Gen Si Reprezentare in Romania Comunista

Luciana M.
JINGA
GEN ŞI REPREZENTARE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

1944‑1989
Volum apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului
şi Memoria Exilului Românesc
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

Str. Alecu Russo, nr. 13‑19, et. V, ap. 11, sector 2, Bucureşti, România
Tel. +40213167565; +40213167557
Fax +40213167552
www.iiccmer.ro
E‑mail: office@iiccmer.ro
© 2015 by Editura POLIROM

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin
orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic
sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea
permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu
scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a
deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii
intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

JINGA, Luciana M.
Gen şi reprezentare în România Comunistă: 1944‑1989 / Luciana M. Jinga. – Iaşi:
Polirom, 2015
Bibliogr.
ISBN: 978‑973‑46‑5276-1
Printed in ROMANIA
Luciana M. JINGA
GEN ŞI REPREZENTARE
ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ
Femeile în cadrul Partidului Comunist Român
1944‑1989
POLIROM
2015
LUCIANA M. JINGA (n. 1982) este doctor în istorie al Universităţii „Al.I.
Cuza” din Iaşi şi al Universităţii din Angers, Franţa, în cadrul laboratorului
Centre de Recherches Historiques de l’Ouest (CERHIO), cercetătoare în cadrul
Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc. Domenii de interes: istoria comunismului românesc, organizaţiile
de masă în comunism, istoria femeilor, feminism, studii de gen. La Editura
Polirom a publicat: „Forme de organizare ale «Muncii cu femeile» în cadrul
PCR (1944‑1954)”, în Structuri de partid şi de stat în timpul regimului comunist.
Anuarul IICCR, vol. III (2008), „Condiţia femeii în România comunistă”, în
Stephane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului (2008) şi Politica pro‑
natalistă a regimului Ceauşescu (vol. I, în colab. 2010; vol. II., coord., 2011).
Este editor al volumului de eseuri Elev în comunism (Curtea Veche, 2009).
Cuprins
Lista tabelelor....................................................................................... 9
Cuvânt înainte...................................................................................... 11
Introducere.......................................................................................... 13
Capitolul 1. Preliminarii. O „loterie” fără şanse de câştig.

Femeile din cadrul PCdR.................................................................... 25
1.1. Modelul sovietic........................................................................ 25
1.2. Prezenţe feminine în cadrul PCdR...................................................27
1.3. Organizarea „Muncii cu femeile”...................................................33
1.4. Ipostaze ale Frontului comun feminin............................................... 41
1.4.1. Comitetul Antifascist al Femeilor...........................................42
1.4.2. Societatea pentru protecţia mamei şi copilului............................45
1.4.3. Frontul Feminin................................................................ 46
1.4.4. Comitetele de patronaj (Comitetele „Ella Negruzzi”)...................49
1.5. Apărarea Patriotică..................................................................... 51
1.6. Militante în Brigăzile Internaţionale şi Rezistenţa Franceză.....................54
Partea I
Organizaţii, comitete şi comisii
ale femeilor în cadrul Partidului Comunist Român (1944‑1989)
Capitolul 2. Apariţia organizaţiei unice de femei............................................ 63
2.1. Organizarea „muncii cu femeile”. 1944‑1947.....................................64
2.1.1. Primele forme de organizare după 23 august 1944.......................64
2.1.2. Uniunea Femeilor Antifasciste din România (UFAR)....................66
2.1.3. Lărgirea UFAR................................................................. 70
2.1.4. Rolul UFAR în pregătirea alegerilor........................................73
2.1.5. Federaţia Democrată a Femeilor din România (FDFR)..................75
2.1.6. Secţia feminină de pe lângă CC al PCR....................................79
2.2. O singură organizaţie de masă feminină............................................80
2.2.1. Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR)..................... 81
2.2.2. Deviaţionism şi strategie economică: ruperea UFDR...................82
2.2.3. Secţia Organelor Conducătoare de partid, sindicale şi de tineret......87
2.2.4. Dizolvarea UFDR.............................................................. 88
2.2.5. Comitetul Femeilor Democrate..............................................93
2.2.6. Definitivarea formelor de „muncă cu femeile”...........................96
2.2.7. Dispariţia Secţiei pentru „munca de partid în rândul femeilor”........97
Capitolul 3. Consiliul Naţional al Femeilor (1958‑1989)...................................99
3.1. Formele de organizare ale activităţii.................................................99
3.2. Desemnarea primului Consiliu Naţional al Femeilor............................102
3.3. Consiliul Naţional al Femeilor în timpul
regimului Gheorghe Gheorghiu‑Dej................................................106
3.4. Consiliul Naţional al Femeilor în primii ani
ai guvernării Nicolae Ceauşescu.................................................... 110
3.5. Consiliul Naţional al Femeilor în anii ’70......................................... 117
3.6. Consiliul Naţional al Femeilor
şi Frontul Unităţii Socialiste........................................................ 123
3.7. Conferinţa Naţională a CNF din 1978............................................ 124
3.7.1. Structură....................................................................... 126
3.7.2. O nouă preşedintă în fruntea organizaţiei................................ 128
3.7.3. Zilele Conferinţei.............................................................131
3.8. Consiliul Naţional al Femeilor în anii ’80........................................ 133
Capitolul 4. Epoca Ceauşescu. Epoca proiectelor......................................... 139
4.1. Politica demografică................................................................. 139
4.1.1. Campanii anti‑avort.......................................................... 140
4.1.2. Familia – celula societăţii................................................... 142
4.1.3. Viitorul patriei – copiii...................................................... 143
4.2. Promovarea femeilor................................................................. 146
4.2.1. Un timp al faptelor........................................................... 146
4.2.2. Politică a parităţii sau paritatea în slujba politicului.................... 150
4.3. Zânele comunităţii.................................................................... 153
4.3.1. Un oraş mai curat............................................................ 153
4.3.2. În slujba culturii.............................................................. 154
4.3.3. Sărbătorind 8 Martie........................................................ 156
Partea a II‑a
Politici egalitare. Concept, aplicare, efecte
Capitolul 5. Principiul egalităţii sexelor..................................................... 163
5.1. Marxism‑leninismul.................................................................. 163
5.2. Modelul sovietic.......................................................................171
5.2.1. Femeile sovietice în viaţa activă........................................... 173
5.2.2. Legislaţia...................................................................... 174
5.2.3. Femeile în politică........................................................... 175
5.3. Statele din Europa Centrală şi de Est..............................................181
5.3.1. Ungaria.........................................................................181
5.3.2. Cehoslovacia.................................................................. 183
5.3.3. Iugoslavia...................................................................... 185
5.3.4. Bulgaria........................................................................ 189
5.3.5. Polonia......................................................................... 192
Capitolul 6. Promovarea femeii în România comunistă – O politică de stat?......... 195
6.1. La început a fost cuvântul........................................................... 195
6.1.1. Originile....................................................................... 195
6.1.2. Discursul anilor ’50......................................................... 199
6.1.3. Femeile în primplan sau epoca Nicolae Ceauşescu..................... 202
6.2. Legislaţia............................................................................... 208
6.2.1. Premisele egalităţii........................................................... 208
6.2.2. Codul muncii.................................................................. 210
6.2.3. Codul familiei..................................................................214
6.2.4. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 18‑19
iunie 1973 cu privire la creşterea rolului femeii în viaţa economică,
politică şi socială a ţării......................................................217
6.3. Învăţământul............................................................................221
Capitolul 7. Munca „eliberatoare”........................................................... 229
7.1. Către munca salariată................................................................ 229
7.2. Meserii feminine – meserii feminizate............................................. 234
7.3. Prezenţa în poziţii de autoritate.................................................... 237
7.4. Sfidarea tradiţiei sau femeia buldozerist........................................... 240
7.5. Meserii interzise....................................................................... 242
7.6. Obstacole în politica de promovare feminină
sau duplicitatea discursului comunist.............................................. 246
7.7. Studiu de caz. Forţa de muncă feminină în cadrul domeniul medical.
Reprezentare. Promovare. Efecte...................................................251
Capitolul 8. Reprezentarea feminină în structuri de stat şi de partid.................... 255
8.1. Membre de partid.................................................................... 255
8.2. În conducerea partidului............................................................. 260
8.2.1. Comitetul Central al Partidului Comunist Român...................... 260
8.2.2. Biroul Politic/ Comitetul Politic/Comitetul Politic Executiv
şi Secretariatul................................................................ 264
8.3. Poziţii de conducere la nivel local................................................. 269
8.4. Reprezentare feminină pentru funcţii în stat..................................... 276
8.5. Dublu rol – suprapunerea funcţiilor................................................281
8.6. Prezenţe feminine în conducerea Ministerului Sănătăţii (studiu de caz)..... 282
Capitolul 9. Traictorii, evoluţii, itinerarii. Membrele Comitetului
Central al Partidului Comunist Român 1945‑1989..................................... 285
9.1. „Primul val” (1945‑1969)........................................................... 288
9.2. Cel de‑al doilea „val”
(august 1969 ‑‑ noiembrie 1989)................................................... 292
9.3. Alegerile Congresului al XIV‑lea
al Partidului Comunist Român...................................................... 295
9.4. Concluzii............................................................................... 297
Anexe.............................................................................................. 305
Bibliografie....................................................................................... 363
Lista tabelelor
Tabelul 1. Repartizarea filialelor UFAR pe regiuni şi oraşe

Tabelul 2. Repartiţia activistelor in diferitele structuri ale Partidului Comunist Român
Tabelul 3. Evoluţia numărului de cadre didactice şi de elevi în România. 1938‑1989
Tabelul. 4. Evoluţia populaţiei şcolare totale şi feminine pe nivel de studii. 1938‑1989.
Tabelul 5. Evoluţia forţei de muncă feminine. (1948‑1989)
Tabelul 6. Evoluţia personalului didactic dintre care personal didactic feminin.
(1930‑1990)
Tabelul 7. Evoluţia angajaţilor cu studii superioare. (1956‑1992)
Tabelul 8. Prezenţa membrilor de partid femei în Comitetul Central al Partidului Co‑
munist Român. (1945‑1989)
Tabelul 9. Prezenţa membrilor de partid femei în Biroul Politic/Comitetul politic exe‑
cutiv şi Secretariatul Partidului Comunist Român. (1945‑1989)
Tabelul 10. Prezenţa membrilor de partid femei în conducerea organizaţiilor de bază,
pe ramuri de producţie în august 1989.
Tabelul 11. Prezenţa feminină în guvernele comuniste. (1946‑1961)
Tabelul 12. Prezenţa feminină în guvernele comuniste. (Martie 1961 – Martie 1980)
Tabelul 13. Prezenţa feminină în guvernele comuniste. (Martie 1980‑22 Decembrie
1989)
Tabelul 14. Evoluţia femeilor deputat în cadrul Marii Adunări Naţionale şi Consiliile
Populare
Cuvânt înainte
Volumul de faţă reprezintă o versiune revăzută şi adăugită a tezei de doctorat fina‑

lizată în toamna anului 2011 în dublă coordonare, sub îndrumarea regretatului profesor
Ioan Ciupercă (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi) şi a Christinei Bard
(Universitatea din Angers, Franţa), cărora le mulţumesc pentru încrederea arătată,
încurajările şi sfaturile lor.
Încă din timpul studiilor doctorale, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului
şi Memoria Exilului Românesc şi‑a asumat acest proiect, susţinând atât demersul edi‑
torial cât şi organizarea de evenimente academice având ca subiect relaţia complicată
între Partidul Comunist Român şi populaţia feminină guvernată. Amintesc aici confe‑
rinţa internaţională Gender and Politics under Communism. New Perspectives on Central
and Eastern Europe, pe care am organizat‑o cu sprijinul Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi al Fundaţiei „Konrad
Adenauer” în mai 2012. Pentru acest lucru ţin să le mulţumesc domnilor Ioan Stanomir,
Vladimir Tismăneanu, Andrei Muraru, Dinu Zamfirescu şi Radu Preda.
Forma actuală a lucrării este produsul a sute, poate mii de ore de reflecţie şi dis‑
cuţii în compania colegilor şi prietenilor cercetători, mai mult sau mai puţin aplecaţi
către studiul istoriei comunismului Românesc, dar care îmi împărtăşesc pasiunile de
cercetare. Le sunt profund recunoascătoare pentru felul în mi‑au fost alături în diferi‑
tele faze ale proiectului, oferindu‑mi cu largheţe tot sprijinul lor: Cristina Diac, Mihai
Burcea, Bogdan Cristian Iacob, Beatrice Scutaru, Andreea Muraru, Corina Doboş.
Mulţumiri speciale le datorez Cristianei Oghină Pavie (Universitatea din Angers)
pentru suportul moral, discuţiile stimulante şi sprijinul necondiţionat. Gratitudinea mea
se îndreaptă în aceeaşi măsură către profesorul Yves Denechere (Universitatea din
Angers), întotdeuna un sprijin pentru studenţii români aflaţi în urbea de la confluenţa
râurilor Maine şi Loire.
Le sunt recunoascătoare doamnelor Mihaela Miroiu (SNSPA, Bucureşti), Maria
Bucur (Indiana University) şi Jill Massino (University of North Carolina) pentru bună‑
voiţa şi răbdarea pe care mi‑au arătat‑o, mereu dispuse să‑mi ofere sugestii şi obser‑
vaţii, pe cât de pertinente, pe atât de utile.
Alte mulţumiri le datorez personalului sălii de studiu „Aurel Sacerdoţeanu” de la
Arhivele Naţionale ale României (Veronica Vasilov, Gabriela Dumitraşcu şi Doina Sima)
care, cu profesionalism şi multă răbdare, mi‑au acordat toată asistenţa în consultarea
fondurilor de arhivă.
12 CUVÂNT ÎNAINTE
Mulţumesc familiei mele. Bunicilor mei cărora le datorez cele mai frumoase amin‑
tiri ale copilăriei şi pasiunea pentru istorie, părinţilor mei care care imi sunt în fiecare
clipă sprijin şi inspiraţie, fratelui meu, cel mai înfocat şi devotat fan.
Nu în ultimul rând îi mulţumesc celui mai bun prieten, confientului şi criticului
meu cel mai acid. Îţi mulţumesc, Ştefan.
Introducere
După decembrie 1989, întreaga viziunea asupra relaţiei între regimul comu‑
nist şi populaţia feminină păstorită s‑a redus la două ipostaze diametral opuse:
victime şi călăi. In postura de victime a fost plasată majoritatea, ca subiecţi în
primul rând ai politicii demografice. Călăi erau femeile care au deţinut poziţii
de autoritate în partid, întruchipări ale maleficului, în caracterizarea cărora
doar lipsa de instruire le depăşea caracterul imund. Prin acest joc simplu,
experienţa a milioane de femei, de‑a lungul a patru decenii este practic anulată,
în favoarea metodei clasice de a prezenta jumătatea feminină istoriei prin inter‑
mediul câtorva figuri de excepţie, în cazul regimului comunist, întotdeauna
conotate negativ. Pentru o înţelegere mai aprofundată a regimului comunist în
România, este nevoie să vedem în populaţia feminină o categorie de analiză,
cu evoluţie, aspiraţii, acţiuni proprii, reflectate atît la nivelul societăţii cît şi al
partidului. Subiectul pe care am ales să‑l tratez se inscrie în această direcţie
mai largă de cercetare. Dorind să ofere o perspectivă cât mai largă asupra temei
tratate, cercetarea nu reduce categoria de analiză la membrele de partid, ci voi
avea în vedere întreaga populaţie feminină care a intrat în atenţia PCR din
prisma proiectelor de participare politică: organizaţie feminină de masă, poli‑
tici egalitariste, reprezentare în cadrul partidului.
Delimitarea subiectului
Alegerea întinderii temporale supusă analizei are o motivaţie multiplă, momen‑

tul 23 august 1944 influenţând decisiv atât existenţa Partidului Comunist din
România (PCdR) cât şi raportarea populaţiei feminine la reprezentare şi parti‑
ciparea politică. Indepărtarea generalului Ion Antonescu, revenirea la prevede‑
rile constituţionale din 1923, prezenţa armatei sovietice pe teritoriul României
au constituit premisele relansării PCdR în peisajul politic românesc. Fără
precedent era şi modul în care mişcarea şi‑a mărit numărul aderenţilor, bărbaţi,
dar şi femei. În perspectiva alegerilor ce urmau să aibă loc, PCdR şi‑a făcut
14 INTRODUCERE
din acordarea universală a dreptului de vot şi eligibilităţii pentru femei, unul

dintre punctele forte ale campaniei electorale dar şi al conduitei politice în
acelaşi timp. Având temeri referitor la modul în care femeile urmau să‑şi exe‑
cite drepturile politice recent câştigate, să participe şi să voteze BPD, PCdR
înfiinţează organizaţia feminină de masă Uniunea Femeilor Antifasciste din
România, menită a educa şi strânge noile votante în jurul programului electo‑
ral prezentat de FND. Singura potenţială «competiţie» venea tot din rândul
mişcărilor de stângă, şi anume Partidul Social Democrat, a cărui organizaţie
de femei, Uniunea Femeilor Muncitoare, avea o puternică tradiţie care ţinea
din perioada interbelică. Celelalte organizaţii feminine şi feministe, deşi cu o
structură la nivel naţional mult mai largă, îşi păstrau o agendă de acţiuni care
nu mai corespundeau noilor realităţi. Dacă luăm în calcul preferinţele pentru
mişcarea de extremă dreaptă ale Alexandrinei Cantacuzino şi procentul de
analfabetism care se ridica la 60% în rândul femeilor, vedem tot atâtea motive
pentru care, cel puţin teoretic, organizaţia de masă feminină, sprijinită de PCdR
avea cele mai multe atuuri pentru a strânge în jurul său proaspătul electorat
feminin al României.
Câştigarea alegerilor de către Blocul Partidelor Democrate, fuziunea
Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist Român, precum şi eliminarea
celorlalte formaţiuni politice, inclusiv a organizaţiilor feminine şi feministe,
au constituit premisele pentru crearea unei organizaţii de masă feminine unice,
sub denumirea Uniunea Femeilor Democrate din România. Caracterul totalitar
al regimului comunist din România a făcut ca şi natura organizaţiei de masă
feminine pe care o patrona să fie una cu totul diferită de structurile similare
organizate de partidele comuniste care activau în democraţiile vestice.
Am considerat totuşi necesară introducerea unui capitol introductiv care să
suprindă participarea tipurie a femeilor în cadrul partidului comunist. Deşi
schimbările politice produse după de 23 august 1944 sunt semnificative, expli‑
caţiile pentru anumite elemente ce ţin de cutuma partidului dar şi de formele
sale organizaţionale trebuiesc căutate dincolo de acest decupaj temporal.
Cel de‑al doilea reper cronologic, 1989, este unul cu atât mai evident,
istoria recentă şi foarte recentă a României fiind clar fragmentată de acest prag
temporal marcat de căderea regimului comunist în România. Dispariţia fizică
a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, prăbuşirea sistemului politic construit
în jurul PCR a condus firesc şi la dispariţia organizaţiilor de masă şi obşteşti
care gravitau în jurul său. O schimbare semnificativă se produce şi în gradul
de reprezentare politică a femeilor. In ultimul Parlament comunist, proporţia
membrilor femei era de 33,8% iar în primul organ respezentativ de după revo‑
luţie nu se găsea decât o singură femei între cei 200 de membri, adică 0.5%.
INTRODUCERE 15
Metodologie
Studiul este construit în jurul a două dimensiuni. Prima se opreşte asupra

organizaţiei de masă controlată de Partidul Comunist Român, ca principal for
de coagulare pentru activitatea politică dusă de populaţia feminină a României,
fie ele membre de partid ori nu. Prin forma sa de organizare, cu filiale la nivel
local dar şi al instituţiilor precum şi diferitele campanii organizate, organizaţia
feminină de masă a fost, ca importanţă, prima formă de sociabilizare a popu‑
laţiei feminine şi primul pas către implicarea în viaţa de partid dar şi de stat.
Cea de‑a doua se interesează de modul în care regimul comunist a construit
pentru prima dată în România actorul politic femeie, care au fost politicile care
au favorizat sau dimpotrivă, au descurajat prezenţa în poziţii de autoritate.
Pentru evidenţierea particularităţilor cazului românesc, am urmărit evoluţia
politicilor de gen în context mezoregional, având permanent în vedere situaţia
prezentă în celelalte ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi
în Uniunea Sovietică.
Pentru realizarea unei astfel de cercetări dintr‑o perspectivă istorică, foarte
utile ar fi fost fondurile orgnizaţiei de femei precum şi cel al secţiei pentru
munca în rândul femeilor din cadrul PCR. Din păcate, până la acest moment,
Arhivele Naţionale ale României nu au depistat cele două fonduri de arhivă.
O altă alternativă ar fi fost utilizarea de surse de istorie orală pentru reconsti‑
tuirea evoluţiei mişcării şi a principalelor proiecte în care aceasta a fost impli‑
cată. Principalul impediment în realizarea acestui demers a fost dispariţia fizică
a fostelor lidere ale mişcării, intervievarea simplelor activiste fiind insuficientă
pentru a decela relaţia profundă dintre conducerea PCR şi organizaţia de femei.
Aspectele atât de diferite cuprinse în tema de cercetare precum şi intervalul
cronologic extins, riscau să mă conducă către o muncă de documentare şi
sortare practic fără sfârşit. Plecând de la aceste premise, în cadrul cercetării,
prioritatea a fost reconstituirea firului cronologic în evoluţia organizaţiei de
femei, recuperarea, prin intermediul documentelor care ne‑au stat la dispoziţie,
a evenimentelor într‑o manieră cât mai riguroasă şi amănunţită. Odată conturat
cadrul general, am adăugat treptat actorii, coroborând în permanenţă diferitele
surse care ne‑au stat la dispoziţie: dosarele de personal, stenograme ale şedin‑
ţelor, articolele de presă, iconografia.
Pentru a putea prezenta unitar, detaliat şi comparativ raportarea regimului
comunist la populaţia feminină guvernată, studiul se angajează într‑o analiză
de tip atât calitativ, cât şi cantitativ. Analiza calitativă presupune o deconstrucţie
instituţională şi legislativă bazată pe surse primare şi secundare, multe dintre
ele necercetate până acum. O astfel de abordare este necesară în special pentru
a deosebi politicile de includere, cele cu adevărat egalitariste, de cele de
16 INTRODUCERE
exludere, purtătoare de valori tradiţionale, pe care statul patriarhal le impunea

populaţiei feminine. Intrarea femeilor în viaţa activă, stabilirea proporţiilor în
diferite domenii de activitate, trasarea evoluţiei membrilor de partid femei,
toate au presupus o analiză cantitativă, structurată pe concepte şi principii de
statistică, având permanent în vedere regulile unei abordări comparative prin
utilizarea unei grile relativ unitare de criterii de prezentare şi analiză. Limitarea
accesului la surse marchează şi limitele analizei mele, de care rămân conştientă
pe tot parcursul acestui studiu. Din punct de vedere conceptual abordarea
comparativă mi se pare justificată şi cred că doar un astfel de demers poate
evidenţia specificul organizaţiei de masă feminine a Patidului Comunist Român,
al politicilor eglitare şi participării politice a femeilor în timpul regimului
comunist.
Ansamblul documentelor cu caracter biografic a fost reunit într‑un studiu
prosopografic construit în jurul femeilor membre al CC al PCR. Un astfel de
demers este foarte util pentru identificarea elementelor de socializare politică
(pregătire şcolară, profesională, apartenenţa la o anumită tranşă de vârstă)
precum şi a formării şi existenţei reţelelor de influenţă, solidarităţi atît informale
şi/sau instituţionale. Alegând această abordare, i‑am avut permanent în vedere
şi limitele: amploarea corpului de subiecţi analizat, caracterul eterogen care‑l
caracterizează, personajele obscure pentru care lipsesc informaţiile. Un alt
posibil pericol pentru cercetător este simpla transcriere a informaţiilor în baza
de date, fără confruntarea prealabilă cu alte surse. Având permanent în vedere
aceste posibile scăpări, am încercat în măsura surselor care mi‑au stat la dis‑
poziţie, ca atât baza de date cât şi interpretarea să fie cât mai pertinente cu
putinţă.
Surse
O cercetare care ţine în acelaşi timp de istoria recentă dar şi de o istorie a

femeilor, totul în contextul unui regim autoritar, presupunea consultarea unui
volum semnificativ de surse, dintre cele mai diverse: arhive publice, arhive
private, statistici, sondaje de opinie, presă, memorialistică, iconografie, arhive
de film, radio şi de televiziune. Consultarea de materiale cu un caracter vădit
propagandistic, departe de a constitui un impediment în cadrul cercetării, faci‑
litează prin coroborarea cu alte tipuri de surse observarea acelor problematici
în care s‑a folosit un dublu limbaj, tuşele jocului includere/excludere fiind
uneori imperceptibile.
Şantierul foarte larg de lucru pe care l‑a presupus tema de cercetare a făcut
ca la debutul documentării să acord o atenţie deosebită surselor de arhivă.
Natura subiectului indica cu predilecţie două instituţii depozitare de arhive:
INTRODUCERE 17
Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Consiliului Naţional pentru

Studierea Arhivelor Securităţii. Din păcate în Arhiva Consiliului Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu au fost identificate până în acest
moment dosare utile temei de cercetare.
Graţie profesionalismului de care dau dovadă Arhivele Naţionale Istorice
Centrale, mi‑a fost permis accesul la fondurile de arhivă solicitate. Deosebit
de utilă a fost consultarea fondului CC al PCR, secţiile Cancelarie, Organizatorică
şi Cadre. Natura documentelor conţinute de aceste fonduri este una foarte
variată: stenograme, referate, anchete, dosare de personal, proiecte legislative,
situaţii statistice privind componenţa PCR. Încercarea de a trasa evoluţia cro‑
nologică a organizaţiei de femei s‑a dovedit a fi una extrem de dificilă în absenţa
unui fond de arhivă al Uniunii Femeilor Democrate din România sau a Consiliului
Naţional al Femeilor. Singul fond de arhivă dedicat acestei teme priveşte
Uniunea Femeilor Antifasciste (conţinând o singură unitate arhivistică), aduce
prea puţine informaţii asupra funcţionării acestei prime forme a organizaţiei
feminine de masă. Documente din Arhiva Ministerului Internelor – Direcţiunea
gnerală a Poliţiei, păstrate în Colecţia 50 Documente elaborate de organele
represive despre activitatea PCR clarifică o sumă de aspecte legate de activi‑
tatea militantelor comuniste în anii ’30 dar şi începuturile organizaţiei de masă
feminine coordonată de Partidul Comunist Român. Materialele privind activi‑
tatea internaţională a militantelor social‑democrate şi comuniste sunt grupate
în fondul Organizaţiile Feminine Democrate din România.
Mi‑am continuat cercetarea în cadrul Serviciilor Judeţene ale Arhivelor
Naţionale care deţin fonduri arhivistice pe tema cercetată: Iaşi, Vaslui, Bihor,
Neamţ, Satu‑Mare, Maramureş, Olt. Interesul pentru aceste arhive a fost recu‑
perarea corespondenţei între conducerea centrală a organizaţiei şi filialele din
teritoriu, precum şi descrierile mult mai detaliate ale acţiunilor concrete orga‑
nizate şi conduse, de la nivel de municipiu şi până în cea mai îndepărtată
comună sau cooperativă agricolă de producţie.
Arhiva Ministerului Muncii şi Arhiva Ministerului Sănătăţii. Aparent fără
o legătură directă cu obiectul de cercetare al temei, aceste arhive au adus
completări valoroase privitor la acţiunile concrete în care era implicat Consiliul
Naţional al Femeilor. Deosebit de utile pentru studiul de faţă au fost raportele
întocmite în urma diferitelor acţiuni de control în teritoriu, documente explică
în detaliu contribuţia fiecărui organism implicat în programele partonate de
Ministerul Sănătăţii, atenţia nostră concentrându‑se asupra politicii demografice
cu urmările ei: abandon, mortalitate infantilă, avort ilicit. Documentele aflate
în arhiva Ministerului Muncii au adus lămuriri suplimentare privind motivele
reale aflate la originea diferitelor prevederi legale cu caracter egalitar. Ambele
arhive sunt neinventariate, cercetătorul având la dispoziţie doar flerul personal
pentru a descoperi matrialele utile în şirurile nesfârşite de dosare prăfuite.
Accesul a fost permis în urma unor demersuri îndelungate, cu acordul minis‑
trului de resort.
18 INTRODUCERE
În timpul redactării tezei de doctorat am avut acces în arhivele Partidului

Comunist Francez, documentele din fondul Femmes clarificând multe aspecte
legate de participarea internaţională a organizaţiei feminine de masă patronată
de Partidul Comunist Român.
Presa
In absenţa contribuţiei pe care istoria orală ar fi adus‑o, presa, în special presa
feminină de limbă română, a fost liantul documentelor de arhivă, atât de aride
şi neuniforme din punctul de vedere al informaţiei cuprinse. Efervescenţa din
jurul Uniunii Femeilor Anrifasciste din România şi a participării femeilor în
alegeri, este foarte bine surprinsă în paginile revistelor patronate de partidele
care alcătuiau Frontul Naţional Democrat: Femeia muncitoare coordonată de
secţia feminină a Partidului Social‑Democrat şi Drumul Femeii, oficiosul UFAR.
Revista Femeia, apare în martie 1948, ca principal organ de presă al Uniunii
Femeilor Democrate din România. Caracterul propagandistic al materialelor
difuzate este evident, conţinutul revistei fiind primul indiciu asura priorităţilor
pe care regimul comunist le avea raportat la populaţia feminină a ţării: colec‑
tivizare, intrarea în viaţa activă, activitate obştească, realizarea politicii demo‑
grafice. Plusul pe care îl aduce revista Femeia constă tocmai în caracterul său
de presă scrisă de femei şi pentru femei, fapt care a lăsat de multe ori loc
pentru atitudini cu adevărat critice faţă de rezultatele concrete ale politicilor
egalitare introduse de statul comunist, căutând prin demersul jurnalistic să
descopere cauzele inerţiei care se făce simţită la nivelul prezenţei în funcţii de
decizie. Concluziile conduceau către menţinerea nealterată, în ciuda discursu‑
lui oficial, a unei poziţii de inferioritate a femeii la nivelul societăţii româneşti.
Articolele conţinute de cotidienele Scânteia şi România Liberă au fost utile
în recuperarea datelor de ordin statistic. Coroborate cu informaţiile de arhivă,
ele pot contribui semnificativ la conturarea unei imagini clare asupra a ce erau
şi ce se vroiau a fi politicile de gen în România comunistă.
Lucrări propagandistice/scrieri de epocă

Incă din 1945, Partidul comunist Român a manifestat o grijă deosebită pentru
editarea şi difuzarea de materiale (broşuri, pliante, cărţi) cu vădit caracter
propagandistic, atât pentru publicul român, cât şi pentru cel din străinătate.
Până la câştigarea alegerilor în 1946, scopul acestor materiale era atragerea
electoratului feminin prin intermediul candidatelor şi programului de acţiuni
propus de UFAR/FDFR, în timp ce materialele difuzate în străinătate arătau
deplina comuniune socială realizată în cadrul organizaţiei feminine de masă
patronată de Partidul Comunist. Apogeul acestor tip de publicaţii l‑au constituit
INTRODUCERE 19
anii ’70, când, în apropierea Anului Femeii, au fost scoase o serie de lucrări
având ca temă generală «rolul femeii în societatea românească», având printre
autori pe Stana Buzatu, Nicolae Băbălău1, Ecaterina Deliman2, Aneta Spornic3.
Concomitent, astfel de tipărituri erau difuzate şi în principalele limbi de cir‑
culaţie internaţională4, fiind respectat acelaşi tipar, indiferent de anul apariţiei
sau publicul ţintă: legislaţia egalitară a României, accentuat fiind principiul
salarizării egale, cuprinderea populaţiei feminine într‑o formă de muncă sala‑
riată, asigurarea infrastructurii pentru îngrijirea copilului mic, participare egală
în viaţa politică şi obştească. Conţinutul nu era unul specific doar propagandei
de sorginte românească, el fiind acelaşi în publicaţiile similare din spaţiul
comunist. Fără o lectură critică, aceste materiale ar reda imaginea unei situa‑
ţii ideale din perspectiva egalităţii de gen. Cifrele prezentate erau cele reale,
schimonosirea situaţiei reale fiind operată prin simpla omisiune.
Statistici
O parte importantă a surselor folosite o constituie diferitele situaţii statistice
prezente în Anuarul statistic al RPR/RSR pentru intervalul 1957‑1989,
Recensămintele Populaţiei din 1930, 1956, 1966, 1977 şi 1992. Pentru a trasa
evoluţia nivelului de educaţie în rândul populaţiei feminine, precum şi gradul
de cuprindere în totalul forţei de muncă salariate, deosebit de utile au fost
documentele aflate în custodia Institutului Naţional de Statistică. Ne referim
aici în principal la studiile punctuale privind nivelul de şcolarizare, repartiţia
pe specializări şi nivel de studii5, dar şi la cercetările care surprind prezenţa
feminină în diferitele sectoare ale economiei, nivelul de salarizare şi eventual
repartiţia feminin/masculin a poziţiilor de autoritate6.
1. Nicolae Băbălău, Femei în constelaţia muncii, Scrisul Românesc, Craiova, 1980.

2. Ecaterina Deliman, Femeia, personalitate politică în România noastră socialistă, Editura
politică, Bucureşti, 1977.
3. Aneta Spornic, Utilizarea eficientă a resurselor de muncă feminine în România, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975.
4. Maria Groza, Woman in the contemporary life of Romania, Meridiane, Bucureşti, 1970;
Consiliul Naţional al Femeilor, La femme dans la République Socialiste de Roumanie,
Women in the Socialist Republic of Romania, La mujer en la republica Socialista de
Rumania, Meridiane, 1974.
5. L. Colescu, „Statistica ştiutorilor de carte în România, după recensământul populaţiu‑
nii din 1912» în Buletinul Statistic al României, seria III, volum XII‑1915, nr. 40,
651‑701; Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor, Statistica învăţământului din
România pe anii şcolari 1921/922 – 1928/929, Bucureşti, 1931.
6. Direcţia Centrală de Statistică, Forţa de Muncă în Republica Socialistă România – DATE
STATISTICE, Bucureşti, 1969.
20 INTRODUCERE
Istoriografia problemei
Implicarea politică a populaţiei feminine în cadrul Partidului Comunist Român
a reprezentat până în decembrie 1989 un subiect tratat strict ideologic, parti‑
ciparea egală a femeilor în toate domeniile vieţii sociale, inclusiv în cel politic,
fiind parte importantă a propagandei comuniste. Tema a intrat în atenţia
Institutului de Studii Istorice şi Social‑Politice de pe lângă CC al PCR, cei mai
prolifici cercetători fiind Elena Georgescu7, Titu Gorgescu şi Olimpiu Matichescu8.
O contribuţie deloc de neglijat a fost şi lucrarea Paraschivei Câncea, cercetă‑
toare a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”9. Alături de caracterul vădit
propagandistic, o altă limitare a lucrărilor amintite este perioada cronologică
acoperită, cercetarea oprindu‑se la momentul 1948. Până în decembrie 1989,
singurele contribuţii cu privire la implicarea şi reprezentarea politică efectivă
a populaţiei feminine în cadrul regimului comunist din România au aparţinut
sociologilor din spaţiul anglo‑saxon10. Cu limitările inerente unei cercetări
efectuate în plin regim totalitar, exclusiv pe bază de interviuri şi presa comu‑
nistă, aceste prime contribuţii au influenţat decisiv perspectiva post revoluţio‑
nară a istoricilor români asupra temei. Politicile egalitariste introduse de
regimul Ceauşescu au fost explicate doar prin dorinţa de promovare a Elenei
Ceauşescu, totalitatea femeilor aflate în poziţii de autoritate contopindu‑se în
atât de discutatul cult al soţiei dictatorului. Într‑o societate care în mod tradi‑
ţional descuraja participarea politică a femeilor, o parte a istoriografiei posde‑
cembriste, voit sau nu, a contribuit la discreditarea ideii de femeie în postura
actorului politic. Diabolizarea Elenei Ceauşescu şi a grupului feminin care a
deţinut poziţii de autoritate în anii ’70 şi ’80 a întărit prejudecăţile referitoare
la capacităţile reduse ale populaţiei feminine de a conduce, o eventuală ascen‑
siune politică fiind datorată unor cu totul alte crtiterii decât cele meritocratice11.
În lipsa arhivelor, istoricii şi mai ales politologii care s‑au aplecat asupra temei
au folosit memorialistica, majoritatea vocilor fiind a foştilor demnitari comunişti
7. Elena Georgescu, Titu Georgescu, Mişcarea Democratică şi Revoluţionară a Femeilor

din România, Scrisul Românesc, Craiova, 1975.
8. Olimpiu Matichescu, Apărarea Patriotică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1979.
9. Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848‑1948,
Editura Politică, Bucureşti, 1976.
10. Barbara Wolfe Jancar, Women under communism, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore şi Londra, 1978; Mary Ellen Fisher, „Women in Romanian politics: Elena
Ceauşescu, Pronatalism and the promotion of women” în Sharon L. Wolchik, Alfred G. Meyer,
Women, State and Party in Eastern Europe, Duke University Press, Durham, 1985.
11. Cristina Liana Olteanu, Elena‑Simona Gheonea, Valentin Gheonea, Femeile în România
comunistă, Editura Politeia‑SNSPA, Bucureşti, 2003; Zoe Petre, „Promovarea Femeii
sau Despre destructurarea Sexului Feminin” în Lucian Boia (ed.) Miturile Comunismului,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1995.
INTRODUCERE 21
bărbaţi12. Începând cu anul 2010 au început să fie publicate şi unele voci femi‑
nine13 care vorbesc despre natura implicării femeilor în politica românească
din timpul regimului comunist, perspectiva fiind sensibil diferită faţă de abor‑
dările anterioare.
Personalitatea Anei Pauker este printre singurele, dacă nu chiar unicul per‑
sonaj politic feminin asupra căruia s‑au scris materiale valoroase şi cu distanţa
cuvenită luată faţă de subiect14.
În cu totul alt registru se plasează contribuţia lui Gail Kligman15 care reduce
activitatea Consiliului Naţional al Femeilor şi întreaga existenţă a femeilor în
timpul regimului comunist la efectele dramatice ale politicii demografice,
anulând astfel orice progres în direcţia obţinerii egalităţii de statut.
Ultimii ani au adus un suflu nou cercetării. Importante sunt demersurile de
istorie orală ale profesorilor Mihaela Miroiu, Maria Bucur, precum şi contri‑
buţiile antropologului Jill Massino16.
Obiective
După cum s‑a văzut, preocupări secvenţiale privind organizaţia de masă comu‑
nistă şi implicarea feminină în politica regimului comunist din România au mai
existat. Scopul demersului de faţă este conturarea unei imagini de ansamblu,
coerente, a elementelor care au intrat în alcătuirea politicilor Partidului Comunist
Român pentru populaţia feminină. Întrebările de la care plecăm sunt: Care au
12. Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, Editura Venus,
Bucureşti, 1995; Lavinia Betea, Partea lor de adevăr (Alexandru Bârlădeanu despre
Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri; Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre sta‑
linizare României; Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu), Bucureşti, Editura
Compania, 2008.
13. Violeta Năstăsescu, Elena Ceauşescu: confesiuni fără frontiere, Editura Niculescu,
2010; Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, Bucureşti, 2010.
14. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, Iaşi, 2002; Adrian Cioroianu,
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Curtea Veche,
Bucureşti, 2005.
15. Gail Kligman, Politica Duplicităţii – Controlul Reproducerii în România lui Ceauşescu,
Humanitas, Bucureşti, 2000.
16. Jill Massino, „From Black Caviar to Blackouts:Gender, Consumption, and Lifestyle
in Ceausescu’s Romania” in Communism Unwrapped: Consumption in Cold War
Eastern Europe, ed. Paulina Bren and Mary Neuburger, Oxford University Press, 2012;
„Something Old, Something New: Marital Roles and Relations in State Socialist
Romania”, în Journal of Women’s History, 22, nr. 1, 2010; Gender Politics and Everyday
Life in State Socialist Eastern and Central Europe, co‑edited with Shana Penn, New
York, Palgrave, 2009.
22 INTRODUCERE
fost formele concrete de organizare politică a femeilor şi în ce a constat acti‑

vitatea acestora? Cum şi pe baza căror elemente a fost construit actorul poli‑
tic femeie? În ce au constat măsurile egalitariste şi dacă au fost ele duse până
la capăt? Care a fost prezenţa şi evoluţia membrelor în cadrul Partidului
Comunist Român? De‑a lungul celor peste patru decenii de comunism, cum
au evoluat trăsăturile grupului feminin din partid?
Volumul este structurat în nouă capitole. Primul capitol este unul introduc‑
tiv, urmărind evoluţia militantelor comuniste în cadrul Partidului Comunist din
România până la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial. Formele concrete
de organizare dezvoltate de partid, precum şi modul în care acesta s‑a raportat
la membrii de partid femei în prioada de ilegaliate, facilitează o mai bună
înţelegere a fenomenelor de după 23 august 1944. Celelalte opt capitole sunt
organizate în jurul a două axe principale. Într‑o primă parte (capitolele 2, 3 şi
4) intitulată Organizaţii, comitete şi comisii ale femeilor în cadrul Partidului
Comunist Român (1944‑1989), ne interesăm de principalele caracteristici,
modul de organizare şi funcţionare a organizaţiei feminine de masă, aşa cum
a fost cea de pe lângă Partidul comunist Român precum şi de principalele teme
de mobilizare a populaţiei feminine. Patru puncte ne‑au reţinut atenţia. Capitolul
doi se opreşte asupra modului în care PCR justifică crearea unei organizaţii
feminine de masă, Uniunea Femeilor Antifasciste din România, şi nu doar
menţinerea ei, ci transformarea treptată în organizaţia feminină unică, sub
denumirea Uniunea Femeilor Democrate din România. sunt luate în discuţie
proiectele specifice care reveneau UFDR, dar şi a conflictului din interiorul
partidului între curentele pro şi contra necesităţii menţinerii unei astfel de
organizaţii, diferende de opinie care, sub presiunea modelului sovietic, au dus
în cele din urmă la suprimarea Uniunii Femeilor Democrate. În continuarea
acestei linii, vom arăta care au fost soluţiile găsite de Partidul Muncitoresc
Român pentru a păstra proiectele organizaţiei de femei, falimentul acestor
măsuri şi reinstaurarea organizaţiei de masă feminine sub denumirea de Consiliul
Naţional al Femeilor. Ultimele două capitole ale primei părţi prezintă evoluţia
cadrului instituţional al mişcării în timpul regimului Nicolae Ceauşescu, accen‑
tul fiind pus pe subordonarea politică tot mai accentuată până la sufocarea
oricărei iniţiative venite din cadrul organizaţiei, pentru ca în final să prezentăm
principalele teme de mobilizare ale organizaţiei de femei, după 1965. Ele pot
fi regrupate în jurul a 3 poli principali: politica demografică, promovarea
drepturilor femeilor şi acţiunile cu caracter obştesc. Aceste tematici traversează
aproape trei decenii iar diferitele campanii care le susţineau se intercalau cu
uşurinţă. Intenţia noastră este ca prin intermediul acestei prime părţi să arătăm
în ce măsură şi prin ce mijloace, Partidul Comunist Român a reuşit atragerea
unui număr impresionant de femei către viaţa publică dar şi care a fost preţul
cerut de partid pentru această ieşire din umbră a populaţiei feminine.
INTRODUCERE 23
Cea de‑a doua parte a volumului explică modul în care PCR şi‑a construit
şi consolidat participrea feminină în cadrul partidului. Făcând parte dintr‑un
bloc al ţărilor comuniste şi în siajul URSS, statul comunist român nu se putea
sustrage influenţei internaţionale la nivel regional. Plecând de la această pre‑
misă, capitolul cinci conţine o trecere în revistă atât a ideologiei marxist‑leni‑
niste, cât şi a politicilor de gen implementate de Uniunea Sovietică şi celelalte
ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, pentru ca ulterior să putem decela
care sunt – şi dacă sunt – specificităţile cazului românesc. În mod firesc capi‑
tolul şase tratează tocmai situaţia României comuniste luând spre analiză
următoarele puncte: discursul oficial în direcţia participării politice a femeilor,
elementele de condiţionare pentru o astfel de participare, măsurile egalitare de
natură legislativă, politicile educaţionale. Capitolul şapte se opreşte asupra
muncii salariate feminine. Analiza se concentrează pe natura profesiilor femi‑
nine, posibilităţile reale de promovare pentru funcţiile în stat, prezenţa femei‑
lor în funcţii de autoritate, pentru ca ulterior, în capitolul opt, să urmărim
prezenţa feminină în rândurile Partidului Comunist Român, atât la nivelul
membrilor simpli, cât şi în diferitele organe de conducere la nivel central şi
local. Vom arăta în ce măsură funcţiile din partid erau dublate cu unele în stat,
în acest joc al oglinzilor, cele două sfere condiţionându‑se şi influenţându‑se
reciproc. În final vom lua în discuţie structura grupului fomat din membrele
de partid care au făcut parte din Comitetul Central al PCR. Care au fost şi
dacă au fost trasfomările din punct de vedere al originii sociale, educaţiei,
profesiei, vârstei.
Capitolul 1
Preliminarii. O „loterie” fără şanse de câştig.

Femeile din cadrul PCdR
Pentru a consolida prezenţa feminină în cadrul organizaţiei, dar mai ales

pentru a creşte gradul de penetrare a ideologiei comuniste în rândul populaţiei
feminine, Partidul Comunist din România (PCdR) a folosit trei direcţii privi‑
legiate de acţiune: organizarea de secţii feminine în cadrul partidului, înfiin‑
ţarea de organizaţii feminine în cadrul direcţiei mai largi a fronturilor
antifasciste, atragerea simpatizantelor în diferitele organizaţii paravan ale miş‑
cării. Formele instituţionale şi metodele folosite pentru atingerea dezideratelor
au fost livrate de Moscova sub forma directivelor trasate de Comintern, inspi‑
rate fiind de experienţa şi practica sovietică.
1.1. Modelul sovietic
În 1919, în cadrul partidului bolşevic s‑a format un grup de iniţiativă alcătuit

din Inessa Armand, Aleksandra Kollontai, Sofiia Smidovich, Konkordiia Samoilova
şi Klavdiia Nijolaeva, grup care a pus bazele Zhenotdel‑ului. Dintre acestea,
Inessa Armand şi Aleksandra Kollontai îşi începuseră activitatea în direcţia „muncii
cu femeile” cu mult înainte de revoluţia din 1917, obţinând din partea liderilor
bolşevici crearea unor comisii feminine pe lângă partid. Plecând de la această
primă experienţă, în toamna lui 1919 a fost constituit Zhenotdel‑ul sau Secţia
pentru munca în rândul femeilor. Structura acestei secţii era una piramidală,
cu un sediu central la Moscova, condus de Inessa Armand şi secţii în teritoriu
la nivel de regiune, judeţ şi localitate. Cadrele care răspundeau de activitatea
secţiei erau plătite de comitetele de partid pe regiune, judeţ sau localitate, după
caz. Din această cauză selecţia personalului nu era întotdeauna una judicioasă,
multe activiste fiind numite direct de către membrii comitetului de partid1.
1. Barbara Evans Clements, „The Utopianism of the Zhenotdel” în Slavic Review, Vol. 51,
No. 3 (Autumn,1992), p. 486.
26 GEN ŞI REPREZENTARE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ
Pentru a înlătura aceste neajunsuri, a fost creată Conferinţa femeilor delegate

(delegatki). La această Conferinţă au participat reprezentante din teritoriu ale
populaţiei feminine. Pentru delegate erau organizate cursuri speciale de „cultură
politică”. Ulterior, cele cu rezultate foarte bune erau trimise mai departe pen‑
tru instruire într‑una din şcolile partidului. După această perioadă de pregătire
ce putea dura câteva luni, delegatele fie obţineau o slujbă permanentă în cadrul
guvernului, fie se întorceau la locul de muncă anterior, fiind un exemplu pen‑
tru comunitatea în care trăiau.
Principalele direcţii de acţiune ale Secţiei pentru munca în rândul femeilor
vizau: cursuri de alfabetizare, aprovizionarea cu alimente, protecţia muncii
femeii şi a copilului, a mamei şi copilului, grija pentru sănătatea publică. Foarte
importantă a fost şi activitatea Zhenotdel‑ului privind legalizarea avortului,
văzută ca singura măsură posibilă de prevenire a deceselor materne survenite
în urma întreruperilor ilegale de sarcină. O campanie susţinută a fost iniţiată
şi împotriva prostituţiei care, în ciuda scoaterii sale din legalitate de către
guvernul provizoriu, continua să fie o realitate a societăţii ruse. Astfel că în
1919 a fost înfiinţată Comisia pentru lupta împotriva prostituţiei.
Tot în 1919, pe 28 decembrie, în cadrul celui de‑al VIII‑lea Congres al
Sovietelor, a fost adoptată rezoluţia propusă de Aleksandra Kollontai prin care
se arăta potenţialul feminin în reconstrucţia economiei. Contribuţia femeilor
ar fi cu adevărat semnificativă dacă ele ar fi scutite de povara gospodăriei şi a
creşterii copiilor. Pentru îndeplinirea acestui deziderat se propunea înfiinţarea
de creşe şi de cantine publice (stolovye). Femeile ar fi fost pe deplin dedicate
construirii socialismului dacă, alături de bărbaţii, ar fi fost incluse în ierarhia
politică şi economică, obţinând astfel prerogative la nivel decizional. Pe scurt,
se dorea garantarea prezenţei femeilor în cercurile economice şi politice ale
puterii2.
Aceste succese nu au fost însă de natură să încurajeze activitatea secţiei de
muncă în rândul femeilor. Subfinanţarea a dus la deteriorarea rapidă a struc‑
turii secţiei. La centru nu se putea obţine o fidelizare a cadrelor, fluxul de
personal conducând la o lipsă de coerenţă în activitate. În provincie, realitatea
intra în flagrantă contradicţie cu rapoartele deosebit de optimiste întocmite de
conducerea organizaţiei. Femeile erau prea puţin atrase de activitatea Zhenotdel,
cadrele trimise pentru atragerea de noi membre fiind de cele mai multe ori
incapabile să se adapteze situaţiilor specifice de pe teren. Odată cu slăbirea în
intensitate a activităţii Zhenotdel, conducerea comunistă critică organizaţia,
numită în batjocură babotel, în traducere liberă „un consiliu al babelor”.
Treptat, la adresa Zhenotdel au apărut tot mai multe acuze de separatism şi
„tendinţe feministe”. Nici sindicatele nu susţineau activitatea în cadrul secţiei
2. Ibidem.
PRELIMINARII. O „LOTERIE” FĂRĂ ŞANSE DE CÂŞTIG 27
de muncă în rândul femeilor, munca într‑un mediu eminamente feminin fiind

privită ca înjositoare3.
Odată cu venirea lui Stalin la putere, „problema femeilor” a fost considerată
rezolvată prin dezvoltarea generală a societăţii, prima consecinţă fiind desfiin‑
ţarea Zhenotdel. Femeile au fost integrate pentru o perioadă scurtă în sectoarele
de agitaţie şi propagandă ale partidului bolşevic, acestea din urmă fiind desfi‑
inţate în 19344. Dispariţia unei forme de organizare destinată în mod special
femeilor a întreţinut o anumită stare de subordonare politică şi socială pentru
acestea. Concomitent a fost sprijinită pătrunderea femeilor în viaţa economică.
Participarea populaţiei feminine la efortul de război a fost deosebit de impor‑
tantă iar societatea i‑a recunoscut meritele. De altfel, în 1945, 54% din forţa
de muncă a Uniunii Sovietice era reprezentată de femei5. În toată epoca stalinistă
imaginea femeii a fost folosită sub diferitele sale aspecte: stahanovistă, soldat,
mamă. În perioada postbelică, la nivelul discursului s‑a constatat o revenire la
o imagine tradiţională a reprezentărilor de gen, femeia fiind percepută în prin‑
cipal ca soţie şi mamă.
Partidele comuniste satelit, inclusiv PCdR aveau să preia întocmai modelele
instituţionale sovietice, fiind astfel condamnate la a repeta sincopele evidenţiate
deja de Moscova.
1.2. Prezenţe feminine în cadrul PCdR
Încă de la înfiinţare, PCdR a numărat un număr important de femei în rândul

membrilor de partid. La Congresul partidului din mai 1921, din cei 428 de
delegaţi care au votat pentru transformarea Partidului Socialist în Partidul
Comunist din România dar şi afilierea necondiţionată la Internaţionala a III‑a,
femeile reprezentau mai mult de cinsprezece procente6. La doar o zi după
adotarea acestei deciziei, poliţia intră în sala care găzduia întâlnirea, arestându‑i
pe delegaţi sub acuzaţia de „complot împotriva orânduirii de stat”. În ianuarie
1922 a început procesul activiştilor comunişti, printre ei aflându‑se şi persoane
ce urmau să deţină funcţii importantnte în partid: Gheorghe Cirstescu, Elek
Koblos, Vitali Holostenko, Boris Stefanov, dar şi Elena Filipovici. Decretul
privind aministia parţială pentru delicte politice, semnat de regele Ferdinand
în iunie 1922, îi va scuti pe liderii comunişti, la acel moment, de neplăceri
3. Ibidem, p. 490.
4. Eadem, Bolshevik Feminist. The Life of Alexandra Kollontai, Cambridge Univesity Press,
Cambridge, 1997, p. 248.
5. Janet S. Schwartz, „Women under Socialism: Role Definitions of Soviet Women”, în
Social Forces, Vol. 58, No.1 (Sep., 1979), pp. 70‑73.
6. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 49/1921.
suplimentare, mişcării comuniste fiindu‑i reucunoscut dreptul legal de a exista7.

Alături de Elena Filipovici, în scurt timp s‑a făcut remarcată şi Ana Pauker
care, în cadrul celui de‑al doilea Congres al PCdR, a prezentat un raport asu‑
pra mişcării revoluţionare a femeilor, fiind totodată aleasă membru în Comitetul
General. Închisă din nou în 1924, acuză conducerea partidului de la acea vreme
de pasivitate, moment în care şi cariera politică intră într‑un con de umbră. În
1926 primeşte încuviinţarea partidului de a părăsi ţara. Devenită indezirabilă,
se speculează starea sa de graviditate şi oportunitatea de a naşte în siguranţă,
alături de soţul său Marcel Puker, la Praga. Ulterior i s‑a interzis întoarcerea
în ţară sub pretextul unei arestări iminente. Marginalizată de propriul partid,
Ana Pauker îşi reîncepe ascensiunea după 1928 când, având sprijinul direct al
Clarei Zetkin, este primită, iniţial în calitate de auditor, apoi ca studentă a
Şcolii Leniniste de la Moscova. Urmează cursul de 3 ani, cel destinat activiş‑
tilor cu grad înalt ai Cominternului. În toamna anului 1930 este trimisă în
Franţa ca instructor special organizatoric al Comitetului Executiv al Cominternului,
unde şi rămâne timp de doi ani8. Revine ulterior la Moscova unde, conform lui
Robert Levy, a lucrat la cartierul general din Moscova al Cominternului. Anul
cel mai probabil al întoarcerii în ţară este 1934. Acelaşi Robert Levy pune
această revenire pe seama misiunii de a organiza pe plan local un front popu‑
lar, în jurul PCdR. La 12 iunie 1935 este arestată. Procesul său, început în 5
iunie 1936 a fost unul deosebit de mediatizat în epocă, dintre cei 24 de avocaţi
ai apărării, 7 venind din străinătate. Pasiunile locale iscate în jurul procesului
au fost completate de o avalanşă de memorii, petiţii şi articole în presa străină,
toate cerând autorităţilor române eliberarea Anei Pauker şi sancţionând totodată
presiunile la care erau supuşi inculpaţii. În detenţie Ana Pauker ajunge să
conducă un grup de peste 100 de deţinuţi comunişti şi antifascişti, predând
chiar cursuri de teorie marxist‑leninistă şi economie politică. Trece prin închi‑
sorile de la Dumbrăveni, Râmnicu Sărat şi Caransebeş, unde îl întâlneşte
pentru prima dată pe Gheorghe Gheorghiu‑Dej. În mai 1941 revine la Moscova,
în urma unui acord de schimb de prizonieri între guvernele român şi sovietic.
O a treia figură feminină importantă a fost Ecaterina Arbore, membră a
delegaţiei PCdR la Conferinţa a VI‑a a Federaţiei Comuniste Balcanice (sep‑
tembrie 1923) dar şi la Congresul al V‑lea al Cominternului. Adoptarea fără
rezerve, în cadrul celui de‑al III‑lea Congres al partidului, a direcţiilor trasate
de Comintern, în principal rezoluţia asupra naţionalităţilor care prevedea drep‑
tul al „autodeterminare” şi „dreptul la secesiune” a constituit un motiv sufici‑
ent pentru ca autorităţile să decidă oficial scoaterea în afara legii a partidului.
Din acest moment Congresele partidului s‑au desfăşurat în afara ţării, etnici
7. Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului

românesc, Polirom, Iaşi, 2005, p. 73.
8. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, Iaşi, 2002, p. 46.
români fiind tot mai greu cooptaţi în conducera mişcării. Congresul al III‑lea
care a avut loc la Viena în august 1924 avea să aleagă o conducere în care au
predominat etnici maghiri, în frunte cu Elek Koblos, ca secretar general. Deşi
activau în cadrul mişcării, asumându‑şi pe deplin pericolul clandestinităţii,
femeilor nu le sunt încredinţate poziţii de autoritate, ca secretari cu munca
operativă, membri ai Comitetului Central, sau responsabilităţi pe linie sindicală
sau de tineret. În perioada 1925‑1928, misiunea coordonării tineretului i‑a
revenind lui Richard Wurmbrandt – cunoscut ulterior pentru atitudinea antico‑
munistă –, şi nu Elenei Filipovici, în ciuda experienţei sale.
Născută în Bucureşti, în 1903, Elena Filipovici a făcut dovada unui activism
politic precoce. La nici cincispreze ani s‑a apropiat de gruparea tineretului
socialist în fabrica unde lucra. Activitatea ei în cadrul Uniunii Tineretului
Socialist, dar şi implicarea în pregătirea grevei generale a muncitorilor, o fac
să intre în atenţia Siguranţei cu mult înaintea apariţiei Partidului Comunist.
Este supravegheată încă din 1920 şi arestată în martie 1921. Deşi nu a partici‑
pat la Congresul de înfiinţare a PCdR, este judecată în procesul din Dealul
Spirii, alături de delegaţii arestaţi, fiind eliberată în baza decretului de amnis‑
tie din iunie 1922. După eliberare, a fost desemnată secretară a UTS şi ulterior
UTC. Elena Filipovici s‑a făcut de timpuriu remarcată în presa de orientare
socialistă şi ulterior comunistă, fiind prezentă în redacţiilor unor publicaţii
precum Socialismul, Tineretul socialist ori Viaţa muncitoare. Activitatea în
rândul UTC a fost dublată de cea în cadrul comisiei de femei. După Congresul
al II‑lea al PCdR, Elena Filipovici a activat în comisia centrală de femei de pe
lângă Comitetul Central al partidului, sub conducerea Anei Pauker. Arestată
în 1923, în cadrul anchetei, Filipovici descrie activitatea Comisiei de propa‑
gandă printre femei în care activa:
Fiecare membră a Comisiunei de propagandă printre femei lucrăm conform instruc‑

ţiunilor primite de la partidul comunist din care facem parte, pentru a aduce cât
mai multe femei în sindicat, ca apoi, după ce vor căpăta cunoştinţe socialiste, să
facem din ele membre ale partidului şi, la rândul lor, să fie întrebuinţate ca propa‑
gandiste printre femeile neorganizate9.
A publicat numeroase articole pe tema sindicalizării muncitoarelor în vede‑

rea obţinerii de drepturi politice şi civile. Prin vocea Elenei Filipovici este
exprimat şi punctul de vedere al PCdR, ca unic garant pentru obţinerea de către
populaţia feminină a drepturilor civile şi politice, singura alternativă viabilă la
celelalte curente feministe şi feminine care activau în epocă:
9. N.G., „Elena Filipovici” în Analele Institutului de studii Istorice şi Social‑Politice de

pe lângă CC al PCR, nr. 2‑3 1966, pp. 215‑220.
locul femeii muncitoare în lupt ei pentru emancipare este în sindictele muncitoreşti,

în partidele politice muncitoreşti, alături de muncitori bărbaţi, luptând pentru des‑
fiinţarea exploatării, desfiinţarea claselor şi deci pentru desfiinţarea actualei soci‑
etăţi, pentru dezrobirea clasei muncitoare. Numai astfel va avea şi ea completa
emancipare10.
În septembrie 1925 a luat parte la Congresul Femeilor Române. La sfârşitul

anului 1927 Elena Filipovici părăseşte România pentru a deveni cursantă a
Şcolii Leniniste de la Moscova. În 1931 este condamnată la muncă silnică pe
viaţă în contumacie.
Într‑un permanent joc de‑a vaţ ascunselea cu autorităţile române, având deja
mai multe condamnări la activ, mulţi dintre liderii PCdR aleg calea exilului.
În 1927, această situaţie de facto a fost statuată prin înfiinţarea unui Birou
Politic din străinătate. Deja erodată de conflicte interne, apariţia unui organ de
conducere plasat în afara ţării nu a făcut decât să adâncească neînţelegerile în
cadrul mişcării. Acestea sunt premisele care duc la convocarea celui de‑al IV‑lea
Congres PCdR, între 28 iunie‑7 iulie 1928, lângă Harkov. Delegaţia care a
participat la congres a reprezentat majoritar Secretariatul din ţară, şi de această
dată exclusiv masculin. Urmarea directă a fost ca în diferitele organe de con‑
ducere (Comitet Central, Birou Politic, Birou (Secretariat) din ţară, precum şi
Biroul Politic restrâns ce activa în străinătate) să nu fie desemnată nicio militantă
comunistă11. În perioada 1929‑1930, partidul, cu o bază şi aşa redusă numeric,
se confruntă cu o luptă fără precedent pentru putere. Protagonişti au fost secre‑
tarul general în exerciţiu, Vitali Holostenco şi Marcel Pauker, trimis de Comintern
clandestin în ţară. Urmare a conflictului, demantelarea atât a partidului cât şi
a diferitelor organizaţii paravan aflate sub directa sa influenţă (Sindicatele
unitare, UTC, BMŢ, Ajutorul roşu) a fost una fără precedent12. Consecinţa a
fost intervenţia directă a Cominternului care, în vara anului 1930, dizolvă
organele de conducere ale partidului. Dintre cei vinovaţi pentru situaţia creată,
mulţi aveau să fie executaţi în timpul Marii Terori. A fost numit un Secretariat
provizoriu, alcătuit preponderent din cursanţi ai Şcolii Leniniste de la Moscova.
Elena Filipovici şi Şeiva Averbuch sunt desemnate pentru a face parte din acest
organ a cărui menire principală era pregătirea Congresului al V‑lea al PCdR.
Pregătirile au durat mai bine de un an, lucrările având loc între 3‑24 decembrie
1931, la Gorcovo, lângă Moscova. Printre delegaţii la Congres, statisticile
Cominternului au numărat doar două femei (dacă le excludem pe cele prezente
în comitetul de organizare): Olga Shultzberg şi Ecaterina Arbore. Deşi com‑
ponenţa conducerii de partid este greu de stabilit, majoritatea istoricilor dau
10. Ibidem.
11. Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică şi România
(1919‑1944), Silex, Bucureşti, 1994, p. 102.
12. Ibidem, p. 111.
ca certă alegera unui Secretariat condus de Alexandr Danieliuc‑Ştefanski, Elena

Filipovici, Eugen Iacobovici, Emil Haliţchi şi Şeiva Averbuch (Vanda Nicolschi).
Până în 1940, conducerea partidului a cunoscut numeroase modificări în com‑
poziţia sa, în Comitetul Central intrând pentru scurte perioade şi alte militante
comuniste precum Dvoira Broitman (Ana Ruski) şi Sabina Eşanu.
La sfârşitul lui 1934, Alexandr Danieliuc‑Ştefanski este înlocuit din funcţia
de secretar general cu Boris Ştefanov. Un moment important îl reprezintă, în
septembrie 1935, cooptarea în Comitetul Central a lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej
şi a Anei Pauker. În scurt timp, steaua prezenţelor feminine în fruntea PCdR
părea să apună. Ana Pauker este arestată şi judecată în 1936. Şeiva Averbuch
(Vanda Nicolschi) este arestată la Viena, iar Elena Filipovici la Moscova, unde
este şi execuată în cursul aceluiaşi an, 1937, soartă împărtăşită şi de Ecaterina
Arbore13. Dispăreau astfel toate prezenţele feminine consacrate ale PCdR.
Oarecum ironic, chiar procesul Anei Pauker avea să constituie un factor impor‑
tant în coagularea grupului feminin care va domina scena politică postbelică.
Printre cei 19 acuzaţi s‑au mai aflat: Estera Radosoveţki (Stela Moghioroş),
Vilma Kajeso, Donca Simo (care avea să devină o eroina comunistă, după
moartea sa prematură, în 1937, în închisoare), sau Liuba Chişinevschi.
Începutul celui de‑al Doilea Război Mondial avea să aducă o serie de lovi‑
turi succesive PCdR. Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord au avut un
dublu efect asupra activului de partid. Încă din 28 iunie, când s‑a comunicat
oficial cedarea celor două provincii, autorităţile române au început arestările
comuniştilor aflaţi în evidenţele poliţiei, urmate de internarea lor administrativă
în lagăre. În acelaşi timp, sute de comunişti au plecat în Basarabia, conducerea
partidului neputând controla hemoragia de cadre. Mulţi alţii au fost au fost
mobilizaţi şi s‑au prezentat la unităţi.
În august 1940, la Moscova, s‑a decis componenţa Secretariatului, în care
au fost numiţi Ştefan Foriş, Gavril Birtaş, Iosif Chişinevschi, Teohari Georgescu
şi Constantin Pârvulescu. Secretar general a fost desemnat Ştefan Foriş. La
scurt timp a fost cooptată în Secretariat şi Praschiva Breiner. În aprilie 1941,
datorită unei breşe în munca conspirativă, patru dintre cei cinci secretari aveau
să fie arestaţi, în libertate rămânând doar Ştefan Foriş14. Căderea celor patru
a fost sinonimă şi cu pierderea legăturii cu Internaţionala, Teohari Georgescu
şi Paraschiva Breiner fiind singurii care cunoşteau cifrul pentru decriptarea
mesajelor venite de la Moscova. Foarte curând a căzut însuşi canalul de comu‑
nicare folosit, Avram Filcenco, responsabil pentru transmiterea informaţiilor
în partea românească, fiind la rândul lui arestat. În mai 1943, însuşi Cominternul
avea să dispară, Stalin dorind astfel să transmită un mesaj de bunăvoinţă către
13. Ibidem, pp. 113‑123.

14. Cristina Diac, Zorii comunismului în România. Ştefan Foriş, un destin neterminat,
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 179.
aliaţii săi. Disoluţia Internaţionalei a fost anunţată prin intermediul presei

moscovite, la 22 mai 1943, ca decizie a secţiilor ce o compuneau. Din partea
PCdR propunerea a fost semnată de Ana Pauker.
Atacarea Uniunii Sovietice şi implicit intrarea României în război aveau să
creeze noi premise pentru activitatea femeilor în cadrul PCdR. Conform indi‑
caţiilor date de Ştefan Foriş în circulara sa de la începutul lunii iunie, în even‑
tualitatea declanşării conflictlui militar, în fruntea oranizaţiilor trebuiau numite
femei. Nefiind mobilizate, prezenţa lor în spaţiul public ridica puţine suspi‑
ciuni15. Libertatea de mişcare, dar şi mentalitatea vremii, care asocia mai
degrabă bărbaţii cu fanatismul şi militantismul politic, făceau din femei, cel
puţin teoretic, subiecţii perfecţi pentru munca în ilegalitate. Consecvent poziţiei
sale, Ştefan Foriş îşi trimite secretara tehnică, pe Victoria Sârbu, să‑i comunice
Ilonei Pop, secretara UTC, faptul că, femeie fiind, rolul său în partid va creşte
pe timpul războiului. Noile sarcini au fost însoţite de promovarea sa în condu‑
cerea partidului, ca membră a Secretariatului.
Ilona Pop (Ileana Pop Răceanu) intrase în partid în 1927. La începutul
anilor ’30 este numită în Biroul CC al UTC, pentru ca în perioada 1936‑1937
să reprezinte tineretul comunist din România în Internaţionala comunistă. La
scurt timp, Foriş îşi schimbă radical poziţia faţă de Ileana Pop Răceanu. Motivul
a fost căsătoria celei din urmă cu Grigore Răceanu, membru în grupul „frac‑
ţioniştilor”, alături de Petre Gheorghe, Ştefan Pavel, Ioan Meţiu, ş.a. Ilona
Pop Răceanu nu doar că s‑a coalizat cu soţul său, dar îl atrage în cercul nemul‑
ţumiţilor şi pe Constantin Pârvulescu. Ca răspuns, Ştefan Foriş îi exclude din
partid pe Ilona Pop Răceanu, Petre Gheorghe şi Ştefan Pavel16.
În efortul de regrupare a partidului, este adusă Victoria Sârbu, care activa
la acel moment la Ploieşti, în Comitetul Central al Apărării Patriotice. Născută
la Soroca, Victoria Sârbu urmează începând cu 1928 cursurile Facultăţii de
Ştiinţe naturale la Iaşi, perioadă în care se apropie de partidul comunist, cel
mai probabil prin intermediul surorii sale mai mari, Maria Sârbu, membră de
partid încă din 1927. Episoadele de boală o determină să revine în casa părin‑
tească, unde rămâne până în 1933. Întoarsă la Iaşi, activează în cadrul parti‑
dului ca tehnică. În 1937 este chemată la Bucureşti pentru a primi sarcini pe
linie de tineret şi este trimisă să lucreze în Basarabia. Revine la Bucureşti unde
este numită la Comitetul Central al Apărării Patriotice, fiind realeasă în acest
for la conferinţa AP din martie 1940. În condiţiile exodul comuniştilor după
cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, Victoriei Sârbu i se predau legătu‑
rile, banii şi arhiva Apărării Patriotice. În scurt timp însă, partidul numeşte o
nouă responsabilă în fruntea AP, în persoana Anei Toma17. O situaţie de familie
15. Ibidem, p. 211.

16. Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara: istorii clandestine, Humanitas, Bucureşti,
2005, pp. 360‑361.
17. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 152/1944, ff. 2‑4.
o determină să plece la Ploieşti unde, cu acordul partidului, organizează secţia

locală a Apărării. În aprilie 1941, i se comunică că va fi adusă la Bucureşti iar
pe 9 mai este instalată ca tehnică în serviciul lui Ştefan Foriş. Sarcinile prin‑
cipale ce îi erau încredinţate vizau menţinerea legăturilor între seretarul gene‑
ral al partidului şi membrii CC, participarea la întîlnirile conducerii PCdR,
trasmiterea către aceştia a directivelor lui Foriş, ş.a.m.d. În 1943, este cooptată
în conducerea partidului, din septembrie fiindu‑i încredinţată şi şefia Apărării
Patriotice. După căderea conducerii de la Uniunea Patrioţior până în ianuarie
1944, ca măsură de siguranţă, Ştefan Foriş nu s‑a mai întâlnit cu ceilalţi mem‑
bri ai conducerii PCdR, fiind suplinit de Victoria Sârbu. La 5 aprilie 1944, a
fost eliminată din conducerea PCdR împreună cu alţi membrii importanţi,
printre care însuşi secretarul general, Ştefan Foriş, sub acuzaţia de trădare (ar
fi lucrat pentru mareşalul Ion Antonescu). Momentul 23 august nu avea să‑i
aducă liniştea şi recunoaşterea rolului avut în susţinerea activităţii PCdR.
Dimpotivă, suspiciunile şi acuzaţiile au continuat să planeze asupra ei, iar în
1949 este din nou arestată în procesul Pătrăşcanu. Stăruinţa în a‑l susţine pe
Ştefan Foriş (tatăl fetiţei sale, născute în aprilie 1945) şi vehemenţa cu care
ţinea să prezinte „adevărata istorie a partidului”, într‑un moment în care tocmai
această istorie era rescrisă de noii conducători, au fost fără îndoială păcatele
sale major. A fost eliberată din închisoare în octombrie 1955 şi reabilitată
ulterior. Moare în 198718.
1.3. Organizarea „Muncii cu femeile”
Primul Congres al Internaţionalei a III‑a nu a luat decât lapidar în discuţie

problema femeilor, singura rezoluţie notabilă fiind cea prin care se hotăra con
stituirea unui secretariat feminin al Internaţionalei, numit Seretariat Internaţional
Feminin, la care să adere secţiile feminine ale partidelor afiliate. Modelul
organizatoric de urmat era Zenotdel‑ul sovietic. Scopul principal declarat al
noului organism era acel de „a spori influenţa Internaţionalei în rândul feme‑
ilor muncitoarelor proletare şi de a ajuta la întărirea legăturilor între secţiile
feminine ale partidelor comuniste, vestice şi estice”.
După un start greoi, cu o primă conferinţă organizată în noiembrie 1920,
nou creatul organism, sub conducerea Alexandrei Kollontai, reuşeşte să publice
primul număr al organului său de presă Die Kommunistische Fraueninternationale
[Internaţionala Comunistă a Femeilor]. Publicaţia era condusă de Clara Zetkin.
Activitatea Secretariatului capătă contur începând cu cea de‑a doua sa conferinţă,
ţinută la Moscova, între 9‑15 iunie 1921. Deşi niciuna dintre organizaţiile
18. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pp. 61‑80.
membre nu a prezentat raportul de activitate şi doar şapte au pregătit documente

pentru congres, cea de‑a doua conferinţă înregistrează două mari realizări:
componenţa secretariatului se modifică într‑una cu adevărat internaţională
(iniţial din cele 8 membre, 6 erau rusoice); se decide asupra unor măsuri
concrete de organizare a activităţii, măsuri ce vor fi confirmate o lună mai
târziu, în cadrul celui de‑al III‑lea Congres al Internaţionalei (22 iunie şi 12
iulie 1921). Din totalul de şaispreze rezoluţii adoptate, trei au privit femeile:
Teze privind propaganda printre femei, Rezoluţie asupra relaţiilor internaţionale
între femeile comuniste şi secretariatul feminin al Internaţionalei comuniste,
şi o Rezoluţie privind formele şi metodele de muncă comuniste în rândul feme‑
ilor. Una dintre cele mai importante idei exprimate se regăseşte la punctul şase
al Tezelor, unde se preciza că:
lupta femeii împotriva dublei sale oprimări: capitalismul şi dependenţa familială

şi domestică, trebuie să capete, în viitoarea etapă a dezvoltării sale, un caracter
internaţional, transformându‑se în lupta proletariatului de ambele sexe pentru dic‑
tatira şi regimul sovietic19.
De asemenea, Congresul se pronunţa împotriva oricărei forme de organizare

separată a femeilor în cadrul partidului, sindicatelor sau altor asociaţii munci‑
toreşti, recunoscând în acelaş timp necesitatea utiliăzării unor metode de lucru
specifice muncii în rândul femeilor, activitate derulată cu ajutorul unor secţii
şi comisii destinate special acestor acţiuni. Congresul a stabilit, având ca model
secţia feminină sovietică, normele de organizare pentru viitoarele secţii femi‑
nine. Nici metodele concrete de lucru nu au fost lăsate la iniţiativa secţiilor
naţionale. Directivele erau clare: atragerea femeilor în corpul diferitelor orga‑
nisme militante (partid, sindicate), fiindu‑le atribuite drepturi şi obligaţii egale
cu ale membrilor bărbaţi; atragerea către luptă concretă a proletariatului
(inclusiv activităţi de ordin militar); maternitatea urma a fi recunoscută ca
funcţie socială, drept pentru care partidele naţionale urmau să iau măsurile
necesare pentru a proteja şi apăra femeile, ca potenţiale mame.
În mod concret, planurile Secretariatului feminin urmau a fi puse în aplicare
prin activităţi specifice de „agitaţie şi propagandă”, latura practică fiind cea
privilegiată: participarea la greve, demonstraţii, alte tipuri de acţiuni menite
a întări „conştiinţa revoluţionară”. Femeile comuniste trebuiau să penetreze toate
mediile ce le asigurau un contact nemijlocit cu un număr cât mai mare de femei:
fabrici, instituţii, cartiere, sindicate. Ca măsură general recomandată, partidele
naţionale trebuiau să asigure publicarea unui ziar cu răspândire naţională, organ
19. Jean‑Jacques Marie, „De Lénine à Staline, la section féminine du Komintern”, în

Christine Fauré (dir.), Nouvelle Encyclopédie Politique et Historique des Femmes, Les
Belles Lettres, Paris, 2010, p. 599.
de presă destinat exclusiv propagandei comuniste în rândul femeilor. În paralel,

presa controlată de partid trebuia să asigure publicarea de rubrici speciale şi
articole care să trateze subiecte legate de problemele specific feminine, aşa
cum apăreau ele în agenda comunistă20.
PCdR s‑a conformat deciziilor luate la Moscova. „Problema feminină”
figurase pe agenda partidului încă de la primul Congres, statutul ce fusese
pregătit pentru dezbatere conţinând detalii precise asupra înfiinţării de cercuri
feminine pentru propagandă în rândul femeilor, organisme ce s‑ar fi constituit
şi funcţionat autonom, subordonarea faţă de partid fiind asigurată doar la nive‑
lul conducerii21. Cel de‑al II‑lea Congres al patidului, conform indicaţiilor
Cominternului, anulează orice posibila autonomie a cercurilor feminine. În
aceast sens este emisă rezoluţia privind instituirea unei Grupe a femeilor comu‑
niste, numită şi Comisie de propagandă printre femei, pe lângă toate comitetele
de partid. Punctele rezoluţiei au fost preluate integral din rezoluţiile cominter‑
niste, vădind prea puţin interes pentru adaptarea la particularităţile locale. La
nivel central, Comisia de propagandă era condusă de Ana Pauker, ajutată
îndeaproape de Elena Filipovici. Celelalte membre erau: Maria Dinculescu,
Paula Konton, Ernestina Mendelovici, Riva Fichman, Jenny Kippervasser, Ana
Erlich, Rosalia Elbert şi Elena Ivănuş. Dintre sarcinile trasate de Internaţională,
Comisia de propagandă s‑a achitat cu brio de activitatea editorială. Ieşirea din
legalitate a partidului şi numeroasele arestări în rândul activistelor comuniste
au reprezentat piedici importate în activitatea Comisiei. Atât Ana Pauker cât
şi Elena Filipovici sunt arestate în mai multe rînduri, cea din urmă tocmai
pentru activitatea sa în cadrul Comisiei de propagandă. Parcursul militant a
celor mai multe dintre membrele de partid arată un alt inconvenient major.
Organizaţiile de partid în care intrau ignorau complet directiva privind existenţa
unei secţii feminine, dirijând membrele de partid către munca MOPR (Ajutorul
Roşu Internaţional), munca de tineret (UTC) ori activitate tehnică în partid.
Problema organizatorică nu îşi avea originea în reticenţa comuniştilor din
România faţă de o secţie feminină, ci în directivele tot mai contradictorii trimise
de Comintern şi al său Secretariat Feminin. Secţiilor naţionale li s‑a indicat să
îşi dirijeze membrele de partid în mod predilect către susţinerea activităţii
MOPR22. Международное Общество Помощи Революционерам – Ajutorul
Roşu Internaţional era o organizaţie din subordinea Cominternului care, oficial,
20. Spechees at the Third Congress of the Communist International, material disponibil
online la adresa https://www.marxists.org/history/international/comintern/3rd‑congress/
index.htm.
21. Elena Georgescu, Titu Georgescu, Mişcarea democratică şi revoluţionară a femeilor
din România, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1975, p.123.
22. Spechees at the Third Congress of the Communist International, material disponibil
online la adresa https://www.marxists.org/history/international/comintern/3rd‑congress.
avea drept scop principal ajutorarea activiştilor comunişti aflaţi în închisori şi a

familiilor acestora. Neoficial, subvenţiona mişcarea comunistă internaţională23.
După începutul promiţător, autoritatea şi activitatea Secretariatului Internaţional
îşi pierd treptat consistenţa. La 15 mai 1925, Comitetul Executiv al Internaţionalei
decide să modifice denumirea Secretariatului feminin în Secţia Feminină a
Comitetului Executiv, marcând totodată restrângerea autonomiei de care se
bucura. Din raţiuni propagandistice, vechea denumire va fi menţinută în mate‑
rialele adresate publicului larg. Frecvenţa conferinţelor scade şi ea (1920, 1921,
1924, 1926). Ultima Conferinţă la care au participat responsabilele secţiilor
feminine a fost organizată în august 1930, la Moscova. Două idei principale
s‑au conturat în urma discuţiilor. Prima viza caracterul sectar al „muncii cu
femeile”, cea de‑a doua sublinia lipsa reală de preocupare a partidelor comu‑
niste în a‑şi organiza activitatea în rîndul populaţiei feminine24. Nici mesajul
Internaţionalei nu a fost unul încurajator, munca specific feminină fiind redusă
la efortul comun de „participare la luptele economice, luptele de masă în gene‑
ral”, fiind totodată criticată inabilitatea secţiilor naţionale în „a identifica acele
muncitoare capabile să organizeze greve, să opună rezistenţă fizică organelor
de poliţie, să se implice în rganozarea tuturor formelor de autoapărare”25.
Soluţia indicată de instructorul cominternist a fost „disoluţia imediată. fără alte
discuţii, a secţiei”26.
Un astfel de context internaţional nu putea anima foarte mult nici activitatea
Comisiei de propagandă a PCdR. La Congresul al III‑lea al partidului, problema
„muncii cu femeile” a fost tratată lapidar la punctul Tineret, femei, sport,
rezoluţia adoptată aducând puţine elemente de noutate. După modelul Secreta
riatului feminin al Internaţionalei, PCdR dispunea: înfiinţarea unui Secretariat
Central Feminin, pentru organizarea şi propaganda în rândul femeilor munci‑
toare; să fie scoasă o foaie lunară pentru femei; membrii de sindicat şi mem‑
brii de partid să‑şi înscrie partenerele şi cunoştinţele în sindicate şi să le aducă
la şedinţe şi conferinţe; organizarea în interiorul organizaţiilor legale sau
ilegale feminine (feministe) de fracţiuni comuniste27. Planurile de lucru ale
23. Vezi: Pierre Broué, Histoire de l’Internationale communiste: 1919‑1943, Fayard, Paris,
1997; Kevin McDermott, Jeremy Agnew, The Comintern: a history of international
communism from Lenin to Stalin, Macmillan, London, 1997; Serge Wolikow, „Aux
origines de la galaxie communiste: l’Internationale”, în Michel Dreyfus, Bruno Groppo,
Claudio Ingerflom, Roland Lew, Claude Pennetier, Bernard Pudal, Serge Wolikow (eds.),
Le siècle des communismes, Les éditions de l’Atelier, Paris, 2000, pp. 119‑216; Serge
Wolikow, L’Internationale communiste (1919‑1943). Le Komintern ou le rêve déchu du
parti mondial de la Révolution, Les éditions de l’Atelier, Paris, 2010.
24. Jean‑Jacques Marie, op. cit., p. 604‑605.
25. Ibidem.
26. Ibidem, 605.
27. „Hotărârile Comitetului Central al Partidului Comunist din România în urma Raportului
prezenatat asupra activităţii şi a organizării Partidului la Congresul al III‑lea de la
partidului arată în fapt că propaganda în rândul femeilor bătea pasul pe loc,

dacă nu chiar involuase între cele 2 congrese. Lipsit de un organ de presă
funcţional, dar mai ales de membre şi organizaţii locale, preconizatul Secretariat
Central nu putea fi decât o formă fără substanţă. Această stare de fapt e confir
mată şi de un raport al PCdR cu privire la structura, organizaţiile şi numărul
de membri, trimis Comitetul Executiv al Cominternului: „despre o mişcare a
femeilor se poate vorbi doar în sensul în care câteva tovarăşe participă la acti‑
vitatea Ajutorului Roşu”28. Situaţia s‑a menţinut neschimbată şi în deceniul ce
a urmat, singurele acţiuni concrete fiind publicarea de material propagandistic
în presa naţională.
În 1929, Secretariatul Feminin Internaţional trimite noi directive către sec‑
ţia românească a Internaţionalei, măsuri ce veneau să completeze şi să întărească
rezoluţia celui de‑al IV‑lea congres al PCdR privind necesitatea derulării unei
activităţi sistematice „în rîndul femeilor muncitoare”. Planul de acţiune era
unul complex şi, foarte important, adaptat la munca în ilegalitate a partidului.
Mai puţin substanţial faţă de indicaţiile transmise în 1921, cuvântul Internaţionalei
sublinia un singur element: evitarea oricărei posibilităţi de deviere separatistă
feministă prin „aşezarea activităţii în rîndul maselor muncitoare sub conduce‑
rea nemijlocită a partidului”29. La nivel organizatoric nu survin modificări
semnificative comparativ cu rezoluţiile date la începutul anilor ’20: cercuri de
femei ca formă ilegală sau semilegală de activitate, organizate la nivelul fabri‑
cilor, sindicatelor, dar şi în mediul rural. Ca forme legale de activitate, parti‑
dul se pronunţa pentru înfiinţarea de comisii feminine pe lângă sindicate. După
modelul sovietic, se decidea ca, în numele Blocului Muncitoresc‑Ţărănesc şi
al Sindicatelor, să fie convocate adunări ale delegatelor, dinspre bază (între‑
prinderi, cartiere, sate) spre centru, unde erau coordonate direct de secţia de
femei de pe lângă CC al PCdR. O modificare survine în ceea ce priveşte
coordonarea secţiei feminine a partidului. Urmăriţi de fantoma sectarismului,
bărbaţii decindenţi hotărăsc că doar unul dintre ei poate garanta pentru bunul
mers al lucrurilor în rândul structurii feminine. Precedentele rezoluţii stipulau
ca şefa Comisiei/secţiei feminine a partidului să intre automat, din prisma
funcţiei deţinute, în Comitetul Central. Hotărârea Congresului al IV‑lea PCdR
nu revocă acest amendament dar, invocând lipsa cadrelor, stipulează ca partidul
să desemneze din rîndul membrilor CC un responsabil pentru activitatea secţiei
feminine:
Viena”, în Costin Feneşan (ed.), Sub steag străin: comuniştii şi Partidul Comunist din
România în arhivele Kominternului (1919‑1924), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011,
p. 1050.
28. „Raport despre structura, organizaţiile şi numărul de membri ai Partidului Comunist
din România”, în Costin Feneşan (ed.), Sub steag străin..., p. 1063.
29. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 10/1929, f. 3.
CC al PCR numeşte pe un tovarăş din rândul său în calitate de responsabil al acti‑

vităţii în rândul femeilor. Odată cu aceasta este necesar să fie numită şefa Secţiei
de femei din cadrul CC‑ului care va îndruma activitatea în rândul femeilor sub
conducerea unui tovarăş din CC30.
Extrem de detaliat este programul privind presa. Articolele sporadice sau

foile volante dispar acum din rezoluţia PCdR. În locul lor, partidul îşi propune
publicarea unei reviste feminine, al cărui cuprins trebuia să respecte un algoritm
foarte bine stabilit: corespondenţă din partea muncitoarelor, condiţiile penibile
de muncă din fabrici, viaţa şi munca ţărăncilor sărace, lupta împotriva patro‑
nilor şi moşierilor. Alte rubrici trebuiau să ofere sfaturi medicale, culinare, dar
şi modele de croitorie, tricotaje, dantelărie. Revista nu era dedicată doar citi‑
toarelor de limbă română, ci şi celor de limbă maghiară şi rusă.
Dacă duşmanii din interior dau frisoame reci partidului, nici cei din exterior
nu‑i lasă indiferenţi, în special aşa numitele „organizaţii duşmănoase”, cate‑
gorie care îngloba practic orice formă de asociere feminină care nu se afla sub
coordonare sau influenţă comunistă. Comuniştii români vedeau pericolul cel
mai mare ca venind dinspre naţional‑ţărănişti, şi îndemnau membrii de partid
la vigilenţă maximă, în special dacă propaganda concurenţei ar fi vizat probleme
ce interesau muncitoarele şi/sau ţărăncile sărace31. În mod surprinzător, social
democraţii nu figurează în lista duşmanilor declaraţi, deşi în Conferinţa Secreta
riatului Feminin Internaţional ei fuseseră numiţi „social‑fascişti”32. Teama faţă
de naţional‑ţărănişti era îndreptăţită în condiţiile în care guvernul Maniu a
promulgat între 1928‑1930 mai multe legi care veneau să îmbunătăţeasca situaţia
muncitorilor: „Legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi durata
muncii”, „Legea asupra contractului de muncă”, „Legea sanitară şi de
ocrotire”33.
Singurul punct al planului de lucru tradus în fapte a fost cel privind orga‑
nizarea cercurilor feminine pe lângă sindicate. În 1929 este organizat Congresul
General al Sindicatelor Unitare. Paralel cu acesta, s‑a întrunit şi Conferinţa
femeilor muncitoare, reunind 25 de reprezentante ale cercurilor femeilor mun‑
citoare. Problemele discutate nu s‑au îndepărtat de linia trasată de partid,
prioritare fiind problemele de ordin organizatoric, precum şi poziţia oficială
faţă de organizaţiile „burgheze”34. În martie 1929 se concretizează un alt punct
al rezoluţiei partidului, publicarea unei reviste feminine, sub titlul Femeia
muncitoare, ca organ oficial al Cercului feminin de pe lângă Sindicatele Unitare
din Bucureşti. Efervescenţa s‑a dovedit în cele din urmă a fi un simplu foc de
30. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, doar 11/1929, f. 3.

