Moara cu noroc- Ioan Slavici, nuvelă realist-psihologică

RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Ioan Slavici a fost unul dintre marii clasici, precursor al lui Liviu Rebreanu și
întemeietor al nuvelei realist-psihologice în literatura română. Proza lui Slavici conturează o
frescă a moravurilor și a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care
triumfă binele și adevărul, cinstea și dreptatea, morme etice pe care omul trebuie să le respecte.
Sursa de inspirație a autorului a fost realitatea, care este înfățișată în mod veridic și obiectiv în
nuvela Moara cu noroc, publicată în anul 1881, în volumul de debut al autorului, “Novele din
popor”.
Încadrare. Prin creaţia lui Slavici proza românească dobândeşte o consolidare a
dimensiunii realiste şi o remarcabilă deschidere spre psihologic. Aparţine curentului realist
prin: zugrăvirea mediului social, toponime reale (Ineu, Arad, Oradea), crearea de tipologii umane
complexe, realitatea este înfăţişată obiectiv şi din perspectivă auctorială (prin aceasta Slavici
fiind un precursor al lui L. Rebreanu), prin temă, importanţa acordată banului (oglindirea vieţii
sociale), prin atitudinea critică faţă de aspecte ale societăţii (dorinţa de înavuţire), prin
verosimilitatea intrigii şi a personajelor, prin veridicitatea întâmplărilor, prin obiectivitatea
perspectivei narative.
Fiind o nuvelă realist-psihologică, în „Moara cu noroc” de Ioan Slavici conflictul
central este cel moral-psihologic, conflictul interior al personajului principal este complex,
Ghiţă trăind o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând,
încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei, iar în caracterizarea şi
individualizarea personajelor se utilizează tehnici de investigare psihologice precum: scenele
dialogate, monologul interior de factură tradiţională, monologul interior adresat, stilul indirect
liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii. Astfel, personajele sale nu sunt schematice,
simple, primitive, ci sunt indivizi înzestraţi cu o bogată viaţă interioară, capabili de
sentimente, de trăiri profunde. Slavici îşi înzestrează personajele cu trăsături umane
complexe, calităţi şi defecte, cu acel amestec de bine şi rău, ce se află la oamenii adevăraţi,
după cum observă George Călinescu.
Ilustrarea a patru elemente de structură
 Tema acestei nuvele o constituie urmările negative, consecințele nefaste pe care setea de
îmbogățire le are asupra vieții sufletești și a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei,
se află convingerea autorului ca gona după avere, în special după bani, zdruncină tihna și
amărăște viața omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie. Această
convingere este ilustrată cel mai bine, în nuvelă, prin destinul cizmarului Ghiță. Slavici este un
observator imparțial al vieții rurale, înzestrat cu un spirit realist desăvârșit. Perspectiva narativă
este obiectivă, întâmplările fiind relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat,
omniscient și omniprezent. Nici judecățile etice explicite nu-i aparțin acestuia, ci sunt atribuite
bătrânei ca simbol al înțelepciunii populare. Deci vocea naratorului aparține, de fapt, întregii
comunități, tuturor și nimănui în același timp.
Slavici acordă o mare atenție construcției. Semnul acestei preocupări poate fi regăsit în
simetria dintre incipit și final. Plasându-și povestea între două afirmații morale ale batrânei:
„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face
fericit” și “așa le-a fost data!...”, autorul accentuează valoarea educativă a întregii acțiuni.
Reperele spațio-temporale confirmă stransa legătura dintre realitatea socială și problemele
morale sau psihologice pe care apariția capitalismului le presupune. Descrierea amanunțită a
locului și a timpului, în care se desfașoară acțiunea, prin utilizarea detaliului semnificativ, ține de
o tehnică pur realistă. Naratorul include o serie de amănunte care conferă nuvelei un sens
simbolic cu puternice implicații etice. Spațiul în care se petrec majoritatea acțiunilor este Moara
cu noroc, sintagmă care dă și titlul nuvelei. Mai degrabă ironic, așa cum se deduce din
deznodământul narațiunii, acest nume demonstrează că distanța dintre noroc și ghinion este tot
mai mică, într-o lume în care câștigul înseamnă crimă sau înșelăciune. Indicii temporali au
valoare simbolică. Cârciuma este luată în arendă de Ghiță chiar de Sfântul Gheorghe, care, în
tradiție creștină, simbolizează înfrângerea răului, însă păcatele acestei lumi, pot fi ispășite doar în
finalul nuvelei, ce stă sub semnul Paștilor.
Fiind o nuvelă realist-psihologică, în Moara cu noroc de Ioan Slavici conflictul central este
cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea și
individualizarea personajelor se utilizeaza tehnici de investigare psihologică.
