LUCEAFĂRUL de Mihai Eminescu

Temă și viziune despre lume

Încadrare în context/curent literar

Romantismul este o mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul secolului al

XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu puternice influențe și în filosofie, istorie, drept,
lingvistică, economie, politică etc. Romantismul românesc a fost reprezentat în mod strălucit de
Mihai Eminescu, fiind considerat ultimul mare romantic european și încheind, așadar,
romantismul universal. Eminescu – „poetul nepereche” (G. Călinescu) – reprezentantul
perioadei „marilor clasici”, cu cei mai valoroși scriitori români, format în spirit junimist, este
numit pe bună dreptate „Luceafărul” poeziei românești. Dimensiunea romantică a liricii
eminesciene se definește prin temele specifice inspirate din istoria neamului și frumusețile
patriei, precum și prin viziunea iubirii idealizate ori prin adoptarea și exteriorizarea filosofiei
romantice. Liniile poeticii sale sunt încadrate și conturate de diverse teme și motive, după cum
urmează: arta poetică sau concepția despre poezie și misiunea poetului, tema de evocare a
trecutului istoric, tema naturii și a iubirii, poezia de inspirație folclorică, tema filosofică (condiția
omului de geniu).

Poemul „Luceafărul” a fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social

Literare “România Jună” la Viena, apoi a fost reprodus în revista Convorbiri literare (august
1883). Poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc
„Fata în grădina de aur” cules de germanul Richard Kunisch într-o călătorie prin Ţările
Române. Mitul zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului „Luceafărul”, prin visul
erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea astrului într-
un tânăr ce îi apare atât în ipostază angelică cât şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga
cu acesta după legile pământene-surse folclorice

Având la bază și surse de inspirație filosofice, Eminescu este influenţat de concepţia

filozofică a lui Arthur Schopenhauer, preluând din lucrarea acestuia (intitulată „Lumea ca voinţa
şi reprezentare”) viziunea asupra raportului dintre omul comun şi omul de geniu. Omul obişnuit
se caracterizează prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi
depăşi limitele, voinţa oarbă de a trăi şi de a fi fericit în sensul pragmatic. Omul de geniu se
deosebeşte de semeni prin inteligenţă, putere de obiectivare, sete de cunoaştere, capacitatea de a-
şi depăşi condiţia, forţa de sacrificiu pentru împlinirea idealurilor sale şi singurătate socială.

În poemul „Luceafărul” apar şi unele motive mitologice preluate din filozofia greacă
(Platon, Aristotel), din gândirea indiană („Poemele Vedetelor”) şi din mitologia creştină
(conceptul de „păcat originar”, de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică). Sursele
biografice: potrivit opiniilor unor critici literari, elementele biografice eminesciene sunt
generalizate şi ridicate la valoare de simbol.
Ilustrarea celor patru elemente de structură ale textului poetic

Tema. “Luceafărul” este o meditaţie filozofică de tip romantic asupra condiţiei geniului în lume,
asupra dramei acestuia ca fiinţă duală, prinsă între viaţă şi moarte, faptă şi conştiinţă, pasiune şi
renunţare, soartă şi nemurire, un poem al contrariilor ca semn al universalităţii, sintetizând
majoritatea temelor, motivelor eminesciene. Interferenţa genurilor generează profunzime textului
şi oferă posibilităţi de interpretare variate: o poveste de iubire, o alegorie pe tema geniului,o
poezie cu viziune simbolică, toate integrându-se în viziunea romantică.