31. Ibidem, f. 9.
32. Jean‑Jacques Marie, op. cit., p. 606.
33. Elena Georgescu, Titu Georgescu, op. cit., p. 141.
34. Ibidem, pp. 148‑149.
paie. În 1930, Sindicatele Unitare au fost scoase în afara legii, sub acuzaţia de
activitate comunistă. Una dintre consecinţe a fost dezintegrarea activităţii cer‑
curilor feminine care fiinţau în siajul organizaţiei. Unele membre sunt recupe‑
rate prin intermediul asociaţiei „Ajutorul Muncitoresc Român”, nimic altceva
decât o interfaţă legală a Ajutorului Roşu. Strânsa legătură dintre cele două
organisme nu a scăpat vigilenţei autotirăţilor care intervin şi, prin ordonanţa
Corpului II de Armată, scot în afara legii „Ajutorul Muncitoresc Român” în
1933 sub acuzaţia de activitate comunistă35.
În timp ce PCdR se scufunda tot mai mult în mlaştina ilegalităţii, foştii
tovarăşi de luptă, social‑democraţii, reuşeau în 1930 să coaguleze diferitele
secţiuni feminine cu viziuni socialiste. Organizaţia nou înfiinţată a primit
numele de Uniunea Femeilor Muncitoare (UFM). La un an distanţă, asociaţia
scoate şi primul număr al organului său de presă, sub titlul Femeia Muncitoare,
prezentat ca „prima publicaţie care apare, în această ţară, pentru femeile
socialiste”36. Deşi o simplă foaie, multiplicată la maşina de scris şi cu un con‑
ţinut care reda activitatea celor câteva filiale, revista social‑democrată preluase
atât titlul cât şi publicul ţintă feminin vizat de comunişti. În anii care au urmat,
social‑democraţii îşi dezvoltă orgnizaţia feminină, atrăgând un număr tot mai
mare de membre şi susţinătoare. Proiectul revistei se dezvoltă la rândul său,
ajungând la un tiraj de 4000 de exemplare, arătând totodată un format tot mai
atractiv37. Demersuri istoriografice postblice au încercat să arate că succesul
social‑democrat se datora şi colaborării cu PCdR, anticipând astfel viitoarea
politică a fronturilor. Sursele nu confirmă însă o astfel de ipoteză.
În dorinţa de a contracara acţiunea social‑democrată, PCdR încearcă să‑şi
consolideze poziţia în rândul muncitoarelor prin intermediul Cercurilor femi‑
nine comuniste, organizaţie ce le era destinată. Scopul declarat al cercurilor,
creşterea copiilor în spirit comunist, nu era unul care să suscite un interes
deosebit în rândul angajatelor confruntate cu tăieri salariale importante şi, mult
mai grav, iminenţa şomajului38. Preocupaţi de luptele interne pentru putere şi
de pregătirea Congresului al V‑lea, comuniştii practic abandonaseră orice acti‑
vitate în rândul femeilor. PCdR nu reuşeşte să exploateze electoral şi propa‑
gandistic momentul crizei economice, singurele realizări ale perioadei fiind
organizarea unor conflicte de muncă. Confruntată cu reuşitele opozanţilor
politici, dar mai ales cu propria neputinţă, conducerea PCdR dă în aprilie 1934
o nouă rezoluţie asupra necesităţii „muncii speciale pentru organizarea feme‑
ilor muncitoare”. Făcând un bilanţ al realizărilor partidului (sau mai degrabă
35. Ibidem, p. 152.

36. ANIC, fond Colecţia 30 „Organizaţiile Feminine Democrate din România”, dosar 6, f. 1.
37. ANIC, fond Colecţia 30 „Organizaţiile Feminine Democrate din România”, dosar 16,
f. 2.
38. ANIC, fond Colecţia 50 „Documente elaborate de organele represive despre activitatea PCR”,
dosar 134, f. 137. (documentele mi‑au parvenit graţie bunăvoinţei istoricului Cristina Diac).
a lipsei lor) privind creşterea numărului de membre, concluzia era una dezar‑
mantă:
până în prezent hotărârile congresului al V‑lea şi ale plenarelor ulterioare nu au fost

realizate în ceea ce priveşte munca specială în rândul femeilor muncitoare precum
şi introducerea unei politici sistematice de atragerea femeilor muncitoare atât în
organele de conducere ale partidului cât şi în organele de conducere ale organiza‑
ţiilor de masă, au rămas nerealizate. În general în toată munca, organele de partid,
de sus până jos, domneşte o adâncă subapreciere a muncii speciale printre femei39.
În faţa neajunsurilor evidente, se stabilea un nou plan de activitate, cu sar‑

cini precise, adaptate noilor realităţi şi mai ales recentelor noutăţi legislative
(dobândirea parţială de către femei a dreptului de vot, acordarea concediului
plătit pentru lehuze, garantarea zilei de muncă de 8 ore). Se hotăra constituirea
la nivelul organelor de conducere, indiferent de nivel a „sectorului muncii
printre femei”. Revendicările partidului trebuiau la rîndul lor adaptate scopului
de atragere a unui număr cât mai mare de femei angajate în industrie: salarii
egale al muncă egală, plata unui ajutor de şomaj, aplicarea dispoziţiilor de
protecţia muncii salariate şi pentru angajatele din industria casnică, precum şi
cele din agricultură. În rândul celor din urmă categorii trebuiau căutate şi
viitoarele membre de partid.
Experienţa nefericită a partidului în atragarea unui număr mai mare de femei
îi făcea pe liderii comunişti mai atenţi la mijloacele practice de utilizat.
Creşterea gradului de implicare politică în cadrul unui grup caracterizat printr‑un
procent de alfabetism şi iliteraţie care urca spre 80% se dovedea o sarcină tot
mai greu de realizat. Mult mai lesne părea a fi preluarea in corpore de activiste
gata formate şi, extrem de important, permeabile la popaganda comuniste. Ele
trebuiau căutate în diferitele asociaţii feminine concurente. Vizate erau Uniunea
Femeilor Române, societatea Principele Mircea şi, deloc surprinzător, Uniunea
Femeilor Muncitoare. Plecând de la ipoteza unui proxim conflict armat, PCdR
condiţiona însăşi supravieţuirea partidului de atragerea unui număr cât mai
mare de membre, singurele care şi‑ar fi continuat nestingherite activitatea în
cazul unei mobilizări generale:
Comitetul Central subliniază încă odată în faţa întregului partid faptul că în faţa
apropierii războiului, când muncitorii şi întregul activ masculin poate fi mobilizat,
chestiunea, alături cu lupta contra războiului, a punerei bazelor solide a muncii
printre femei şi introducerea în partid a unei politici sistematice de ridicare a unui
cadru solid femeiesc, este una dintre condiţiile esenţiale de viaţă pentru partidul
comunist40.

40. Ibidem, f. 12.
Partidul pare să abandoneze în deceniul următor organizarea propriilor

secţii feminine. Făcându‑şi autocritica, în mai 1944, Victoria Sârbu amintea
lipsa oricărei activităţi privind atragerea femeilor către partidul comunist:
tot atât de superficial am continuat să privesc şi rolul în CC de unde a izvorât şi

altă greşeală politică că eu fiind singura femeie în CC şi ca atare trebuia să mă
ocup cu munca între femei, una dintre cele mai importante, mai ales pe timpul
războiului, eu nu numai că nu am făcut aceasta, dar pe mine nu m‑a preocupat nici
măcar faptul că acest sector de muncă este unul din cele mai slabe sectoare, aproape
inexistent41.
1.4. Ipostaze ale Frontului comun feminin
Decis în subteranele Cominternului, viitorul Front comun feminin urma să

cuprindă, alături de reprezentantele partidului comunist, toate asociaţiile femi‑
nine şi feministe care împărtăşeau crezul comun al acţiunii împotriva perico‑
lului fascist. Raportul lui Gheorghi Dimitrov privind lupta contra fascismului
şi necesitatea constituirii fronturilor populare, rostit în 1935, la cel de‑al VII‑lea
Congres al Internaţionalei, stabilea liniile generale de organizare şi acţiune a
viitoarei organizaţii. Proiectul politic nu se îndepărta cu mult de cel al, acum
defunctului, Secretariat Internaţional Feminin. Noutatea fundamentală o repre‑
zenta transformarea din structură internă comunistă în organizaţie paravan.
Scop şi mijloc totodată, includerea a cât mai multe organizaţii feminine şi
feministe reprezenta cheia de boltă a noii structuri. Liderii de la Moscova fac
dovada unui dublu discurs. În timp ce partidele comuniste naţionale înăbuşeau
orice formă de autonomie a secţiilor feminine, mesajul oficial al Internaţionalei
sancţiona tocmai această politică: „În eforturile noastre de a atrage femeile
care activează în mişcarea revoluţionară, nu trebuie să ne temem de înfiinţarea
unor organizaţii feminine separate, atunci când este necesar. Prejudecata că
organizaţiile feminine de pe lângă partidele comuniste ar trebui desfiiţate, ca
măsură împotriva sectarismului în cadrul mişcării muncitoreşti, a fost cauza
multor neajunsuri”42.
41. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 140/1944, f. 7.

42. Gheorghi Dimitrov, „The Fascist Offensive and the Tasks of the Communist International
in the Struggle of the Working Class against Fascism, Main Report delivered at the
Seventh World Congress of the Communist International”, material disponibil online la
adresa https://www.marxists.org.
1.4.1. Comitetul Antifascist al Femeilor

În România, un Comitet naţional antifascist fusese creat încă din 1933, fără o
structură special destinată atragerii diferitelor asociaţii feminine. O secţie
feminină a fost înfiinţată un an mai târziu, sub denumirea Comitetul Antifascist
al Femeilor, condus de Zoe Frunză. Principala acţiune a organizaţiei s‑a limi‑
tat la publicarea în presă a unui apel general prin care femeile muncitoare,
ţărance, intelectuale şi gospodine totodată erau îndemnate să formeze comitete
ale femeilor prin care să militeze pentru eliberarea tuturor deţinuţilor politici,
dar şi să trimită adeziuni pentru a participa la Congresul organizaţiei, progra‑
mat să aibă loc la Paris. Din Comitetul de iniţiativă parizian făcea parte şi o
delegată din România, Anna Luka. Identitatea reală a delegatei a rămas un
mister pentru angajaţii Siguranţei, apariţia sa fiind una meteorică, limitată la
un scurt schimb de corespondenţă cu responsabilele aflate în ţară. Credem că
cea care semna Anna Luka este prima soţie a comunistului Vasile Luca. Urmând
instrucţiunile primite de la Comitetul de Iniţiativă ce pregătea lucrările
Congresului Mondial al Femeilor împotriva Războiului şi Fascismului ce urma
să se desfăşoare la Paris, s‑a încercat organizarea unei săptămâni a femeii, între
14 şi 22 iulie 1934, în care să fie promovat viitorul Congres. Dincolo de sco‑
pul propagandistic declarat, seria de evenimente se dorea şi un exerciţiu se
coabitare între comunişti şi celelalte organizaţii feminine aderente la viitoarea
structură internaţională a femeilor antifasciste43.
Prima manifestare internaţională, prilej pentru activistele comuniste din
diferite ţări să se întâlnească pentru a stabili o strategie comună, a fost
Congresul Mondial al Femeilor împotriva Războiului şi Fascismului, ţinut la
Paris între 4‑7 august 1934. Iniţiativă a URSS, dar realizat de către militantele
comunistele franceze, acest proiect îşi propunea ca sub umbrela largă, neutră
şi foarte populară a luptei antifasciste, să adune laolaltă militante pentru drep‑
turile femeii şi ale omului în general din cât mai multe ţări44.
Apartenenţa la mişcarea comunistă nu era obligatorie. Mai mult chiar,
caracterul eterogen al organizaţiilor reprezentate la Congres (socialiste,
social‑democrate, organizaţii creştine, sindicale, feministe, etc.) oferea un plus
de legitimitate adunării. În total au fost prezente 1100 de femei din peste 50 de
ţări. Un rol cu adevărat important în cadrul discuţiilor a revenit activistelor ce
proveneau din ţări al căror partid comunist era membru al Internaţionalei:
Austria, Germania, Bulgaria, China, Danemarca, Statele Unite ale Americii,
43. ANIC, fond Colecţia 50 „Documente elaborate de organele represive despre activitatea
PCR”, dosar 4535, f. 9.
44. Arhiva Partidului Comunist Francez, fond Femmes, cutia 1, dosar 1, Rassamblement
Mondiale des Femmes contre la guerre et le fascisme, (arhivă aflată în custodia Arhivelor
Departamentale Seine Saint‑Denis, Bobigny, Franţa).
Franţa, Marea Britanie, India, Irlanda, Spania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia,

Olanda, România şi bineînţeles URSS45. România fost reprezentată în cadrul
Congresului prin 25 de activiste. Cifra era mare dacă ne raportăm la alte ţări
din Europa Centrală şi de Est precum Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria, care
nu aveau mai mult de 4‑6 reprezentante. Prezenţa numeroasă este cu atât mai
semnificativă dacă se ia în considerare faptul că delegaţia muncitoarelor din
România nu a participat la Congres, autorităţile române împiedicându‑le să
părăsească ţara46. Majoritatea româncelor prezente la Congres făceau parte din
emigraţia românească la Paris, studente dar şi militante comuniste care activau
în cadrul Cominternului, conduse fiind de Şheiva Averbuch (Vanda Nicolschi).
Ca reprezentante ale României la conducerea Congresului, şi ulterior a Consi
liului Mondial al Femeilor care a rezultat în urma congresului, au fost desem‑
nate: Zoe Bugnariu, Zoe Frunză şi Maria Ţinlescu47.
Manifestul Congresului a fost mai mult un atac dur la adresa sistemului
capitalist, văzut de participante ca întruchiparea la acel moment a fascismului,
principalul responsabil pentru aservirea femeilor, lipsirea acestora de drepturi
şi condiţii decente de trai. Exemplul de urmat era Uniunea Sovietică, ţara în
care „femeile au acces la toate profesiile, la toate funcţiile, având aceleaşi
drepturi şi obligaţii cu bărbaţii alături de care muncesc pentru înfăptuirea noii
ordini într‑o societate fericită” (trad. ns.)48.
Pentru a lupta împotriva pericolului fascist care se prefigura, îndemnul
Congresului pentru femeile din toată lumea era reacţia cât se poate de puternică
împotriva procesului de înarmare, a tendinţelor naţionaliste, rasiste şi şovine.
Lupta trebuia dusă pentru emanciparea totală a femeilor, apărarea drepturilor
omului şi susţinerea
luptei nobile şi eliberatoare a popoarelor colonizate şi naţiunilor oprimate (trad. ns.)49.
Comitetul mondial al femeilor împotriva războiului şi fascismului, organis‑

mul internaţional responsabil cu transpunerea în realitate a principiilor enunţate
în cadrul Congresului, şi‑a continuat activitatea până la începutul celui de‑al
Doilea Război Mondial.
În urma desfăşurării Congresului, Comitetul Feminin Antifascist din România
şi‑a definit programul politic care includea: „lupta pentru câştigarea drepturilor
45. Ibidem.
46. Ibidem.
47. Florea Dragne, „Frontul Studenţesc Democrat”, în Organizaţii de masă legale şi ilegale
create, conduse sau influenţate de P.C.R., 1921‑1944, volumul II, Bucureşti, Editura
Politică, 1981, pp. 80‑11.
48. Arhiva Partidului Comunist Francez, fond Femmes, cutia 1, dosar 1, Rassamblement
Mondiale des Femmes contre la guerre et le fascisme.
49. Ibidem.
văduvelor şi orfanilor de război, suprimarea prestaţiilor la sate, drept de vot

universal şi pentru femei, suprimarea stării de asediu”50.
Zoe Frunză, cea care fusese aleasă în fruntea femeilor antifasciste din
România, era deja în 1934 la apogeul carierei sale politice. Născută cel mai
probabil în 1874, la Slatina, Zoe Polichron s‑a căsătorit cu Axinte Frunză şi
s‑a stabilit la Iaşi. Absolventă a Facultăţii de Litere, predă limba franceză în
mai multe şcoli locale. Zoe Frunză intră, împreună cu soţul său, în atenţia
Siguranţei încă din 1921, cunoscută fiind pentru simpatiile politice socialiste.
Este unul dintre profesorii şcolii socialiste „Max Wexler”. După Congresul de
constituire al PCdR, Zoe Frunză figurează în componenţa Comitetului Regional
Moldova, alături de Petre Constantinescu‑Iaşi. A fost una dintre figurile care
a condus diferitele organizaţiile paravan ale PCdR. În 1929, organizează Cercul
feminin din Iaşi, pe care‑l şi prezidează. Activează apoi în cadrul asociaţiei
„Protecţia femeii şi copilului”. În 1932, se mută la Bucureşti, unde se implică
activ în organizarea Comitetului Naţional Antirăzboinic din România, găzduind
în locuinţa proprie şedinţele organizaţiei. Zoe Frunză îşi desfăşoară practic
nestingherită activitatea de propagandă comunistă. În timp ce organizaţiile
paravan în care activează – şi pe care de multe ori chiar le iniţiază –, sunt
scoase în afara legii pentru activitate comunistă, militanta Zoe Frunză îşi ţine
cu regularitate conferinţele menite a sensibiliza femeile, în special muncitoarele,
la problemele societăţii româneşti interbelice. Deşi se adresa unui public format
în marea lui majoritate din muncitori, baleia cu uşurinţa între subiecte cât se
poate de variate, de la caracterul socialist al scrierilor lui Platon, până la spe‑
ficităţile doctrinei fasciste. Zoe Frunză nu se apropie de mişcarea feministă
ieşeană şi de reprezentanta acesteia, Elena Meissner. Deşi făceau parte din
acceaşi generaţie, cu pregătire universitară similară şi preocupări timpurii
pentru campaniile de într‑ajutorare a categoriilor vulnerabile, cele două mili‑
tante ieşene nu împărtăşeau viziuni politice comune.
În noiembrie 1934 Comitetul Feminin Antifascist este scos în afara legii
pentru activitate comunistă. Condamnarea oficială a organizaţie nu a însemnat
şi dispariţia, ci doar intrarea în ilegalitate. Până la momentul dispariţiei ofici‑
ale, după cum raporta delegata din România la plenara Consiliului mondial al
femeilor, existau 32 de filiale locale ale asociaţiei. Membrele comitetelor locale
şi‑au continuat activitatea în cadrul altor organizaţii pravan, cele mai adesea în
cadrul comitetelor de apărare a deţinuţilor politici.
PCR”, dosar 4535, f. 28.
1.4.2. Societatea pentru protecţia mamei şi copilului

În ianuarie 1935, PCdR înfiinţează o nouă organizaţie pravan, Societatea pen‑
tru protecţia mamei şi copilului. Scopul oficial declarat era cel de
organizare a femeilor muncitoare şi înfiinţarea unor cămine pentru educarea copi‑

ilor, prin conferinţe, grădini de copii, serbări culturale, precum şi scoaterea unei
reviste de propagandă, care să fie răspândită în massele muncitoreşti.
PCdR urmărea astfel să îşi extindă influenţa în mediile cele mai sărace, în
special cartierele muncitoreşti din principalele oraşe, vizate fiind atât femeile
cât şi tinerii, cărora le erau destinate principalele proiecte. Nu lipseau sloga‑
nurile tradiţionale împotriva patronatului, scăderii salariilor, fascizării şi mili‑
tarizării, dar nici cele adaptate realităţilor epocii: renunţarea la numerus
clausus şi numerus valahicus. Oficial, un grup de muncitoare bucureştene
semnează documentele de înfiinţare a organizaţiei. Ochiul vigilent al Siguranţei
urmărea din umbră adevăratul nucleu care pregătea înregistrarea asociaţiei,
notând prezenţa în grupul de iniţiativă a unor comuniste deja cunoscute, precum
Zoe Frunză ori Simona Şmilovici Ghertler, membră în alte organizaţii paravan
desfiinţate pentru activitate comunistă şi depistată ca tehnică aflată în serviciul
lui Lucreţiu Pătrăşcanu51. PCdR rata din nou ţinta unei baze muncitoreşti pentru
proiectele derulate, majoritatea activistelor fiind medici, avocate sau profesoare.
Noutatea pe care o aduce acest nou proiect este fără îndoială realizarea
(chiar dacă la scară mică) punct cu punct a tuturor activităţilor prevăzute în
statut. Filiale ale asociaţiei sunt înfiinţate în toate sectoarele bucureştene, exis‑
tând premise solide pentru lărgirea activităţii la nivel naţional. Sunt închiriate
numeroase spaţii în care medici, membrii ai organizaţiei ofereau consultaţii
gratuite. Alte spaţii erau dedicate cursurilor de alfabetizare şi meditaţiilor
oferite gratuit copiilor din cartierele muncitoreşti ale Capitalei. Societatea
reuşeşte publicarea unui ziar propriu, sub titlul Drumul femeii52. Cum Societatea
nu era nimic altceva decât o nouă structură legală care să permite derularea
acţiunilor propagandistice în rândul populaţiei feminine. Ca urmare, în vara
lui 1935, autorităţile, după o supraveghere asiduă, dau aviz negativ pentru
înscrirea legală a Societăţii, fapt sinonim cu desfiinţarea sa.
PCR”, dosar 4535, f. 34.
PCR”, dosar 4535, 4536, 4537, 4538, 4539, 4542.
1.4.3. Frontul Feminin

În acelaşi an, cel de‑al VII‑lea Congres al Cominternului se pronunţa pentru
constituirea fronturilor populare. Plecând de la bazele comitetului feminin
antifascist, Zoe Frunză alcătuieşte un comitet de lucru pentru ce avea să se
numească ulterior Frontul Feminin (FF). Dacă încercările de consituire a unui
Front Popular românesc, care să unească cât mai multe partide politice împo‑
triva fascismului, s‑au dovedit a fi relativ spinoase, ideea unui Front comun
feminin, iniţiat de partidele cu vederi de stângă, dar care să se adreseze tuturor
organizaţiilor feminine şi feministe, s‑a bucurat de un real succes53. Munca de
pregătire a noii organizaţii a presupus antrenarea a cât mai multor personalităţi
feminine din epocă, adesea fără simpatii ori relaţionări anterioare cu mişcarea
de stânga. La 17 februarie 1936, ziarul Dimineaţa publica apelul Frontului,
prin care toate femeile erau îndemnate să adere la noua asociaţie, mesajul
concentrându‑se asupra „situaţiunii de inferioritate a femeii muncitoare şi
intelectuale de la oraşe şi sate, faţă de bărbat, din punct de vedere politic eco‑
nomic şi social”54. Lista celor care semnau era una numeroasă, deschisă fiind
de Sofia Nădejde şi Lucia Sturza Bulandra. Dacă în comitetele precedentelor
organizaţii feminine paravan figurau întotdeauna şi cunoscute militane comu‑
niste, în comitetul de iniţiativă al Frontului fuseseră „solicitate să figureze,
prin inducerea în eroare” după cum notau agenţii Siguranţei, „o seamă de
exponente din lumea feminină, necunoscute în vreo organizaţie subversivă”55.
Conducerea executivă a fost încredinţată cu precădere reprezentantelor PNŢ
şi simpatizantelor comuniste. Preşedintă a fost aleasă Elena Bogdanovici,
secondată de Greta Meletineanu (Grete Miletineanu), nimeni alta decât militanta
comunistă a cărei locuinţă servea drept casă conspirativă pentru Marcel Pauker56.
Ca secretară a fost aleasă Florica Văcărescu. Cunocute de autorităţi pentru
activitatea lor comunistă, Ana Toma şi Marta Grimberg au intrat în comitetul
central al organizaţiei, fără a primi alte funcţii. Un alt personaj cunoscut,
cooptat în conducere, era Sidy Toma (Sarah Moscovici), soţia poetului Alexandru
Moscovici, mama ilegalistului Sorin Toma şi soacra Anei Toma. La momentul
înfiinţării Frontului Feminin, Sidy Toma găzduia ziarului ilegal Scânteia, par‑
ticipând alături de fiul (devenit în anii ’50 redactor‑şef al periodicului) şi nora
sa la apariţia publicaţiei.
53. Bela Vago, „Popular Front in the Balkans: 4. Failure in Hungary and Rumania”, în
Journal of Contemporary History, Vol. 5, No. 3, Popular Fronts (1970), pp. 95‑117.
54. Frontul Feminin, Către toate femeile din România, 1936, p. 1‑7.
PCR”, dosar 4542, f. 19.
56. Lichidarea lui Marcel Pauker. O anchetă stalinistă (1937‑1939), Documente traduse şi
adnotate de G. Brătescu, postfaţă de Florin Constantiniu, editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1995, pp. 167‑169.
Dacă Societatea pentru protecţia mamei şi copilului se apropia prin acţiunile

derulate mai mult de specificul organizaţiilor caritabile, prima misiune a
Frontului Feminin, aşa cum era ea descrisă în programul organizaţiei viza
obţinerea drepturilor politice şi civile pentru femei. O atenţie specială se acorda
îmbunătăţirii statutului femeilor salariate: acces neîngrădit în toate profesiile,
salarizare egală la muncă şi nivel de pegătire egale, înfiinţarea de instituţii
pentru îngrijirea copilului mic. Tactica aleasă pentru atingerea acestor obiective
consta în sprijinirea formaţiunilor politice care propuneau un program asemă‑
nător57. Membrelor Frontului le revenea responsabilitatea organizării de şcoli
profesionale serale pentru femeile sărace şi a cursurilor de alfabetizare. Primul
pas era însă atragerea unui număr cât mai însemnat de organizaţii aderente şi,
implicit, de membre active.
În ciuda numelor importante care sprijineau, cel puţin formal, constituirea
Frontului, coagularea tuturor forţelor feminine s‑a dovedit un demers extrem
de dificil, dacă nu chiar imposibil. Grupările feminine şi feministe din jurul
Alexandrinei Cantacuzino înţelegeau să acţioneze pe cont propriu pentru dobân‑
direa drepturilor politice şi civile. Secţiile feminine ale diferitelor partide
politice evitau colaborarea în cadrul unei structuri ale cărei filiaţii comuniste
erau de netăgăduit. Asociaţiile dispunse să urmeze chemarea FF erau cele cu
opţiuni politice de stânga, precum şi cele cu scop caritabil. Astfel stând lucru‑
rile, nu este deloc surprinzător că la mai bine de un an de la înfiinţare, singu‑
rele organizaţii care răspundeau prezent chemării Frontului erau „Asociaţia
Tinerelor Fete”, „Comitetele de patronaj”, „Cuibul copilului”, secţia feminină
a Partidului Radical‑Ţărănist şi membre ale Partidului Naţional Ţărănist.
Prezenţa la întâlniri nu echivala însă cu adoptarea unui plan comun de acţiune
ori cu susţinerea concretă a activităţilor. Dimpotrivă, între organizaţiile femi‑
nine şi feministe exista o adevărată competiţie pentru accesul la resurse şi
atragerea unui număr cât mai mare de activiste. Apelurile la unitate lansate de
Frontului Feminin au rămas fără ecou. Singura solicitare în vederea unei fuzi‑
uni a venit din partea Comitetelor cetăţeneşti conduse de Dem I. Dobrescu.
Parte a programului politic naţional ţărănist, Comitetele cetăţeneşti aveau ca
obiective principale lupta împotriva inflanţiei şi realizarea tuturor proiectelor
edilitare. Propunerea a fost respinsă cu unanimitate de voturi, motivaţiile fiind
însă cât de poate de diferite. Dacă unele membre nu găseau puncte comune
înre programul FF şi cel al Comitetelor cetăţeneşti, alte voci puneau sub sem‑
nul înrebării credibilitatea preşedintelui organizaţiei. Printre rânduri se invocau
şi adevăratele motive: caracterul strict feminin al Frontului, dar mai ales
evitarea unei tentative de preluare, prin fuziune58.
57. ANIC, Colecţia 30 „Organizaţiile Feminine Democrate din România”, dosar 34, ff. 1‑4.
58. ANIC, Colecţia 30 „Organizaţiile Feminine Democrate din România”, dosar 36, nenumerotat.
Cu un corp insuficient de membre active, nici conducerea nu era cu totul

dedicată misiunii declarate a FF. Din cele 11 membre ce compuneau în mod
oficial Comitetul Central, doar patru erau cu adevărat active, toate patru fiind
membre ale PCdR sau simpatizante. Rapoartele de activitate ale FF trimit mai
degrabă către o organizaţie caritabilă de provincie: se fac demersuri pe lângă
autorităţile bucureştene pentru obţinerea de fonduri în vederea ajutorării feme‑
ilor şi copiilor din cartierele sărace, se organizează conferinţe atelier având ca
temă principală igiena, se solicită autorităţilor competente deschiderea de
dispensare. Singura acţiune care amintea de caracterul politic al asociaţiei a
constat în derularea unei anchete în rândul conducătorilor celor mai importante
grupări politice, referitor la acordarea votului universal feminin, anchetă ale
cărei rezultate au fost publicate în presa vremii59.
Deşi cele mai seriose studii privind activitatea Ellei Negruzzi o indică ca
iniţiatoare a Frontului Feminin, documentele de arhivă nu susţin o astfel de
ipoteză. Mai mult, Negruzzi respinge propunerile de colaborare cu FF, prefe‑
rând o trecere totală sub umbrela politică a PNŢ. Încercările ţărăniste nu rămân
fără rezultat. În cadrul întâlnirilor organizate la sediile Frontului în toamna lui
1937, participantele erau sfătuite să sprijine la proximele alegeri acele partide
care le susţineau cauza, în special Partidul Naţional Ţărănesc. Atunci când
organizaţia întârzie să‑şi obţină autorizaţia de liberă funcţionare, întreaga acti‑
vitate este trasferată în sediile secţiei feminine a PNŢ60. Actul de bunăvoinţa
nu a fost unul dezinteresat. Treptat, întreaga activitate a Frontului pare tot mai
circumscrisă intereselor politice ale PNŢ. Chiar secretara organizaţiei a propus
ca toate membrele mişcării să acorde sprijin secţiei feminine a PNŢ, „care are
la bază ridicarea nivelului moral şi material al femeilor muncitoare şi
intelectuale”61.
Frontul Feminin îşi pierde la începutul anului 1938 statutul de organizaţie
legală, motivul invocat de autorităţi fiind insuficienţa capitalului social deţinut,
raportat la obiectivele declarate. Consecinţa a fost cea scontată, ruperea orga‑
nizaţiei. Înainte de dizolvarea oficială, se ia decizia ca membrele Frontului să
susţină in corpore activitatea Comitetelor de patronaj, structuri al căror scop
principal era strângerea de fonduri pentru ajutorarea deţinuţilor antifascişti şi
a femeilor sărace. Ulterior, pe lista potenţialelor beneficiare sunt adăugate şi
soţiile celor plecaţi să lupte în războiul civil din Spania. Comunistele aleg să‑şi
continue activitatea direct în cadrul Comitetelor de patronaj prin formarea de
secţiuni feminine. Celelalte membre ale Frontului preferă să (re)intre în secţia
59. Ibidem.
PCR”, dosar 4542, f. 39.
PCR”, dosar 4542, f. 40.
feminină a PNŢ, cu intenţia de a iniţia acţiuni similare celor derulate de comi‑

tetele de patronaj62.
1.4.4. Comitetele de patronaj (Comitetele „Ella Negruzzi”)

Comitetele de patronaj erau creaţia Ellei Negruzzi. Prima femeie avocat din
România, Ella Negruzzi este unul dintre cele mai cunoscute nume ale feminis‑
mului românesc. Luptă pentru dobândirea de drepturi civile şi politice pentru
femei, mai întâi ca iniţiatoare şi preşedintă (alături de Elena Meissner) a
Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, ulterior ca
membră a Partidului Naţional Ţărănesc. Apropierea de mişcarea comunistă se
produce, fără îndoială, în urma identificării punctelor comune de pe agenda
revendicărilor drepturilor pentru femei. Ella Negruzzi ridică la începutul ani‑
lor ’30 problema angajaţilor femei care se confruntau cu o dublă marginalizare:
posibilităţi limitate de a‑şi construi o carieră şi precaritatea locului de muncă,
femeile fiind primele vizate de concedieri. Se interesează şi de problema pros‑
tituţiei, criticând existenţa unui dublu standard sexual pentru femei şi bărbaţi.
Ella Negruzzi credea în reabilitarea prostituatelor şi propunea ca măsură con‑
cretă şcolarizarea acestora şi încadrarea în alte forme de activitate aducătoare
de venit63.
Oficial, PCdR nu şi‑a propus o colaboare cu asociaţiile feminine. Mai mult,
opinia exprimată public era una de critică vehementă la adresa „femeilor bur‑
gheze”, incapabile, în opinia comuniştilor, de a veni cu soluţii pentru femeile
din mediile cele mai defavorizate: muncitoare, ţărănci, văduve de război,
casnice din cartierele mărginaşe. În realiate însă, partidul şi‑a făcut un titlu de
glorie din atragerea diferitelor personalităţi ale României interbelice, indiferent
de coloratura politică. Ella Negruzii era fără îndoială o astfel de voce, iar
capitalul de imagine pe care‑l putea aduce era subtanţial. În declaraţiile sale,
Vanda Nicolschi, referindu‑se la această problemă, preciza:
Ella Negruzzi provine dintr‑o familie veche de boieri, frecventează palatul regal şi
se învârte, în general, în cercuri înalte. Este membru P.N.Ţ. şi considerăm o mare
realizare a noastră faptul că am reuşit să o atragem pe ea, precum şi o serie de
activişti P.N.Ţ., în activitatea de creare a Comitetelor de Apărare a Anei Pauker64.
PCR”, dosar 4542, f. 52.
63. Francesca de Haan, Krassimira Daskalova, Anna Loutfi (eds.), A biographical dictionary
of women’s mouvements and feminisms. Central, Eastern, and South Eastern Europe;
19th and 20th centuries, Central European University Press, 2006, pp. 363-366.
64. Arhiva Rusă de Stat pentru Istorie Social-Politică (RGASPI), fond 495, opis 255,
dosar 209, ff. 80-94. (documentele mi-au parvenit prin bunăvoinţa istoricului Cristina
Diac, căreia îi mulţumesc).
Circumstanţele apropierii rămân astăzi necunoscute. Este însă fără tăgadă

că situaţia politică din Europa, marcată de ascensiunea fascismului şi nazismu‑
lui a cântărit mult în alegerile Ellei Negruzzi. Cunoaştem cu siguranţă doar
momentul, anul 1935, când intră în asociaţia Grupul avocaţilor democraţi. Un
an mai târziu, face parte din grupul celor şapte avocaţi care o apără pe Ana
Pauker. Chiar dacă comuniştii şi‑ar fi dorit o adeziune mai clară a cunoscutei
avocate la cauza lor, Ella Negruzzi nu uita să precizeze în interviurile acordate
că o susţine pe Ana Pauker nu ca o comunistă, ci ca antifascistă şi mamă a trei
copii. Primeşte numeroase ameninţări cu moartea şi, în ciuda faptului că i se
oferă protecţie permanentă, se vede obligată să se retragă din proces, înaintea
finalizării acestuia. Dacă nu poate pleda în apărarea „luptătorilor antifascişti”,
Negruzzi găseşte o alternativă pentru a‑i sprijini. Iniţiază strângerea de fonduri
în rândul membrilor şi simpatizanţilor diferitelor organizaţii cu profil antifas‑
cist. Sumele astfel obţinute erau direcţionate către deţinuţii politici şi familiile
acestora. Prin activitatea desfăşurată, Comitetele de patronaj nu se deosebeau
cu nimic de Ajutorul Roşu Internaţional şi diferitele forme legale sub care
acesta acţiona, motiv pentru care au şi fost catalogate ca atare65.
Documentele interne ale PCdR, arată o cu totul altă realitate:
Dar nici Ella Negruzzi, nici ceilalţi membri ai comitetului mişcarea Ella Negruzzi
nu erau comunişti şi a le solicita să apere comunismul şi pe comunişti reprezintă
a‑i pierde pe aceşti oameni, cu atât mai mult cu cât ei au fost foarte speriaţi de
ameninţările fasciştilor şi au devenit mai puţin activi66.
Aflaţi în permanenta căutare de forme legale pentru a‑şi desfăşura activita‑

tea, PCdR nu putea trece cu vederea posibilitatea de a se infiltra şi ulterior
prelua întreaga structură a comitelelor „Ella Negruzzi”. Secretariatul discută
posibilitate treceri întregului activ al Ajutorului Roşu în cadrul comitetelor,
acţiune care se şi execută pentru organizaţiile inferioare. O puternică opoziţie
vine dinspre conducerea Ajutorului Roşu, care se pronunţă pentru continuarea
muncii în condiţii de ilegalitate. Singura care putea tranşa problema era con‑
ducerea de partid. Conducerea partidului nu ia în discuţie problema Ajutorului
Roşu, însă, pe fondul ascensiunii fascismului, tot mai multe voci se pronunţă
pentru menţinerea formelor ilegale de activitate. Decizia finală trenează şi, în
cele din urmă, fără să primească sprijin, comitetele populare îşi încetează
activitatea67.
PCR”, dosar 4542, f. 19.
66. RGASPI, fond 495, opis 255, dosar 209, ff. 80-94.
67. Ibidem
1.5. Apărarea Patriotică
Treptat, urmând tradiţia dar şi directivele partidelui, puţinele membre active

ale Frontului Feminin ajung să lucreze doar în cadrul Apărării Patriotice.
Moştenitor intituţional al Ajutorului Roşu, AP nu va reuşi să restabilească în
timpul războiului structurile teritoriale ale organizaţiei originare, reuşind într‑o
primă fază doar refacerea regionalei Banat şi a organizaţiei Bucureşti. Nu doar
PCdR a avut de suferit în urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, ci şi
organizaţiile paravan conduse de acesta. Ajutorul Roşu are cel mai mult de
suferit, atunci când atât Ofelia Manole cât şi Natalia Corotcov, coordonatoarele
organizaţiei, au plecat în Basarabia, împreună cu multe dintre rudele celor
închişi, anulând astfel legăturile celor încarceraţi cu exteriorul68.
Aproape destructurată prin retragerea multor activişti în URSS, AP îşi
continuă funcţionarea, sub conducerea mai multor secretari, printre care Ana
Toma (Marioara) până în toamna lui 1943, ulterior sub cea a Victoriei Sârbu.
Legată ombilical de PCdR, organizaţia urmăreşte şi reuşeşte să atragă noi
membri activi, majoritatea femei, de multe ori simpatizante comuniste sau rude
ale celor închişi, distribuite în funcţie de priorităţile partidului într‑una din cele
patru secţii de lucru: tehnică, financiară, asistenţă juridică şi propagandă.
Aproape exclusiv feminin, compartimentul tehnic presupunea şi activitatea cea
riscantă. Adevăratele curele de transmisie ale subteranei comuniste, tehnicele
asigurau fluxul de informaţii între membrii de partid, între conducerea PCdR
şi grupul din închisori, fiind responsabile de organizarea întâlnirilor conspira‑
tive, procurarea documentelor de indentitate false, tipărirea şi împrăştierea de
material propagandistic. Principala raţiune pentru existenţa organizaţiei rămâ‑
nea însă sprijinul, financiar şi juridic, al comuniştilor aflaţi în închisori sau
internaţi administrativ în lagăr. Pentru strângerea fondurilor necesare, alături
de membrii care activau strict în ilegalitate, sub forma grupelor de apărare
(grupe patriotice), un rol important revenea rudelor, organizate în comitete de
patronaj, dar mai ales în aşa numitele „comitete de rude”. Iniţial, doar grupele
patriotice erau destinate activităţii în condiţii de ilegalitate. Vigilenţa tot mai
sporită a autorităţilor în faţa potenţialele manifestări comuniste a făcut ca de
cele mai multe ori, întreaga activitate să fie una tăinuită. De altfel, o delimitare
clară între membrii de partid şi activiştii din AP, fără opţiuni politice evidente,
încetează să mai existe, fapt vizibil şi la „căderea” din 1943. În septembrie
1943, Ana Toma a fost înlăturată din poziţia de Secretar al AP. Una dintre
criticile ce i s‑au adus au fost greşelile în munca conspirativă. Întâmplător sau
nu, evoluţia ulterioară a evenimentelor avea să confirme breşele existente în
organizaţie. Încă din august 1942 fusese arestată Elizabeta Sencovici, personaj
68. Cristina Diac, Zorii comunismului în România ..., p. 104.

important în conducerea Apărării, condamnată ulterior la 25 de ani de închi‑

soare. Autorităţile consideră că în urma acestei arestări, la conducerea Apărării
este numită Florica Văcărescu şi dispun supravegherea sa permanentă. Deşi se
înşelau asupra funcţiei deţinute, organele de poliţie cunoşteau în amănunt
implicarea Floricăi Văcărescu în activităţile Apărării. Ca secretară a Frontului
Feminin, Florica Văcărescu se implicase activ în campaniile de ajutorare a
deţinuţilor politici şi hotărâse trecerea continuarea activităţii Frontului în cadrul
comitetelor de patronaj. După aproape un an de filaj asiduu, în octombrie 1943,
este arestat întreg activul organizaţiei locale din bucureşti. Sunt arestaţi 143 de
membri şi cotizanţi. Dintre aceştia, 53 de persoane sunt puse sub acuzare în
procesul Apărării. Dintre acestea, două au primit pedeapsa capiatală (Sabina
Weissman şi Aurel Penescu), sunt pronunţate trei condamnări la moarte în
contumancie (Sulamita Constantinescu, Elena Iosipovici şi Ana Rene Weiss),
23 de condamnări la detenţie pe viaţă (printre condamnaţi aflându‑se Cecilia
Mănescu, Maria Hulubescu, Cleopatra Şandru, Florica Văcărescu, Viorica
Ene), alte şaptesprezece la şase ani de detenţie, douăzeci de achitări. Având în
vedere numărul celor condamnaţi, precum şi gravitatea pedepselor, se poate
considera că procesul Apărării a depăşit ca anvergură alte condamnări similare
ale militanţilor comunişti. Cu toate acestea, episodul a fost trecut cu vederea
de propaganda comunistă. Credem o posibilă explicaţie se găseşte în faptul că
numărul femeilor, în totalul celor condamnaţi, trece de jumătate, tot ele primind
şi pedepsele cele mai mari. De manieră deloc întâmplătoare, credem noi, s‑a
ales eroizarea comuniştilor, bărbaţi, care şi‑au pierdut viaţa în urma prăbuşirii
închisorii Doftana şi anonimizarea activităţii celor care au contribuit la supra‑
vieţuirea PCdR în timpul războiului.
Deşi serveau împreună aceluiaşi crez, femeile din AP prezintă tipologii cât
se poate de variate, începând cu însăşi motivul înrolării într‑o activitate ilegală.
Sabina Weissman Petruc, cunoscută sub numele conspirativ „Tanţi” ori
„Trandafiraş”, era născută într‑o familie de evrei din Piatra Neamţ. Apropierea
de mişcarea comunistă are loc, cel mai probabil, în timpul studenţiei, coopta‑
rea în rândurile AP datorându‑se mult mai cunoscutei activiste comuniste Ana
Rene Weiss, tehnica lui Iosif Rangheţ. Sarcinile Sabinei Weissman în cadrul
AP ţineau de rutina organizaţiei: asigurarea corespondenţei între membri,
strângerea de fonduri. Căderea unuia dintre colaboratorii apropiaţi conduce la
propria‑i arestare. La percheziţie, asupra sa au fost găsite acte de identitate
false. Dovezi incriminatoare au fost ridicate şi din apartamentul ocupat de
„Trandafiraş”: literatură marxistă, însemnări privind diferite întâlniri conspi‑
rative, dar şi sume importante de bani. Este inculpată, judecată şi condamnată
în procesul Apărării. Pentru deţinerea de material de propagandă marxist,
primeşte pedeapsa cu moartea69. Calitatea de membră a AP este îi aduce o
69. Ştefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, Humanitas, Bucureşti, 2014,

p. 102, ANIC, fond 95, dosar 13442/5294, passim.
sentinţă la muncă silnică pe viaţă. Deţinerea de documnete false de identitate

a fost pedepsită cu alţi 15 ani de închisore. Urma să fie aplicată pedeapsa cea
mai mare, în acest caz, pedeapsa cu moartea, sentinţă care nu a fost pusă în
aplicare. Mai mult, pe 24 aprilie, condamnarea la moarte îi este comutată la
cinci ani de închisoare. Este eliberată după 23 august. După război, lucrează
ca funcţionară în Ministerul de Externe. Deşi a primit una dintre cele mai grele
sentinţe, fiind salvată doar de contextul politico‑militar marcat din iarna 1943‑1944,
Sabinei Weissman avea să‑i fie refuzată calitatea de membru de partid chiar şi
după 1945. Comisia de control a invocat comportamentul slab în timpul anche‑
tei, anchetă în urma căreia alţi militanţi comunişti îşi pierd viaţa sau rămân cu
sechele importante. Moare în 1967, la 44 de ani70.
Sulamita Bloch Constantinescu, „Lilly” pentru ceilalţi membrii ai AP, era
născută la 10 mai 1916, în Bucureşti, într‑o familie evreiască săracă. De tim‑
puriu, Sulamita părăseşte casa părintească, extrem de modestă, şi îşi găseşte
o slujbă într‑un magazin de pe Lipscani. În 1935 îl cuoaşte pe Miron Constantinescu,
la acea vreme tănăr student în Litere şi Filosofie, cu orientări politice de stânga.
După căsătoria lor din 1937, Sulamita intră în contact mult mai direct cu sub‑
terana comumistă, însoţindu‑şi soţul la diferitele întâlniri şi manifestări cu
caracter politic. Începutul războiului poate fi comparat, pentru Sulamita
Constantinescu, cu o coborâre in Infern. În 1940, rămâne să‑şi îngrijească
sigură copilul nou‑noscut, după ce soţul său este trimis de partid să reorgani‑
zeze regionala Galaţi. În acelaşi timp se confruntă cu pierderea locului de
muncă, pe fondul aplicarii legilor rasiale şi transformarea antisemitismului în
politică de stat. În ianuarie 1941, Miron Constantinescu este arestat şi la foarte
scurt timp condamnat la 10 ani de închisoare. Este momentul în care Sulamita
alege să intre la rândul său în mişcarea ilegală comunistă. Motivaţiile sale nu
erau de ordin intelectual sau politic. Principalul imbold l‑a constituit devota‑
mentul faţă de soţul său, iar Sulamita a văzut în activitatea Apărării Patriotice
modalitatea concretă prin care îl putea ajuta. Treptat, Sulamita ajunge să devină
un personaj important în angrenajul Apărării. După valurile de arestări din
1942 şi 1943, Sulamita ajunge să fie numită secretara „Vestitoarei”, secţia
Apărării responsabilă cu transmiterea mesajelor între centrala comunistă şi
liderii comunişti din închisori. Reuşeşte să scape valului de arestări din octom‑
brie 1943 şi rămâne ascunsă pentru următoarele luni în diferite case conspira‑
tive ale partidului. După 23 august 1944, pe fondul ascensiunii politice lui
Miron Constantinescu, ales membru în Comitetul Central dar şi în Biroul
Politic, viaţa Sulamitei Constantinescu se schimbă semnificativ. Pentru o scurtă
perioadă lucrează ca funcţionară în aparatul de partid. Ulterior alege să fie
casnică, având grijă de cei şapte copii ai cuplului. Moare în 1968, în circum‑
stanţe tragice, ucisă de fica sa Ileana, bolnavă de schizofrenie71.
70. Ştefan Bosomitu, op. cit., p. 102.

71. Vezi Ştefan Bosomitu, op. cit., capitolul 5, pp. 89‑108.
Maria Nagy Hulubescu, condamnată la muncă silnică pe viaţă în acelaşi

proces al Apărării, era născută în Bucureşti, în 1905, într‑o familie de etnici
maghiari. Urmează şcoala medie maghiară şi lucrează ulterior ca vânzătoare.
În 1924 se căsătoreşte cu Traian Hulubescu, angajat feroviar. După naşterea
primilor doi copii renunţă la slujba sa. Situaţia financiară dificilă a familiei o
determină ca între 1931‑1936 să lucreze ca menajeră. În 1940, Traian Hulubescu
este arestat şi internat în lagărul de la Tîrgu Jiu. Familia rămâne astfel fără unica
sursă de venit şi Maria Hulubescu decide să devină membră a Apărării Patriotice.
Activitatea sa consta în colectarea de bani, mancare, îmbrăcăminte pentru cei
închişi, precum şi transportul pachetelor în lagăre şi închisori. Probabil, dat
fiind condiţiile materiale precare ale familiei, Maria Hulubescu era remunerată
pentru activitatea desfăşurată în cadrul Apărării. Nici în cazul său nu se poate
vorbi despre o motivaţie ordin politic. Intratea în cadrul Apărării era modalitatea
concretă în care îşi putea ajuta soţul, asigurând‑şi totodată un venit pentru între
ţinerea copiilor săi. Însărcinată cu cel de‑al patrulea copil, în timpul anchetei,
Maria Hulubescu recunoaşte săvârşirea faptelor de care era acuzată. Mai mult,
dezvăluie identităţile colaboratorilor săi, contribuind astfel la noi arestări. Este
eliberată la 29 august 1944. Deşi încă din 1945 cere să fie primită în partid, acest
lucru nu se întâmplă decât în 1966. Reticenţa s‑a datorat fără îndoială atitudinii
slabe din timpul anchetei. Activează totuşi în organizaţiile de masă ale partidului,
cu precădere la Sindicate şi în Uniunea Femeilor Democrate din România72.
1.6. Militante în Brigăzile Internaţionale

şi Rezistenţa Franceză
Dublând politica Fronturilor, mişcarea antifacistă, punând alături social‑demo‑

craţi şi comunişti, s‑a implicat de manieră cât se poate de concretă în Războiul
Civil din Spania, alegând să lupte în Brigăzile Internaţionale. Istoricii au
aproximat la 400 numărul comuniştilor care au luptat în Spania73. Dintre aceştia,
patru au fost femei: Hermina Marcusohn (ulterior Tismăneanu), Sanda (Sarah)
Sauvard (în urma căsătoriei cu Maurice Sauvard), Galia Burcă şi Elisabeta
Birnbaum, căsătorită ulterior cu Vasile Luca74. Cele patru au lucrat ca surori
72. ANIC, fond 53 „Dosare personale ale membrilor d epartid cu stagiu în ilegalitate acre
au încetat din viaţă”, dosar H 117, vol 1,2.
73. Mihai Burcea, Recuperarea Memoriei Interbrigadiştilor şi maquisarzilor români. Studiu
de caz:Ion Călin (I), în Analele Universităţii din Bucureşti, seria Ştiinţe politice, vol.
15(2013), nr. 1, p. 90.
74. Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii: amintiri, dezvăluiri, portrete,
Bucureşti, Humanitas, 2012, p. 44.
de caritate la spitalul Brigăzilor Internaţionale, unde rămân pe toată durata

conflictului. Odată tranşată soarta războiului, comuniştii, alături de ceilalţi
susţinători ai forţelor Republicane se văd nevoiţi să părăseacă Spania. Mulţi
nu‑şi vedeau viitorul decât în ţara sovietelor şi aleg Moscova ca destinaţie
finală. Nu puţini sunt însă cei care aleg să continue lupta efectivă, alăturându‑se
mişcării de Rezistenţă Franceze.
Este cazul Sandei Sauvard. Evreică, îşi pierde întreaga familie în masacrele
din Basarabia. Ea însăşi este deportată la Auschwitz, apoi la Ravenbruck.
Supravieţuieşte şi revine în Franţa, stabilindu‑se la Tours. Moartea soţului, dar
mai ales decizia din 1949 a statului francez de a deporta persoanele cu vederi
de stânga şi care nu erau născute în Franţa, fac ca Sanda Sauvard să revină în
România. La Bucureşti, este chemată la Comisia Controlului de Partid, bănu‑
ită că ar spion. În sprijinul său vine Charlotte Gruia (Şari), o altă luptătoare
în Rezistenţa Franceză. Şari revenise în ţară încă din 1946, ocupând un post
de anchetatoare la Comisia Controlului de Partid. Atât Sanda Sauvard cît şi
Charlotte Gruia s‑au pierdut în anonimatul post belic. Un destin cu totul dife‑
rit aveau să aibă Cristina Luca Boico şi Olga Bancic, reţinute de istoriografia
franceză ca eroine ale cauzei antifasciste.
Olga Bancic era născută în 1912, în Basarabia. La cinsprezece ani se alătură
tineretului comunist. Călătoreşte clandestin în URSS, iar la întoarcere se sta‑
bileşte la Bucureşti. Devine membră a PCdR în 1932, este descoperită de
structurile Siguranţei, judecată şi condamnată în 1935 la doi ani de închisoare.
Odată eliberată, doreşte să se alăture grupului românilor care luptau în Brigăzile
Internaţionale. Urmează traseul deja consacrat, călătorind clandestin spre
Franţa, unde şi rămâne de altfel75. Se căsătoreşte cu un alt comunist român,
Alexandru Jar. Se alătură secţiunii evreieşti a Main d’œuvre immigrée (MOI)
şi participă la ajutorarea combatanţilor din Brigăzile Internaţionale. După ocu‑
parea Franţei, se alătură grupului de rezistenţă Francs‑tireurs et partisans –
main‑d’œuvre immigrée (FTP‑MOI), alcătuit în mai 1942 din străini aflaţi pe
teritoriul Franţei, comunişti, dar fără a fi membri ai Patidului Comunist
Francez. Împreună cu soţul său intră în Detaşamentul nr. 1, alături de alţi evrei
români. În interiorul Mişcării de Rezistenţă, FTP‑MOI s‑a bucurat de o apre‑
ciere deosebită, membrii grupului fiind recunoscuţi pentru fanatismul şi deter‑
minarea lor, de multe ori apropiată de nebunie. În scurt timp, Olga Bancic
(nume de cod Pierrette) devine responsabila depozitului de arme din regiune
pariziană, având misiunea de a transporta şi furniza arme şi explozibili celor‑
lalţi combatanţi din grup, precum şi participarea directă la acţiunile militare,
atunci când situaţia o impunea. În noiembrie 1943 este arestată într‑o staţie de
75. „Olga Bancic” în ***, Căzute în luptă...Olga Bancic, Haia Lifşit, Terezia Ocsko, Suzana
Pârvulescu, Elena Pavel, Donca Simo, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949,
pp. 5‑9.
metrou, judecată şi condamnată în cadrul lotului cunoscut sub denumirea de

„L’Affiche Rouge”.
Grupul celor arestaţi era compus din 23 de partizani, conduşi de Missac
Manouchian. Propaganda nazistă realizează un afiş cu cei 23, prezentându‑i
drept terorişti. Întreg lotul este condamnat la moarte. Bărbaţii sunt executaţi
prin împuşcare. Cum dreptul militar german nu acorda femeilor onoarea de a
fi executate prin împuşcare, Olga Bancic, singura femeie din grup, este dusă
la închisoarea din Stuttgart şi decapitată pe 10 mai 1944, în ziua când împlinea
32 de ani. În ajunul executării sentinţei, reuşeşte să trimită o ultimă scrisoare
către fiica sa, Dolores:
Fetiţa mea dragă, mica mea dragoste! Mama ta îţi scrie ultima scrisoare, fetiţa
mea dragă! Maine la ora 6, pe 10 mai, eu nu voi mai fi. Dragostea mea, să nu
plangi căci nici mama ta nu plânge. Mor cu conştiinţa liniştită şi deplin încrezătoare
că mâine vei avea o viaţă şi un viitor mai fericit decât mama ta. Nu vei mai suferi.
Fii mandra de mama ta, mica mea dragoste. Păstrez mereu cu mine imaginea ta.
Sper că‑ţi vei revedea tată, că el nu‑mi va împărtăşi soarta. Spune‑i că m‑am gân‑
dit mereu la el ca si la tine. Vă iubesc din tot sufletul. Amândoi îmi sunteţi dragi.
Dragul meu copil, tatal tău îţi este şi mamă deopotrivă. Te iubeste mult. Nu vei
simţi lipsa mamei tale. Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranţa ca vei fi
fericită toată viaţa, alături de tatăl tău, alături de lumea întreagă. Vă sarut din tot
sufletul, mult, mult, mult. Adio, dragostea mea.
Mama ta, Olga76
Cristina Boico intră în mişcarea de Rezistenţă în 1941, cand se alătură

grupului OS‑MOI. Prima sa misiunea a fost cea de a recupera armele abando‑
nate în timpul ofensivei naziste din 1940. Calitatea de studentă în biologie la
Sorbona îi asigură accesul în laboratoarele universităţii, de unde procură sub‑
stanţele necesare la fabricarea de cocteiluri Molotov şi a dinamitei. În primăvara
lui 1942 se alătură la rândul său organizaţiei FTP‑MOI. Traduce din germană
o carte privind uniformele şi dispozitivele armatei germane. Folosind cunoştinţele
76. Ma chère petite fille, mon cher petit amour. Ta mère écrit la dernière lettre, ma chère
petite fille, demain à 6 heures, le 10 mai, je ne serai plus. Mon amour, ne pleure pas,
ta mère ne pleure pas non plus. Je meurs avec la conscience tranquille et avec toute la
conviction que demain tu auras une vie et un avenir plus heureux que ta mère. Tu n’auras
plus à souffrir. Sois fière de ta mère, mon petit amour. J’ai toujours ton image devant
moi. Je vais croire que tu verras ton père, j’ai l’espérance que lui aura un autre sort.
Dis‑lui que j’ai toujours pensé à lui comme à toi. Je vous aime de tout mon cœur. Tous
les deux vous m’êtes chers. Ma chère enfant, ton père est, pour toi, une mère aussi. Il
t’aime beaucoup. Tu ne sentiras pas le manque de ta mère. Mon cher enfant, je finis
ma lettre avec l’espérance que tu seras heureuse pour toute ta vie, avec ton père, avec
tout le monde. Je vous embrasse de tout mon cœur, beaucoup, beaucoup. Adieu mon
amour. Ta mère Olga. Apud Les femmes et la Résistance, Laurence Thibault (coord.),
prefaţă de Jean‑Louis Crémieux‑Brilhac, în Colecţia Cahiers de la Resistence, Paris,
AER, La Documentation française, 2006, p. 118.
astfel obţinute, Cristina Boico devine o piesă importantă în colectarea pe teren

a informaţiilor privind mişcările trupelor germane. Ulterior i se trasează sarcina
de a organiza şi conduce sistemul de Informaţii parizian al organizaţiei. Acribia
muncii sale a contribuit la reuşita atentatului asupra Julius Ritter, în septembrie
1943. Are norocul de a evita în două rânduri arestul şi deportarea iar în 1944
devine responsabila tuturor efectivelor FTP‑MOI ce activau în zona de nord a
Franţei77. În 1946 revine în ţară şi face parte din delegaţia României prezentă
la Conferinţa de Pace de la Paris. Nu doar că nu îi sunt recunoscute meritele
pentru activitatea sa în cadrul mişcării de Rezistenţă, dar, împărtăşind soarta
multor ileglişti, treptat este marginalizată. Îndepărtată din orice funcţie politică,
este plasată în mici posturi administrative. În cele din urmă părăseşte România
şi se stabileşte la Paris78.
Valorizarea şi valorificarea posterităţii celor două nu a putut scăpa diferite‑
lor jocuri şi interese politice, de unde şi mozaicul de atitudini ce le înconjoară.
Franţa, graţie nu atât PCF (care a preferat popularizarea eroilor naţionali), cât
mai ales asociaţiilor luptătorilor din Rezistenţă şi ale evreilor deportaţi, a
recunoscut oficial contribuţia Olgăi Bancic în lupta antifascistă. În 2011 i se
acordă menţiunea „Morte pour la France”, pentru ca în 4 iulie 2013, munici‑
palitatea pariziană să dezvelească o primă placă memorială, pe faţada imobi‑
lului unde a locuit. Ulterior, în toamna aceluiaşi an, în onoarea sa a fost
dezvelită o a doua placă. Caracterul romantic al personajului – unica femeie
din grupul Manouchian, condamnarea la moarte şi modul în care a fost execu‑
tată sentinţa, precum şi posteritatea ultimei scrisori către fiica sa – a fost
exploatat cu succes de cinematografie L’Affiche rouge (1976) şi L’armée du
crime (2009). Treptat Olgăi Bancic i s‑a construit statutul de simbol al străini‑
lor angajaţi în mişcarea de Rezistenţă. Cum se poate explica popularitatea tot
mai mare de care se bucură Olga Bancic în Franţa şi cum este ea acum perce‑
pută? Fără îndoială, curentul istoriografic de recuperare şi recunoaştere a
rolului jucat de femei în cadrul mişcării de Rezistenţă ocupă un rol important.
Importantă este şi paralela constantă cu eroine deja consacrate, precum Danielle
Casanova sau France Bloch‑Sérazin, la rândul ei executată prin decapitare, pe
teritoriul german. Interesantă este şi evoluţia datelor cu caracter biografic. Dacă
imediat după sfârşitul războiului nu existau dubii asupra naţionalităţii române
şi a militanismului comunist, ultimele biografii ce‑i sunt dedicate fac doar rar
astfel de menţiuni, iar atunci când o fac, greşesc flagrant, condiderând‑o fie
77. Ibidem, pp. 107‑108; Anne Grimberg, „Les femmes juives dans la Résistance” în Les
femmes dans la résistance en France: actes du colloque international de Berlin, 8‑10
octobre 2001 / organisé par le Mémorial de la Résistance allemande de Berlin
(Gedenkstätte Deutscher Widerstand) et par le Mémorial du Maréchal Leclerc de
Hauteclocque [et] le Musée Jean‑Moulin, Paris, Mechtild Gilzmer, Christine Levisse-
Touzé, Stefan Martens (eds.), Paris, Tallandier, 2003, p. 219.
78. Vezi Vladimir Tismăneanu, Lumea secretă a nomenclaturii..., passim.
poloneză, fie rusoică, sau, în cel mai bun caz, basarabeancă. Cele mai multe
se mulţumesc însă cu apelativul de „străin”, fără alte detalii. Treptat, a deve‑
nit, simplu, eroina angajată în mişcarea de Rezistenţă.
Cu totul diferit arată posteritatea Olgăi Bancic în România. La sfârşitul
anilor ’40 şi de‑a lungul anilor ’50 ea este inclusă unui lot al victimelor „tero‑
rii fasciste”, alături de Haia Lifşit, Terezia Ocsko, Suzana Pârvulescu, Elena
Pavel şi Donca Simo. Alături de cea din urmă, beneficiază de o atenţie speci‑
ală, biografiille lor fiind publicate şi difuzate sub formă de broşuri ori în
paginile revistelor feminine. Dacă în Franţa, Danielle Casanova se bucură de
comemorări publice şi adevărate pelerinaje în localitatea natală, eroinele comu‑
niste ocupă un loc aproape neînsemnat în calendarul activităţilor de comemo‑
rare. Doftana, reprezentarea muzeală a mişcării antifasciste din România, acordă
prea puţină atenţie femeilor din mişcare. Fapt deloc surprinzător dacă luăm în
considerare că inima expoziţiei era însăşi închisoarea, spaţiu de detenţie exclu‑
siv masculin care a servit la construirea unei aure eroizante pentru majoritata‑
tea liderilor comunişti bărbaţi: Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Nicolae Ceauşescu,
Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, etc. Dar cum principalul scop al
muzeului închisoare era propaganda politică, fiecare artefact expus fiind (re)
analizat şi/sau modificat pentru a corepunde din punct de vedere politic79,
absenţa femeilor nu poate fi explicată prin specificul muzeului, ea fiind mai
degrabă o măsură conştientă a decidenţilor bărbaţi. Într‑un referat al muzeului
„Lupta Revoluţionară a Poporului” (devenit ulterior Muzeul de istorie a Partidului
Comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România), datat 29 apri‑
lie 1954, cu privire la „cazul Olga Bancic”, muzeografii arătau că
S‑a dat fiecăruia proporţia cuvenită în raport cu importanţa lor pe scara valorilor
revoluţionare, aşa cum ne‑a fost indicat de către organele în drept la deschiderea
Muzeului [...] Nu ştim dacă este just să dăm o importanţă mai mare Olgăi Bancic
decît celorlalţi eroi [...] Pentru comemorarea a zece ani de la asasinarea Olgăi
Bancic, propunem organizarea unei şedinţe într‑o întreprindere sau instituţie80.
Cristina Diac, citându‑l pe sociologul Pavel Câmpeanu, pune epurarea

Pantheonului comunist pe seama criteriilor etnice. Credem că şi criteriul de
gen a fost la fel de important81. Treptat dispar şi micile materiale din presă.
Motivele pot fi multiple. La peste un deceniu de la preluarea puterii, un demers
79. Vezi Simina Bădică, Curating communism. A comparative history of museological

practices in post‑war (1946‑1958) and post‑communist Romania, teză de doctorat sus‑
ţinută la Central European University, coordonator Istan Rev, 2013, pp. 47‑65.
80. ANIC, Fond 45 „Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Antifascişti”, dosar 216, f. 9.
81. Cristina Diac, «„Eroi şi martiri ai clasei muncitoare”. Biografia ca tehnică a propagan‑
dei comuniste», în Kripton. Indetita. Potere. Rapprezentazioni, no. 1, Apologie, Roma
Tre‑Press, 2013, p. 96.
de legitimare prin eroizarea membrilor de partid nu‑şi mai avea rostul. În al

doilea rând, învingătorii, cei aflaţi la putere, erau în permanent proces de (re)
scriere a istoriei partidului, în beneficiul propriei imagini. Nu în ultimul rând,
procentul membrilor de partid în general, şi a femeilor în mod special, care
să fi activat în perioada de ilegalitate, se diminuează semnificativ, şi, odată cu
acesta, capacitatea de mobilizare a unei eroine interbelice. Treptat, luptătoarea
comunistă din ilegalitate, avea să rămână în antenţia bucureştenilor doar prin
strada ce îi purta numele şi placa memorială ce i‑a fost dedicată:
Olga Bancic. 10 mai 1912‑10 mai 1944. Luptătoare antifascistă din România exe‑
cutată de hitlerişti la Stuttgart prin decapitare. Viaţa, lupta şi moartea ei eroică
însufleţeşte azi munca poporului român pe drumul progresului.
În 1995, numele străzii este schimbat în Alexandru Phillipide şi placa

memorială îndepărtată, ştergându‑se astfel şi cele din urmă mărturii privind
destinul Olgăi Bancic.
Complicata şi tumultoasa viaţă de partid a schimbat mereu câştigătorii lup‑
telor interne. Învinşii, dacă au rămas în viaţă, s‑au văzut marginalizaţi, doar
în puţine cazuri fiind posibilă o revenire în partid. În atare condiţii, puţine
dintre militantele comuniste aveau să tragă lozul câştigător, fiind incluse în
proiecul comunist de după 1945.
Partea I
Organizaţii, comitete şi comisii
ale femeilor în cadrul Partidului Comunist
Român (1944‑1989)
Capitolul 2
Apariţia organizaţiei unice de femei
La scurtă vreme după izbucnirea celui de‑al Doilea Război Mondial, Comitetul
mondial al femeilor împotriva războiului şi fascismului îşi încetează existenţa.
Mişcarea antifascistă nu dispare însă odată cu acest Comitet mondial al Femeilor.
În septembrie 1941, femeile din Uniunea Sovietică au convocat o amplă adunare
pentru a protesta împotriva agresiunii germane şi a răspândirii fascismlui.
Rezultatul concret al acestui adevărat congres a fost constituirea Comitetului
Femeilor Antifasciste din Uniunea Sovietică şi publicarea, sub formă de broşură
a unui apel internaţional, sub titlul Către femeile din întreaga lume. Comitetului
Femeilor Antifasciste din Uniunea Sovietică s‑a întrunit anual până la sfârşitul
războiului1. Urmând acest model, la nivel european, activistele din diferite
organizaţii feminine şi feministe au pus bazele unor organizaţii naţionale simi‑
lare, al căror unic scop era îndepărtarea pericolului reprezentat de Germania
fascistă. Prima organizaţie de acest fel a apărut în spaţiul iugoslav în 1942,
având ca membre fondatoare pe Mitra Mitrovici, Vida Tomşici, Sparenia
Babovici, la rândul lor figuri cunoscute în cadrul partidului comunist iugoslav.
Iugoslaviei i‑a urmat în Bulgaria, unde o uniune a femeilor antifasciste a fost
înfiinţată sub conducerea lui Tsola Dragoitcheva. De altfel, însuşi modelul
folosit pentru crearea UFAR a fost cel al organizaţiei similare din Bulgaria2.
În Albania încă din noiembrie 1944 a fost convocat primul Congres al femeilor
antifasciste din Albania, cu această ocazie fiind ales şi Consiliul General al
organizaţiei, sub conducerea Olgăi Plumbi3. Un plus de unitate a fost dat şi de
crearea în decembrie 1945, la iniţiativa Partidului comunist francez dar sub
influenţa Moscovei, a Federaţiei Internaţionale a Femeilor Democrate (FIFD).
1. Melanie Ilic, „Soviet women, cultural exchanges and the Women’s International Democratic
Federation”, în Sari Autio‑Sarasmo, Katalin Miklóssy (eds.), Reassessing Cold War
Europe, New York, Routledge, 2011, p. 158.
3. Virgiliu Ţârău, „De la diversitate la integrare „Problema Femeii” şi instaurarea comu‑
nismului în Europa Centrală şi de Est. Cazul României”, în Condiţia Femeii în România
secolului XX. Studii de caz, (coord. Ghizela Cozma, Virgiliu Ţârău), Cluj Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2002, p.143.
64 ORGANIZAŢII, COMITETE ŞI COMISII ALE FEMEILOR...
În cadrul Conferinţelor anuale convocate de FIFD erau stabilite principalele

direcţii de acţiune, precum şi revendicările organizaţiilor comuniste din ţările
reprezentate în Federaţie: lupta pentru pace, alfabetizarea femeilor, protejarea
mamei şi copilului4. Aceste revendicări se regăseau în toate programele Uniunilor
antifasciste şi nu difereau cu mult de ceea ce Zhenotdel‑ul bolşevic solicita cu
trei decenii mai devreme. Plecând de la acest moment, soluţionarea problemei
privind „munca în rândul femeilor” s‑a făcut pe baza tezei staliniste conform
căreia revendicările speciale ale femeilor nu‑şi mai aveau locul într‑o societate
supusă revoluţiei totale.
2.1. Organizarea „muncii cu femeile”. 1944‑1947
2.1.1. Primele forme de organizare după 23 august 1944

Momentul 23 august a declanşat o nouă etapă în organizarea „muncii cu feme‑
ile” în cadrul PCdR. În toamna anului 1944 este adoptată o rezoluţie a CC al
PCR, prin care se stabilesc noile coordonate ale activităţilor necesare atragerii
femeilor în cadrul partidului. Munca activiştilor urma să se concentreze pe
două direcţii distincte: organizatorică şi programatică. Ideile vehiculate încă
din 1929 sunt contextualizate5. Femeia nu mai era „silită de exploatarea barbară
a capitalismului” să intre în producţie. Realităţile celui de‑al II‑lea război
mondial îi asiguraseră deja locul în cadrul vieţii active. Noul statut era însă în
dezacord cu binomul tradiţional soţie/mamă. Programul de măsuri al Partidului
Comunist Român îşi propunea să rezolve acele probleme rezultate din incapa‑
citatea dobândită a femeii active în a‑şi respecta la fel de bine îndatoririle familiale:
concediu de maternitate, un sistem de îngrijire pentru copii, acces la educaţie6.
Aceste deziderate se plasează în mod evident sub influenţa modelului sovietic.
Cel mai important punct din programul PCR era solicitarea acordării drep‑
turilor politice, de a alege şi de a fi ales. Această prerogativă decizională era
considerată măsura fundamentală pentru eliberarea femeii de orice complexe.
Realităţile economice ale timpului, efortul depus în susţinerea efortului de
război implicase femeia mai mult ca niciodată în activităţile de producţie.
Pierderile umane suferite în anii de conflict făceau practic obligatorie păstrarea
şi atragerea în continuare a femeilor în diferitele sectoare de activitate. PCR
era conştient de concurenţa exercitată de celelalte organizaţii feminine, drept
pentru care urmărea atragerea femeilor în cadrul mişcării prin intermediul unor
4. Drumul Femeii, nr. 4‑5, octombrie‑noiembrie, 1945, pp. 4‑5.

5. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 140/1944, f. 2
6. Ibidem, f.3.
APARIŢIA ORGANIZAŢIEI UNICE DE FEMEI 65
organizaţii aflate sub directa influenţă a PCR: sindicate, Uniunea Patriotică,

Apărarea Patriotică, alte societăţi al căror nume nu era precizat. În plan concret
se urmărea cooptarea de femei în conducerea acestor organizaţii, femei care,
odată ajunse în funcţii de conducere urmau să organizeze şi să conducă secţi‑
ile feminine ale respectivelor organisme. Revendicările acestor sectoare femi‑
nine aveau ca public ţintă acele categorii de public ce puteau fi atrase mai lesne
în cadrul mişcării comuniste: muncitoare din fabrici şi ateliere (salarii egale,
asistenţă medicală gratuită, concedii de maternitate, leagăne şi grădiniţe), femei
din mediul rural (asistenţă medicală calificată şi gratuită, leagăne şi grădiniţe,
accesul la educaţie)7.
Nu sunt trecute cu vederea nici femeile cu profesiuni liberale sau cele aflate
în sectorul sanitar. Pentru aceste categorii revendicările sunt similare: organi‑
zarea lor în sindicate profesionale alături de bărbaţi, salariu egal, câştigarea
de drepturi egale. O categorie aparte ce ţinea mai mult de sfera socială decât
de cea ocupaţională o reprezentau văduvele şi orfanii (pensii şi ajutoare plătite
de stat). Aici putem adăuga şi femeile aflate în serviciul domestic (reglemen‑
tarea orelor de muncă, „tratament omenesc”). Singura revendicare generală
era cea privind drepturile politice8.
Din raportul comisiei de femei pe luna octombrie 1944 se poate observa
concret modul în care prevederile din Rezoluţie erau aplicate.
În cadrul Sindicatelor care erau deja bine organizate, o Comisie Centrală
de femei fusese creată la începutul lunii octombrie 1945. În teritoriu, activi‑
tatea acesteia era asigurată de comisiile locale ale sindicatelor precum şi de
comisiile de pe lângă comitetele diferitelor fabrici. Comisia Centrală avea în
componenţa sa 13 membre alese de o adunare a tuturor comitetelor de fabrică.
Alte forme de organizare au luat fiinţă în diferitele sectoare de activitate. Sunt
astfel menţionate comisia de femei metalurgice, comisia de femei a sindicatu‑
lui textil, comisia feminină a tipografiilor. Dintre acţiunile concrete întreprinse
de aceste organisme, importante sunt cele privind combaterea analfabetismului
şi extinderea acestor organizaţii în plan naţional.9
Spre deosebire de Sindicate care aveau o puternică tradiţie şi o răspândire
la nivel naţional, Apărarea Patriotică nu organizase o secţie feminină decât la
nivelul municipiului Bucureşti. Din componenţa sa făceau parte în mod pre‑
ponderent intelectuale. În raportul înaintat de comisia de femei a acestei orga‑
nizaţii pe luna octombrie se arată că principala preocupare era organizarea şi
deschiderea căminelor pentru copii de pe lângă fabrici. Aceste acţiuni erau susţinute
şi de asigurarea unor cursuri de pregătire profesională pentru responsabilele
viitoarelor instituţii preşcolare. Apărarea Patriotică susţinea de asemenea şi
7. Ibidem, ff. 6‑7.

