Astfel, numărul obiectelor cu simboluri creştine
descoperite în spaţiul nord – dunărean creşte considerabil. Bazilici creştine au fost descoperite
la Porolissum în Transilvania şi la Sucidava în Oltenia. Multe morminte din această perioadă
atestă practicarea ritului şi ritualului creştin de înmormântare. Alături de acestea au fost
identificate şi numeroase morminte specifice unei populaţii necreştine, ceea ce arată că în
Dacia la fel ca în întreaga Europă, creştinismul a coexistat multă vreme cu vechile credinţe
păgâne.

După aşezarea slavilor şi a bulgarilor la sudul Dunării şi după creştinarea acestora,

creştinismul populaţiei de la nordul Dunării a suferit o puternică influenţă din partea celui slav
şi bizantin. Organizarea bisericească, modul de săvârşire a slujbei în biserică şi limba în care
se predică se schimbă; astfel slavona dvine limba creştinismului românesc, situaţie care va
dăinui tot Evul Mediu. După anul 1054, când creştinismul se desparte în două ramuri
(apusean cu capitala la Roma şi răsăritean cu capitala la Constantinopol), românii vor rămâne
în sfera tradiţiilor răsăritene (ortodoxia). Ei vor deveni astfel sigurul popor european de
origine latină cu o credinţă ortodoxă.

Viaţa spirituală a secolelor X – XII din Dobrogea era destul de mulţumitoare, având în vedere
războaiele şi desele conflicte care împiedicau construirea unor biserici durabile. După secolul
XII arhiepiscopia de Vicina a avut un rol foarte important in această provincie, şi nu numai,
devenind în 1260 scaun mitropolitan.

În aceeaşi perioadă, creştinismul din Transilvania a fost influenţat de creştinismul cu rădăcini

orientale din regiunile sud – dunărene. Un exemplu ar fi Postul Mare care s-a modificat;
acesta începea lunea înainte de Miercurea Cenuşii şi dura 7 săptămâni. Totuşi, organizarea
creştinismului din Transilvania se datorează sfântului Ştefan şi succesorilor lui. Regele Ştefan
pune bazele scaunului mitropolitan cu centrul la Gran, unde construieşte o catedrală în
colaborare cu bizantinii. Sub conducerea lui se aflau 10 episcopii, însă noi voi detalia doar
câteva dintre ele.
Episcopia de la Oradea a fost înfiinţată, probabil, în 1010, iar sub conducerea diferiţilor regi,
aceasta s-a expansionat. Ladislau ajunge până la Curbura Carpaţilor, dar vecinii cumani se
împotrivesc şi distrug cetăţile Biharea şi Tâşnad. Astfel, Ladislau construieşte castelul Oradea
şi o biserică catedrală, stabilind aici centrul episcopial de Biharea. Viaţa creştină este în
continuă dezvoltare, iar după 1192 biserica catedrală din Oradea a fost mărită. Aici au fost
puse în altarul principalrelicviile sfântului, biserica devenind un important loc de pelerinaj.

Primele acţiuni misionare de răspândire a credinţei creştine in spaţiul danubiano-pontic s-au

desfăşurat, deci, chiar in epoca apostolică. După cucerirea Daciei de către romani, această
activitate misionară s-a intensificat prin colonişti, prin ostaşii creştini din armata română, prin
sclavi, prin negustori şi, in secolul al IV-lea, prin captivi creştini aduşi de goţi din sudul
Dunării la nordul fluviului.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă.

Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un apostol, o dată a convertirii colective. Cu
alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le
poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman,
precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a
unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă
asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în
sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un
preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze:legea lor să rămână neschimbată.
Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un
sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul,
calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă –
surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă
cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească
apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.