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral et. al fiecăruia dintre personajele
alese
 Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecințele nefaste ale setei de înavuțire. Complexitatea și „capacitatea de a ne surprinde în
mod convingator” fac din Ghiță un personaj „rotund”. La început „carciumarul este un ins
energic, cu gustul riscului si al aventurii”. Vrând să scape de sărăcie, el nu dorea să se
îmbogățească pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. În acest sens, se
hotărăște să abandoneze liniștea colibei din sat și să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc,
unde se mută cu întreaga familie: nevasta, doi copii și soacra, dovedindu-se cât se poate de
harnic și priceput pentru a face rentabilă noua sa îndeletnicire. Când Ghiță tocmai începuse să
guste, cu întreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj
ciudat, Lică Sămădăul.
Apariția lui Lică Sămădăul la „Moara cu noroc” tulbură echilibrul familiei, dar și pe cel
interior, al lui Ghiță. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el și familia
lui, nu se poate sustrage asupra ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa. Slavici îl
caracterizează indirect prin apartenența acestuia la acea categorie a păstorilor, specifică
economiei ardelenești din vremea sa. Acesta este individualizat printr-un portret fizic, alcătuit
din trăsături catacteristice: “un om ca de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu
mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese împreunate la mijloc.”
2. Evidențierea prin două episoade /citate/secvențe commentate a modului în care
evoluează relația dintre cele doua personaje
Un portret moral, confirmat de evenimentele care urmează, îl face Ana, atragând atenția lui
Ghiță să nu intre în cârdășie cu el: “Fă cum știi, dar eu îți spun, și nu mă lasă inima să nu-ți spun
că Lică este un om rău și primejdios...E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai prea departe cu
el”. Pintea îl intuiește și îi dă definiția exactă: “El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se
laude, să ție lumea de frică și cu toate acestea să râdă și de dracul și de mumă-sa. Să râdă de noi,
Ghiță, de noi...”. Orgoliul lui este unul de stăpân care nu doar își subordonează oamenii, dar se
substituie destinului lor, ținând locul unui Dumnezeu pătimaș, batjocoritor, sadic. Acesta are
nevoie de Ghiță ca acoperitor și intermediar cu bancheri, când e vorba de a schimba bancnote
suspecte. Ghiță este omul slab din fire și sentimental, legat de dragostea pentru femeie. Lică a
pus mâna pe el de la început și, oricât l-ar urî, pentru sclavia în care îl tine, întâi, pentru
necinstea, pe care i-o dă, apoi pentru răpirea femeii, la urmă, Ghiță nu va putea învinge pe omul
calculat, stăpân pe sine, fără inimă.
 Ghiță vrea să strângă bani și înțelege să nu se pună rău cu Șămădăul care-I cere complicitatea
până la un punct și-l amenință cu izgonirea din moara cârciumă. În același timp, ar dori să
rămână om cinstit și se pune în legătură, fără completă sinceritate, cu jandarmul Pintea. Moment
tipic de duplicitate este acela al trădării hoțului, după părerea lui G. Călinescu. Cârciumarul,
schimbând mereu bancnotele de furat ale lui Lică, le duce lui Pintea să I le arate și să le prefacă
în mărunțiș, procurând autorităților dovada crimei, fără a mărturisi că jumătate din suma
schimbată la jandarm o oprește el. “Excesul de șiretenie pierde pe cârciumar” (G. Călinescu).
Patima banului schimbă radical cracterul lui Ghiță. El se înstrăinează de toată lumea, până și de
nevastă și de copii, iar aceasta îl face să-I fie teama parcă și de umbra lui. Un sentiment de
nesiguranță îl ține într-o neliniște, într-o tensiune permanentă. Neîncrederea în ziua de mâine și
sentimentul culpabilității îl fac să devină închis în sine și irascibil, mereu pe punctul de a izbucni
într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Satisfacțiile inedite ce i le aduce aurul, pervertindu-i
sufletul și împingându-l pe drumul ticăloșiei, alternează cu momente de renaștere a fondului
uman pozitiv când se simte îndemnat să fugă cât mai departe de Sămădău, pentru a-și redobândi
liniștea, pentru a trăi, ca mai înainte, în tihnă, alături de Ana și de copii. Ghiță este conștient că se
afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găsește în el și nici în soția lui, de care patima banului îl
izolase, sprijinul necesar pentru a pune capăt tentației nesăbuite.
Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiță are loc la sărbătorile Pastelui când, orbit de
furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își arunca soția drept momeală în brațele
Sămădăului. Ana i se dăruiește lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe
cand Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești.”
În momentul în care își dă seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana. La rândul lui,
Ghiță va fi ucis de Răuț din ordinul lui Lică, acesta din urmă moare zdrobindu-și capul într-un
copac. Patima pentru bani și fascinația diabolică a personalității Sămădăului îl determină să
ajungă pe ultima treaptă a degradării morale. Sfârșitul lui și a celor care-l înconjoară este, în mod
inevitabil, tragic. 4. OPINIA
Prin paricularitățile de realizare a personajelor din nuvela „Moara cu noroc”, prozatorul
dovedește finețe în observarea mișcării psihologice, în detectarea zonelor obscure ale psihicului
uman.