8. Ibidem, f. 4.
acţiunile de protecţie socială, destinate în special văduvelor de război şi mame‑

lor singure10.
Uniunea Patriotică cuprindea în mod preponderent femei casnice iar acţiu‑
nile acestei organizaţii mergeau către acţiuni de protejare a cumpărătorului în
faţa potenţialelor abuzuri comise pe piaţa liberă (inflaţie, speculă)11.
La nivel propagandistic, acţiunile se îndreptau către apariţia de articole
privind problema femeilor în „România Liberă”, „Tribuna Poporului”. Nu era
trecută cu vederea tipărirea şi împărţirea de manifeste având ca public ţintă
femeile din mediul rural12.
Aceste măsuri luate la nivel central nu păreau a avea efect şi în teritoriu.
La nivel judeţean, liderii comunişti atrăgeau atenţia asupra unei lipse totale de
organizare a activităţii. Nevoia unei organizaţii destinate exclusiv femeilor era
tot mai acută. Ca o continuare a tradiţiei Comitetelor Antifasciste ale Femeilor
din Iugoslavia, Albania şi Bulgaria, partidele comuniste din ţările vecine orga‑
nizaseră deja femeile în cadrul unei mişcări de luptă antifascistă. După vizita
de lucru făcută de o delegaţie a liderelor comuniste conduse de Ana Pauker în
Bulgaria la sediul Uniunii Femeilor antifasciste, conducerea PCR a hotărât
înfiinţarea unei organizaţii similare şi în România, după modelul celor existe
deja la acel moment în ţările vecine.
2.1.2. Uniunea Femeilor Antifasciste din România (UFAR)

La 15 aprilie 1945 a luat fiinţă oficial Uniunea Femeilor Antifasciste din
România (UFAR). Cea mai bună descriere a UFAR a fost dată de liderii comu‑
nişti. Alexandra Sidorovici descria astfel Uniunea Femeilor Antifasciste:
UFAR‑ul nu este gruparea feminină a partidului comunist, nu e un U.F.M. 13. al

partidului comunist. Partidul nostru nu are grupare de femei. UFAR‑ul fiind orga‑
nizaţie de femei, aceasta este a doua problemă care nu este atât de bine lămurită,
câteodată UFAR‑ul, fiind organizaţie de femei, are sarcini speciale, are metode
speciale de muncă, adaptate păturilor feminine, cărora se adresează şi vom întâm‑
pina în munca noastră în UFAR greutăţi speciale. În sfârşit, al treilea punct, UFAR.
ul e o organizaţie politică14.
În statutul de înfiinţare, scopul acestei organizaţii era limpede exprimat:

solidaritatea tuturor femeilor, indiferent de naţionalitate, confesiune sau clasă,
lupta împotriva fascismului, ridicarea nivelului cultural şi politic al femeilor
10. Ibidem, f. 3.
11. Ibidem, f. 4.
12. Ibidem, f. 5.
13. Uniunea Femeilor Muncitoare, organizaţia de femei a Partidului Social‑Democrat.
14. ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar 59/1945, f. 16.
atât din mediul urban cât şi din cel rural, îmbunătăţirea asistenţei medicale
pentru femei, protecţia copiilor şi stabilirea de legături cu organizaţii antifasciste
ale femeilor din celelalte ţări democrate. Mijloacele preconizate pentru atinge‑
rea acestor scopuri erau: participarea la efortul general de război, organizarea
de conferinţe, biblioteci, cursuri de pregătire profesională şi sanitară, birouri
pentru îndrumarea şi asistenţa femeilor, cămine de zi şi leagăne pentru copii.
Cotizaţia membrelor a fost fixată la 40 de lei, acelaşi cuantum fiind stabilit şi
pentru taxa de înscriere în organizaţie. UFAR‑ul era deschis oricărei femei,
indiferent de clasă, naţionalitate sau confesiune. În statut era clar stipulată
obligativitatea membrelor de a respecta deciziile conducerii. Calitatea de mem‑
bru se pierdea prin demisie sau prin excludere. În caz de excludere, aceasta
trebuia motivată şi se adopta cu 2/3 din voturile Comitetului de Conducere15.
Structura organizaţiei era una piramidală. La centru, principalul organ de
conducere al organizaţiei era Congresul general, alcătuit din totalitatea mem‑
brelor ce făceau dovada achitării cotizaţiei. În competenţa acestui organ intrau
problemele ce urmau a fi supuse spre ratificare Adunării Generale. Congresele
generale ordinare urmau a fi ţinute în luna mai a fiecărui an, ele fiind convocate
de către comitetul organizaţiei prin intermediul unui cotidian central. Congresele
generale extraordinare urmau a fi convocate de către Comitetul Central al Cenzorilor
sau la cererea unei treimi din totalul membrilor, ori de câte ori situaţia o impunea.
Hotărârile congreselor generale, fie ele ordinare s‑au extraordinare, se luau
doar în prezenţa majorităţii membrelor. Dacă nu se întrunea majoritatea simplă,
50 plus 1, adunarea urma să se ţină fără nici o altă convocare în aceeaşi zi a
săptămânii următoare, la aceeaşi oră, în aceeaşi locaţie, păstrându‑se ordinea
de zi. În acest caz hotărârile luate în urma deliberărilor deveneau valide indi‑
ferent de numărul membrelor prezente la dezbateri16.
Congresul general îşi alegea în fiecare an un Consiliu de conducere. Compo
nenţa acestuia nu suporta modificări, în consecinţă locurile vacante erau ocupate
într‑un interval cât mai scurt. Din rândul Consiliului de conducere se alegea o
preşedintă, trei vicepreşedinte, o secretară şi o casieră. Rezolvarea probleme‑
lor urgente revenea unui Birou, ales din rândul Consiliului de conducere. În
conducerea organizaţiei exista şi o Comisie de cenzori, alcătuită din trei cenzori
şi trei membrii supleanţi, aleşi de adunarea generală în fiecare an. Rolul aces‑
tor cenzori în cadrul organizaţiei era de a verifica trimestrial gestiunea şi
rapoartele de constatare ale adunărilor generale17.
Uniunea nu putea fi dizolvată decât prin decizia Adunării Generale, special
convocată pentru acest motiv. Decizia de dizolvare putea fi luată cu 2/3 din
15. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bihor (în continuare: SJAN Bihor), fond
Comitetul regional UFAR Oradea, dosar 47/1945, f. 18
16. Ibidem, f. 19.
17. Ibidem, f. 20.
numărul total al membrelor. În momentul înfiinţării organizaţiei, Comitetul de

conducere era alcătuit din: Florica Bagdazar – preşedintă, Medeea Niculescu
şi Ştefania Raiciu – vicepreşedinte, Gabriela Bernaki, Cristina Şerban, Mia
Constantinescu‑Iaşi, Maria Sârbu, Rita Sanielevici, Isabela Potop, Pen Rozopol,
membre fondatoare. În funcţia de cenzori au fost numite Lotti Foriş, Cora
Barbu, Dida Mihalcea. Activitatea a fost împărţită pe secţii: Secţia culturală,
Presă, Sanitară, Protecţia mamei şi a copilului, Financiară, Juridică, Provincie.
La trei luni de la înfiinţare, la întrunirea cu responsabilii organizaţiilor de
masă, Comitetul de Conducere al organizaţiei era alcătuit din 17 membre,
dintre care 9 erau activiste comuniste. Numărul total al membrelor care activau
la vârful organizaţiei era de 60 de femei dintre care 24 erau activiste comuniste18.
În teritoriu, UFAR avea structuri la nivel regional, judeţean şi orăşenesc.
Organizaţiile existente la nivel orăşenesc erau responsabile pentru înfiinţarea
de organizaţii UFAR în mediul rural, la nivel de plăşi şi comune. La 3 luni de
la înfiinţare, existau la nivel naţional 33 de filiale UFAR. Situaţia pe regiuni
se prezenta astfel:
Tabel 1. Repartizarea filialelor UFAR pe regiuni şi oraşe
Moldova Banat‑Crişana Transilvania Muntenia Oltenia Dobrogea

Galaţi Timişoara Braşov Piteşti Craiova Constanţa
Iaşi Arad Sibiu Buzău Târgu Jiu
Bârlad Deva Ploieşti Călan
Vaslui Turda Curtea de Argeş Valea Jiului
Tecuci Cluj Giurgiu
Huşi
Bacău
Botoşani
Suceava
Rădăuţi
Câmpu Lung
Moldovenesc
ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 59/1945, f. 18.
Structura filialelor locale, a cărei formă era lăsată neprecizată în statutul

organizaţiei, urma a fi stabilită în funcţie de necesităţile locale. În fapt, a fost
adoptată structura conducerii centrale. Filiala UFAR Vaslui, înfiinţată pe 13
mai 1945, avea în fruntea sa o preşedintă, trei vice preşedinte, o secretară şi
o casieră. Membrele active erau repartizate în patru secţiunii de activitate ale
organizaţiei: culturală, financiară, de propagandă şi sanitară19. La Oradea
18. ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 59/1945, f. 16.

19. SJAN Vaslui, fond Comitetul judeţean Vaslui al UFDR, dosar 6/1945, f. 1.
activitatea UFAR era divizată în cadrul a patru resorturi: organizatoric, pro‑

pagandă, cultural şi asistenţă socială20. În primele 3 luni de la înfiinţarea
organizaţiei, activitatea acesteia s‑a concentrat în jurul unor poli prioritari de
acţiune: îngrijire acordate orfanilor, strângeri de fonduri, cursuri de alfabeti‑
zare, campanii sanitare de combaterea bolilor contagioase (tifos)21. Nu este
uitată nici misiunea politică a organizaţiei. Pentru atingerea acestui obiectiv
erau organizate, mai ales în fabrici şi mari magazine, conferinţe „instructive
cu subiect social‑politic”.
La şedinţa PCR cu responsabilii organizaţiilor de masă din 9 iulie 1945,
activitatea UFAR este aspru criticată. Uniunea era privită ca organizaţia „coco‑
netului”, muncitoarele şi ţărăncile fiind prea puţin reprezentate în conducerea
organizaţiei. Vasile Luca atrăgea atenţia că UFAR nu îşi atingea scopul pentru
care a fost creată, şi anume acela de a „menţine legătura cu masele”. Rezultate
slabe erau reclamate pentru acţiunile de protecţie socială dar şi pentru „acti‑
vitatea şi lupta politică”. Liuba Chişinevschi punea aceste lipsuri pe seama
faptului că Uniunea Femeilor Antifasciste din România se deosebea de celelalte
organizaţii de acelaşi tip existe în ţările vecine. În opinia sa, femeile din
România nu aveau o tradiţie a luptei pentru drepturi politice, printre cauze
numărându‑se lipsa unei educaţii temeinice. Din acest motiv, liderele UFAR
considerau că munca de cointeresare a femeilor în activitatea politică trebuie
să înceapă în primul rând cu alfabetizarea lor22.
La 2 luni de la înfiinţare, o altă problemă importantă era publicul ţintă ce
putea fi atins prin acţiunile specifice UFAR. La o analiză mai atentă, s‑a con‑
statat lipsa de eficienţă a propagandei comuniste pentru femeile fără un loc de
muncă, imposibil de înregimentat în cadrul mişcării sindicale. Pentru această
categorie soluţia găsită consta în organizarea unor cercuri de gospodine pe
cartiere şi străzi. Nu la fel de uşoară era rezolvarea problemei minorităţilor ce
trebuiau incluse în UFAR. În Ardeal, femeile aparţinând etniei maghiare erau
organizate în MADOSZ23. Liderii comunişti doreau o colaborare a UFAR‑ului
cu această organizaţie, în vederea formării unui spirit naţional comun. Din
punct de vedere organizatoric liderii comunişti au propus aderarea MADOSZ
la UFAR şi o formulă de conducere comună, atât la centru cât şi în teritoriu,
doar responsabilitatea activităţilor culturale reveneau exclusiv organizaţiei de
limbă maghiară. S‑a pus de asemenea problema atragerii în organizaţie şi a
femeilor din comunitatea armenească precum şi din alte organizaţii precum
20. SJAN Bihor, fond Comitetul regional UFAR Oradea, dosar 47/1945, f. 6.
21. Drumul Femeii, nr.1, iulie 1945, p. 5.
23. MADOSZ este abrevierea pentru Uniunii Oamenilor Muncii Maghiari din România
(Romániai Magyar Dolgozók Szövetsége), fondată la Târgu Mureş în august 1934. În
urma conferinţei generale a MADOSZ‑ului din 16 octombrie 1944, la Braşov, aceasta
s‑a transformat în Uniunea Populară Maghiarădin România (UPM).
„Principele Mircea”, „Crucea Roşie”. Cele din urmă erau privite cu mare
reticenţă fiind catalogate ca „fasciste”.
2.1.3. Lărgirea UFAR

Atragerea de noi membre în organizaţie constituia problema vitală la 6 luni de
la apariţia sa. Celelalte comisii de femei existente pe lângă sindicate, Apărarea
Patriotică, Uniunea Patriotică au fost desfiinţate la crearea UFAR în ideea
înfiinţării unei structuri unice, mai solide, destinate în mod special femeilor.
Uniunea Femeilor Antifasciste nu a reuşit însă să atragă membrele secţiilor
feminine din organizaţiile desfiinţate, astfel încât, în toamna lui 1945, la nive‑
lul întregii ţări nu înregistra decât 2266 de membre, numărul celor implicate
efectiv în proiectele organizaţiei fiind de câteva sute24. În faţa acestei realităţi,
planul de dizolvare a celorlalte societăţi feminine existente la acea oră a părut
lipsit de eficacitate. Miron Constantinescu şi Gheorghe Magheru s‑au pronun‑
ţat în favoarea intensificării acţiunii de atragere către UFAR a femeilor ce
activau în alte organizaţii feminine „Nu dizolvăm nimic înainte de a trece
organizaţiile sau secţiunile mai departe…după ce nu le mai ai, atunci dizolvi”25.
În şedinţa din 5.X.1945, scopul existenţei UFAR pare a se contura tot mai clar
pentru liderii comunişti. Vasile Luca declara cu privire la posibila intrare a
UFAR ca organizaţie separată în FND:
Asta nu‑i acum o problemă pentru UFAR, ci să fie o organizaţie politică de sine
stătătoare, să mobilizeze toate femeile, de toate categoriile împotriva fascismului.
Şi nici nu va fi un partid care să meargă la vot separat, ci lozinca va fi să voteze
cu partidele democratice, fiecare femeie după placul ei. Cred că intrarea în FND
deocamdată ar îngusta baza organizaţiei26.
Mobilizarea generală a femeilor era preconizată a se realiza prin înfiinţarea

unui comitet naţional al femeilor, ale cărui revendicări specifice să vizeze
obţinerea pe cale politică de drepturi egale cu bărbaţii27. Conştienţi de lipsa de
interes a femeilor din România pentru viaţa politică, prioritatea liderilor comu‑
nişti nu era organizarea lor în ideea luptei pentru acordarea dreptului de vot.
Demersurile PCR se concentrau asupra explicării necesităţii deţinerii acestui
drept.
La şedinţa biroului politic al CC al PCR din 26 octombrie 1945, s‑a discu‑
tat asupra înfiinţării unui comitet de iniţiativă a cărui misiune era lărgirea UFAR
prin atragerea altor organizaţii feminine. Din acest comitet făceau parte: Ella
24. Ibidem, f. 24.

25. Ibidem, f. 25.
27. Ibidem.
Negruzzi, Nicolau, Simona Drăghici, Gabriela Bernachi, Vasile Luca, Liuba

Chişinevschi, Eugenia Rădăceanu, Satmary, Florica Georgescu, Elena Stoica,
Ghelmegeanu. Popularizarea acestui proiect urma să se facă atât în teritoriu
cât şi în Bucureşti prin intermediul unui meeting.
Primele rezultate ale acestei campanii de atragere a celorlalte organizaţii
feminine au fost discutate la consfătuirea activului de bază feminin al PCR din
11‑12 februarie 1946. Principalele puncte ale ordinii de zi au fost: pregătirea
alegerilor, formarea Federaţiei Democrate a Femeilor din România, UFAR‑ul
şi sarcinile lui. Ordinea punctelor nu este întâmplătoare. Liuba Chişinevschi face
o amplă expunere asupra importanţei acordării dreptului de vot pentru întreaga
populaţie feminină şi rolul pe care acestea îl vor juca în alegerile din toamnă:
Activul nostru de azi are o sarcină mare. Noi ne luăm o răspundere extraordinară
în faţa poporului întreg, în faţa partidului nostru, căci nu‑i aşa simplu dreptul de
vot la femei şi trebuie să vedem unde va merge acest vot şi cui va folosi el.
Răspunderea va fi a noastră, a comunistelor, a membrelor de partid femei, dacă
într‑adevăr am ştiut să îndreptăm aceste mase de femei să voteze democraţia, lista
unică democratică sau să meargă în braţele reacţiunii, aşa cum au făcut femeile din
Ungaria… femeile din ţara noastră să ştie cum să voteze de aceea am şi convocat
activul nostru de femei, de aceea prelucrăm aci toate problemele ce stau în faţa
noastră28.
Această discuţie deschide făţiş seria acţiunilor care au condus la apariţia

unei organizaţii feminine unice, subordonate PCR, care prin activitatea desfă‑
şurată urma să joace un rol important în campania electorală dusă de FND.
Paralel cu încercarea de unificare a organizaţiilor feminine, s‑a încercat dis‑
creditarea permanentă a posibilei opoziţii. Tot Liuba Chişinevschi este cea care
se lansează într‑o adevărată pledoarie împotriva curentelor feministe tradiţionale
existente în societatea românească:
Vreau să mă opresc încă asupra unui aspect pe care nu trebuie să‑l neglijăm în
campania noastră şi anume să nu alunecăm pe drumul ce va încerca să‑l deschidă
acum reacţiunea şi anume de a separa femeile de bărbaţi, de a arăta că femeile de
azi au un anumit drum de organizare separată în acţiunile pe care le au de dus.
Acestea sunt vechile organizaţii feministe care în momentele grele care le‑a trăit
ţara noastră cu dispărut complet şi voi probabil nici n‑aţi auzit de existenţa lor[…]
Feministele vor vrea să se trezească acum când noi luptăm alături de bărbaţi,
împreună cu ei. Vor vrea să folosească drepturile cucerite pentru a crea o mişcare
separată a femeilor, mişcare care acum nu poate să facă decât jocul reacţiunii, căci
ar face încă o dezbinare în lagărul democraţiei 29.

29. Ibidem, f. 7.
Acest atac este un argument în favoarea formării unei uniuni naţionale a

femeilor care să poată polariza un număr cât mai mare de voturi din partea
electoratului feminin.
În mod rapid, discursul se dezbracă de accentele populiste. Sintagme precum
„binele comun”, „viitorul ţării”, sunt înlocuite cu prezentarea situaţiei şi pro‑
blemelor concrete ce trebuiau rezolvate în cadrul unei organizaţii comune a
femeilor din România. Accentul cădea asupra implicării acestei organizaţii
unice pentru sprijinirea în alegeri a Frontului Naţional Democrat. Tot Liuba
Chişinevschi este cea care atrăgea atenţia asupra acestui deziderat:
În special acum când se pregătesc alegerile şi când în rândurile P.S.D. un grup în

frunte cu Titel Petrescu pune problema că va trebui să ştim să punem chestiunea
ce ne interesează acum, cine are mai multe voturi, sau ne interesează ca democra‑
ţia să fie adunată odată într‑un grup? În timpul campaniei electorale dacă ar reuşi
reacţiunea să spargă Frontul Unic, ar fi un război între noi şi ei şi din aceasta ar
câştiga Maniu şi Brătianu, care s‑ar bucura şi ar putea şi ei cu această ocazie să
intre în fabrici să‑şi pune candidaturile lor. Noi femeile trebuie ca, venind în spri‑
jinul democraţiei, să unim forţele femeilor, să nu poată reacţiunea să se sprijine pe
femeile social democrate, ci să facem un curent unic care desigur mergând pe o
anumită platformă, se va prezenta alături pe lista democratică. Nu că noi femeile
vom merge singure în alegeri, dar vom uni toate grupurile de femei în jurul acestei
Federaţii Democrate şi o vom prezenta alături de lista democrată. Aşa că aici trebuie
să fie munca şi toată atenţia noastră, să unim forţele femeilor, să lucrăm împreună
şi aşa cum a precizat Partidul ca Frontul Unic să devină baza de concentrare a
forţelor democrate de femei30.
Scopul acestei consfătuiri era anunţarea formării grupului de iniţiativă în

vederea constituirii unei Federaţii Democrate a Femeilor din România. Congresul
programat pentru 4 martie a fost una dintre etapele acestei campanii electorale.
Chiar liderele comuniste s‑au exprimat limpede în acest sens. Fiecare judeţ
urma să trimită la centru un număr de 8 reprezentante care să se alăture
Comitetului de iniţiativă de la centru. Conform schemei de funcţionare a
Uniunii Femeilor, acestora le revenea misiunea de a propaga şi de a se pune
în practică direcţiile de acţiune propuse de conducerea centrală. După cum o
arată în mod cât se poate de explicit chiar liderele comuniste, răstimpul de o
lună, necesar pregătirii Congresului Naţional al femeilor, reprezenta adevărata
miză a întregului demers organizatoric. Liderii comunişti erau conştienţi că
simpla participare la o întrunire a femeilor nu ar fi produs o aderare în masă
a organizaţiilor feministe la ideea unei uniuni naţionale sub generoasa umbrelă
a PCR Adevăratul obiectiv urmărit era propaganda lansată cu ocazia convocă‑
rii acestei adunări:
30. Ibidem, f. 11.

Tovarăşe, ca un drum în campania noastră de alegeri e şi congresul pe care‑l facem

noi acum, congresul formării Federaţiei Democrate a Femeilor din România. De
ce spun că e un drum în decursul acestei campanii? Pentru că acest congres va
trebui să concentreze în jurul său masele de femei din ţara noastră pe baza statu‑
telor, pe baza programului democrat pe care‑l veţi primi şi voi şi‑l veţi putea studia,
noi să reuşim ca până la 4 martie la începutul acestui congres, să reuşim să mobi‑
lizăm în fiecare judeţ, organizaţiile feminine democrate în jurul acestui comitet de
iniţiativă care‑şi va trimite aici reprezentante la congres […] Are o importanţă mare
nu atât congresul în sine, cât pregătirea acestui congres. De aceea am insistat asu‑
pra grăbirii convocării acestei consfătuiri, ca plecând de aici fiecare să ducă cuvân‑
tul în regiunea sa, în judeţul său, în oraşul sau în satul său, ca să ajungă cuvântul
nostru, ca în vederea pregătirii campaniei de alegeri să facem o frământare a
femeilor din toată ţara, să discutăm toate problemele, să lămurim femeile care e
drumul de urmat şi anume acela de a se încorpora în această Federaţie Democrată
pentru a ne prezenta unite alături pe lista democrată pe care o s‑o avem 31.
Sub acoperirea actelor de caritate îndreptate către văduve şi orfani, comba‑

terea speculei etc., era lansată campania electorală pentru alegerile din toamnă.
Ca prim obiectiv se urmărea popularizarea candidatelor UFAR, acţiune ce urma
a se realiza prin largi acţiuni în teritoriu, menite să faciliteze relaţionarea directă
între activiste, candidatele comuniste şi electoratul feminin din România.
2.1.4. Rolul UFAR în pregătirea alegerilor

Lupta lor politica era condusă pe două planuri. Pe deoparte eliminarea concu‑
renţei formate din alte organizaţii feminine, de cealaltă parte atragerea unei noi
categorii de electorat, fără experienţă şi partis pris în viaţa politică. Dreptul
de vot acordat femeilor deschidea o cu totul altă perspectivă asupra alegerilor
din toamna lui 1946. Fără îndoială liderii politici prezenţi în cadrul Frontului
Democrat cunoşteau potenţialul electoral al grupărilor pe care le reprezentau.
Includerea femeilor pe lista votanţilor reprezenta oportunitatea unui nou înce‑
put. Dacă acestea puteau fi atrase în număr important de partea FND, şansele
acestei grupări politice ar fi crescut semnificativ.
Liuba Chişinevschi a trasat priorităţile imediate ale organizaţiei: „UFAR‑ul
trebuie să muncească în primul rând în mediul gospodinelor, în cartiere şi între
intelectuale, trebuie să le organizeze”. Femeile din mediul rural urmau a fi
atrase către cauza UFAR prin intermediul Frontului Plugarilor. Muncitoarele
reprezentau categoria cu cea mai mare reprezentativitate în UFAR, de altfel
din acest palier ocupaţional urmau a fi selectate acele elemente capabile să
31. Ibidem, f. 12.

conducă diferitele sectoare de activitate ale organizaţiei32. Logica simplă arăta

că muncitoarele reprezentau şi categoria de electorat cel mai lesne de atins în
timpul campaniei electorale. Pentru a spori gradul de receptivitate în cadrul
acestui grup, un rol important în propagarea ideilor din programul electoral
revenea sindicatelor. Tot Liuba Chişinevschi era cea care considera atragerea
organizaţiilor sindicale de partea mişcării comuniste ca fiind un adevărat test
asupra capacităţii de reacţie şi de coagulare a Frontului Unic33.
O categorie aparte o reprezentau intelectualele. Segmentul cel mai puţin
receptiv la ideile comuniste şi cunoscute ca susţinătoare ale partidului Naţional
Liberal, respectiv partidul Naţional Ţărănesc. Acestea deţineau cea mai restrânsă
proporţie în cadrul partidului, situaţie deloc îmbucurătoare pentru liderele
comuniste a căror ţintă electorală era ocuparea de către candidatele UFAR a
mai multor portofolii ministeriale34. Principiile comuniste garantau femeilor un
anumit procent din totalul posturilor de conducere. Ana Pauker, precum şi
celelalte figuri importante din UFAR aveau însă pretenţia ca ocuparea respec‑
tivele posturi să aibă la bază meritocraţia, nu doar un principiu al cotelor.
Din perspectiva resurselor umane aflate la dispoziţia PCR în vederea orga‑
nizării Congresului Naţional al femeilor, pe plan naţional, la 12 februarie 1946,
Uniunea Femeilor Antifasciste din România se prezenta astfel:
32. „Trebuie întărite resorturile de femei pe lângă sindicate. Acolo trebuie să trimitem
femeile cele mai bune din întreprinderi, aceste resorturi trebuie să devină o şcoală, din
care să scoatem conducătoare nu numai pentru sindicate dar şi pentru UFAR şi pentru
celelalte organizaţii ale noastre şi în special un izvor nesecat din care să scoatem mem‑
bre de partid” spunea Liuba Chişinevschi, ibidem.
33. „Dar pe drumul campaniei generale de alegeri, noi trebuie să dăm în momentul de faţă
un examen: de pătura noastră cea mai important, a femeilor muncitoare, de cum ne vom
prezenta la viitoarele alegeri[…]şi de aceia, campania alegerilor sindicale, care sunt în
drumul alegerilor generale, ne va arăta cum şi‑a dat examenul clasa muncitoare, cum
se prezintă clasa muncitoare strâns unită în jurul Confederaţiei, în jurul Frontului Unic
sau va reuşi reacţiunea să facă zâzanie şi să strecoare anumiţi reacţionari”, ibidem, f.14.
34. Alexandra Sidorovici atrăgea atenţia asupra acestei categorii: „Dar mai avem o slăbi‑
ciune, că n‑am pătruns în cercurile intelectuale. Chiar bune tovarăşe ale noastre au
tendinţa să spună: «dă‑le dracului de cucoane!» tovarăşe, nu aşa se munceşte şi nu aşa
vom câştiga noi rezervele, adică cele care stau şi se clatină şi nu ştiu cu cine să voteze.
Poate la ţară nu vom realiza să voteze toate femeile, dar cucoanele, fiţi sigure că vor
vota toate, cu noi sau împotriva noastră şi trebuie să voteze cu noi. Intelectualele să nu
le respingem de la început spunând că sunt cucoane [...] Nu mai vorbim de faptul că
trebuie să folosim intelectualele pentru că ne sunt profesoare, doctoriţe, sunt avocate,
sunt învăţătoare care ne cresc copiii”, Ibidem, f.41.
Tabel 2. Repartiţia activistelor in diferitele structuri

ale partidului Comunist Român
Nr. membre
Nr. membre Nr. membre Nr. membre Nr. membre
Regiunea Frontul
PCR UFAR AP Sindicat
Plugarilor
Oltenia 1368 1729 13.138 neprecizat neprecizat
Dunărea de Jos neprecizat 3475 neprecizat neprecizat neprecizat
Dobrogea 1056 620 3000 neprecizat 2000
Fără Fără Fără Fără Fără
Olteniţa
organizaţie organizaţie organizaţie organizaţie organizaţie
Iaşi neprecizat 1300 1300 neprecizat neprecizat
100/60 de
Cluj neprecizat naţionalitate neprecizat 7500 neprecizat
română
Valea Jiului 2000 7000 2500 neprecizat 6000
Dâmboviţa neprecizat neprecizat neprecizat neprecizat neprecizat
Târgovişte 60 10 neprecizat neprecizat neprecizat
600/10 de
Oradea 11.000 naţionalitate neprecizat neprecizat neprecizat
română
Braşov neprecizat 850 neprecizat neprecizat neprecizat
Ciuc 100 80 30 100 1000
Prahova neprecizat neprecizat neprecizat neprecizat neprecizat
BUCUREŞTI neprecizat 14000 10.600 neprecizat neprecizat
ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 14/1946, ff. 22‑53.
2.1.5. Federaţia Democrată a Femeilor din România (FDFR)

Congresul de înfiinţare a Federaţiei Femeilor Democrate din România a avut
loc la Bucureşti, în perioada 4‑8 martie 1946. Campania de promovare dusă
în vederea organizării acestui eveniment nu a fost una lipsită de consistenţă,
dovadă stând cele 500 de delegate prezente la dezbateri35. Rezultatul concret
al celor 4 zile de discuţii a fost votarea în unanimitate a proiectului de statut
FDFR. Conform acestui document, Federaţia Democrată a Femeilor din România
îşi propunea să
reunească în rândurile sale toate organizaţiile feminine democrate şi antifasciste din

întreaga ţară, precum şi grupările de femei din partide şi organizaţii democrate
(sindicate, cooperative, societăţi de asistenţă socială, asociaţii culturale etc.) fără
distincţie de rasă, naţionalitate, religie sau partid politic36.
35. Drumul femeii, aprilie 1946, p. 5‑6.

36. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 20/1946, f. 9
Printre organizaţiile feminine fondatoare ale FDFR s‑au numărat: Femeile

Ortodoxe, Uniunea Femeilor Antifasciste din România, Sindicate, Apărarea
Patriotică, Partidul Naţional Ţărănesc, Uniunea Femeilor Muncitoare37.
Misiunea FDFR era participarea activă la reconstrucţia ţării, consolidarea
regimului democrat, promovarea drepturilor femeii, atât în plan politic cât şi
economic, social şi cultural, protecţia sănătăţii publice, combaterea analfabe‑
tismului, măsuri de protecţie socială, în special de protecţie a maternităţii.
Admiterea unei organizaţii ca membră a FDFR se făcea pe baza unei ade‑
ziuni, şi numai după ce această cerere primea avizul favorabil în Consiliul şi
Congresul organizaţiei. Excluderea se putea face doar prin votul a 2/3 dintre
membrele Consiliului pentru următoarele abateri: nerespectarea statutelor,
directivelor sau rezoluţiilor Congresului, întârzierea cu 8 trimestre la plata
cotizaţiilor. O propunere de excludere, pentru a fi luată în considerare, trebuia
susţinută de cel puţin 5 membre ale Congresului38.
Lucrările Federaţiei urmau a fi conduse prin intermediul unor comisii per‑
manente sau speciale, în funcţie de natura problemei, desemnate de Comitetul
Executiv. Organele de conducere ale FDFR erau Congresul, Consiliul, Comitetul
Executiv şi Secretariatul.
Congresul Femeilor din România, aşa cum era denumit el în mod oficial în
statutul FDFR, cuprindea delegatele organizaţiilor feminine aderente, deţinând
autoritatea supremă în cadrul Federaţiei. Convocarea acestuia se putea face la
fiecare 3 ani, prin hotărârea Consiliului, a Comitetului Executiv, sau la cererea
unei treimi dintre asociaţiile membre ale Federaţiei.
Consiliul avea ca atribute: examinarea şi adoptarea rezoluţiilor, examinarea
problemelor aflate pe ordinea de zi a Congresului, modificarea cu 2/3 din voturi
a statutului Federaţiei, ratificarea adeziunii sau excluderii unei organizaţii membre,
alegerea Conducerii compusă din preşedinta FDFR, patru vicepreşedinte, două
secretare şi două casiere, alegerea şi verificarea rapoartelor privind activitatea
Comitetului Executiv, a Secretariatului şi a Comisiei de Verificare, alegerea
prezidiului, ale cărui membre conduceau şedinţele, asumarea răspunderii pen‑
tru conducerea lucrărilor Congresului. Alte funcţii erau: aprobarea bugetului
anual, aprobarea planurilor de muncă şi punerea în aplicare a hotărârilor luate
în cadrul Congresului, desemnarea locului şi a datei de organizare a Congresului.
Consiliul era ales la Congresul Femeilor din România. Fiecare organizaţie
aderentă urma să fie reprezentată în Consiliu în anumite proporţii stabilite prin
Statut. Reprezentantele din Consiliu erau alese dintre membrele participante la
Congres, şi nu putea depăşi 10% din numărul total al membrelor convocate.
Consiliul se întrunea cel puţin o dată pe an, iar în intervalul ce despărţea două
congrese, era organul de conducere al FDFR 39.
37. Ibidem.
38. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 3/1947, f.152.
39. Ibidem, f.150.
Comitetul Executiv era ales pentru o perioadă de 3 ani. Membrele din com‑
ponenţa sa, în număr de 15, erau desemnate de Consiliu dintre membrele sale
şi alegerea lor era ratificată de Congres. Şedinţele Comitetului executiv se
convocau lunar. Comitetului Executiv îi revenea sarcina de a conduce FDFR‑ul
între şedinţele Consiliului, asigurându‑se de aplicarea hotărârilor luate de
Consiliu şi Congres. O altă sarcină importantă era pregătirea proiectului ordi‑
nii de zi a Congresului şi transmiterea acestuia către organizaţiile feminine
prezente în Federaţie.
Secretariatul era compus din 3 secretare alese de Consiliu dintre membrele
Comitetului Executiv, toate având prerogative egale. Această structură se ocupa
de problemele administrative ale Federaţiei. Secretariatul desemna conducerea
diferitelor servicii ale FDFR40, coordona propaganda şi instruirea în rândul
organizaţiilor feminine, redacta şi distribuia în teritoriu buletinele şi diferitele
materiale întocmite de Federaţie41.
Comisia de verificare era numită de către Congres, fiind alcătuită din 5
membre. Principalul rol al Comisiei era verificarea registrelor Federaţiei.
Periodic, era întocmit un raport asupra activităţii depuse, raport prezentat
Comitetului Executiv, Consiliului şi Congresului.
Finanţarea Federaţiei urma să fie realizată pe baza cotizaţiilor organizaţiilor
aderente, dar şi prin donaţii şi alte venituri particulare. Pentru menţinerea
contactului cu organizaţiile afiliate, urma să fie editat un raport trimestrial.
Unul dintre principiile de bază ale noii Federaţii era descentralizarea şi
păstrarea caracterului particular pentru fiecare dintre organizaţiile aderente. În
documentul de înfiinţare al Federaţiei se preciza clar că planul de acţiune va
fi pus în aplicare de organizaţiile aderente prin organele lor obişnuite. PCR se
mulţumea în această etapă cu propaganda ideilor FND în rândul membrelor
diferitelor organizaţii prezente în Federaţie. Prezenţa organizaţiei de femei a
PNŢ în FDFR părea să confirme eficacitatea demersului comunist. Politica
paşilor mărunţi dar fermi şi mai ales constanţi în formarea unei organizaţii
unice a femeilor în România dădea rezultate. Prin respectarea principiului
federativ, fiecare organizaţie îşi păstra, cel puţin în aparenţă, independenţa.
Uniunea Femeilor Antifasciste din România este un bun exemplu în acest.
Raportările judeţene UFAR s‑au făcut în următorii doi ani cu titlu individual.
Structura organizaţiei nu a fost afectată.
Federaţia urma să pună în aplicare la nivel naţional un plan comun de măsuri.
De buna desfăşurare a activităţii erau responsabile comisii la nivel regional,
judeţean şi comunal. La nivel judeţean au fost stabilite consilii alcătuite din
reprezentante ale fiecărei organizaţii aderente prezente în judeţul respectiv,
componenţa acestora fiind validată de conducerea Federaţiei. Principalul rol al
40. Ibidem, f. 151.

41. Ibidem, f. 152.
acestui Consiliu era introducerea în toate organizaţiile a planului de activităţi

iniţiat de Consiliul FDFR Patru secţiuni erau responsabile cu supravegherea
întregii activităţi pe plan judeţean: Secţiunea economică şi cooperatistă, secţia
culturală şi cetăţenească, secţia asistenţei juridice, secţia sănătăţii publice,
igienei, mamei şi copilului. Conducerea acestei filiale judeţene era încredinţată
unei preşedinte, ajutată de 2 vicepreşedinte şi două secretare.
În practică, constituirea Federaţiei Democrate a Femeilor din România nu
a avut efectul scontat. Filialele judeţene UFAR şi‑au continuat activitate în
formele stabilite încă de la înfiinţarea lor. Singura schimbare vizibilă a fost
introducerea în rapoartele de activitate a rubricii „FDFR” în care era descris
gradul de reuşită al acţiunilor iniţiate de Federaţie. Această situaţie se datora
în primul rând subfinanţării diferitelor organizaţii de femei, UFAR‑ul fiind din
nou un exemplu în acest sens. Declaraţiile demagogice ale liderilor comunişti
la înfiinţarea FDFR nu puteau înlocui fondurile necesare pentru a pune în
practică a proiectele enunţate în statutul Federaţiei. Principala cauză pentru
această situaţie era forma de finanţare care nu putea sprijini în mod real orga‑
nizaţiile intrate în noua structură. Filiala judeţeană Vaslui a UFAR raporta la
mijlocul anului 1946, la mai mult de un an de la înfiinţare, lipsa unui sediu în
care să‑şi desfăşoare activitatea42. De aici absenţa unei activităţi coerente în
cadrul organizaţiei: nu existau comitete de stradă, nu existau instructoare, nu
fusese organizat nici un curs de alfabetizare, nu exista un organ de presă la
dispoziţia organizaţiei, nu fusese inţiată nici o acţiune împotriva speculei, nu
fusese constituită nici o bibliotecă, nu exista la acel moment nici o instituţie
de asistenţă socială43. Regionala UFAR Oradea se confrunta cu aceeaşi problemă
a lipsei de fonduri44. În cazul judeţelor din Transilvania, o piedică importantă
o reprezenta şi populaţie de etnie maghiară. Colaborarea în cadrul organizaţi‑
ilor mixte era foarte dificilă, uneori chiar imposibilă45. Dacă facem o sumă a
tuturor aspectelor prezentate, putem trage concluzia că înfiinţarea unei Federaţiei
construite în jurul UFAR nu a dus nici la îmbunătăţirea activităţii celei din
urmă, nici la o sporire spectaculoasă a influenţei PCR în rândul celorlalte
organizaţii feminine.
42. SJAN Vaslui, fond Comitetul judeţean Vaslui al UFDR, dosar 2/1946, f. 13.
43. Ibidem, f. 18.
44. „Nu se pot procura fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielile organizaţiei
noastre. Din această cauză organizaţie noastră suferă mult neputând face faţă nici
pentru salarizarea activistelor, nici pentru cheltuielile de birou…din cauza lipsei de
disciplină în toată organizaţia noastră, nu reuşim să ducem la îndeplinire hotărârile
luate în şedinţele birou”. SJAN Bihor, fond Comitetul regional UFAR Oradea, dosar 47/
1947, f. 18.
45. „Majoritatea populaţiei fiind unguri, se impune ca secretara UFAR să cunoască
şi limba maghiară. Ori eu nu cunosc limba maghiară si stau ore întregi la şedinţe fără
ca să ştiu ce probleme se dezbat”, Ibidem, f.19.
2.1.6. Secţia feminină de pe lângă CC al PCR

Liderii Partidului Comunist Român erau la rândul lor conştienţi de eşecul
Federaţiei. Prima măsură luată a fost organizarea unor secţii feminine pe lângă
comitetele de conducere ale Partidului Comunist. După cum era precizat de
manieră explicită în statutul noilor organisme, scopul acestei secţii speciale era
îmbunătăţirea activităţii de cuprindere în cadrul Partidului Comunist a organi‑
zaţiilor feminine în general şi a celor aflate sub influenţa PCR în mod special.
Pentru atingerea acestui deziderat, actul de constituire a secţiilor feminine trasa
câteva direcţii forte clare de acţiune: atragerea sindicatelor şi a femeilor din
mediul muncitoresc, ajutor acordat Frontului Plugarilor pentru propagarea
ideilor comuniste în rândul femeilor din mediul rural, întărirea Uniunii Femeilor
Antifasciste din România, preluarea în totalitate a măsurilor de protecţie soci‑
ală46. Nici una dintre principalele direcţii de acţiune nu era adresată intelectu‑
alelor. La momentul emiterii acestui act, martie 1947, alegerile fuseseră
câştigate de FND. Miza alegerilor fusese depăşită, şi odată cu aceasta grija
specială pentru atragerea acestei categorii cu potenţial „reacţionar”.
Principalele direcţii de acţiune aflate în atenţia secţiilor nou înfiinţate nu
difereau cu mult de sarcinile expuse cu ocazia înfiinţării Federaţiei Democrate
a Femeilor din România: punerea în practică a principiului egalităţi în drepturi
a femeilor cu bărbaţii, protecţia maternităţii, protecţia copilului, combaterea
analfabetismului, implicarea femeilor în activitatea economică a ţării47.
Secţiile feminine ale PCR s‑au format pe lângă fiecare organ de conducere
a Partidului până la comitetele de plasă. În mediul rural, responsabilităţile
specifice secţiilor feminine urmau a fi preluate de celulele de partid. Activitatea
a fost coordonată prin intermediul unei Secţii Centrale, parte integrantă a
Comitetului Central al PCR. Atributele acesteia erau: menţinerea unei legături
permanente cu secţiile judeţene, primirea rapoartelor de activitate prin inter‑
mediul Secţiei Organizatorice.
În teritoriu, fiecare secţie avea în componenţă 3 până la 7 membre coordo‑
nate de un birou alcătuit din 3 membre. Secretarele secţiilor judeţene trebuiau
în mod obligatoriu să facă parte din birourile organizaţiilor de partid respec‑
tive48. Secţiilor judeţene le revenea obligaţia de a convoca periodic activul de
partid al femeilor, de a conduce activitatea organizaţiilor de masă feminine sau
resortul de femei din organizaţiile mixte, prin intermediul membrelor de partid
sau a unor persoane apropiate de partid49. O atenţie deosebită era acordată
46. ANIC, Fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 3/1947, f.86.

47. Ibidem.
48. Ibidem, f.87.
49. Prin regulamentul de funcţionare a secţiei feminine de pe lângă CC al PCR, a fost
introdusă obligativitatea pentru membrele de partid de a face parte dintr‑o organizaţie feminină.
activităţii în cadrul FDFR datorită potenţialului său de coagulare a populaţiei

feminine. Tot secţiilor feminine le revenea obligaţia de a descoperi şi susţine
un număr cât mai mare de femei în funcţii de conducere în cadrul partidului
dar şi în aparatul de stat50.
2.2. O singură organizaţie de masă feminină
Apariţia acestor secţii feminine în cadrul Partidului Comunist Român a repre‑

zentat un nou pas către formarea unei organizaţii unice de femei. Până la acel
moment, politica partidului a fost de a influenţa activităţile altor organizaţii
feminine prin crearea unei platforme unice de acţiune. Cadrul legal de aplicare
a platformei unice a fost Federaţia Democrată a Femeilor din România.
Organizaţiile care au aderat la FDFR şi‑au păstrat autonomia şi libertatea
decizională pe plan intern. Noutatea adusă de funcţionarea secţiilor feminine
ale PCR a fost amestecul explicit al partidului, prin intermediul membrelor
sale în activitatea celorlalte organizaţii feminine existente la acel moment.
Acesta a fost şi semnalul decisiv că răbdarea Partidului Comunist Român faţă
de celelalte societăţi feminine îşi atingea limita, măsurile luate pe parcursul
anului 1947 fiind decisive în apariţia unei grupări unice care să cuprindă
întreaga activitate a organizaţiilor feminine.
Procesul de unificare a societăţilor feminine în perioada 1945‑1948 a fost
dublat de o politică dură împotriva asociaţiilor feministe. Virgiliu Ţârău prezintă
în studiul său „De la diversitate la integrare „Problema Femeii” şi instaurarea
comunismului în Europa Centrală şi de Est. Cazul României soarta asociaţiei
„Casa femeii” din Bucureşti. Desfiinţată prin decret guvernamental, sediul
precum şi alte bunurile aparţinând organizaţii au trecut în patrimoniul Uniuni
Femeilor Antifasciste din România. Odată cu pierderea „Casei femeii” a dis‑
părut şi sediul Consiliului Naţional al Femeilor din România precum şi arhivele
asociaţiilor feminine şi feministe ce se aflau în custodia acestuia51. În cazul
Crucii Roşii – organizaţie aflată în FDFR – a fost aplicată recomandarea lui
Vasile Luca, şi anume înglobarea tuturor structurilor feminine înaintea desfi‑
inţării organizaţiei mamă. Acest proces era precedat însă de acţiuni menite a
transforma activitatea diferitelor societăţi feminine în simple statistici, golite
de conţinut. După o serie de presiuni exercitate de către Ministrul Sănătăţii,
Florica Bagdasar, în Comitetul Central al Crucii Roşii (C.R.) au intrat mai
mulţi membri ai Partidului Comunist. În urma unui adevărat complot, în vara
50. Ibidem, f.89.

51. Virgiliu Ţârău, „De la diversitate la integrare „ProblemaFemeii” şi instaurarea comu
nismului în Europa Centrală şi de Est. Cazul României”, în loc. cit.,pp. 154‑159.
anului 1947, organele de conducere ale C.R. au fost dizolvate, locul lor fiind
luat de structuri coordonate de Partidul Comunist Român, menite să reorgani‑
zeze statutele şi activitatea societăţii52.
2.2.1. Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR)

Bazele Uniunii Femeilor Democrate din România au fost puse cu ajutorul unei
Comisii Centrale pentru unificarea organizaţiilor feminine. Membrele Comisiei
erau: Maria Rosetti, Eugenia Rădăceanu, Alexandra Sidorovici, Liuba Chişinevschi,
Coralia Călin, Micaela Manase, Elisabeta Luca, Ofelia Manole. În urma activi‑
tăţii acestei comisii, pe 3 ianuarie 1948, reprezentantele mai multor asociaţii
feminine s‑au întâlnit la sediul FDFR pentru a discuta statutul şi regulamentul
de funcţionare a viitoarei organizaţii. La dezbateri au participat: Uniunea
Femeilor Antifasciste din România, Organizaţia de femei din Apărarea Patriotică,
Asociaţia soţiilor de Militari din Armata Română, Femeile din Organizaţiile
Sindicale, Organizaţia de femei din Frontul Plugarilor, din Uniunea Patriotică
Maghiară şi a celorlalte minorităţi, Federaţia Democrată a Femeilor din România53.
Conducerea noii organizaţii a fost încredinţată Anei Pauker ca preşedintă de
onoare, Constanţei Crăciun, preşedintă activă, Maria Rosetti, vicepreşedintă,
Alexandra Sidorovici, secretară generală54.
După cum înfiinţarea Federaţiei Democrate a Femeilor din România a fost
o consecinţă directă a discuţiilor de la Congresul Internaţional al Femeilor ţinut
la Paris în noiembrie 1945, grăbirea apariţiei Uniunii Femeilor Democrate din
România se datorează direcţiilor de acţiune trasate de Comitetul Executiv al
Federaţiei Internaţionale a Femeilor Democrate în cadrul Congresului Mondial
al femeilor ţinut la Stockholm . Una dintre aceste măsuri era „înfăptuirea
unităţii organizatorice a femeilor din fiecare ţară”. Celelalte două direcţii de
acţiune consfinţeau instaurarea modelului sovietic în organizarea şi funcţiona‑
rea organizaţiilor feminine55. Dovadă stă şi acutizarea discursului folosit în
statutul Uniunii Femeilor Democrate din România. În prezentarea scopului
organizaţiei apar anumite elemente ce devin recurente în cuprinsul documen‑
tului: depăşirea de către femei a trecutului care „a însemnat exploatare nemi‑
loasă, ţinerea în întunericul neştiinţei, lipsirea de drepturi şi azvârlirea ţării
într‑un război criminal împotriva URSS”, „asigurării păcii şi a democraţiei”,
52. Ibidem.
53. România Liberă, an VI, nr. 1036, 7 ianuarie 1948.
54. Femeia, an I, nr.1, martie 1948, pp. 2‑3.
55. „Întărirea colaborării cu URSS, bastion al politicii antifasciste şi antiimperialiste,
luptătorul cel mai hotărât pentru o pace justă şi trainică. Mobilizarea maselor de femei
la lupta activă împotriva instigatorilor de războiu, în frunte cu imperialismele american
şi englez.”, ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 3/1947, f.153.
precum şi rolul activ jucat de femeie în „bătălia pentru refacerea ţării, ele
ocupă un loc de cinste în lupta pentru mărirea producţiei, precum şi în condu‑
cerile sindicale”. Crearea unei Uniuni a „forţelor democrate” era susţinută şi
prin necesitatea de a „zădărnici încercările imperialiştilor de a dezlănţui un
nou măcel şi de a lovi în suveranitatea naţională a popoarelor”56.
Punctual, obiectul de activitate al UFDR nu diferea cu mult de priorităţile
FDFR sau ale secţiilor de femei existente în cadrul Partidului Comunist:
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a familiei, combaterea analfabetismului şi
ridicarea nivelul cultural al femeilor, grija pentru mamă şi copil, obţinerea de
drepturi egale juridice ale femeii cu bărbatul, îmbunătăţirea vieţii femeilor din
mediul rural, egalitatea deplină în faţa legii pentru copii legitimi şi nelegitimi57.
Elementele noi care apar sunt: crearea de cursuri de calificare, specializare şi
de cursuri tehnice superioare. Majoritatea acestor solicitări par desprinse din
discursurile Alexandrei Kollontai la şedinţele Zhenotdel de la începutul anilor ’20.
Intrarea în organizaţie nu ţinea cont de criterii legate de naţionalitate sau
religie. Unica condiţie era ca viitoarea membră să nu deţină sau să nu fi deţinut
un rol de conducere într‑o organizaţie cu activitate „fascistă sau reacţionară”58.
Sediul Central al Uniunii se afla în Bucureşti, filiale urmând a fi organizate
în toate oraşele, plăşi şi sate.59 Activitatea era sistematizată în cadrul mai mul‑
tor secţii, fiind folosit modelul Uniunii Femeilor Antifasciste din România:
secţia organizatorică, secţia cadre, secţia culturală, secţia sănătate, secţia
administrativă.
2.2.2. Deviaţionism şi strategie economică: ruperea UFDR

Noua entitate nu aducea noutăţi faţă de precedentele forme instituţionale femi‑
nine aflate în directa coordonare a PCR, nici în privinţa structurilor de orga‑
nizare şi funcţionare, nici prin obiectul de activitate propus. Situaţia în cadrul
partidului precum şi priorităţile de politică internă ale acestuia difereau cu mult
faţă de momentul 1945 când au fost puse bazele UFAR. Principalele deziderate
legate de „problema femeilor” fuseseră atinse. Alegerile au fost câştigate,
organizaţiile şi asociaţiile feminine şi feministe, recunoscute pentru apropierea
lor de partidele politice istorice şi cu puternice legături internaţionale, fuseseră
anihilate. În şedinţa Secretariatului CC al PCR din 2 februarie 1949, liderii
comunişti au făcut o analiză a Uniunii Femeilor Democrate din România. În
1949, prioritatea organizaţiei de femei era susţinerea procesului de cooperati‑
vizare a satelor româneşti la care se adăuga şi plata diferitelor cote către stat.
56. Ibidem.
57. Ibidem, f. 156.
58. Ibidem.
59. Ibidem.
Intelectualele, femeile din mediul rural cu o situaţie materială mai bună repre‑
zentau pentru partid punctele slabe ale UFDR. Aceste categorii erau privite ca
fiind principalele responsabile pentru lipsa de rezultate. Soluţia găsită a fost
modificarea structurii sociale a Uniunii, prin atragerea cu precădere în rându‑
rile acesteia a muncitoarelor şi ţărăncilor. Acest deziderat fusese realizat ante‑
rior pentru eşaloanele superioare ale Uniunii. Epurarea a atins şi conducerile
filialelor judeţene, întâietate la ocuparea funcţiilor de conducere au avut mun‑
citoarele, cu educaţie precară, dar origini „sănătoase”60. O problemă o repre‑
zenta componenţa filialelor din mediul rural. În fruntea acestora, de cele mai
multe ori se găseau ţărănci cu gospodărie mare, soţii de preot sau învăţătoarele
din sat, categorii cu potenţial „reacţionar” ce trebuiau înlăturate. Pentru acele
situaţii, găsirea de alternative viabile era deosebit de dificilă în condiţiile unei
acute crize la nivelul resurselor umane disponibile.
Mulţumitoare era activitatea dusă de presa aflată sub tutela UFDR, mai
precis revistele Femeia, cu un tiraj de 50.000 de exemplare, Săteanca, cu tiraj
de 100.000 de exemplare şi Dolgozo No, revista de limbă maghiară cu tiraj de
22.000 de exemplare61. Pentru asigurarea unei bune formări a cadrelor care
activau în organizaţie, a fost înfiinţată o Şcoală centrală de agitatoare, similară
ca nivel cu o şcoală medie de partid şi 300 de cursuri politice cu durată scurtă,
destinate exclusiv femeilor din mediul rural.
Numărul oficial al membrelor înscrise în organizaţie era de 1 milion şi
jumătate de femei. Dintre acestea, 2660 erau remunerate pentru activitatea
depusă. În ciuda acestor cifre oficiale, proporţia femeilor în diferitele comitete
de conducere era redusă. În cadrul conducerilor de plasă, doar 8% erau repre‑
zentate de femei, respectiv 9% în comitetele judeţene. Aceste cifre nu erau
tocmai încurajatoare pentru liderii unui partid ce‑şi bazau propaganda în rândul
populaţiei feminine pe ideea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii.
Activitatea UFDR era deficitară în această privinţă, realitate care a fost rapid
constatată şi sancţionată de Partid62.
Organizaţiei de femei i se recunoşteau meritele avute în procesul de prelu‑
are a puterii. Cel mai important rezultat al activităţii sale fiind acţiunea de
dizolvare a celorlalte organizaţii feminine, în special cele aparţinând partidelor
60. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 9/1949, f.4.

61. Ibidem.
62. „Trebuie să vedem dacă vrem să ţinem veşnic organizaţia. Noi nu am creat o Comisie de
partid şi nu putem cuprinde problemele muncii de femei numai prin UFDR. Ar trebui
creată o comisie de Partid din activiste care muncesc la femei şi tovarăşi din conduce‑
rea secţiei organizatorică, propagandă, munca la ţară, care să poată ajuta ca organi‑
zaţiile de femei să nu se izoleze şi să observe care se fac în Sindicate, ca de exemplu:
în Comitetele întreprinderilor textile, în care majoritatea muncitoarelor sunt femei, dar
în comitetele de Întreprindere sunt numai bărbaţi.”, Ibidem, f. 5.
istorice. În 1948, toate menajamentele legate de lichidarea sistematică a soci‑

etăţilor feminine fuseseră abandonate:
trebuie să stabilim că a fost justă crearea organizaţiei de femei, pentru că am dus

o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva organizaţiilor reacţionare de femei. A fost
o organizaţie puternică şi a fost în mâna noastră; prin ea Partidul nostru a reuşit
să distrugă organizaţiile de femei reacţionare63.
Evoluţia favorabilă a situaţiei partidului făcea caducă păstrarea vechii forme

de organizare a „muncii cu femeile”, dacă nu chiar periculoasă în opinia lide‑
rilor comunişti. Vasile Luca declara:
În perioada de planificare când diferenţierea nu era încă pronunţată, această orga‑

nizaţie a făcut operă mare şi serioasă, a reuşit să ridice şi să mobilizeze mase
uriaşe de femei, ca niciodată în istoria Partidului nostru. Totuşi metoda şi forma
aceasta şi‑a trăit timpul şi este o greşeală că am lăsat Uniunea să se transforme
într‑o organizaţie de masă a femeilor de toate categoriile sociale, într‑un fel de
partid al femeilor. Este o tendinţă de izolare periculoasă şi duce chiar la concurenţă.
Este timp să reparăm această greşeală şi să nu lăsăm să se dezvolte tendinţe de
izolare, fiecare categorie de femei să ducă activitatea alături de bărbaţi în organi‑
zaţii profesionale, politice, administrative64.
Soluţia propusă pentru rezolvarea acestei situaţii a fost golirea de conţinut

a UFDR, mai precis păstrarea unui organism cu aceeaşi denumire dar cu
obiective şi structură mult diminuate. Filialele locale urmau a fi desfiinţate,
doar la Centru fiind păstrat un Comitet în a cărui competenţă ar fi putut intra
probleme cu caracter general, atât interne cât şi internaţionale. Sarcinile con‑
crete urmau să treacă în competenţa organizaţiilor de partid65. Modelul acestei
transformări venea din URSS, mai precis din republicile de margine ale Uniunii,
în care această mişcare a cadrelor fusese deja operată66.
În soluţionarea acestei situaţii, conducerea de Partid a dat dovadă de preca‑
uţie. O hotărâre fermă de punere în aplicare a problemelor discutate nu a fost
însă luată. Rolul UFDR‑ului era important din perspectiva apropiatelor alegeri
pentru Sfaturile Populare. Desfiinţarea organizaţiei nu putea avea loc înaintea
acestor alegeri, mai mult chiar, din teama unei posibile destabilizări a activi‑
tăţii Uniunii, această ipoteză trebuia să rămână secretă. Singurul în măsură să
ia o decizie fermă în acest sens era Biroul Politic. Liderii PMR s‑au pronunţat
în favoarea înfiinţării unei Comisii de Partid care să pregătească trecerea femeilor
63. Ibidem, f. 6, (subl. ns).

64. Ibidem.
65. Ibidem.
66. Elena Shulman, Stalinism on the Frontier of Empire‑Women and State Formation
in the Soviet Far East, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 74.
ce activau în cadrul UFDR la alte secţii în care să‑şi continue activitatea, în

special în cadrul Sfaturilor Populare67. Această comisie de partid a fost consti‑
tuită în urma Congresului I al PMR din februarie 194868.
În plan concret, nici unul din dezideratele formulate la acea şedinţă nu a
fost pus în practică. Mai mult chiar, în şedinţa Secretariatului CC al PMR din
22 martie 1950 s‑a discutat asupra necesităţii organizării unui Congres naţional
al UFDR. La baza convocării acestui Congres, după cum o spune69 chiar
Constanţa Crăciun, a stat activitatea scăzută a UFDR în perioada 1949‑1950.
Dacă la nivelul CC al PMR a existat o hotărâre ce prevedea maxima discreţie
în privinţa posibilităţii de desfiinţare a UFDR, în realitate acest lucru nu s‑a
respectat. Lipsa de vitalitate a organizaţiei de femei s‑a datorat fără îndoială şi
convingerii că activitatea Uniunii nu mai era una dintre priorităţile partidului70.
Scopurile acestui congres nu difereau cu mult de linia consacrată a partidu‑
lui: „lupta pentru pace, mobilizarea femeilor pentru punerea în aplicare a
tuturor hotărârilor partidului în legătură cu munca în întreprinderi şi problemele
muncii ţărăneşti”71. Un alt punct important era epurarea anumitor elemente
„reacţionare” şi „duşmănoase” din rândurile organizaţiei. Zelul exagerat de
care au dat dovadă liderii filialelor din teritoriu a condus însă la un rezultat
invers faţă de cel scontat72. O atenţie specială era acordată popularizării în
rândul femeilor a schimbărilor impuse de Partid în domeniul agricol. Adevărata
67. Ibidem.
68. În urma Congresului I al PMR din februarie 1948, în cadrul aparatului central al
partidului au fost organizate patru direcţii (Organizatorică, Propagandă şi Agitaţie, de
Cadre şi Administrativă), o secţie externă şi patru comisii: sindicală, agricolă, pentru
munca în rândurile tineretului şi în rândurile femeilor. Nicoleta Ionescu‑Gură, Stalinizarea
României. Republica Populară Română, 1948‑1950: transformări instituţionale, ALL,
Bucureşti, 2005, p. 228.
69. „Motivul pentru care propunem ţinerea acestui Congres este că încă în perioada
în care suntem este nevoie de întărit munca în rândurile femeilor şi în mod deosebit în
rândul ţărăncilor. În al doilea rând, munca noastră în rândul femeilor a avut o perioadă
de lâncezeală, de stare pe loc şi chiar de dare înapoi… Congresul este necesar pentru
că în munca ţărănească noi ne‑am ciocnit în legătură cu organizarea gospodăriilor
agricole colective, de slăbiciunile noastre în munca în rândurile femeilor.”, ANIC,
fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 24/1950, ff. 9‑10.
70. „A existat o părere că munca de femei e depăşită, au circulat zvonuri de dizolvare
a UFDR. Aceasta a făcut să existe o perioadă când munca aceasta a slăbit, tocmai
atunci când era mai necesar ca munca să crească…In ultimul an, de când zvonurile de
desfiinţare a UFDR s‑au răspândit, această atmosferă a pătruns şi în organizaţiile de
partid. Conducerile judeţene şi organizaţiile de bază ale Partidului a slăbit atenţiunea
în această problemă. Rezultatul e că în fabrici nu se mai ţin şedinţe speciale cu subiecte
care interesează femeile, nu se mai ţin momente politice pentru femei”. Ibidem, ff. 10‑17.
71. Ibidem.
72. „La alegerea organelor de conducere ale cooperativelor jos, şi la curăţirea organizaţiei
UFDR, s‑a cam sărit peste cal. S‑a aruncat afară şi mijlocaşi[… ]Duşmanul în mod
miză a Congresului era convertirea unei părţi cât mai numeroase a populaţiei
feminine la ideea intrării ţăranilor în cadrul cooperativelor agricole colective
şi utilizarea acestui segment de populaţie în linia de propagandă a partidului73.
Pentru ca demersul iniţiat de PMR să fie unul de succes, prezenţa unui număr
cât mai mare de participante era aproape obligatorie. Plecând de la aceste
considerente s‑a emis cifra de 900 de participante, din care mai mult de jumă‑
tate trebuiau să provină din mediul rural, un sfert muncitoare, 15% gospodine.
Intelectualele urmau să reprezinte nu mai mult de 5 procente din totalul parti‑
cipării. Aspectele propuse spre dezbatere ţineau strict de organizarea UFDR:
schimbarea statutului, a structurii organizatorice, alegerea unui nou Comitet
Central al organizaţiei74.
Obiectivele clar definite în raportul Constanţei Crăciun au întâmpinat un
anumit grad de rezistenţă din partea celorlalţi membrii ai comisiei. O parte
dintre cei prezenţi s‑au pronunţat în favoarea unui Congres cu caracter general,
un congres al tuturor femeilor din România, nu doar a membrelor UFDR. Ana
Pauker propunea o participare mai largă la Congres a femeilor din fabrici. Nici
scopul principal al Congresului nu a fost uşor de stabilit. Dincolo de rolul pe
care femeile îl puteau juca în susţinerea înfiinţării gospodăriilor colective,
prioritatea liderilor comunişti era consolidarea poziţiei partidului, atragerea
unui număr cât mai mare de membre în cadrul UFDR75.
Se poate astfel concluziona că nici la nivelul conducerii Partidului, nu s‑a
ajuns la un consens cu privire la rolul şi statutul pe ca UFDR trebuia să‑l aibă
în rândul celorlalte organizaţii coordonate de Partidul Comunist Român.
Conflictul apare atunci când modelul sovietic, folosit până în acel moment se
dovedeşte a fi nepotrivit condiţiilor interne specifice. De aici decurg o serie de
planuri şi măsuri contradictorii care, departe de a îmbunătăţi activitatea orga‑
nizaţiei de femei, duc la o stare generală de confuzie, atât la nivel central cât
şi în teritoriu.
conştient şi organizat are în vedere pătrunderea în organizaţiile noastre. Ţărănci sărace

au fost câştigate să ridice la adunări oameni împotriva noastră.”, Ibidem, f. 17.
73. Ibidem, f. 10.
74. Ibidem.
75. „Eu înţeleg dorinţa tovarăşului Miron, care cred că este a tuturor, ca Congresul
să fie al femeilor muncitoare din întreaga ţară. Trebuie să mobilizăm toate femeile
muncitoare, democrate din ţară. Este în primul rând sarcina Partidului să dea întreaga
importanţă, să frământe femeile din fabrici şi de la ţară, şi să ducă spre mărirea seri‑
oasă a numărului de membre UFDR‑ului.”, Ibidem, f. 19.
2.2.3. Secţia Organelor Conducătoare de partid, sindicale

şi de tineret
Singura măsură concretă luată în 1950 privind soarta organizaţiei de femei a
fost subordonarea acesteia nou înfiinţate Secţii a Organelor Conducătoare de
partid, Sindicale şi de tineret76. În atribuţiile acestei Secţii intrau selecţionarea
şi repartizarea cadrelor pentru organele conducătoare de Partid, Sindicale,
UTM, Sfaturi Populare, şi pentru celelalte organizaţii de masă care aparţineau
sferei de activitate a secţiei, cât şi controlul aplicării hotărârilor CC al PMR
de către organele şi organizaţiile de partid, Sindicate, UTM şi celelalte orga‑
nizaţii de masă. Secţia era responsabilă cu raportarea periodică către CC al
PMR cu privire la problemele din domeniul său de activitate. Fiind parte
integrantă a CC al PMR, această structură nu avea dreptul de a da directive şi
nici de a lua hotărâri în nume propriu.
Dacă primea însă însărcinarea CC al PMR, ea putea da indicaţii cu caracter
de directive în probleme care priveau domeniul propriu de activitate. În com‑
ponenţa Secţiei Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM, intrau
următoarele sectoare: Sectorul Carnetului de Partid, Sectorul chestiunilor
Statutare, Sectorul Pregătirii şi Perfecţionării cadrelor de Partid, Sindicale şi
de UTM, Sectorul Organelor Sindicale, Sectorul Organelor de UTM, Sectorul
Sfaturilor Populare, Sectorul Documentării de Partid, Sectorul Organizaţiilor
de masă, Sectorul evidenţei Cadrelor77.
În urma acestei măsuri organizatorice, gradul de control pe care Partidul îl
exercita asupra UFDR devenea mult mai strict. Nu era prevăzută o implicare
activă în activitatea organizaţiei de femei însă celelalte măsuri care priveau
direct organizaţiile de masă erau menite a întări o main mise a partidului asu‑
pra celor din urmă. Selecţionarea şi repartizarea cadrelor, precum şi controlul
executării hotărârilor partidului reprezentau fără îndoială un atac la libertatea
internă a organizaţiei. Se aducea o gravă atingere autonomiei UFDR, organi‑
zaţia de masă fiind lipsită de posibilitatea realizării unei politici proprii de
resurse umane. Atingere era adusă şi conducerii centrale a Uniunii, principala
76. În 1950, în urma hotărârilor luate în cadrul plenarei a V‑a a CC al PMR din 23‑24
ianuarie, aparatul central al partidului a fost reorganizat după modelul aparatului central
al P.C. al URSS. Au fost organizate 10 secţii care să asigure partidului un control mai
eficace al vieţii de partid. În urma acestei modificări CC al PMR era alcătuit din două
comisii(Comisia Controlului de Partid şi Comisia de Revizie), 10 secţii (Organe
Conducătoare de Partid, Sindicale şi de UTM, Propagandă şi agitaţie, Industrie Grea,
Planificare, Finanţe, Comerţ, Industrie Uşoară, Agrară, Administrativ –Politică, Relaţii
Externe, Gospodărie de Partid, Sectorul de Verificare a Cadrelor) şi o cancelarie care
funcţiona pe lângă secretariat, Nicoleta Ionescu‑Gură, op.cit., p. 230.
77. ANIC, CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 77/1951, ff. 1‑2.
responsabilă până la acel moment cu aplicarea şi respectarea în teritoriu a

hotărârilor partidului. Fără a lua măsuri drastice, precum vehiculată dizolvare
a organizaţiei de femei, se reuşea astfel asigurarea unui control mai accentuat
asupra acesteia.
2.2.4. Dizolvarea UFDR

Următorul pas a fost dizolvarea efectivă a UFDR. Acest proces a fost realizat
în două etape, prin hotărârea CC al P.M.R din 14 ianuarie 1953, privind înfi‑
inţarea până la 1 martie al aceluiaşi an a secţiilor de femei pe lângă CC al
P.M.R şi HCM 1088/1953 din 9 aprilie 1953 privind înfiinţarea „Comisiilor
de Femei” pe lângă Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare78. Pentru a
motiva luarea acestor măsuri, Partidul apelează la argumentele vehiculate în
1949. UFDR se făcea responsabilă de formarea unei mentalităţi greşite în
rândul altor organizaţii şi organe de partid, mai precis era dezavuată ideea
conform căreia „sarcina muncii între femei” revenea exclusiv acestei organi‑
zaţii. Caracterul său de organizaţie unică a femeilor din România s‑a dovedit
a avea efect de bumerang. Păstrarea UFDR în forma sa consacrată reprezenta
în viziunea partidului o tendinţă către „sectarism” menită „a îngusta munca în
rândul maselor largi de femei”. Dacă până în acest moment s‑a putut vorbi
despre un conflict între preluarea modelului sovietic şi păstrarea unui specific
naţional adecvat condiţiilor interne79, în ianuarie 1953 situaţia pare a fi tranşată
definitiv. Pentru a opera modificările în rândul organizaţiei de femei, modelul
sovietic a fost cel care a prevalat:
Învăţând din bogata experienţă a Uniunii Sovietice şi ţinând cont de condiţiile din
ţara noastră, trebuie ca întregul partid, organele şi organizaţiile sale să aibă răs‑
punderea directă pentru întărirea muncii politice de masă în rândul femeilor80.
Măsurile prevăzute pentru înfiinţarea secţiilor de femei au fost complexe.

Se hotăra înfiinţarea până la 1 martie 1953 a secţiilor de femei pe lângă CC
al PMR, pe lângă comitetele regionale, raionale şi orăşeneşti de partid. În
birourile organizaţiilor de bază ale Partidului urmau să fie stabiliţi responsabili
pentru „munca în rândurile femeilor”. În comitetul executiv al Confederaţiei
Generale a Muncii, în prezidiul uniunilor, în comitetele sindicale, comitetele
de întreprinderi şi de secţii, trebuiau numiţi responsabili cu „munca de femei”.
78. Arhiva Guvernului României, fond Hotărâri ale Consiliului de Miniştri, H.C.M.
1088/953, f. 1‑9.
79. Nicoleta Ionescu‑Gură, op.cit., p. 226.
80. ANIC, CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 77/1951, ff. 1‑2.
Aceleaşi măsuri urmau a fi luate pentru Comitetul Central, organele şi orga‑

nizaţiile de bază ale UTM81.
Secţiei Muncii de Partid în Rândul Femeilor

La nivelul Comitetului Central s‑a hotărât înfiinţarea Secţiei Muncii de
Partid în Rândul Femeilor al cărui rol poate fi rezumat în preluarea atribuţiilor
Secţiei Organelor Conducătoare de partid, Sindicate şi de tineret în relaţia cu
organizaţia de femei. Principala funcţie a Secţiei era selecţionarea şi reparti‑
zarea cadrelor precum şi controlul aplicării hotărârilor Partidului şi Guvernului
de către organele şi organizaţiile de partid, sindicate, UTM, sfaturile populare,
Comitetul Femeilor Democrate din RPR şi instituţiile de stat cu privire la
„mobilizarea maselor de femei, pentru participarea lor activă la construirea
socialismului şi la lupta pentru apărarea păcii”. Secţia se ocupa de pregătirea
materialelor informative necesare şi, potrivit indicaţiilor primite, putea elabora
proiecte de hotărâri. O altă sarcină importantă era asigurarea trecerii activită‑
ţii tuturor membrelor UFDR în cadrul Sfaturilor Populare. Secţia era condusă
de un şef secondat de un adjunct. În componenţa sa intrau următoarele sectoare:
sector munca organelor de partid în rândul femeilor82, sector munca organelor
sindicale şi de UTM în rândul femeilor83, sector munca sfaturilor populare în
rândul femeilor84. Fiecare dintre aceste sectoare avea în fruntea sa un şef.
Acestor sectoare li se adăuga şi un secretariat tehnic. Numărul de membre care
activau în interiorul acestei secţii trebuia să se încadreze în limita a 15‑19
81. Ibidem.
82. „Sectorul munca organelor de partid în rândurile femeilor controlează felul cum orga‑
nele şi organizaţiile de partid se preocupă de educarea politică, ridicarea nivelului
cultural, promovarea în munci de răspundere în toate domeniile activităţii de partid,
antrenarea la toate acţiunile partidului, atragerea femeilor în rândurile candidaţilor şi
membrilor de partid, precum şi asupra felului cum organele de partid controlează şi
îndrumează organizaţiile sindicale, UTM şi sfaturile populare pentru executare hotărâ‑
rilor cu privire la antrenarea femeilor la toate acţiunile Partidului şi Guvernului.”,
ANIC, CC al PCR‑ secţia Organizatorică, dosar, 4/1954, f. 100.
83. „Sectorul munca organelor sindicale şi de UTM în rândurile femeilor controlează exe‑
cutarea hotărârilor Partidului şi Guvernului de către organele sindicale şi de UTM cu
privire la antrenarea femeilor în vederea îndeplinirii planului de producţie, calificare şi
promovarea lor în munci de răspundere, aplicarea legilor cu privire la protecţia mamei
şi copilului, ridicarea nivelului politic şi cultural al femeilor precum şi la toate acţiunile
Partidului şi Guvernului.”, Ibidem.
84. „Sectorul munca sfaturilor populare în rândurile femeilor controlează executarea hotă‑
rârilor Partidului şi Guvernului de către Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare
cu privire la îndrumarea femeilor spre producţie, întovărăşiri agricole şi G.A.C.;
calificarea lor profesională, promovarea în munci de răspundere administrative şi poli‑
tice, antrenarea în acţiuni obşteşti, aplicarea legilor cu privire la protecţia mamei şi
copilului, ridicarea nivelului politic şi cultural al femeilor precum şi la toate acţiunile
Partidului şi Guvernului.”, Ibidem.
activiste. În cadrul comitetelor regionale numărul acestora cobora la 5‑7 iar

pentru cele raionale la 3‑5 persoane. Recrutarea viitoarelor cadre pentru sec‑
ţiile de femei trebuia realizată din rândul membrelor active prezente în apara‑
tul de partid şi dar şi în cadrul organizaţiilor de masă, sindicale, UTM şi
UFDR.
Cu această ocazie se hotăra convocarea la Bucureşti în luna mai 1953 a unei
Conferinţe Naţionale a Femeilor la care să se aleagă un Comitet al femeilor
din RPR, fiind trasate totodată principalele domenii de activitate ale viitoarei
forme de organizare85.
Hotărârea CC al PMR din ianuarie 1953 a fost întărită prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri din 9 aprilie 1953. La articolul 1 se preciza:
În scopul asigurării unei participări mai largi a maselor de femei la construirea

socialismului şi pentru a dezvolta iniţiativa creatoare a acestora în oprea de ridicare
gospodărească şi social‑culturală a oraşelor şi satelor ţării noastre, pe lângă Comitetele
Executive ale Sfaturilor Populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale se
înfiinţează Comisii de Femei86.
Organizarea şi funcţionarea Comisiilor de Femei erau stabilite prin instruc‑

ţiunile cuprinse în anexele ce însoţeau Hotărârea Consiliului de Miniştri. Astfel,
se stabileau trei mari direcţii de organizate a populaţiei feminine la nivel naţi‑
onal.
Adunarea Delegatelor
Prima măsură viza ca în oraşe, cartiere, comune şi sate, să se organizeze
consfătuiri ale femeilor pe străzi, blocuri, grupe de case, în care femeile să‑şi
aleagă delegatele pentru „Adunarea Delegatelor”. Fiecare grupă de 10 femei
urma să‑şi desemneze o delegată. Mandatul acestor delegate era de un an,
numirea lor fiind validată de către Adunarea Generală a Femeilor din cartierul,
străzi mai mari sau satul respectiv. Toate delegatele alese constituiau „Adunarea
Delegatelor”, pe teritoriul respectiv. Numărul maxim de membre într‑o „Adunare
de Delegate era de 100, ele reprezentând 1000 de femei. Este dat exemplul unui
oraş cu 30.000 de femei. În acest caz urmau să fie constituite 30 de adunări
85. „Acest comitet se va sprijini pe comisii de femei, ce vor fi create pe lângă Sfaturile
Populare regionale, raionale şi orăşeneşti, delegate ale femeilor pe lângă sfaturile popu‑
lare comunale şi delegate pe sate şi uliţe (la sate) şi pe străzi (la oraşe). Toate acestea
vor avea rolul de a mobiliza femeile în acţiunile sfaturilor populare şi în acţiunile
întreprinse de Comitetul Femeilor din RPR . Comitetul Femeilor din RPR va asigura
editarea revistelor de femei şi legăturile internaţionale cu FDIF.‑UL. În acest scop
Comitetul Femeilor din RPR va organiza o puternică redacţie şi o secţie restrânsă pen‑
tru legăturile internaţionale.” Arhiva Guvernului României, fond Hotărâri ale Consiliului
de Miniştri, H.C.M. 1088/1953, f.11.
86. Ibidem, f. 1.
de delegate. În cadrul fiecărei Adunări urmau să fie formate grupe de lucru pe

diferite probleme: gospodăreşti, sanitare, învăţământ, cultură, aprovizionare.
Aceste grupe se încadrau în activul lărgit al comisiilor permanente, al sfaturi‑
lor populare pe problemele respective. Responsabilele acestor grupe alcătuiau
grupul de sprijin al preşedintei respectivei adunări de delegate87.
Comisiile de Femei
Al doilea palier de acţiune era încredinţat Comisiilor de Femei de pe lângă
Comitetele executive ale Sfaturilor Populare regionale, raionale, orăşeneşti şi
comunale. În cadrul oraşelor şi comunelor, aceste Comisii aveau în componenţă
între 11 şi 15 membre alese dintre delegatele ce s‑au făcut remarcate anterior
prin activitatea prestată, în cadrul unei şedinţe plenare pe oraşe şi comune şi
validate de Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare. Pentru regiuni şi
raioane, Comisiile de Femei erau alcătuite din 5 până la 9 membre, numite de
către Comitetul Executiv al Sfatului Popular dintre membrele sale. De altfel,
la toate nivelele, regiuni, raioane, oraşe şi comune, responsabilele Comisiilor
de Femei de pe lângă Sfaturile Populare au fost cooptate în Comitetul executiv
al Sfaturilor Populare respective.
Sarcinile Comisiilor de Femei de pe lângă Comitetele Executive ale Sfaturilor
Populare Regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale erau de a urmări felul în
care Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare coordonau activitatea dusă
de femei în vederea realizării sarcinilor prevăzute în planul de activităţi, întoc‑
meau rapoarte de activitate şi propuneau măsuri pentru îmbunătăţirea activită‑
ţii. Ele analizau şi propuneau Comitetului Executiv al Sfatului Popular măsurile
ce trebuiau luate pentru calificarea şi promovarea femeilor în diferite funcţii
de conducere. Comisiile de Femei de pe lângă Sfaturile Populare din regiuni
şi raioane deţineau doar rol consultativ în cadrul Comitetelor Executive respec‑
tive, ele nefiind autorizate să traseze sarcini Comisiilor de Femei88.
Comisiile de Femei aveau ca misiune mobilizarea şi supravegherea femeilor,
prin intermediul Adunării Delegatelor în toate acţiunile economice, culturale,
sociale şi gospodăreşti ale Sfaturilor Populare. Acestor obligaţii ce îşi găseau
corespondenţa în structura de organizare a Comisiilor, li se adăugau şi altele
având un caracter mult mai general: construcţia şi reconstrucţia oraşelor, buna
întreţinere a fondului de locuinţe, valorificarea resurselor locale, campaniile
agricole şi de colectare, autoimpunere, alfabetizare, buna funcţionare a şcolilor
şi căminelor culturale, a unităţilor sanitare şi de copii, organizarea grădiniţelor
sezoniere, combaterea speculei. Comisiile de Femei răspundeau de încadrarea
femeilor în diferitele domenii de activitate precum şi de promovarea lor în
funcţii de conducere. O sarcină foarte importantă era propaganda în favoarea
constituirii gospodăriilor colective.
87. Ibidem.
88. Ibidem, f. 5.
Din punct de vedere al educaţiei ideologice, Comisiilor de Femei le revenea

obligaţia de a
mobiliza masele largi de femei în lupta activă pentru pace, educarea lor în spiritul
patriotismului şi al internaţionalismului proletar, în spiritul dragostei şi recunoştin‑
ţei faţă de Uniunea Sovietică, al vigilenţei revoluţionare faţă de duşmanul de clasă,
pentru demascarea chiaburilor, speculanţilor, sabotorilor şi a tuturor uneltirilor
duşmanului intern şi extern89.
Modul de funcţionare era atent stabilit. Activitatea urma să fie planificată

trimestrial pe baza unor planuri de muncă. Comisia de Femei se întrunea la
fiecare două săptămâni pentru a face analiza activităţii şi pentru a discuta
eventualele măsuri care se impuneau pentru îmbunătăţirea performanţelor.
Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare, prin intermediul Comisiei de
Femei, convocau şedinţe lunare sau ori de câte ori situaţia o impunea, cu toate
preşedintele Adunărilor de Delegate pentru a face analiza muncii sau pentru a
transmite directive legate de anumite sarcini speciale.
Adunările de Delegate sau Adunările Generale ale femeilor pe cartier, străzi
mari şi sate, sau plenare ale delegatelor pe oraşe şi comune erau convocate
pentru mobilizarea femeilor în cadrul unor acţiuni de amploare precum: con‑
strucţii, însămânţări, autoimpunere.
Primele alegeri pentru Adunările de Delegate s‑au desfăşurat în perioada
20 aprilie‑1 iunie 1953. Prima fază a procesului electiv a constat în desemna‑
rea unei delegate, pentru fiecare 10 femei. Ulterior au fost convocate de către
Sfaturile Populare Adunări Generale ale femeilor pe cartiere, străzi mari şi sate
pentru confirmarea delegatelor. Cu această ocazie era aleasă şi preşedinta
femeilor din respectivul areal. Adunarea era condusă de un prezidiu format din
delegatul Sfatului Popular, responsabil de buna desfăşurare a lucrărilor şi femei
ce se remarcaseră anterior prin contribuţia lor în diferite domenii de activitate.
După constituirea Adunării Delegatelor, se convoca de către Sfaturile Populare
plenara delegatelor pe oraşe şi comune, în cadrul căreia erau alese Comisiile
de Femei pe lângă Sfaturile Populare din oraşe şi comune90.
UFDR‑ul a fost numit responsabil pentru buna desfăşurare a alegerilor
Adunărilor delegatelor. Aceasta reprezenta ocazia ideală de face cunoscute în
rândul femeilor noile forme de organizare proiectate de PMR. Pregătirea ale‑
gerilor reprezenta în acelaşi timp şi trecerea activă a membrelor UFDR către
nou înfiinţatelor resorturi aflate în subordinea Sfaturilor Populare.
89. Ibidem, f. 7.
90. Ibidem, f. 8.
2.2.5. Comitetul Femeilor Democrate

După finalizarea procesului de alegere a Adunărilor de Delegate, reprezentan‑
tele nou înfiinţatelor organisme au fost invitate pe 30 mai 1953 la Bucureşti
pentru a‑şi alege în cadrul Congresului femeilor democrate din RPR reprezen‑
tantele în Comitetul Femeilor Democrate (CFD), organul central al Comisiilor
de Femei de pe lângă Sfaturile Populare. În urma discuţiilor, 151 de femei au
fost desemnate pentru a intra în componenţa CFD. În cadrul Consiliului a fost
numit un Prezidiu alcătuit din 33 de membre şi un Birou format din Stela
Enescu‑preşedintă, 3 vicepreşedinte: Ileana Răceanu, Raluca Ripan, Maria
Moraru, 2 secretare: Ana Lungu şi Rozalia Moldoveanu.
Obiectivele principale al Comitetului Femeilor Democrate au fost formulate
astfel:
Mobilizarea femeilor din RPR în lupta pentru pace, pentru îmbunătăţirea condiţii‑
lor de viaţă ale mamei şi copilului, mobilizarea femeilor în diferite acţiuni între‑
prinse de FDIF şi asigurarea legăturilor internaţionale cu FDIF, editarea revistelor
de femei91.
Activitatea CFD era împărţită pe 3 secţii:

• Secţia relaţii cu străinătatea de care răspundea Ana Lungu avea ca primă
sarcină popularizarea în România a realizărilor femeilor din URSS, din
celelalte ţări ale blocului comunist dar şi a mişcărilor de femei din ţările
occidentale. Pentru că propaganda era exportată şi în afara graniţelor, „rea‑
lizările” femeilor din România erau prezentate cititorilor din străinătate prin
intermediul unui „Buletin informativ” însoţit de diverse broşuri şi pliante.
Secţia relaţiilor cu străinătatea răspundea de organizarea schimbului de
scrisori între femei din România şi omoloagele din alte ţări comuniste pre‑
cum şi de primirea delegaţiilor străine.
• Secţia propagandă avea ca sarcină redactarea de materiale cu scop propa‑
gandistic: broşuri, pliante, plicuri cu fotografii, organizarea de conferinţe,
menţinerea legăturii cu instituţiile şi ministerele care puteau contribui la
popularizarea mişcării de femei.
• Secţia administrativă răspundea de toate problemele administrative precum
cantina Comitetului, cămin de copii, gospodărie anexă, casa de odihnă de
la Poiana Braşov.
• Sectorul pentru ocrotirea mamei şi copilului.
Atât Secţia relaţii cu străinătatea cât şi Secţia propagandă aveau în compo‑

nenţă un colectiv de redacţie.
91. ANIC, fond CC al PCR – secţia Organizatorică, dosar 48/1954, f. 31.

Acestor obligaţii li se adăuga păstorirea celor 3 reviste destinate exclusiv

femeilor: revista Femeia care se adresa cu predilecţie cititoarelor din mediul
urban, revista Săteanca care trata subiecte legate de realităţile satului românesc
şi revista de limbă maghiară Dolgozo No care apărea la Cluj92.
Foarte interesantă este analiza compoziţiei socioprofesională a CFD Din
totalul membrelor, 37 (25%) erau muncitoare, 56 (37%) proveneau din mediul
rural (34 lucrând în cadrul gospodăriilor colective, restul de 22 aflându‑se în
afara acestora), 32 (21%) intelectuale, 11(7%) gospodine, 9 funcţionare (6%),
6 (4%) aparţinând altor categorii. Adunând procentele intelectualelor şi func‑
ţionarelor ajungem la 28% din totalul membrelor. Dacă în 1950, cu ocazia
convocării Congresului Naţional al UFDR, intelectualelor nu le reveneau decât
6 procente din totalul participantelor, trei ani mai târziu proporţia lor a crescut
la 21, respectiv 28 dacă adunăm şi procentul reprezentat de funcţionare. Această
cifră este cu atât mai semnificativă dacă se ţine cont de compoziţia în teritoriu
a organizaţiei de femei. Observaţia este valabilă şi pentru componenţa Prezidiului
unde intelectualele erau majoritare: 10 (30%) muncitoare, 7 (21%) ţărănci, 11
(33%) intelectuale, 5 (15%) gospodine93.
Modificările aduse prin HCM 700/1954

Caracterul complex al formei de organizare pentru „munca cu femeile” nu
a întârziat să‑şi arate neajunsurile. Sfaturile Populare nu foloseau şi nici nu
încurajau activitatea Comisiilor de Femei. Ierarhia complexă pe care se bazau
Adunările de Delegate făcea ca mobilizarea membrelor acestora să fie extrem
de greoaie, sarcinile primite fiind dificil de îndeplinit. Statutul Adunărilor de
Delegate prevedea ca în fiecare an să aibă loc alegeri94 pentru desemnarea
reprezentantelor la fiecare 10 femei, ori procedura complexă, vastitatea spaţiu‑
lui ce trebuia acoperit, numărul mare de adunări ce trebuiau ţinute, transforma
acest proces electiv într‑un travaliu deosebit de solicitant şi oarecum inutil din
prisma rezultatelor obţinute.
În faţa acestor inconveniente, liderii comunişti au luat rapid măsuri pentru
înlăturarea neajunsurilor. Prin hotărârea Consiliului de Miniştri numărul 700
din 1954 au fost adoptate următoarele prevederi:
a) Adunările de delegate
• La comune: în cadrul fiecărei circumscripţii electorale comunale s‑au
constituit grupe de 8‑15 femei, conduse de o delegată de grupă. Delegatele
de grupă se întruneau pentru a alege Comisia de femei a sfatului popular
92. Ibidem, ff.43‑45.