Tudor Vianu aprecia în acest sens: Poemul conţine o structură epică a unei poveşti de
dragoste, presărată cu scene dramatice, animată prin dialog pentru a transmite însă cu aceste
mijloace un sens liric – filozofic înalt: poziţia tristă şi însingurată a geniului. Epicul este
validat de firul epic, liricul de proiecţia lirică şi filozofică, iar dramaticul de succesiunea de scene
în care dialogul este elementul constitutiv şi de categoria dramaticului ca substanţă – intensitatea
trăirilor sufleteşti. În viziunea lui Tudor Vianu, toate „personajele” sunt „voci” sau „măşti
lirice” ale poetului care s-a imaginat în mai multe ipostaze: geniul (întruchipat de Hyperion),
bărbatul îndrăgostit (Cătălin), muritorul care tânjeşte spre absolut (fata de împărat), forţa
universală (Demiurgul). În ceea ce priveşte ipostazele („măştile”) geniului, în tabloul întâi este
simbolizat de luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai aspiraţie
pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior
reprezentat de Luceafăr, ca simbol al lumii ideatice, detaşat de pragmatismul şi efemeritatea
oamenilor obişnuiţi. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat – în tabloul
întâi, de Cătălina – în cel de-al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizează de
aspiraţie geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare oarecare, un „chip de
lut”.

Structura. Romantică este și compoziția poemului, ce are la bază aceeași viziune

antitetică, cu referire la cele două sfere ale existenței : real-terestră și ideal-cosmică. Dacă
începutul și sfârșitul poemului (partea I și partea a IV-a) interferează cele două sfere existențiale,
partea a doua evidențiază numai sfera terestră prin idila Cătălin-Cătălina, iar partea a treia se
referă exclusiv la sfera cosmică, prezentând călătoria lui Hyperion spre Demiurg. Se remarcă
astfel compoziția simetrică a poemului.

Titlul. Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea
divină şi cea umană. În plan denotativ, cuvântul luceafăr este de origine latină (lat. lucifer) și s-
ar „traduce” prin „purtător de lumină”, mai ales că rădăcina este lux,-cis – lumină, ajungându-se
firesc la numele popular al planetei Venus, acea stea foarte strălucitoare, ce călăuzește cu lumina
ei corăbierii în noapte pe întinderile de ape: “Pe mișcătoarele cărări/ Corăbii negre duce”. În
plan conotativ, Luceafărul devine pentru poet un simbol al omului de geniu dotat cu o inteligență
superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu în iubire și pentru împlinirea creației sale ce îi
va asigura nemurirea. Dar Luceafărul rămâne doar fața îndreptată spre Pământ, vizibilă ființei
umane. În plan cosmic, el este Hyperion, numele său însemnând în greacă cel ce zboară pe
deasupra. Hyperion este fiul al Geei și al lui Uranus, întrupare deci a primei Creații legat de spirit
și nu de materie. El are acces la cunoașterea absolută, care nu le este data oamenilor obișnuiți.

Prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/idei
poetice

Tabloul întâi este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă între două
fiinţe aparţinând unor lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică şi tocmai de aceea este şi o iubire
imposibilă. Aşadar, planul universal-cosmic se întrepătrunde armonios cu cel uman-terestru,
geniul este astrul ceresc în ipostaza Luceafărului, fata de împărat este unică, iar în raport cu
luceafărul, aproape o egală.

Incipitul este o formulă iniţială de basm, atestând astfel filonul folcloric al poemului:”A
fost odată ca-n poveşti,/A fost ca niciodată,/Din rude mari împărăteşti/O prea frumoasă fată."
Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea "din rude mari împărăteşti",
este un superlativ popular, "prea frumoasă". Strofa următoare ilustrează unicitatea fetei de
împărat, prin rafii sugestive pentru a accentua trăsăturile care o fac cu totul aparte lume, aproape
incluzând-o în spiritualitatea superioară a geniului: "Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate
cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele." Legătura între cele două planuri se
realizează prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de comunicare între cele două lumi, terestră
şi cosmică, metaforă întâlnită atât în poemul filozofic "Scrisoarea I", cât şi în alte poezii
eminesciene: "Din umbra falnicelor bolţi/Ea pasul şi-1 îndreaptă/Lângă fereastră, unde-n
colţ/Luceafărul aşteaptă."