93. Ibidem, f.16.
94. Alegerile pentru Adunările de Delegate nu respectau delimitarea circumscripţiilor
electorale şi a unităţilor teritoriale care stăteau la baza activităţii Sfaturilor Populare,
ANIC, fond CC al PCR – secţiaCancelarie, dosar 44/1954, f. 6.
din comuna respectivă, formată din 5‑15 membre, fiecare dintre ele având
obligaţia de a ţine legătura cu delegatele de femei din 2‑3 circumscripţii
electorale. Responsabila Comisiei de femei trebuia să fie aleasă vicepre‑
şedinte al comitetului executiv al sfatului popular.
• La oraşe: În cadrul circumscripţiilor electorale orăşeneşti şi ale raioa‑
nelor de oraş s‑au constituit grupe de 8‑15 femei care îşi alegeau o
delegată de grupă. De două ori pe luna delegata convoca o şedinţă cu
femeile din cadrul circumscripţiei. Delegatele grupelor de femei dintr‑o
circumscripţie electorală alegeau o responsabilă de circumscripţie. Toate
responsabilele de circumscripţie alegeau în cadrul unei adunări comisia
de femei a oraşului sau a raionului de oraş, compusă din 7‑25 membre.
Fiecare membră a comisiei răspundea de activitatea unui grup de res‑
ponsabile de circumscripţie. Comisia de Femei îşi desemna o responsa‑
bilă care, dacă era deputat urma să fie şi membru în comitetul executiv
al sfatului popular respectiv. Pentru a mobiliza femeile în cadrul diferi‑
telor acţiuni, comitetele executive ale sfaturilor populare organizau lunar
adunări cu delegatele95.
b) Alegerile pentru adunărilor de delegate
Noile alegeri pentru adunările de delegate în 1954 au fost programate pen‑
tru lunile mai‑iunie. Modalitatea de organizare a alegerilor urmărea modi‑
ficările introduse prin HCM 700/1954. În cadrul comunelor s‑au constituit
grupe formate din 8‑15 femei. În mod obligatoriu membrele unei grupe
trebuiau să aparţină aceleiaşi circumscripţii electorale. Ulterior formării
acestor grupe, se organiza o şedinţă a tuturor femeilor din circumscripţie,
cu această ocazie fiind aleasă delegata de grupă. Odată alese toate delegatele
de grupă, comitetul executiv al sfatului popular comunal le convoca într‑o
adunare generală pentru alegerea comisiei de femei de pe lângă sfatul popu‑
lar. Nici un aspect din organizarea acestor alegeri nu a fost lăsat la voia
întâmplării. Circularele trimise în teritoriu precizau inclusiv ordinea de zi
folosită pentru alegerea comisiei: darea de seamă a Comisiei de Femei de
la alegerea sa, alegerea noii comisii, prelucrarea sarcinilor ce revin femei‑
lor din planul de muncă al sfatului popular respectiv. Propunerile pentru
componenţa comisiei nu veneau din partea delegatelor. Rolul acestora se
limita la votarea propunerilor făcute de preşedintele comitetului executiv al
sfatului popular comunal, fiecare nominalizare fiind supusă unui vot deschis.
În practică listele cu propuneri erau constituite chiar înainte de alegerea
delegatelor96. Votul deschis pentru o listă de membre stabilită anterior arată
lipsa de relevanţă pentru întreg procesul electiv.
nr. 700/1954, f. 3.
96. ANIC, fond CC al PCR – secţia Organizatorică, dosar 48/1954, f. 75.
c) Comisiile de Femei
Pentru alegerea Comisiilor de Femei în oraşe, procedura era similară.
Diferenţe apăreau în alegerea comisiilor de femei de pe lângă comitetele
executive ale sfaturilor populare regionale, raionale şi al capitalei, unde
membrele erau numite de către comitetele executive respective. Pentru a da
mai multă consistenţă activităţii, responsabilele Comisiilor de Femei la nivel
regional, raional dar şi la nivelul municipiului Bucureşti deveneau instruc‑
tori în cadrul secţiei organizatorice, urmând a se ocupa exclusiv de „munca
cu femeile”97.
Rezultatele obţinute de Comisiile de Femei între cele două sesiuni naţionale
de scrutin pentru alegerea adunărilor de delegate nu erau deloc încurajatoare.
Mult dorita „mobilizare a maselor de femei” întârzia să devină realitate.
Comitetele executive ale sfaturilor populare nu acceptaseră şi nu înţelegeau
utilitatea nou înfiinţatelor Comisii de Femei. Soluţia găsită pentru a rezolva
cele două mari inconveniente au fost tocmai aceste alegeri la nivel naţional
a adunărilor de delegate. Dacă ordinele venite de la centru erau respectate
întocmai, măcar în teorie, toate femeile de pe întreg cuprinsul ţării ar fi
fost implicate sau cel puţin li s‑ar fi adus la cunoştinţă priorităţile partidul
în ceea ce le privea: „ridicarea nivelului gospodăresc al satului, întreţinerea
culturilor, lărgirea culturilor de legume şi zarzavaturi, creşterea păsărilor,
domeniul sanitar, pregătirea campaniei de recoltare, treieriş şi colectare”
pentru cele aflate în mediul rural, şi „rezolvarea problemelor obşteşti”98
pentru cele din oraşe. Fiecare dintre aceste acţiuni trebuiau să conducă la
„dezvoltarea economiei naţionale şi ridicarea continuă a nivelului de trai
material şi cultural al oamenilor munci”99.
2.2.6. Definitivarea formelor de „muncă cu femeile”

La nici trei ani de la desfiinţarea UFDR şi apariţia Comitetului Femeilor
Democrate, organizaţia de masă destinată femeilor a fost din nou supusă unui
şir de modificări care anulau în mare parte aspectele novatoare aduse prin HCM
1088/1953 şi HCM nr. 700/1954. Motivul oficial indicat de liderii partidului
comunist pentru a justifica o nouă formă de organizare a „muncii cu femeile”
erau rezultatele neconvingătoare înregistrate în intervalul 1954‑1957 precum şi
dorinţa de a simplifica procesul birocratic. Conform hotărârilor Biroului Politic
al CC al PMR din iulie, respectiv octombrie 1957, modificările instituţionale
nr. 700/1954, f. 7.
98. ANIC, fond CC al PCR – Sscţia Organizatorică, dosar 48/1954, f. 78‑80.
nr. 700/1954, f. 8.
privind organizarea şi desfăşurarea muncii cu femeile constau în două principale

măsuri. Comitetul Femeilor Democrate, ca principală formă de conducere a
organizaţiei de femei a fost desfiinţat, locul său fiind luat de Consiliul Naţional
al Femeilor. Structura şi modalitatea de alegere a filialelor din teritoriu a fost
şi ea modificată pentru o mai bună colaborare între centru şi teritoriu. În al
doilea rând s‑a dispus desfiinţarea Secţia de pe lângă CC al PMR privind
„munca în rândul femeilor” cât şi filialele acesteia în teritoriu aflate în struc‑
tura Consiliilor Populare100.
2.2.7. Dispariţia Secţiei pentru „munca de partid în rândul

femeilor”
Paralel cu procesul de transformare a organizaţiei de masă pentru femei, în
iulie 1957 s‑a hotărât o importantă reorganizare a structurilor aparatului de
partid la nivelul comitetelor regionale, raionale şi orăşeneşti. Având ca expli‑
caţie fluidizarea activităţii, un număr important de posturi din structurile
menţionate au fost eliminate. Printre acestea, numeroase au fost posturile
repartizate Secţiei pentru „munca de partid în rândul femeilor” la nivel regi‑
onal, precum şi în comisiile de femei de pe lângă consiliile populare la nivel
orăşenesc şi comunal101. Prin aplicarea acestor măsuri, la nivel naţional, dintr‑un
număr total de 13.877 de funcţionari responsabili cu munca de partid din punct
de vedere politic, tehnic şi ca personal de deservire, au fost reduse 3238 de
poziţii, reprezentând 23,3%102 din total. În prima variantă de restructurare
propusă de către Biroul Politic al CC al PMR, activitatea Secţiei pentru „munca
de partid în rândul femeilor” urma să fie preluată la nivelul comitetelor regi‑
onale de către secţia organizatorică. Noua formă de lucru care a fost propusă
îmbrăca forma unui sector pentru munca de partid în rândul femeilor care, în
funcţie şi de numărul de locuitori al regiunii, nu trebuia să depăşească 3 acti‑
viste, un şef de sector şi doi instructori. Din varianta finală a proiectului de
reformă a dispărut şi acest sector. Întreaga activitate a comitetelor de femei a
fost preluată la nivel regional de o singură instructoare rămasă în cadrul secţiei
Organizatorice103. La nivelul Comitetului Central al PMR, din cele 12 posturi
normate pentru „munca în rândul femeilor”, 5 au trecut în cadrul Secţiei
Organizatorice, în timp ce alte 7 au trecut în schema organizatorică a Consiliului
Naţional al Femeilor104.

101. ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 7/1957, ff. 6‑9.
102. Ibidem, f. 29.
104. Ibidem, f. 8.
Măsura trecerii activităţii în rândul femeilor de la Uniunea Femeilor Democrate

în sarcina sfaturilor populare, s‑a dovedit a fi una falimentară. Dacă la centru,
Comitetul Femeilor Democrate şi‑a realizat în mare parte obiectivele ce‑i fuse‑
seră repartizate, activitatea la nivelul teritoriului a avut de suferit. Cauzele au
fost atât lipsa de coordonare şi coerenţă a activităţii, cât şi munca în cadrul
unor comisii mixte, în care acţiunile sectorului privind munca în rândul feme‑
ilor erau aşezate pe ultimul plan. Chiar dacă respingeau aprioric orice tentativă
de sectarism care ar fi decurs dintr‑o segregare totală, pe criterii de gen, a
activităţilor organizaţiei feminine de masă, limitele atinse au obligat conduce‑
rea de partid să revină la o formă de lucru clasică pentru o organizaţie feminină,
pe principiile unei organizaţii de masă. Trecerea propriu‑zisă, hotărâtă în cele
mai mici detalii de conducerea partidului, a fost lăsată în seama unui comitet
de organizare, alcătuit din 48 de membre. Dintre acestea, 90% erau membre
de partid. Principalul criteriu de selecţie nu a fost experienţa în cadrul muncii
cu femeile, ci gradul de notorietate pe plan local şi mai ales naţional. In acest
comitet se desprind trei grupuri deosebite. Primul este cel al intelectualelor,
19 ca număr, figuri foarte cunoscute, membre ale Academiei, profesori univer‑
sitari, ziariste sau artiste consacrate105. Următorul grup era format din membre
ale formei anterioare de organizare a muncii cu femeile, alcătuit din 7 persoane,
printre care preşedinta Comitetului Femeilor Democrate, Stela Enescu şi două
dintre secretare, Ana Lungu şi Elena Livezeanu. Cel de‑al treilea grup este
alcătuit din muncitoare, ţărănci care activau în sistemul agricol de stat şi gos‑
podine106. Nominalizarea persoanelor din această ultimă categorie pare a fi fost
făcută pentru a respecta o anumită proporţie în reprezentarea respectivelor
categorii socio‑profesionale.
105. In această categorie intrau: Alice Săvulescu (profesor universitar şi membru cores‑
pondent al Academiei RPR), Mihalca Eugenia (profesor universitar, decan al facultă‑
ţii de pediatrie din Cluj), Ligia Macovei (pictor), Lucia Demetrius (scriitoare), ANIC,
fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 47/ 1957, ff. 19‑21.
106. Ibidem.
Capitolul 3
Consiliul Naţional al Femeilor (1958‑1989)
Decizia de schimbare a formei de organizare a muncii cu femeile a fost luată

prin decizia Biroului Politic al PMR din 10 octombrie 1957. A fost înfiinţat
Consiliul Naţional al Femeilor din RSR ca principal organ de conducere a
mişcării de femei din România. Similar cu precedentele1 forme de organizare,
activitatea sa se sprijinea pe structura piramidală clasică, cu filiale la nivel
regional, raional, orăşenesc, comunal şi sătesc2.
Conform notei de justificare care însoţea textul hotărârii, motivaţia din
spatele schimbării formei de organizare a activităţii în rândul femeilor se spri‑
jinea pe neconcordanţa între forma de organizare existentă şi realizarea planu‑
rilor stipulate la cel de‑al doilea congres al PMR. Fără îndoială, justificarea
oficială nu era complet lipsită de adevăr. Femeile fuseseră şi continuau a fi
privite din perspectiva unică a utilităţii lor pentru partidul comunist. Forma
după care funcţiona organizaţia de femei trebuia să asigure în primul rând
rezolvarea cu rezultate maxime a directivelor pe care conducerea partidului
comunist le stabilise pentru întreaga populaţie feminină.
3.1. Formele de organizare ale activităţii
Conducerea mişcării de femei revenea la nivel central Consiliului Naţional al

Femeilor, structură ce reunea totalitatea delegatelor desemnate la nivel regional
pentru a face parte din acest for. Desemnarea delegatelor s‑a realizat la fiecare
4 ani în urma unui proces electiv naţional la nivel de sat, comună, oraş, raion/
judeţ şi regiune. Odată definitivate listele delegatelor, era convocat un Congres
Naţional în cadrul căruia era ales Comitetul Executiv al Consiliului Naţional
compus din: o preşedintă, şase vicepreşedinte, şase secretare şi o comisie de
cenzori alcătuită din 10 membre.
1. UFAR, FDFR, UFDR.

2. ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar 43/1957, ff. 6‑7
Noutatea o reprezenta componenţa pe care acest Consiliul trebuia să o res‑

pecte şi mesajul implicit conţinut de acesta. Se sublinia încă o dată preeminenţa
femeii active. Viitoarele membre nu puteau fi decât muncitoare fruntaşe în
producţie, ţărănci muncitoare, fruntaşe în sectorul socialist şi individual al
agriculturii, funcţionare, mame eroine. Dat fiind caracterul de masă al orga‑
nizaţiei, în conducerea acesteia erau rezervate şi locuri pentru gospodine şi
soţiile de ofiţeri3.
Prin hotărârea de înfiinţare, Consiliul Naţional al Femeilor deţinea un număr
total de 115 mandate a căror distribuţie respecta un algoritm bine stabilit. 80
de mandate erau împărţite în mod egal între categoria muncitoarelor şi cea a
ţărăncilor. Este important de subliniat că, spre deosebire de momentul 1954,
acum cele două grupe profesionale nu mai prezintă omogenitate. În fiecare
dintre cele două categorii a fost operată o clasificare. Pentru categoria munci‑
toarelor, repartizarea locurilor ţinea mai ales de ponderea femeilor în diferitele
ramuri ale industriei. Dacă industria grea, domeniu în care, pentru anul 1957
femeile nu reprezentau decât 10%4 din totalul angajaţilor, fuseseră repartizate
8 mandate, industria uşoară şi alimentară, ramuri deja feminizate, au primit
28 de locuri, restul de 4 revenindu‑le muncitoarelor din domeniul agricol.
Altele sunt însă criteriile repartiţiei în rândul ţărăncilor. Aici distribuţia ţine
mai degrabă de dorinţa încurajării unui anumit sector şi mai puţin de situaţia
reală la momentul respectiv. Astfel, 20 de mandate erau destinate femeilor din
Gospodăriile Agricole Colective (GAC) şi celor din Cooperativele Agricole de
Producţie (CAP). Urmau ţărăncile care aderaseră la sistemul întovărăşirilor cu
16 mandate, pentru femeile care‑şi păstraseră gospodăriile individuale fiind
repartizate doar 4 mandate. Intelectualele cu studii superioare, după cum se
făcea precizarea, îşi păstrau procentul obţinut în 1954, fiindu‑le repartizate 23
de mandate, alte 7 revenindu‑le funcţionarelor5. Statutul de membru al PMR
nu era o condiţie eliminatorie, doar 45% dintre locuri fiind destinate membre‑
lor şi candidatelor de partid6.
În teritoriu, activitatea în rândul femeilor avea următoarea formă organiza‑
torică: comitete ale femeilor pe sate, comune, oraşe, raioane şi regiuni;
comisii ale femeilor în întreprinderi şi instituţii, Gospodăriile Agricole de Stat
(GAS) şi Gospodăriile Agricole Colective (GAC), în circumscripţiile electorale
orăşeneşti şi delegate ale femeilor în circumscripţiile electorale la sate. Atât
comitetele cât şi comisiile şi delegatele femeilor erau alese în adunări şi con‑
ferinţe ale femeilor din raza respectivă de activitate. Comisiile femeilor din
întreprinderi, instituţii şi GAS îşi desfăşurau activitatea sub conducerea comitetelor

4. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, Structura social economică a
populaţiei, vol. 1, Direcţia Generală de Statistică, 1957, p. 4.
CONSILIUL NAŢIONAL AL FEMEILOR (1958‑1989) 101
sindicale. Comitetele femeilor verificau activitatea comisiilor de femeilor din

întreprinderi, instituţii şi din GAS7.
Comitetele regionale, raionale/judeţene, orăşeneşti, comunale şi săteşti ale
femeile îşi desfăşurau activitatea, după cum era stipulat în regulamentul de
funcţionare, sub îndrumarea directă a organelor de partid locale, pe baza sar‑
cinilor trasate de către Comitetul Organizatoric Central. Activitatea era dusă
conform unui plan de muncă axat pe obiectivele sfaturilor populare, ţinând
seama de problemele specifice fiecărei regiuni, raion/judeţ, oraş, comune, sat.
Fiecărei membre din comitet îi era repartizată o sarcină specifică. În funcţie
de priorităţile existente în planurile de muncă, membrele active organizau
colective de lucru axate pe probleme specifice. Nelipsite erau comitetele pen‑
tru educaţia politică şi cetăţenească a femeilor, cele pentru educaţia sanitară,
îndrumarea comitetelor de părinţi, pentru activitatea obştească a femeilor în
probleme edilitare şi gospodăreşti, pentru organizarea cercurilor gospodăreşti.
Noi colective erau înfiinţate în funcţie de priorităţile locale de moment8.
Controlul şi coordonarea comitetelor pe activitate se realiza dinspre baza
sistemului către vârf astfel: în comitetele săteşti fiecărei membre îi revenea o
anumită sarcină şi coordona unul dintre colectivele pe probleme. Membrele
comitetului raional coordonau comitetele pe comună iar cele din comitetele
regionale coordonau comitetelor raionale. Comitetele orăşeneşti îşi sprijineau
activitatea pe comisiile femeilor din circumscripţiile electorale, principalele
responsabile cu îndeplinirea sarcinilor din planul de activitate. Lunar erau
organizate şedinţe cu preşedintele comisiilor de circumscripţii pentru analiza
activităţii şi stabilirea priorităţilor pentru etapele următoare. Comitetele oră‑
şeneşti şi săteşti organizau de 2‑3 ori pe an şedinţe plenare în care erau prezent
raportul de activitate, analiza rezultatelor obţinute şi măsurile preconizate
pentru intervalul următor9.
În întreprinderi, instituţii, GAS şi GAC se alegeau comisii ale femeilor în
adunările generale ale femeilor. Acelaşi procedeu era urmat şi în cadrul dife‑
ritelor centre sindicale, pe ramuri de producţie. Aceste organisme aveau ca
principală responsabilitate îndeplinirea obiectivelor din unităţilor economice
respective: creşterea producţiei şi a productivităţii muncii, ridicarea nivelului
de calificare în rândul muncitoarelor, popularizarea rezultatelor obţinute de
femei, respectarea drepturile acordate prin lege femeilor, organizarea de creşe,
cămine, pregătire şcolară suplimentară şi masa la cantină pentru copii munci‑
torilor.
În cazul particular al comisiilor de femei din GAC, activitatea se desfăşura
pe baza planului de muncă al Consiliului GAC şi sub îndrumarea directă a
7. Ibidem, f. 7.
8. Ibidem, f. 9.
9. Ibidem.
organizaţiei de partid având ca scop respectarea de către angajatele femei a

prevederilor din statutul GAC, participarea lor la întreaga activitate a gospo‑
dăriei şi depăşirea numărului minim de zile‑muncă. Aceste comisii au fost
păstrate până la definitivarea procesului de colectivizare. După această dată,
funcţiile comisiilor de femei GAC au fost preluate de comitetul de femei din
satul, comuna, raionul sau regiunea respectivă10.
În organizaţiile UTM existau în cadrul birourilor şi a organizaţiilor de bază,
responsabile cu munca în rândul tinerelor fete. Cu sprijinul comitetelor de
femei erau organizate cicluri de conferinţe pe diferite teme de cultură generală,
cercuri practice (gospodărie, şcoala mamei)11.
3.2. Desemnarea primului Consiliu Naţional al Femeilor
În vederea alegerii noilor comitete de femei la nivel regional, raional şi oră‑

şenesc şi bineînţeles a Consiliului Naţional al Femeilor, în perioada 12 noiem‑
brie‑10 decembrie 1957 au fost constituite la nivel de regiuni, raioane şi oraşe
comitete organizatorice ale femeilor, formate din 21‑35 de membre. La consti‑
tuirea acestor comitete au participat comisiile de femei de pe lângă sfaturile
populare regionale, raionale şi orăşeneşti, reprezentanţi ai organizaţiilor de
masă, şi bineînţeles viitoarele membre12. Similar cu forma anterioară de orga‑
nizare, alegerile, desfăşurate între 1 decembrie 1957‑31 ianuarie 1958, au mers
dintre periferie spre centru, dinspre comitetele săteşti, comunale, orăşeneşti
(31‑41 de membre), raionale (41‑51 de membre), pentru ca ultima etapă să o
constituie alegerea comisiei regionale (53‑65 de membre) de către membrele
consiliilor raionale şi ale oraşelor de subordonare raională13.
Comitetele orăşeneşti, raionale şi regionale ale femeilor, şi‑au ales birouri
formate din 5‑7 membre, la oraşele de subordonare raională, 7‑9 la raioane şi
9‑11 la comitetele regionale. La conducerea tuturor comitetelor a fost aleasă o
preşedintă şi o secretară. La comitetele orăşeneşti de subordonare regională,
comitetele raionale şi regionale au fost alese şi două vicepreşedinte. Desemnarea
delegatelor s‑a făcut de către prezidiul adunării în cazul satelor şi comunelor.
La nivel orăşenesc, raional şi comunal au fost organizate comisii de propuneri
alcătuite din 5‑7 membre14.
10. Ibidem, f. 9.
11. Ibidem, ff. 10‑13.
12. SJAN Bihor, fond Comitetul regional PMR privind „Munca cu femeile”, dosar 46/1958,
ff. 2‑5; dosar 6‑1958, ff 1‑8; SJAN Vaslui, fond Comitetul raional al femeilor Vaslui,
dosar 8/1958, ff. 8‑12.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
Din analiza documentelor întocmite la nivel regional şi raional, se observă

că întreaga acţiune de alegere a delegatelor a constituit o nouă ocazie de revi‑
gorare a activităţii în cadrul organizaţiilor de femei. Presiunea a venit de la
centru prin intermediul instrucţiunilor privind pregătirea şi organizarea alege‑
rilor în vederea pregătirii Congresului Naţional al Femeilor de la Bucureşti.
Acestea precizau intervalul în care trebuiau să aibă loc alegerile precum şi
ordinea de zi a întrunirilor. În mod obligatoriu, primul punct îl reprezenta o
darea de seamă a comitetului organizatoric, moment urmat de alegerea pro‑
priu‑zisă a comitetului de femei din circumscripţia respectivă, pentru ca în
încheiere să fie adoptat planul de măsuri. Darea de seamă, mai ales la nivel
regional reprezenta enumerarea diferitelor măsuri întreprinse la nivel în special
la nivel comunal şi orăşenesc15. În iarna anului 1957‑1958, principalele acţiuni
care figurau în agenda comitetelor şi comisiilor de femei priveau atragerea a
cât mai multor familii către sistemul colectiv de muncă a pământului, depăşi‑
rea producţiei atât în industrie cât şi în agricultură, priorităţi stabilite cu ocazia
alegerii Congresului Femeilor Democrate16. Planurile de activitate marcau deja
schimbarea decisă prin hotărârea Comitetului Central al PMR. Accentul cădea
acum pe promovarea femeilor în diferite ramuri ale producţie, în special în
acele domenii ale industriei în care proporţia femeilor nu era una foarte sem‑
nificativă, „ridicarea nivelului cultural al femeilor” prin organizarea de cercuri
de lectură, organizarea de conferinţe pe teme de agricultură şi zootehnie. Munca
de „lămurire a femeilor” trebuia să fie una neîncetată, la câmp, în timpul
pauzelor, prin lectura publică de broşuri cu caracter propagandistic17.
Rinstaurarea organizaţiei de masă a femeilor sub denumirea de Consiliului
Naţional al Femeilor a fost punctată în mod oficial prin organizarea unei
Conferinţe Naţionale a organizaţiei. Conform metodelor de muncă deja însuşite,
pregătirea conferinţei avea în fapt o valoarea mai însemnată decât evenimentul
în sine. Dorinţa partidului era antrenarea unei părţi cât mai semnificative a
populaţiei feminine în activitatea organizaţiei de masă prin alegerea candiatelor
la nivel regional. Conform statisticilor, 400.000 de femei au fost alese ca
reprezentante ale comitetelor şi comisiilor de femei, cifră care, în opinia con‑
ducătorilor de partid, arăta potenţialul organizaţiei feminine de a‑şi lărgi baza
aderentelor, în vederea formării şi dezvoltării conştiinţei socialiste a femeilor18.
Lucrările încep pe 8 martie 1958, cu salutul adresat Conferinţei de Gheorghe
Gheorghiu‑Dej. După o trecere în revistă prealabilă a tuturor progreselor înre‑
gistrate în condiţia femeii de la venire la putere a Partidului Comunist Român,
ff 18‑22.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. „Salutul CC al PMR adresat Conferinţei de către tovarăşul Gheorghe Gheorghiu‑Dej”
in Femeia, an XI, nr. 4, aprilie 1958, p. 3
inclusiv resursele alocate pentru dezvoltarea infrastructurii sanitare şi a celei

de îngrijire a copilului, populaţia feminină a ţării era chemată la „intensifica‑
rea luptei pentru propăşirea şi înflorirea scumpei nostre patrii, pentru fericirea
popirului, pentru viaţa şi viitorul luminos al copiilor, pentru victoria deplină
a socialismului în Republica Populară România”19.
Dintre cele 522 delegate prezente la Conferinţa Naţională, 155 erau mun‑
citoare în industrie, 126 agricultoare, şi 116 însumau funcţionarele, gospodinele
şi lucrătoarele în coperaţia de consum. Repartiţia se realizează şi de această
dată în funcţie de situaţia ocupaţională a delegatelor, prioritare ca reprezentare
fiind femeile muncitoare. Dacă în componenţa Comitetului Femeilor Democrate,
distribuţia portofoliilor reprezenta mai ales prezenţa femeilor în diferite ramuri
de activitate, preponderente fiind agricultoarele, la Conferinţa Naţională ţinută
în vederea organizării activităţii nou înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor,
majoritare au devenit muncitoarele, care, la acel moment nu reprezentau mai
mult de 27% din totalul populaţiei feminine salariate, proporţia scâzând dras‑
tic dacă ne raportăm la totalul populaţiei ocupate, unde ţărăncile erau prezente
în proporţie de aproximativ 60%. Cauza acestei priorităţi acordată femeilor
din industrie nu rezidă doar în simpla propagandă de partid privind rolul con‑
ducător al clasei muncitoare. Guvernul comunist, aflat la mijlocul celui de‑al
doilea plan cincinal, dorea să dea pe această cale un nou semnal în direcţia
intrării în număr cât mai mare a femeilor într‑o formă de activitate salariată,
de preferinţă în industrie. Concomitent, funcţiile de conducere la nivelul oga‑
nizaţiei de femei tind a fi atribuite doar membrelor de partid, sporind astfel
proporţia intelectualelor în totalul delegatelor. Pentru prima dată, nu se mai
fac precizări clare privind ponderea gospodinelor în cadrul mişcării, ele fiind
incluse în categoria funcţionarelor şi a lucrătoarelor din cooperaţia de consum.
În Consiliu au fost alese 115 membre, dintre care, muncitoarele şi ţărăncile
ocupau acceaşi proporţie, 35%, intectualele, 23%. Funcţionarele nu depăşeau
3 procente, în timp ce femeile casnice erau prezente în proporţie de 7%, fiind
confimată astfel dorinţa partidului de a încuraja, şi în acest fel, ipostaza femeii
ca salariat.20 Din punct de vedere al compoziţiei politice, candidatele şi mem‑
brele de partid erau într‑o uşoară minoritate, reprezentând 45% din totalul celor
alese.
Prima schimbare semnificativă în conducerea organizaţiei se petrece la
începutul anului 1963, când Maria Rosetti încetează din viaţă21. In martie,
acelaşi an, la Plenara Consiliului Naţional al Femeilor, este aleasă o nouă
preşedintă, Suzana Gâdea, la acel moment prorector al Institutului Politehnic
din Bucureşti.
19. Ibidem.
20. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 47/ 1957, f. 5
21. „Funeraliile Mariei Rosetti” în Femeia, an XV, nr. 1, ianuarie 1963, p 2‑3.
Structura pe care o adoptase Consiliul Naţional al Femeilor nu îşi avea

corespondent în cadrul organizaţiilor similare din celelalte state comuniste, ci
în Union des Femmes Française (UFF), organizaţia de femei a Partidului
Comunist Francez. Fără a beneficia de suportul unei partid mamă aflat la
guvenare, sau, şi mai mult, unui partid unic, UFF îşi crează o structură care
să favorizeze proximitatea faţă de publicul ţintă. Plecând de la aceaste consi‑
derente, se renunţă la forma complexă şi greoaie a unor comitete locale foarte
numeroase, pentru o variantă mai suplă, bazată pe organizaţii de cartier dar şi
de întreprindere, care să se adreseze femeilor punctual pe acele probleme de
interes comun al micii comunităţi locale: deschidere de şcoli, construirea de
locuinţe22. Diferenţa majoră faţă de organizaţia similară din România era direc‑
ţia de organizare a campaniilor. Activistele UFF antrenau femeile în a cere şi
obţine anumite beneficii în cadrul comunităţii locale. Iniţiativa pornea de la
bază, dispre populaţie spre reprezentanţii politici, având un caracter militantist.
In cazul UFDR şi ulterior al Consiliului Naţional al Femeilor, activistele miş‑
cării de femei nu căutau să afle care sunt priorităţile diferitelor categorii
socio‑profesionale de femei. Dimpotrivă, populaţia trebuia convinsă că măsu‑
rile luate de statul comunist în direcţia lor sunt cele corecte. Intre cei doi
parteneri, populaţia feminină şi puterea politică, medierea organizaţiei de femei
este una bilaterală în cazul Franţei şi doar unilaterală, în cel românesc. Ca
organizaţie feminină de masă a unui partid comunist care a rămas mereu în
opoziţie, campaniile de mobilizate ale UFF s‑au menţinut pe o linie de acţiune
asemănătoare celei a Uniunii Femeilor Antifasciste din România. Filiaţia cu
Partidul Comunist Francez nu era sinonimă cu subordonarea totală faţă de
acesta. Apariţia unei secţiuni în cadrul PCF pentru munca în rândul femeilor
a fost privită ca o lovitură dată independenţei organizaţiei feminine. Impunerea
de către partid a propriilor activişti în conducerea UFF a fost la rândul ei
criticată dur, militantele văzând în aceast gest dispariţia autonomiei interne şi
folosirea de metode străine organizaţiei23. O autonomie simulată a păstrat şi
UFAR, apoi FDFR. Odată cu unificarea mişcării în 1948, nu se mai poate
vorbi despre autonomie în cadrul UFDR, organizaţia de masă devenind în fapt
mai mult o secţie a PMR pentru munca în rândul femeilor. In Cehoslovacia,
până în 1952 nu a existat decât o secţie feminină în cadrul partidului comunist
cehoslovac şi comisii feminine în cadrul Sindicatelor. In 1954, urmând mode‑
lul URSS, activitatea politică în rândul femeilor este transferată autorităţilor
locale, măsură luată şi de statul comunist bulgar24. Prima organizaţie feminină
22. Sandra Fayolle, l’Union des Femmes Françaises: Une organisation de masse du
parti communiste français, 1945‑1965, teză de doctorat sub coordonarea lui Philippe
Braud, Universitatea Paris I‑Panthéon Sorbonne, octombrie 2005, p. 69.
23. Ibidem, p. 106.
24. Alena Heitlinger, Women and State Socialism. Sex inequality in the Soviet Union
and Czechoslovakia, Macmillan Press, London, 1979, pp. 42‑68.
de masă a Partidului Comunist Bulgar a fost dizolvată în 1951, locul ei fiind

luat de Comitetul Femeilor bulgare, al cărui unic obiectiv era de a susţine
mişcarea internaţională feminină. In paralel au fost create pe lângă Consiliul
Naţional al Frontului Patriei şi filialele locale ale acestuia, secţii de muncă în
rândul femeilor. In toamna lui 1968 a fost convocată o conferinţă naţională a
femeilor în care s‑a hotărât constituirea unui organism autonom şi unic, Consiliul
Femeilor bulgare, care să preia conducerea consiliilor de femei la nivel local25.
Singura organizaţie de masă feminină care şi‑a păstrat intactă forma de orga‑
nizare de la creare şi până la cădere regimului comunist, a fost Uniunea
Femeilor din Albania26.
3.3. Consiliul Naţional al Femeilor în timpul regimului

Gheorghe Gheorghiu‑Dej
Comparând scopul noului Consiliu al Femeilor cu cel al Comitetului Femeilor

se observă o schimbare totală de viziune, schimbare care urma bineînţeles
strategia economică a României. Spre sfârşitul anului 1957, campania de colec‑
tivizare, chiar dacă încă departe de finalizare, cu siguranţă se îndrepta în
direcţia urmărită de liderii PMR. În aceste condiţii, femeilor din România li
se pregăteau sarcini noi, importante, departe de „ridicarea nivelului gospodă‑
resc al satului, întreţinerea culturilor, sau creşterea păsărilor”, priorităţi ce le
fuseseră trasate cu doar 3 ani mai devreme27. Se trece din planul concretului
imediat, al cotidianului satului românesc la sintagme generale în care linia
dominantă este cea de ascensiune, dezvoltare: „mobilizarea maselor largi de
femei din oraşe şi sate la opera de construire a socialismului, ridicarea conşti‑
inţei cetăţeneşti a femeilor” şi, factorul pe care îl considerăm definitoriu
„atragerea femeilor în producţie, în activitatea obştească”. Petru prima dată,
de manieră explicită este introdus binomul sovietic femeia activă/femeia mamă.
Din cele 3 puncte care explicau scopul noii organizaţii, 2 menţionează datoria
femeii în „consolidarea familiei şi creşterea tinerei generaţii” precum şi impor‑
tanţa „atragerii femeilor în acţiunile de ocrotire a mamei şi copilului”28.
Sarcinile şi atribuţiile comitetelor de femei difereau în funcţie de mediul în
care funcţionau urban/rural, cu respectarea însă a principalelor direcţii indicate
în programul Consiliului Naţional al Femeilor.
25. La femme en R.P. de Bulgarie. Caractéristiques démographiques et socio–écono‑

miques, Sofia Presse, Sofia, 1980, pp. 5‑8.
26. La femme en Albanie, grande force de la Révolution, Editions „8 Nentori”, Tirana, 1978.
27. ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar 43/1957, ff. 6‑7.
28. Ibidem.
Pentru comitetele de femei din mediul urban, activităţile gravitau în jurul

nevoilor Sfaturilor populare, ţinând în principal de întreţinerea edilitară: buna
gospodărire şi înfrumuseţarea oraşelor, a fondului locativ, susţinerea sindica‑
telor în acţiunile de control prin care să se urmărească buna deservire a popu‑
laţiei în magazine, pieţe, restaurante, cultivarea de legume şi zarzavaturi pe
loturi individuale. Principala metodă prin care s‑a urmărit realizarea acestor
deziderate era organizarea de cursuri, conferinţe şi întruniri de informare pen‑
tru femeile şi ceilalţi parteneri implicaţi în realizarea respectivelor acţiuni. A
doua principală direcţie de intervenţie era ridicarea nivelului cultural politic al
femeilor prin popularizarea diferitelor hotărâri ale partidului, participarea
generală a femeilor în diferite sectoare de activitate, având bineînţeles un rol
de exempla, a evenimentelor politice interne şi internaţionale, explicarea ştiin‑
ţifică a fenomenelor naturii pentru a combate superstiţiile şi misticismul,
precum şi educaţia sanitară a femeilor în vederea creşterii şi educării copiilor.
Pentru realizarea acestor obiective au fost organizate cercuri de lectură, cicluri
de conferinţe, prezentarea recenziilor de cărţi, programe speciale în mass media
dedicate femeilor, vizite în muzee şi a unor monumente istorice, întâlniri cu
personalităţi ale vieţii publice29.
Cea de‑a treia direcţie de acţiune decurgea tot din calitatea primordială de
mamă a femeii. Erau exploatate acele preocupări care ţineau de îngrijirea casei
dar şi a membrilor familiei. Mai exact, femeile erau chemate să sprijine şi în
acelaşi timp să verifice activitatea din instituţiile sanitare, instituţiile de „ocro‑
tire a minorilor” precum şi din instituţiile de învăţământ. Forma de acţiune
erau comitetele de sprijin. În sarcina acestora revenea buna funcţionare şi
gospodărire a instituţiilor pe lângă care funcţionau, asigurarea unei bune apro‑
vizionări cu alimente, atât prin comerţul de stat cât şi din surse proprii, prin
dezvoltarea de gospodării anexe30.
Mamelor, principalele responsabile cu educarea progeniturilor, le reveneau
obligaţia de a se constitui în comitete care, în colaborare cu personalul didac‑
tic, trebuiau să asigure buna desfăşurarea activităţilor şcolare şi extraşcolare,
asigurarea frecvenţei şi prevenirea abandonului şcolar31.
Cât priveşte statutul de „regină a casei”, răspunderea comitetelor de femei
nu putea ocoli chiar problemele ce ţineau strict de sfera domestică. Direcţiile
de acţiune variau în funcţie de statutul beneficiarelor. De la femeile casnice,
chiar dacă nu intrau în producţie, se aştepta o îmbunătăţire constantă a perfor‑
manţelor de mamă şi soţie, motiv pentru care erau îndrumate către cursuri
29. SJAN‑Vaslui, fond Comitetul regional de femei Vaslui, dosar 8/1958, f. 18‑31; fond
Comitetul Raional al femeilor Bîrlad, dosar 3‑1959, ff. 1‑12; SJAN‑Iaşi, fond Comitetul
judeţean al femeilor Iaşi, dosar 34/1972, ff. 2‑13.
30. Ibidem.
ff. 80‑82.
practice de gospodărie, croitorie, lucru de mână, tricotaje, ţesături etc. Pentru

femeile care optaseră deja pentru o slujbă plătită, proiectele vizau o reducere
a timpului activităţilor casnice prin înfiinţarea unor unităţi de deservire la
domiciliu care să acopere atribuţiile casnice ale femeii în familie (aprovizionare,
gătit, spălat, curăţenie)32.
În mediul rural, principala sarcină a comitetelor şi comisiilor de femei era
aceea de a asigura, după definitivarea procesului de colectivizare a proprietăţii
private, atragerea femeilor ca muncitoare în Gospodăriile Agricole şi Cooperativele
Agricole de Stat. Această acţiune era însoţită de preocuparea generală pentru
îmbunătăţirea constantă a diferitelor activităţi agricole. Datorită proporţiei mari
deţinute în rândul lucrătorilor agricoli, femeile reprezentau cel puţin jumătate
din publicul vizat de cursuri şi prelegeri pe teme legate de metodele de muncă
în agricultură, cursuri a căror organizare cădea în competenţa comitetelor şi
comisiilor de femei.
Ridicarea nivelului profesional‑agricol depindea însă de îmbunătăţirea gene‑
rală a nivelului de şcolarizare al femeilor33. Cum proporţia analfabetismului în
rândul populaţiei feminine era ridicată în preajma celui de‑al Doilea Război
Mondial, primul pas în asigurarea unei propagande corespunzătoare în rândul
femeilor din mediul rural era asigurarea unui nivel minim de cultură generală.
Pentru realizarea acestui deziderat au fost organizate într‑o primă fază cursuri
de alfabetizare, urmate de cercuri de lectură. Începând cu anii ’60, primelor
două forme de instruire, li s‑au adăugat prelegerile şi conferinţele pe teme
diverse care mergeau de la simpla lecturare a programului PMR, până la lecţii
de istorie şi probleme de politică internă şi internaţională34. Nu erau trecute cu
vederea nici prezentarea recenziilor de carte şi audiţiile colective, în special la
staţiile locale de radio‑amplificare.
Unul dintre punctele importante ale propagandei comuniste a fost lărgirea
sistemului sanitar, îmbunătăţirea adresabilităţii faţă de îngrijirea medicală,
eradicarea unor serii de afecţiuni cu caracter infecţios, reducerea mortalităţii
infantile35. Dimensiunile corpului medical nu permiteau atingerea acestei ţinte,
motiv pentru care, traducerea în realitate a planurilor Ministerului Sănătăţii s‑a
sprijinit şi pe ajutorul Comitetelor de femei. Modalitatea concretă era organi‑
zarea de echipe sanitare în alcătuirea cărora intrau şi reprezentante ale Crucii
Roşii, echipe care trebuiau să depisteze potenţialele cazuri de îmbolnăvire la
copii, să organizeze campanii de curăţenie şi salubrizare a satului sau comunei,
32. Femeia, an X, nr. 4‑9, aprilie‑septembrie 1958.

33. ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar 43/1957, f.11.
f. 83.
35. Arhiva Ministerului Sănătăţii, fond Direcţia Asistenţei Medicale‑Ocrotirea Mamei,
Copilului şi Tineretului, dosar 4/1978 dosar nenumerotat, referat.
să promoveze şi să organizeze cursurile din ciclul „Şcoala Mamei” destinate

îngrijirii sugarului şi copilului mic36.
Similar cu preocupările comitetelor de femei din mediul urban, şi în mediul
rural se organizau cursuri de croitorie, bucătărie, confecţionarea diferitelor
obiecte de artizanat. Scopul nu mai ţinea de această dată strict de sfera casnică,
privată, ci trebuia să se reflecte în economia comunei respective prin interme‑
diul cooperativei meşteşugăreşti. Un beneficiu suplimentar era posibilitatea ca,
în cadrul acestor cercuri gospodăreşti să se continue activitatea de propagandă
pe diferite teme, în special politice, care nu atrăgeau întotdeauna numărul dorit
de participante. Similar cu mediul urban, comisiile de femei erau responsabile
şi de buna gestionare şi funcţionare a instituţiilor sanitare şi de învăţământ de
pe raza comunei în care activau37.
Lupta pentru pace

O temă recurentă la toate organizaţiile de femei subordonate partidelor
comuniste era „lupta pentru pace”. Afilierea la FDIF a făcut ca în tot interva‑
lul 1945‑1989, organizaţia de femei a PCR, fie ea UFAR, UFDR sau Consiliul
Naţional al Femeilor, să se ralieze permanent la rezoluţiile şi planurile de
activitate ale organizaţiei internaţionale. Principalul scop era asigurarea păcii
mondiale. Plecând de la acest considerent, între acţiunile principale ale comi‑
tetele şi comisiilor de femei s‑au regăsit:
mobilizarea femeilor de la oraşe şi sate la lupta poporului nostru pentru pace şi

colaborare între state la susţinerea tuturor iniţiativelor menite să ducă la destinderea
în relaţiile internaţionale, la dezarmare, la folosirea cuceririlor ştiinţei în scopuri
paşnice, pentru progresul omenirii38.
Cum puteau contribui femeile casnice ori agricultoarele din România comu‑
nistă la întărirea şi dezvoltarea solidarităţii internaţionale? Acţiunile preconi‑
zate nu erau cele ale unor militante ci mai degrabă ale unui club de duminică,
concentrate în jurul corespondenţei cu femei din Uniunea Sovietică şi din celelalte
ţări comuniste, prezentarea situaţiei femeilor şi copiilor din ţările capitaliste şi
coloniale în vederea şi susţinerea acestora pentru dobândirea drepturilor poli‑
tice. Schimburi de experienţă cu membrele din organizaţiile de femei similare,
membre ale FDIF39. Din enumerarea acestor sarcini, este vizibil faptul că mult
popularizata acţiune de „luptă pentru pace şi prietenie între popoare”, nu era
decât un alt canal de manifestare pentru propaganda comunistă.
f. 85.
37. Ibidem.
38. „Din activitatea comisiilor şi comitetelor de femei” (rubrică permanentă) în Femeia,
1958‑decembrie 1989.
39. Ibidem.
3.4. Consiliul Naţional al Femeilor în primii ani

ai guvernării Nicolae Ceauşescu
Odată cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi venirea la putere a lui Nicolae

Ceauşescu, organizaţia de femei intră într‑o nouă faza. Pentru a marca această
schimbare, este convocată Conferinţa Naţională a femeilor. Evenimentul s‑a
desfăşurat între 23‑25 iunie 1966, la Sala Palatului din Bucureşti şi au partici‑
pat peste 3000 de delegate şi invitate. Prezenţi au fost alături de Nicolae
Ceauşescu, toţi membrii importanţi din conducerea partidului şi a statului:
Chivu Stoica40, Ion Gheorghe Maurer41, Gheorghe Apostol42, Alexandru
40. Stoica Chivu (1908‑1975). Muncitor ceferist, implicat în greva de la Grivitţa, condamnat
în procesul din 1934, unul din membri cercului de apropiatţi ai lui Gheorghiu‑Dej din
lagărul de la Târgu‑Jiu. Membru al CC al PCR/PMR (1945‑1975), membru al Biroului
Politic, prim‑ministru (1955‑1961), preşedinte al Consiliului de Stat (1965‑1967). A
intrat în conflict cu sotţii Nicolae Ceauşescu pe motive personale, deşi fusese unul
dintre baronii lui Gheorghiu‑ Dej, care susţinuse alegerea acestuia ca secretar general,
în martie 1965. A murit prin sinucidere, trăgându‑şi un glonţ în cap cu puşca de
vânătoare,Vladimir Tismaăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed.), Raport final.
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Humanitas,
41. Ion Gheorghe Maurer (1902‑2000). Ca avocat, Maurer a devenit implicat în miş‑
carea comunistaă în anii ’30. În timpul raăzboiului a fost arestat (între 1942 şi 1943),
apoi a fost activ în Gărzile Patriotice. Apropiat de Gheorghiu‑Dej, a fost pentru scurt
timp adjunctul Anei Pauker la Ministerul de Externe (ca avocat, îi apaărase pe comunişti
în procesul de la Craiova din 1936, în care fuseseraă implicaţi Ana Pauker, Drăghici,
Moghiorosş, Bernath, şi alţii), dar Pauker l‑a concediat pe motiv că este o persoană pe
care „nu se poate pune bază din punct de vedere politic”. Fost director al Institutului
de Cercetări Juridice, s‑a întors în viaţa politică după 1957 ca ministru de Externe (după
moartea lui Grigore Preoteasa), apoi ca preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale
şi, în sfârşit, până la retragerea sa, ca prim‑ministru. Maurer a dispărut din viaţa poli‑
tică după 1974, dar a continuat să se bucure de toate privilegiile unui înalt demnitar de
partid. A fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai lui Ceauşescu la succesiunea
lui Gheorghiu‑Dej, în speranţa că îl va influenţa pe acesta în direcţia unor reforme
moderate, Ibidem, 646.
42. Gheorghe Apostol (n. 1913). Un activist de rang mijlociu în timpul clandestinită‑
ţii şi membru al grupului de partid din închisori, condus de Gheorghe Gheorghiu‑Dej.
Membru al Biroului Politic şi preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii după 1944.
Prim secretar al Partidului Muncitoresc Român (PMR), 1954‑1955, ulterior numit
viceprim‑ministru. Considerat unul dintre probabilii succesori ai lui Gheorghiu‑Dej.
Ambiţiile lui de a ajunge în poziţia supremă în PCR au fost zădărnicite de sprijinul
hotărât acordat de primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, lui Nicolae Ceauşescu, ceea
ce a adâncit resentimentul lui Apostol faţă de acesta din urmă, cât şi faţă de sofisticatul
şi cinicul Maurer. Apostol a fost eliminat din conducerea PCR în 1969, la Congresul
al X‑lea PCR, după ce a fost atacat de Constantin Dăscălescu, primul secretar al
Bîrlădeanu43, Emil Bodnăraş44, Alexandru Drăghici45, Paul Niculescu Mizil,
Comitetului judeţean de partid Galaţi, care apoi a fost ultimul prim‑ministru sub
Ceauşescu (1982‑1989), Ibidem, 372.
43. Alexandru Bârlădeanu (1911‑1997). Economist marxist, născut în Basarabia şi
educat la Iaşi unde şi‑a dat doctoratul în 1940. După anexarea Basarabiei de către URSS,
pleacă din România şi lucrează în anii războiului la un institut de cercetări economice
din Moscova. Activ în cadrul exilului comunist românesc, revine în ţară în 1946, ocu‑
pând funcţii de mare influenţă în ministerele economice. Alături de Gheorghe Gaston
Marin (Grossman) a fost unul dintre arhitecţii impunerii economiei de comandă. Funcţii
de vârf în aparatul comerţului exterior şi în planificare. Reprezentant al României la
CAER, a sfidat planurile sovietice de creare a unui complex economic suprastatal,
atrăgându‑şi adversitatea lui Nikita Hruşciov. Membru supleant al Biroului Politic sub
Dej, devine membru al CPEx şi al Prezidiului Permanent la congresul al IX‑lea din
iulie 1965. Ca preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice intră în conflict
cu Elena Ceauşescu. Demisionează din toate funcţiile în decembrie 1968. Fără să fi
scris vreo singură lucrare ştiinţifică notabilă a devenit membru al Academiei RSR. În
martie 1989 a semnat „Scrisoarea celor şase”. După prăbuşirea regimului comunist a
devenit un demnitar cu rang înalt în FSN, deţinând numeroase funcţii şi onoruri, inclu‑
siv cea de preşedinte al Senatului. Ibidem, 647.
44. Emil Bodnăraş (1904‑1976). Ofiţer de carieră, el a devenit spion sovietic şi a fugit
în Uniunea Sovietică. S‑a întors în România la mijlocul anilor ’30 şi a îndeplinit diferite
misiuni speciale pentru spionajul militar sovietic. Prins din întâmplare, Bodnăraş a fost
condamnat la 10 ani de închisoare. În închisorile de la Doftana şi Caransebeş, el a
devenit un prieten de încredere al lui Gheorghiu‑Dej şi un personaj cheie din grupul
acestuia. Eliberat din închisoare în 1943, el a fost direct implicat în eliminarea politică
şi izolarea fizică a lui Ştefan Foriş, secretarul general al PCR, din 4 aprilie 1944. A
condus partidul împreună cu Constantin Pîrvulescu şi Iosif Rangheţ până la evadarea
din închisoare a lui Gheorghiu‑Dej şi formarea noului nucleu hegemonic al partidului.
După 23 august 1944, el a fost şeful aparatului poliţiei secrete a partidului şi, între 1945
şi 1947, şeful serviciilor secrete de informaţii afiliate Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri. Influenţa sa enormă s‑a datorat contactului direct permanent cu serviciile
secrete sovietice. Mai târziu, a fost numit ministru al Apărării Naţionale, general de
armată şi viceprim‑ministru, deţinând numeroase alte poziţii importante până la moar‑
tea lui Gheorghiu‑Dej. După 1965, a acceptat pactul propus de Ceauşescu: în schimbul
supunerii sale totale, Ceauşescu i‑a oferit poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de
Stat şi membru al Prezidiului Permanent. Ibidem.
45. Alexandru Drăghici (1913‑1993). De profesie lăcătuş mecanic, încadrat de tânăr în
mişcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s‑a
manifestat activ în anii clandestinităţii. A fost condamnat în procesul Anei Pauker
(Craiova, 1936), împreună cu alţi militanţi predestinaţi unor cariere importante. Ajuns
la Doftana, Drăghici s‑a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu‑Dej. Rivalitatea
dintre Drăghici şi Ceauşescu a început încă din anii de închisoare şi de lagăr (Caransebeş
şi Târgu‑Jiu). După 23 august 1944, a condus organizaţia de partid a Capitalei. În 1952,
l‑a înlocuit pe Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul
lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare
a populaţiei. Imediat după numirea sa ca prim secretar, Ceauşescu l‑a „coborât în sus”
pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, ulterior vicepreşedinte al Consiliului de
Petre Borilă, Constantin Drăgan, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Leontin

Sălăjan, Ştefan Voitec.
Discursul rostit de Nicolae Ceauşescu în deschiderea Conferinţei, a fost
citat ulterior ca având caracter programatic atât pentru activitatea organizaţiei
de femei, cât şi pentru politicile egalitare ale statului comunist român. La o
analiză atentă, comparând discursul lui Nicolae Ceauşescu cu cel al predece‑
sorului său, nu se observă schimbări semnificative ale priorităţilor sau meto‑
delor de muncă. Structura discursului celor doi lideri comunişti români este
una asemănătoare, dacă nu chiar identică. După menţionarea «glorioasei lupte
dusă de femeile din România în lupta pentru eliberarea socială şi naţională»,
erau trecute în revistă legislaţia egalitară introdusă de regimul comunist şi
influenţa acestor măsuri asupra condiţiei femeii în România, mai exact, plasa‑
rea acesteia pe o poziţie egală în societatea românească cu cea a bărbatului.
Într‑o a doua etapă discursivă, erau prezentate domeniile de activitate în care
femeile erau majoritare, rezultatele deosebite obţinute în cadrul diferitele sec‑
toare de activitate şi mulţumirile partidului faţă de acestea. Ultima, dar şi cea
mai substanţială parte a intervenţiei preciza sarcinile care reveneau populaţiei
feminine din România în general şi organizaţiei de femei în special. Dat fiind
că lucrările Conferinţei se desfăşurau în imediata apropiere a congresului
al IX‑lea al partidului, responsabilităţile ce reveneau Consiliului Naţional al
Femeilor se desprindeau din directivele trasate de conducerea Partidului Comunist
pentru următorul plan cincinal.
Prima chemare era prezenţa femeilor în toate sectoarele de activitate,
Consiliul Naţional al Femeilor având îndatorirea de a contribui la studierea şi
adoptarea măsurilor prin care să asigure participarea tot mai intensă, a tuturor
categoriilor de femei46.
A doua funcţie importantă viza substituirea unor funcţii ale instituţiilor
statului, prin participarea femeilor la activităţile de control obştesc în domeniul
comerţului şi al activităţii gospodăreşti‑edilitare, atât la oraş cât şi la sat.
Comisiile de femei din întreprinderi erau responsabile cu supravegherea modu‑
lui în care era aplicată legislaţia muncii în cazul angajaţilor femei. Nu se făceau
menţiuni suplimentare privind implicarea CNF în procesul de promovare a
femeilor în poziţii de autoritate. Singura referire la sistemul de recrutare al
populaţiei feminine în activitatea salariată preciza ca femeilor să li se încedin‑
ţeze munci corespunzătoare cu aptitudinile şi posibilităţilor lor. Formularea
laconică lasă loc intrepretării auditoriului, fie în sensul promovării femeilor,
atunci când situaţia o recomandă, fie prin îndepărtarea celor din urmă din
Miniştri, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul din foştii subalterni ai lui
Ceauşescu la Direcţia Organizatorică, Cornel Onescu. Declinul fostului şef al poliţiei
secrete devenise inevitabil. În aprilie 1968, Plenara CC al PCR l‑a reabilitat pe Lucreţiu
Pătrăşcanu şi a decis excluderea lui Drăghici din partid, Ibidem, 650.
46. „Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu” în Femeia, an XVIII, nr. 7, iulie 1966.
anumite sectoare de activitate, pe criteriul aptitudinilor şi activităţilor „potrivite

pentru femei”47.
Noutatea adusă de intervenţia lui Nicolae Ceauşescu era preocuparea mai
susţinută pentru reducerea timpului alocat treburilor casnice, prin punerea în
vânare de aparatură electrocasnică, semipreparate, lărgirea reţelei publice de
comerţ şi autoserviri. Nu este menţionată preocupara partidului pentru o împăr‑
ţire echitabilă a treburilor casnice între membrii familiei, femeia fiind consi‑
derată unică responsabilă pentru efectuarea acestor activităţi. Timpul liber
obţinut prin externalizarea anumitor preocupări domestice, precum gătitul sau
spălatul rufelor, trebuia folosit pentru intrarea într‑o formă de muncă salariată
şi participarea activă la diferitele activităţi obşteşti iniţiate de Consiliul Naţional
al Femeilor48.
Femeia activă, implicată în toate treburile cetăţii, nu o excludea pe femeia
mamă. Importanţa mamei în creşterea şi educarea copiilor, privită ca sacrificiu
dar şi datorie, nu a lipsit niciodată din discursurile lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej.
Regimul Nicolae Ceauşescu a dus însă această idee pe o treaptă niciodată atinsă
până la acel moment, sub forma politicii de creştere demografică forţată, intro‑
dusă prin decretul 770/1966. La Conferinţa Naţională a Femeilor din iunie
1966, s‑a insistat pe datoria femeilor
mame şi educatoare, în formarea şi educarea tinerelor vlăstare ale patriei…în spi‑

ritul patriotismului fierbinte, al respectului şi preţuirii trecutului glorios al popo‑
rului, al dorinţei de a‑şi consacra întreaga viaţă înfloririi patriei socialiste, idealurilor
comunismului49.
Femeile erau chemate să combată şi „atitudinea retrogradă50, manifestările

de uşurinţă faţă de familie” care aveau drept consecinţă creşterea numărului
de divorţuri, neglijarea copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă. Nicolae Ceauşescu
făcea o primă repetiţie pentru discursurile care au marcat debutul politicii
demografice, constatând că în ciuda eforturilor partidului de creştere a calită‑
ţii vieţii:
În ultimii ani se constată o scădere a natalităţii, un ritm lent de sporire a populaţiei

ţării. În legătură cu aceasta trebuie spus că legislaţia din ţara noastră prezintă unele
lacune care favorizează scăderea numărului naşterilor: în instanţele judecătoreşti
se manifestă lipsă de exigenţă la desfacerea căsătoriilor, iar unele prevederi legale
se dovedesc îngăduitoare faţă de atitudinea de desconsiderare a familiei şi a educa‑
ţiei copiilor […] pe baza indicaţiilor conducerii partidului se examinează măsuri
47. Ibidem.
48. „Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu” în România Liberă, an XXIV, nr.6745, 24
iunie 1966, p. 5.
49. Ibidem.
privind îmbunătăţirea legislaţiei actuale, în sensul apărării integrităţii familiei,

sporirii responsabilităţii faţă de cămin şi faţă de creşterea copiilor, favorizând creş‑
terea natalităţii51.
Adoptarea decretului 770/1966 privind interzicerea întreruperii sarcinilor la

cerere, nu a reprezentat decât una dintre faţetele măsurilor de creştere demo‑
grafică forţată. Concomitent, au fost luate măsuri pentru întărirea familiei, ca
bază indispensabilă pentru asigurarea creşterii demografice dorite, măsuri
coerecitive care au vizat în primul rând descurajarea divorţului şi a abandonu‑
lui familial. În iunie 1966, la data Conferinţei, decizia de incriminare a avo‑
tului era deja luată de conducerea pastidului, proiectul de lege fiind discutat
cu specialiştii din cadrul Ministerului Sănătăţii. Şeful statului preferă însă să
păstreze tăcerea asupra acestui proiect de lege, cele 1 million de întreruperi de
sarcină efectuate la cerere în 1966 arătând explicit care era atitudinea român‑
celor faţă de acest drept obţinut pentru prima dată în 1957, şi care se transfor‑
mase într‑un interval relativ scurt, mai puţin de un deceniu, dintr‑o măsură
excepţională, în singura metodă de planning familial folosită în societatea
românească52.
Ultimul punct atins viza responsabilitatea Consiliului Naţional al Femeilor
prin intermediul comitetelor şi comisiilor de femei, de a contribui la stimula‑
rea participării femeilor în producţie şi în activitatea obştească:
În consecinţă, din rândul muncitoarelor, ţărăncilor, al intelectualelor, al tuturor

categoriilor sociale, se ridică tot mai multe femei cu o temeinică pregătire profe‑
sională, cu un larg orizont politic şi cultural.
Acestor femei, statul comunist român, prin intermediul activităţii organiza‑

ţiilor de partid şi de stat, le garanta promovarea în funcţii de conducere. Pentru
ca populaţia feminină să atingă un grad cât mai ridicat de cultură, CNF, comi‑
tetele şi consiliile de femei erau chemate „să desfăşoare o largă activitate de
răspândire a cunoştinţelor ştiinţifice şi culturale, în vederea dezvoltării conşti‑
inţei socialiste”53.
După prezentarea raportului asupra activităţii organizaţiei de femei şi a
proiectelor viitoare, au fost adoptate noile măsuri de natură organizatorică.
Pentru îndrumarea şi coordonarea activităţilor comisiilor de femei din între‑
prinderi, instituţii, ferme agricole de stat şi cooperative meşteşugăreşti, comitetele
regionale, raionale şi orăşeneşti ale femeilor urmau să colaboreze cu organele
51. „Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu în România Liberă”, an XXIV, nr. 6745,

24 iunie 1966, p. 5.
52. VeziCorina Doboş (coord.) Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, Politica pronatalistă
regimului Ceauşescu‑O perspectivă comparativă, vol. I, Polirom, Iaşi, 2010.
teritoriale corespunzătoare ale Uniunii Generale a Sindicatelor, ale Uniunii

Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie şi ale Uniunii Centrale a
Cooperativelor Meşteşugăreşti. In oraşele în care existau corcumscripţii cu un
număr redus de femei, urma să fie aleasă o singură delegată în adunarea feme‑
ilor. Ritmicitatea organizării conferinţelor naţionale ale Consiliului Naţional al
Femeilor a fost stabilită la 5 ani. La nivelul structurii organizaţiei, s‑a propus
înlocuirea denumirii de Comitet Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor
cu cea de Secretariat, considerată mai potrivită pentru caracterul unui organ
de lucru operativă. În această schimbare se observă preluarea modelului folo‑
sit de Partidul Comunist Român, în propria sa structură la nivelul conducerii.
Din rapoartele ulterioare asupra activităţii CNF, se observă că modificare
propusă nu a fost nicodată operată de facto. Ultimul punct asupra căruia s‑a
discutat a fost alegerea Consiliului Naţional al Femeilor, compus din 179 de
membre. Numărul celor alese în conducerea organizaţiei a fost lărgit la 3354.
Preşedintă a fost aleasă în continuare Suzana Gâdea, secondată în postura
de vicepreşedinte de: Ioana Cela Boga, Mia Groza, Lucia Demetrius, Zoe
Dumitrescu Buşulenga, Susana Galpal iar ca secretare de: Stana Buzatu, Maria
Ciocan, Cornelia Dinescu, Valeria Drafta, Maria Manolescu. Din conducerea
centrală mai făceau parte: Florica Andrei, Constanţa Ciontu, Maria Costache,
Dobriţa Dima, Tamara Dobrin, Magdolna Fabian, Magdalena Filipaş, Barbara
Ana Fronius, Elena Grigoriu, Virginia Ioan, Veta Ionescu, Elena Livezeanu,
Ligia Macovei, Eleonora Nicolae Oprea, Olga Pop, Alice Săvulescu, Georgeta
Teodora Scînteianu, Elena Sereda, Aneta Spornic, Steliana Stoicescu, Floarea
Şerban, Ana Tuică55.
Reorganizarea teritorială din 1968, dispariţia regiunilor şi reoganizarea
teritoriului în 41 de judeţene, a condus la noi alegeri în cadrul organizaţiei de
femei, astfel încât delegatele să reprezinte circumscripţiile rezultate în urma
retrasării jurisdicţiilor teritoriale. Pregătirea alegerilor prin convocarea Adunărilor
de delegate, la nivel local, a fost o nouă ocazie pentru a face bilanţul asupra
activităţii mişcării, puncte slabe, puncte forte, observate atât de responsabilii
comitetelor de partid la nivelul respectiv, cât şi de beneficiarele diferitelor
programme, la nivelul instituţiilor şi intreprinderilor56.
În birourile comitetelor judeţene ale femeilor au fost alese cu ocazia alge‑
rilor din 1969, 506 femei, din care 21% erau muncitoare, 6% cooperatoare,
60% intelectuale, restul de 13% revenind casnicelor împreună cu alte categorii,
cel mai probabil angajatele din administaţie şi cooperativele meşteşugăreşti.
Tendinţa manifestată încă de la reinstaurarea organizaţiei de femei, mai precis
54. Ibidem.
55. „Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor” în Femeia, an XVIII, nr. 7,
iulie 1966, p. 7.
56. SJAN Maramureş, fond Comitetul regional al Femeilor Mramureş, dosar 5/1969,
ff. 1‑46.
creşterea lentă dar constantă a procentului şi importanţei intelectualelor la

conducerea mişcării, devine în 1969, pentru prima dată, o certitudine. Tot acum
se confirmă şi cel de‑al doilea fenomen manifestat în special după ascensiunea
în fruntea mişcării a Suzanei Gâdea, şi ne referim aici la politizarea tot mai
accentuată a corpului decidentelor. Din cele 506 deputate alese, 462, respectiv
91%, erau membre de partid. Ca nivel de pregătire, din 41 de preşedinte ale
comitetelor judeţene, 32 aveau studii superioare, 8 studii medii şi într‑un singur
caz, preşedinta comitetului judeţean absolvise doar 7 clase. Acelaşi patern,
chiar dacă mai atenuat, se poate constata şi în componenţa comitetelor judeţene
ale femeilor în care fusese ales un număt total de 2.554 de femei, din care
24% muncitoare, 26% cooperatoare, 35% intelectuale, 15% casnice şi alte cate
gorii. Numărul celor care erau membre de partid era de 1.903, respectiv 74%57.
Privită individual, situaţia prezentă la nivelul fiecătui judeţ în parte, arată
o discrepanţă între diferiele zone ale ţării. In judeţe precum Argeş, Constaţa,
Cluj, Dolj, Galaţi, Hunedoara, Iaşi birourile comitetelor judeţene nu aveau în
componenţă membre care activau ca muncitoare în sectorul industrial şi agricol,
proporţia intectualelor depăşind 70%, sau, cum era situaţia judeţului Olt, să
reprezinte totalitatea membrelor. Proporţia casnicelor nu reiese din situaţia
statistică întocmită de secţia organizatorică, fiind incluse în acelaşi grup cu
funcţionarele58.
Organizaţia de masă a femeilor a fost desfiinţată în 1953, într‑un moment
în care, urmare a epurărilor operate atât în cadrul partidului cât şi la nivelul
conducerii organizaţiilor de masă, prezenţa intelectualelor în conducerea miş‑
cării era mai scăzută ca niciodată. Rezultatele prea puţin concludente obţinute
în proiectele ce aveau ca public ţintă populaţia feminină au condus la reînfiin‑
ţarea organizaţiei pe alte criterii decât cele existente în 1953. Deşi era impusă
păstrarea unei proporţii bine stabilite între diferitele categorii sociale prezente
la nivelul conducerii centrale şi teritoriale, importanţa categoriei intelectualelor
se face tot mai mult simţită, pentru ca, la sfârşitul anilor ’60, această să devină
majoritară. Fenomenul poate fi legat de procesul general de tehnicizare a dife‑
ritelor foruri de conducere în timpul regimului Nicolae Ceauşescu. Treptat,
atât în Guvern, cât şi în organele de conducere ale partidului, scade numărul
membrilor fără studii superioare, locul lor fiind luat de tehnicieni, care să
asigură conducerea diferitelor sectoare de activitate, domenii în care erau spe‑
cializaţi.
A doua schimbare majoră este politizarea tot mai accentuată a corpului
dirigent din cadrul organizaţiei de femei. Logica care stă în spatele oricărei
organizaţii de masă constă în atragerea unui public cât mai numeros – omogen
prin apartenenţa la o anumită categorie socială, tranşă de vârstă, gen – indiferent

58. Ibidem, ff. 11‑15.
de culoarea politică, etnie, credinţe religiose, scopul fiind trasmiterea indirectă

a unui mesaj, de cele mai multe ori politic. Incă de la înfiinţare, sub denumi‑
rea de Uniunea Femeilor Antifasciste, numărul membrelor comuniste a fost
unul minoritar la nivelul conducerii. Ulterior, pe măsură ce regimul comunist
şi‑a întărit poziţia, prezenţa celor mai importante figuri feminine din partid s‑a
făcut simţită şi în cadrul organizaţiei de masă, în special la nivelul conducerii
centrale. În teritoriu însă, numărul membrelor de partid a rămas în continuare
minoritar. Preşedinta organizaţiei, încă de la înfiinţare şi până în 1963, a fost
Maria Rosetti, personalitate care se încadrează fără îndoială în categoria tova‑
răşilor de drum, dar care nu a fost niciodată membră de partid. Este posibil
ca politizarea accentuată să se datoreze dorinţei partidului de a controla mai
îndeaproape activitatea organizaţiei, folosind în acest scop membrii de partid
care activau şi la nivelul structurilor de partid, în funcţie de nivel. O altă
explicaţie ar putea fi creşterea numărului membrelor de partid în perioada
1953‑1969. Experienţa dobândită ca activist în cadrul unei organizaţiei de masă
sau obşteşti era un atu important în evaluarea dosarului de candidatura, şi nu
puţine sunt membrele de partid care şi‑au început cariera politică în cadrul
organizaţiei de femei. Este deci posibil ca, un număr semnificativ dintre cele
care figurau în statisticile anilor ’50 ca fiind fără partid să fi obţinut în timp
statutul de membre, sporind astfel gradul de politizare al mişcării.
Deşi în statutul Consiliului Naţional al Femeilor se menţiona ca la fiecare
5 ani să fie organizată Conferinţa Naţională în cadrul căreia delegatele să aleagă
compunenţa Consiliului dar şi organele de conducere, reorganizarea şi alegerile
din 1969 s‑au făcut fără convocarea Conferinţei. Singurele întuniri ale mem‑
brelor erau cu ocazia plenarelor anuale ale organizaţiei, când nu se luau în
discuţie chestiuni organizatorice, întâlnirea servind la redactarea raportului de
activitate pentru anul precedent şi expunerea de către preşedinta organizaţiei a
programului de măsuri trasat de conducerea de partid. Coroborând informaţiile
prezente în presa feminină cu tăcerea absolută a arhivelor, se poate deduce că
funcţionarea organizaţiei de femei se conforma unei inerţii existente, puţine fiind
elementele de noutate care au intervenit în structură şi modelul de funcţionare.
3.5. Consiliul Naţional al Femeilor în anii ’70
În cadrul partidului, la începutul anilor ’70, se iau hotărâri importante privind

implicarea femeilor în viaţa publică, şi anume hotărîrea plenarei Comitetului
Central din 18‑19 iulie 1973 cu privire la creşterea rolului femeii în viaţa
economică, politică şi socială a ţării. Cu aceeaşi ocazie au fost alese ca mem‑
bre în Comitetul Executiv al Comitetului Central, Elena Ceauşescu şi Lina
Ciobanu. Măsurile nu veneau ca urmare a unui succes obţinut de organizaţia
de femei în obţinerea unei legislaţii egalitare. România comunistă se ralia prin

acest program de măsuri trendului prezent la acel moment în Europa Centrală
şi de Est, pioniere în materie de introducere a principiilor egalitare fiind URSS
şi Republica Populară Ungară. Chiar dacă nu a fost consultat în adoptarea
acestui act normativ, Consiliul Naţional al Femeilor era unul dintre principalii
responsabili, dacă nu cel mai important, în implementarea măsurilor prevăzute
în Hotărâre.
În 1974, Consiliul Naţional al Femeilor împreună cu Ministerul Muncii,
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul Sănătăţii şi Preşedintele
Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din România, au elaborat un program
complex de acţiuni pentru punerea în practică a Hotărârii Planarei. Noile sar‑
cini cereau o noua abordare şi în consecinţă figuri noi care să contribuie la
bunul mers al activităţii. Pentru a produce aceste schimbări, nu este convocată
Conferinţa Naţională a CNF. Pe 26 aprilie 1974 se ţine o şedinţă cu un grup
de lucru mult mai retrâns, limitându‑se la Comitetul Executiv al CNF, căruia
i s‑a adăugat: Miron Constantinescu, secretar al CC al PCR, Jozsef Szasz,
adjunct şef secţie la CC al PCR, Lina Ciobanu, Aurelia Dănilă, şi Magdalena
Filipaş, a căror calitate nu a fost menţionată cu ocazia deschiderii şedinţei,
toate trei nefăcând parte din conducerea Consiliului Naţional al Femeilor. Lina
Ciobanu ocupa la acel moment funcţia de membru în Comitetul Politic al
Comitetului Central dar şi pe cea de prim secretar al sectorului 2 din munici‑
piului Bucureşti. Aurelia Dănilă era membră în CC al PCR şi secretar al Marii
Adunări Naţionale iar Cornelia Filipaş, director în Ministerul Învătământului59.
Pe ordinea de zi se găseau probleme de natură organizatorică, referatul
privind activitatea desfăşurată în anul anterior, situaţia relaţiIlor internaţionale
ale CNF, aprobarea programului de activitate pentru anul 1974 şi desemnarea
delegatelor CNF la Congresul Frontului Unităţii Socialiste60.
După introducerea făcută de Suzana Gâdea, ca preşedintă, discuţia este
monopolizată de Miron Constantinescu care, menţionând dorinţa lui Nicolae
Ceauşescu de „a activiza masele de femei” şi în consecinţă „o activizare a
Consiliului Naţional al Femeilor”, a prezentat pe rând care erau hotărârile luate
de conducerea de partid privind reorganizarea şi îmbunătăţirea activităţii orga‑
nizaţiei de femei. Prima măsură viza înlocuirea Biroului Executiv, „organ prea
larg şi care funcţionează puţin”, cu unul mai operativ şi mai practic, care urma
să poarte denumirea de Birou. Se revenea astfel la ideea enunţată în cadrul
59. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cadre, doar C/2080; Liviu Marius Bejenaru, Clara
Cosmineanu‑Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu‑Gură,
Elisabeta Neagoe‑Pleşa, Liviu Pleşa, Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR
1945‑1989. Dicţionar, studiu introductiv de Nicoleta Ionescu‑Gură, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2004, p. 372.
60. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 40/1974, ff. 2‑3.
Conferinţei Naţionale din 1966, în care se hotărâse înfiiţarea unui Secretariat,

măsură ce nu a fost ulterior pusă în practică. Conform lui Miron Constantinescu,
pentru a imprima o mai vie operativitate organelor de conducere şi pentru a asigura

o legătură mai strânsă cu organizaţiile de masă şi anumite instituţii importante,
conducerea de partid se gândeşte la această formă nouă a Biroului, compus din 15
tovarăşe.
O parte dintre membre urmau să reprezinte alte organizaţii de masă:

Sindicatele, Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea Naţională a Cooperativelor
Agricole de Producţie, Televiziunea61. Era astfel introdusă şi în cadrul condu‑
cerii organizaţiei de masă, formula conducerii colective, aplicată în cazul
ministerelor încă din 1973. Chiar şi în urma aplicării acestei măsuri, condu‑
cerea organizaţiei de femei urma să rămână una strict feminină, partidul având
grijă să trimită ca reprezentanţi ai celorlalte organizaţii de masă, doar femei.
Felul în care Miron Constantinescu, ca reprezentant al Secretariatului
Partidului Comunist Român, se adresează conducerii CNF arată cât de limitat
era gradul de automie al acestuia în relaţia cu politicul:
Iată deci primul punct care se va propune după‑amiază şi de aceea am gândit că

dumneavoastră trebuie să cunoaşteţi această formula organizatorică care a fost
discutată în Secretariatul Comitetului Central şi aprobată de acesta.
Cred că sunteţi de accord cu această formă, nu?
Aveţi obiecţiuni?
Nu. Mulţumesc62
Teoretic este respectat un regim perfect democrat, în care participanţii sunt

invitaţi să‑şi exprime liber punctual de vedere. În fapt, decizia era deja luată,
acest lucru fiind comunicat potenţialelor refractare. În al doilea rând, poziţia
faţă de această hotărâre le este clar sugerată prin modul în care li s‑a ceut
opinia. Este un caz şcoală pentru modul în se luau deciziile în cadru statului
comunist român. După cum menţionează chiar Miron Constantinescu, decizia
fusese luată de însuşi Nicolae Ceauşescu, fiind ulterior discutată şi aprobată
în cadrul Sectretariatului. Membrele Comitetului Executiv, în marea lor majo‑
ritate membre de partid, nu se puteau ridica împotriva unui superior ierarhic,
fără a se teme de consecinţe. Ulterior, în cadrul Plenarei Consiliului, nici una
ditre cele 170 de membre nu s‑a pronunţat împotriva deciziei, ştiind că însăşi
conducerea organizaţiei fusese de acord cu propunerile făcute. Inspiraţia noii
forme de organizare era recent creatul Birou al Comitetului Executiv, Miron
Constantinescu precizând clar că modelul folosit este cel al partidului:
61. Ibidem.
62. Ibidem, f. 4.
motivele pentru care noi vom trece la noua formă în noua compoziţie vi le‑am spus
de la început, sunt motive care ne‑au călăuzit şi la partid; aţi văzut că s‑a creat un
Birou Executiv care asigură o muncă mai dinamică63.
Conducerea de partid nu a impus doar schimbarea formei de conducere a

mişcării, ci mare parte din echipa care se afla în Comitetul Executiv, începând
cu preşedinta organizaţiei. După ce li s‑a mulţumit pentru activitatea depusă,
Susanei Gâdea şi celorlalte membre din comitetul Executiv, le‑a fost adusă la
cunoştinţă decizia partidului privind componenţa viitorului Birou al Consiliului
Naţional al Femeilor. Noua preşedintă desemnată de partid era Lina Ciobanu,
funcţiile de vicepreşedinte şi secretare dispărând din structura de conducere.
În Birou urmau să intre: Eugenia Andrei, Maria Bobu, Zoe Dmitrescu‑Buşulenga,
Tamara Dobrin, Susana Galpal, Aneta Fronius, Maria Groza, Aneta Spornic,
Virginia Pripitu, Cristina Luca, Şefania Ionescu, Maria Stănescu, Maria Ciocan,
Ileana Petho64.
Ce o recomanda pe Lina Ciobanu pentru a conduce organizaţia feminină de
masă? Elementul primordial era funcţia politică deţinută. Cu experienţă în
conducerea de partid la nivelul municipiului Bucureşti, Lina Ciobanu fusese
numită şi în Comitetul Executiv al CC al PCR. Al doilea element important
era profilul social al Linei Ciobanu, apartenenţa la clasa muncitoare din rândul
căreia se ridicase şi nu în ultimul rând relaţiile strânse pe care le avea cu soţii
Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Numărul delegatelor prezente a urcat la 18, prin includerea Anei Aslan,
prezentată de Miron Constantinesu ca „a doua cea mai cunoscută personalitate
feminină din România, după Elena Ceauşescu”, şi cinci dintre preşedintele de
comitete judeţene, care nu erau prezente şi în Consiliu: Elisabeta Bădescu
(Mehedinţi), Silvia Cosma (Sălaj), Ioana Păun (Dâmboviţa), Iulia Petho (Harghita),
Lucia Lazanu, Cristina Luca (secretare a CC al Uniunii Tineretului Comunist).
Aparenţa unei depline legalităţi în desemnarea viitorului birou, trebuia cu orice
preţ menţinută. Confom regulamentului intern al CNF, conducerea era aleasă
dintre membrele Consilului. Pentru a introduce în posturi de conducere per‑
soane care erau străine da mişcare, ele trebuiau în primul rând să devină
membre. Acesta este motivul pentru care, ca membre cu drepturi depline au
fost include şi reprezentantele celorlalte organizaţii ce urmau a fi prezente în
conducerea Consiliului Naţioanal al Femeilor: Maria Stănescu, datorită pozi‑
ţiei deţinute ca preşedintă a Uniunii de ramură din învăţământ, Maria Mănescu,
vicepreşedintă a Consiliului Naţional al Crucii Roşii, Ştefania Ionescu, preşe‑
dinta CAP din Putineiu, jud. Teleorman, vicepreşedintă a UNCAP, Maria Bobu
reprezentând Procuratura Generală, Aneta Pană, cadru didactic universitar în
cadrul Academiei Ştefan Ghorghiu65.
63. Ibidem, f. 5.
64. Ibidem.
Desfăşurarea şedinţei plenarei CNF în cursul căreia trebuiau să fie votate

aceste schimbri, a fost atent pregătită. În primul rând s‑a desemnat prezidiul
şi ordinea numirii persoanelor în cadrul acestuia, ordine ce arăta şi importanţa
funcţiei deţinute în cadrul mişcării. Pentru plenara din 27 aprilie 1974, com‑
ponenţa prezidiului era: Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Suzana Gâdea,
viitoarele persoane desemnate să facă parte din Birou şi Miron Constantinescu,
plasat ultimul datorită faptului că avea doar sarcini pe linie de partid privind
organizaţia de femei, fără a fi propriu‑zis membru. La discuţiile pe marginea
documentelor prezentate, sugestia conducerii de partid era ca majoritatea vor‑
bitoarelor să provină din rândul muncitoarelor şi ţărăncilor, pentru că, motiva
liderul communist:
intelectualele vorbesc mult mai liber, mai frumos, au talent oratoric, dar pe noi ne
interesează ca la această plenară să vorbească cât mai multe tovarăşe din producţie.
Motivul era o activitate mai susţinută a organizaţiei de femei în cadrul

celorlalte organizaţii de masă care nu deţineau comisii de femei66.
Elena Livezeanu a fost singura voce care s‑a ridica pentru a exprima neîn‑
crederea faţă de proiectul de reformă ce urma a fi pus în practică imediat,
venind în apărarea vechii echipe, din care făcea parte de aproape 2 decenii:
Tovarăşi, eu sunt mai puţin emoţionată decât tovarăşa Lina Ciobanu (când a citit
telegrama) şi este explicabil. Comitetul Executiv s‑a străduit, şi‑a dat toată osteneala
să facă faţă unor foarte importante şi grele sarcini pentru că a simţit că este de
datoria lui faţă de partid, faţă de conştiinţa celor care făceau parte din acest comi‑
tet ca să ridice nivelul politic, ideologic al femeilor. Este o problemă de conştiinţă
aşa că n‑aş vrea să trec şi să nu spun că indicaţiile date de conducerea partidului,
de tovarăşul Nicolae Ceauşescu n‑au fost înţelese întocmai în fostele organizaţii de
partid regionale, şi că femeile oricât s‑ar fi străduit ele n‑au găsit tot sprijinul, deşi
nu şi‑au cruţat forţele[…]Vreau să arat că la Bucureşti s‑a mai găsit înţelegere, mai
puţină s‑a găsit la judeţe, şi eu o spun pentru că sunt legată de această problemă –
să ajungă în sfârşit şi femeile să fie omeni. Partidul le‑a dat condiţii să fie oameni,
ca şi bărbaţii. Pe urmă mi se pare greu fără secretare, fără vicepreşedinte67.
Conducerea de partid, reprezentată de Miron Constantinescu, a primit cu

detaşare rezervele exprimate de Elena Livezeanu, subliniind că lipsa unei acti‑
vităţi susţinute pentru sprijinirea organizaţiei de femei nu poate fi generalizată
la nivel naţional, iar vechea formă de conducere urma a fi înlocuită cu un
aparat tehnic.
Elena Livezeanu vedea în Consiliul Naţional al Femeilor singura garanţie
pentru obţinerea de facto a drepturilor acordate de Partidul Comunist Român
66. Ibidem.
67. ANIC, Fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 40/1974, f. 7.
prin intermediul legislaţiei. Fără a se îndepărta de linia trasată de partid, mai

mult chiar, sprijinindu‑se pe aceasta, membra CNF îndemna femeile să fie ele
însele cele care acţionează pentru transpunerea în realitate a măsurilor egalitare:
Nivelul femeilor a fost mult ridicat. Ele văd că este în preocuparea conducerii
partidului de a le crea tot mai multe condiţii. Însă eu am să le spun şi în particu‑
lar – vorba Luciei Demetrius – să meargă mai departe68.
Venirea în fruntea organizaţiei a Linei Ciobanu era privită de Miron Constantinescu

ca un plus important pentru viitoarele acţiuni ale CNF, datorită poziţiei de
autoritate deţinute în cadrul Comitetului Politic:
Eu spun pentru o bună orientare, adică să înţelegem acest lucru, că sunt judeţe care
au acordat o mai mare atenţie, altele care au acordat mai puţină atenţie. Scopul
nostru este să se acorde o mai mare atenţie acestei probleme. Şi aci aş menţiona
faptul că în momentul când preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor, membră a
Comitetului Executiv al partidului se va adresa unui prim‑secretar al comitetului
judeţean şi‑i va spune, tovarăşe, cum vă ocupaţi dumneavoastră de munca cu feme‑
ile, va avea, cred eu, o rezonanţă mai mare decât până acum, ţinând seama de
structura partidului nostru şi de rolul pe care‑l are conducerea partidului în condu‑
cerea întregii munci între două plenare69.
Dincolo de precizarea care se făcea privind modul concret şi direct în care

conducerea PCR coordona activitatea organizaţiei de femei, autonomia proiec‑
telor fiind practic inexistentă, interesant este felul în care partidul ştia şi înţe‑
legea să pună în aplicare proiectele egalitare. În ciuda discursului oficial al
partidului, a ieşirilor lui Nicolae Ceauşescu privind creşterea rolului femeii în
societatea românească comunistă, inerţia autorităţilor locale în aplicarea rezo‑
luţiilor egalitare era evidetă. Singurul argument capabil să mişte roţile siste‑
mului de valori patriarhale era cel al forţei politice. Modul prin care Partidul
Comunist Român a înţeles să asigure aplicarea măsurilor privind creşterea
prezenţei populaţiei feminine în diferite domenii de activitate şi în poziţii de
autoritate a condus la un impact superficial al măsurilor egalitare, tradiţia
patriarhală ce caracteriza societatea românească rămânând practic neatinsă. Un
statut şi o participare egală a femeilor în funcţii de conducere, inclusiv în
politică, au reprezentat simple obligaţii impuse politic, îndeplinite într‑o pro‑
porţie mai mare sau mai mică, în funcţie de rigoarea şi vigilenţa verificărilor
de partid. Odată dispărută această presiune, în decembrie 1989, decidenţii
bărbaţi care au intrat în noile forme de conducere, inclusiv cei care susţineau
vehement în timpul regimului comunist drepturi şi poziţii egale pentru femei
68. Ibidem.
69. Ibidem f. 8.
(vezi cazul Ion Iliescu70), nu au considerat necesară cooptarea în poziţii de

autoritare şi a fostelor colegelor de partid.
3.6. Consiliul Naţional al Femeilor

şi Frontul Unităţii Socialiste
În ianuarie 1968, este creat Frontul Unităţii Socialiste71 (FUS), formaţiune care
reunea toate organizaţiile de masă, obşteşti şi profesionale, reprezentanţii
minorităţilor, precum şi pe cei ai cultelor. Intrarea în FUS nu avea consecinţe
asupra formei de organizare a mişcării sau a proiectelor specifice care erau
derulate de organizaţia de femei. Principala ingerinţă a FUS, din punctul de
vedere al desfăşurării activităţii, era coordonarea programelor economice,
trasate cu ocazia congreselor partidului: depăşirea planului, creşterea produc‑
tivităţii, reducerea pierderilor. Apariţia acestei noi forme organizatorice aducea
însă un amendament important, şi anume participarea pe liste comune în alegeri.
Fontul Unităţii Socialiste, plecând de la caracteristicile organizaţiilor care intrau
în componenţa sa, propuneau un program electoral, adaptat diferitelor catego‑
rii de populaţie reprezentate. Femeile din România erau încurajate să voteze la
alegerile pentru Marea Adunare Naţională, lista prezentată de FUS, pe baza
următoarele argumente:
Frontul Unităţii Socialiste, dă o înaltă preţuire contribuţiei voastre la progresul

patriei, muncii însufleţite pe care o depuneţi în economie, învăţământ, ştiinţă şi
cultură, aportului la formarea şi educarea tinerei generaţii, la înflorirea naţiunii
noastre socialiste. Orânduirea socialistă asigură respectarea demnităţii voastre
umane şi cetăţeneşti, ocrotirea mamelor şi copiilor, creează condiţii optime fructi‑
ficării talentului şi spiritului gospodăresc, a capacităţii creatoare a femeilor, în toate
domeniile vieţii sociale, participării lor la conducerea societăţii socialiste72.
Discursul reia temele principale în jurul cărora s‑a construit discursul comu‑
nist privind politicile iniţiate în direcţia populaţiei feminine a ţării: în schim‑
bul activităţii depuse în diferitele câmpuri ale vieţii active, statul comunist
asigura femeilor drepturi care să le garanteze un statut demn în societate. Însuşi
70. Ion Iliescu, ca reprezentant al Uniunii Tineretului Comunist, era nelipsit din paginile
revistei Femeia, susţinând de fiecare dată necesitatea plasării femeilor pe poziţii egale
cu ale bărbaţilor atât pentru funcţii în stat, cât şi în partid.
71. „Frontul Unităţii Socialiste” în România Liberă, an XXVIII, nr. 7548, 26 ianua‑
rie 1969.
72. Ibidem.
discursul este sursă a discriminării pe criterii de gen, aducând în discuţie tomai

acele specificităţi feminine (maternitate, talent şi spirit gospodăresc).
În 1974 urma să aibă loc primul Congres FUS, la care, prin ordinul direct
al lui Nicolae Ceauşescu, reprezentantele CNF trebuiau să reprezinte cel puţin
o treime dintre participanţi. În conducerea acestui organism urmau a fi desem‑
nate 7 membre ale Consliului Naţional al Femeilor. O prezenţă feminină cât
mai numeroasă în cadrul consiliului FUS, era importantă în perspectiva viitoa‑
relor alegeri pentru Marea Adunare Naţională. Promisiunea conform căreia
femeile urmau să fie o prezenţă numeroasă atât ca delegate la Congres, cât şi
ca membre în Consiliul FUS, a fost respectată. Sincopa s‑a produs la nivelul
conducerii organizaţiei. În cadrul Congresul din 21 mai 1974, preşedinte a fost
ales cu unanimitate de voturi, Nicolae Ceauşescu. Printre cei 8 vicepreşedinţi,
se afla o singură femeia, reprezentanta Consiului Naţional al Femeilor, Tamara
Dobrin. La nivelul comitetului executiv al FUS, dintre cei 33 de membrii, a
doua prezenţă feminină alături de Tamara Dobrin era Maria Stănescu73.
3.7. Conferinţa Naţională a CNF din 1978

Conform planului întocmit de secţia Organizatorică, privind congresele şi
plenarele organizaţiilor de masă şi obşteşti pentru anul 1978, se ia hotărârea
convocării, pentru prima data după 1966, a Conferinţei Naţionale a Consiliului
Naţional al Femeilor. Cu această ocazie urmau a fi realese toate organele de
conducere, atât la nivel local cât şi central. Proiectul care a fost înaintat spre
analiză şi aprobare Comitetului Politic Executiv relua prevederile stabilite în
1974. Principalele obiecţii şi amendamente la proiectul de conferinţă le‑au adus
Nicolae şi Elena Ceauşescu. Vizate au fost reducerea gradului de politizare a
organizaţiei de masă şi revenirea la o formula de conducere asemănătoare celei
existe înainte de 1974. Dorinţa Elenei Ceuşescu era ca proporţia în cadrul
mişcării între femeile membre şi cele fără partid, să reflecte situaţia existentă
în societate românească la acel moment:
să participle numărul acesta de nemembrii de partid mi se pare foarte puţin. Faţă

de numărul mare de femei care sunt nemembri de partid, trebuie să mobilizăm
femeile să participe cât mai multe, aşa cum se întâmplă la sindicat[…]Propun să
avem un număr de femei care să oglindească şi mai bine realitatea74.
Nicolae Ceauşescu aprobă aceast punct de vedere, propunând o reconside‑

rare a întregii politici faţă de rolul şi compoziţia organizaţiilor de masă:
73. „Comitetul executiv al FUS” în România Liberă, anul XXXII, nr.9201, 25 mai 1974.
74. ANIC, fond CC al PCR‑ secţia Canclarie, dosar 1/1978, f. 27.
Poate ar trebui să analizăm posibilitatea ca în organizaţile de masă să cuprindem

membrii de partid. Să pornim de la necesitatea că aceste organisme nu tot pe
comunişti trebuie să‑i organizeze; pentru că aceştia sunt organizaţi, ci pe nemem‑
brii de partid, ca să‑i angajăm în activitatea politică şi socială. Şi în aceste activi‑
tăţi, acolo, să‑i cuprindem nu numai formal ci să fie promovaţi şi în conducere.
Deci, în sensul acesta să se revadă materialul75.
Proiectul iniţial nu s‑a păstrat, dar varianta finală care a fost aprobată de
membrii Comitetului Politic Executiv prevedea o proporţie de 50% membri de
partid în cadrul organelor de conducere ale organizaţiei şi 40% în rândul dele‑
gatelor ce urmau a fi prezente la Conferinţă. Jocul unei aparente reprezentări
proporţionale a nemembrelor de partid urma să fie asigurat prin acordarea
cuvântului în timpul conferinţei cu precădere delegatelor fără apartenţă politică.
Cea de‑a doua propunere avea drept obiect modificarea formei de organizare
a conducerii centrale a CNF. Elena Ceauşescu a propus renunţarea la Biroul
cu 15 membre în favoarea unui organ mai larg, în alcătuirea căruia să intre
25‑30 de persoane, inclusiv vicepeşedinte şi o formă de secretariat. Nu au
existat împotriviri ori discuţii pe marginea acestei propuneri, întrunind acordul
unanim al celor prezenţi. Varianta finală a prevăzut un număr de 31 de membre
în componenţa Biroului Consiliului Naţional al Femeilor: 1 preşedintă, 6
vicepreşedinte, 3 secretare şi 21 de membre76.
Singura continuitate, raportat la momentul 1974, era importanţa creşterii
participării femeilor muncitoare atât în rândul celor 800 de participante la
conferinţă, cât şi ca membre alese în Consiliul Naţional al Femeilor. Organizarea
de alegeri pentru delegate, în toate comitetele şi comisiile de femei, atât la
nivel regional cât şi al instituţiilor şi întreprinderilor, permitea pentru prima
dată, după modificările din 1968, stabilirea de către partid a unei compoziţii
care să corespundă proiectelor politice aflate în desfăşurare. Cele mai impor‑
tante, conform Hotărârii Plenarei Comitetului Central din 1973 şi a planului
de măsuri aferent din 1974, erau creşterea numărului de angajate în anumite
sectoare industriale, precum şi creşterea productivităţii muncii. Atragerea unui
număr cât mai mare de muncitoare în conducerea organizaţiei de femei con‑
stituia o premisă importantă pentru atingerea celor două deziderate. Implicarea
în mişcare însemna în primul rând întărirea controlului direct exercitat de
partid. Muncitoarele, mai ales cele neînregimentate politic, care răspundeau
pentru activitatea depusă doar pe linia organizaţiei sindicale, şi/sau UTC, urmau
să se plieze şi pe directivele trasate de organizaţia de femei. Un alt efect dorit
era cel al propagandei care accentua importanţa categoriei muncitoarelor în
ansablul populaţiei feminine ocupate, menită să încurajeze tinerele şi, de ce
nu, casnicele, să opteze pentru intrarea în acest sector de activitate. Nu trebuie
75. Ibidem, f. 28.

76. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică dosar 4/1978, f. 4.
trecut cu vedere faptul că activistele comitetelor şi comisiilor de femei aveau

o serie de beneficii de pe urma activităţii depuse, beneficii care mergeau de la
promovări mai rapide în funcţii de stat şi/sau de partid, până la avantaje aparent
banale, dar extrem de importante pentru traiul de zi cu zi: repartizarea unei
locuinţe mai bune, transferul într‑un post mai puţin solicitant sau chiar obţi‑
nerea unei banale butelii de gaz pentru gătit. Plecând de la aceste considerente,
muncitoarelor le‑a fost atribuit un procent de reprezentativitate de 44,8%.
Deşi mai numeroase, membrele CAP urmau să fie prezente în cadrul CNF
într‑un procent de 29,7%. Cea mai drastică scădere a întregistrat‑o categoria
intelectualelor, care a coborât la 19,5%, în cadrul acestui procent fiind incluse
şi funcţionarele. Casnicele, categorie vizată direct de campaniile de recrutare
pentru posturile din industrie şi care treptat ar fi trebuit să dispară, aveau
repartizate 6 procente77. Raportul între membrele CNF care lucrau într‑o acti‑
vitate de producţie şi cele din domeniile „neproductive” era de 4/1. Aceleaşi
proporţii au fost decise şi pentru cele 800 de delegate prezente la Conferinţă.
În cadrul Biroului CNF, repartiţia nu păstra caracteristici similare. Mai mult,
formularea ambiguă din normele de organizare şi funcţionare ale organizaţiei
de femei, fac imposibilă stabilirea cu exactitate a împărţirii membrelor după
ocupaţie. Algoritmul a fost stabilit ţinându‑se cont de „profesia de bază”, ori,
în foarte multe dintre cazuri, inlcusiv a preşedintei Lina Ciobanu, profesia de
bază era cea de muncitoare dar pregătirea ulterioară şi meseria practicată la
momentul alegerii în Birou le plasau evident în categoria intelectualelor.
3.7.1. Structură
Noul statul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional al Femeilor a
fost aprobat de Secretariatul Partidului Comunist Român în şedinţa din 10
aprilie 1978. Regândită pentru a servi cât mai bine interesele regimului Nicolae
Ceauşescu, conform definiţiei date de partid,
mişcarea de femei consituie cadrul organizatoric de participare activă a femeilor

din toate domeniile de activitate la înfăptuirea neabătută a politicii privind dezvol‑
tarea economico‑socială, revoluţionară, la conducerea societăţii; reprezentantele
sale fac parte din organismele de conducere colectivă din unităţile economice, din
învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate, din organele locale şi centrale ale puterii de
stat, din guvern, din ministere şi alte instituţii locale şi centrale, din organizaţii de
masă şi obşteşti78.
Era menţinută structura teritorială hotărâtă în 1957, şi anume comisii ale feme‑
ilor în întreprinderi şi instituţii, cooperative agricole de producţie şi meşteşugăreşti,
77. Ibidem, f. 80.

în sate şi cartiere, alcătuit din 7‑15 membre. Comitetele femeilor se alegeau

la nivel comunal (15‑25 de membre), orăşenesc (25‑35 de membre), municipal
(35‑55 de membre) şi judeţean şi al municipiului Bucureşti (65‑75 de membre).
În toate organizaţiile se alegeau delegate pentru Consiliul Naţional al Femeilor,
a cărui componenţă a fost stabilită la 185 de membre79.
Forul suprem al organizaţiei de femei era Conferinţa Naţională a Femeilor,
convocată o dată la 5 ani. În cadrul Conferinţei era ales Consiliul Naţional al
Femeilor şi Comisia de cenzori. Conform statutului, Conferinţa era singurul
organ de conducere abilitat cu adoptarea şi modificarea normelor de organizare
şi funcţionare a CNF. În realitate, deşi aceste prevederi existau practic de la
înfiinţarea organizaţiei de masă, modificările în structura de organizare s‑au
realizat, după cum am arătat, fără convocarea Conferinţei Naţionale.
Consiliul Naţional al Femeilor era responsabil cu îndeplinirea hotărârilor
Conferinţei Naţionale a Femeilor, îndrumarea şi coordonarea activităţii comi‑
siilor şi comitetelor de femei, între conferinţele naţionale. CNF participa la
elaborarea legilor şi actelor normative referitoare la viaţa şi munca femeilor,
„ocrotirea mamei şi a copilului”, conducea publicaţiile organizaţiei de femei
şi reprezenta mişcarea în relaţiile externe cu organizaţiile de femei din alte ţări
şi cu organizaţiile internaţionale de profil.
Problemele operative erau rezolvate de Biroul Executiv al Consiliului Naţional
al Femeilor care organiza comisii de lucru pentru principalele probleme care
intrau în atenţia organizaţiei de femei: activitate organizatorică, de cadre şi
activitate patriotică‑obştească; activitatea femeilor din întreprinderi şi institu‑
ţii, comerţ şi prestări servicii; activitatea femeilor din agricultură; activitatea
de educaţie politico‑ideologică şi cultural ştiinţifică a femeilor; ocrotirea
mamei şi copilului şi educaţia familiei. Comisia de cenzori verifica gospodă‑
rirea mijloacelor financiare ale CNF.
La nivel local, se regăsea formula de conducere de la centru, cu aceleaşi
mecanisme şi relaţii de putere între Conferinţele regionale organizate o dată la
5 ani şi comitetele judeţene, municipale (de sector), orăşeneşti şi comunale80.
În interiorul acestor comitete se alegeau Birouri alcătuite din 13‑15 membre,
conform unui algoritm bine stabilit, care venea în continuarea deciziei luate în
1974 privind cooptarea în conducerea organizaţiei de femei a reprezentantelor
celorlalte organizaţii de masă şi obşteşti, scopul fiind obţinerea unei coerenţe
sporite pentru acţiunile CNF. Alături de preşedintă, în biroul comitetului jude‑
ţean urmau să‑şi trimită câte o reprezentantă: Comitetul Judeţean al PCR,
Consiliul judeţean al Sindicatelor, Comitetul judeţean al UTC, Uniunea Judeţeană
a Cooperativelor Agricole de producţie sau Direcţia Agricolă, Direcţia sanitară
judeţeană, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă sau Învăţământ.
79. Ibidem, f. 70.

80. Ibidem, f. 78
Poziţiile rămase libere erau completate cu 3‑4 muncitoare, 2‑3 membre CAP
sau ţărance (pentru zonele necoopertivizate) şi o angajată din sectorul comercial
şi de prestări servicii. Este important de subliniat că nu se fac precizări în
legătură cu numărul prestabilit al intelectualelor care trebuiau să intre în com‑
ponenţa birourilor judeţene, prezenţa acestei categorii fiind asigurată de repre‑
zentantele diferitelor organizaţii şi direcţii de ramură81.
Vehemenţa arătată de Miron Constantinescu, ca reprezentant al Secretariatului,
pentru o formă de conducere fără vicepreşedinte şi secretare, s‑a dovedit a fi,
ca de atâtea ori în istoria organizaţiei de masă a femeilor, o bulă de săpun care
a cedat repede în faţa modului efectiv de organizare şi derulare a activităţii. O
altă posibilă explicaţie ar putea fi dorinţa conducerii partidului de a schimba
integral echipa de conducere a organizaţiei de femei. Dacă înlocuirea preşe‑
dintei era mai lesne de realizat, schimbarea tuturor vicepreşedintelor şi secre‑
tarelor cu persoane străine organizaţiei putea stârni mai lesne nedumerirea
membrelor CNF prezente la Planara organizaţiei. Iată deci, revenirea în 1978
la o formă de conducere la nivel local cu o preşedintă, 3‑5 vicepreşedinte –
obligatoriu o muncitoare, o membră CAP şi o intelectuală – şi o secretară,
desemnată dintre activistele de partid82.
Comisiile de lucru de la nivel central erau bineînţeles realuate şi în teritoriu,
noutatea fiind adăugarea a încă 2‑3 comisii pentru probleme specifice, în func‑
ţie de particularităţile locale.
3.7.2. O nouă preşedintă în fruntea organizaţiei

Cu doar o zi înainte de începerea Conferinţei, Lina Ciobanu anunţă că se retrage
din funcţia de preşedintă a CNF, refuzând reînnoirea mandatului. Motivaţia
adusă a fost volumul mare de muncă care‑i revenea ca ministru al Industriei
Uşoare. Una dintre cauze era fără îndoială şi aceasta, dar mai probabilă era
starea de sănătate precară a membrei Comitetului Politic Executiv. Ascensiunea
politică a Libei Ciobanu a fost una liniară până în iunie 1973, până la numirea
alături de Elena Ceauşescu în Comitetul Politic. După acest moment, funcţiei
în partid i se adaugă cea în stat, ca ministru al Industriei Uşoare în 1975, dar
şi în fruntea organizaţiei de femei. Odată atins acest cumul de funcţii, sănăta‑
tea Linei Ciobanu devine tot mai şubredă, principala cauză a suferinţei, aşa
cum reiese din rapoartele întocmite de ministrul Sănătăţii, fiind stresul83. În
decursul anului 1975, a fost internată la spitalul Elias, unde a rămas sub observaţie

82. SJAN Olt, fond Comitetul Judeţea Olt al Femeilor, dosar 11/1985, f. 24.
83. În 3 noiembrie 1975, a fost internată de urgenţă în secţia medicală a Spitalului Elias,
prezentând cefalee internsă, ameţeală accentuată care nu‑i permiteau staţiune ostatică
şi mersul, ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cadre, dosar C/2080, f. 137.
timp de mai multe săptămâni. În primăvara anului 1977 este din nou spitalizată,
de această dată pentru mai mult de 30 de zile84.
Înainte de a trece la citirea numelor candidatelor pentru funcţia de preşedintă
a CNF, Lina Ciobanu a venit cu o propunerea ca Elena Ceauşescu să fie aleasă
preşedintă de onoare a organizaţiei de femei, argumentând că această numire
este dorinţa întregii mişcări de femei din România85. Cei prezenţi s‑au grăbit
să salute ideea, cu o singură excepţie, chiar Elena Ceauşescu, care considera
nestatutară introducerea unei funcţii de preşedintă de onoare, fără ca problema
să fi fost discutată în prealabil odată cu documentele Consiliului Naţional al
Femeilor. Ca argument a fost adusă şi istoria mişcării, care, în opinia Elenei
Ceauşescu, nu mai cunoscuse funcţia de preşedintă de onoare.Voit sau nu,
argumentul era unul greşit. Ana Pauker a fost încă de la înfiinţarea UFAR şi
până la îndepărtarea din viaţa politică, preşedinta de onoare a organizaţiei de
femei, cu Constanţa Crăciun ca preşedintă activă. În opinia Elenei Ceauşescu,
o preşedintă de onoare nu ar fi lucrat la fel de bine ca una executivă, deşi, în
propunerea făcută de Lina Ciobanu, nu se făcea niciunde referire la dispariţia
funcţiei de execuţie:
Nu văd necesitatea faptului ca neaparat să avem o preşedintă de onoare şi nici nu

am avut niciodată. În anumite ţări se obişnuiesc astfel de lucruri, dar la noi nu am
avut aşa ceva şi nu văd de ce este necesar. Se poate lucra, se poate face treabă, dar
este nevoie de o preşedintă care să lucreze acolo efectiv şi avem femei care pot să
lucreze acolo86.
Petre Lupu87 revine asupra poziţiei adoptate anterior şi la rândul lui respinge
ideea ca Elena Ceauşescu să ocupe funcţia de preşeintă de onoare, motivând
că astfel de funcţii sunt ocupate de obicei de persoane în vârstă, ori: „În cazul
84. La suferinţele preexistente între timp se adăugase spasmofilia şi o starea anxioasă‑depre‑

sivă. Ibidem, f. 144.
86. Ibidem, f. 4.
87. Lupu Petre (Pressmann) (1920‑1989). Ilegalist, membru al grupului aparatului de
partid, legat direct de Ceauşescu. În anii războiului a fost deportat în Transnistria, unde
a fost unul din liderii reţelei clandestine, alături de Bernath Andrei, Lazăr Grünberg,
Ghizela Vass, Barbu Zaharescu (Zuckerman), Ştefan Voicu (Aurel Rotenberg) etc.
Activist de seamă al tineretului comunist după război, unde a lucrat cu Nicolae Ceauşescu,
a condus Secţia Organizatorică a CC (1950‑1952), a fost şeful Direcţiei Treburilor a
CC şi, după 1958, a fost alături de Ilie Verdeţ adjunctul lui Ceauşescu la Direcţia
Organizatorică a CC. După 1965 membru al CPEx, ministru al Muncii, preşedinte al
Colegiului Central de Partid, debarcat în 1984 şi trimis ambasador în Venezuela, iar
ulterior în Portugalia. Expert în intrigi, a fost unul din cei mai fideli executanţi ai
ordinelor conducerilor de partid în domeniul cadrelor. Vladimir Tismăneanu, Dorin
Dobrincu, Cristian Vasile (ed.), Raport final. Comisia prezideţială pentru analiza dic‑
taturii comuniste din România, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 651.
tovarăşei Elena Ceauşescu, dânsa este un om activ, este membru al Comitetului

Politic Executiv.” Subiectul a fost abandonat, dar cu opinia majoritară că Elena
Ceauşescu ar trebui să ocupe funcţia de preşedintă de onoare a CNF, pentru
că, după cum spunea Gheorghe Rădulescu: „Chiar dacă candidata nu este de
acord, poate fi aleasă”88.
Pentru funcţia de preşedintă activă, au fost făcute 4 propuneri: Ana Mureşan,
vicepreşedintă a Uniunii Naţionale a Cooperativelor Agricole de Producţie,
fostă activistă a Comitetului municipal de partid Bucureşti, secretar pe probleme
de comerţ, preşedintă pe ramura comerţ în cadrul UGSR; Cornelia Filipaş,
secretară a consiliului central al UGSR; Olimpia Solomonescu, secretar de
stat la Ministerul Sănătăţii şi Maria Bobu. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi au
apreciat ca foartă potrivită candidatura Corneliei Filipaş, recunoscută pentru
activitatea depusă în cadrul UGSR, pregătire profesională, precum şi pentru
abilităţile de gestionare a relaţiilor cu străinătatea. Bine văzute mai erau Maria
Bobu şi Olimpia Solomonescu, ambele cu experienţă în cadrul conducerii CNF.
Dintre persoanele nominalizate, singura criticată a fost Ana Mureşan. Autorul
acestor critici a fost Ianos Fazekas89 care, amintind că a lucrat împreună cu
Ana Mureşan, arăta că aceasta nu ar fi tocmai potrivită pentru a conduce
Consiliul Naţional al Femeilor, funcţia presupunând contacte dese cu reprezen‑
tante ale organizaţiilor similare din străinătate şi în consecinţă, stăpânirea a cel
puţin o limbă străină. Criteriul definitoriu în luarea deciziei finale a fost expe‑
rienţa celor patru în munca cu masele. Cornelia Filipaş s‑a considerat că este
mai utilă în conducerea UGSR, cea de‑a doua alternativă Ana Mureşan, cu
experienţă pentru munca în rândul agricultoarelor, fiind în cele din urmă pro‑
punerea finală. Ianos Fasekas se vede în minoritate, insistând asupra slabei
pregătiri a Anei Mureşan:
Tovarăşa Mureşan a lucrat cu mine 3 ani ca membru al Biroului Executiv, la coo‑

peraţie şi la un moment dat chiar i‑am spus tovarăşului Pană dacă nu ar putea să‑mi
dea un om mai bun. Mai lasă de dorit şi din punct de vedere al pregătirii intelectuale.
88. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 34/1978, f.4.

89. Janos Fazekas a devenit a devenit membru al Partidului Comunist din România în
februarie 1945. În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40‑a aniversare de la înfiin‑
ţarea Partidului Comunist din România”. A îndeplinit funcţiile de membru al CC al
PCR (1955‑1984) şi secretar al acestuia (1955‑1965), ministru al Industriei Alimentare
(1961‑1965), viceprim‑ministru al guvernului (1965‑1982), ministru al Comerţului
Interior (1974‑1980). La sfârşitul anilor ’70, dar mai ales în anii ’80, a căzut în diz‑
graţia lui Ceauşescu şi a fost marginalizat. După căderea regimului comunist a devenit
membru al Partidului Umanist Român (prezentul Partid Conservator). Liviu Marius
Bejenaru, Clara Cosmineanu‑Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta
Ionescu‑Gură, Elisabeta Neagoe‑Pleşa, Liviu Pleşa, Florica Dobre (coord.), Membrii
CC al PCR 1945‑1989. Dicţionar, studiu introductiv de Nicoleta Ionescu‑Gură,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 256.
Tovarăşa Mureşan lucrează la UNCAP de câteva luni de zile. Eu m‑am mirat şi

atunci când am auzit unde va lucra90.
Ultimul cuvânt l‑a avut Lina Ciobanu care şi‑a impus puncrul de vedere în
faţa celorlalţi vorbitori, arătând că o cunoaşte foarte bine pe Ana Mureşan şi
că‑i apreciaza munca, preferând‑o Corneliei Filipaş în funcţia de preşedintă a
CNF:
În legătură cu tovarăşa Filipaş, eu cred că are mai multă priză la femei, dar vă spun
foarte sincer că părerea mea este că tovarăşa Mureşan este mai bună ca preşedintă
decât tovarăşa Filipaş. Le cunosc pe amândouă foarte bine şi nu pot să nu spun în
Comitetul Politic Executiv că optez pentru tovarăşa Mureşan.91
După această intervenţie, Nicolae Ceauşescu a propus ca Ana Mureşan să

fie persoana desemnată pentru funcţia de preşdintă a CNF, decizie votată în
unanimitate.
3.7.3. Zilele Conferinţei

Conferinţa Naţională a Femeilor s‑a desfăşurat între 21‑22 aprilie 1978. Alături
de cele 800 de delegate din România, au participat reprezentantele a 13 orga‑
nizaţii de femei similare din alte ţări comuniste, precum şi reprezentaţi ai
Comitetului Central Executiv şi Secretariatului Partidului Comunist Român, ai
Guvernului şi Marii Adunări Naţionale.
După rostirea unui prim cuvânt de mulţumire adresat cuplului Elena şi
Nicolae Ceauşescu92, următorul moment important al Conferinţei a fost dis‑
cursul rostit de şeful statului, ştiut fiind faptul că mesajul transmis era unul
programatic, ce trasa principalele direcţii de acţiune ale organizaţiei de femei
în concordanţă cu planurile pe termen lung ale partidului. Punctele principale
erau cele amintite în luarea de cuvânt ocazionată de Hotărârea Plenarei CC al
PCR din 18‑19 iunie 1973:
participarea femeilor la întreaga activitate economico‑socială, fără de care nu se

poate concepe desfăşurarea cu succes a construcţiei socialiste şi comuniste, folosi‑
rea deplină şi eficientă în toate domeniile a uriaşei forţe de muncă creatoare pe care
o reprezintă femeile, lichidarea cu desăvârşire a oricăror tendinţe sau manifestări
retrograde de subapreciere a femeilor, a capacităţii lor de a conduce, organiza,
îndeplini mari răspunderi, în spiritul hotărârilor adoptate de Comitetul Central al

91. Ibidem, f. 14.
92. „Conferinţa Naţională a Femeilor‑Eveniment cu profunde semnificaţii în viaţa politică
a ţării” în Femeia, an XXXI, nr.5, mai 1978, p. 2.
partidului, trebuie să sporească preocuparea generală pentru promovarea femeilor

în funcţii de conducere, paralel cu soluţionarea unor probleme de viaţă şi de muncă93.
Ordinea şi modul în care sunt prezentate diferitele puncte în discursul lide‑

rului comunist, arată la ce nivel întreaga populaţie feminină era parte a unui
contract cu statul comunist, între parteneri existând fără îndoială un profund
dezechilibru de forţă şi îndatoriri. Contribuţia femeilor viza atât sfera publică,
cât şi pe cea privată, familială. Ele erau în primul rând încadrate într‑o muncă
salariată, contribuind la realizarea planurilor economice ale statului comunist
român. Plecând de la acest statut, trebuiau să participe cât se poate de activ la
celelalte activităţi politice şi obşteşti. Dar femeile nu produceau doar bunuri
materiale, ele erau de asemenea responsabile pentu asigurarea „viitorului naţi‑
unii”, „întinerirea poporului”, „principal educator al tinerei generaţii”. Prin
introducerea politicii demografice în 1966, intruziunea în sfera privată a fost
totală. Statul reglementa numărul dezirabil de urmaşi, cadrele generale ale
mariajului şi în special desfacerea lui. După ce populaţia feminină îşi respecta
partea de obligaţii, reflectată cu acribie în dosarul personal al fiecărei angajate,
statul venea cu propria contribuţie: legislaţie egalitaristă, infrastructură şcolară
şi de îngrijire a copilului mic, preluarea de către serviciile publice a îndeleti‑
nicirilor casnice, considerate a fi exclusiv îndatorire feminină. Raporturile de
autoritate între sexe nu se reglementau la nivelul societăţii, ele erau impuse
prin hotărâri ale Comitetului Central al PCR.
În urma intervenţiilor delegatelor au fost făcute 287 de propuneri care pri‑
veau în general amplasarea de noi unităţi economice în zone cu excedent de
forţă de muncă feminină, construirea unui număr mai mare de creşe, cămine
şi grădiniţe, condiţii de muncă mai bune, asigurarea unui număr mai mare de
aparate şi utilaje de uz casnic, diversificarea şi îmbunătăţirea prestărilor de
servicii94. Dolenţele exprimate arată si principalele priorităţi ale populaţiei
feminine din România anului 1978. Prea puţine se interesau în mod real de
condiţiile şi oportunităţile de promovare promise de Nicolae Ceauşescu. Stringente
erau problemele cotidiene şi păstrarea echilibrului între activitatea profesională
şi cea de familie. Între lucrul în fabrică, în condiţii de cele mai multe ori foarte
dificile, goana după cumpărături, gătit, spălat, călcat, căutat persoane care să
asigure supravegherea copiilor, femeile din România comunistă dispuneau de
prea puţin timp pentru a se gândi şi la cât de reale erau posibilităţile de a
promova în funcţii de conducere şi a cere eventual respectarea lor.
Conferinţa naţională s‑a finalizat cu votarea conducerii şi a membrelor CNF.
Preşedintă a fost aleasă, după cum hotărâse Comitetul Politic Executiv, Ana
Mureşan. Printre vicepreşedinte s‑au regăsit celelalte 3 propuneri la funcţia de
93. Nicolae Ceauşescu, „Conferinţa Naţională a Femeilor‑Cuvântarea tovarăşului Nicolae

Ceauşescu” înFemeia, an XXXI, nr.5, mai 1978, p. 3‑5.
preşedintă: Cornelia Filipaş, Olimpia Solomonescu şi Bobu Maria, cărora li

s‑au adăugat Maria Groza, Suzana Galpal, Ioana Bratu, Tamara Dobrin. Cele
trei secretare alese au fost: Maria Ciocan, redactor şef adjunct al revistei
Femeia; Margareta Hedwiga Hauser, redactor şef adjunct la Editura Kriterion;
Silvia Ilie, preşedinta comitetului Uniunii sindicatelor din învăţământ şi cul‑
tură95. În Comitetul Executiv al CNF au mai intrat: Eugenia Baraboi, secretar
al comitetului comunal de partid şi primar al comunei Flămânzi, judeţul
Botoşani; Letiţia Brindescu, preşedintă a Comitetului judeţean Timiş al feme‑
ilor; Cornelia Coman, casnică, membră în comitetul de femei al sectorului 6
din Bucureşti; Aurelia Dănilă, secretar al comitetului judeţean Cluj al PCR,
vicepreşedinte al Consiliului popular judeţean; Aneta Diaconu, şef de secţie
la întreprinderea Tricodava, secretară a Comitetului de partid al sectorului 4,
Bucureşti; Magdalena Filipaş, director al Centralei industriei bumbacului
Bucureşti; Maria Flucsă, adjunct la ministrului comerţului interior; Elena
Floareş, secretar al Comitetului judeţean Bacău al PCR, vicepreşedinte al
Consiliului popular judeţean; Maria Giligor, preşedinta Comitetului judeţean
Iaşi al femeilor; Elena Harisiad, secretar al Comitetului judeţean Gorj al PCR,
Gherghina Ionescu, preşedinta Comitetului sindicatului de la Intreprinderea de
confecţii şi tricotaje; Elisabeta Kovacs, preşedinta CAP Işalniţa, judeţul Dolj,
Maria Mănescu, vicepreşedintă a Consiliului Naţional al Crucii Roşii; Veturica-
Florica Oneci, preşedinta Comitetului judeţean Ialomiţa al femeilor; Emilia
Sonea, preşedinta Comitetului municipal Bucureşti al femeilor; Maria Stanciu,
vicepreşedintă a Uniunii judeţene a cooperativelor meşteşugăreşti Braşov;
Elena Stănescu, preşedinta Comitetului sindicatului de la Întreprinderea
Electroaparataj din Bucureşti; Valeria Stănescu, secretar al comitetului comu‑
nal de partid şi primar al comunei Leordeni, judeţul Argeş; Rada Tănase,
casnică, membră a PCR din ilegalitate; Ecaterina Vasile, preşedintă CAP
Mihăileşti, judeţul Ilfov; Ana Vornicu, preşedintă CAP Târguşor, judeţul
Constanţa96.
3.8. Consiliul Naţional al Femeilor în anii ’80
După stingerea luminilor Conferinţei, organizaţia de femei iese din atenţia

conducerii de partid. Plenarele anuale au continut să fie ţinute cu regularitate,
în luna ianuarie a fiecărui an. Presa centrală, în special ziarul România Liberă,
dedica evenimentului un articol. Revista Femeia, aflată sub patronajul direct al
95. „Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor” înFemeia, an XXXI, nr.5,

mai 1978, p. 6‑7.
96. Ibidem.
CNF ignora aceste întruniri, limitându‑se la publicarea discursului preşedintei

Consiliului Naţional al Femeilor cu ocazia sărbătoririi zilei de 8 martie.
Programată să aibă loc la fiecare cinci ani, Conferinţa naţională a CNF nu a
fost organizată în 1983, aşa cum prevedea statutul organizaţiei. Partidul nu
considera momentul suficient de important pentru o nouă acţiune de amploare
în rândul populaţiei feminine. Prevederile celui de‑al XIII‑lea Congres al
Partidului în noiembrie 1984, alegerile pentru Maria Adunare Naţională pro‑
gramate pentru 17 martie 1985 şi mai ales falimentul tot mai evident al poli‑
ticii demografice97, au dus la convocarea Conferinţei Naţionale a CNF, pe 8
martie 1985. Scenariul desfăşurării evenimentului rămăsese neschimbat din
1978. Preşedinta în exerciţiu a deschis lucrările, Nicolae Ceauşescu a ţinut
discursul în care prezenta realizările partidului în relaţia cu populaţia feminină,
în special ponderea deţinută de femei în diferite domenii de activitate, precum
şi în poziţii de autoritate, în special pentru funcţiile în stat. Cu privire la sar‑
cinile care reveneau organizaţiei de femei, nu existau schimbări fundamentale
faţă de momentul 1978. Ziarul România Liberă titra pe prima pagină a ediţiei din
8 martie 1985 următorul titlu, semnificativ pentru motivele organizării Conferinţei:
IERI A ÎNCEPUT CONFERINŢA NAŢIONALĂ A FEMEILOR‑Eveniment politic

de mare însemnătate, nou prilej de reafirmare a voinţei femeilor din ţara noastră
de a acţiona în jurul partidului, al secretariatului său general, pentru transpunerea
în viaţă a hotărârilor Congresului al XIII‑lea al PCR 98.
Unul dintre elementele asupra căruia se insista suplimentar este realizarea

politicii demografice a statului comunist:
97. În şedinţa Comitetului Politic executiv din 15 februarie 1985, a fost prezentat raportul
privind evoluţia populaţiei şi a principalelor fenomene demografice în anul 1984.
Olimpia Solomonescu, vicepreşedintă a CNF şi secretar al ministrului Sănătăţii arată
că la acel moment România avea cel mai mare indice al mortalităţii infantile între toate
ţările europene, cel mai mare număr de întreruperi de sarcină care figurau în evidenţa
ministerului, mai mare decât în ţările care legalizaseră avortul. În consecinţă, indicele
de creştere demografică era departe de cota impusă, 18‑20 la mie. În ciuda intervenţiei
lui Nicu Ceauşescu care insista asupra necesităţii imperative de micşora cifra mortali‑
tăţii infantile, decizia finală a fost implacabilă, limitarea cu orice cost a numărului
întreruperilor de sarcină, deci un control sporit asupra populaţiei feminine. În teritoriu,
alături de reprezentanţii ministerului Sănătăţii, Poliţie, Miliţie aţionau şi comitetele de
partid împreună cu organizaţia de femei. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie,
dosar 8/1985, ff. 3‑13; Luciana‑Marioara Jinga, Uimire şi cutremur‑consecinţele poli‑
ticii nataliste a statului comunist român în anii’80, lucrare prezentată la Conferinţa
După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze, efecte,
consecinţe, Iaşi, 12‑13 noiembrie 2009.
98. România Liberă, an XLIII, nr. 12548, 8 martie 1985.
Congresul al XIII‑lea al partidului a subliniat cu deosebită putere necesitatea de a

se acţiona cu fermitate pentru întărirea rolului familiei în societate, în dezvoltarea
naţiunii noastre socialiste. Aşa cum am stabilit la Congres, va trebui ca, în perioada
următoare să ajungem, în cel mai scurt timp, la realizarea unei natalităţi de circa
18‑20 la mie, ceea ce va asigura un spor natural corespunzător, creşterea vigorii şi
tinereţii întregului popor. Acţionând în acest spirit, Consiliul Naţional al Femeilor,
comitetele şi comisiile de femei, împreună cu organizaţiile de tineret, cu sindicatele,
cu alte organizaţii de masă şi obşteşti‑ vor trebui să desfăşoare o intensă educaţie
politico‑educativă în direcţia întăririi şi dezvoltării familiei de a creşte câţi mai
mulţi copii, de a‑i educa în spirit sănătos [...]Nu există îndatorire mai nobilă, mai
de onoare a familiilor, a femeilor, decât de a asigura dezvoltarea, formarea şi edu‑
carea noilor generaţii99.
Similar momentului adoptării decretului 770/1966, Nicolae Ceauşescu a

folosit discursul ţinut în faţa Conferinţei Naţionale a organizaţiei de femei
pentru a‑şi arăta susţinerea pentru priectul de creştere demografică forţată,
intervenţie care fără a fi foarte explicită, preconiza noi schimbări în legislaţia
care reglementa dreptul legal de a cere întreruperea unei sarcini. Înăsprirea
prevederilor decretului 770/1966 a fost adoptată în decembrie 1985, în sensul
creşterii vărstei minime de la care se putea solicita avortul la 45 de ani şi/sau
naşterea şi întreţinerea a minim 5 copii100.
Alături de politica demografică, delegatele comitetelor şi comisiilor de femei
erau chemate să participe activ şi la realizarea programului de agricultură al
ţării, precum şi buna organizare şi desfăşurare a alegerilor ce urmau să aibă
loc o săptămână mai târziu, pe 17 martie101. Frontul Democraţiei şi Unităţii
Socialiste (FDUS)102 era organismul pe lista căruia se prezentau în alegeri
candidaţii pentru Marea Adunare Naţională şi comitetele locale. Platforma
electrorală a FDUS erau documentele şi hotărârile adoptate de Congresul al
XIII‑lea al PCR, privind „dezvoltarea economico‑socială a României în cel
de‑al VIII‑lea cincinal, 1986‑1990 şi, în perspectivă, până în anul 2000 – docu‑
mente care, prin prevederile lor, exprimă voinţa şi aspiraţiile de progres ale
întregului popor”103. Pe baza directivelor trasate de partid, femeile din România
erau îndemnate să voteze candidaţii FDUS, pentru a‑şi asigura astfel afirmarea
tot mai puternică în viaţa economico‑socială a ţării, pentru prosperitatea şi
fericirea familiilor, pentru buna gospodărire a tuturor localităţilor.
99. „Conferinţa Naţională a Femeilor‑Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu” în

Femeia, an XXXVIII, nr. 4, aprilie 1985, p. 6.
100. Corina Doboş (coord.) Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, op. cit., p. 152.
102. FUS şi‑a schimbat denumirea în FDUS, prerogativele şi structura organizaţiei menţi‑
nându‑se în linii mari aceeaşi.
Conferinţa s‑a încheiat cu votarea planului de măsuri pentru următorul

interval de 5 ani – perfect suprapus ca proiecte şi întindere pe planul cincinal
al partidului – precum şi a componenţei Biroul Executiv al Consiliului Naţional
al Femeilor. Se remarcă păstrarea unui grup intangibil, care este reales şi în
martie 1985, grup format din Ana Mureşan, realeasă preşedintă, ministrul
comerţului interior şi trei dintre vicepreşedinte: Maria Bobu, adjunct al minis‑
terului justiţiei, Olimpia Solomonescu, Adjunct şef secţie CC al PCR şi Tamara
Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Celelalte
trei locuri eliberate au fost ocupate de Poliana Cristescu, preşedintă a Consiliului
Naţional al Organizaţiei de Pionieri, Kovacs Elisaveta, preşedinta Comitetului
municipal al femeilor Miercurea Ciuc, Diamanta Laudoniu, director al între‑
prindrii de cercetare şi producţie materiale semiconductoare Bucureşti. Numărul
secretarelor a fost redus la 2, doar Maria Constache fiind realeasă. Aceeaşi
tendinţă a fost menţinută şi pentru celelalte membre care au intrat în componenţa
Biroului Executiv: Marcela Anton, vicepreşedinta Comitetului judeţean al
femeilor Brăila, Antonia Dumitra, preşedintă a Comitetului municipal al feme‑
ilor Craiova, Elena Bărbulescu104, inspector general adjunct al inspectoratului
judeţean Olt, Ioana Maria Bolba, şef secţie Comitetul judeţean de partid,
preşedinta Comitetului judeţean al femeilor Cluj, Letiţia Brindescu, activistă
a Comitetului judeţean de partid, preşedinta comitetului judeţean al femeilor
Timiş, Lucia‑Maria But, preşedinta Comitetului judeţean al femeilor Timiş,
membră supleantă a CC al PCR, Maria Ciocan, secretar al Consiliului Central
al UGSR, membru al CC al PCR, Eleonora Cojocaru, membră a CC al PCR,
Elena Nae, vicepreşedintă a Uniunii Centrale a Cooperativei Meşteşugăreşti,
membră a CC al PCR, Maria Flucsă, prim‑adjunct al ministrului industriei
uşoare, membră a CC al PCR, Sanda Ghimpu, prorector al Universităţii
Bucureşti, Valeria Grozavu, instructor, Secţia organizatorică a Comitetului
judeţean de partid Iaşi, preşedinta Comitetului judeţean al femeilor Iaşi, Gherghina
Ionescu, preşedinta Comitetului sindicatului la întreprinderea de confecţii
Bucureşti, Stefania Ionescu, preşedinte al CAP Putineiu, judeţul Teleorman,
membră a CC al PCR, Ionică Georgeta, director general al Centralei Industriei
Bumbacului Bucureşti, membru al Comitetului municipal de partid Bucureşti,
Margareta Kraus, vicepreşedintă a Consiliului popular Braşov, Eugenia Măndiţa,
preşedinta Comitetului municipal al femeilor Bucureşti, membră a CC al PCR,
Maria Mănescu, vicepreşedintă a Consiliului Naţional de Cruce Roşie, Constanţa
Niculescu, redactor şef adjunct Femeia, Maria Popescu, redactor şef adjunct
Revista Economică, Virginia Pripitu, vicepreşedintă a Comitetului Uniunii
Sindicatelor din instituţiile administraţiei de stat, Dobriţa Ţigăran, preşedintă
a Comitetului Uniunii Sindicatelor din unităţile de învăţământ, ştiinţă şi cultură,
Doina Vasilescu, preşedintă CAP, membră supleantă a CC al PCR, Niculina
104. Elena Bărbulescu era sora lui Nicolae Ceauşescu.

Vasilescu, activistă a Comitetului judeţean de partid, preşedinta Comitetului

judeţean al femeilor Argeş, Rodica Vâlcu, profesoară la institutul politehnic,
vicepreşedintă a Comitetului municipal al femeilor Bucureşti, membră a CC
al PCR105.
În intervalul 1978‑1985, planurile soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu de a
deschide mai mult activitatea organizaţiilor de masă către întreaga populaţie,
prin cooptarea în funcţii de conducere a unui procent semnificativ de membre
apolitice, a fost abandonat. Cu mici excepţii, toate delegatele alese în Birou
executiv al CNF, nu doar că erau membre de partid, mai mult, ele făceau parte
din organele de conducere ale acestuia, ca membre pline sau supleante ale
Comitetului Central al PCR. Uitată a fost şi grija de a păstra o proporţie care
să avantajeze membrele de origine muncitorească şi ţărănească. In configuraţia
aleasă în 1985, intelectualele erau majoritare. (Re)Politizarea conducerii orga‑
nizaţiei de femei poate fi văzută ca o dovadă suplimetară în favoarea politicii
partidului de a promova femeile în funcţii de conducere, inclusiv în partidul.
În acest caz, mesajul transmis de conducerea partidului poate fi considerat
următorul: toţi cei care se fac remarcaţi în activitatea de partid şi merită atenţia
partidului, vor deveni membri. Un alt motiv ar fi hotărârea şi graba liderilor
politici de a obţine rezultatele dorite în acele proiecte care implicau majoritar
populaţia feminină: creşterea şi orientarea forţei de muncă, realizarea politicii
demografice. Membrele de partid, şi cu atât mai mult cele alese să facă parte
din organele politice de conducere, erau cu siguranţă mai motivate să obţină
rezultatele dorite de superiori. Revenirea la un număr mai ridicat al intelectu‑
alelor face ca balanţa să încline spre cea de‑a doua impoteză. De fiecare dată
când un proiect important trebuia implementat, proporţia intelectualelor creştea,
în defavoarea celorlalte categorii sociale.
La nivelul comitetelor şi comisiilor de femei, proporţia hotărâtă de partid
era una care favoriza categoria muncitoarelor căreia îi revenea un procent de
reprezentare între 55 şi 65%. Ţărăncile urmau a fi prezente într‑o proporţie
care putea varia de la 5 la 20%. Intelectualele împărţite pe categorii profesio‑
nale: inginere, economiste; lucrătoare în cercetare, învăţământ, cultură şi
artă; medici, juriste, însumau un maxim de 19 procente.
O nouă Conferinţă naţională a femeilor nu a mai avut loc până în decembrie
1989, intenţia cea mai probabilă a conducerii de partid fiind convocarea aces‑
teia pentru lunile martie‑aprilie 1990, după Congresul al XIV‑lea din noiembrie
1989 şi alegerile pentru deputaţi la nivel central şi local. Singura acţiune
importantă pentru structura CNF au fost alegerile teritoriale pentru desemnarea
delegatelor. Adunările de delegate şi dările de seama s‑au organizat după metoda
patentată încă de la mijlocul anilor ’54, dinspre comisiile şi comitetele periferice,
către centru, în perioada octombrie‑decembrie 1988. Desemnarea delegatelor
105. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 16/1985, f. 87‑89.

cu mai mult de un an înaintea convocării Conferinţei naţionale a fost una din‑

tre prevederile de statut adăugate în 1978.
Hotărârea Secretariatului privind alegerile delagatelor în cadrul organizaţiei
de femei şi sarcinile care le reveneau, se limita la precizările:
Adunările şi conferinţele de dări de seamă şi alegeri ale comitetelor şi comisiilor

de femeilor vor stabili măsuri pentru îmbunătăţirea radicală a stilului şi metodelor
de muncă în vederea creşterii puterii de mobilizare a maselor de femei la realizarea
exemplară a sarcinilor de plan pe 1988 şi pe întregul plan cincinal, cu prioritate a
exportului, a programelor de modernizare a producţiei, de perfecţionare a activi‑
tăţii economico‑sociale, la înfăptuirea neabătută a hotărârilor istorice adoptate de
Congresul al XIII‑lea106.
Nepăsarea conducerii de partid faţă de alegerile delegatelor se poate explica

tocmai prin lipsa unei mize concrete. Dacă pentru precedentele alegeri se
hotărâseră cu atenţie procentele de reprezentare şi priorităţile absolute ce intrau
pe ordinea de zi a conferinţelor locale, de această dată, singurul care intervine
este Nicolae Ceauşescu care s‑a limitat a indica: „Ceea ce am spus până acum
este valabil şi pentru comisiile de femei”107. Subiectul discutat anterior făcea
referire la Sindicate şi faptul că preşedintele acestei organizaţii nu mai urma a
fi ales din totalul membrilor, ci direct în funcţie, dintr‑un grup de 3 candidaţi.
Automat această decizie a devenit valabilă şi pentru organizaţia de femei. Asupra
ansambului măsurilor organizatorice şi de structură ale organizaţiei, decizia
Anei Mureşan, preşedinta în exerciţiu a organizaţiei de femei a fost de a păstra
normele aprobate de secretariatul CC al PCR pentru adunările şi conferinţele
de dări de seamă şi alegeri din anul 1985.
Astfel se încheia povestea organizaţiei de femei a Partidului Comunist
Român. Reorganizată, desfiinţată, politizată, organizaţia de masă a femeilor în
România comunistă a fost printre puţinele organizaţii similare din statele comu‑
niste care a reuşit să‑şi păstreze structura, fiind mai mult decât un simplu organ
de reprezentare în organizaţiile feminine internaţionale. Modul în care s‑a
desfăşurat relaţia dintre Consiliul Naţional al Femeilor şi Partidul Comunist
Român poate şi trebuie văzută ca un studiu de caz al funcţionării unei organi‑
zaţii de masă, al implicării politicului până la anularea oricăror tendinţe de
autonomie internă a organismelor coordonate şi, nu în ultimul rând, ca exem‑
plificare a mecanismelor de control social existente în societatea românească.

107. Ibidem, f. 10.
Capitolul 4
Epoca Ceauşescu. Epoca proiectelor
4.1. Politica demografică
În cadrul propagandei comuniste, femeia activă nu a exclus niciodată

femeia‑mamă sau femeia soţie. Profesia era mereu dublată în materialele pro‑
pagandistice de o viaţă de familie reuşită şi pe deplin fericită, cu femeia în rol
de educator principal, gata să anticipeze şi să răspundă nevoilor copiilor şi
soţului. Începând cu mijlocul anilor ’60 se produce o schimbare sensibilă de
viziune. Odată cu introducerea decretului 770/1966 care punea bazele politicii
nataliste a regimului Ceauşescu, avortul fiind scos în afara legii, femeia devine
în primul rând sau mai bine spus, cu orice preţ, mamă.
Interzicerea avortului venea după o perioadă de 9 ani în care întreruperile
de sarcină fuseseră liberalizate, în 1965 fiind înregistrate peste 1 milion de
avorturi la cerere1. După ce populaţia feminină a depăşit şocul iniţial provocat
de interzicerea întreruperilor de sarcină, practica avortului clandestin a devenit
normalitatea societăţii româneşti comuniste, în care se încetăţenise deja mode‑
lul familiei cu doar 2 copii. Creşterea rapidă nu doar a numărului de avorturi
ilegale ci şi a celor înregistrate oficial în scriptele Ministerului Sănătăţii, a dus
în a doua jumătate a anilor ’70 şi mai ales de‑a lungul anilor ’80 la intensifi‑
carea procesului de supraveghere a populaţiei feminine.
Pentru autorităţile comuniste era destul de evident faptul că populaţia nu
avea să achieseze atât de uşor la politica de creştere demografică preconizată
de guvernarea comunistă, drept pentru care, în realizarea proiectului, pe lângă
sprijinul sistemului medical şi al organelor de Miliţie şi Procuratură, a fost
solicitat şi sprijinul Consiliului Naţional al Femeilor. Proiectele de creştere
demografică se sprijineau pe mai multe direcţii specifice de acţiune: scăderea
cifrei globale a întreruperilor de sarcină şi în special a avorturilor ilicite, scă‑
derea cifrei mortalităţii infantile, întărirea familiei. Fiecare dintre aceste direc‑
ţii presupunea un set de acţiuni specifice. Consiliul Naţional al Femeilor era,
alături de Ministerul Sănătăţii, organismul cu cele mai multe responsabilităţi

140 ORGANIZAŢII, COMITETE ŞI COMISII ALE FEMEILOR
pentru obţinerea indicelui demografic dorit de conducerea partidului, fiindu‑i

trasate sarcini pe fiecare palier de acţiune.
4.1.1. Campanii anti‑avort

Medicii din policlinici şi dispensare medicale, pentru realizarea programului
demografic, aveau ca principală sarcină supravegherea populaţiei feminine. Prin
intermediul controalelor medicale periodice, cadrele medicale din circumscrip‑
ţiile sanitare trebuiau să depisteze o posibilă sarcină şi să ia gravida în evidenţă,
înainte ca aceasta să aibă posibilitatea efectuării unui avort clandestin. Odată
luată în evidenţă sarcina, medicul avea obligaţia să‑şi urmărească periodic
pacienta pentru a se asigura de o dezvoltare normală a fătului, dar şi pentru a
descuraja potenţialele tentativele de avort, caz în care autorităţile ar fi fost
anunţate2.
Cele mai frecvente controale ginecologice erau înregistrate la marile între‑
prinderi în care femeile reprezentau un procent important din total angajaţilor.
Cabinetele medicale din întreprinderile unde lucrau mai mult de 2500 de femei
aveau în mod obligatoriu normat un post de medic ginecolog. În celelalte cazuri,
pentru efectuarea controalelor era deplasat un medic de la dispensarul de cir‑
cumscripţie sau din policlinică3. În spatele acestei atenţii speciale a stat o
constatare de ordin statistic. Cele mai multe avorturi incomplete erau prezente
la femeile cu vârsta cuprinsă între 20‑35 de ani, aflate la vârsta de fertilitate
maximă, care aveau deja doi copii şi, cel mai important aspect, care proveneau
din mediul muncitoresc. Logica celor aflaţi la conducerea Consiliului Sanitar
Superior şi a Ministerului Sănătăţii a fost una simplă. Un grad de control spo‑
rit asupra unei categorii de populaţie caracterizată printr‑un plus de mobilitate
şi susceptibilă de a recurge la avort ar fi condus la creşterea natalităţii. Notele
de control realizate în diferite întreprinderi, indiferent de specificul industrial
al acestora, păstrau un format bine stabilit prin tematica elaborată de minister
în acest sens. Accentul cădea asupra situaţiei populaţiei feminine, numărul total
al celei din urmă, raportat la totalul muncitorilor, numărul femeilor a căror
vârstă era cuprinsă în marja 16‑45 de ani, numărul celor aflate la vârstă de
maximă fertilitate (20‑30 de ani), evoluţia numărului de naşteri dar şi de avor‑
turi în cei 5 ani anteriori realizării controlului, numărul de sarcini în evoluţie
la momentul realizării acţiunii de îndrumare şi control, gradul în care erau
respectate măsurile prevăzute de lege în privinţa protecţia gravidei la locul de
muncă. La un punct separat erau expuse rezultatele concrete ale verificărilor
medicale periodice şi obligatorii la care erau supusă toată populaţia feminină
2. Ibidem, f. 10.
3. Arhiva Ministerului Sănătăţii (în continuare citată AMS), fond Cabinetul Ministrului
Sănătăţii, dosar 22/1967, dosar 73/1967, nenumerotate.
EPOCA CEAUŞESCU. EPOCA PROIECTELOR 141
care activa la respectiva întreprindere. Comitetelor şi comisiilor de femei le

reveneau obligativitatea de a organiza şi „sprijini îndeaproape organele sanitare
în toate acţiunile de luare în evidenţă a gravidelor încă din primele 3 luni de
sarcină”. Similar cu obligaţiile medicilor, comisia de femei din fabrică sau din
cartier trebuia să depisteze şi să raporteze autorităţilor medicale toate cazurile
de sarcină neluate în evidenţă, împiedicând astfel eventualitatea unui avort
provocat4. Aceeaşi obligaţie exista şi în cazul unui avort spontan asupra căruia
plana suspiciunea utilizării de manevre ilicite sau, şi mai grav, odată descope‑
rită o întrerupere de sarcină dovedită ca fiind provocată. În acest caz activistele
organizaţiei de femei trebuiau să lucreze îndeaproape cu organele de anchetă
pentru descoperirea „vinovaţilor”5.
Pe lângă prerogativele legate de controlul populaţiei feminine, CNF, conform
indicaţiilor trasate de partid, trebuia să conducă ample campanii de descurajare
a tentativelor de întrerupere voluntară a sarcinii prin manevre empirice. În acest
scop erau folosite filme de propagandă, broşuri, pliante, articole de presă.
Împreună cu organele sanitare, erau organizate conferinţe şi dezbateri având
ca teme: „Consecinţele grave ale întreruperii sarcinii”, „Rolul copiilor în
menţinerea echilibrului familiei”, precum şi vizionarea unor filme precum
„Avortul”, şi „Împlinire”6. În paginile revistei Femeia erau publicate numeroase
materiale care atrăgeau atenţia asupra consecinţelor atât medicale cât şi juridice
pe care le antrena avortul clandestin. Cu o ritmicitate de un articol la 4 numere,
era publicat un material privind „impactul devastator pe care îl are amânarea
primei sarcini asupra sănătăţii femeii”7 şi, alternativ, poveştile moralizatoare
ale unor tinere care, necăsătorite şi confruntate cu problema unei sarcini nedo‑
rite merg pe cele două piste posibile. Unele aleg să recurgă la avort ilicit,
rămânând cu sechele importante sau pierzându‑şi viaţa în urma procedurii. Cele
care alegeau să păstrează sarcina aveau mereu parte de o poveste cu happy end,
fiind acceptate de societate şi/sau căsătorindu‑se cu tatăl copilului8.
Propaganda dusă de CNF în vederea descurajării avorturilor provocate mer‑
gea până la realizarea unor filme artistice în care jucau cei mai în vogă actori
români ai momentului. Un astfel de exemplu este pelicula „Ilustrate cu flori
de câmp”. Filmul a fost realizat în 1975, în regia lui Andrei Blaier. Laura
(Carmen Galin) ajunge într‑un orăşel de pe malul Dunãrii pentru a scãpa de o
sarcinã nedoritã. Ea se adresează Irinei (Elena Albu) si mamei acesteia (Eliza
4. AMS, fond Cabinetul Ministrului Sănătăţi, dosar 12/1985, nenumerotat.

5. AMS, fond Cabinetul Ministrului Sănătăţi, dosar 3/1973, nenumerotat.
6. SJAN Olt, fond Comitetul Judeţean Olt al Femeilor, dosar 13/1977, f. 34.
7. SJAN Maramureş, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Maramureş, dosar 41/1982.
8. SJAN Maramureş, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Maramureş, dosar 32/1980;
SJAN Vaslui, Comitetul Judeţean al Femeilor Vaslui, dosar 8/1979; SJAN Iaşi, fond
Comitetul Judeţean al Femeilor Iaşi, dosar 34/1982, dosar 34/1983, dosar 34/1984,
dosar 34/1985.
Petrachescu) pentru un avort provocat, în urma căruia moare. Copleşită de o

vina care nu‑i apartinea, Irina se sinucide.
După un prim boom demografic la sfârşitul anilor ’60, indicele demografic
în România comunistă a fost, în ciuda tuturor măsurile restrictive luate, în
descreştere continuă până la căderea regimului în decembrie 1989. Presiunea
exercitată de conducerea partidului asupra Consiliului Naţional a Femeilor
pentru a creşte prin orice mijloace numărul naşterilor a fost una extremă,
ducând uneori şi la gesturi extreme. La mijlocul anilor ’80, întreg personalul
feminin al unei întreprinderi de textile din Bucureşti a fost obligat să asiste la
ceremonia funerară a uneia dintre muncitoare, decedată în urma unui avort
provocat. Reprezentantele comisiei de femei avusese grijă ca în fruntea corte‑
giului, în atenţia tuturor, să plaseze cei patru copii rămaşi orfani9.
4.1.2. Familia – celula societăţii

O a doua direcţie de acţiunea era promovarea şi menţinerea ideii de familie.
Acţiunile începeau cu sprijinul Uniunii Tineretului Comunist, pentru tinerii
angajaţi, în cămine de nefamilişti, case de cultură, cluburi, cămine culturale,
scopul fiind inocularea unei răspunderi sporite a populaţiei tinere faţă de înte‑
meierea şi rolul familiei. Doar pentru tinerele fete erau organizate cursuri
practice care să le pregătească pentru viitoarea misiune de mamă şi soţie, unice
responsabile pentru obligaţiile casnice: „Sfatul familiei”, „Şcoala adolescen‑
ţilor”, „Sfaturi premaritale”, „Şcoala familiei, „Sfatul tinerei gospodine”,
„Sfatul mamei către tinerele fete”. Egalitatea promisă de statul comunist în
societatea, la locul de muncă, înceta odată cu intrarea în sfera privată, acolo
unde rolurile trasate de PCR erau foarte bine conturate. Conducerea de partid,
prin intermediul organizaţiei de femei, pregătea tânăra generaţie într‑o divizi‑
une tradiţională a rolurilor în familie. Cursuri similare nu erau niciodată orga‑
nizate pentru tinerii bărbaţi. Odată legalizat mariajul, comisia de femei acorda
în continuare sprijin tinerei soţii, care, pentru bunul mers al căsniciei, era
„îndrumată şi sprijinită în rezolvarea unor probleme de ordin gospodăresc”10.
Dacă incompatibilităţile în cuplu duceau până la urmă la înaintarea cererii de
divorţ, tot comisiile şi comitetele de femei, cu ajutorul reprezentanţilor instan‑
ţelor judecătoreşti şi asociaţiei juriştilor, organizau dezbateri la locul de muncă
al soţilor aflaţi în procedură de divorţ, „folosindu‑se astfel forţa colectivului,
opinia acestuia, în refacerea relaţiilor de familie datorate unor cauze minore”11.
Dincolo de taxele juridice prohibitive şi de procedeul legal greoi care trebuia
9. „Omul în oglinda conştiinţei” (rubrică permanentă)în Femeia, 1958‑decembrie 1989.

10. Ibidem.
11. Vezi Corina Doboş (coord.) Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, Politica pronatalistă
regimului Ceauşescu‑O perspectivă comparativă, vol. I, Polirom, Iaşi, 2010.
urmat, primul factor descurajator era oprobiu public la adresa celor divorţaţi.
Opinia comunităţii s‑a dovedit în majoritatea cazurilor celor care ar fi dorit
desfacerea unei căsnicii, mai relevantă decât orice impediment de ordin tehnic.
Scopul statului comunist român era acela de a preveni abandonul familial.
Familiile monoparentale erau privite ca principala cauză pentru eşecul social
(din perspectivă comunistă) ai copiilor rezultaţi din astfel de mariaje eşuate.
4.1.3. Viitorul patriei – copiii

Cea din urmă, dar cel puţin la fel de stringentă problemă pentru conducerea
PCR şi implicit pentru Consiliul Naţional al Femeilor, era scăderea indicelui
de mortalitate infantilă. În România, după cel de‑al Doilea Război Mondial,
mortalitatea infantilă a înregistrat scăderi constante şi semnificative, coborând
de la un procent de 50 de decese la mia de născuţii vii în 1950, la 26, 3 decese
la mia de născuţi vii în 1989. Două amendamente importante trebuie aduse
acestei stări de fapt. Primul constă în faptul că valorile acestui indice pentru
spaţiul românesc în a doua jumătate a secolului XX au fost permanent mai mari
decât valorile înregistrate de celelalte ţări europene, fie ele democraţii vestice
ori statele guvernate de regimuri comuniste. În al doilea rând, adoptarea decre‑
tului 770/1966 precum şi fiecare dintre modificările sale ulterioare au condus
la creşterea semnificativă a mortalităţii infantile cu 5 până la 10 puncte pro‑
centuale, cifre care reprezentau la momentul respectiv întreagă mortalitate
infantilă a unor ţări precum Norvegia, Franţa ori Elveţia12. Principalele cauze
ale mortalităţii infantile, aşa cum rezultă din numeroasele rapoarte ale Ministerului
Sănătăţii erau: bolile aparatului respirator şi distrofia. Ambele cauze de îmbol‑
năvire puteau fi evitate prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi ridicarea
nivelului de educaţie al familiei. Similar cu acţiunile de control pentru depis‑
tarea şi prevenirea întreruperilor de sarcină, comisiilor şi comitetelor de femei
le revenea sarcina de a organiza şi însoţi cadrele medicale în vizitele obligato‑
riu la domiciliul familiilor în care existau copii sub un an. Aşa cum gravida
era luată în evidenţa circumscripţiei medicale la care era arondată din punct
de vedere teritorial, şi nou născutul era înregistrat încă de la ieşirea din spital
pentru ca evoluţia să‑i fie urmărită permanent. Pe lângă vizitele punctuale la
tinerele mame, organizaţia de femei organiza acţiuni de amploare pentru ridi‑
care nivelului de cultură sanitară a populaţiei în general şi la îmbunătăţirea
cunoştinţelor igienico‑sanitare ale femeilor în special, accentul fiind pus creş‑
terea şi îngrijirea corectă a copiilor13. Metodele folosite erau cele devenite
clasice deja: cursuri şi conferinţe pe teme legată de importanţa şi rolul copi‑
ilor în viaţa familiei, îngrijirea sugarului şi copilului mic. În cadrul formelor
12. AMS, fond Cabinetul Ministrului Sănătăţii, dosar 36/1989, nenumerotat.

13. ”Din activitatea comisiilor şi comitetelor de femei” în Femeia, 1958‑decembrie 1989.
proprii de activitate ale mişcării de femei – cluburile „Femina”, lectoratele,

cercurile de educaţie socialistă – tematica familiei avea o ponderea sporită, atât
conducerea de partid cât şi cea a organizaţiei de femei cerând adaptarea dis‑
cursului şi a materialelor prezentate la realităţile locale specifice. În cazul unei
mortalităţi infantile crescute – situaţie care caracteriza toate judeţele ţării –
cursurile organizate erau cele de tipul „Şcoala Mamei”, în care tinerele mame
erau instruite asupra metodelor corecte de îngrijire a nou născutului, îmbolnă‑
virile specifice vârstei 0‑1 an14. În acelaşi scop erau folosite filme educative şi
tipărituri cu caracter eductiv‑sanitar, publicate de ministerul Sănătăţii şi orga‑
nizaţia de Cruce Roşie. În revistele dedicate femeilor, în special revista Femeia,
Almanahul Femeia şi Dolgnozo no, rubricile dedicate creşterii şi îngrijirii
copiilor erau nelipsite15.
Un alt efect al politicii demografice a fost creşterea spectaculoasă ratei
abandonului. Capacitatea caselor de copii a crescut spectaculos între 1967‑1980,
de la 4000 la 11.000 de locuri, atingând o capacitate maximă oficială de 13.000
de paturi în 1989. La nivelul întregului sistemul de îngrijire a minorilor în
afara familiei (spitale, leagăne, cămine pentru copii irecuperabili sau parţial
recuperabili), după estimările noastre16, în 1989, se aflau 125.000 de minori
abandonaţi. Subfinanţarea sistemului de asistenţă socială, inclusiv absenţa
personalului, a determinat oficialităţile statului comunist să apeleze la Consiliul
Naţional al Femeilor pentru a suplini deficienţele sistemului. Comitetele şi
comisiile de femei trebuiau să se substituie familiilor dar şi statului comunist
care abandonase în mare măsură sistemul de ocrotire. Pe lângă fiecare instituţie
care găzduia minori abandonaţi ori scoşi din familie au fost organizate, începând
cu anul 1976, comitete de sprijin care se ocupau de controlul şi buna lor ges‑
tionare. În mod concret, comitetele de sprijin, alcătuite din 5‑10 femei pentru
fiecare instituţie în parte, trebuiau să se asigure că respectiva instituţie de ocro‑
tire funcţiona la parametrii optimi: era bine şi corect aprovizionată, în special
realizarea aprovizionări de iarnă, procesul educativ se desfăşura în condiţii
corespunzătoare, condiţiile igienico‑sanitare erau asigurate şi respectate, len‑
jeria şi îmbrăcămintea copiilor era în stare bună, terenurile de joacă şi spaţiile
verzi erau amenajate şi bine întreţinute. Membrele comitetelor trebuiau să
asigure înfrumuseţarea localurilor cu obiecte de artizanat lucrate voluntar chiar
14. SJAN Maramureş, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Maramureş, dosar 43/1982, ff. 10‑11.
15. Imediat după adoptarea decretului 770/1966, revista Femeia a început difuzarea foile‑
tonul „Raluca”, care timp de 2 ani a urmărit în fiecare lună evoluţia unei fetiţe. Părinţii
primeau indicaţii asupra dietei, controalelor medicale, evoluţiei psiho‑somatice normale
a copilului în primii ani de viaţă. „Raluca”, Femeia, 1967‑1969.
16. Luciana‑Marioara Jinga, Uimire şi cutremur‑consecinţele politicii nataliste a statului
comunist român în anii’80, lucrare prezentată la Conferinţa După 20 de ani. Perspective
asupra căderii comunismului în România: cauze, efecte, consecinţe, Iaşi, 12‑13 noiem‑
brie 2009.
de ele, să întocmească meniuri variate, să sprijine copiii asistaţi până la înca‑

drarea în muncă şi întemeierea unei familii17. Planurile de muncă mai cuprin‑
deau acţiuni precum organizarea, cu participarea unor cadre de specialitate, de
simpozioane şi convorbiri privind dezvoltarea psihomotorie a copiilor. În
teorie, comitetele de sprijin organizate de comitetele de femei aveau dreptul şi
obligaţia de a verifica modul în care erau folosite fondurile de investiţii precum
şi bugetele anuale. În realitatea, femeile care alcătuiau aceste comitete nu se
puteau substitui sprijinului financiar acordat de stat iar consecinţele s‑au văzut
în rata îmbolnăvirilor şi a mortalităţii înregistrată în aceste instituţii la nivel
naţional18. Regretabilă este tăcerea care s‑a păstrat asupra realităţilor existente
în aceste instituţii. În procese verbale ale şedinţelor comitetelor de femei, fie
ele locale sau de instituţie, provenind din perioade şi unităţi teritoriale diferite,
problema copiilor din instituţiile de ocrotire este practic absentă. Comitetele
şi comisiile de femei nu erau organizaţii caritabile. Iniţiativa îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă pentru minori nu aparţinea mediului în care activau, ci era
o simplă directivă de partid care trebuia pusă în aplicare sau asupra căreia
trebuia raportat periodic că a fost îndeplinită. Reprezentantele Biroului Executiv
al CNF, efectuau periodic controale în toate judeţele ţării, echipa fiind alcătu‑
ită în anii ’80 din Maria Bobu, Susana Galpal şi Lidia Orădean. Dacă primele
două nu aveau legături deosebite cu sectorul protecţiei sociale, Lidia Orădean
lucra în conducerea ministerului Sănătăţii şi cunoştea situaţia reală din acele
instituţii19. Chiar şi aşa, nu au fost luate măsuri deosebite, condiţiile de viaţă
în instituţiile de ocrotire deteriorându‑se constant până la căderea regimului
comunist.
Mult mai substanţială a fost activitate reprezentantelor comisiei de femei
care făceau parte în mod obligatoriu din comisiile judeţene ce decideau asupra
17. SJAN Olt, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Olt, dosar 29/1981, f. 24.
18. Cel mai grav caz consemnat în scriptele ministerului Sănătăţii este cel înregistrat
la Iaşi în anul 1986 când, la un total de 600 intrări şi ieşiri din leagăn, s‑au înregistrat
40 de decese. În căminele spital pentru irecuperabili situaţia era cu mult mai gravă decât
cea din leagănele de copii. La căminul spital de la Cighid, erau internaţi în medie 100
de copii. În decursul anului 1988 s‑au înregistrat 54 de decese în rândul acestora iar în
1989, 52 de decese. Cauzele menţionate în registrul medicului sunt edificatoare pentru
regimul de exterminare ce domnea în instituţiile pentru minorii irecuperabili: hidroce‑
falii, defect cardiac, criză de epilepsie, septicemie, dizenterii, aprinderi de plămâni.
Şocante sunt menţiunile de tipul „înecat în propria vomă” sau diagnosticul „paralizat”.
Simpla paralizie nu poate conduce la deces decât atunci când pacientul este lipsit de
orice îngrijire. Numeroase sunt şi aprinderile de plămâni cu urmări letale. Conform
personalului angajat la căminul de la Cighid, sub acest diagnostic erau trecute cazurile
de îngheţ. La Cighid nu exista nici o sursă de încălzire. Drept urmare, mulţi dintre copii
mureau în timpul iernii pe fondul hipotermiei. AMS, fond Direcţia Asistenţei Medicale,
Ocrotirea Mamei, Copilului şi Tineretului, dosar 5/1987, nenumerotat.
19. SJAN Olt, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Olt, dosar 29/1981, f. 31.
acţiunilor de tutelă, înfiere, şi altor măsuri în vederea găsirii de noi familii

pentru copii abandonaţi. Aceleaşi comisii analizau şi situaţia minorilor care
comiteau fapte antisociale, hotărând asupra internării lor în instituţii de reedu‑
care, sau scoaterea din familie a minorilor ce nu beneficiau îngrijire corespun‑
zătoare. La nivelul anilor ’80, comisiile de femei, împreună cu autorităţile
tutelare, semnalau nu mai puţin de 1 milion de minori aflaţi în dificultate,
dintre care 400.000 necesitau scoaterea urgentă din familie20.
4.2. Promovarea femeilor
4.2.1. Un timp al faptelor

După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu problema „promovării femeilor”
a devenit unul dintre punctele nelipsite în discursul oficial al statului comunist
în relaţia sa cu populaţia feminină. Comitetul Naţional al Femeilor a primit
sarcina de a lua măsuri concrete în această direcţie. Prima era de a identifica‑
rea în fiecare sector de activitate femeile susceptibile a ocupa funcţii de con‑
ducerea şi promovarea lor pe linie de partid şi de stat21. În a doua jumătate a
anilor ’60, organizaţia de femei şi‑a luat rolul în serios, începând o serie de
verificări, în diferite întreprinderi industriale, pentru a stabili care sunt feme‑
ile mai potrivite a ocupa poziţii de autoritate.
Sondarea nu s‑a sfârşit cu o listă de propuneri ci cu o listă de motive care
explicau tocmai de ce prezenţa feminină era practic nesemnificativă în posturi
de conducere: o concepţie patriarhală asupra capacităţii femeilor de a conduce,
lipsa calificărilor necesare, neîncrederea populaţiei feminine în forţele proprii,
teama de a fi respinse de colectiv, sau pur şi simplu imposibilitatea menţinerii
unui echilibru între viaţa profesională şi cea de familie. Responsabilele CNF
declarau:
Cunoaştem mai multe cazuri când, propuse pentru anumite funcţii de răspundere,
unele femei au refuzat, invocând motive de ordin secundar, în spatele cărora se
ascunde de fapt un spirit conservator. Sunt încă femei care preferă rolul de subal‑
terne, dintr‑o credinţă ancestrală în supremaţia bărbatului, dintr‑o credinţă că munca
lor nu este decât compensatorie, cu unicul scop de a rotunji bugetul familiei – sau
pur şi simplu din comoditate22.
20. Legea 3/1970, Buletinul Oficial al RSR, nr.28 din 28 martie 1970.
21. „Din activitatea comisiilor şi comitetelor de femei” (rubrică permanentă) în Femeia,
1958‑decembrie 1989.
22. „Iniţiativă, dinamism, activitate concretă” în Femeia, an XXII, nr. 2, februarie 1969,
pp. 6‑7.
În cadrul aceleiaşi anchete, Elena Brateş, director în Ministerul Industriei

Alimentare afirma în legătură la efectul produs de căsătorie în viaţa unei femei:
Mariajul este un moment care modifică existenţa unei femei. Preocupărilor profe‑
sionale li se adaugă grijile gospodăreşti, familiale şi, împărţită între aceste roluri,
pierde uneori echilibrul. De aici un sentiment de culpabilitate, de conflict interior23.
Pentru a menţine acest echilibru, Aneta Spornic, prorector al Academiei de

studii economice şi preşedinta comitetului femeilor din municipiul Bucureşti
recomanda eliminarea pierderilor inutile de timp:
Nu ne permitem luxul să discutăm banalităţi în orele de serviciu, nici să croşetăm

atunci când ar trebui să citim, nici să ne complicăm viaţa menţinând obiceiuri şi
tradiţii de pe vremurile economiei casnice24.
Revista Femeia lansează o serie de anchete sub denumirea „Pot femeile să

conducă?”. Părerea unanimă a fost că pot conduce, cu două condiţii: îmbu‑
nătăţirea calificării şi promovarea prin decizie politică, evitând astfel tocmai
acele mecanisme care până la acel moment au constituit piedici în calea pro‑
movării. Consiliului Naţional al Femeilor, prin intermediul comisiilor din
întreprinderi a organizat şcoli profesionale, cursuri de calificare, de ridicarea
calificării, precum şi cursuri de specializare, a căror cifră totală a şcolarizare
însuma 100.000 de femei anual. În bilanţul de activitatea, Suzana Gâdea se
arăta nemulţumită în ansamblu de numărul cursantelor, considerând că orga‑
nizaţia de femei are capacitatea de a instrui un număr mult mai mare de mun‑
citoare25.
În paralel, comisiile de femei îşi prezentau comitetelor de partid propunerile
pentru diferitele posturi de conducere. Procesul era unul extrem de lent, şi, cu
excepţia unor posturi de director în domeniile feminizate, în special industria
textilă, alte rezultate notabile nu au fost obţinute. Din acest motiv, conducerea
Consiliului Naţional al Femeilor considera:
Este de datoria ministerelor şi celorlalte instituţii de stat în unităţile cărora lucrează

un număr mare de femei să se preocupe mai mult de promovarea în funcţii de
răspundere a femeilor care se evidenţiază prin pregătirea profesională şi talentul
23. „Promovarea în transfocatorul cazului concret” în Femeia, an XXII, nr. 3, martie 1969,
p. 3.
24. ”Ipostaze feminine contemporane” în Femeia, an XIX, nr. 12, decembrie 1967, p. 5.
25. „Raportul Consiliului Naţional al Femeilor din Republica Socialistă România cu privire
la activitatea desfăşurată de la ultima Conferinţa Naţională a Femeilor şi sarcinile care
revin mişcării de femei în lumina hotărârilor celui de‑al IX‑lea congres al Partidului
comunist Român” în Femeia, an XVIII, nr. 7, iulie 1966, p. 8.
lor organizatoric, ajutându‑le îndeaproape să‑şi îndeplinească cu succes funcţiile ce

li se încredinţează.26
Comisiile şi comitetele de femei, în funcţie de nivelul la care acţionau,

aveau ca atribuţie supravegherea respectării principiului cotelor de gen stabilite
prin cele două hotărâri din 1973 şi 1976. În cazuri unor abateri flagrante,
comitetele de femei puteau propune refacerea listei membrilor unui anumit
organ de conducere. Edificator este cazul constituirii în 1973 a Consiliului
Naţional Sanitar Superior, instituţie ce coordona împreună cu Ministerul Sănătăţii
programele de asistenţă medicală. Lista membrilor prezenta vădite disproporţii
între numărul femeilor şi bărbaţilor, cu un avantaj net în favoarea celor din
urmă. La solicitarea Consiliului Naţional al Femeilor, lista membrilor a fost
revizuită de 2 ori, până la respectarea cotei stabilite prin legea din 1973. Tot
acest proces a întârziat funcţionarea de facto a Consiliului Sanitar Superior cu
aproximativ 12 luni27. Astfel de luări de poziţie nu erau atât de numeroase pe
cât şi‑ar fi dorit liderele mişcării de femei. Influenţa efectivă a comisiilor şi
comitetelor de femei depindea în mare măsură de circumstanţele locale şi
politice.
După 1968, un aer de relativă libertate a circulat şi în cadrul presei patro‑
nate ce Consiliul Naţional al Femeilor. Elisabeta Moraru, Niki Iosub şi Ecaterina
Oproiu, ca redactori ai revistei Femeia, au publicat numeroase materiale privind
„condiţia femeii în România”. Desigur, materiale propagandistice purtând un
titlu asemănător fuseseră publicate încă din 1945, dar miza lor în epocă era
prezentarea într‑un corolar cât mai luminos posibil a „remarcabilelor realizări
comuniste”. Cele trei femei redactor aduc o perspectivă cu totul nouă, făcând
dovadă unei apropieri de ideile feministe occidentale. Subiectul care este adus
aproape obsesiv în discuţie era „anularea personalităţii şi libertăţii femeii în
cuplu”. Materialele se concentrau în jurul mariajului şi şocului provocat de
acesta în existenţa femeii.
„Eliberate” de legislaţia comunistă, femeile din România continuau să fie
sclavele partenerului, sclavele familiei. Sub titlul „Vă respectaţi soţia”, au fost
publicate răspunsurile mai multor bărbaţi referitor la implicarea lor în activi‑
tăţile casnice. Răspunsurile, cu 2 excepţii au fost în următoarea linie: „Îmi voi
ajuta soţia cu îndrumări”, „Femeia nu trebuie favorizată prea mult”, „Femeia
să fie femeie, să nu se urce în capul bărbatului”, „Nu o să mă sacrific pentru
ea” sau „Femeile au şi aşa destule drepturi”28. Inechitatea împărţirii sarcinilor
casnice era văzută ca principal impediment pentru realizarea în plan profesional.
26. Ibidem, p. 9
27. Arhiva Ministerului Sănătăţii, fond Direcţia Coordonare,Control, personal şi învăţământ,
dosar 11/1976, nenumerotat.
28. Elisabeta Moraru, „Vă respectaţi soţia”, Femeia, an XIX, nr. 12, decembrie 1966, p. 3;
Ana Bodea, sudor electric, una dintre femeile premiate pentru rezultatele deosebite
Din interviurile luate de Ecaterina Oproiu şi publicate sub titlul 3X8. Plus
Infinitul, se desprind două tipare comportamentale. Primul era reprezentat de
femeile care îşi sacrificau în mod evident cariera pentru a face faţă îndatoriri‑
lor domestice, educării copiilor, sau pur şi simplu pentru a‑şi urma soţul la un alt
loc de muncă. În cel de‑al doilea caz, pentru a menţine echilibrul între o poziţie
de autoritate şi viaţa de familie, femeile făceau eforturi deosebite. În interviul
luat Ancuţei Crăciun, de meserie procuror, apare următoare descriere a zilei
de lucru: „Femeia e mereu în criză de timp. Ca să‑ţi îndeplineşti toate înda‑
toririle ca femeie, trebuie să depăşeşti uneori 24 de ore. Uneori orele 2 noap‑
tea mă apucă în bucătărie”. La întrebarea reporterului dacă nu se simtă epuizată,
Ancuţa Crăciun, membră în conducerea organizaţiei de femei din Bucureşti şi
procuror al Republicii Socialiste România a declarat: „Nu. Îndatoririle de
gospodină îmi dau vitalitate. Dimineaţa alerg la 6 la lapte, fie să fac pachetele
la copii...”. „Tovarăşa procuror” recunoştea persistenţa unor concepţii învechite
privind capacitatea femeilor de a exercita anumite meserii, dar, întrebată dacă
nu există şi inechităţi în familie, legat de comportamentul soţului, de obligaţi‑
ile zilnice, răspunsul dat ocoleşte problema de fond, preferând elemente din
discursul clasic al conducerii Consiliului Naţional al Femeilor:
În ultimul timp s‑au îmbunătăţit condiţiile de aprovizionare. Ar fi bine să existe la

Gospodina o mai mare responsabilitate[...]Fiecare minut trebuie folosit. În loc să
stau să aştept, prefer să vin acasă să mă ocup de educaţia copiilor. După orele de ser‑
viciu mai e şi munca obştească. Conferinţe. În afara de asta, fac parte din Comitetul
de femei al sectorului 5, al sectorului 3, al Comitetului municipal al femeilor29.
Anul 1975, sărbătorit ca „anul femeii” a fost momentul de apogeu dar şi

sfârşitul seriei de articole care luau în discuţie problemele reale cu care se
confruntau femeile în societatea românească comunistă. Într‑un stat care hotă‑
râse egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, şi unde fuseseră trasate
directive clare de promovare a femeilor, criticile nu‑şi mai aveau locul. Consiliul
Naţional al Femeilor, ca organizaţie feminină, avea în mod evident capacitatea
de a dezvolta programe egalitare care să nu se limiteze la sfera publică şi dis‑
cursivă, ci să penetreze cu adevărat straturile de gândire patriarhală omnipre‑
zente în România comunistă. Un astfel de proces ar fi presupus însă o societate
civilă activă, libertatea cuvântului şi a ideilor. Ori, în societatea românească
comunistă, nici una dintre aceste condiţii nu a fost întrunită. Mai mult, începând
cu a doua jumătate a deceniului VIII, fragila autonomie internă a Consiliului
Naţional al Femeilor dispare odată cu politizarea accentuată a conducerii centrale
obţinute în muncă declara referitor la mariajul său: „Au fost discuţii, neplăceri. El
dormea şi eu vopseam uşa de la magazie. Mă bătea, mă chinuia”, Ecaterina Oproiu,
3X8. Plus infinitul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 34.
29. Ibidem, pp. 67‑75.
prin includerea de noi membre, fără experienţă în cadrul mişcării. Din acest
moment nu mai sunt aduse în atenţia publicului probleme legate de lipsa ega‑
lităţii de şanse reale pentru femei, toate acţiunile respectând întocmai sarcinile
trasate de conducerea de partid.
4.2.2. Politică a parităţii sau paritatea în slujba politicului

Conform planului de acţiune realizat în 197430, pentru punerea în practică a
Hotărârii Plenarei CC al PCR din 18‑19 iunie 1973, un număr cât mai mare
de femei trebuia atras către anumite ramuri industriale, stabilite ca prioritare:
industria chimică, industria sticlei, porţelanului şi faianţei, industria energiei
electrice şi termice, industria poligrafică, industria textilă, agricultura de stat.
La baza acestei prioritizări stătea proliferarea fără precedent a teoriei conform
căreia angajaţii femei prezentau trăsături specifice precum grija, atenţia, răb‑
darea, toate legate în principal de sfera casnică, şi care, folosite în ramurile
industriale care solicitau aceste calităţi, puteau avea un randament mai bun
decât al angajaţilor bărbaţi. În paralel trebuiau depistate acele posturile ocupate
de bărbaţi dar pentru care se considera că femeile ar fi avut o productivitate a
muncii mai ridicată31. Pentru a da coerenţă acestei politicii, cu sprijinul Ministerului
Sănătăţi şi a Sindicatelor, a fost stabilit un nomenclator al meseriilor care puteau
fi ocupate şi în ce procent de forţa de muncă feminină.
Comisiile şi comitetele de femei efectuau inspecţii periodice în întreprinderi
pentru a stabili dacă angajările personalului feminin se făceau în domeniile
prioritare stabilite în nomenclator. Pentru a încurajaşi susţine totodată acest
proces, tot comisiile de femei organizau cursuri de pregătire profesională şi de
calificare32.
La începutul anilor ’80, preocuparea Consiliului Naţional al Femeilor pen‑
tru realizarea politicilor de promovare a femeilor în funcţii de conducere pare
a fi dată uitării. Noi priorităţi apar în planul de activitate al organizaţiei de
femei. Consiliul Naţional al Femeilor prin intermediul filialelor sale, trebuia
să asigure respectarea îndeplinirii cotelor de producţie instituite prin planurile
cincinale în industrie şi agricultură. În mod concret, comisia de femei din
fiecare fabrică întocmea o evidenţă clară asupra gradului de îndeplinire a nor‑
melor de către salariate. În urma acestor verificări, pe plan naţional s‑a ajus
la concluzia că între 15‑25% dintre muncitoare nu‑şi îndeplineau corect sarci‑
nile de serviciu. Cu aproape un sfert dintre angajate care lucrau sub normele
30. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Organizatorică, dosar 12/1973, ff. 48‑55.

31. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Organizatorică, dosar 41/1974, ff. 75‑77.
32. Clara Dumitrescu, Stela Fomino, Activitatea comisiilor femeilor din întreprinderi şi
instituţii, Editura Politică, Bucureşti, 1974, pp. 63‑65.
de productivitate stabilite, comisiile de femei din întreprinderi trebuiau să

„introducă ordinea şi disciplina” în rândul tinerelor muncitoare. În mod concret
erau organizate şedinţe de colectiv în cadrul cărora vinovatele erau criticate în
mod public, primind sancţiuni conform codului muncii, în funcţie de gravitatea
contravenţiei. Trebuie menţionat că neîndeplinirea normei echivala deja cu un
venit scăzut, mult sub salariul de încadrare. În rapoartele de activitate ale CNF
se arăta că acţiunile de mustrare publică au avut rezultatele scontate, numărul
lucrătoarelor cu randament scăzut la locul de muncă reducându‑se semnificativ33.
Preocuparea permanentă a comisiilor de femei din întreprinderi era, conform
planului de sarcini, îmbunătăţirea calităţii produselor, diversificarea producţiei
şi asimilarea de noi produse, antrenarea unui număr mai mare de femei în
obţinere de brevete pentru invenţie şi inovaţii. Între diferitele centrale indus‑
triale exista o adevărată competiţie pe această temă, cele mai bune rezultate
fiind obţinute de întreprinderea de confecţii şi tricotaje Bucureşti şi întreprin‑
derea de antibiotice Iaşi.34 Politica de austeritate practicată de regimul comunist,
în special pentru a doua jumătate a anilor ’80, a impus şi alte obligaţii, cum
ar fi reducerea în cadrul procesului industrial a consumului de materie primă,
materiale, combustibil şi energie, valorificarea materialelor recuperabile şi
refolosibile. Economii trebuiau realizate şi prin raţionalizarea cheltuielilor cu
forţa de muncă. Comitetele şi comisiile de femei erau responsabile în acele
întreprinderi unde forţa de muncă era preponderent feminină, de încadrarea
femeilor în muncă şi cuprinderea lor în cursurile de calificare şi perfecţionare,
în vederea extinderii lucrului la mai multe maşini. În acest scop erau organizate
acţiuni muncitoreşti ca: „Eu produc, eu controlez, eu răspund”, „Procesul
milimetrilor”, „Să lucrăm o zi pe lună cu materiale economisite”, „Acţiunea
recuperare, reciclare, recondiţionare”, „Prietenul noului angajat”35.
În mediul rural exista o preocupare similară pentru felul în care femeile de
la sate lucrau la „dezvoltarea şi modernizarea agriculturii, creşterea producţiei
vegetale şi animale”. Consiliul Naţional al Femeilor, în colaborare cu Ministerul
Agriculturii şi Industriei Alimentare şi Uniunea Naţională a cooperativelor
agricole de producţie organizau acţiuni de control în diferitele judeţe ale ţării,
în funcţie de profilul agricol al acestora. Elementele urmărite cu predilecţie
erau: mobilizarea femeilor la campaniile agricole, la folosirea terenurilor
virane şi curţilor pentru cultivarea legumelor şi furajelor, precum şi creşterea
în gospodării a unui număr sporit de animale şi păsări36. Indiferent de regiune,
două au fost proiectele privilegiate de comitetele de femei din mediul rural:
creşterea păsărilor şi a viermilor de mătase. Încă din anii ’50 au început să fie
33. SJAN Olt, fond Comitetul judeţean al Femeilor Olt, dosar 29/1981, ff. 4‑6.
34. SJAN Iaşi, fond Comitetul judeţean al Femeilor Iaşi, dosar 1/1982, ff. 17‑19.
36. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 8/1986, f. 14; 46/1988, f. 53‑56.
organizate conferinţe naţionale ale crescătoarelor de păsări37, în timp ce filialele

organizaţiei de femei întocmeau cât se poate de riguros situaţii statistice privind
evoluţia numărului păsărilor de curte. Amploarea acestui proiect nu a fost
depăşită decât de creşterea viermilor de mătase. Sericicultura a fost dezvoltată
la nivelul întregii ţări. În arhivele judeţene ale organizaţiei de femei, nu există
raport de activitate, fie el la nivel comunal, orăşenesc, judeţean ori regional,
care să nu menţioneze imperativ obligaţia comitetelor de femei de a supraveghea
îndeaproape această activitate în comunităţile păstorite. Pentru exemplificare
redăm un fragment din planul de acţiune al consiliului Naţional al Femeilor în
domeniul sericiculturii, pentru anul 1979:
Sub conducerea organelor de partid, toate comitetele judeţene ale femeilor, să

analizeze, în colaborare cu uniunile judeţene ale cooperativelor agricole de produc‑
ţie, direcţiile agricole şi inspectoratele şcolare, modul cum s‑a desfăşurat activitatea
în acest sector al agriculturii, rezultatele obţinute şi lipsurile manifestate, pe baza
programelor judeţene de dezvoltare a sericiculturii, să se întreprindă măsuri şi
acţiuni concrete pentru realizarea integrală a planului de gogoşi de mătase pe anul
1979 şi asigurarea bazei furajere prin realizarea plantaţilor de dud şi de ricin.
În toate unităţile care dispun de condiţii, comitetele şi comisiile femeilor să între‑
prindă acţiuni politice cu masele de femei – schimburi de experienţă, demonstraţii
practice, calcule economice, vizionări de filme şi emisiuni de televizor, expuneri,
consultaţii, muncă politică de la om la om – pentru atragerea unui număr cât mai
mare de femei în rândul crescătoarelor de mătase38.
Dacă în cazul creşterii producţiei industriale, comisiile de femei nu aveau

un avantaj material direct, pentru acţiunile întreprinse în mediul rural, intere‑
sul era cu totul altul. Nu doar economia de stat avea de câştigat de pe urma
producerii gogoşilor de mătase, fabricarea diferitelor conserve pentru iarnă ori
predarea de fructe şi legume. Toate aceste activităţi erau remunerate, industria
viermilor de mătase fiind de departe cea mai profitabilă. Sumele intrau în
contul Consiliului Naţional al Femeilor care în acest mod se autofinanţa prin
activităţile desfăşurate. Bugetul anual al CNF, asigurat prin fonduri proprii, se
ridica în medie la 12 milioane de lei. Din această sumă, 40% era depusă la
Banca Naţională a RSR, restul mergea în contul organizaţiei pentru finanţarea
diferitelor acţiuni specifice39. Din suma lăsată la dispoziţia comitetelor judeţene, 60%,
rămânea în continuare la dispoziţia acestora, iar 40% erau viraţi în contul
Consiliului Naţional al Femeilor. Operaţiunea de virare a sumelor se realiza
trimestrial, pentru sumele realizate în intervalul respectiv40.
37. „Pe marginea consfătuirii pe ţară a crescătoarelor de păsări” în Femeia, an XV, nr. 3,
martie 1963.
39. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 10/1984, dosar 21/1988, f. 7.
40. SJAN Maramureş, fond Comitetul judeţean al femeilor Maramureş, dosar 41/1982, ff. 89‑90.
Fondurile era utilizate în scopuri diferite. Prioritate avea completarea şi înzes‑

trarea cu mobilier, aparatură electrocasnică, lenjerie şi îmbrăcăminte a instituţi‑
ilor de ocrotire, a creşelor, grădiniţelor. Tot în cadrul acestor instituţii se organizau
serbări, spectacole, excursii. O parte a banilor erau investiţi în organizarea unor
concursuri cu premii, pe bază de buletine de participare cu plată sau altor acţiuni
din care să rezulte noi fonduri. Aceste concursuri erau de 2 tipuri: de cultură generală,
conţinând un buletin cu întrebări care vizau de obicei realizările Partidului
Comunist Român sau al comitetului judeţean de partid de la nivel local41 şi tombolă.
O parte importantă din sumele strânse, dar nu mai mult de 30%, erau folosite
pentru stimularea femeilor care se remarcau în activitatea obştească, în cadrul
mişcării de femei, inclusiv a preşedintelor comitetelor municipale, orăşeneşti,
de sector şi comunale42.
4.3. Zânele comunităţii
4.3.1. Un oraş mai curat

Femeile nu erau doar „zâne ale casei”. Ele îşi exercitau atribuţiile şi în afara
spaţiului privat, pentru a‑şi răsfrânge talentul „gospodăresc şi organizatoric”
asupra întregii comunităţi. Principala formă prin care comitetele şi comisiile
de femei antrenau populaţia feminină în diferite acţiuni cu caracter edilitar-
obştesc, erau concursurile între cartiere, sate străzi, imobile. Rezultatele urmă‑
rite erau: întreţinerea spaţiului locativ, înfrumuseţarea şi asigurarea curăţeniei
străzilor, construirea unor obiective cu caracter socio‑cultural (case de cultură,
cămine culturale, centre culturale etc.), amenajarea de localuri care să găzdu‑
iască grădiniţe, creşe şi alte instituţii de ocrotire, a locurilor de joacă pentru copii,
amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi, plantarea de arbori ornamentali43.
41. Comitetul judeţean al femeilor Olt, organiza cel puţin o dată pe an un astfel de
concurs pentru strângerea de fonduri. În 1975, tema concursului a fost „Copii noştri –
viitorul ţării”. Cu această ocazie au fost vândute 47.759 de buletine, fiecare în valoare
de 2 lei. La încheierea concursului, doar 2174 de buletine au fost completate şi depuse.
Câştigătoare a au fost declarate cele cu numărul maxim de răspunsuri, mai precis 925
de buletine. Din acestea s‑au tras la sorţi cei 117 câştigători. Premiile erau importante
ca valoare: maşini de spălat rufe, aparate de radio, aparate de fotografiat, ceasuri de
mână etc. Profitul net al acţiunii a fost de 70.000 de lei. SJAN Olt, fond Comitetul
judeţean al Femeilor Olt, dosar 27/1975, ff. 1‑8.
43. În planul de activitate pe cel de‑al doilea trimstru aal anului 1982, comitetul orăşenesc
de femei Cavnic avea printre alte sarcini şi pe aceea de a continua concursul de gospo‑
dărire a blocurilor şi caselor „Blocul, casa cea mai îngrijită”, precum şi participarea
activă la curăţenia de primăvară. SJAN Maramureş, fond Comitetul Orăşenesc al feme‑
ilor Cavnic, dosar 43/1982.
Comisiile de femei nu erau responsabile doar pentru organizarea acţiunii şi

antrenarea comunităţii în astfel de activităţi. Ele trebuiau să asigure şi baza
materială pentru buna desfăşurare a lucrărilor, începând cu uneltele folosite şi
până la răsadurile de flori. Treptat, o activitate bazată pe voluntariatul locui‑
torilor unui cartier s‑a transformat în obligaţia comitetelor de femei municipale,
orăşeneşti şi comunale, precum şi a comisiilor din întreprinderi, unităţi agricole
şi instituţii, de a sprijini activ acţiunile de igienizare a localităţilor, a străzilor,
şi locurilor publice, „pentru asigurarea unui aspect curat şi civilizat”44. Menajere
în propriile case, femeile trebuiau să îndeplinească acelaşi rol la nivelul între‑
gii comunităţi. Fără soţii sau mame care să se ocupe de treburile casnice, în
special de curăţenia şi igiena spaţiului locuit, bărbaţii nefamilişti primeau
graţie indicaţiilor date de conducerea de partid, ajutorul comisiilor de femei
pentru rezolvarea „micilor inconveniente” de natură domestică45.
In aceeaşi sferă de preocupări se încadrau acţiunile de control obştesc în
diferitele unităţi de comerţ şi alimentaţie publică. Echipe de femei, de obicei
chiar activistele comitetelor de femei la nivel municipal sau judeţean, făceau
controale în marile magazine pentru a constata eventualele deficienţe. Aceste
anchete erau foarte populare, iar rezultatele verificărilor erau amplu relatate în
paginile revistei Femeia46. În funcţie de natura unităţilor controlate, se urmărea
calitatea aprovizionării (calitate, diversitate, cantitate, cost) şi/sau condiţiile
igienico‑sanitare, în cazul restaurantelor şi a cantinelor. Unele rapoate mai
făceau referire şi la comportamentul angajaţilor din aceste unităţi, concluzia
generală fiind una mai degrabă critică la adresa celor din urmă.
4.3.2. În slujba culturii

În cu totul alt spectru de preocupări, dar la fel de legate de comitetele şi comi‑
siile de femei, era organizarea şi participarea la diferite sărbători cu caracter
naţional. Prima ca importanţă era Cântarea României47, care, deşi definită ca
festival, era în realitate o structură permanentă a Consiliul Culturii şi Educaţiei
44. SJAN Iaşi, fond Comitetul Orăşenesc al Femeilor – Paşcani, dosar 1/ 1984, ff. 29‑31;
45. SJAN Iaşi, fond Comitete Orăşeneşti şi comunale ale Femeilor Iaşi, dosar 2/1984, ff. 27‑29.
46. ”Din activitatea organizaţiilor de femei” în Femeia, an XXII, nr. 4, aprilie 1969, p. 7.
47. Creată în 1977, Cântarea României era definită ca un „festival al educaţiei şi culturii
socialiste, amplă manifestare educativă, politico‑ideologică, cultural artistică de creaţie
şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să spo‑
rească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi
universal”. Implicaţia directă era că orice creaţie artistică, dar şi tehnică, orice mani‑
festare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentaţie teatrală, etc. trebuiau
să obţină aprobarea „activiştilor” responsabili cu Cântarea României, prezenţi în fiecare
întreprindere şi în fiecare sat. Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed.),
Raport final. Comisia prezideţială pentru analiza dictaturii comuniste din România,
Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 375.
Socialiste (CCES) prin care era controlată întreaga activitate cultural‑artistică

a ţării. Consiliul Naţional al Femeilor, împreună cu Comitetul Central al Uniunii
Tineretului Comunist şi CCES, asigurau o dată la fiecare doi ani organizarea
concursului „Muncii, frumuseţii şi tinereţii”, în cadrul festivalului Cântarea
României. Comitetele şi comisiile femeilor, în funcţie de posibilităţi, se puteau
prezenta în diferite etape ale festivalului cu echipe proprii formate în exclusi‑
vitate din femei – cor, teatru, dansuri populare, grupuri vocale48.
Apariţia unei organizaţii de masă care să includă populaţia ţării de vârstă
preşcolară a pus probleme de organizare. Pentru copiii încadraţi într‑o formă
de învăţământ, activitatea era coordonată de cadrele didactice care se consti‑
tuiau în comisii pentru îndrumarea trupelor Organizaţiei „Şoimii patriei”.
Alături de educatori, în comisiile pentru îndrumarea activităţii Organizaţiei
„Şoimii patriei” intra obligatoriu, ca vicepreşedintă, o reprezentantă a comi‑
tetului de femei de la nivelul respectiv. Începând cu luna octombrie 1977,
comitetele şi comisiile de femei au fost numite ca singure responsabile pentru
activitatea grupelor de „Şoimii patriei” de la nivelul cartierelor, străzilor,
satelor, constituite din copiii necuprinşi în învăţământul preşcolar49. Ele trebu‑
iau să cunoască situaţia acestor grupe, locul unde fuseseră constituite, astfel
încât, pe lângă fiecare dintre aceste grupe era repartizată câte o membră a
comisiei de femei din cartier sau a comitetului orăşenesc, municipal, a comi‑
tetului comunal al femeilor, a comisiei femeilor din CAP50.
Atribuţiile comisiilor şi comitetelor de femei se răsfrângeau şi asupra pro‑
cesului de şcolarizare. Comisiile de femei ajutau comitetele de părinţi pe lângă
instituţiile de învăţământ pentru asigurarea şcolarizării tuturor copiilor de
vârstă şcolară. In funcţie de situaţia fiecărui copil neşcolarizat sau cu frecvenţă
slabă la cursuri, membrele comisiei de femei făceau vizite la domiciliul părin‑
ţilor, pentru ca împreună cu aceştia să fie găsite soluţiile pentru îmbunătăţirea
performanţelor şcolare ale elevilor. O preocupare deosebită se manifesta pentru
cazurile minorilor care, pentru fapte nesociale, fuseseră internaţi în penitenciare
sau în centre de reeducare. La încheierea procedurii administrative de internare,
pentru a evita eventuala recidivă, comisiile de femei desemnau pentru fiecare
minor în parte o membră din comitet, care să‑i îndrume pentru încadrarea
într‑o formă de şcolarizare, urmărindu‑le evoluţia academică51.
La sfârşitul anilor ’70, nu doar şcolarizarea şi calificarea femeilor intra în
atribuţiile Consiliului Naţional al Femeilor, ci întreg procesul de şcolarizare al
adulţilor în cadrul învăţământului seral şi al calificării la locul de muncă.
48. SJAN Maramureş, fond Comitetul Orăşenesc al Femeilor Cavnic, dosar 43/1982,
f. 12.
50. SJAN Olt, fond Comitetul Judeţean Olt al Femeilor, dosar 10/1979, ff. 3‑6
51. SJAN Maramureş, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Maramureş, dosar 31/1980,
ff. 97‑98.
Comisia de femei trebuia să urmărească atent frecvenţa la cursuri a tinerilor

şi adulţilor care urmau o formă de şcolarizare, accentul fiind pus pe femeile
care urmau o formă de pregătire. La absolvirea cursurilor, conform calificării
şi nivelul diplomei obţinute, comisia de femei trebuia să facă demersurile
necesare la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor, pentru încadrarea în posturi
şi/sau funcţii conforme cu specializarea deţinută52.
4.3.3. Sărbătorind 8 Martie

Fără a fi decretată în mod oficial sărbătoare naţională, ziua de 8 martie a fie‑
cărui an era sărbătorită în fiecare fabrică, instituţie, cooperativă agricolă de
producţie, localitate din România comunistă. Încă din 1945, sărbătorirea zilei
de 8 martie a fost unul dintre proiectele cele mai importante ale organizaţiei
de femei, sărbătorită prin meetinguri atât în Bucureşti, cât şi în alte oraşe ale
ţării unde UFAR îşi avea filiale. În acea perioadă, ziua internaţională era în
mod prioritar ocazia unei mobilizări pentru pace, împotriva fascismului, împo‑
triva speculei. În ceea ce priveşte drepturile femeilor, principala revendicare a
fost cea a dobândiri dreptului de vot, lesne de înţeles în contextul alegerilor
din 1946. După adoptarea Constituţiei din 1948, prin care egalitatea în drepturi
a femeilor cu bărbaţii devenea prevedere a legii fundamentale a statutului,
caracterul sărbătorii de 8 martie s‑a modificat profund, după model sovietic,
devenind din Ziua Internaţională a femeilor, simplu, „ziua femeilor”53, pentru
ca ulterior, după debutul politicii demografice a regimului Ceauşescu, 8 martie
să fie tot mai mult „ziua mamelor”. Cele două semnificaţii ale sărbătorii coexis‑
taseră de la bun început. Aducerea maternităţii în prim‑planul discursului trebuie
privit ca un gest simbolic prin care statul comunist îşi arăta public priorităţile.
Modul în care regimul Ceauşescu s‑a raportat la sărbătoarea de 8 martie nu
a reprezentat o ruptură cu tradiţia existentă deja în România comunistă, ci
evoluţia unui trend deja existent. In primii ani de apariţie ai revistei Femeia,
toate intervenţiile o menţionau pe Clara Zetkin şi cea de‑a doua conferinţă
internaţională a femeilor socialiste din 1910, ţinută la Copenhaga:
Ziua de 8 martie a fost proclamată ca zi de luptă şi înfrăţire a femeilor trudite de

pretutindeni, în 1910, în urma propunerii făcute de Clara Zetkin la conferinţa de
la Copenhaga. Atunci a fost proclamată ziua de 8 martie, zi de luptă pentru câştigarea
53. «8 Martie 1949 pentru femeile din Republica Populară România nu mai este o zi de
luptă pentru cucerirea drepturilor, ci este o zi de luptă pentru apărarea şi consolidarea
drepturilor cucerite de întreg poporul în drumul spre socialism, împotriva tuturor duş‑
manilor», Olimpia Ţenescu, „Ziua noastră, zi de luptă împotriva războiului” în Femeia,
an II, nr. 3, martie 1949, p. 5.
drepturilor femeii, drepturi depline, egale cu ale bărbatului, deoarece femeia deo‑
potrivă cu bărbatul muncesc şi răspund, deopotrivă înfăptuiesc viaţa54.
Varianta dezvoltată Partidul Comunist Francez şi Union des Femmes Française

începând cu 1955, conform căreia sărbătorirea zilei de 8 martie ar avea la bază
o manifestaţie a muncitoarelor care ar fi avut loc New York în 185755, nu a
fost preluată şi de Partidul Comunist Român şi secţia sa de muncă în rândul
femeilor. Încă de la instaurarea regimului comunist, perspectivei internaţiona‑
liste a zilei de 8 martie, i s‑a adăugat o puternică componentă naţională, vizi‑
bilă prin proliferarea pe agenda sărbătorii a două tipuri de manifestări. În
primul rând se dorea stabilirea unei legături între lupta specifică zilei de 8
martie şi istoria mişcării comuniste din România, prin evocarea femeilor căzute
victime „regimurilor reacţionare şi fasciste”: Donca Simo, Elena Pavel, Ocsko
Tereza. În al doilea rând, prezentarea tuturor „succeselor înregistrate de partid”,
mai ales în plan economic, reprezenta dovada luptei pe care popoarele comuniste
în general, şi cel român în special, o duceau cu forţele imperialiste, iar 8 martie
era ziua potrivită pentru a face bilanţul acestor „victorii”: „În ziua de 8 martie,
făcând bilanţul succeselor şi victoriilor obţinute, noi nu uităm o clipă cum au fost
obţinute aceste victorii”56. Regimul Ceauşescu a privilegiat cea de‑a doua direcţie.
Consiliul Naţional al Femeilor era principalul organizator al evenimentelor
ocazionate de această sărbătoare. În luna februarie a fiecărui an, preşedinta
organizaţiei de femei supunea spre aprobare secretarului general al partidului,
Nicolae Ceauşescu, programul de acţiuni ce urmau a fi organizate cu ocazia
zilei de 8 martie. Inovaţii substanţiale în conţinutul şi natura manifestărilor
omagiale organizate, nu au fost aduse în timpul regimului Ceauşescu. Singura
modificare vizibilă în discurs a fost accentuarea cultului personalităţii cuplului
Ceauşescu, vizibil în ceea ce priveşte presa feminină şi sărbătorile organizate
de CNF, începând cu sfârşitul anilor ’70.
În anii pentru care nu erau organizate alegeri pentru adunările de delegate,
sărbătorirea zilei de 8 martie reprezenta ocazia perfectă pentru punerea în
mişcare a mecanismului propagandei comuniste în relaţia cu populaţia feminină.
La o analiza atentă, un anumit timp de propagandă, se exercita şi în sens invers,
dinspre organizaţia de femei, spre conducerea partidului, avându‑l iniţial ca
subiect pe Nicolae Ceauşescu, ulterior pe ambii soţi Ceauşescu. Prima activi‑
tate din planul de măsuri supus spre aprobare era:
54. Ibidem.
55. Sandra Fayolle, L’Union des Femmes Françaises: Une organisation féminine de masse
du parti communiste français, 1945‑1965, teză de doctorat în Ştiinţe Politice susţinută
la Universitatea Paris I‑Panthéon Sorbonne sub coordonarea lui Philippe Braud, 2005,
p. 171.
56. Olimpia Ţenescu, „Ziua noastră, zi de luptă împotriva războiului” în Femeia, an II,
nr. 3, martie 1949, p. 7.
Manifestările politico‑educative şi cultural artistice ce se vor organiza cu prilejul

zilei de 8 martie 1984, se vor exprima sentimentele de aleasă stimă şi deosebită
preţuire, de profundă recunoştinţă, pe care milioanele de femei din ţara noastra,
fără deosebire de naţionalitate, le nutresc faţă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu,
secretarul general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România, fiul cel
mai de seamă al poporului român57.
Ulterior, în cadrul acţiunilor care marcau ziua de 8 martie se exprima, de

asemenea, «omagiul fierbinte faţă de personalitatea strălucită a tovarăşei Elena
Ceauşescu”58.
Odată prezentate elogiile conducerii partidului, programul îşi urma celelalte
puncte obişnuite din plan:
evidenţierea succeselor obţinute de poporul român în dezvoltarea economico‑soci‑

ală a ţării, perfecţionarea învăţământului, ştiinţei şi culturii, subliniindu‑se contri‑
buţia femeilor la realizarea unei înalte eficienţe economice şi a unei calităţi noi,
superioare în toate domeniile59.
Sărbătorirea tuturor femeilor din România era o nouă ocazie pentru statul
comunist de a mobiliza populaţia feminină pentru realizarea priorităţilor eco‑
nomice definite de Partidul Comunist Român, aceleaşi proiecte care figurau şi
în planul de activitate al organizaţiei:
realizarea în condiţii de eficienţă ridicată şi la un nivel calitativ superior a produc‑

ţiei fizice nete, în primul rând a producţiei pentru export, pentru reducerea consu‑
murilor de materii prime, materiale, energie şi combustibil, pentru îmbunătăţirea
calităţii produselor, instaurarea fermă a ordinei şi disciplinei în toate domeniile60.
Calendarul evenimentelor era unul amplu, săptămâna premergătoare zilei

de 8 martie fiind dedicată organizării în întreprinderi, unităţi agricole, instituţii,
casele decultură, cluburi, căminele culturale,61 precum şi în cadrul lectoratelor pentru
femei, a cercurilor de educaţie socialistă, se organizau simpozioane, expuneri,

60. Ana Mureşan, „Femeile, remarcabilă forţă socială, deplin angajată în procesul multi‑
lateral al patriei” în România Liberă, an XLIV, nr.12.858, 8 martie 1986, p. 3.
61. În planul de activitate pentru sărbătorirea zilei de 8 martie pentru anul 1981, se preciza:
„Un accent deosebit se va pune la Cooperativa Igiena – expunerea «Ocrotirea mamei
şi copilului» urmată de recital de poezie închinată mamei, Cooperativa Textile tricotaje –
expunerea «Femeia, participantă activă a construcţiei socialiste din patria noastră», în
municipiul Satu‑Mare va avea loc vernisajul unei expoziţii de pictură şi grafică cu
tematică adecvată, organizată la Filiala Uniunii Artiştilor Plastici”. SJAN Satu‑Mare,
fond Comitetul Municipal al Femeilor Satu‑Mare, dosar 3/1980, f. 2.
întâlniri ale femeilor cu activişti de partid, cadre de conducere, în care erau

evidenţiate femeile cu rezultate deosebite în muncă şi în activitatea social‑obştească62.
Importanţa femeii mamă era subliniată prin seria de serbări organizate de
comitetele şi comisiile de femei cu sprijinul organizaţiei de pionieri şi şoimi
ai patriei în toate instituţiile de învăţământ, dar şi la locul de muncă al părin‑
ţilor. In colaborare cu Uniunea Tineretului Comunist era organizată „săptămâna
tinerelor fete”, care, similar cu natura activităţilor organizare în fabrici şi
instituţii, cuprindea sesiuni, dezbateri, simpozioane, expuneri, spectacole. Ziua
femeii nu era doar ocazie de celebrare. Conducerea de partid folosea acest
prilej pentru a familiariza tinerele cu acel concept de feminitate specfic idea‑
lului comunist. Spre deosebire de colegii bărbaţi din organizaţia de tineret,
pentru fete se organizau cicluri de acţiuni „educative” privind pregătirea pen‑
tru viaţa de familie. Conţinutul acestor cursuri era mereu acelaşi: importanţa
copiilor în viaţa de familie, lecţii practice de gătit, cusut63.
Partea de divertisment a sărbătorii era asigurată prin spectacole de muzică
şi dans, organizate de la nivel de comună, în plan naţional. Spectacolul cel mai
grandios era organizat la Bucureşti, pe scena Operei Române sau Teatrului
Naţional „Ion Luca Caragiale”64. Deşi dedicat femeilor, spectacolul, trebuia
să scoată în evidenţă „vibrantul omagiu adus tovarăşului Nicolae Ceauşescu”65.
Invitatele la acest eveniment reflectau compoziţia socială impusă în cadrul
Consiliului Naţional al Femeilor, prioritare fiind muncitoarele şi ţărăncile.
Intelectualele erau şi ele prezente, mai ales dacă aparţineau categoriei activis‑
telor de partid şi organizaţiei de femei. O astfel de manifestare constituia un
bun prilej şi pentru acţiuni de propagandă destinate în special străinilor. Mai
puţin costisitor decât editarea de cărţi ori broşuri, oficialităţile române invitau
la spectacolul omagial de 8 martie, soţiile reprezentanţilor misiunilor diploma‑
tice aflate la Bucureşti66.
Ultima piesă în puzzle era contribuţia mass media la promovarea şi relata‑
rea întregului program de manifestări. Revista Femeia dedica fiecare ediţie a
62. SJAN Satu‑Mare, fond Comitetul Judeţean al Femeilor Satu‑Mare, dosar 25/1978,
ff. 41‑44.
63. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 13/1984, f. 9; SJAN Satu‑Mare,
fond Comitetul Municipal al Femeilor Satu‑Mare, dosar 3/1980, ff. 72‑73.
64. ”8 martie, Ziua Internaţiomală a Femeii‑Adunare festivă din Capitală „în România
Liberă, an XL, nr.11617, 8 martie 1982, p. 5.
65. În telegramă adresată de participantele la adunarea din Capitală lui Nicolae Ceauşescu
se spunea: „Cu prilejul Zilei internaţionale a femeii, gândurile milioanelor de femei
don patria noastră se îndreaptă, din nou, cu nemărginit devotament, cu profund respect
şi deosebită preţuire, cu fireşti şi îndreptăţite sentimente de mândrie patriotică, către
dumneavoastră, mult stimate şi iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, eminent conducător
comunist, ctitor de epocă nouă, cel mai strălucit fiu al poporului”. „Cu prilejul zilei de
8 martie” în România Liberă, an XXXVIII, nr.10998, 8 martie 1980, p. 5.
lunii martie omagierii femeilor şi mai ales prezentării luptei internaţionale

pentru drepturi egale. Bineînţeles, informaţiile priveau doar statele capitaliste,
în special Franţa, Statele Unite ale Americii şi Anglia. Prin comparaţie, se
arăta soarta acelor „nefericite femei, confruntate cu şomajul, salarizare inegală
în raport cu bărbaţii, lipsa facilităţilor pentru îngrijirea copilului mic” spre
deosebire de România comunistă, unde, graţie legislaţiei egalitare, inechităţile
de tot felul îşi încetaseră de mult existenţa. Cotidienele Scânteia şi România
Liberă publicau anual, în numerele din 7, 8 şi 9 martie, cele mai recente pro‑
porţii atinse de femei în diferite sectoare de activitate, semn al egalităţii depline
de şanse67. Erau selectate doar domeniile feminizate, precum sănătatea, învă‑
ţământul, industria textilă, comerţul, unde cifrele erau cu adevărat semnifica‑
tive. Într‑o rubrică separată erau arătate eforturile statului comunist pentru a
uşura viaţa femeii, prin preluarea anumitor îndatoriri casnice: numărul de
creşe, de grădiniţe, punerea în vânzare de aparatură electrocasnică, deschiderea
unor centre noi de tip «Gospodina» sau «Nufărul».
Regimul Nicolae Ceauşescu a venit cu o agendă proprie de acţiuni care să
intre în atenţia Consiliului Naţional la Femeilor. Unele proiecte au fost conti‑
nuate, în special cele care ţineau de intrarea populaţiei feminine în viaţa activă
şi de îngrijirea spaţiului locativ. Altele precum cele de politică demografică şi
implicarea în activitatea altor organzaţii de masă (Şoimii patriei şi Organizaţia
de pionieri) au fost inovaţii cerute de interesele de moment al partidului.
Consiliul Naţional al Femeilor s‑a transformat tot mai mult într‑o formă de
control pentru întreaga populaţia feminină. Îndepărtându‑se tot mai mult de
ceea ce ar fi trebuit să fie o organizaţie de masă feminină, fie ea şi una sub‑
ordonată unui partid comunist. Spre deosebire de Union des Femmes Française
sau Consiliul Naţional al Femeilor din Bulgaria, organizaţia românească a
acordat prea puţină atenţie proiectelor culturale şi educative, privilegind în
schimb susţinerea campaniilor de politică demografică. In toate ţările din spa‑
ţiul comunist organizaţia de femei coordonată de partidele comuniste a venit
cu soluţii concrete pentru sprijinirea unui program de planning familial real.
In România nu doar că acest lucru nu s‑a întâmplat, mai mult, CNF a fost unul
dintre soldaţii fideli ai politicii ceauşiste care a făcut peste 10.000 de victime
doar printre femeile obligate să recurgă la o întrerupere ilicită a sarcinii.
Politicile egalitariste au fost şi ele date uitării, întreaga responsabilitate pentru
creşterea ponderi feminine în funcţii de autoritate revenind conducerii Partidului
Comunist Român.
67. „Să evidenţiem rolul deosebit de important al femeilor în învăţământ şi cultură, unde
ele reprezintă circa 64 la sută din totalul celor care lucrează în acest domeniu; în reţeaua
sanitară, unde deţin o pondere de peste 70 la sută, în comerţ şi serviciile publice prezenţa
lor este de circa 60 la sută”. Graţiela Vântu, „Înaltă condiţie şi răspundere a femeii în
societate”, România Liberă, an XXXVII, nr.10688, 8 martie 1979.
Partea a II‑a
Politici egalitare.
Concept, aplicare, efecte
Capitolul 5
Principiul egalităţii sexelor
Politicile de promovare a femeilor, implementate şi conduse de statul comu‑

nist român, nu au fost acte singulare, bazate pe o filozofie proprie socialismu‑
lui românesc, ci parte a unui întreg care cuprinde trei paliere diferite de
influenţă: marxism‑leninismul, modelul sovietic şi contextul internaţional
prezent în cadrul blocului comunist. În continuare vom analiza fiecare dintre
aceste aspecte, urmărind acele elemente care au constituit pe bazele teoriei
marxiste, punctele principale în jurul cărora s‑au cantonat acţiunile egalitariste
în direcţia emancipării femeilor. Pentru teoreticienii marxişti era de la sine
înţeles faptul că într‑un sistem socialist femeile s‑ar fi bucurat de drepturi egale
cu ale bărbaţilor în toate sferele vieţii publice: legislativ, politic, precum şi
participare totală în activitatea economică. Acest ultim punct a fost crucial,
atât Marx, cât şi urmaşii săi întru doctrină, văzând în mobilizarea tuturor
femeilor pentru munca productivă în afara casei, o garanţie a emancipării lor.
Vom urmări cum s‑a realizat mai întâi în cadrul URSS, apoi al statelor din
blocul comunist, această integrare în viaţa activă, care a fost cadrul legislativ
egalitar menit să instituie egalitatea celor două sexe şi dacă aceste măsuri au
fost suficiente pentru a garanta o prezenţă reală în funcţii de decizie, atât în
stat, dar mai ales în partid.
5.1. Marxism‑leninismul
Perspectiva pe care marxism‑leninismul a folosit‑o privind condiţiile de eman‑

cipare ale femeilor are la baza însăşi conceptele marxiste asupra naturii umane.
Gândirea liberală consideră că ceea ce separă omul de animal este setul de
caracteristici care‑l definesc. Prin aceste caracteristici înţelegem o serie de
abilităţi (capacitatea de a raţiona şi folosirea limbajului, un set de practici cum
ar fi religia, arta şi ştiinţa, cât şi o anumită paradigmă de atitudine şi compor‑
tament cum ar fi competitivitatea şi egoismul). Marxiştii resping concepţia
liberală asupra naturii umane, susţinând în schimb că ceea ce ne deosebeşte de
164 POLITICI EGALITARE. CONCEPT, APLICARE, EFECTE
animale este capacitatea noastră de a produce mijloace de subzistenţă. Suntem

cine suntem datorită a ceea ce facem. Spre deosebire de insecte de exemplu,
ale căror activităţi sunt guvernate de instinct şi pe care nu pot influenţa prin
voinţă proprie, noi ne creăm în interiorul procesului transformării şi manipu‑
lării intenţionate a naturii1.
Pentru Marxişti, forţa materială – producţia şi reproducerea vieţii sociale –
sunt principalii factori de avansare în istorie. Prezentând această teorie, cunos‑
cută sub denumirea de materialism istoric, Marx afirma:
„Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează procesul general al

vieţii sociale, politice şi intelectuale. Nu conştiinţa este cea care determină
existenţa umană ci existenţa socială îi determină conştiinţa”.
Cu alte cuvinte, Marx credea că întreg modul de producţie al unei societăţi,

şi anume forţele de producţie (materie primă, uneltele şi muncitorii) împreună
cu relaţiile de producţie (modul în care producţie este organizată), generează
o suprastructură (un strat de idei politice, sociale şi legale), suprastructură care
la rândul ei ranforsează modul de producţie. Afirmaţia lui Marx „Fiinţele umane
se creează pe sine”, după cum Schmitt a subliniat mai târziu, nu trebuie inter‑
pretată ca „Bărbaţii şi femeile, ca indivizi, se fac ceea ce sunt” ci mai degrabă
„Bărbaţii şi femeile, prin intermediul producţiei colective, creează o societate
care, la rândul ei, îi modelează”2. Ca urmare, raportat la condiţia femeilor în
societate, concepţia pe care acestea şi‑o formează asupra propriei existenţe se
datorează rolurilor jucate în familie şi la locul de muncă care le ţin într‑o stare
de subordonare socială şi economică faţă de bărbaţi.
Cu câteva aserţiuni răzleţe în scrieri separate atât prin subiect cât şi epocă,
problema emancipării feminine, înţeleasă ca program de luptă specific feminin,
nu a fost nicicând abordată şi tratată în opera lui Marx şi Engels. În concepţia
lor, mişcarea proletară – „mişcare autonomă a imensei majorităţi în interesul
imensei majorităţi” este preocuparea comună a muncitorilor de ambele sexe,
cauza clasei muncitoare aparţine în mod egal bărbaţilor şi femeilor supuşi
deopotrivă capitalului şi servituţilor salariatului. Dacă femeile muncitor meri‑
tau un tratament special, aceasta se datora faptului că statutul lor profesional
era apropiat de cel al copiilor, executând aceeaşi sarcină: într‑un caz ca şi în
celălalt, fragilitatea fizică a subiecţilor angajaţi este cea care comandă, în
interesul angajatului, un ansamblu de măsuri şi reguli de protecţie, care vor
constitui, cu progresul industrializării, materia primei legislaţii de fabrică
1. Rosemarie Tong, Feminist Thought, ediţia a III‑a, Westview Press, Philadelphia, 2009,
p. 92.
2. Alena Heitlinger, Women and State Socialism. Sex inequality in the Soviet Union
and Czechoslovakia, Macmillan Press, London, 1979, p. 18
PRINCIPIUL EGALITĂŢII SEXELOR 165
promulgate în Anglia. Odată cu apariţia Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor,

perspectiva unei mişcări autonome a femeilor a devenit pentru Marx şi Engels
un subiect de reflexie critică, chiar polemică, obligându‑i şi incitându‑i să‑şi
lărgească orizontul viziunii sociale. În manifestul partidului comunist, raportul
dintre cele două sexe este redus la o afacere strict privată, fără imixtiunea
societăţii. Odată cu suprimarea proprietăţii private, urmau să dispară cele două
fundamente ale căsătoriei tradiţionale: dependenţa soţiei faţă de soţ şi cea a
copiilor faţă de părinţi, educaţia copiilor fiind practicată în mod colectiv. Faţă
de apariţia unei comunităţi a femeilor, Engels, în Principiile Comunismului,
declara:
comunitatea femeilor este un raport cât se poate de adecvat la societatea burgheză

şi care constă în acest moment doar în prostituţie. Dar prostituţia se sprijină pe
proprietatea privată şi va dispărea odată cu aceasta. În consecinţă, departe de a
susţine o comunitate a femeilor, organizarea comunistă o ocoleşte3.
Această temă va fi reluată cu insistenţă în Manifestul Partidului Comunist,

unde critica familiei burgheze se extinde asupra familie proletare. Familia pe
deplin dezvoltată nu există decât pentru burghezie dar ea îşi găseşte corolarul
în absenţa unei vieţi de familie în cadrul proletariatului şi în prostituţia publică:
Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe câştigul privat.

În forma sa deplin dezvoltată, ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă
completarea în lipsirea de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.
Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi
şi copii devine cu atât mai dezgustătoare cu cât, pentru proletari, ca urmare a
dezvoltării marii industrii, toate legăturile de familie se destramă, iar copii sunt
transformaţi în simple articole de negoţ şi instrumente de lucru4.
Distincţiile de sex şi vârstă şi‑au pierdut pentru clasa muncitoare orice

semnificaţie socială, rămânând simple instrumente pentru stabilirea unui even‑
tual cost al forţei de muncă. În interiorul relaţiilor familiale este atacată şi
problema comunizării femeii, care asemenea copiilor, în interiorul familiei
burgheze nu poate deţine decât statutul unui simplu obiect, comunizarea mij‑
loacelor de producţie conducând şi la comunizarea femeilor. Acuzaţia conform
căreia doctrina comunistă doreşte şi o comunizare a femeii este respinsă, con‑
siderându‑se ca dispariţia relaţiilor de producţie prezente va conduce şi la
dispariţia comunizării femeii, cauzată de ele, mai precis prostituţia:
3. Friedrich Engels apud Maximilien Rube, „L’émancipation des femmes dans l’oeuvre
de Marx et d’Engels”, în Christine Fauré (dir.), Nouvelle Encyclopédie Politique et
Historique des Femmes, Les Belles Lettres, Paris, 2010, p. 484.
4. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, ediţia a II‑a îngri‑
jită de Cristian Preda, editura Nemira, Bucureşti, 2006, p. 34.
Dar voi comuniştii vreţi să introduceţi comunizarea femeii – ne strigă în cor întreaga
burghezie.
Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de
producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decât să‑şi închi‑
puie că soarta comunizării le va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de
simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decât indignarea ultramorală a burghezilor
noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii
nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea e existat aproape întotdeauna.
Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele prole‑
tarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a‑şi seduce
reciproc soţiile.
În realitate, căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li
s‑ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să
introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii. De altfel, se înţelege de la sine
că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii,
izvorâtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială5.
În Originea familiei, proprietăţii private şi statului (1884), Engels se pro‑

nunţă asupra existenţei a două sfere: cea a producţiei (în cadrul căreia se
produc mijloace materiale de existenţă) şi cea a reproducerii (în cadrul căreia
sunt produşi cei ce devin producători), ambele cu importanţă egală în repro‑
ducerea societăţii omeneşti. Cele două sfere se caracterizează prin exploatare
şi oprimare în societatea împărţită pe clase. Familia nu este „naturală”, ci un
produs al evoluţiei sociale şi este influenţată în dezvoltarea sa de relaţiile eco‑
nomice de producţie, locul aservirii femeilor. Apariţia acestei realităţi se
datorează în viziunea lui Engels apariţiei surplusului de produse şi proprietăţii
private. Pentru teoreticianul socialist, a existat întotdeauna o diviziune sexuală
naturală a muncii, prin care bărbaţii desfăşoară mai ales activităţi productive
(care produc lucruri), în timp ce femeile sunt responsabile de activităţi repro‑
ductive (care perpetuează şi întreţin viaţa de zi cu zi). Plecând de la această
diviziune, munca bărbatului tinde să fie acceptată ca având un plus de valoare
în comparaţie cu munca prestată de femeie. Consecinţa directă a fost o scădere
drastică de statut a femeilor în societate6. La acestea se mai adaugă şi faptul
că bărbaţii doresc să fie moşteniţi de proprii copii, fapt ce a dus la abandona‑
rea succesiunii matriliniare (mater semper certa, pater incertus) în favoarea
celei patriliniare. Prin aceasta au fost eliminate drepturile mamei şi s‑a insta‑
urat monopolul bărbătesc asupra puterii, reducând femeile la statutul de sclave
ale dorinţelor sexuale bărbăteşti şi la mijloace de produs şi crescut copii. Familia
5. Ibidem, p.35.
6. Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, ediţia a V‑a,
Editura Politică, Bucureşti, 1961, p. 58.
nu se naşte din motive „naturale”, ci economice. Doar când condiţiile de

exploatare şi subjugare ar dispărea, am putea vorbi despre o familie născută
din dragoste şi înţelegere7.
În familiile monogame burgheze, bărbatul conduce în virtutea puterii sale
economice (dreptul de proprietate), stabilind faţă de soţie o relaţie similară cu
cea dintre burghez şi proletar. Prin urmare, exploatarea femeilor se va sfârşi
doar o dată cu dispariţia proprietăţii private. Emanciparea faţă de bărbaţi era
condiţionată de: 1) independenţa economică a femeilor prin participarea lor
directă la munca productivă; 2) preluarea publică a creşterii copiilor; 3)
industrializarea muncii casnice8.
Succesorii lui Engels au contribuit la dezvoltarea acestei teorii, văzând în
intrarea femeii în producţia socială atât o modalitate de a se sustrage monoto‑
nelor îndatoririlor casnice, dar şi o condiţie apriorică în vederea emancipării
într‑un context mai larg. Referitor la această politică, Lenin se exprima astfel:
Nici un partid democrat din lume, nici măcar în cele mai dezvoltate republici bur‑
gheze, nu a făcut în această problemă, în zeci de ani, nici a o suta parte din ce am
realizat noi în primul an de guvernare. În sens figurat, nu am mai lăsat o singură
cărămidă a teribilelor legi care plasau femeia într‑o stare de inferioritate faţă de
bărbat, legile privind restricţionarea divorţului, legile privind drepturilor copiilor
ilegitimi aflaţi în căutarea taţilor. Spre ruşinea burgheziei, şi a capitalismului fie
spus, numeroase rămăşiţe ale acestor legi există în toate ţările civilizate. Avem tot
dreptul de a ne mândri cu realizările noastre în această sferă. Dar cu cât am înde‑
părtat mai temeinic rămăşiţele vechilor legi şi instituţii burgheze, cu atât mai clar
ne‑a devenit că nu am făcut decât să pregătim bazele unei structuri, structură care
încă nu a fost construită.
În ciuda tuturor legilor eliberatoare pe care le‑am dat, femeia continuă să fie un
sclav domestic deoarece treburile casnice o zdrobesc, sufocă, plictisesc şi degra‑
dează, o leagă de bucătărie şi leagăn, irosindu‑i munca în treburi neproductive,
consumatoare de nervi, penibile. Adevărata emancipare a femeii, adevăratul comu‑
nism, va începe doar atunci când lupta de masă, condusă de proletariatul aflat la
putere, va începe împotriva acestei penibile economii casnice, sau mai bine spus
când va fi transformată pe scară largă în economie socialistă la scară largă.
Acordăm în realitate suficientă atenţie acestor chestiuni, care în teorie, sunt indis‑
cutabile pentru fiecare comunist? Bineînţeles că nu. Cantine publice, creşe, gră‑
diniţe, iată exemple de acţiuni comuniste, cu mijloacele de fiecare zi, care nu
presupun nimic grandios, nimic pompos sau solemn, dar care pot cu adevărat să
emancipeze femeia, să abolească inferioritatea faţă de bărbat în privinţa rolului în
producţia socială şi viaţa socială9.
7. Ibidem, pp. 66‑67.

8. Ibidem, p. 77.
9. V.I. Lenin, „A great Beginning, 28 iunie 1919” in Women and Communism. Selections
from the writings of Marx, Engels, Lenin and Stalin, Lawrence &Wishart, London,
1950, p. 55‑56, (trad. ns.).
Cu toate acestea, Lenin recunoştea că măsuri de socializare ale muncii

casnice existau şi în ţările capitaliste:
Aceste mijloace nu sunt noi, acestea au fost create de capitalismul la scară largă;
dar sub capitalism ele au rămas în primul rând o raritate şi, în al doilea rând, şi
ceea ce este cu adevărat important, fie aducătoare de profit, firme, cu tarele aferente
ale speculei, profitului, înşelătoriei şi fraudei sau aparţinând acrobaticei filantropii
burgheze pe care cei mai buni muncitori erau îndreptăţiţi să le urască şi dispreţu‑
iască10.
Astfel de argumente nu trebuie să surprindă deoarece, conform Alenei

Heitlinger, chiar teoriile lui Marx sugerau că socializarea producţiei era sarcina
istorică a capitalismului şi nu a socialismului. În interiorul acestui proces au
apărut contradicţiile unei societăţi caracterizată prin proprietatea privată11.
Cu toate acestea, având în vedere aceste scrieri marxiste timpurii, este
important de subliniat că nici unul dintre aceste argumente nu priveau problema
ca întreg. Ele ignorau presiunile care până la urmă au apărut în implementarea
procesului de socializare a treburilor casnice şi de creştere a copiilor în soci‑
etăţile statelor socialiste. Pentru Lenin, în analiza sa destul de abstractă, eco‑
nomiile contabilizate în timp efectiv de lucru, ca efect al măsurilor de
socializare a treburilor casnice ar fi dus la un cost redus al celor din urmă.
Această impresie era una falsă, acoperind doar un anumit aspect al problemei.
Un altul consta în faptul că munca, până atunci domestică, gratuită, a devenit
remunerată conform regulilor pieţei muncii, deci mai scumpă decât se antici‑
pase. Rezultatul a fost că, pentru a acoperi aceste costuri create de preluarea
publică a îndatoririlor domestice, era nevoie de o intrate masivă a femeilor în
sfera muncii plătite, în afara casei.
În timpul războiului civil din Rusia, când se mai aştepta încă o revoluţie la
nivel mondial, bolşevicii erau optimişti că o rapidă creştere economică va fi
realizată, făcând astfel posibil un progres timpuriu către dezvoltarea formelor
de socializare a muncii casnice şi de creştere a copiilor. Aşa cum a devenit tot
mai evident, lucrurile nu aveau să meargă în direcţia dorită. Nimeni din par‑
tidul bolşevic, cu excepţia remarcabilă a Alexandrei Kollontai, şi a altor câteva
membre ale Secţiei feminine, nu era conştient că pentru o reală emancipare a
femeilor era nevoie de o altă abordare. Ca rezultat, atât statul sovietic cât şi
celelalte state socialiste, din motive economice considerăm noi, au ignorat cea
de‑a doua condiţie a emancipării femeilor, cea care prevedea externalizarea
responsabilităţilor familiale. Muncile casnice au rămas în continuare o problemă
privată, şi o unică responsabilitate a femeii.
10. Ibidem.
11. Alena Heitlinger, op. cit., p. 18.
Paralel cu intrarea masivă în viaţa activă a femeilor, s‑a constatat necesita‑

tea tot mai stringentă a creşterii demografice, ca principală condiţie pentru
dezvoltarea economică de durată. Ori, alături de eşecul socializării muncii
domestice, politicile demografice, mai mult sau mai puţin dure, au condus către
o realitate care a caracterizat condiţia femeilor în întreg spaţiul socialist, dubla
zi de muncă şi condiţionarea calităţii de angajată de cea de mamă. Toate ţările
din Europa de Est au acţionat conform primei condiţii stipulate de Engels, şi
anume că femeilor trebuie să intre în câmpul producţiei sociale, al activităţii
remunerate. A fost dezvoltată o aşteptare aproape universală ca femeile să
muncească şi să privească munca în afara domiciliului ca un punct central al
existenţei. În timp, această schimbare a condus la profunde consecinţe în plan
psihologic asupra încrederii femeilor şi a preocupărilor lor pentru problemele
de natură intelectuală, socială ori politică. Cu toate acestea, realizările destul
de firave în privinţa condiţiilor de muncă şi trai au făcut ca, spre deosebire de
angajaţii bărbaţi, mamele cu slujbe să aibă în realitate două locuri de muncă.
Unul remunerat, în afara casei şi un altul în familie, ca unic responsabil pentru
treburile casnice. Ceea ce ar fi trebuit să fie o redefinire a rolurilor de gen în
societate, conform teoriei lui Engels, a fost de fapt o extindere a muncii şi
responsabilităţilor revenind femeilor.
Această inadvertenţă este pusă de Alena Heitlinger pe seama unei analize
mai puţin profunde a lui Engels asupra naturii muncii casnice şi a rolului jucat
de aceasta în reproducerea forţei de muncă în capitalism. Principala scăpare
s‑ar regăsi în definirea prea îngustă a producţiei, mai apropiată de ideologia
capitalistă decât de cea marxistă, nereuşind să aplice conceptele de valoare
folosită, valoare de schimb şi plus valoare în activitatea casnică. A fost făcută
o simplă conexiune între producţia materială a mijloacelor de subzistenţă şi
reproducerea biologică a speciei umane, dar nu a vorbit şi despre relaţionare
celor două12.
Tezele socialiste privind statutul femeii au fost reluate de Auguste Babel în
lucrarea sa Femeia şi socialismul. Această carte s‑a bucurat de un succes imens
printre militanţii ruşi, şi în special militantele care‑l frecventau, printre care
şi Nadejda Kroupskaia. Principalele idei expuse de August Babel ar putea fi
rezumate în câteva puncte principale:
1. Societatea capitalistă este o societate alienată; alienarea se datorează pro‑
prietăţii private care dăunează oricăror relaţii umane, în special cea dintre
bărbat şi femeie.
2. În această societate, femeile sunt cele mai oprimate. Ele se găsesc sub
dominaţia unui bărbat, fie că sunt dependente financiar de soţul lor, în cadrul
unui mariaj de convenienţă, fie că suferă în cadrul unui mariaj „proletar”,
încheiat din dragoste, dubla exploatare a muncii salariate şi celei casnice.
12. Ibidem.
3. Eliberarea femeilor nu este posibilă decât prin revoluţia socialistă care va

suprima proprietatea privată a mijloacelor de producţie. Din acest motiv,
lupta pentru egalitatea între bărbaţi şi femei trebuie să fie, înainte de toate,
o luptă pentru socialism în care femeile sunt chemate să participe alături de
bărbaţi, ca tovarăşi.
4. În noua societate, femeia va fi complet independentă, atât din punct de
vedere social cât şi economic13.
Cât priveşte egalitatea dintre sexe la nivel personal, principalele opinii

exprimate de Engels în acest sens se limitează la faptul că relaţiile sexuale sub
socialism vor fi monogame şi bazate pe sentimente de dragoste, admiţând în
acelaşi timp că nu poate influenţa comportamentul unei generaţii viitoare:
Când se vor ivi aceşti oameni, se vor naşte, prea puţin se vor sinchisi ei de tot ceea
ce se crede azi că ar trebui să facă, ei vor şti singuri cum să se poarte şi singuri îşi
vor forma o opinie publică corespunzătoare în ce priveşte purtarea fiecăruia în parte14.
Alexandra Kollontai a fost singurul teoretician socialist rus cu adevărat

important care a extins teoria lui Engels privind relaţiile personale. A fost şi
singurul gânditor bolşevic care a acordat atenţie eliberării la nivel personal şi
a transformărilor psihologice atât ale femeilor cât şi ale bărbaţilor. În scrierile
sale susţinea că în socialism relaţiile dintre bărbaţi şi femei se vor baza pe
deplina libertate, egalitate, prietenie adevărată şi dragoste liberă. Ea a criticat
modelul clasic de moralitate, considerându‑l ipocrit, bazat pe deoparte pe
monogamie şi prostituţie de cealaltă. O altă critică a fost adusă relaţiei posesive
dintre parteneri, în care fiecare îl posedă pe celălalt şi amândoi sunt geloşi
între ei.
Kollontai s‑a pronunţat pentru o fluiditate şi o mai mare experimentare în
interiorul relaţiilor sexuale. Deşi opiniile exprimate nu se depărtau cu mult de
ce spusese însuşi Engels, ceilalţi lideri bolşevici nu‑i împărtăşeau ideile de
libertate individuală. Lucrarea Relaţiile Sexuale şi Lupta de clasă a fost publi‑
cată în 1913, când Alexandra Kollontai nu cunoştea nici realităţile sociale ale
momentului şi cu atât mai puţin anticipa realele schimbările ce urmau a fi aduse
de Revoluţie. Opiniile lui Kollontai erau mai degrabă un compte rendu al pro‑
priilor experienţe sentimentale. Căsătoria şi maternitate nu o împiedică să
urmeze studii universitare şi să aleagă calea exilului pentru a‑şi desăvârşi
educaţia, mai ales cea politică. Relaţiile se succed odată cu ţările în care alege
să trăiască, cărţile şi pamfletele pe care le scrie. Recurge la avort atunci când
maternitatea i se părea un obstacol în calea realizării altor proiecte, în special
13. Hélène Yvert‑Jalu, Femmes et Familles en Russie d’hier et d’aujourd’hui, prefaţa

Michelle Perrot, Editions du Sextant, Paris, 2008, p. 92‑93.
14. Friedrich Engels, op.cit, p. 84.
cele politice. În mod firesc este o susţinătoare a întreruperii voluntare a sarci‑

nii, ca unică modalitatea prin care femeia poate fi cu adevărat liberă să‑şi
stabilească singură priorităţile. Kollontai nu refuză categoric căsnicia ori mater‑
nitatea dar vede cele două ipoteze ca fiind subordonate existenţei femeii şi nu
invers, ca îndatoriile de natură familială să‑i dicteze acţiunile. Căsătorită,
implicată în relaţii cu parteneri la rândul lor căsătoriţi, ajunge să condamne
sentimentul de posesie între soţi, gelozia15.
Conflictul din 1918‑1921 avea să aducă însă o situaţie cu totul diferită de
ceea ce liderii bolşevici proiectaseră în anii premergători revoluţiei. Libertatea
sexuală a fost pretextul pentru dezagregarea socială din timpul războiului.
Eliberarea femeilor s‑a dovedit a fi mai degrabă o nouă formă de exploatare.
În lipsa mijloacelor contraceptive, eliberarea sexuală a funcţionat doar în cazul
bărbaţilor, nu şi al femeilor care, în loc de mai multă libertate s‑au văzut con‑
fruntate cu opusul ei, sarcini, copii sau avorturi nedorite.
5.2. Modelul sovietic
Egalitatea între femei şi bărbaţi a fost declarată imediat după revoluţia din
octombrie 1917. Declaraţia a fost însoţită de anumite acte legislative menite a
îmbunătăţi situaţia populaţiei feminine. Dreptul de a divorţa, printr‑o procedură
mult simplificată comparativ cu situaţia prerevoluţionară, ajutoare de materni‑
tate, prevederi pentru protejarea femeii salariat şi a sănătăţii acesteia la locul
de muncă, iar începând cu 1920, dreptul de a beneficia de întreruperea la cerere
a sarcinii. Pentru a se bucura de aceste drepturi, femeile trebuiau să benefici‑
eze de un anumit grad de autonomie. Calea pentru a obţine un nivel mai mare
de libertate personală, conform ideologiei marxist‑leniniste, era atragerea feme‑
ilor către procesul de producţie, către o formă remunerată de muncă. Nu doar
că femeile obţineau relativ uşor slujbe în afara casei, ele erau chiar încurajate
să o facă de către statul sovietic, care le acorda ajutoare băneşti. Aşa cum am
arătat în prima parte16, Partidul Comunist, prin intermediul secţiei de muncă
în rândul femeilor, făcea publice aceste măsuri şi supraveghea punerea lor în
aplicare, contestând atitudinile patriarhale la toate nivelurile societăţii. Sunt de
remarcat cursurile de alfabetizare pentru femei, diferite programe educaţionale,
munca obştească din cadrul organizaţiilor obşteşti ce luau fiinţă în sate, oraşe,
la locurile de muncă. În cadrul acestei serii mai largi de acţiunii, s‑a remarcat
15. Vezi Arkadi Iosifovitch Vaksberg, Alexandra Kollontaï, traducecere de Dimitri Sesemann,
Fayard, Paris, 1996.
16. Vezi partea I, Cap. 2.
în 1925 campanie împotriva vălul islamic purtat de femeile din comunităţile

musulmane, localizate mai ales în Asia Centrală17.
Anii ’20 au cunoscut şi o libertate a moravurilor fără precedent, marcată
de numeroase experimente în ceea ce priveşte relaţiile de familie. Femeile au
constituit una dintre direcţiile noii avangarde culturale. Un model al „noii femei
sovietice” capabilă de auto sacrificiu şi dedicată cauzei revoluţionare, a devenit
noul model în artă, ficţiune şi producţia cinematografică. Conform cifrelor
oficiale, femeile au devenit mai implicate din punct de vedere politic, ca dele‑
gate la întrunirile Partidului Comunist, angajate ale organelor locale de guver‑
nământ sau ale sindicatelor18.
Anii ’30, chiar de la debutul lor, au cunoscut o creştere fără precedent a
femeilor în industria sovietică şi mai ales în sectoare dominate până în acel
moment de bărbaţi, inclusiv industria grea. În mediul rural, procesul de colec‑
tivizare a oferit noi posibilităţi de angajare pentru femei în cadrul sectorul
agricol. Pentru mamele cu slujbe, statul trebuia să organizeze facilităţi pentru
îngrijirea copiilor, cantine şi spălătorii publice19.
În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, imaginea femeilor sovietice,
mai mult ca niciodată, a fost asociată cu eroismul, patriotismul –„patria
mamă”20. Deşi reprezentau deja o proporţie apreciabilă a forţei de muncă din
industrie, pierderile demografice au făcut ca femeile să joace un rol foarte
important în economia URSS şi după încheierea conflictului mondial21.
Toate aceste realităţi ţin însă mai mult de propaganda sovietică decât de
realităţile vieţii femeilor în Uniunea sovietică. Propaganda oficială a vorbit
prea puţin de starea de paupertatea ce a lovit mai ales femeile în timpul apli‑
cării noii politici economice22, creşterea în amploare a fenomenului prostituţiei
în anii ’2023 sau limitarea măsurilor egalitariste în anii 30 la simpla absorbţie
în piaţa de muncă şi plasarea femeilor în sfere de activitate până atunci tipic
17. Vezi Elena Shulman, Stalinism on the Frontier of the Empire‑Women and State Formation
in the Soviet Far East, Cambridge University Press, Cambridge şi New York, 2008.
18. Susan E. Reid, „The New Soviet Woman and the Leader Cult on Soviet Art în Melanie
Ilic (ed.) Women in the Stalin Era, Palgrave, New York, 2001, pp. 194‑215; Barbara
Evans Clemens, Bolshevik Women, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp.
243‑278.
19. Wendy Z. Goldman, Gender and Industry in Stalin’s Russia, Cambridge University
Press, Cambridge, 2002, pp. 39‑41.
20. Suzanne Ament, „Reflecting Individual and Collective Identities‑Songs of World War
II” în Helena Goscilo, Andrea Lanoux (ed.), Gender and National Identity in twenti‑
eth‑Century Russian Culture, Northern Illinois University Press, 2006, pp. 115‑128.
21. Wendy Z. Goldman, op. cit., pp. 265‑272.
22. Vezi Hélène Yvert‑Jalu, op. cit. .
23. Elizabeth Waters, „Victim or villain? Prostitution in post‑revolutionary Russia” în Linda
Edmondson (ed.), Women and Society in Russia and the Soviet Union, Cambridge
University Press, Cambridge, New York, 1992, pp. 160‑175.
masculine. Prioritatea statului sovietic a fost de a convinge întreaga populaţie

feminină să intre într‑o activitate salariată, fără a renunţa la îndatoririle fami‑
liale, în timp ce bărbaţii îşi păstrau în continuarea poziţia prerevoluţionară de
stăpân al casei, scutiţi de activităţile casnice.
5.2.1. Femeile sovietice în viaţa activă

Constituţia sovietică stipula cunoscutul dicton comunist „Cine nu munceşte nici
să nu mănânce”. Cu toate acestea, în privinţa femeilor, cu sau fără copii, nu
era prevăzută obligativitatea intrării într‑o activitate salariată. În societatea
sovietică, viaţa activă era legată în mod obligatoriu de imaginea bărbatului, şi
doar subsidiar de cea a femeii. Acest fenomen reiese din diferitele chestionare
realizate pe tema muncii salariate. Femeilor le erau adresate întrebări specifice,
legate de condiţiile de muncă, eventualitatea unei zile reduse de lucru, motivele
pentru care alegeau să‑şi ia o slujbă în afara familiei şi dacă ar renunţa la
aceasta în condiţiile unei salarizări mai bune a soţului. Diferiţi oameni de
ştiinţă sovietici puneau sub semnul întrebării anumite prevederi legale referi‑
toare la durata concediului de maternitate sau alte măsuri privitoare la natalitate
cu referire exclusiv la femei. Rolul femeii ca principal responsabil pentru
creşterea, educarea copiilor dar şi îndeplinirea treburilor casnice, era subînţe‑
les în cadrul tuturor studiilor de specialitate. Mai mult chiar, orice tentativă de
a lipsi femeia de „trăsăturile şi impulsurile feminine specifice” ar fi dus la o
„sărăcire a vieţii bărbaţilor şi femeilor”24.
În ciuda obstacolelor legate de rolul femeii ca soţie şi mamă, prezenţa
femeilor într‑o activitate salariată a fost dintre cele mai spectaculoase, în ciuda
prezenţei în domenii specific feminine şi/sau poziţii inferioare în ierarhia pro‑
fesională. La sfârşitul anilor ’70, femeile reprezentau 73 de procente din
totalul angajaţilor în educaţie repartizate astfel: 98 la sută din totalul celor
încadraţi pentru îngrijirea copilul mic şi învăţământ preşcolar, 80% din perso‑
nalul şcolilor primare, şi doar 30% la nivelul învăţământului mediu. În sistemul
de sănătate şi asistenţă socială, femeile constituiau 85% din angajaţi, cu o
prezenţă de 99% pentru categoria asistentelor medicale şi a personalului auxi‑
liar. În comerţ şi servicii, femeile se regăseau în proporţie de 76%, dintre care
91% dintre vânzători (ocupaţia cea mai prost clasată într‑un nomenclator al
meseriilor în funcşie de venit). Femeile se regăseau în proporţii impresionante
şi în alte meserii considerate ca fiind specific feminine: dactilografe şi steno‑
dactilografe (99%), funcţionare (95%), casiere (94%)25.
24. Janet S. Schwartz, „Women under Socialism: Role Definitions of Soviet Women”
în Social Forces, vol. 58:1, septembrie 1979, p. 70, articol accesibil la adresa http://
www.jstor.org/stable/2577785, 07.02.2009.
25. Ibidem.
Poziţiile manegeriale erau în cea mai mare măsură ocupate de bărbaţi. În

1970, femeile reprezentau doar 13% din totalul şefilor de întreprinderi, situa‑
ţia rămânând relativ contantă până la prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Femeile reprezentau majoritatea economiştilor şi a planificatorilor, dar
participarea acestora în luarea principalelor decizii în economie era minoră.
Deşi majoritare în sistemul medical, femeile nu păstrau aceeaşi reprezentativitate
în poziţiile de conducere ale organelor medicale. În 1974, 39,7% din perso‑
nalul ştiinţific era reprezentat de femei, dar, din acest număr, jumătate ocupau
cele mai joase 2 poziţii în ierarhia academică. Situaţia era mult mai gravă în
rândurile Academiei de Ştiinţe, unde doar 2% dintre membri erau femei26.
În 1973, salariul mediu în URSS era de 134,9 ruble pe lună. În cele 8
sectoare în care forţa de muncă era dominată de femei, salariul mediu era mai
scăzut decât media naţională. Acest lucru se petrecea în condiţiile în care pro‑
paganda oficială era cea a plăţii egale la muncă egală, concepţie bazată pe
aplicarea la nivel statal a unei grile unice de salarizare. De unde apăreau dife‑
renţele? Dacă privim domeniul industrial, găsim o proporţie de 49% prezenţă
feminină în totalul angajaţilor şi un salariu mediu de 147, 2 ruble, deci peste
media naţională. Cu toate acestea, femeile erau mai numeroase în industria
producătoare de bunuri textile şi în cea textilă, domenii cunoscute fiind pentru
salarizarea inferioară. Salarii mai mici pentru femei erau întâlnite şi în indus‑
tria grea, dar motivele erau altele, ţinând în principal de încadrarea persona‑
lului feminin pe treptele cele mai joase de salarizare. Pragul cel mai înalt de
retribuţie erau atins de 19,2 dintre angajaţii bărbaţi şi doar 1.9 din totalul
angajaţilor femei. Câştigurile mai joase pentru femei au fost explicate în lite‑
ratura de specialitate de întreruperile dese ale activităţii, în principal din motive
familiale, naşteri, părinţi ori copii bolnavi. O altă cauză invocată era translo‑
carea familiilor în funcţie de slujba soţului, situaţie în care soţia îl urma şi era
obligată să‑şi caute o slujbă în aceeaşi localitate, chiar dacă era sub nivelul ei
de pregătire sau mai prost plătită decât poziţia ocupată anterior27.
5.2.2. Legislaţia
În privinţa legislaţiei muncii, URSS a arătat o atitudine „progresistă”, păstrând
în acelaşi timp elemente tradiţionaliste. Sunt de remarcat prevederile legislative
referitoare la atragerea unui număr cât mai mare de femei în învăţământul
superior şi şcolile tehnice, pregătind şi promovând femeile membre de colhoz.
În anii ’30 guvernul sovietic a observat ezitarea femeilor de a intra în diferite
activităţi cu grad ridicat de tehnicitate, motiv pentru care au instituit cote de
reprezentare feminină în rândul elevilor din şcolile profesionale. Măsuri au fost
26. Ibidem, p. 75.

27. Alena Heitlinger, op. cit., pp. 147‑149 .
luate şi pentru admiterea unui număr cât mai mare de studente în cadrul insti‑
tutelor de inginerie, astfel încât, către 1936, o treime din totalul studenţilor
erau femei.
Legislaţia privind protecţia muncii pentru femei a devenit oficială prin arti‑
colul 12228 al Constituţiei URSS din 1936. Până la acel moment fuseseră unele
măsuri în acest sens, în special în cadrul codului muncii din 1922, care stabi‑
lea condiţii stricte pentru încadrarea femeilor în activitatea salariată astfel încât
să nu le fie puse în pericol sănătatea şi/ori funcţia reproductivă. Din acest
motiv, anumite slujbe deveneau automat inaccesibile femeilor, constituind un
punct de plecare pentru viitoare discriminări în sfera ocupaţională. În URSS,
codul muncii a fost revizuit în 1970. Articolul 68 specifica că este interzisă
utilizarea muncii feminine în condiţii nesănătoase de muncă şi în subteran.
Următorul articol interzicea repartizarea femeilor în slujbe de noapte29, cu
excepţia cazurilor izolate şi doar ca măsură temporară. Conform articolului 70,
atât femeia însărcinată cât şi cea care alăpta, trebuiau transferate în activităţi
mai uşoare, beneficiind de aceleaşi drepturi salariale, iar articolul 71 prevedea
obligativitatea concediului pre şi post natal, cu o durată totală de 112 zile
calendaristice, existând opţiunea prelungirii acestuia până la 1 an, fără plată.
Aceste prevederi au fost preluate şi de către celelalte state comuniste. În urma
acestei legi, femeile nu au mai fost angajate în cadrul forţelor armate30.
5.2.3. Femeile în politică

Problema atragerii femeilor în activitatea politică s‑a pus încă de la începutul
Revoluţiei din octombrie. În teorie, liderii bolşevici erau de acord cu intrarea
femeilor în partid dar în realitate existau multe rezerve în această privinţă.
Unele temeri erau întemeiate, dat fiind gradul ridicat de analfabetism şi puter‑
nica influenţă a ortodoxismului. Înainte de a fi primită în partid, populaţia
28. „Femeilor din URSS li se acordă drepturi egale cu bărbaţii în toate sferele economice,
guvernamentale, culturale, politice ale vieţii publice. Posibilitatea exercitării acestor
drepturi este asigurată femeilor prin acordarea de drepturi egale cu bărbaţii în privinţa
muncii, salarizării pentru munca depusă, odihnă şi recreere, protecţie socială şi educaţie,
şi protejarea de către Stat a intereselor mamei şi copilului, ajutor acordat mamelor cu
familii numeroase şi mamele singure, concediu maternal plătit şi asigurarea unei reţele
extinse de case de naştere, creşe şi grădiniţe”, Constituţia URSS din 1936, art. 122
apud Women and communism…, p. 49.
29. Primele măsuri de acest tip au apărut în legislaţia franceză. În 1874 a fost interzis
lucrului în mină şi în carierele de piatră pentru femei. În 1892 pe lista activităţilor
inaccesibile angajaţilor femei s‑a adăugat munca pe timpul nopţii a femeilor însărcinate
care lucrau în domeniul industrial. Christine Bard, Les femmes dans la société française
au XX eme siècle, Armand Colin, Paris, 2001 p. 22.
30. Barbara Wolfe Jancar, Women under communism, The Johns Hopkins University Press,
Baltimore şi Londra, 1978, p. 137.
feminină trebuia supusă unui proces de instruire, drept pentru care a fost
organizată o reţea de şcoli de alfabetizare. Proporţia femeilor în cadrul parti‑
dului a crescut progresiv. În ianuarie 1920, ea era de 7,4%, în 1940 de 14,4%
pentru a ajunge la 23,8% în 1975. Este de remarcat faptul că participarea şi
reprezentarea politică a femeilor nu egalează prezenţa populaţiei feminine în
alte sectoare ale vieţii sovietice, în special ca prezenţă în piaţa de muncă. Dacă
prezenţa ca membru de partid era redusă, accederea în cadrul organelor de
conducere ale partidului era şi mai dificilă. La cel de‑al XVII‑lea Congres al
PCUS, în 1934, femeile reprezentau 7,2% din totalul delegaţilor cu drept de vot.
Constituţia URSS din 1936 a garantat femeilor drepturi egale cu bărbaţii în
toate domeniile: economic, statal, cultural şi sociopolitic. Măsura era necesară,
însă nu şi suficientă, pentru o prezenţă activă a femeilor în politică, mai ales
după dispariţia Zhenotdel la începutul anilor ’30. Importantul proces de indus‑
trializare, dublat de colectivizarea proprietăţii private şi includerea unui număr
semnificativ de femei într‑o activitate salariată ar fi putut conduce pe cale de
consecinţă şi la o creştere asemănătoare a proporţiei femeilor angajate în viaţa
politică. Acest fenomen a întârziat să se producă, chiar şi la sfârşitul celui de‑al
Doilea Război Mondial, când femeile ajung să atingă 51% din totalul forţei de
muncă angajate şi să depăşească în mod semnificativ din punct de vedere
numeric populaţia masculină. Prezenţa în organele de conducere ale PCUS
atinge un timid 14,2% la cel de‑al XX‑lea Congres al Partidului. Revirimentul
se produce în timpul erei Hruşciov, când s‑a putut constatat o creştere a parti‑
cipării feminine atât în funcţii politice cât şi în activismului social şi a prezen‑
ţei în funcţii de decizie la toate nivelurile. De multă publicitate s‑a bucurat
prezenţa femeilor în diferitele organe de conducere, atât la nivel de partid cât
şi de stat, organele de guvernare locale, diferitele organizaţii de masă şi nu în
ultimul rând de munca de voluntariat.
În martie 1958, 366 de femei, reprezentând 26,4% din totalul membrilor
au fost alese în Sovietul Suprem al URSS. În 1959, 222 de femei din toate
regiunile Uniunii Sovietice, participă în calitate de delegate la cel Congresul XXI
al CPUS31. Prima femeie promovată într‑o funcţie la nivelul secretariatului a
fost Ecaterina Fourtseva, în 1956, având puternica susţinere a lui Hruşciov,
deţinând ulterior şi funcţia de ministru al culturii. Alături de Valentina Terechkova32,
au fost singurele femei din politica sovietică care s‑au bucurat de renume şi
recunoaştere internaţională.
Hruşciov a iniţiat un dezgheţ în relaţiile internaţionale şi o perioadă de
„coexistenţă paşnică” cu statele occidentale şi cele în curs de dezvoltare. În
anii ’50 şi 1960, Comitetul Femeilor Sovietice, sub preşedinţia Ninei Popova,
31. Hélène Yvert‑Jalu, op. cit., p. 55.