Chemarea Luceafărului de către fată este patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică,
strofa fiind construită ca o formulă cu puteri supranaturale: "Cobori în jos, luceafăr
blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în gând/Şi viaţa-mi luminează!"

Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a "unui tânăr voievod", ca
fiu al cerului şi al mării -"Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea". Luceafărul o
cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape, dar fata îl refuză,
simţindu-1 "străin la vorbă şi la port", ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se
teme: "Ochiul tău mă-ngheaţă". Cea de-a doua întrupare, din soare şi noapte, redă ipostaza
demonică. Fata nu poate accede la lumea lui şi nici nu-1 poate înţelege -"Deşi vorbeşti pe
înţeles/ Eu nu te pot pricepe"-, de aceea îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei.

În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin,
înfăţişează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii terestre
şi se desfăsoară sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o altă ipostază a iubirii, opusă
celei ideale.

Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic şi constituie cheia de boltă a poemului.
Această parte, a treia, numită şi "drumul cunoaşterii", este dominată de planul universal-cosmic
și poate fi divizată la rândul ei în trei secvenţe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea
cu Demiurgul şi eliberarea. Setea de cunoaştere a omului de geniu -"o sete care-l soarbe"- face
ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina
fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: "Reia-
mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire..."În
dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: Si din repaos m-am născut / Mi-e sete de
repaos, adică de viaţă finită, de stingere, este numit Hyperion. Demiurgul refuză cererea lui
Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa ar
duce din nou la haos. De asemenea, Demiurgul exprimă ideea că omul este muritor, nu-şi poate
determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de
a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate: "Ei doar au stele cu
noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte." Îi
oferă lui Hyperion, în compensaţie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul (ipostaza
orfică), geniul militar / cezarul, ca şi argumentul infidelităţii fetei: “Și pentru cine vrei să
mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă”

În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanţează printr-un peisaj umanizat, tipic
eminescian, în care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în
singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui
Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele : noaptea mea de patimi, durerea
mea, iubirea mea de-ntâi, visul meu din urmă, ca şi constituirea cuplului adamic îl proiectează
pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului, producând ambiguitate
asupra identităţii vocii lirice. În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunţat
caracter gnomic: Ce-ţi pasă ţie , chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru
strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece. Geniul se
izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, de nivel terestru, asumându-şi destinul
de esenţă nepieritoare. Ironia şi dispreţul său se îndreaptă spre omul comun, făptura de lut, prin
replici fără răspuns cuprinse în interogaţiile retorice finale. Omul comun, incapabil să-şi
depăşeasca limitele, rămâne ancorat în cercul strâmt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge
ataraxia stoică, starea de perfectă linişte sufletească obţinută prin detaşarea de frământările
lumii.

Exprimarea unui punct de vedere personal despre mesajul textului

Consider că tema poemului se verifică cel mai bine în ultima strofă. Versurile finale
sugerează antiteza dintre cele două lumi, dar şi puterea geniului de a se izola în lumea lui
raţională, renunţând la sentimente. În poem geniul este înfăţişat în două ipostaze: cel de geniu
romantic, revoltat împotriva condiţiei sale. El aspiră spre o altă lume, spre o altă formă de
cunoaştere, cea subiectivă. Pentru el aceasta este o decădere din sfera lui înaltă, dar doreşte
cunoaşterea subiectivă, a iubirii. Cealaltă ipostază este cea a geniului resemnat. El are nevoie de
experienţa eşecului în dragoste pentru a înţelege condiţia superiorităţii sale, a genialităţii sale.
Este unic, incompatibil cu lumea umană. Soarta lui este singurătatea, izolarea, iar raţiunea,
obiectivitatea îl ajută să înţeleagă că este nemuritor, fără acces la subiectivitate.

Poemul “Luceafărul” este cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece reunește
“aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui
Eminescu, poemul fiind, într-un fel, și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității
chipul în care și-a conceput propriul destin” – Tudor Vianu