32. Evelyn Enderlein, Les femmes en Russie Soviétique 1945‑1975. Perspectives 1975‑1999,
L’ Harmatan, Paris,1999, p 53.
a devenit un corp politic important. Organizaţia de femei a partidului comunist

din URSS a jucat un rol important mai ales în plan diplomatic, fiind nucleul
în jurul căruia s‑a format şi a funcţionat ulterior Federaţia Internaţională a
Femeilor, important promotor al drepturilor egale pentru femei, influenţând
politicile Organizaţiei Naţiunilor Unite în această direcţie33. Principalele luări
de poziţie ale organizaţiei internaţionale priveau păstrarea păcii mondiale,
eliminarea armelor de distrugere în masă, în special armele atomice şi cele
biologice. Hruşciov însuşi participa la întrunirile Organizaţiei de femei atunci
când erau discutate problemele legate de participarea în cadrul FDIF.
Moscova a fost gazda Congresului Mondial al Femeilor din 24‑29 iunie
1963, cu Nina Popova ca vicepreşedintă. Au participat 2000 de membre FDIF
din 114 de ţări. Şi cu această ocazie Hrusciov s‑a adresat participantelor, sub‑
liniind rolul important ce revine femeilor în păstrarea păcii mondiale34.
La nivelul local şi a diferitelor organizaţii obşteşti, până la sfârşitul anilor
’50, consiliile femeilor (zhensovety) au fost revitalizare şi femeile erau încura‑
jate să se implice activ la nivelul comunităţilor locale. Aceste consilii organizau
campanii pentru îmbunătăţirea serviciilor pentru femei, sarcini precise fiind
trasate pentru acestea, mai ales în zonele rurale. Atribuţiile lor se răsfrângeau
şi asupra aprovizionării cu bunuri şi alimente, a facilităţilor pentru îngrijirea
copiilor şi a magazinelor de cartier. În consiliile locale ale femeilor erau alese
17 femei, numărul total al celor implicate în viaţa organizaţiei fiind mult mai
mare, repartizate la nivel de regiune, cartier dar şi fabrici. În special la nivel
de regiune, erau organizate evenimente culturale dedicate femeilor, ale căror
principale protagoniste erau tot femei. În zonele rurale activitatea privea în
special organizarea de cercuri de lectură cu scop educativ, lecţii de tipul „şcoala
mamei” pentru o bună îngrijire a copilului, dar şi realizarea de instituţii de
îngrijire pentru copii, de tipul creşelor şi grădiniţelor, atât în regim normal cât
şi sezonier. Femeile casnice erau şi ele încurajate, prin intermediul acestor
consilii, să participe la toate activităţile comunităţii, o pagină specială a presei
feminine fiindu‑le dedicată. Pentru zonele în care femeile păstrau încă un trai
mai tradiţionalist, refuzând intrarea în viaţa activă, erau lansate campanii spe‑
ciale pentru a le mobiliza să intre în munca salariată dar şi în formele de
conducere la nivel local. În acest scop erau organizate de exemple Congrese
în diferitele republici din Asia Centrală35.
33. Francisca de Haan, „Continuing Cold War Paradigms in Western Historiography of

Transnational Women’s Organisations: the case of the Women’s International Democratic
Federation (WIDF)” in Women’s History Review Vol. 19, No. 4, September 2010,
pp. 547–573.
34. „...Doar să‑ţi doreşti pacea nu este suficient. Este nevoie de activitate energică, eroică
pe scară mondială pentru a preveni un conflict mondial. Voi femeile aveţi un rol foarte
important de jucat în această privinţă…”, World Congres of Women, Moscow, June
1963, Women’s International Democratic Federation, 1963, p. 11.
35. Alena Heitlinger, op. cit., pp. 63‑64.
Sărbătoarea tradiţională a femeilor în calendarul sovietic era 8 martie, Ziua

Internaţională a femeii. Această celebrare era marcată la nivel oficial prin
adunări populare în care se decernau premii, manifestări descrise pe larg în
presă. În interiorul familiilor lucrurile stăteau destul de diferit, implicând cel
mai adesea oferirea de mici cadouri flori şi bomboane mamelor, fiicelor, soţi‑
ilor. Mai mult, această zi de sărbătoare s‑a transformat treptat într‑o nouă
responsabilitate a femeii, obligată să gătească şi să pregătească toate cele
necesare petrecerii, atât în familie cât şi la locul de muncă36. În ciuda forma‑
lismului tot mai accentuat faţă de această manifestare în interiorul familiei
ruseşti, sărbătorirea zilei de 8 martie a constituit prilejul pentru Organizaţia
de femei de a stabili relaţii durabile peste hotare.
Ce înţelegeau oficialii sovietici prin egalitate între femei şi bărbaţi reiese
din discursurile femeilor prezente în Sovietul Suprem. Ecaterina Furtseva
declara într‑un discurs ţinut pentru o conferinţă a femeilor susţinută în India
că egalitatea în drepturi a femeii sovietice era cuantificabilă prin numărul total
al femeilor atrase către sferele specific masculine, în special profesionale şi
politice, acordarea unor concesii de natură legală şi acces mai bun la diferitele
servicii publice. Dezbaterile de acest tip nu erau însă lipsite de referirile la o
diviziune naturală a sexelor: „Nu trebuie uitate calităţile cu care natura le‑a
înzestrat pe femei. Până la urmă, unui bărbat îi place să lucreze cu toporul şi
fierăstrăul, în timp o femeie este mai înclinată spre lucrul de mână”. Ca probă
a egalităţii de drepturi între bărbaţi şi femei a fost adus şi prima misiune spaţială
sovietică condusă de o femeie, Valentina Vladimirovna Tereshkova. Propaganda
oficială nu a precizat însă că echipa de femei a programului spaţial a fost des‑
fiinţată câţiva ani mai târziu37.
Discriminarea se accentua pe măsură ce se înainta în ierarhia de partid. În
1973, din totalul secretarilor de partid la nivelul oraşelor şi regiunilor, doar
4% erau femei, şi, până în 1975, nici o femeie nu a fost promovată ca prim
secretar al PCUS la nivel unei provincii. În cadrul comitetelor regionale de
partid din Rusia şi Ucraina, participarea feminină s‑a menţinut la 3,2%. Fără
36. Revista sovietică de satiră Krokodil a publicat mai multe caricaturi‑desene în care
surprindeau ipocrizia care înconjura această sărbătoare. Într‑o astfel de caricatură era
reprezentată o şedinţă în care se discutau preparativele pentru sărbătorirea zilei de 8
martie. Erau prezenţi doar bărbaţi şi o singură femeie. Unul dintre vecinii de scaun o
apostrofează: „De ce eşti încă aici? Du‑te acasă şi coace nişte plăcinte: mâine e
sărbătoare”!. Într‑un alt desen, şezând la o masă plină cu mâncare şi băutură, mai
mulţi bărbaţi în stare de ebrietate ciocneau în cinstea femeilor, femei care alergau din
şi înspre bucătărie cu braţele încărcate de platouri pline sau veselă murdară. În acelaşi
număr al revistei, un bărbat este înfăţişat cerându‑i soţiei să‑i ducă o cutie de bomboane
soţiei şefului său. Melanie Ilic, Susan E. Reid, Lynne Attwood (ed.), Women in the
Khrushchev Era, Palgrave Macmillan, 2004, p. 15.
37. Sue Bridger, „The cold war and the Cosmos: Valentina Tereshova and the first
woman’s space flight” in Ibidem, pp. 222‑235.
o reprezentare la nivel regional, prezenţa în cadrul organelor executive (Comitetul

Central, Biroul Politic, Secretariat) erau cu atât mai puţin probabilă. În Comitetul
Central, în 1969, dintr‑un total de 195 de membri plini, doar 5 erau femei, iar
din cei 154 supleanţi, 7 erau femei. În 1971 situaţie s‑a înrăutăţit. Deşi numă‑
rul total al membrilor plini a urcat la 235, numărul femeilor prezente în cadrul
acestui grup nu a crescut decât cu o singură participare, aceeaşi situaţie fiind
valabilă şi în cazul membrilor supleanţi38.
Dacă în cadrul partidului, prezenţa femeilor nu a fost atât de semnificativă,
în cadrul diferitelor soviete ponderea lor a fost mai însemnată. Debutul a fost
lent şi pentru intrarea populaţiei feminine în diferitele adunări populare, o
creştere mai rapidă înregistrându‑se în cadrul sovietelor din mediul urban, cu
o prezenţă de 7,8%, pe când în mediul rural, guvernat în mai mare măsură de
tradiţionalismul patriarhal, femeile nu reprezentau decât 1% dintre aleşi.
Procentul populaţiei feminine a urcat treptat, atât la nivelul sovietelor locale,
cât şi la nivel central, în diferitele Republici federative şi autonome cât şi în
Sovietul Suprem39.
În deceniile 7 şi 8, numărul de mandate care au revenit femeilor a crescut ca
procent de la 28% în 1966 la 31% în 1974 pentru Sovietul Suprem, aproximativ
75% dintre candidate fiind membre ale Partidului Comunist. În cadrul sovietelor
locale, aleşii se aflau într‑o oarecare paritate ţinând seama de criteriul de gen,
cu 42, 8% femei alese în 1967 şi 48,0% în 1974. Cea mai mare parte a celor alese
erau muncitoare, urmate de categoria tehnicienelor. Grupul intelectualelor era
format în cea mai mare parte din cadre didactice, medici, inginere şi artiste.
Între 1955 şi 1972, doar 109 femei au ocupat, la nivelul întregii Uniunii
Sovietice funcţii de decizie, dintr‑un total de 2500. Repartiţia acestor poziţii
pe domenii de activitate arată o feminizare predilectă a anumitor funcţii de
decizie şi absenţa lor totală în celelalte sectoare. O prezenţă feminină remar‑
cabilă se înregistra în domeniile cultural şi medical. Prezenţa femeilor era mai
numeroasă în rândul organelor de propagandă ale partidului şi a organizaţiei
de tineret. O afacere strict „feminină” a devenit după moartea lui Stalin Ministerul
Afacerilor Sociale, care, atât la nivel de minister cât şi al filialelor teritoriale,
era feminizat în proporţie de aproape 98%. Alte două domenii privilegiate erau
industria uşoară şi cea a bunurilor de consum40. Atunci când o poziţie impor‑
tantă le era atribuită, lucru rar de altfel, aceasta era de obicei într‑un domeniu
considerat feminin. Alexandra Kollontai a fost ministru al Prevederilor Sociale
în primul guvern bolşevic, Ecaterina Fourtseva, ministru al culturii în timpul
lui Hruşciov, Alexandra Birioucova, ministru al industriei uşoare sub Gorbaciov41.
38. Alena Heitlinger, op. cit., pp. 104‑107.

39. Evelyn Enderlein, op. cit., pp. 56‑57.
40. Barbara Wolfe Jancar, op. cit., pp. 88‑91.
41. Sue Bridger, „Young Women and perestroika” în Melanie Ilic, Susan E. Reid, Lynne
Attwood (ed.), Women in the Khrushchev Era..., pp. 188‑191.
În schimb, pentru celelalte sectoare de activitate, prezenţa feminină era mai

degrabă excepţia. Diferiţi autori care s‑au oprit asupra acestui subiect au încer‑
cat să explice această situaţie, 3 fiind ipotezele cele mai frecvente. Plecând de
la evidenţa unei prezenţe scăzute a femeilor în cadrul partidului, aceasta a fost
explicată pe deoparte prin gândirea patriarhală care domina societatea rusă dar
şi prin interesul scăzut al femeilor faţă de activitatea politică. A fi membru de
partid însemna implicarea în numeroase activităţi, ori femeile, deja angajate
într‑o muncă salariată şi purtând întreaga responsabilitate a muncii casnice, de
cele mai multe ori nu‑şi permiteau asumarea unor sarcini suplimentare. O altă
teorie este cea a politicii de recrutare şi mai ales a mediilor privilegiate de
recrutare, în cea mai mare parte tehnic şi agricol. Fiind mai puţin prezente în
aceste ramuri, femeile aveau aprioric şanse mai reduse de a fi cooptate în
rândul partidului şi în consecinţă de a ocupa poziţii de autoritate.
Politica de Glasnost introdusă de Mihail Gorbaciov a adus schimbări sem‑
nificative în participarea politică a femeilor. Începând cu anii ’70 şi până în
1984, o treime dintre aleşii în Sovietul Suprem al URSS au fost femei, graţie
introducerii unui principiu al cotelor. Renunţarea la acest principiu, şi primele
alegeri semi‑democratice din martie 1989, au făcut ca în Camera Deputaţilor,
femeile să nu depăşească decât 16% din totalul aleşilor. Aceeaşi situaţie s‑a
regăsit şi la nivelul Sovietului Suprem, unde scăderea a fost de la 35% la 5%
iar în sovietele locale de la 50% la 33%. Situaţia alegerilor din 1989 nu a fost
atât de gravă pentru că un număr mare de femei au fost alese ca reprezentante
ale diferitelor organizaţii obşteşti cărora Partidul le rezervase 33% din totalul
portofoliilor în Congres. Aşa se face că la alegerile din 1989, Comitetul
Femeilor Sovietice a obţinut pentru prima dată un număr semnificativ de por‑
tofolii, mai precis 7542. Abandonarea acestui principiu după 1991 a condus la
o scăderea mult mai dramatică a participării politice a femeilor. Chiar şi pre‑
zente în poziţii tradiţionale de „luare a deciziilor”, femeile nu se îndepărtau
de rolul pe care bărbaţii politician îl croiseră pentru ele, şi anume să se preo‑
cupe în special de problemele legate de maternitate, puericultură şi protecţie
socială. Luările de poziţie care difereau de atribuţiile tradiţionale erau imediat
sancţionate de ceilalţi parlamentari, în majoritate bărbaţi. Zoia Poukhova,
deputată şi preşedintă a Comitetului Femeilor Sovietice, atunci când a supus
atenţiei Parlamentului disparităţile salariale dintre femei şi bărbaţi, arătând
necesitatea unor politici pentru reducerea acestor decalaje, nu a obţinut ca
răspuns decât ostilitatea şi dispreţul colegilor43.
42. Mary Buckley, „Glasnost and the woman question „în Melanie Ilic, Susan E. Reid,
Lynne Attwood (ed.), Women in the Khrushchev Era..., pp. 216‑217.
43. Ibidem.
5.3. Statele din Europa Centrală şi de Est
5.3.1. Ungaria
După 1945 au fost adoptate numeroase prevederi legislative vizând îmbunătăţi‑
rea statutului femeii în societate, legi care fuseseră cerute şi de organizaţiile
feministe începând cu anii ’20. Pe lângă dreptul de vot, câştigat în 1945,
femeilor le‑a fost garantat accesul liber în universităţi, reforma dreptului fami‑
liei, reforma pensiilor, ajutoare financiare pentru creşterea copiilor, abolirea
discriminării sexuale în cadrul anumitor profesii, inclusiv în rândurile poliţiei.
În urma acestor reforme, doar două sectoare au rămas în continuare strict
masculine: Biserica şi armata.
Partidul comunist din Ungaria, după 1949, odată cu obţinerea totală a pute‑
rii, a început un proces de reorganizare în plan social şi economic. Pentru a
satisface dorinţa partidului pentru o industrializare intensivă, forţa de muncă
ungară trebuia să crească cât mai mult în cât mai puţin timp şi femeile au
devenit un important contingent în acest plan44. De altfel, conform Evei Fodor,
aceasta a fost şi una dintre cele mai de succes campanii ale Partidului Comunist
din Ungaria, fiind reflectat de cifre. În 1982, 73% dintre femei aveau o muncă
salariată în afara casei, iar 7% se aflau în concediu de maternitate, ridicând
procentul total al populaţiei feminine active la 81%. Procentul femeilor „cas‑
nice” a scăzut de la 64 de procente în 1950‑1989, la doar 5 procente la mij‑
locul anilor ’80. Multe dintre aceste femei au ajuns să ocupe poziţii de
conducere în administraţia de stat şi diferite sectoare de activitate precum
învăţământ, cultură, sănătate, domenii care în timp s‑au feminizat. O segregare
pe criterii de gen a poziţiilor de autoritate s‑a produs şi în plan politic, feme‑
ile fiind mai prezente la vârful diferitelor organizaţii obşteşti şi mai puţin în
funcţiile cu reală influenţă în luarea deciziilor politice. Cu toate acestea, aşa
cum bine observă şi Eva Fodor în studiul său comparativ privind munca feme‑
ilor în Austria şi Ungaria, pentru a doua jumătate a secolului XX, în timpul
regimului comunist, femeile din Ungaria au atins niveluri de autoritate ce nu
puteau fi nici măcar visate de generaţiile anterioare sau de femeile din statele
vest europene: 6,4% din totalul funcţiilor de conducere, 27% dintre funcţiile
de execuţie, 26,3% din totalul personalului administrativ, 10,3% în rândul
muncitorilor calificaţi, 27,3% atât în rândul muncitorilor semicalificaţi cât şi
a celor necalificaţi şi 16% din totalul muncitorilor agricoli şi manuali. Criteriile
de selecţie pentru poziţiile de autoritate erau: loialitatea politică, expertiză
profesională şi de conducere, precum şi moralitatea corespunzătoare.45.
44. Andrea Peto, Women in Hungarian Politics, 1945‑1951, Columbia University Press/
East European Monographs, New York, 2003, p. 69.
45. Eva Fodor, Working Difference. Women’s working lives in Hungary and Austria, 1945‑1995,
Duke University Press, Durham şi Londra, 2003, p. 4.
Din punct de vedere legislativ, politicile de promovare a femeilor au început

după momentul 1956. În acest sens au fost elaborate acte legislative, procla‑
maţii, campanii în presa vremii prin care se încuraja promovarea femeilor, fără
a fi însă fixate şi cote de reprezentare. Toatele decretele cu privire la organele
de conducere şi structura partidului nu făceau referire la subreprezentarea
femeilor în plan politic, amintit fiind faptul că Partidul comunist ar fi trebuit
să conducă o activitate mai sistematică în eforturile de promovare a femeilor
şi nu doar una sporadică, înaintea alegerilor, pentru a îmbunătăţi situaţia sta‑
tistică46. Această politică a culminat cu decretul din 1970 („Despre poziţia
Economică, Politică şi Socială a Femeilor în Ungaria), urmat o decadă de
repoarte şi studii statistice aparţinând diferitelor organizaţii obşteşti. Ideea
principală care se desprindea din prevederile acestui act era creşterea numerică
a femeilor în diferitele poziţii de autoritate. Nu erau stipulate cifrele exacte
care trebuiau atinse, însă liderii organizaţiilor locale erau direct răspunzători
de îmbunătăţirea statisticilor, în caz contrat fiind obligaţi să‑şi motiveze temei‑
nic nereuşita47.
Începând cu a doua jumătate a anilor ’70, documentele de partid nu mai
arată o preocupare specială pentru „problema femeii” şi statutul organizaţiei
de femei. Liderii comunişti din Ungaria considerau că acest aspect a fost
rezolvat, femeile atingând poziţii similare cu ale bărbaţilor în privinţa partici‑
pării în forţa de muncă, obţinerea diplomelor în învăţământul superior precum
şi a poziţiilor de conducere. Rezultatele acestei politici s‑au făcut simţite în
anii ’80 când s‑a putut constata un procent mai mare de femei încadrate într‑o
muncă salarizată, care urmau cursurile învăţământului superior şi se găseau în
eşaloanele 2 şi 3 de conducere48.
Numărul femeilor membre ale Partidului Comunist din Ungaria a variat.
Până către sfârşitul anilor ’50, procentul s‑a păstrat constat la 28%. Începutul
anilor ’60 duce la o scădere semnificativă cu 6 procente, până la 22%, situaţie
care rămâne neschimbată timp de un deceniu, până la adoptarea decretului din
’70. Din acest moment se înregistrează o creştere neîntreruptă până la 32% în
1988. În ciuda trendului ascendent, femeile nu au depăşit niciodată o treime
din numărul total al membrilor de partid49. Cu cât se înainta în ierarhia de
partid, cu atât reprezentarea feminină scădea atât calitativ cât şi cantitativ. La
nivelul Comitetului Central al Partidului, doar 9% dintre membri erau femei.
În Biroul Politic nu a fost cooptată decât o singură femeie, situaţia fiind simi‑
lară şi în cazul guvernului în care unicul portofoliu care a revenit unei femei
46. Eadem, „Smiling Women and Fighting Men: The Gender of the Communist Subject
in State Socialist Hungary” in Gender & Society, Vol. 16 No. 2, Aprilie 2002, pp. 240‑263,
47. Ibidem.
48. Chris Corrin, Magyar Women. Hungarian Women’s Lives, 1960s‑1990s, St. Martin’s
Press, New York, 1994, pp. 58‑61.
49. Ibidem, p. 87.
a fost cel al Industriei Uşoare50. Mai numeroasă era prezenţa feminină în rân‑
dul adjuncţilor de miniştri cu 20 de posturi ocupate. Reprezentarea în diferitele
foruri de conducere în stat, la nivel naţional şi local, era proporţională cu
prezenţa în rândul membrilor de partid. În Adunarea Naţională, femeile au
reprezentat un sfert dintre aleşi. La nivelul consiliilor municipale proporţia
creştea la 30% pentru a reveni la un sfert dintre portofolii la nivelul comitete‑
lor comunale. Stabilitatea cifrelor s‑a datorat fără îndoială aplicării atente a
principiului de cote.
5.3.2. Cehoslovacia
Cele dintâi măsuri pentru emanciparea femeilor în Cehoslovacia au fost luate
în prima constituţie a statului cehoslovac din 1918, când le‑a fost acordat drep‑
tul de vot, precum şi garanţia drepturilor egale în toate sferele vieţii sociale.
S‑au ridicat interdicţiile privitoarea la admiterea în învăţământul superior
precum şi obligativitatea celibatului pentru femeilor ce lucrau în administraţie
publică şi învăţământ. Cu totul altfel a stat situaţie în cadrul familiei, unde,
codul familiei păstra multe dintre prevederile anterioare, obligând femeia să ia
numele soţului, să locuiască împreună cu această, respectându‑i întru totul
deciziile. Următorul moment important a fost constituţia comunistă din mai
1948, când egalitatea femeilor cu bărbaţii a fost garantată în toate domeniile
vieţii sociale. De o atenţie specială s‑au bucurat maternitatea, căsătoria şi
familia51. Punerea în practică a principiilor enunţate în actele legislative din
anii ’48‑1949 a fost amânată până la noua constituţie socialistă din 1960, care,
în mod oficial, a marcat tranziţia de la „democraţia populară” la „socialism”.
Modificarea importantă a fost menţionarea mijloacelor necesare pentru punerea
în practică a principiilor egalitariste: „Statutul egal al femeii în familie, la
locul de muncă şi în viaţa publică va fi asigurat prin crearea de condiţii speci‑
fice la locul de muncă, îngrijire medicală suplimentară în timpul sarcinii şi al
maternităţii, dezvoltarea de facilităţi şi servicii care vor permite femeilor să
participe pe deplin la viaţa societăţii”52.
În 1948, doar două sectoare de activitate aveau ca angajaţi mai multe femei
decât bărbaţi: serviciile medicale (60%) şi agricultura (54%). În 1963, existau
deja 8 sectoare feminizate, celor două iniţiale adăugându‑li‑se educaţia, comer‑
ţul, administrarea fondului locativ, comunicaţii, servicii publice. La mijlocul
anilor ’70, procentul femeilor angajate în agricultură scade la 48%, o creştere
50. Barbara Wolfe Jancar, op. cit., pp. 90‑93.

51. Distincţia între copii legitimi şi cei ilegitimi a fost ştearsă din lege. Principiile enunţate
au constituit baza pentru Codul familiei dat în 1949 care îşi propunea să suprime ine‑
galitatea relaţiilor de tip „burghez”, Alena Heitlinger, op. cit., p. 136.
52. Ibidem, pp. 150‑152.
semnificativă fiind înregistrată în domeniul financiar şi al asigurărilor, repre‑

zentând 69% din totalul angajaţilor. Prezenţa femeilor în industrie era de
asemenea semnificativă, 45% din totalul muncitorilor. Femeile erau mai pre‑
zente în sectoarele care aveau tradiţie în utilizarea forţei de muncă feminine:
industria textilă şi industria alimentară. Creşteri s‑au înregistrat şi alte ramuri,
considerate ca masculine, cele mai semnificative cifre fiind atinse în construc‑
ţii, unde procentul muncitoarelor a crescut de la 9% în 1954 la 17% în 1973.
Aceeaşi tendinţă s‑a înregistrat şi în domeniile care solicitau un nivel ridicat
de şcolarizare, în special administraţia şi justiţia, precum şi în domeniul ştiin‑
ţific unde procentele au urcat de la 36% în 1954 la 54% în 197653. În ciuda
acestei evoluţii generale, intrarea femeilor din Cehoslovacia într‑o formă de
muncă salariată s‑a făcut prin favorizarea unor domenii considerate cu tradiţie
în angajarea femeilor sau în domenii care s‑au feminizat pe parcurs, întărind
afirmaţia mai multor cercetători conform cărora acolo unde au intrat femeile,
au ieşit bărbaţii, domeniul căpătând o conotaţie negativă în câmpul muncii şi
implicit o salarizare mai proastă. Proporţiile atinse de femei în diferite sectoare
de activitate reflectau parcursul şcolar urmat de cele două sexe. Fetele repre‑
zentau mai mult de 45% din elevii învăţământului preuniversitar şi 40% dintre
studenţi. Deja uşor subreprezentate în cadrul învăţământului superior, alegerea
domeniilor de specializare anticipau dezechilibrele din piaţa muncii, preferate
fiind facultăţile cu profil socio‑uman, dreptul şi medicina, în timp ce prezenţa
în universităţile tehnice nu depăşea 15%54.
Creşterea rapidă a numărului de femei implicate în viaţa activă, având stu‑
dii medii şi superioare, nu a condus şi la o creştere a reprezentativităţii în
funcţii de conducere în diferitele domenii de activitate, doar 5% din totalul
poziţiilor de conducere la nivelul diferitelor domenii de activitate fiind ocupate
de femei55.
Participarea la viaţa politică a rămas de asemenea relativ redusă. La nivelul
organelor populare de reprezentare locale şi centrale, în primii ani de „recon‑
strucţie socialistă” s‑a înregistrat o creştere a femeilor de la 17% la 28% în
1960 la nivelul comitetelor locale şi 22% în Adunarea Naţională. Comportamentul
electoral al populaţiei nu era unul în favoarea participării politice a femeilor.
Evoluţia acestei prezenţe a fost direct influenţă de măsurile luate de Partidul
Comunist Cehoslovac în vederea promovării femeilor. Anii în care erau date
53. Ibidem, p. 148.

54. Ibidem, p. 153.
55. În serviciile mediale, femeile reprezentau 44% din totalul medicilor şi 90% din perso‑
nalul mediu, dar în poziţii de management nu se regăseau decât 27% dintre angajate.
Un dezechilibru mult mai accentuat se înregistra în domeniul economic, unde doar 4%
dintre directori erau femei. În domeniul agricol, dintre preşedinţii cooperativelor agri‑
cole, femeile nu reprezentau decât 14%. În 1973, din cele 579 de fabrici din industria
alimentară, doar 5 erau conduse de femei.
decretele pentru o prezenţă mai activă a femeilor în toate câmpurile de activi‑

tate înregistrau şi creşteri în participarea politică a populaţiei feminine. Cu cât
alegerile se îndepărtau de acest moment, cu atât numărul portofoliilor deţinute
de femei scădea, pentru a cunoaşte o nouă creştere odată cu apariţia unor noi
prevederi legislative egalitare.
O reprezentare mai mare se înregistra în cadrul Uniunilor Sindicale, unde
femeile reprezentau 40% din totalul membrilor şi 31% din oficialii diferitelor
filiale. În ciuda acestei cifre semnificative, aşa cum s‑a întâmplat în toate sta‑
tele socialiste, puterea politică nu era o prerogativă a sindicatelor sau a Adunării
Naţionale, ci a Partidului Comunist Cehoslovac şi a structurilor sale de con‑
ducere.
Din 1948, doar două ministere au avut în fruntea lor femei, Ministerul
Hranei şi Ministerul bunurilor de consum. În Comitetul Central al Partidului
Comunist Cehoslovac, în anii ’70, din cei 115 membrii, doar 8 erau femei. Nici
o femeie nu era prezentă în Biroul Comitetului Central56. Barbara Jancar pune
această absenţă cvasi totală a femeilor din viaţa politică a Cehoslovaciei pe
seama prezenţei armatei ruse pe teritoriul acesteia57. Nu achiesăm la această
opinie, trupe sovietice fiind staţionate şi în alte state comuniste precum Republica
Germania Democrată, Ungaria, Polonia. Retragerea trupelor sovietice de pe
teritoriul României a constituit mai degrabă excepţia în cadrul ţărilor tratatului
de la Varşovia. Situaţia întâlnită în cazul Cehoslovaciei este cu atât mai speci‑
ală cu cât ponderea membrilor femei în cadrul Partidului Comunist o depăşea
pe cea din state precum Iugoslavia sau Bulgaria, în care femeile ocupau (chiar
dacă nu în număr mare) funcţii de conducere la nivel de partid şi de stat.
5.3.3. Iugoslavia
Femeile au participat în viaţa politică iugoslavă încă de la sfârşitul celui de‑al
Doilea Război Mondial. Structurile politice în Republica Socialistă Federativă
Iugoslavia se bazau pe sistemul reprezentativităţii prin delegaţi, dinspre bază
spere centru, sprijinindu‑se pe trei paliere distincte de competenţă şi preroga‑
tive politice. Primul era cel local, care cuprindea la rândul său trei camere
decizionale distincte: camera sindicatelor, camera comunităţilor locale şi
camera organizaţiilor sociopolitice care erau regrupate în Alianţa Socialistă a
Oamenilor Muncii. O structură similară se regăsea şi la nivelul republicilor şi
provinciilor autonome, în componenţa acestora intrând delegaţii aleşi la nivelul
comunităţilor locale. Organul central de conducere la nivel de stat era Adunarea
Republicii Socialiste Federative Iugoslave alcătuită din două camere: Camera
Federală care cuprindea delegaţii republicilor şi provinciilor autonome din
56. Barbara Wolfe Janc, op. cit., p. 160.

57. Ibidem, p. 92.
organizaţiile social politice şi Camera Republicilor şi a Provinciilor în care

intra un număr fix de delegaţi indiferent de mărimea republicii sau provinciei
reprezentate, mai precis 12 pentru republici şi 8 pentru provincii. Reguli clare
de reprezentare şi de evitarea dublării funcţiilor făceau ca din cei 20 de milioane
de cetăţeni cu drept de vot să fie aleşi ca delegaţi ai diferitelor structuri circa un
milion de persoane. Cu toate acestea, participarea politică a femeilor nu reflecta
şi prezenţa acestora în rândul votanţilor. La alegerile din 1978 a fost ales un număr
total de 787.216 delegaţi, dintre aceştia doar 200.000 erau femei, prezente mai
ales în structurile comunale (sindicate 33%, asociaţii sociopolitice 22,2%) şi
mai puţin în organele cu rol decizional. La nivelul adunărilor republicane şi
ale provinciilor autonome reprezentau 19.5% (sindicate (21%), reprezentare
locală (14,3%), procentul scăzând la 17.2% în cadrul Adunării Republicii
Socialiste Federative Iugoslave58. Aceste cifre reprezintă o medie a numărului
delegatelor alese, însă, aşa cum se precizează în numeroase anchete privind
participarea politică a femeilor din Iugoslavia, diferenţe notabile existau între
diferitele republici şi provincii precum şi a camerelor din care făceau parte. În
Camera Federală a Adunării Republicii Socialiste Federative Iugoslave, în 1978
erau prezente 44 de femei dintr‑un total de 220 de delegaţi (20%) şi doar 9 în
Camera Republicilor şi a Provinciilor cuprinzând 88 de delegaţi (10.2%). Deşi
cifrele atinse la alegerile din 1978 nu sunt deloc foarte ridicate, ele au fost
privite în epocă ca un semn încurajator pentru creşterea participării politice a
femeilor după o lungă perioadă de regres în această privinţă. Până în 1958,
procentul delegatelor femei a crescut timid de la 4 la 7%, pentru a atinge în
1963 cifra de 19%. Trendul ascendent nu doar că nu a continuat, dar o scădere
dramatică de până la 8.1% a fost înregistrată la sfârşitul anilor ’6059.
Femeile erau mai numeroase în cadrul diferitelor organizaţii de masă: 40%
în cadrul Alianţei Socialiste, 34% în Confederaţia Uniunii Sindicatelor, 40%
în cadrul Organizaţiei Tineretului Socialist. Similar cu situaţia organelor de
conducere în stat, femeile nu‑şi mai păstrau aceeaşi proporţie la nivelul pozi‑
ţiilor de conducere din organizaţiilor în care activau.
În privinţa garantării şi asigurării unui statut egal al femeii cu bărbatul, cel
puţin la nivelul discursului oficial, reprezentanţii partidului Comunist Iugoslav
erau mult mai conştienţi că simpla enunţare a principiilor egalitare nu va influ‑
enţa în profunzime relaţiile de gen existente la nivelul societăţii şi familiei.
Mijloacele prin care se preconiza atingerea egalităţii de şanse erau cele clasice
pentru statele socialiste: implicare legislativă, un nivel ridicat al conştiinţei
politice faţă de acest subiect, schimbarea codului tradiţional de conduită morală
şi civică60.
58. Vida Tomsic, Women in the development of socialist self‑managing Yugoslavia, Belgrad,
1980, pp. 36‑47.
59. Barbara Wolfe Jancar, op. cit., p. 93.
60. Vida Tomsic, op. cit., p. 52‑53.
În ciuda unei evidente şi recunoscute subreprezentări la nivelul vieţii politice,

la începutul anilor ’80, statul iugoslav declara că statutul egal al femeii a fost
atins prin abolirea diviziunii muncii în funcţie de sex, implicarea femeii tot
mai activ în viaţa economică şi preluarea de către statul socialist iugoslav, prin
intermediul diferitelor instituţii, a responsabilităţilor legate de îngrijirea copi‑
ilor, precum şi o repartiţie echitabilă a sarcinilor domestice între membrii
familiei. Acest mod de a vedea lucrurile este exprimat foarte limpede la cel
de‑al XVII‑lea congres al Ligii Comuniştilor Iugoslavi, ţinut în 1958. Cu acea
ocazie se preciza că „problema femeilor” nu trebuie tratată în mod separat, ci
ca parte integrantă a procesului general de dezvoltare al ţării, şi în special cel
de emancipării a muncii61. Egalitatea între sexe nu era decât parte integrantă a
noilor relaţii interpersonale ce trebuiau să ia naştere în societatea comunistă
iugoslavă. Subreprezentarea femeilor în poziţii de decizie nu era pusă pe seama
unor politici discriminatorii sau pur şi simplu lipsa de interes faţă de implica‑
rea politică, văzută ca o sarcină suplimentară alături de munca salariată şi cea
în cadrul familiei. Întreaga vină, în opinia comuniştilor iugoslavi o purtau
instituţiile statului şi în general tarele sistemului electiv iugoslav care nu mai
reprezenta „principiile democrate, puterea fiind concentrată în mâinile unor
politicieni de carieră, împiedicând astfel masa muncitorilor să participe la
luarea deciziilor”62.
Acest curent de opinie s‑a menţinut în cadrul partidului comunist, fiind
reiterat odată cu adoptarea Constituţiei din 1974. Problema egalităţii femeilor
cu bărbaţii era rezolvată prin includerea lor în categoria mult mai generală a
oamenilor muncii, acestora fiindu‑le garantată puterea de decizie asupra „tutu‑
ror mijloacelor de producţie, condiţiilor şi roadele muncii lor, puterea de
emancipare a muncii fiind nesfârşită”63. În mod evident calitatea de cetăţean
cu drepturi depline în cadrul Republicii Socialiste Iugoslave era pusă în directă
legătură cu cea de „om al muncii”, persoană activă, deplin implicată în eco‑
nomie. Această viziune care nu mai amintea preocupările statului socialist
pentru clădirea „familiei de tip nou”, punând accentul mai mult pe obligaţiile
şi mai puţin pe drepturile cetăţeanului, avea la bază motivaţii strict financiare.
Dezvoltarea unui sistem de instituţii pentru creşterea şi îngrijirea copilului,
61. „Prin abolirea legilor patriarhale ale căsătoriei şi familiei, introducerea protecţiei
sociale şi ajutoarelor destinate familiilor, crearea de condiţii materiale şi alte circum‑
stanţe favorabile independenţei economice a femeilor, dezvoltarea diferitelor instituţii
care să ajute familiile la îngrijirea şi educarea copiilor, crearea diferitelor servicii care
să preia grija muncii casnice ce caracterizează familiile demodate, societatea socialistă
asigură a nouă bază pentru relaţiile personale şi maritale şi ajută omul să revină la
adevărata sa natură umană, fără a exploata şi umili alt om”. Congresul al XVII‑lea al
Ligii Comuniştilor Iugoslavi, 1958, p. 66.
62. Vida Tomsic, op. cit., p. 65‑66.
63. Ibidem.
precum şi a diferitelor facilităţi de tipul cantinelor şi spălătoriilor publice, implica

costuri importante. În acelaşi timp, participarea femeilor din spaţiul iugoslav
la viaţa activă, nu se ridica la valorile atinse de statele comuniste vecine.
În 1978, forţa de muncă feminină reprezenta 34,7% din totalul personalului
angajat, faţă de doar 4% la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial. Cifra
reprezintă media pentru tot spaţiul iugoslav, între diferitele republici şi provin‑
cii autonome64.
Din totalul forţei de muncă feminine, 71% erau încadrate în activitatea de
producţie şi doar 29% în servicii. În industrie femeile erau prezente în dome‑
niile tradiţionale: industrie textilă 70,6%, cifre asemănătoare fiind întâlnite şi
în industrie alimentară, pielărie şi industria tutunului. Segregarea sectoare
masculine/sectoare feminine este mai evidentă decât în alte ţări comuniste cu
doar 9% reprezentare feminină în construcţii. În cadrul serviciilor, femeile
reprezentau majoritatea, fie că ne referim la cultură (60,5%), servicii medicale
(37% dintre medici dar 72% dintre farmacişti şi 81% din personalul medical
secundar), finanţe (63,8%) ori comerţ. În agricultură, populaţia feminină
reprezenta 41% din totalul lucrătorilor65.
Şcolarizarea nu poate fi privită ca una dintre cauze pentru participarea mai
slabă a femeilor în munca salariate, ele reprezentând 36% din numărul total
al absolvenţilor de studii superioare, 41% a celor cu studii post liceale şi cel
puţin jumătate a celor cu studii liceale.
Propaganda oficială critica intrarea forţei de muncă feminine preponderent
în domeniile feminizate pe baza unor aptitudini specific feminine, văzută ca
sursa principală a diferenţelor de salarizare dintre femei şi bărbaţi. Tot propa‑
ganda oficială amintea de măsurile luate pentru a proteja sănătatea (în special
cea reproductivă) la locul de muncă, cum ar fi interzicerea muncii pe timp de
noapte. O politică evidentă de excludere era prezentată ca un pas înainte în
emanciparea femeilor. Nu se vorbea despre domeniile care deveneau inaccesi‑
bile angajaţilor femei, ci despre intrarea (obligatorie pentru continuarea acti‑
vităţii) a angajaţilor bărbaţi în slujbe feminine.
64. În Slovenia, pentru anul 1978, femeile reprezentau 44% din forţa de muncă, în timp ce
provincia Kosovo nu înregistra decât 20%. Diferenţele se explică prin nivelurile diferite
de dezvoltare economică, structura economică, nivelul de educaţie, demografie dar şi
de predominarea unei anumite religii. Similar cu experienţa sovietică în regiunile sale
asiatice, Iugoslavia s‑a confruntat cu reticenţele comunităţilor musulmane, mult mai
tradiţionaliste şi reticente la politicile privind emanciparea femeii.
65. Vida Tomsic, op. cit., pp. 91‑98.
5.3.4. Bulgaria
Anterior venirii la putere a mişcării comuniste în Bulgaria, femeilor le fusese
acordat dreptul la vot pe criterii cenzitare66. Deşi le era permis accesul la studii
superioare, inclusiv în specializările tehnice, femeile nu aveau acces în corpul
judecătorilor, avocaţilor, arhitecţilor sau a cadrelor didactice din învăţământul
superior. Decretul‑lege care prevedea egalitatea în drepturi a persoanelor indiferent
de sex a fost dat la 16 octombrie 1944 fiind confirmat de Constituţia Republicii
Populare Bulgare votată la 5 decembrie 1947 precum şi de cea din 1971. Plecând
de la aceste principii generale, numeroase acte legislative au fost date pentru
a spori sprijinul acordat femeilor. Alături de garantarea egalităţii de şanse în sfera
social economică (egalitate de oportunităţi în educaţie, la angajare, salariu egal
pentru muncă egală), începând cu anul internaţional al Femeii în 1975, Bulgaria
a iniţiat aşa numita „Decadă a femeii” pentru a completa prevederile legislative
cu crearea de reale oportunităţi la nivel social şi politic. Alături de introducerea
unui principiu al cotelor pentru implicarea politică a femeilor, cealaltă măsură
importantă a fost încercarea unei distribuţii echitabile a responsabilităţilor
casnice şi de creşterea copiilor în interiorul familiei. Deşi statul comunist
bulgar crease un sistem public de creşe şi grădiniţe, codul familiei prevedea
posibilitatea unui concediu parental (nu doar maternal) pentru îngrijirea copi‑
lului bolnav67. De acest drept beneficia şi familia extinsă, mai precis bunicii,
materni ori paterni, care îşi asumau responsabilitatea îngrijirii nou‑născutului.
În acest fel era legiferată o practică larg răspândită în toate statele comuniste68.
Aceste măsuri au fost luate şi datorită concepţiei că femeia din Bulgaria este
mai întâi mamă şi soţie, măsurile legislative fiind în directă concordanţă cu acest
concept. Preşedinta organizaţiei de femei, în cadrul unei broşuri propagandistice
de limbă engleză, şi având drept subiect situaţia femeilor din Bulgaria, declara:
Putem afirma că problema egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul a fost definitiv

rezolvată în Republica Populară Bulgară. În acelaşi timp, legislatorul bulgar a ţinut
cont în mod judicios de specificul naturii feminine cât şi de locul special pe care‑l
ocupă în societate. Femeia este un membru al societăţii care se bucură de drepturi
egale cu ale bărbatului, dar ea este mamă –principala responsabilă a perpetuării
vieţii umane şi îngrijirii casei. Ea creează viaţa nouă, sub îngrijirile ei creşte copilul,
pe braţele ei se sprijină îngrijirea familiei şi menajul69.
66. Criteriile impuse stipulau printre altele ca femeia să fie căsătorită şi să aibă copii.
Dreptul de a alege şi de a fi aleasă se referea doar la alegerile locale, excluzând alege‑
rile pentru organele de guvernământ. Prevederi similare fiind întâlnite şi în legea elec‑
torală care acorda drept de vot femeilor din România în 1932.
67. Roumiana Gantcheva, Milanca Vidova, 100 Questions et Reponses sur la Femme Bulgare,
Sofia Presse, Sofia, 1983, p. 126‑127.
68. Ibidem.
69. Les Femmes en Republique Populaire de Bulgarie, Sofia, 1970, p. 26‑27.
În 1983, femeile reprezentau jumătate din membrii organizaţiilor de masă

(Sindicate, Organizaţia de Tineret). O proporţie asemănătoare se înregistra
aproximativ şi la nivelul conducerii organizaţiilor teritoriale. Cu cât urcăm în
ierarhie, cifrele arată o participare de maxim 35% în cadrul funcţiilor de con‑
ducere. Ca în toate statele comuniste, reprezentarea aproape egalitară a feme‑
ilor în cadrul organizaţiilor de masă era prezentată ca o mare victorie socialistă
în acţiunea de a oferi femeilor posibilitatea participării la luarea deciziilor.
Responsabilităţi reale ale organizaţiilor de masă nu puteau exista însă decât pe
plan local, liniile principale ale activităţii fiind trasate de conducerea partidu‑
lui comunist. Numeroasele studii făcute în Bulgaria referitor la egalitatea de
şanse a femeii cu bărbatul, menţionau mai rar proporţia femeilor în cadrul
Partidului Comunist Bulgar, aceasta fiind în 1983 de doar 27,6%, cu o creştere
de doar două procente faţă de 1971, puţin peste un sfert din membri şi cu
siguranţă foarte departe de proporţiile deţinute în diferitele organizaţii de masă.
La nivelul administraţiei teritoriale (ca membre în comitete locale şi departa‑
mentale sau ca primari), reprezentativitatea a urcat către mijlocul anilor ’80
până la 35% – 40%, cu aproximativ 7 procente la fiecare deceniu (24,8% în
1969‑1971, 31,7% în 1979, 40% în 1983). Creşteri spectaculoase nu au fost
înregistrate şi în componenţa Adunării Naţionale unde, în timpul celei de‑a 7‑a
legislaturi proporţia aleşilor femei era de 20%70, pentru a creşte în anii ’80 cu
doar 2 procente, la 22%.71 În cadrul organelor de conducere ale Partidului
Comunist Bulgar, o singură femeie se găsea la mijlocul anilor ’70 în Biroul
Politic. La nivelul guvernului, portofoliile ministeriale care reveneau femeilor
erau cele care priveau domenii feminizate: industria uşoară şi justiţia. Mai
numeroasă era prezenţa în funcţiile de adjunct al ministrului, însă tot pentru
domenii recunoscute pentru procentul mare de femei în totalul angajaţilor:
Educaţie naţională, Sănătate publică, Agricultură şi Industrie alimentară, Comerţ
interior, Comitetul Artelor şi Culturii. Excepţia o constituia un portofoliu de
ministru adjunct în cadrul ministerului Afacerilor Externe72. Cifrele atinse la
nivelul organelor de conducere în partid şi stat nu sunt întâmplătoare, ele
reflectând o politică a cotelor de reprezentativitate a populaţiei feminine.
Interesant este de observat pentru cazul Bulgariei că procentul stabilit de con‑
ducătorii Partidului Comunist Bulgar nu a depăşit niciodată 25%, cifra fixată
fiind de 20‑22%73.
70. La femme en R.P. de Bulgarie. Caractéristiques démographiques et socio–écono‑

miques, Sofia Presse, Sofia, 1980, p. 21.
71. Roumiana Gantcheva, Milanca Vidova, op. cit., p. 87.
72. La femme en Republique Populaire de Bulgarie…, p. 11.
73. The Impact of economic and political reform on the status of women in eastern Europe:
proceedings of a United Nations Regional Seminar,, Vienna, 8‑12 April 1991, United
Nations, New York, 1992, p. 36.
Dacă pe plan politic, participarea populaţiei feminine nu era dintre cele mai
reprezentative, cu totul altfel au stat lucrurile privind pătrunderea în piaţa de
muncă. Republica Populară Bulgară a înregistrat una dintre cele mai semnifi‑
cative creşteri a forţei de muncă feminine în totalul personalului angajat. Până
la mijlocul anilor ’70, femeile reprezentau deja 47,8 din totalul salariaţilor,
intenţia declarată a liderilor comunişti bulgari fiind ca totalitatea femeilor apte
de muncă să se regăsească într‑o activitate salariată sau să urmeze o formă de
învăţământ74.
Mai mult de o treime din posturile ocupate se aflau în industrie unde, spre
deosebire de celelalte state comuniste, în cazul bulgar se poate observa o dis‑
tribuţie mai echilibrată a forţei de muncă în industrie. Industria electrică şi
electrotehnică avea angajate femei în proporţie de 50%, industria chimică 46%,
industria alimentară 51,7%. Singurul domeniu industrial feminizat era cel al
industriei uşoare, cu 75.5% angajaţi femei. Femeile erau majoritare şi în
domeniul comunicaţiilor (57,7) şi comerţ (61,6). În ramurile considerate ca
masculine, în anii ’80, femeile reprezentau un sfert dintre angajaţi, creşteri
numerice importante înregistrându‑se în cursul anilor ’7075. Acelaşi fenomen
s‑a produs şi în sectorul medical unde proporţia femeilor medic a atins 50%
şi a farmacistelor 82,6%. Femeile deţineau majoritatea şi în cadrul corpului
profesoral, dar repartizarea pe diferite cicluri de învăţământ arată existenţa unei
politici de excludere a femeilor la nivelul învăţământului superior, unde, spre
sfârşitul anilor ’80, reprezentau doar 34% din personalul didactic şi de cerce‑
tare76. Cooptarea în activitatea ştiinţifică şi învăţământul superior nu asigura
aprioric egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Accesul cercetătorilor şi
cadrelor didactice femei la gradele didactice cele mai importante era deosebit
de dificil. Cu cât se urcă în ierarhia gradelor didactice, cu atât proporţia feme‑
ilor scade, cu doar 3% din totalul academicienilor şi 10% dintre profesorii
universitari. Majoritatea nu depăşeau statutul de asistent de cercetare. În ciuda
progreselor făcute în educaţie (grad de alfabetizare între 95‑100%, 49% din
totalul studenţilor în anul universitar 1988/1989, proporţii la fel de semnifica‑
tive fiind atinse şi în cazul studiilor universitare de scurtă durată şi postuniver‑
sitare, diferite trepte de specializare pentru 55% din totalul forţei de muncă
feminine), femeile au continuat să fie folosite în principal ca muncitori manu‑
ali în posturi ce solicitau un grad redus de specializare precum agricultura (49%
din totalul lucrătorilor) şi diferitele ramuri industriale77.
74. Maria Dinkova, La promotion sociale de la femme en Bulgarie, Sofia‑Presse, 1972,

p. 9‑13.
75. Women in the People’s Republic of Bulgaria. Demographic and Socio‑economic
survey, Sofia Press, Sofia, 1980, pp. 25‑32.
76. Ibidem.
77. Roumiana Gantcheva, Milanca Vidova, op. cit., p. 51‑53.
5.3.5. Polonia
Datorită traumelor prin care a trecut atât statul polonez cât şi mişcarea sa
comunistă78, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, liderii comunişti din
Polonia au fost mai rezervaţi în preluarea telle quelle a modelului sovietic
privind relaţiile în cadrul familiei şi egalitatea între sexe, fiind preferate tradi‑
ţiile socialiste care puneau accentul pe importanţa familiei şi importanţa mun‑
cii feminine, salariate ori nu. Asta nu înseamnă că Polonia a dorit o detaşare
totală de tabăra sovietică sau adoptarea unor noi curente ideologice. Se poate
vorbi mai degrabă de o „autonomie domestică fără ambiţii ideologice externe”79.
Această dorinţă de autonomie s‑a tradus prin cultivarea unui spaţiu privat legat
în primul rând de relaţiile familiale şi de gen, prin care polonezii căutau să se
diferenţieze de sovietici80. Primele acte legislative care au mers în direcţia
instituirii egalităţii între femei şi bărbaţi au fost date în 1947. Pe lângă garan‑
tarea drepturilor egale pentru cele două sexe, legislatorul a modificat prevede‑
rile legate de căsătorie şi divorţ, trecându‑le de sub autoritatea bisericii catolice
în cea a statului. A doua fază legislativă importantă s‑a consumat la începutul
anilor ’50, în 1950 şi 1952, când au fost date principalele prevederi legate de
protecţia muncii, protecţia femeii la locul de muncă, protecţia copilului şi
asigurările sociale. Dacă în alte ţări comuniste s‑a revenit asupra legilor privi‑
toare la rolul femeii în societăţile respective, legislaţia poloneză a fost una
stabilă, singurele amendamente notabile fiind liberalizarea avortului în 1956 şi
modificări ale Codul Familiei în 196481. Polonia a constituit un caz unic în
cadrul celorlalte ţări comuniste în care presiunile de natură demografică au
condus spre mijlocul anilor ’66 la restrângerea, sau cum a fost cazul României,
eliminarea dreptului la întreruperea voluntară a sarcinii82.
În Polonia forţa de muncă feminină raportat la numărul total al angajaţilor
a crescut de la 31% în 1950 la 51,9% în 1970. În timp ce înregistra cel mai
mic număr de ingineri, cea mai mare parte a forţei de muncă feminine activa
în acele sectoare ale industriei care reflectau domenii tradiţionale de muncă
feminină: industria textilă, de confecţii şi pielărie, industria alimentară, chimică.
Ele erau subreprezentate în sectoarele: electroenergetic, minerit şi metalurgie.
78. În interbelic, spre deosebire de partidele comuniste din Iugoslavia sau Bulgaria, Partidul
Comunist Polonez nu avea nici istorie, nici reprezentativitate în plan naţional. O lovitură
puternică a fost adusă partidului odată cu epurarea multora dintre liderii săi şi disoluţia
partidului în 1938. Malgorzata Fidelis Women, Communism and Industrialisation in
Postwar Poland, Cambridge University Press, Camridge şi New York, 2010, p. 8.
79. Ibidem, p. 10.
80. Ibidem, p.11
81. Barbara Wolfe Jacar, op. cit., p. 124‑125.
82. Henry P. David, Robert J. McIntyre, Reproductive Behaviour. Central and Eastern
European Experience, Springer Publishing Company, New York, 1981, p. 126‑138.
Chiar şi în interiorul aceleiaşi categorii profesionale, de tipul inginerilor sau

medicilor, se observau discrepanţe în funcţie de gradul de tehnologizare al
ramurii respective. Femeile reprezentau 7% din inginerii care lucrau în indus‑
tria mineritului şi 37% din totalul inginerilor horticoli. În învăţământ femeile
reprezentau 98,7% din cadrele didactice din mediul preşcolar şi doar 33,1%
din cadrele didactice universitare. Participarea politică a femeilor nu a fost
dintre cele mai semnificative, cu cât gradul de influenţă al organismului de
conducere creştea, cu atât scădea prezenţa feminină. În tot deceniul 7, nici o
femeie nu a făcut parte din Biroul politic, iar la nivelul funcţiilor din guvern
sau asimilate postului de ministru, dintr‑un total de 56, ulterior 58 de posturi,
doar 3 erau ocupate de femei. Proporţia femeilor membri de partid s‑a încadrat
în media celorlalte comuniste, cu 23% la mijlocul anilor ’7083.
Plecând de la principiile marxist leniniste ale emancipării femeii, Uniunea

Sovietică a luat măsurile legislative necesare pentru a garanta egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul, trecând în acelaşi timp la atragerea femeilor în
viaţa activă. Liberalizarea moravurilor şi socializarea muncii casnice, două
aspecte care au constituit nucleul discursului politic al Alexandrei Kollontai,
s‑au dovedit a fi punctele nevralgice în drumul către o reală egalitate de şanse.
Nivelul de investiţii în instituţii de îngrijire pentru copii şi înfiinţarea cantine‑
lor şi altor servicii publice s‑au dovedit a fi un efort financiar deosebit pentru
statul sovietic, depăşind beneficiile aduse de creşterea numărului salariaţilor
prin angajarea masivă a femeilor. Paralel, preocuparea demografică permanentă
a condus la renunţarea totală la libertatea sexuală caracteristică anilor ’20.
Interzicerea avortului la cerere şi înăsprirea condiţiilor de acordare a divorţului,
coroborate cu o reţea insuficientă a serviciilor publice au condus rapid la apa‑
riţia unei noi realităţi sociale cunoscute sub denumirea de „dubla zi de muncă”
sau „schimbul doi”. Lipsa egalităţii în familie poate fi văzută ca principală
cauză pentru absenţa unei implicări mai susţinute a femeilor în viaţa politică,
privită în fapt mai puţin ca drept şi mai mult ca nouă obligaţie, o a treia normă
ce se adăuga celor de la locul de muncă şi din familie. Nici liderii politici de
la Moscova, cu excepţia introducerii unui principiu de cotă, nu au făcut eforturi
pentru a promova femei în poziţii cu prerogative decizionale importante.
Prezenţa în partid şi implicit în organele de conducere ale acestuia se realiza
pe baza unui proces de selecţie a cadrelor, pe baza unui referenţial identitar
considerat ca „potrivit” unui comunist. Deşi cadrele acestui referenţial au
suferit modificări, anumite aspecte precum militantismul, ataşamentul faţă de
mişcarea comunistă şi nu în ultimul rând competenţa şi activitatea profesională
au rămas permanent valabile. Femeile din Uniunea Sovietică, deşi active în
piaţa muncii, nu puteau avea la scară largă o activitate militantă demnă de
83. Barbara Wolfe Jacar, op. cit., p. 23.

remarcat. Odată cu dezvoltarea unei opinii generalizate privind specializările

şi meseriile „tipic feminine” precum profesoratul, serviciile medicale sau
domeniul financiar‑contabil, baza de selecţie feminină pentru organele de par‑
tid s‑a restrâns din nou, cadrele fiind selectate cu precădere din domeniile
tehnice şi ştiinţifice, dominate de bărbaţi.
În ţările din Europa Centrală şi de Est, introducerea unei legislaţii egalita‑
riste a survenit în timpul ocupaţiei armatei ruse şi în plină ascensiune a miş‑
cării comuniste. Ideologia pe care s‑au sprijinit a fost cea marxist‑leninistă,
modelul, cel sovietic. Cu excepţia Poloniei care a mers spre o alianţă între
tradiţiile naţionale şi egalitatea de gen promovată de modelul sovietic, în cele‑
lalte state comuniste, propaganda oficială a susţinut răsturnarea definitivă a
tradiţiilor patriarhale cu ajutorul unei legislaţii care instituia egalitatea între
femei şi bărbaţi, atât în viaţa politică, cât şi în cea socială şi familială. În marea
lor majoritate, femeile din spaţiul comunist au devenit simpli receptori ai
mesajului politic. Ele trebuiau convinse, educate, mobilizate, pentru a participa
la viaţa publică. Fără a deţine o experienţă politică antebelică, şi în condiţiile
existenţei unei structuri ierarhice de partid rigide, femeile au avut dificultăţi în
a‑şi însuşi o cultură politică. Plecând de la această bază generală, în funcţie
de caracteristicile naţionale specifice, statele comuniste şi‑au implementat o
politică proprie de includere a femeilor în viaţa politică şi socială, rezultatele
fiind la rândul lor deosebite. Unele state precum Iugoslavia au cunoscut o
participare mai numeroasa a femeilor in viaţa politică dar o intrare mai scăzută
în piaţa de muncă. Altele, precum Polonia ori Cehoslovacia au favorizat intra‑
rea masivă a populaţiei feminine într‑o activitate salariată dar nu au sprijinit
ascensiunea acestora la poziţii de autoritate în partid. Ungaria şi Bulgaria au
implementat o politică mai riguroasă a cotelor de reprezentare, atât în cadrul
partidului cât şi a diferitelor organe de conducere la nivel local şi central.
Fenomenele cu evoluţie generalizată au fost creşterea gradului de alfabetizare
a populaţiei feminine spre 100%, noi medii de socializare prin intermediul
organizaţiilor obşteşti patronate de partidele comuniste, dar şi apariţia unei
elite, în primul rând profesionale, elită care a pus bazele şi pentru participarea
politică.
Capitolul 6
Promovarea femeii în România comunistă –

O politică de stat?
6.1. La început a fost cuvântul
6.1.1. Originile
Ce ne interesează în mod deosebit este felul în care liderii comunişti din
România au expus problema egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, conturând
în acelaşi timp un prototip al femeii ca actor politic. Vom avea în vedere trans‑
formările prin care trece percepţia asupra femeii şi rolului acesteia în cadrul
partidului, accentuând componentele care intră în alcătuirea participării politice
a femeilor. Ipoteza de la care plecăm este că evoluţia acestui sistem de valori
în cadrul binomului drepturi/obligaţii, raportat la nivelul de evoluţie al mişcă‑
rii comuniste din România şi a condiţiilor socio‑economice, au influenţat
decisiv natura şi rezultatul politicilor egalitariste iniţiate în România comunistă.
În cadrul mişcării comuniste, discursul privind soluţionarea „problemei
femeii” a cunoscut două etape distincte. Prima corespunde perioadei ilegalită‑
ţii cât şi în intervalul imediat următor momentului 23 august 1944 când modul
mişcării comuniste de a privi rolul femeii în societate şi viaţa politică a fost
cel inspirat de revoluţia din octombrie 1917 şi modelul practicat de Uniunea
Sovietică în anii ’20. O legislaţie egalitară dublată de intrarea masivă a popu‑
laţiei feminine într‑o muncă salariată şi preluarea de către stat a obligaţiilor ce
ţin de activităţile domestice erau principalele măsuri propuse de comunişti.
Omul nou, produs al societăţii de tip egalitar, cel puţin la nivelul discursului,
nu avea sex. Bărbaţi şi femei deopotrivă erau chemaţi la făurirea visului comunist.
Grupul comunist din închisori nu era constituit doar din bărbaţi, nucleul
constituit în jurul lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej având un corespondent feminin
grupat în jurul Anei Pauker, până la plecarea acesteia în URSS. Experienţa
celui de‑al Doilea Război Mondial nu a făcut decât să mărească contribuţia
feminină în cadrul mişcării comuniste prin intermediul diferitelor organizaţii
cu caracter antifascist. Revenirea Anei Pauker în România în septembrie 19441

şi rolul pe care avea să‑l joace în continuare nu puteau constitui decât premisele
pentru consolidarea unui statut solid al femeii ca actor politic. Liderii comunişti
dar mai ales femeile din cadrul mişcării erau perfect conştiente că, la nivelul
anului 1944, o implicare politică foarte largă a femeilor era imposibilă. Lipseau
atât experienţa implicării politice cât şi nivelul de educaţie necesar. Afirmaţia
Anei Pauker conform căreia „femeile trebuiau convinse să participe la viaţa
politică”2 venea, considerăm noi, mai mult pe fondul cunoaşterii situaţiei con‑
crete din România şi mai puţin din dorinţa aplicării mecanice a conceptelor
sovietice. Unica experienţă cunoscută la acel moment era activismul, atât în
cadrul partidului cât şi în diferitele organizaţii de masă. După cum am arătat
în partea I, aceasta a fost şi prima măsură întreprinsă de mişcare, în dorinţa
de a forma un minim de cultură politică în rândul unei populaţii feminine cât
mai numeroase. Concomitent a fost construit discursul asupra drepturilor feme‑
ilor şi importanţei participării acestora în luarea deciziei politice.
Acţiunea comuniştilor a fost susţinută de activitatea dusă în paralel de
Partidul Social – Democrat (PSD). În diferitele manifeste care prezentau acti‑
vitatea organizaţiei de femei a PSD se arăta că singura cale pentru a îmbunătăţi
condiţia femeilor, unice responsabile pentru munca domestică dar prezente deja
în viaţa activă alături de bărbaţi, este implicarea politică:
Viaţa noastră fie că suntem femei muncitoare, funcţionare sau gospodine este foarte grea.
A trecut vremea când noi femeile ne îngrijeam numai de gospodărie, lăsând bărbaţilor
grija muncii pentru trai. Astăzi femeile muncesc cot la cot cu bărbaţii pretutindeni,
în fabrici, în birouri sau în alte profesiuni. În afara de această muncă mai avem şi
greutăţile gospodăriei şi obligaţiunile noastre de soţii şi mame. Suntem atât de
copleşite de preocupări, încât atunci când suntem chemate la o întrunire sau şedinţă,
ne dăm în lături […] Ia să ne gândim noi la câteva chestiuni care ne pricesc direct pe
noi femeile […] Din punct de vedere economic, cultural, politic, femeile nu stau
pe aceeaşi treaptă de egalitate cu bărbaţii. Din punct de vedere cultural, femeile sunt
cele mai înapoiate dând cel mai mare număr de neştiutori de carte. De aceea misi‑
unea noastră este să înlăturăm analfabetismul ca să poate pătrunde cultura binefă‑
cătoare cât mai adânc în rândul femeilor care, până acum au fost lipsite de această
binefacere[…] Drepturi politice n‑am avut, noi fiind socotite bune pentru a munci,
necum a ne spune cuvântul în treburile ţării. Or, de vreme ce muncim, şi noi ală‑
turi de bărbaţi, trebuie să ne bucurăm de aceleaşi drepturi. […]Femeile au fost
ţinute departe de politică şi de orice organizaţie, femeile se tem de politică. Ce
altceva înseamnă pentru o femeie a face politică decât a se ocupa şi ea de felul cum
este condusă şi gospodărită ţara în care ea munceşte şi produce bunuri3.
1. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, trad. de Cristina Pupeza şi Ioana Gagea,
Polirom, Iaşi, 2002, p.63.
3. Ce este şi ce vrea Uniunea Femeilor Muncitoare din România, Editura UFM, Bucureşti,
pp.1‑5 (subl. ns.).
PROMOVAREA FEMEII ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ 197
Primul pas concret în transformarea femeilor în actor politic era exercitarea

pentru prima dată a dreptului de vot, drept câştigat încă din 1938 dar neexer‑
citat. Abrogarea constituţiei carliste, la 23 august 1944, a făcut ca prevederile
constituţionale în vigoare să fie cele din 1923. Ca urmare, nici dreptul de vot
universal pentru femei nu mai era de actualitate, făcând necesar un act legis‑
lativ separat care să stipuleze dreptul întregii populaţiei feminine de a participa
în procesul electiv. Liderii comunişti au speculat politic şi electoral starea de
incertitudine iscată în jurul drepturilor politice pentru femei, ajutaţi fiind de
reticenţa tradiţională a opozanţilor politici în faţa acestui subiect. Crearea unui
electorat ţintă a condus şi la conturarea unei prime imagini concrete a femeii
ca personaj politic. Prin mesajul său, Partidul Comunist Român se adresa
tuturor femeilor din România, promiţând drepturi egale indiferent de aparte‑
nenţa socială:
Fie muncitoare cu braţele, fie muncitoare cu mintea, fie orăşeancă sau ţărancă,
femeia va avea dreptul să‑şi exprime convingerile politice şi să participe astfel direct
la opera de guvernare a ţării. Numai un regim adevărat democratic acordă depline
drepturi politice femeilor. Regimurile reacţionare, când e vorba de muncă, trimite
femeia acolo unde e mai greu, când e vorba de drepturi o trimite la [mătură şi
făraş]4.
Forţele comuniste îşi doreau atragerea unui segment „neexperimentat” al

electoratului, fără a îndepărta însă votanţii cu experienţă. Cunoscând tradiţia
patriarhală a societăţii româneşti cu privire la rolul femeilor în societate, cei
care priveau cu scepticism capacităţile şi abilităţile politice ale femeii trebuiau
la rândul lor convinşi de necesitatea prezenţei femeii ca factor politic:
Aceste femei care formează majoritatea femeilor din ţara noastră, n‑au judecat
niciodată cu uşurinţă lucrurile din jur. Cu atât mai scrupuloase sunt ele azi, când
ştiu că de atitudinea lor depinde viaţa copiilor lor, depinde soarta poporului întreg.
Să avem încredere în înţelepciunea, în discernământul şi în sentimentele nobile ale
femeilor noastre. Dreptul lor la vot va contribui la succesul deplin al democraţiei
şi la înmormântarea definitivă a reacţiunei5.
Tot în paginile ziarului România Liberă, Grigore Preoteasa preciza:
pentru prima dată, la viitoarele alegeri, femeile din România se vor prezenta în faţa
urnelor. Ce vor face?Nu putem afirma că ne aflam în faţa unei necunoscute. Chiar
fără acest drept, care le dă posibilitatea să hotărască alături de toţi cetăţenii soarta
ţării, femeile au constituit un factor viu din punct de vedere politic care a contat
4. Al. C. Constantinescu, Dreptul de vot al femeilor în România Liberă, nr. 308 din
5 august 1945.
5. Ibidem.
în formarea opiniei publice[…]În fond dezvoltarea societăţii româneşti a depăşit de

multă vreme acest stadiu. Femeia ocupă un însemnat rol în producţia industrială –
în producţia agricolă l‑a ocupat întotdeauna – a pătruns în profesiile libere, în
literatură, artă, ştiinţă. Starea de război a dezvoltat şi mai mult această situaţie,
încât astăzi nimănui nu‑i trece prin cap că s‑ar putea împiedica femeile de a obţine
şi pe teren politic o situaţie echivalentă cu rolul lor în producţie6.
Aşa cum s‑a văzut şi din activitatea organizaţiei de femei7, miza reală nu
era doar educaţia politică a populaţiei feminine ci şi atragerea acesteia printr‑un
program adaptat nevoilor, sau ceea ce mişcarea comunistă considera a fi nevo‑
ile acestora: egalitate cu bărbatul în toate domeniile vieţii, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi trai, protecţia maternităţii. Dându‑şi votul pentru acest
program, femeile erau asigurate că vor contribui, alături de bărbaţi la dezvol‑
tarea ulterioară a ţării dar şi a u evoluţiei la nivel personal din punct de vedere
intelectual, moral şi familial:
Faptul de a vota a constituit pretutindeni o obligaţie morală pentru femeie de a se

instrui, de a fi la înălţimea unei noi responsabilităţi.[…] Dacă ne gândim la auto‑
ritatea morală pe care trebuie să o exercite o mamă asupra fiului ei, ne dă seama
că altfel va fi privită mama care se duce să voteze odată cu toţi bărbaţii din familia
ei. S‑a constatat că grija femeilor pentru căminul lor creşte proporţional cu preo‑
cupările lor sociale, politice8.
Din păcate un studiu asupra participării şi preferinţelor politice ale femeilor

din noiembrie 1946 nu a fost realizat la momentul respectiv. Frontul Naţional
Democrat a câştigat însă alegerile, fiind create astfel premisele punerii în
practică a promisiunilor făcute populaţiei feminine. Totodată, obţinerea egali‑
tăţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii se considera ca un fapt realizat, noul
sistem politic urmând să legifereze şi să implementeze măsurile de tip egalitar.
În declaraţia privind apariţia organizaţiei unice de femei se menţiona:
„În România, datorită acţiunii unite a clasei muncitoare şi a întregii demo‑

craţii, s‑au pus, pentru prima dată în istoria ţării, temeliile unui regim cu
adevărat democrat, care a înfăptuit deplina egalitate de drepturi a femeii cu
bărbatul în toate domeniile vieţii politice, sociale şi economice”9.
6. Grigore Preoteasa, „Participarea Femeilor” in România Liberă, nr. 345, 19 septembrie 1945.
7. Vezi partea I, capitolul 2.
8. Gabriela Deleanu, Femeia şi dreptul de vot, Bucureşti, 1946, pp. 10‑11.
9. Platforma Uniunii Femeilor Democrate din România, Editat de Comisia Centrală Pentru
Pregătirea Organizaţiei Unice de Femei, Bucureşti, 1947, p. 6 (subl. ns.) .
6.1.2. Discursul anilor ’50

Apariţia organizaţiei unice de femei a fost semnalul că evoluţia statutului poli‑
tic al femeii urma să fie unul dictat de Partidul Comunist, calitatea şi natura
actului politic fiind date de modul în care populaţia feminină urma să se plieze
unui cadru prestabilit de interesele şi priorităţile statului comunist. Diferenţa
la nivelul discursului folosit în privinţa „problemei femeii” arată schimbarea
de statut. „Drepturile femeii” existente înainte de momentul noiembrie 1946
s‑au transformat în doar câteva luni în „obligaţiile femeii”, perspectivă care a
rămas neschimbată până la înlăturarea regimului comunist. Elementul de con‑
tinuitate care leagă perioada de ilegalitate de cea în care Partidul Comunist
Român a deţinut controlul politic, a fost munca. Aşa cum se va vedea mai
explicit în cazul regimului Nicolae Ceauşescu, calitatea de actor politic va
depinde în primul rând de participarea la viaţa activă, ca salariat al sistemului
socialist. Pentru a intra în partid sau pentru a candida în diferitele foruri ale
statului la nivel local şi central, factorul care făcea diferenţa, pe lângă ataşa‑
mentul faţă de democraţia populară, erau rezultatele meritorii într‑un anumit
domeniu de activitate, fiecărei categorii sociale şi profesionale fiindu‑i trasate
sarcini specifice în funcţie de priorităţile de moment ale statului. La Congresul
I al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu‑Dej, referindu‑se la
prevederile constituţionale ce urmau a fi votate, spunea:
În sfârşit, constituţia noastră trebuie să proclame deplina egalitate în drepturi între

toţi cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă,
religie, grad de cultură sau stare materială. […] pentru a putea pune capăt inegali‑
tăţii în drepturi între femei şi bărbat, noi vom consfinţi prin constituţie deplina
egalitate politică, economică, socială, juridică de care se bucură femeia în Statul
nostru democrat şi vom asigura o protecţie specială femeii mame, femeii gravide
şi copilului10.
Prezentând proiectul de statut al Partidului, Lothar Rădăceanu făcea referire

directă asupra prezenţei femeilor ca membre cu drepturi depline:
Proiectul de statut prevede că membru al Partidului Muncitoresc Român poate fi

oricine fără deosebire de sex, naţionalitate sau rasă[…]Prin aceasta statutul Partidului
Muncitoresc Român statorniceşte înaltul principiu de deplină egalitate între diferi‑
tele naţionalităţi, principiul dreptului egal pentru oricine, bărbat sau femeie, care
se dovedeşte demn de a face parte din detaşamentul de avangardă al clasei munci‑
toare. Tocmai aceste principii înalte au permis să atragem în luptă, alături de
poporul român, toate naţionalităţile conlocuitoare, masele largide femei şi tineri11.
10. Congresul I al PMR, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti,1948, p. 75.

11. Ibidem, pp. 182‑183.
De‑a lungul anilor ’50, discursul oficial privind prezenţa femeii ca actor
politic a fost practic inexistent. Dispariţia de pe scena politică a Anei Pauker
coroborată cu de desfiinţarea temporară a organizaţiei de masă destinate feme‑
ilor au dus la diminuarea reprezentării feminine în poziţii de conducere, absenţă
mai vizibilă în cadrul organismelor din fruntea PMR, unde, la Congresul
partidului din 1955, reprezentanţii femei dispar atât din Biroul Politic cât şi
din componenţa Secretariatului12. Preocuparea oficială pentru o reprezentare
feminină cât mai numeroasă în rândul partidului şi a organelor sale de condu‑
cere centrale şi teritoriale s‑a menţinut. Semnificativ este însă faptul că nu mai
erau figurile politice importante cele care includeau în discursurile lor această
problemă, responsabilitatea fiind plasată exclusiv reprezentantelor organizaţiei
de femei13 de pe lângă comitetele regionale de partid. Gheorghe Gheorghiu‑Dej
nu a mai vorbit în mod public despre implicarea femeilor în viaţa politică,
referirile sale la populaţia feminină a ţării, cu prilejul congreselor PMR con‑
ţinând de obicei referiri punctuale la cifra femeilor intrate în producţie şi
prognoza acestui fenomen pentru intervalul următor14. Acelaşi tip de discurs a
12. Congresul II‑lea al PMR, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti 1956,
pp.892‑893.
13. Aritina Momuleţ, Delegata organizaţiei regionale de partid Craiova la cel de‑al doilea
Congres al PMR, în cuvântarea susţinută, după prezentarea tuturor transformărilor din
industrie şi agricultură, atinge şi problema slabei prezenţe a femeilor ca membre în
cadrul PMR: „Raportul Comitetului Central arată că organizaţiile de partid, comitetele
executive ale Sfaturilor populare, sindicatele, UTM‑ul manifestă în general o preocupare
cu totul insuficientă faţă de problemele specifice ale muncii politice în rândul femeilor
şi promovează cu destulă timiditate femei în posturi de conducere. Acest lucru se mani‑
festă şi în regiunea noastră. Astfel, în regiunea Craiova nu avem nici o femeie preşedintă
de gospodărie agricolă colectivă, procentul femeilor brigadiere în gospodării agricole
este de 2%, ca preşedintă de întovărăşire sunt numai 5 femei, în consiliile de conducere
ale cooperativelor sunt abia 10%, iar ca preşedinte de cooperative numai 1% femei. La
aceasta contribuie şi faptul că femeile nu sunt ajutate să‑şi ridice pregătirea profesională,
să urmeze diferite cursuri şi şcoli […] Această situaţie este o urmare a faptului că înseşi
un unele organizaţii de bază nu se preocupă de promovarea femeilor în munci de răs‑
pundere şi de creşterea nivelului lor politic şi cultural. În şcolile de partid sunt cuprinse
încă un număr mic de femei. Dintre membrii birourilor organizaţiilor de bază numai
9,7% sunt femei. Pentru înlăturarea acestor lipsuri şi îndeplinirea sarcinilor mari pe
care partidul le pune în faţa noastră, va trebui să facem ca experienţa pozitivă dobândită
de unele organe de partid în această privinţă să devină un bun al tuturor organizaţiilor
de partid. Să învăţăm toate organizaţiile de partid cu trebuie să ducă munca politică în
rândul femeilor[…]pe baza capacităţii şi pregătirii profesionale, să fie promovate cât
mai multe femei în munci de răspundere.”, Ibidem, pp. 295‑297.
14. „Una dintre cele mai importante realizări ale regimului democrat‑popular este partici‑
parea femeii cu drepturi egale cu ale bărbaţilor, la activitatea de stat, economic şi culturală.
În cursul primului plan cincinal, peste 300.000 de femei au intrat în producţie. Ele
îndeplinesc astăzi un rol important în construcţia economic şi cultural, ca muncitoare,
maiştri, ingineri, medici, învăţătoare, profesoare şi creatoare în domeniul cercetării
fost prezentat şi cu ocazia Conferinţelor naţionale ale organizaţiei de femei. În

8 martie 1958, la Conferinţa care a consimţit reinstaurarea organizaţiei de masă
a femeilor, discursul lui Dej a fost construit în jurul a trei idei principale:
binefacerile aduse de mişcarea comunistă în viaţa tuturor femeilor din România,
aprecierea pentru efortul investit de populaţia feminină în realizarea proiectelor
economice şi sarcinile care le reveneau pentru viitor. Egalitatea de şanse între
femei şi bărbaţi este adusă în discuţie strict pentru planul profesional, fără
referire la recrutarea şi prezenţa în rândul membrilor de partid:
Promovate curajos în munci de răspundere în economie, în instituţii de stat şi orga‑

nizaţii obşteşti, potrivit pregătirii şi aptitudinilor lor, femeile vor da o contribuţie
de seamă la continua întărire şi dezvoltare a regimului nostru democrat‑popular15.
Două elemente noi apar în discursul oficial. Existenţa unor „aptitudini

feminine” care urmau a fi transferate din sfera casnică în cea publică precum
şi datoria femeii de a fi mamă: „Femeile au nobila misiune de a creşte şi educa
copiii în spiritul dragostei de patrie, al preţuirii măreţelor cuceriri revoluţionare
ale poporului nostru, al dragostei de muncă”16. Cu siguranţă astfel de referiri
nu au părăsit niciodată scrierile propagandistice dar până la acel moment
cuvântările liderilor politici priveau mai ales crearea unui climat de egalitate
între femei şi bărbaţi, estompând tocmai acele specificităţi feminine care ar fi
putut constitui o cauză a dezechilibrului. În 1962, cu ocazia discursul ocazio‑
nat tot de o Conferinţă Naţională a Femeilor, Dej nu a operat modificări sub‑
stanţiale în conţinutul mesajului adresat, vorbind despre „milioanele de femei
muncitoare, ţărănci, intelectuale, gospodine care au adus o mare contribuţie la
toate victoriile obţinute de poporul nostru pe drumul construcţiei socialiste”,
amintind în acelaşi timp „rolul de seamă” pe care acestea îl aveau de îndepli‑
nit „în lupta pentru dezvoltare economiei naţionale, pentru înfăptuirea măre‑
ţului program trasat de Congresul al III‑lea al partidului”17. După o trecere în
revistă a sarcinilor care reveneau organizaţiei de femei, ca reprezentantă şi
responsabilă pentru toată populaţia feminină, Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi‑a
încheiat cuvântarea cu „Trăiască femeile muncitoare din ţara noastră, partici‑
pante active la opera de desăvârşire a construcţiei socialiste, la lupta pentru
pace şi prietenie între popoare!”18.
ştiinţifice, al artelor şi literaturii. În 1938 – după datele ministerului muncii din acea
vreme – salariile femeilor erau cu 50% mai reduse decât ale bărbaţilor. Astăzi, femeile
primesc salarii egale la muncă egală cu bărbaţii şicontribuie la creşterea veniturilor
băneşti ale familiei.”, Ibidem, p. 75.
15. „Salutul CC al PMR adresat Conferinţei de către tovarăşul Gheorghe Gheorghiu‑Dej”
în Femeia, anul XI, nr.4, 1958, p. 1. (subl. ns.) .
16. Ibidem.
17. Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Articole şi cuvântări, 1961‑1962, Editura Politică, Bucureşti,
1962, p. 349.
18. Ibidem, p. 352.
6.1.3. Femeile în primplan sau epoca Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu este cel care, după preluarea puterii, îşi construieşte în jurul
propagandei şi discursului legat de „emanciparea femeii” unul dintre punctele
principale ale programului politic.
Femeia trebuie să‑şi găsească locul, aşa cum îl are în producţie, în toate funcţiile
de conducere, în raport cu capacitatea, cu posibilităţile sale reale. În ceea ce priveşte
capacitatea politică, intelectuală, nu există nici o deosebire. În istoria noastră, ca
şi în întreaga istorie a omenirii, sunt nenumărate exemple de eroine. Femeile nu au
făcut cu nimic mai puţin decât au făcut bărbaţii în diferite împrejurări grele ale
luptei revoluţionare19.
S‑a vorbit despre influenţa decisivă a Elenei Ceauşescu în adoptarea acestei direc‑
ţii pentru justificarea propriei ascensiuni politice. Cu siguranţă nu se poate spune
despre Elena Ceauşescu că era lipsită de ambiţii politice însă, în evaluarea motiva‑
ţiei care a stat la baza discursului lui Nicolae Ceauşescu privind emanciparea
femeilor, sunt trecute cu vederea acele aspecte legate de activitatea şi responsabi‑
lităţile sale în cadrul partidului, în special coordonarea directă, după 1958 a acti‑
vităţii organizaţiei de femei.
Prezenţa femeilor ca actori politici revine în discursul oficial cu o forţă

niciodată cunoscută până la acel moment. Pentru prima dată accentul trece de
la participarea în viaţa activă la prezenţa în funcţii de decizie:
Dacă vorbim de crearea condiţiilor de deplină egalitate între sexe aceasta înseamnă
că trebuie să‑i tratăm pe toţi oamenii nu ca bărbaţi şi femei, ci în calitatea lor de
membri de partid, de cetăţeni, pe care îi judecăm exclusiv după munca pe care o
depun20.
Apare o literatură care se studiază devenirea femeii ca „homo politicus”

precum şi reflectarea acestui proces în componentele de ordin calitativ care
arată dinamica şi eficienţa procesului. Criteriile stabilite erau pertinente, şi
anume: stabilitatea funcţiei în sfera politicului, dinamica acesteia şi eficienţa
contribuţiei.
Conform propagandei oficiale, transformarea femeilor în actori politici avea
o singură condiţionare şi relaţie de dependenţă autentică, cea faţă de sistemul
socialist, unicul cadru care oferise pentru toţi cetăţenii săi egalitate economică,
19. Cuvântare cu privire la rolul femeii în viaţa politică, economică şi socială a ţării, Plenara
CC al PCR, din 18‑19 iunie 1973, Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România,
nr. 96, 4 iulie 1973.
20. Nicolae Ceauşescu, Creşterea rolului femeii în viaţa economică şi social‑politică a
României socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 45.
politică, juridică, culturală, principalele premise pentru participarea politică.

O potenţială umbră în sistemul perfect egalitar de tip socialist era supravieţu‑
irea „normei duble” sau „schimbului doi”, responsabilitatea activităţilor domes‑
tice fiind văzută ca un factor perturbator pentru implicarea politică totală a
femeii. Existenţa acestei realităţi era admisă, chiar dacă de la instaurarea
regimului comunist trecuseră mai bine de 25‑30 de ani. Statul socialist român
recunoştea şi lipsa de eficienţă a măsurilor de tip leninist în care statul prelua
responsabilităţile muncii casnice. Problema era însă considerată ca fiind una
temporară, factorii de decizie acţionând în permanenţă pentru a înlătura vechile
tipare ale vieţii familiale patriarhale. Tratarea cu superficialitate a realizării de
jure şi de facto a emancipării sociale a femeilor ar fi periclitat însuşi sistemul
democraţiei socialiste, a cărui adâncire ar fi fost imposibilă „fără omniprezenţa
activă şi eficientă a femeii în toate compartimentele vieţii sociale”, inclusiv în
cel al politicului, al procesului decizional la diferite niveluri de organizare a
societăţii. Condiţia politică a individului era strâns legată de construcţia statu‑
tului de clasă definit prin ocupaţie, instrucţie, venit, acestor elemente centrale
adăugându‑li‑se prestigiul social, autoritatea politică, puterea decizională, res‑
ponsabilitatea politică.
Privitor la condiţia politică a femeilor, prin aceasta se înţelegea „modul şi
statutul de clasă determinat de fiinţarea femeii ca cetăţean cu drepturi egale
într‑o acceptaţie largă a acesteia – social‑economică, culturală şi politică”.
Bineînţeles, această condiţie nu este una generalizată, ea variind în funcţie de
individ, de determinările sale existenţiale, de conştiinţa şi activitatea sa. În
literatura comunistă, termenul de „condiţie politică a femeii” a fost mai rar
folosit, importantă fiind în acest sens lucrarea Ecaterinei Deliman, Femeia ca
personalitate politică în societatea noastră socialistă21. Totodată, poziţia expri‑
mată de această lucrare arată, dacă nu concepţia specifică regimului Ceauşescu
asupra elementelor care fac dintr‑un simplu cetăţean un om politic, cel puţin
proiectul pe termen lung al statului comunist, principala inovaţie fiind definiţia
persoanei active. Dacă Ana Gluvacov, defineşte condiţia economico‑socială
femeilor ca fiind specifică doar categoriei de femei „încadrate în producţia
materială sau spirituală”22, şi deci participarea ca actori politici le era permisă
doar acestora, Ecaterina Deliman se pronunţă pentru „extinderea acestei pre‑
rogative la nivelul întregii populaţii feminine, pornind de la calitatea de om al
muncii”. Conform lui Deliman, calitatea de om al muncii nu derivă din impli‑
carea într‑o activitate salariată ci din faptul că în interiorul sistemului socialist
din România, conform constituţiei, toţi cetăţenii sunt deţinătorii mijloacelor de
21. Ecaterinei Deliman, Femeia ca personalitate politică în societatea noastră socialistă,

Editura Politică, Bucureşti, 1977.
22. Vezi Ana Gluvacov, Afirmareafemeii în viaţa societăţii: dimensiuni şi semnificaţii în
România, Editura Politică, Bucureşti, 1975.
producţie şi beneficiarii drepturilor social politice garantate prin constituţiile

din 1948 şi 1965. Simţind nevoia să ia în discuţie şi un potenţial neajuns cau‑
zat de absenţa din viaţa activă, Ecaterina Deliman subliniază că cele două
categorii de femei care s‑ar încadra în acest segment, femeile casnice şi pen‑
sionare, de cele mai multe ori desfăşoară o activitate obştească, deci politică
în esenţă, acţionând în calitate de oameni ai muncii egali, fiind organic integraţi
în viaţa politică a ţării. Argumentaţia merge mai mult spre opinia exprimată
de Gluvacov, şi mai puţin spre propria teorie, accentul fiind pus pe dorinţa de
a evidenţia relaţia strânsă între munca salariată şi viaţa activă. În timp ce pen‑
sionarele au fost evident încadrate într‑o formă sau alta de muncă salariată, cu
toate implicaţiile pe care aceasta le presupune (activitate politică, obştească
etc.), gospodinele nu mai reprezentau la momentul apariţiei studiului o cate‑
gorie de populaţie foarte numeroasă, tendinţa fiind ca la începutul anilor ’80,
forţa de muncă feminină să reprezinte 56% din totalul forţei de muncă ocupate
raportat la o prezenţă de doar 51% din totalul populaţiei23.
Deosebit de interesantă este recunoaşterea de către autoare a importanţei
mişcărilor de emancipare apărute şi conduse de către femei, în devenirea poli‑
tică a grupului24. Simpla acordare a dreptului de vot şi participarea în alegeri
era un act necesar dar nu suficient pentru o prezenţă politică reală. Femeile
erau consultate doar la capitolul opţiuni privind constituirea unor organe repre‑
zentative. Funcţionarea acestora din urmă, precum şi a întregului aparat de
stat, a rămas în fapt ermetic închisă pentru populaţia feminină25. Ca exemplu
de acţiune a unei organizaţii de femei în vederea obţinerii unei reale egalităţi
de şanse este dată „Mişcarea de Eliberare a Femeilor” care a zguduit Franţa
în anii ’70, văzând în revendicările acesteia calea de trecere de la un regim de
tip capitalist la unul socialist. În mod conştient, credem noi, sunt trecute cu
vederea principalele deziderate ale mişcării, autoarea rezumându‑se la acele
puncte proprii Federaţiei Internaţionale a Femeilor, şi anume: lupta împotriva
discriminărilor rasiale, lupta pentru egalitate, împotriva „supremaţiei bărbatu‑
lui26, contra războiului, pentru siguranţa locului de muncă, pentru condiţii de
muncă egale. Chiar dacă eludează voit principalele acţiuni ale mişcării, Deliman
le aprecia pe cele amintite ca o participare „deosebit de valoroasă, ea atestând
formarea conştiinţei revoluţionare, acumularea experienţei politice, care poate
23. Ecaterina Deliman, op. cit., pp. 41‑42.

24. Ibidem.
25. Ecaterina Deliman, op. cit., p.47.
26. Prin această luare de poziţie se înregistrează o ruptură în discursul specific al mişcării
comuniste de femei din România. Distanţarea de mişcarea feministă s‑a făcut tocmai
prin refuzul violent de a‑şi construi activitatea pe principiul segregării de latura mas‑
culină a mişcării comuniste. Duşmanul, cauza tuturor inegalităţilor şi inechităţilor era,
conform principiilor marxiste, relaţiile generate în cadrul societăţii de capitalul privat
şi nu supremaţia unui sex asupra celuilalt.
fi rezultatul luptei unite pentru victoria revoluţiei socialiste”27. Bineînţeles,

„trecutul revoluţionar” al femeilor în istoria României şi existenţa unei orga‑
nizaţii prin intermediul căreia, teoretic, întreaga populaţie feminină se putea
exprima, asigura în România socialistă aparenţa unei mişcări de stradă generată
de opinia publică.
O ultimă, dar la fel de importantă premisă a participării feminine în viaţa
politică şi implicit în funcţii de decizie, era şi dorinţa femeilor de a fi active
pe acest plan, dorinţă care nu putea să apară decât ca efect al dobândirii unei
culturi politice. Dezvoltarea culturii politice în rândul femeilor nu poate fi una
fortuită ci rezultatul unui proces mai îndelungat, având la bază educaţia cu
toate compartimentele sale. Conform propagandei oficiale, existenţa unei sistem
de învăţământ unitar, omogen, fără a se ţine cont de sexul elevilor, constituia
una dintre cele mai importante premise şi garanţii în acelaşi timp pentru trans‑
formarea „în proporţii de masă” a femeilor în actori politici28. În ciuda acestor
eforturi, în rândul populaţiei feminine a continuat să persiste o imagine de sine,
a ceea ce li se „potriveşte”, construită aproape în totalitate conform valorile
patriarhale. Nici intrarea in viaţa activă, nici educaţia egală nu au reuşit să
modifice mecanismele psihologice profunde prin care femeile din România se
autodefineau ca rol în societate. Personalitatea politică nu este neapărat o rea‑
litate externă reductibilă la ansamblul condiţiilor şi împrejurărilor social‑poli‑
tice în cadrul cărora ea se formează şi acţionează, ci, dimpotrivă, se impune
asemenea unui nivel distinct de structurare a individualităţii.
Conform principiilor egalitare enunţate de statul comunist român, socialis‑
mul nu construieşte un tip de personalitate politică în două variante, în funcţie
de sex, ci un singur tip care se referă strict la pregătirea profesională, politică
şi culturală a individului. Sistemul de tip socialist plasează aceste însuşiri care
ţin mai mult de factorul educaţie şi devenire socială, sub corolarul mai larg al
ţinutei morale. Istoricul Adrian Cioroianu, vorbind despre felul în care votan‑
tul român îşi descria la mijlocul anilor ’70 candidatul ideal, menţiona morali‑
tatea ca principală condiţie. Se considera că respectivele răspunsuri reflectau
elementele vizibil absente din construcţia candidatului/politicianului român la
acea epocă. Un alt posibil răspuns ar putea fi tocmai îndoctrinarea de durată
privind calitatea supremă a oricărei persoane cu aspiraţii politice, de la simplul
candidat de partid până la deţinătorii celor mai importante funcţii în stat,
moralitatea de tip comunist.
Din partea femeilor implicate în politică se aştepta o contribuţie suplimen‑
tară, un „acel ceva”, să‑l numim eufemistic influenţă pozitivă, care avea darul
de a „îmbogăţi şi redimensiona din punct de vedere etic personalitatea politică”29.
27. Ecaterina Deliman, op. cit., p. 48.

28. Ibidem, pp. 62‑63.
29. Ibidem, p. 83.
Măsura preconizată pentru îndeplinirea acestei misii era: „Preocuparea per‑

manentă şi grijulie a femeii pentru integritatea familiei sale şi pentru promo‑
varea unei opinii publice sănătoase şi exigente”. Chiar dacă construieşte o
retorică a egalităţii depline în drepturi şi posibilităţi de exprimare, discursului
politic oficial produs în timpul regimului comunist nu poate exclude determi‑
narea de gen în construirea rolului politic destinat femeilor.
Existenţa unei segregări în funcţie de sex este clar exprimată de însuşi dis‑
cursul oficial care face trimitere tocmai la limitările biologice ale femeii şi
îndatoririle familiale ce decurg din acestea. Principală responsabilă pentru
crearea şi apărarea vieţii, femeia este investită cu valori morale superioare faţă
de partenerii politici bărbaţi.
Depăşirea obstacolelor produse în special de persistenţa tradiţiilor patriar‑
hale era preconizată tocmai printr‑o răspândire cât mai largă a moralei de tip
comunist, dar şi printr‑o „muncă înzecită din partea femeilor, multă iniţiativă
şi asumare categorică a răspunderii sociale”, tocmai pentru ca depozitarii
prejudecăţilor referitoare la prezenţa femeilor în posturi de decizie, să‑şi recon‑
sidere poziţia în faţa rezultatelor concrete. Urmând în mare măsură modelul
sovietic, în viziunea regimului comunist din România, creşterea participării
economice şi politice a femeilor nu se putea realiza doar prin simpla dinamica
socială, deoarece însăşi principiile coordonatoare ale societăţii erau străbătute
de concepţii patriarhale privind rolul femeii.
În activitatea pe care o desfăşurăm se impune să acordăm mai multă atenţie primi‑

rii în partid şi promovării în diferite muncii de conduce, în partid şi promovării în
diferite munci de conducere, în partid şi în stat, a femeilor. Am menţionat deja că
e greu să fim mulţumiţi cu procentul de 26% al femeilor în partid[…] Ceea ce am
făcut până acum a fost – ca să spun aşa – mai mult încercarea de remediere în pripă
a unor neajunsuri serioase. Alegerea la judeţe a unei femei secretar a fost o soluţie
chemată să înlăture situaţia de până acum. Dar nu avem nici până acum un
prim‑secretar femeie. Oare, într‑adevăr nu am putea ca în munca de prim‑secretar
de judeţ să avem o femeie? Cum sa nu, tovarăşi! Activistele noastre de partid, şi
în ilegalitate, şi după cucerirea puterii politice, şi în anii revoluţiei şi construcţiei
socialiste, au dovedit că ştiu să‑şi îndeplinească în bune condiţii, câteodată mai bine
decât bărbaţii, sarcinile încredinţate. Insist asupra acestei probleme pentru că trebuie
să punem capăt cu hotărâre mentalităţilor retrograde! În mod constant trebuie să
acţionăm ca femeile să ocupe în activitatea noastră de partid şi de stat locul ce li
se cuvine – nu ca favoare, ci ca drept şi o răspundere ce le revin în societate! 30.
Se impunea intervenţia statutului pentru atragerea unui număr cât mai mare
de femei atât în viaţa activă cât şi în cea politică, prin stabilirea unui principiu
de reprezentare prin cote respectând principiul reprezentării proporţionale.
30. Ibidem, p. 49.

Trebuie să acordăm, deci, femeilor mai multă încredere, în raport cu capacitatea

lor, demonstrată de altfel de viaţă[…] Ca atare, să promovăm ferm, hotărât femeile,
ţinând seama că ele reprezintă peste 50% din populaţia ţării şi participă în propor‑
ţie de aproape 40% la întreaga activitate economică şi socială […]În funcţie de
proporţia pe care o reprezintă în fiecare unitate, să promovăm neapărat şi femei în
activitatea de conducere. Aceasta trebuie să se realizeze şi la nivelul comunelor, al
oraşelor şi judeţelor, precum şi la nivel central31.
Similar cu participarea în economie, rezultatele concrete ale muncii acestor

femei urmau să ducă la prăbuşirea concepţiilor tradiţionale privind incapaci‑
tatea de a ocupa funcţii de conducere.
Fără îndoială că din rândul femeilor s‑au ridicat şi afirmat numeroase cadre de
conducere, cărora partidul şi statutul nostru le‑au încredinţat răspunderi tot mai
mari, pe toate treptele organizării sociale, dar aceasta ne dă temeiul să afirmăm că
trebuie să mergem cu mai multă hotărâre în promovarea în munci superioare de
conducere a femeilor, deoarece, în practică, ele au demonstrat că nu muncesc mai
rău, ba câteodată mai bine decât bărbaţii32.
Indiferent de interval, în timpul regimului comunist din România, partici‑

parea politică a femeilor a fost condiţionată în primul rând de intrarea acestora
în viaţa activă, mai exact într‑o activitate salariată. Acestui fundament i s‑a
adăugat o legislaţie şi educaţie egalitară, precum şi o propagandă puternică cu
dublă ţintă. În primul rând pentru a convinge femeile să joace un rol cât mai
activ în toate compartimentele societăţii, schimbându‑le atât priorităţile cât mai
ales percepţia de sine (datorii, drepturi, abilităţi) şi în al doilea rând, prin
exemple concrete ale cazurilor de succes, indiferent de domeniul în care acti‑
vau, să spargă tiparele privind locul populaţiei feminine în societate. În conti‑
nuare vom analiza fiecare dintre aceste puncte, urmărind gradul de reuşită al
demersul egalitarist dus de Partidului Comunist din România, dacă şi care au
fost eventualele sincope sau schimbări de direcţie. Au fost proiectele iniţiale
finalizate sau dimpotrivă, sacrificate, atunci când obţinerea unei egalităţi reale
de şanse între femei şi bărbaţi impieta realizarea altor priorităţi ale statului
comunist român. Nu în ultimul rând, considerăm important de evidenţiat acele
puncte de specificitate naţională, dacă au existat şi care au fost acestea.
31. Ibidem, p. 47.

32. „Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la Conferinţa Naţională a femeilor din 21 aprilie
1978”, în Femeia, an XXXI, nr. 5, mai 1978, p. 3.
6.2. Legislaţia
6.2.1. Premisele egalităţii

Asigurarea egalităţii între bărbaţi şi femei era una dintre temele programului
de guvernare propus de mişcarea comunistă imediat după momentul 23 august
1944, şi ieşirea din ilegalitate. Până la câştigarea alegerilor şi adoptarea primei
constituţii comuniste în 1948, principalele acte legislative menite a stabili un
regim juridic egal pentru bărbaţi şi femei au privit dreptul la vot şi eliminarea
restricţiilor referitoare la intrarea şi promovarea în cadrul diferitelor categorii
profesionale.
Legea electorală a fost aprobată de Consiliul de Miniştri din 13 iulie 1946
şi promulgată la 15 iulie 1946, sub titlul Legea 560 privitoare la alegerile
pentru Adunarea Deputaţilor. Deşi erau păstrate şi prevederi ale legislaţiei
electorale din perioada interbelică, noutatea adusă de acest legislativ era lărgirea
considerabilă a bazei electoratului prin includerea pe lista electorilor cu drep‑
turi depline a funcţionarilor publici, militarilor şi femeilor33. Articolul 3 al
legii preciza: „Femeile au drept de vot şi pot fi alese în Adunarea Deputaţilor34
în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii”35.
Legea prin care se instaura votul universal pentru populaţia încheia o prima
etapă în care mai fuseseră date alte prevederi în vederea obţinerii unei egalităţi
de statut a femeii cu bărbatul în plan profesional. Primul semnal important a
fost numirea în februarie 1945 a primelor două femei magistrat în justiţia
românească. În discursul oficial ţinut de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei,
acesta a precizat:
Una dintre revendicările principale ale mişcării muncitoreşti, una dintre revendică‑
rile de bază ale democraţiei consecvente a rămas până în ziua de azi asigurarea
deplinei egalităţi (pe plan economic, social şi politic) între femei şi bărbaţi[…]
Asistăm astăzi la un modest început36.
33. În 1918, Marea adunare de la Alba Iulia hotăra votul direct, egal, secret, pentru ambele
sexe. Această decizie nu a fost însă preluată nici în Constituţia din 1923, nici în legea
electorală din 1926. Prima dată când femeilor le este permisă participarea politică este
legea dată în 1929, de guvernarea Partidului Naţional Ţărănesc, drept de vot care nu
se putea exercita decât la nivelul comunelor. Alexandra Petrescu, Femeia în imaginarul
politic, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2008, p.21.
34. Aceeaşi lege electorală preciza că dispoziţiile din Constituţia României din martie 1923,
privitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor se vor considera că se referă numai la
Adunarea Deputaţilor, Senatul fiind desfiinţat. Vasile Budrigă, Sistemul electiv Românesc,
editura Budrigă‑Mavoz, Bucureşti, 1998, p. 7.
35. Monitorul Oficial, CXIV (1946), partea I‑a, nr. 161 din 15 iulie, p. 7267.
36. „Primele femei magistraţi din România” in Romania Liberă, nr. 171, 19 februarie 1945, p. 8.
În luna aprilie 1945 este aleasă prima femeie primar din România. Alexandrina
Georgescu, vicepreşedintă a Apărării Patriotice, a fost aleasă în postul de pri‑
mar al localităţii Ţăndărei37. O situaţie dificilă o aveau văduvele de război.
Deşi legea succesiunii se modificase în iunie 194438, permiţând intrarea la
moştenire în mod egal a soţului supravieţuitor cu ceilalţi moştenitori legali,
văduvele reprezentau în continuare una dintre categoriile cele mai dezavantajate,
fără ajutoare băneşti substanţiale şi mai predispuse şomajului. Acestora li se
alăturau şi categoriile de lucrători disponibilizaţi din industria de armament.
În aceste condiţii este elaborat de către Confederaţia Generală a Muncii, un
contract colectiv de muncă care stabilea atât condiţiile cât şi categoriile sociale
care aveau prioritate la angajare. Primii ce trebuiau să primească o slujbă erau
orfanii şi văduvele foştilor angajaţi, urmau foştii internaţi şi deţinuţi politici
antifascişti, invalizii, orfanii şi văduvele de război precum şi solicitanţii pro‑
veniţi din industria de război39. Acest contract venea să întărească controlul
asupra mişcării forţei de muncă, control început odată cu hotărârea Ministerul
Muncii ca toate locurile de muncă, atât din instituţiile de stat cât şi din între‑
prinderile particulare să fie ocupate prin intermediul oficiilor de muncă40.
Egalitatea femeilor cu bărbaţii în toate sferele vieţii economice, sociale,
politice a fost stipulată pentru prima dată în Constituţia României din 1948.
Vorbind în cadrul dezbaterii proiectului de Constituţie, referitor la noutăţile pe
care acesta le aducea în statutul femeilor, Liuba Chişinevschi spunea:
Femeile reprezintă o altă parte şi mai numeroasă a populaţiei căreia în multe ţări
nu i se recunoaşte aptitudinea de a lua parte la viaţa cetăţenească[…] Noi însă ne
călăuzim de alte principii decât de principiile demne de Evul Mediu, pe care le
aplică regimurile de democraţie burgheză. La noi în ţară, toate drumurile sunt
deschise femeii: femeia poate deveni orice, de la mecanic până la ministru. Vedem
37. „Prima femeie primar din România”, în Romania Liberă, nr. 216, 12 aprilie 1945, p. 1.
38. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor au fost reglementate prin legea
nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, care a abrogat impli‑
cit dispoziţiile din Codul civil referitoare la succesiune (art. 679 şi art. 681‑684). Sub
imperiul codului civil, situaţia succesorală a soţului supravieţuitor era deosebit de
nefavorabilă. Astfel, el dobândea moştenirea lăsată de defunctul soţ numai după ultimul
colateral de gradul al doisprezecelea iar, prin efectul Legii asupra impozitului progresiv
pe succesiuni din 1921, după ultimul colateral de gradul al patrulea. În mod excepţional
văduva săracă avea dreptul la o cotă‑parte în uzufruct dacă venea în concurs cu descen‑
denţii defunctului, iar dacă nu erau descendenţi avea dreptul la o pătrime de moştenire
în plină proprietate. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, ediţia a II‑a actualizată
şi completată, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 111‑112.
39. „Cum se vor face angajările în baza contractului colectiv de muncă”, în România Liberă,
nr. 408, 1 decembrie 1945, p. 3.
40. „Întreprinderile de toate categoriile vor angaja personal numai prin oficiile publice de
plasare”, în România Liberă, nr. 289, 14 iulie 1945.
crescând din sânul poporului, din rândurile muncitorimii şi ţărănimii, femei cu larg
orizont politic, cu o energie clocotitoare, cu conştiinţa limpede, femei oameni de Stat41.
Concret, egalitatea între toţi cetăţenii ţării era stipulată în articolul 16: „Toţi
cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură,
sunt egali în faţa legii”. Articolul 18 relua prevederile legii electorale din 1946:
„Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cul‑
tură, profesiune, inclusiv militarii, magistraţii şi funcţionarii publici, au drep‑
tul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului”42. Articolul 21 făcea
referire directă şi explicită la egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii:
„Femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate mediile vieţii de stat, economic,
social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală, femeia are drept
de salarizare egală cu bărbatul”43. Relaţiile în cadrul familiei, reluate ulterior
şi de Codul familiei, erau reglementate prin articolul 26:
Căsătoria şi familia se bucură de protecţia Statului. Mama precum şi copiii până

la vârsta de 18 ani se bucură de protecţia deosebită, stabilită prin lege. Părinţii au
aceleaşi îndatoriri faţă de copiii născuţi în afara căsniciei ca şi pentru cei născuţi
în căsătorie. Sunt valabile numai actele de stare civilă încheiate de organele Statului44.
Aceste linii generale au fost păstrate în toate constituţiile date în timpul

regimului comunist, mici modificări apărând doar în gruparea prevederilor pe
articole45.
6.2.2. Codul muncii

Prevederile cuprinse în primul Cod al muncii, cel din 1950, reglementau regimul
juridic general al desfăşurării muncii salariate: încheierea contractelor de muncă,
norme de producţie, condiţiile salarizării, durata timpului de lucru, timpul de odihnă,
pregătirea profesională, protecţia muncii. Deşi nu se fac precizări suplimentare
în acest sens, articolele legii se refereau la angajaţi indiferent de sex. Două
sunt menţiunile importante care privesc direct angajaţii femeii. În capitolul
privind salarizarea, articolul 33 specifică: „La muncă egală se va plăti un sala‑
riu egal, fără să se facă vreo deosebire de vârstă, sex sau naţionalitate”46. Cea
41. Constituţia Republicii Populare Române, 1948, p. 29.

42. Ibidem, p. 51.
43. Ibidem, p. 52.
44. Ibidem.
45. Vezi Constituţia Republicii Socialiste România, Bucureşti, Editura Politică,1969, art. 17‑25;
Constituţia Republicii Socialiste România, 1986, art. 17‑23.
46. Legea nr. 3 cuprinzând Dreptul Muncii, Buletinul Oficial al Republicii Populare Române,
nr. 50 din 8 iunie 1950, p. 593.
de‑a doua este mai substanţială, fiind conţinută de capitolul XI, „Munca tine‑
rilor şi a femeilor”. Articolele 88‑93 reglementau strict regimul de lucru al
femeilor gravide în sensul repartizării acestora la munci mai uşoare fără scă‑
derea salariului, interzicerea muncii pe timp de noapte atât pentru angajatele
gravide cât şi pentru cele care alăptau. Tot pentru protejarea gravidei, dar şi a
produsului de concepţie, se acorda un concediu prenatal de 35 de zile şi unul
post natal de 45 de zile, cu posibilitatea prelungirii până la 55 de zile. După
reluarea lucrului, angajatele care alăptau aveau dreptul pauze speciale de jumă‑
tate de oră la fiecare trei ore lucrate. Pentru femeile angajate care aveau în
grijă copii cu vârsta mai mică de doi ani, se acordau concedii pentru îngrijirea
copilului bolnav47. Protecţia specială acordată mamelor şi viitoarelor mame
fusese unul dintre punctele importante ale propagandei comuniste înaintea
alegerilor din 1946 şi era o copie a măsurilor similare luate de Uniunea
Sovietică. Dacă prima măsură referitoare la femei, şi anume acordarea unui
salariu egal, la muncă egală este ceea ce se poate numi o politică de includere,
stabilind egalitatea de şanse între angajaţii bărbaţi sau femei, măsurile privind
protecţia angajatelor mame, sunt măsuri de excludere, deoarece produc un
dezechilibru în egalitatea de şanse. Scoaterea din muncile considerate ca fiind
„dăunătoare sănătăţii”, chiar dacă legea prevedea păstrarea salarizării iniţiale,
existenţa unui nomenclator al meseriilor interzise femeilor deoarece puneau în
pericol sănătatea acestora, în special cea reproductivă, interzicerea lucrului pe
timpul nopţii, toate arată că în realitate, femeile rămâneau în ochii legislato‑
rului strâns legate de condiţia sa biologică. Este important de subliniat că este
vorba despre prevederile codului muncii din 1950, cu mult înainte de isteria
demografică a regimului Ceauşescu când grija pentru sănătatea reproductivă a
devenit prioritate a Ministerului Sănătăţii.
În 1972 este elaborat un nou Cod al Muncii care nu lăsa părţii strict tehnice
decât jumătate din lungimea totală a textului. Restul articolelor conţineau
drepturile şi obligaţiilor fiecărei categorii de lucrători în parte, pe diferitele
ramuri de activitate. În acest context, prevederile cu caracter de includere a
femeilor sunt mai substanţiale faţă de versiunea din 1950 a legii. În articolul 2,
similar cu prevederile constituţionale, se preciza:
Tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România, fără nici o îngrădire sau deose‑
bire de sex, naţionalitate, rasă sau religie, le este garantat dreptul la muncă, având
posibilitatea de a desfăşura o activitate în domeniul economic, tehnico‑ştiinţific,
social sau cultural, potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale şi aspiraţiilor fie‑
căruia, în funcţie de nevoile întregii societăţi48.
47. Ibidem, p. 596.

48. Codul Muncii al Republicii Socialiste România, Buletinul Oficial al Republicii Socialiste
România, nr 140. 1 decembrie 1972, p. 1169.
Deşi decretase egalitatea în muncă a tuturor cetăţenilor, legislatorul a sim‑

ţit nevoia să revină asupra drepturilor egale de care de bucură angajaţii femei
într‑un articol separat, articolul 14:
Femeii i se asigură largi posibilităţi de afirmare în condiţii de deplină egalitate

socială cu bărbatul, beneficiind, la muncă egală cu acesta, de o retribuţie egală,
de măsuri speciale de ocrotire. Femeii îi este garantat dreptul de a ocupa orice
funcţie sau loc de muncă, în raport cu pregătirea sa, pentru a‑şi aduce contribuţia
la dezvoltarea producţiei materiale şi a creaţiei spirituale, asigurându‑i‑se totodată
condiţiile necesare pentru creşterea şi educarea copiilor49.
Libertăţile garantate în partea I a Codului Muncii sunt în fapt negate de

prevederile conţinute de partea a II‑a, în special de capitolul VII, privitor la
Munca femeilor şi tinerilor. Comparativ cu textul din 1950, se dădeau garan‑
ţii suplimentare privind egalitatea în drepturi pentru angajaţii femei, fiind
extinse în acelaşi timp şi îngrădirile puse sub umbrela generoasă a protejării
sănătăţii femeii. Articolul 15, aliniatul 1, relua precizarea conform căreia în
România Socialistă femeiilor le este garantat dreptul de a ocupa orice funcţie
sau loc de muncă, remunerarea fiind făcută conform principiului „la muncă
egală cu bărbatul, retribuţie egală”50. Aliniatul 2 venea cu menţiunea că „feme‑
ile încadrate în muncă se bucură de măsuri speciale de ocrotire a sănătăţii şi
de condiţiile necesare îngrijirii şi educării copiilor.” În fapt, aceste măsuri
aduceau restricţii suplimentare comparativ cu legea anterioară faţă de încadra‑
rea femeilor în diferite activităţi. Se menţinea prevederea interzicerii locurilor
de muncă care presupuneau condiţii vătămătoare, grele, periculoase ori con‑
traindicate medical pentru femeile gravide sau cele care alăptau. Era extinsă
interzicerea muncii pe timpul nopţii în unităţile industriale, fiind exceptate doar
acele angajate care ocupau funcţii de conducere sau funcţii cu caracter tehnic,
femeile din serviciile sanitare şi de asistenţă socială, sau pentru cazurile de
forţă majoră. În realitate, femeile au continuat să lucreze şi în turele de noapte,
fiind folosit probabil aliniatul d. al articolului 153, conform căruia în unele
ramuri de producţie se putea menţine prin Hotărârea Consiliului de Miniştri,
munca pe timpul nopţii pentru femei51. Prin articolele 154‑158 erau lărgite
măsurile de încurajare a natalităţii. Elementele de noutate erau prelungirea conce‑
diului prenatal la 52 de zile şi a celui post natal la 60 de zile precum şi posibi
litatea de a lucra cu jumătate de normă până când copilul împlinea 6 ani52.
Astfel de prevederi au constituit unul dintre motivele apariţiei diferenţelor
de salarizare într‑un sistem care aplica grila unică şi care în teorie nu ar fi lăsat
49. Ibidem, p. 1170.

50. Ibidem, p. 1183.
51. Ibidem.
52. Ibidem.
loc la deosebiri de salarizare între femei şi bărbaţi la muncă şi pregătire egală.

Tot prin codul muncii din 1972, art. 84, se aduc precizări clare privind con‑
diţiile de salarizare conform cărora:
Salariul tarifar de încadrare se acordă în raport cu gradul de îndeplinire a sarcini‑

lor de muncă, astfel încât să constituie un stimulent pentru cei care îşi îndeplinesc
în bune condiţii sarcinile. Cei care obţin realizări deosebite în muncă au posibili‑
tatea să realizeze venituri mai mari, iar cei care nu‑şi îndeplinesc obligaţiile de
muncă urmează să suporte în mod direct consecinţele acestei neîndepliniri.53
Ar fi putut de exemplu o femeie angajată în industrie, unde se lucra de

obicei pe principiul unei norme stabilite la nivel de întreprindere în condiţii de
lucru normal şi neîntrerupt, să aibă aceleaşi rezultate în producţie, dacă ar fi
beneficiat de exemplu de pauzele de alăptat care însumau 2 ore din timpul total
de lucru? Limitarea muncii pe timpul nopţii antrena la rândul ei diferenţe de
salarizare între femei şi bărbaţi, primelor fiindu‑le din start refuzat sporul de
15% care revenea lucrătorilor pe timp de noapte. Nu în ultimul rând încadrarea
apriorică în munci mai uşoare ducea la diferenţe de salarizare, remunerarea
fiind făcută, conform aceluiaşi Cod al Muncii, art. 82, aliniatul 2, „ţinând
seama de complexitatea muncii, răspunderea şi gradul de solicitare pe care
acestea le implică”54. O activitate mai puţin solicitantă antrena automat plasa‑
rea pe o treaptă mai joasă de salarizare. Nu insistăm suplimentar asupra reti‑
cenţei angajatorilor, în special cei din industrie, de a folosi femei în activitatea
lor, motivând că măsurile speciale în cazul angajatelor gravide perturbau serios
activitatea de ansamblu a întreprinderii datorită permanentei rotaţii şi a insta‑
bilităţii personalului55.
Deşi calificate pe anumite paliere de activitate, femeile erau îndepărtate din
meseria pentru care erau pregătite şi puse în activităţi pentru care nu aveau nici
experienţa, nici nivelul de cunoştinţe necesare sau erau pur şi simplu încadrate
ca muncitori necalificaţi56. Această realitate, sesizată lunar de comisiile de
femei în diferitele întreprinderi57 arată cum tocmai „măsurile de protecţie” consti
tuiau o piedică majoră în obţinerea unui venit egal cu bărbaţii dar şi în construirea
unei cariere profesionale, ambele cu implicaţii directe în participarea politică.
53. Ibidem, p. 1177.

54. Ibidem, p. 1176.
55. Un director de fabrică, într‑un interviu acordat revistei Femeia îşi motiva reticenţa faţă
de angajarea femeilor pe fluctuaţia mare a muncitorilor, într‑un singur an calendaristic
fiind înregistrate 600 de noi angajări la tot atâtea plecări.
56. Femeia, an XXII, nr. 2, februarie 1969, p. 20.
57. Femeia, an XXV, nr. 3, martie 1972, p. 6.
6.2.3. Codul familiei

Elaborarea unui nou cod al familiei a fost amânată până în 1954. După adop‑
tarea Constituţiei din 1948, s‑a considerat că acordarea de drepturi egale pen‑
tru femei şi bărbaţi a instituit automat şi egalitatea de drepturi între soţi în
cadrul căsătoriei. Astfel, deşi nu scotea raporturile de familie de sub reglemen‑
tarea Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestuia, noile
principii constituţionale au condus la abrogarea implicită a unora dintre ele:
dispariţia regimul dotal, exercitarea de către femeie a drepturilor depline, fără
necesitatea autorizaţiei maritale58. Regimul separaţiei de bunuri, deşi a rămas
în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după adoptarea
Constituţiei din 1948 a suferit şi el anumite corective aduse de practica judi‑
ciară, pe baza principiilor enunţate de legea fundamentală. Astfel, în pofida
regimului separaţiei de bunuri consacrat ca regim matrimonial de drept comun,
practica instanţelor judecătoreşti, pornind de la principiul constituţional al
egalităţii sexelor, a statuat regula regimului comunităţii de bunuri. Noţiunile
noi utilizate erau acelea de „patrimoniu conjugal” şi „comunitate de fapt”, prin
ele urmărindu‑se consacrarea comunităţii de bunuri, precum şi recunoaşterea
contribuţiei soţiei prin munca în gospodărie la dobândirea acestor bunuri59.
Doar intervenţia practicii judecătoreşti s‑a dovedit a fi insuficientă, motiv
pentru care Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954,
modificat si completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 si republicat in
Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956.
Ulterior i‑au fost aduse modificări prin Decretul nr. 779/1966 (publicat în
Buletinul Oficial nr. 64 din 8 octombrie 1966), Legea nr. 3/1970 (publicată în
Buletinul Oficial nr. 70 din 25 iunie 1970) si Decretul nr. 174/1974 (publicat
în Buletinul Oficial nr. 108 din 1 august 1974)60.
58. În regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ păstra drepturile asupra bunurilor sale, cu
obligaţia de a contribui la suportarea cheltuielilor căsniciei. Bărbatul era considerat
capul familiei, iar femeia era supusă „puterii maritale” a bărbatului. Ea era juridiceşte
incapabilă şi nu îşi putea exercita drepturile decât în baza unei „autorizaţii maritale”
prealabile(1). În regimul dotal, femeia nu putea face acte de dispoziţie cu privire la
bunurile dotale decât cu încuviinţarea soţului sau, în caz de refuz, cu încuviinţarea
justiţiei. Bunurile dotale imobile erau inalienabile. Femeia măritată îşi păstra dreptul
de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor parafernale. În schimbul
bunurilor sale constituite în dotă, pe care femeia le transfera în administrarea şi folosinţa
bărbatului, acesta trebuia să o întreţină. Adrian Alexandru Banciu, Raporturile Patrimoniale
dintre soţi, editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 4.
59. Ibidem, p. 5.
60. Pentru acest studiu am folosit varianta completată şi adnotată a Codului Familiei în
vigoare până în decembrie 1989, material disponibil online la adresa http://legal.dntis.ro/
Conform principiilor constituţionale în vigoare, art. 1 statua egalitatea

deplină dintre soţi în cadrul familiei:
În Republica Populară Română statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără intere‑

sele mamei şi copilului. Familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi. În
relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale61.
În completarea acestor prevederi venea art. 2 care preciza că relaţiile de

familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care
sunt datori să‑şi acorde unul altuia sprijin moral şi material62. Din prevederile
acestor prime două articole decurg restul reglementărilor privind legiferarea
relaţiilor în cadrul familiei.
În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, prin dispoziţiile acestui cod,
în Capitolul III, Secţiunea a II‑a, art. 29‑36, s‑au consacrat noi reguli patri‑
moniale între soţi, care să promovau o familie de tip nou, întemeiată pe ega‑
litate, prietenie, afecţiune şi ajutor reciproc. Astfel, prin art. 2 şi art. 29 s‑au
statornicit principalele îndatoriri reciproce dintre soţi, care constau în obligaţia
acestora de a suporta cheltuielile căsniciei şi obligaţia de sprijin material.
Premisele „realizării lor armonioase” erau gospodărirea în comun a soţilor şi
îndeplinirea obligaţiilor de natură personală dintre soţi. Prin art. 30 alin. (1)
s‑a instituit regimul comunităţii de bunuri, prezumându‑se că orice bun dobân‑
dit de soţi sau numai de către unul dintre ei în timpul căsătoriei este bun comun.
Orice convenţie contrară era nulă, se prevedea prin alin. (2) al aceluiaşi articol.
Prin alin. (3) al art. 30 se instituie prezumţia legală a comunităţii de bunuri
devălmaşe, pentru apartenenţa unui bun la comunitate nemaifiind necesară
dovada. Codul familiei a consacrat astfel un regim matrimonial unic, obliga‑
toriuşi imutabil63.
Aceleaşi principii de egale drepturi şi responsabilităţi erau stipulate şi faţă
de copiii minori. Art. 1 din Capitolul 1, secţiunea a III‑a, preciza că ambii
părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi
după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi. Ei exercitau
drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor64.
familie/index‑fam.html, accesat la 20 martie 2011, precum şi Scarlat Şerbănescu, Codul

Familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
61. Scarlat Şerbănescu, Codul Familiei comentat şi adnotat, editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963, p. 11.
62. Codul Familiei, material disponibil online la adresa http://legal.dntis.ro/familie/
index‑fam.html, accesat la 20 martie 2011. Singurele diferenţe în formularea celor două
articole între ediţiile consultate privesc modificarea denumirii oficiale a statului român
şi nu formulările de fond.
63. Scarlat Şerbănescu, Codul Familiei comentat şi adnotat, editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963, p. 11.
64. Ibidem, p. 275.
Reglementarea divorţului
Conform Codul familiei din 1954, căsătoria se desfăcea prin moartea unuia
dintre soţi, prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi sau prin
divorţ. La cererea de divorţ a oricăruia dintre soţi, căsătoria putea fi desfăcută
prin hotărâre judecătorească, dacă, din pricina unor motive temeinice, conti‑
nuarea căsătoriei nu mai era cu putinţă pentru cel care cerea desfacerea ei.
Temeinicia motivelor se aprecia având în vedere interesele copiilor, dacă aceş‑
tia existau şi erau minori65. O primă modificare a procedurilor de divorţ a fost
adusă prin decretul 779 din 8 octombrie 1966 pentru modificarea unor dispo‑
ziţii legale privitoare la divorţ, care introducea unele măsuri de descurajare/
împiedicare a divorţului. Momentul promulgării acestui decret nu este deloc
întâmplător, la 1 octombrie 1966 fiind dat şi decretul 770/1966 prin care avor‑
tul era scos în afara legii. Statul comunist român dorea ca, pe lângă suprima‑
rea dreptului la întreruperea voluntară a sarcinii, să dea un plus de stabilitate
şi mediului care încuraja naşterea urmaşilor, familia. Înăsprirea condiţiilor
privind divorţul s‑a făcut prin modificarea articolelor 37, 38 şi 39 din Codul
Familiei. Modificările contau în faptul că divorţul, conform articolului 37,
devenea o măsură excepţională pentru desfacerea căsătoriei, pe lângă cea natu‑
rală, moartea unuia dintre soţi. Procedurile legale pentru desfacerea căsătoriei
erau îngreunate, desfacerea căsătoriei depinzând de motive bine întemeiate,
gravitatea raporturilor dintre soţi făcând în mod vădit imposibilă continuarea
căsătoriei pentru cel care solicita desfacerea ei. În analiza situaţiei relaţiilor
maritale, similar cu prima variantă a Codului Familiei, instanţa ţinea cont de
durata mariajului şi interesele copiilor minori prezenţi în familie. Procedurile
erau la rândul lor îngreunate (termene pentru răzgândire, împăcare, distanţe
mari în timp între înfăţişări) tot din dorinţa de a descuraja eventualele tentative
de desfacere a căsătoriei. Pronunţarea hotărârii definitive de divorţ era şi ea
amânată cu 2 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, numai la
cererea soţului care obţinuse divorţul şi prin prezentarea la serviciul de stare
civilă unde se încheiase căsătoria, a unei copii legalizate după hotărârea de
divorţ rămasă definitivă. În încercarea de a descuraja o rată mare a divorţiali‑
tăţii, legislatorul a mărit şi taxele de timbru corespunzătoare proceselor de
divorţ. Suma varia între 3000 şi 6000 de lei, fiind stabilită de către preşedintele
tribunalului în raport cu venitul net lunar al reclamantului66.
În 1969, prin decretul 680 din 7 octombrie, se aduc modificări la procedura
de divorţ, fiind recunoscută inutilitatea unei demers de durată în cazul unor
situaţii speciale. Pe această bază, pentru şase situaţii bine definite, nu se mai
menţineau termenele de gândire iar taxa de timbru era redusă substanţial până
65. Ministerul Justiţiei, Codul familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.

66. Decretul 778 pentru modificarea unor dispoziţii legale privitoare la divorţ, Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, nr.64 din 8 octombrie 1966, p. 458‑460.
la 200 de lei. Situaţiile pentru care se aplica această decizie erau însă de natură
mai degrabă excepţională: alienaţie sau debilitate mintală a partenerului, soţul
era declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă, soţul părăsise ţara
de cel puţin 2 ani, fusese condamnat pentru tentativă sau complicitate la ten‑
tativă de omor împotriva soţului reclamant, fusese condamnat pentru incest,
relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex sau la cel puţin 3 ani de închisoare
sau suferise condamnări care însumau cel puţin 3 ani de închisoare67. Procedurile
de divorţ au mai fost modificate în 1974, prin decretul 174 din 30 iulie 1974,
în sensul reducerii termenelor dintre înfăţişări de la 6 luni la 3 luni. Aceste
modificări nu aveau să influenţeze decisiv condiţiile în care se desfăşura pro‑
cedura de divorţ, numărul căsătoriilor desfăcute rămânând în continuare la un
nivel scăzut. Supravegherea strictă a statului comunist român faţă de acest
fenomen social reiese şi din grija cu care erau urmărite variaţiile numerice de
la an la an. După 1966, Anuarul Statistic al RPR a inclus rubrica divorţuri în
capitolul dedicat evoluţiei populaţiei68.
Dublarea măsurilor nataliste cu o legislaţie foarte restrictivă a divorţului
este departe de a fi o inovaţie a guvernului comunist. Măsura fusese patentată
şi folosită cu rezultate mulţumitoare în Uniunea Sovietică la mijlocul anilor
’30 dar şi la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial, momente sensibile
când situaţia demografică nu se încadra în parametrii stabiliţi de statul comunist.
6.2.4. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist

Român din 18‑19 iunie 1973 cu privire la creşterea
rolului femeii în viaţa economică, politică şi socială
a ţării
Prima măsură legislativă concretă pentru creşterea participării feminine în toate
domeniile de activitate şi îndeosebi în cel politic, a fost Hotărârea Plenarei
Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 18‑19 iunie 197369
(Anexa IV). Rezoluţia conţine 9 puncte principale care ar putea fi grupate
astfel: Punctele 1 şi 4 priveau creşterea rolului jucat de femei în realizarea
planurilor economice stabilite de Partidul Comunist Român, prin sporirea produc
tivităţii forţei de muncă feminină în domeniile unde aceasta este majoritară şi
67. Decretul 680 pentru modificarea unor dispoziţii din codul de procedură civilă şi decre‑
tul nr. 779/1966 pentru modificarea unor dispoziţii legale privitoare la divorţ, Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 106, 7 octombrie 1969, pp. 835‑836.
68. VeziAnuarul Statistic al RPR pentru intervalul 1966‑1989.
69. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 18‑19 iunie 1973 cu
privire la creşterea rolului femeii în viaţa economică, politică şi socială a ţării, Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România, nr. 96, 4 iulie 1973.
cooptarea de angajaţi femei în acele domenii industriale conforme cu nomen‑

clatorul activităţilor prestate de femei. Toate măsurile trebuiau să aibă în vedere
„specificul feminin” al angajaţilor, locurile de muncă „amenajate să fie adec‑
vate femeilor”, iar „pregătirea profesională a femeilor şi însuşirea noilor
meserii să se facă prin forme potrivite acestora”. Intrarea într‑o formă de muncă
salariată era în mod explicit plasată sub spectrul unei preocupări deosebite
pentru sănătatea femeilor.
Realizarea planurilor de politică demografică reprezintă cea de‑a doua idee
centrală conţinută de această Hotărâre, regăsindu‑se la punctele 2 şi 3. Organele
şi organizaţiile de partid, precum şi conducerea unităţilor economice trebuiau
să asigure acele condiţii de muncă „încât femeile să‑şi poată consacra un timp
tot mai mare creşterii şi educării copiilor, îndeplinirii obligaţiilor ce le revin
în calitate de mame şi soţii”. În plan concret se dispunea lărgirea reţelei învă‑
ţământului preşcolar, norme flexibile de lucru pentru tinerele mame şi o gamă
mai variantă de servicii care să suplinească îndatoririle casnice ale femeii
salariat/mamă/soţie.
Deşi toţi autorii care s‑au ocupat de problema participării femeilor în viaţa
politică comunistă citează această hotărâre ca fiind definitorie în creşterea
implicării femeilor în politică, doar un singur punct, al cincilea, se referea
direct la o participare mai mare a femeilor
în calitatea lor de membre egale ale societăţii, de comunişti, de cetăţeni, la condu‑

cerea vieţii social politice, preocupându‑se de promovarea în munci de răspundere
a femeilor cu pregătire politică şi profesională corespunzătoare, cu spirit organiza‑
toric şi gospodăresc, care se bucură de autoritate în rândul oamenilor muncii.
Concret se hotăra sporirea membrilor femei în comitetele de partid, con‑

ducerea ministerelor, centrelor industriale şi întreprinderilor, în conducerile
organizaţiilor de masă şi obşteşti. În privinţa funcţiilor de conducere pentru
structurile de partid şi de stat, conducerea PCR nu făcea decât să recomande
alegerea unui număr mai mare de femei în funcţii de secretari ai comitetelor
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale de partid, precum şi ca preşedinţi
şi vicepreşedinţi ai consiliilor populare judeţene, municipale, orăşeneşti70. Nu
erau stabilite cote precise de prezenţă a femeilor ca membre sau la conducerea
diferitelor organisme. Restul punctelor aflate în hotărâre vizau organele şi
instituţiile care trebuiau să pună în practică deciziile prezentului document, în
special Consiliul Naţional al Femeilor, precum şi metodele de muncă ce tre‑
buiau folosite.
În 1974, Ministerul Muncii, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Ministerul
Sănătăţii împreună cu Preşedintele Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor
din România şi Consiliul Naţional al Femeilor, au elaborat un program complex
70. Ibidem, p. 5.
de acţiuni pentru traducerea în realitate a Hotărârii din iunie 1973. Acest plan
păstra structura şi prevederile stipulate în hotărâre, noutatea fiind stabilirea de
cifre şi procente precise pentru creşterea numărului angajaţilor femei în diferite
ramuri de producţie şi instituţii ale statului. Un rol important în realizarea
planului îl aveau presa, radioul şi televiziunea care trebuiau să desfăşoare o
amplă activitate de popularizare a profesiilor şi meseriile în care se pot angaja
sau califica femeile, precum şi condiţiile de promovare profesională a acestora.
Scopul era obţinerea unei opinii de masă, care să înlesnească şi să sprijine
atragerea femeilor în activităţile economice, sociale şi culturale71.
Deosebirea fundamentală pe care am putut să o observăm, sunt efectele în
timp ale Hotărârii din iunie 1973. Spre deosebire de alte demersuri similare,
cel mai apropiat în timp fiind cel din 1967, de data aceasta, obţinerea de rezul‑
tate concrete a fost atent urmărită. Ministerul muncii avea sarcina de a organiza
acţiuni de control, îndrumare şi sprijinire a diferitelor unităţi economice pen‑
tru îndeplinirea cifrelor de plan dar şi de a întocmi rapoarte periodice care să
arate dacă atragerea femeilor către anumite domenii de activitate se realiza
conform planificării din 1974. Raportarea întocmită la sfârşitul semestrului I
din 1976 arăta că ponderea femeilor în totalul personalului încadrat la nivelul
economiei ajunsese la 35,4%, depăşind cu 0,4 puncte procentule estimările
planificate. Depăşiri ale ponderii planificate au fost înregistrate în domeniile
deja feminizate: Industria Uşoară, Comerţul Interior şi Uniunea Centrală a
Cooperativelor Meşteşugăreşti. La polul opus se situau întreprinderile ce ţineau
de ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, ministrul Transporturilor şi
Telecomunicaţiilor, ministerul Industriei Chimice şi ministerul Energiei Electrice.
Datorită rezultatelor mulţumitoare obţinute, deciziile luate în urma prezentării
raportului au fost de a se continua activitatea de atragere a femeilor în produc‑
ţie pe baza planului în vigoare la acel moment, principalele motoare ale acţi‑
unii fiind dirijarea cu predilecţie a învăţământului către ramurile deficitare şi
lărgirea reţelei de creşe şi grădiniţe72.
Pe planul promovării în funcţii de autoritate politică, rezultatele erau dis‑
cutate de către organele de conducere ale partidului. Cum în hotărârea din
18‑19 iunie 1976 nu erau stabilite cifre concrete pentru prezenţa femeilor în
rândul membrilor de partid şi în funcţii de conducere pe diferitele paliere
decizionale, în intervalul 1973‑1976, nu s‑a înregistrat un salt spectaculos. În
ciuda prezenţei tot mai substanţiale a femeilor în viaţa activă, a creşterii nive‑
lului general de pregătire, promovarea femeilor în funcţii de conducere atât în
partid cât şi în stat, întârzia să se producă. Această stare de fapt venea în
contradicţie cu celelalte planuri de acţiune ale PCR, în special creşterea procentului

72. Arhiva Ministerului Muncii, fond Cabinet Ministru‑corespondenţă, dosar 4/1976, nenu‑
merotat.
de femei în totalul personalului angajat. Unul dintre principalele puncte ale

propagandei comuniste era tocmai accesul la funcţii de conducere pe baza
participării în producţie. După cum s‑a văzut din raportul prezentat de Ministerul
Muncii, creşterile în forţa de muncă au avut loc conform planului. Plecând de
la această stare de fapt, Conducerea de partid stabileşte în Şedinţa Comitetului
Politic Executiv din 24 decembrie 1976 proiectul de hotărâre cu privire la
promovarea unui număr mai mare de femei ca secretari, secretari adjuncţi şi
membri ai comitetelor şi birourilor organizaţiilor de partid din întreprinderi,
instituţii şi unităţi agricole, cel puţin 25 la sută din membri. Motivarea oficială
a deciziei a fost „importanţa tot mai mare pe care o au femeilor în viaţa socie‑
tăţii noastre socialiste, participării lor tot mai intense atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în activitatea politică, socială şi culturală”. La încheierea
discuţiilor asupra acestui punct, Nicolae Ceauşescu a precizat: „Este o con‑
cretizare a sarcinii că trebuie să promovăm femei, că altfel rămâne deziderat”73.
Acesta este în fapt prima măsură pentru stabilirea unor cote precise de repre‑
zentativitate a femeilor în funcţii de conducere. Cifra de 25% reprezenta pro‑
porţia femeilor în cadrul membrilor de partid la acel moment şi se situa cu cel
puţin zece procente peste media prezenţei femeilor în funcţii de conducere la
momentul respectiv, maxim 15%.
Până la căderea regimului comunist, conducerea partidului a manifestat o
grijă deosebită pentru prezenţa femeilor atât în cadrul partidului cât şi la nive‑
lul funcţiilor de conducere. Ţinta de 25% din totalul poziţiilor de decizie s‑a
dovedit a fi unul dintre dezideratele cel mai greu de atins, o creştere notabilă
fiind înregistrată în rândul membrilor de partid până la 36% în 1989. Dorinţa
lui Nicolae Ceauşescu era ca proporţia femeilor membre de partid să fie egală
cu reprezentarea acestora în totalul populaţiei, adică 50‑51%74.
Apariţia acestei hotărâri a fost explicată prin dorinţa lui Nicolae Ceauşescu
de a motiva ascensiunea politică a soţiei sale Elena Ceauşescu în primele ran‑
guri ale partidului75. Explicaţia ar putea fi una validă. Credem însă că trebuie
luate în considerare mai multe aspecte. În primul rând contextul internaţional.
Celelalte ţări comuniste din blocul central‑est european, Uniunea Sovietică,
Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia au adoptat măsuri similare chiar la începutul
anilor ’70, înaintea României76. Deşi începute în 1973, demersurile pentru

75. Mary Ellen Fisher, „Women in Romanian Politics: Elena Ceauşescu, Pronatalism,
and the Promotion of women”, în Sharon L. Wolchik, Alfred G. Meyer (eds.), Women,
State, and Party in Eastern Europe, Duke University Press, Durham, 1985, pp. 125‑127.
Ideea a fost reluată şi de Liana Olteanu în articolul său „Strategii de integrare a feme‑
ilor în spaţiul public românesc al anilor ’70”.
76. Vezi Partea a II‑a, capitolul 8.
creşterea proporţiei femeilor prezente atât în rândurile partidului cât şi în

poziţii de decizie au căpătat substanţă la sfârşitul anilor ’70, păstrându‑şi con‑
sistenţa până în decembrie 1989. Dacă politica de promovare a femeilor ar fi
fost doar justificarea unei situaţii de moment, nimic nu ar fi motivat menţine‑
rea şi chiar intensificarea ei, în condiţiile în care demersurile similare din
celelalte state socialiste deveniseră literă moartă la puţini ani de la demarare.
Pentru Nicolae Ceauşescu, promovarea rudelor în funcţii de conducere nu
a început şi nici nu s‑a limitat la cazul unic al soţiei. Sunt binecunoscute cari‑
erele de succes a fraţilor lui Nicolae Ceauşescu. Ilie Ceauşescu a fost gene‑
ral‑locotenent, doctor în istorie, ocupând funcţia de şef al Direcţiei Organizatorice
din Ministerul Apărării Naţionale, secretar al Consiliului Politic Superior al
armatei şi adjunct al ministrului Apărării Naţionale. Deşi aparent funcţiile
deţinute nu‑i ofereau putere decizională însemnată, în realitate Ilie Ceauşescu
controla întreaga politică a cadre a Ministerului Apărării. Marin Ceauşescu a
lucrat ca şef al agenţiei româneşti de la Viena. Ion Ceauşescu a ocupat începând
cu 1972 funcţia de subsecretar de stat al Ministerului Agriculturii. Nicolae
Andruţa Ceauşescu a comandat în grad de general‑locotenent şcoala de ofiţeri
de securitate din Bucureşti, Miliţia şi Serviciul Secret. Florea Ceauşescu a
deţinut o funcţie de conducere la ziarul Scânteia. Nici sora sa, Elena Bărbulescu,
rămasă profesoară în Scorniceşti, nu a fost uitată, ea deţinând funcţia de inspec‑
tor şcolar general al judeţului Olt. Fiul mai mic al cuplului Ceauşescu, Nicu
Ceauşescu a deţinut funcţia de preşedinte al UTC, fiind membru în numeroase
consilii, la nivelul Ministerului Învăţământului, organizaţii obşteşti şi nu în
ultimul rând, supleant al Comitetului Politic Executiv77.
6.3. Învăţământul
Similar cu restul iniţiativelor legislative aparţinând PCR, nici legea care gira
funcţionarea învăţământului nu s‑a modificat decât în 1948. Timp de patru ani
şcoala românească şi‑a continuat activitatea pe baza normelor din interbelic.
Imediat după încheierea celui de‑al Doilea Război Mondial, au apărut preocu‑
pări pentru modificarea structurii învăţământului în sensul creşterii ponderii
studiilor politehnice şi practice în faţa celor teoretice, aceste idei luând forma
unui proiect de lege a învăţământului, care nu a fost adoptat niciodată. Problema
majoră care trebuia rezolvată era alfabetizarea masivă a populaţiei, în special
a populaţiei feminine, precum şi ridicarea nivelului general de cultură. Acestea
erau şi priorităţile exprimare de PCR cu ocazia Conferinţei Naţionale din
77. Vezi Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Editura Vremea, Bucureşti, 2002.
octombrie 1945. O primă măsură concretă a fost înfiinţarea învăţământului

muncitoresc, cursuri profesionale serale organizate de Ministerul Muncii pentru
muncitori şi ucenici78. Cea mai dificilă şi în acelaşi timp stringentă problemă
de rezolvat la acel moment, era lichidarea analfabetismului. Stipulată ca atare
în programul PCR dar şi al Uniunii Femeilor Antifasciste din România, cam‑
pania naţională de alfabetizare a debutat în mod oficial pe 16 decembrie 1945,
când ministrul de atunci al învăţământului, Ştefan Voitec a rostit la Radio‑România
conferinţa cu titlul „Pentru lichidarea analfabetismului”. El a subliniat că pro‑
porţia neştiutorilor de carte era mult peste media celorlalte state europene,
aproximativ 5 milioane de cetăţeni până la vârsta de 50, reprezentând 48% din
populaţia totală a ţării, iar 80% dintre locuitori puteau fi consideraţi ca având
un nivel de cultură insuficient79. Nu se făceau referiri specifice la proporţia
analfabetismului în rândul femeilor. Materialele propagandistice referitoare la
„condiţia femeii în România”, publicate până la căderea regimului comunist,
vorbeau despre un procent de neştiinţei de carte în rândul femeilor, la nivel
naţional, după cel de‑al Doilea Război Mondial, care se ridica la 70%. Dat
fiind sursa informaţiei, cifra trebuie privită cu atenţie. Cu toate acestea, aten‑
ţia şi amploarea pe care UFAR‑ul şi ulterior UFDR‑ul le‑au dat cursurilor de
alfabetizare şi cercurilor de lectură dedicate strict populaţiei feminine ne pot
arăta că situaţia reală nu era cu mult diferite faţă de cifrele propagandistice80.
Singurele date concrete pe care ne putem baza aprecierile vin din interbelic şi
arată discrepanţe majore atât între şcolarizarea fetelor şi băieţilor, cât şi între
situaţiile prezente în diferitele provincii istorice. Dacă la recensământul popu‑
laţiei din 1899, procentul neştiutorilor de carte era de 78%, iar în rândul
populaţiei feminine era de 90%, în 1912, doar 53% din totalul populaţiei
masculine continua să fie analfabetă, în timp ce proporţia femeilor fără studii,
deşi în scădere, a rămas în continuare semnificativă, cu 78 de procente81. Până
în 1930, proporţia analfabeţilor în totalul populaţiei a scăzut la 43%. O netă
îmbunătăţire a situaţiei putea fi observată în toate provinciile Vechiului Regat,
atât Muntenia cât şi Moldova înregistrând o proporţie de 57% ştiutori de carte.
Procente mai bune se înregistrau în Transilvania (68,3%), respectiv Banat cu
72%. Sub media naţională se aflau Oltenia (49,5) şi Basarabia (38,1). Ca regulă
generală, în mediul urban, indiferent de regiune, procentul ştiutorilor de carte
se situa în jurul a 80%, spre deosebire de mediul rural cu doar 50%. În tota‑
lul populaţiei şcolarizate, femeile au continuat să reprezinte o minoritate. Dacă
în mediul urban, media naţională a femeilor care urmaseră o formă de şcolarizare
78. Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc modern, vol. II, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2004, p. 17.
79. Ibidem, p. 18.
80. Vezi capitolul Partea I, Capitolul 2.
81. L. Colescu, „Statistica ştiutorilor de carte în România, după recensământul populaţiunii
din 1912”, în Buletinul Statistic al României, seria III, vol. XII, nr. 40, 1915, pp. 651‑701.
era de 70%, în mediul rural nu depăşea 38%, procente mai mici fiind consem‑
nate şi în acest caz pentru Oltenia (27%) şi Basarabia (20%)82.
Prima lege a învăţământului dată de guvernul comunist a fost la 3 august 1948.
Articolul 1 stipula că toţi cetăţenii României, indiferent de sex, naţionalitate,
rasă sau religie aveau drept egal la educaţie. Învăţământul era laic, organizat
exclusiv de stat. Deşi organizat pe patru paliere diferite: preşcolar, elementar
(şcoala de 7 ani), mediu şi superior, obligatorii rămâneau în continuare doar
primele 4 clase primare, iar gratuitatea se aplica doar pentru şcoala generală.
Una dintre priorităţile absolute cuprinse în acesta act normativ a fost organi‑
zarea cursurilor şi şcolilor speciale pentru lichidarea analfabetismului. În
secţiunea a V‑a din lege, articolele25 şi 26 se preciza că, pentru personale cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 55 de ani, urmau a fi organizare cursuri de alfabe‑
tizare cu durata de 1‑2 ani, având programe analitice şi manuale speciale. În
urma absolvirii acestor cursuri se elibera o diplomă echivalentă primilor 2 ani
de şcoală generală. În practică era echivalat întreg cursul primar, permiţând
continuarea cel puţin a şcolii de cultură generală83. O atenţie specială a fost
acordată ridicării nivelului de pregătire al populaţiei în general şi al muncito‑
rilor în special. Sunt înfiinţate „facultăţile muncitoreşti” sub forma unor cursuri
serale de specializare în cadrul învăţământului superior. Dacă cursantul deţinea
diplomă de bacalaureat, după absolvirea „facultăţii muncitoreşti”, putea susţine
examenul de stat. Prin art. 14 se înfiinţau şcoli speciale de 2 ani. Aceste şcoli
ofereau o diplomă echivalentă cu cea a şcolii medii, având ulterior dreptul de
a se prezenta la examenul de admitere pentru învăţământul superior. Din 1953,
aceste şcoli se transformă în facultăţi muncitoreşti, pentru ca în 1955 să fie
desfiinţate. Majoritatea absolvenţilor acestor şcoli au urmat şi cursurile uni‑
versitare, devenind cercetători, cadre didactice atât în mediul preuniversitar cât
şi universitar, cadre tehnice. Mulţi au deţinut ulterior funcţii importante atât
în partid cât şi în stat, atât Elena Ceauşescu cât şi Ana Mureşan fiind exemple
în acest sens. Pe lângă învăţământul politic propriu‑zis, în ajutorul activiştilor
de partid s‑au instituit şi cursuri serale fără frecvenţă pe lângă licee, finalizate
cu diplomă de bacalaureat. Începând cu anul şcolar 1948‑1949, au fost create
cursuri serale şi pentru învăţământul de clasele V‑VII84.
În cadrul sistemului universitar s‑au înfiinţat centre universitare şi specia‑
lizări noi85, menite a pregăti specialişti capabili să susţină dezvoltarea economică
şi în special industrială prevăzute în planurile cincinale.
82. Gheorghe Iacob, Modernizare‑Europenism, Ritmul şi strategia modernizării, vol. I,

Editura Universităţii „Al. I . Cuza, Iaşi, 1995, pp. 61‑65.
83. Legea învăţământului din 1948 apud Florin Diac, O istorie a învăţământului românesc
modern, vol. II, editura Oscar Print, Bucureşti, 2004, p. 210.
84. Ibidem, p. 14.
85. Au fost create două noi institute de agronomie la Timişoara şi Craiova, s‑a creat un
institut medico‑farmaceutic cu predare în limba maghiară la Târgu Mureş. În anul 1938
Nivelul minim obligatoriu de şcolarizare a variat în funcţie de posibilităţile

reale de dezvoltare a infrastructurii unităţilor de învăţământ şi a pregătirii
cadrelor didactice în institute pedagogice şi universităţi. Primul prag a fost cel
de şapte clase învăţământ general şi 3 de şcoală medie. În 1956 s‑a revenit la
4 ani durata studiilor liceale, pentru ca varianta care a rămas şi este în vigoare
să fie cea cu opt ani studii generale şi patru ani pentru studiile liceale. S‑a
intenţionat introducerea obligativităţii şi pentru studiile liceale integrale, însă
măsura nu a fost niciodată pusă în aplicare. Tot în 1956 a fost introdusă obli‑
gativitatea mixităţii şcolare pentru învăţământul gimnazial, urmând ca în cur‑
sul liceal aceasta să se realizeze treptat. Pentru a pregăti numărul necesar de
cadre didactice au fost înfiinţate 16 institute pedagogice noi.
În 1960, în mod oficial, toată populaţia şcolară corespunzătoare vârstei
este cuprinsă în învăţământul de şapte ani şi se pregătea trecerea la învăţă‑
mântul general obligatoriu de opt ani, modificare operată în anul şcolar
1964/1965. Legea învăţământului de modifică în 1968, vârsta de şcolarizare
scade la 6 ani iar învăţământul obligatoriu de cultură generală urcă până la
10 clase86. Această lege marchează şi distanţarea definitivă de modelul sovie‑
tic de organizare a învăţământului. Începând cu anul şcolar 1966/1967, sunt
create licee cu profil industrial, agricol, economice, pedagogic cu o durată
de cinci ani. Începând cu deceniul VII al secolului XX, întreg procesul de
învăţământ se subordonează nemijlocit cerinţelor de construire a statului
socialist. Necesitatea deţinerii de specialişti care să stăpânească mai multe
limbi străine a dus la înfiinţarea liceelor cu predare în limbile engleză, fran‑
ceză, rusă, germană, spaniolă ori italiană. Tot în acest sens, pentru a garanta
un număr cât mai mare de muncitori calificaţi şi tehnicieni în economie,
raportul numeric între liceele de cultură generală şi cele de specialitate se
modifică în favoarea celor din urmă, doar în anul şcolar 1971/1972, fiind
înfiinţate 43 noi licee de specialitate, pentru ca în anul şcolar imediat urmă‑
torul, numărul total al liceelor cu profil tehnic şi industrial să reprezinte 70%
din totalul instituţiilor de învăţământ liceal87.
existau în România patru centre universitare cu 33 de facultăţi (Bucureşti, Cluj, Iaşi,

Timişoara). După reforma din 1948, în perioada 1948‑1952, s‑a ajuns la 129 de facul‑
tăţi, multe dintre ele în centre universitare nou create (Craiova, Galaţi, Târgu Mureş,
Constanţa, Petroşani). Dacă în anul şcolar 1938‑1939 numărul studenţilor era de 26.489,
acesta a ajuns în anul şcolar 1948‑1949 la 48.676 studenţi.
86. Florin Diac, op.cit., vol. II, p. 171.
87. Ibidem, p. 215.
Tabelul 3. Evoluţia numărului de cadre didactice

şi de elevi în România. 1938‑1989
1938 1970 1989
Cadre Număr Cadre Număr Cadre Număr
didactice elevi didactice elevi didactice elevi
Preşcolar 1.819 90.787 18.887 448.244 31.293 835.890
Primar şi gimnazial 39.935 1.575.477 137.786 2.941.265 141.732 2.891.810
Învăţământul
10.371 88.537 37.019 818.942 44.417 1.650.848
liceal&profesional
Învăţământul
2.194 26.489 13.166 151.885 11 696 164.507
superior
Sursa: Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică, 1990, p. 136;
Florin Diac, O istorie a învăţământuluiromânesc modern, vol. II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2004, pp. 378‑406.
Încă din 1938, situaţia statistică arată că fetele reprezentau aproximativ

jumătate din numărul elevilor atât la nivel preşcolar cât şi de şcoală generală.
Din păcate, cifrele de care dispunem la acest moment nu fac o diferenţiere
strictă între ciclul primar şi cel gimnazial, cunoscut fiind faptul că rata aban‑
donului după finalizarea primelor clase primare era mult mai accentuată în
cazul fetelor decât în cel al băieţilor, mai încurajaţi de familie în a‑şi continua
studiile. Aparent şi procentul deţinut în totalul populaţiei şcolare la nivelul
ciclului liceal era unul substanţial. În evaluarea acestei cifre trebuie ţinut cont
de faptul că nu toate instituţiile de învăţământ secundar ofereau fetele o educaţie
similară la nivelul conţinutului cu cea din liceele pentru băieţi, motiv pentru
care urmarea cursurilor universitare devenea un demers dacă nu imposibil, cel
puţin dificil. De altfel, din numărul total al studenţilor, doar un sfert erau femei,
şi acestea cantonate în facultăţile cu profil umanist: litere, istorie, drept. După
primul război mondial un număr mai mare de candidate s‑au îndreptat către
specializările tehnico‑ştiinţifice, şi în special medicină, însă proporţiile deţinute
erau departe de paritate, situaţie întreţinută şi de aplicarea unui numerus clausus
pentru candidaţii femei. În primele două decenii de comunism, situaţia nu suferă
modificări semnificative cu două excepţii. La nivelul anului 1950, numărul de fete
care urmau ciclul liceal era superior celui masculin. Situaţia nu se va mai repeta
până în decembrie 1989 iar excedentul s‑a datorat deschiderii unui numărul mare
de Institute pedagogice cu durata studiilor de 2 ani, înfiinţate pentru a acoperi
într‑un timp cât mai scurt necesarul de cadre didactice. Odată deficitul acoperit,
s‑a trecut la un regim normal de pregătire al educatorilor şi învăţătorilor iar pro‑
porţia femeilor descreşte din nou în rândul elevilor de liceu, ajungând la 44,6%
în 1960. Urmare a legii din 1948 care stabilea accesul egal la educaţie, numărul
studentelor a înregistrat o creştere nominală semnificativă, în 1950 erau de aproape
trei ori mai multe femei care urmau cursurile universitare comparativ cu anul
1938, raportul crescând la patru, un deceniu mai târziu, în 1960. Proporţional,

creşterea a fost cu 7, respectiv 8 puncte procentuale.
Finalizarea procesului de alfabetizare a populaţiei, lărgirea infrastructurii
şcolare, generalizarea şi obligativitatea învăţământului de 7, respectiv 8 ani,
şi‑au arătat efectele în deceniile VII şi VIII, când populaţia şcolară feminină
se apropie numeric de cea masculină pentru toate nivelurile de studii, semni‑
ficativă fiind proporţia în rândul studenţilor, 43% şi o creştere nominală cu
40.000 de femei care urmau cursuri universitare în anul şcolar 1970/1971
raportat la 1960. Trendul ascendent s‑a menţinut şi chiar intensificat, astfel
încât în anul şcolar 1989‑1990, fetele reprezentau jumătate din numărul total
de elevi şi studenţi, indiferent de nivelul de studii. Atingerea parităţii nu era
lipsită de importanţă, arătând că, cel puţin la nivel educaţional încetase com‑
portamentul discriminator la adresa fetelor, ele promovând către nivelurile
superioare de învăţământ în proporţii egale cu băieţii. Creşterea nivelului de
pregătire poate fi constatat la nivelul întregii populaţii, în cadrul unui proces
mai larg de modernizare a societăţii. Consider că impactul asupra populaţiei
feminine a fost unul mai profundă, influenţând nu doar simplul nivel de cultură
ci modul în care femeile au început să se perceapă pe ele însele. În decursul a
două generaţii, populaţia feminină a trecut de la grupul cu cea mai mare rata
a analfabetismului la a da jumătatea dintre absolvenţii de studii medii şi supe‑
rioare. Generaţia născută în plină perioadă interbelică, deşi a beneficiat de pe
urmă cursurilor de alfabetizare şi a numeroaselor şcoli create special pentru
ridicarea nivelului general de cultură, a păstrat mare parte din tradiţia patriar‑
hală în care crescuseră şi se formaseră ca personalitate. Chiar şi aşa, tocmai
aceste femei au fost primele care au intrat masiv într‑o activitate salariată. Cea
de‑a doua generaţie, născută după cel de‑al Doilea Război Mondial şi în special
în anii 50‑60, când politicile egalitariste au fost dublate de o propagandă puter‑
nică în acest sens, a depăşit mare parte dintre prejudecăţile legate de prezenţa
femeii în spaţiul public şi de rolul său social. Mixitatea şcolară, pregătirea
egală, reprezentarea în toate sferele de activitate au constituit piesele unui
mecanism de construcţie pentru prototipul femeii în comunism.
Tabelul. 4. Evoluţia populaţiei şcolare totale

şi feminine pe nivel de studii. 1938‑1989
Populaţie şcolară
An şcolar Nivel studii Populaţie şcolară
Total %
feminină
preşcolar 90.787 43.578 55,3
general 1.575.477 756.966 48,0
1938/1939 liceal 49.287 20.308 41,2
tehnic 39.250 6.329 16,1
superior 26.489 6.878 25,9
preşcolar 199.096 97.955 49,1

general 1.779.208 856.305 48,1
1950/1951 liceal 93.255 52.944 56,7
tehnic 99.257 15.464 15,6
superior 53.007 17.406 32,8
preşcolar 354.677 177.835 50,1
general 2.346.343 1.105.895 47,1
1960/1961 liceal 251.144 112.218 44,6
tehnic 127.224 34.684 27,2
superior 71.989 24.106 33,4
preşcolar 448.244 224.483 50,0
general 2.941.265 1.435.548 48,8
1970/1971 liceal 505.891 260.733 51,5
tehnic 195.941 27.313 13,9
superior 151.885 65.353 43,0
preşcolar 935.711 461.084 49,2
general 3.308.462 1.610.063 48,6
1980/1981 liceal 979.741 465.596 49.7
tehnic 139.758 45.836 32,7
superior 192.769 82.113 42,5
preşcolar 835.890 413.496 49,4
general 2.891.810 1.408.785 48,7
1989/1990 liceal 1.346.315 670.982 49,8
tehnic 304.533 114.516 37,6
superior 164.507 79.487 48,1
Sursa: Anuarul Statistic al României, Comisia Naţională pentru Statistică, 1990, p. 140.
Măsurile de includere au fost dublate de măsuri de excludere, măsuri care

s‑au manifestat cu predilecţie odată cu „politehnizarea învăţământului”, măsură
împrumutată din învăţământul sovietic care avea drept scop apropierea învăţă‑
mântului de cultură generală, clasele I‑VII (VIII) de activitatea concretă des‑
făşurată în industrie şi agricultură. Toate cursurile teoretice vizau în mod egal
elevii, indiferent de sex. Diferenţele apăreau în curricula orelor practice, lucru
manual pentru clasele I‑IV şi atelier pentru clasele V‑VII. Pregătirea se făcea
conform unei viziuni patriarhale asupra abilităţilor şi totodată rolurilor deţinute
de bărbaţi şi femei în societate. Băieţii erau iniţiaţi în tâmplărie, strungărie şi
alte activităţi tipic „masculine”, pe când fetele erau pregătite pentru viitoarea
postură de mamă şi soţie. Ele învăţau să coase, să gătească, să confecţioneze
diferite obiecte vestimentare88.
Dezvoltarea şi cultivarea unor abilităţi „feminine”, a unei imagini gracile a
femeii care creştea în ideea unui viitoare familii de care va trebui să se îngrijească,
făceau ca de multe ori alegerea specializării în timpul studiilor liceale să ţină
88. Ibidem, p. 134.

mai mult de compatibilitatea unei viitoare cariere cu viaţa de familie, şi mai

puţin de preferinţele reale ale tinerelor. Cele mai bine văzute erau liceele teo‑
retice din care s‑au desprins ulterior liceele de matematică‑fizică, precum şi
cele de filologie. Foarte apreciate erau şi liceele cu profil tehnic, în special
cele pedagogice, economice şi sanitare care ofereau la absolvire garanţia unei
slujbe onorante în societate dar şi posibilitatea mai crescută de a continua cu
studii superioare în specialităţile respective. Ţinta era accederea către o carieră
de funcţionar sau intelectual care garanta un program de lucru stabil, de 8 ore,
sau chiar mai redus în cazul cadrelor didactice, perfect adaptat unei vieţi de
familie în care femeii îi revenea aproape în exclusivitatea responsabilitatea
sarcinilor domestice. Aşa s‑ar putea explica feminizarea specializărilor în
domeniul pedagogic, sanitar, economic, filologic. Trebuie avut permanent în
vederea că astfel de specializări nu reprezentau decât cel mult 30% din totalul
ofertei educaţionale şi că un număr impresionant de eleve se regăseau în spe‑
cializările industriale şi agroindustriale.
Apetenţa populaţiei şcolare feminine pentru profiluri teoretice, şi mai puţin
pentru cele vocaţionale sau profesionale care pregăteau muncitori calificaţi şi
tehnicieni, credem noi, a întârziat în mod natural creşterea numărului de femei
în rândurile partidului şi implicit în funcţii de răspundere. Prioritate pentru a
deveni membru de partid o aveau muncitorii, în special cei cu vechime în
producţie, urmau cei cu vechime mai redusă, iar ultimii vizaţi, cu perioada de
stagiatură cea mai îndelungată erau funcţionarii şi intelectualii, categorii în
care se regăsea un număr însemnat de femei.
Capitolul 7
Munca „eliberatoare”
Premisa de la care pornim este aceea că natura şi calitatea intrării populaţiei

feminine în viaţa activă a influenţat direct participarea în funcţiile de decizie
la nivel politic. Proiectele economice ale regimului comunist au favorizat acti‑
vitatea salariată în defavoarea statutului de femeie casnică. Treptat, doar noto‑
rietatea adusă de locul de muncă a devenit importantă, ponderea gospodinelor
în cadrul partidului şi implicit în diferitele foruri decizionale scăzând dramatic.
Rezultatele în producţie, deţinerea unor funcţii de conducere, activitatea în
cadrul unei organizaţii de masă precum cea a femeilor sau de tineret contribu‑
iau semnificativ la definirea unui profil susceptibil să atragă atenţia organizaţiei
de bază din respectiva instituţiei, prima treaptă pentru o posibilă carieră poli‑
tică. În continuare vom analiza în ce măsură au fost necesare şi respectate
deciziile privind creşterea rolului femeii în viaţa activă, cum au influenţat
acestea evoluţia generală a forţei de muncă feminine şi dacă această participare,
prin natura şi calitatea ei, oferea angajatelor şanse de promovare politică egale
cu ale colegilor bărbaţi.
7.1. Către munca salariată
Drumul către o mixitate generalizată pe piaţa muncii a fost deschis timid încă
din 1945, anul când îşi fac apariţia primele angajate în poliţie şi magistratură,
alături de pionierele existente în aviaţie, marină, domeniile tehnice. Deşi în
pragul celui de‑al Doilea Război Mondial proporţia atinsă de forţa de muncă
feminină salariată nu era dintre cele mai semnificative, femeile din România
erau departe de a fi simple casnice. Cea mai mare parte lucra în agricultură,
iar prima etapă a industrializării României a favorizat începutul deplasării
populaţiei dinspre mediul rural către marile oraşe, femeile formând încă din
perioada interbelică majoritatea lucrătorilor atât din industria textilă cât şi ai
atelierelor de croitorie, alcătuind binecunoscuta categorie a „modistelor”. Cel
de‑al doilea domeniu de activitate feminizat a fost asistenţa medicală şi serviciile
de ajutor social. Restul forţei de muncă feminine salariate se regăsea în cadrul

administraţiei şi în domeniul financiar‑bancar. Simultan, dezvoltarea unei reţele
de şcoli medii destinate fetelor a făcut ca şi în cadrul corpului profesional să
crească proporţia profesoarelor angajate1.
Tradiţia interbelică a continuat şi după 1945. Sectorul economic care a
cuprins cel mai mare număr de femei până la căderea regimului comunist, a
fost agricultura. Statisticile oficiale nu surprind întregul tablou al celor ocupaţi
în agricultură. Ţăranii care prestau munca fizică propriu zisă, fie ei membri
ai întovărăşirilor, Cooperativelor Agricole de Producţie sau Gospodăriilor
Agricole Colective, nu figurau în rubricile privind forţa de muncă a anuarelor
statistice. Dar tocmai în cadrul acestei categorii, imediat după război, femeile
reprezentau jumătate. Procesul de industrializare a ţării şi nevoia de forţă de
muncă a produs treptat un dezechilibru de gen în lumea agricolă, femeile
ajungând să reprezinte şi chiar să depăşească 60% din totalul lucrătorilor
manuali, în timp ce meseriile tehnicizate erau deţinute în proporţie de 90% de
bărbaţi. Existenţa acestei situaţii era semnalată de Nicolae Ceauşescu în dife‑
ritele sale intervenţii:
Trebuie să recunoaştem desigur, că sunt şi anumite domenii de activitate unde este

mai bine să lucreze bărbaţi. În loc să‑i trimitem pe bărbaţi în munci uşoare, să‑i îndrep‑
tăm spre muncile mai grele, unde se cere un efort fizic mai mare. În schimb să
asigurăm condiţii ca femeile să ocupe locurile de muncă unde, din punct de vedere
fizic, nu se cer eforturi deosebite. Uneori însă astăzi se întâmplă invers. Nu mai
vorbesc de agricultură, unde muncile uşoare sunt făcute de bărbaţi, iar activitatea
de producţie propriu‑zisă, la câmp, este executată aproape în întregime de femei2.
Hotărârea CC al PCR din iunie 1973 nu a produs modificări substanţiale în

evoluţia forţei de muncă feminine din agricultură proporţiile rămânând stabile
până în 1989. Atragerea femeilor către industrie nu s‑a ridicat la cotele indicate
în planurile de măsuri ale guvernului, muncile cele mai penibile din agricultură
rămânând majoritar îndeletniciri feminine.
Primele planuri anuale şi mai ales realizările primelor planuri cincinale au
constituit principalul imbold pentru sporirea prezenţei feminine în industrie şi
nu numai. Deşi datele statistice care ne‑au stat la dispoziţie pentru anul 1948
nu privesc decât sectoarele productive – învăţământul, asistenţa medicală şi
administraţie nefiind incluse – se pot observa modificările produse între 1948‑1956.
Procentual, modificările nu sunt semnificative, importantă fiind însă cifra totală
1. Sabin Manuila, Recensământul General al Populaţiei României din 1930, vol. VII:
Profesiuni, p. X.
2. „Cuvântare tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu privire la rolul femeii în viaţa politică,
economică şi socială a ţării, Plenara CC al PCR, din 18‑19 iunie 1973” în România
Liberă, an XXXI, nr. 8913, 20 iunie 1973.
MUNCA „ELIBERATOARE” 231
a femeilor care intră în activitatea salariată. Datele arată diferenţe substanţiale

privind ponderea prezenţei feminine atât în rândul lucrătorilor din industrie,
cât şi în totalitatea forţei de muncă salariată. Raportul prezentat de Gheorghe
Gheorghiu‑Dej cu ocazia Congresului al II al PMR menţiona faptul că femeile
„îşi ocupaseră locul egal în societate, în decursul primului cincinal, 300.000
de femei fiind angajate în diferite ramuri de activitate”, în special în industria
alimentară şi a bunurilor de consum3.
Evoluţia forţei de muncă feminine a depins în primul rând de priorităţile în
plan economic şi social ale statului comunist. Femeile au intrat cu precădere
în industria bunurilor de consum, respectiv industria uşoară şi alimentară,
sectoare cu tradiţie în utilizarea forţei de muncă feminine, şi în sectoarele
„neproductive”, sănătate şi învăţământ, datorită lărgirii reţelei şcolare şi a celei
sanitare. Atragerea în viaţa activă a femeilor casnice s‑a produs până la sfâr‑
şitul anilor ’60. După acest prag temporal, în cadrul noilor angajări, generaţia
născută în timpul şi după cel de‑al Doilea Război Mondial, beneficiind de pe
urmă măsurilor egalitariste, deţinea o proporţie de 90%. Hotărârea CC al PCR
din iunie 1973 vine pe acest fond, când singura posibilitate de creştere a numă‑
rului angajatelor era atragerea în activitate a femeilor din mediul rural dar mai
ales a casnicelor. Totodată, preocupările demografice şi grija faţă de asigurarea
locurilor de muncă pentru întreaga populaţie masculină activă au condus la o
politică coerentă de scoatere a femeilor din acele domenii considerate ca „mas‑
culine” prin tradiţie. Cartea jucată a fost cea a „calităţilor feminine” precum
atenţia, răbdarea, grija, împrumutate din sfera privată, dublată de un discurs
retrograd privind inferioritatea fizică a femeii în raport cu bărbatul. Politica
de excludere profesională a femeilor din anumite domenii de activitate a fost
consfinţită prin adoptarea în prima parte la anilor ’70 a unui nomenclator al
meseriilor ce puteau fi ocupate de femei. (Anexa V) Până la căderea regimului
comunist, toate angajările s‑au făcut cu respectarea prevederilor acestei legi.
Preocupare natalistă a fost dublată de considerente strict economice legate de
productivitatea muncii şi evitarea şomajului în general, şi a celui masculin în
mod special. Legislaţia privind creşterea rolului femeii în societate viza o
sporire a cifrei salariatelor doar în sectoarele alese de stat, nu în ansamblul
domeniilor de activitate. Deşi a crescut constant, ponderea forţei de muncă
feminine în totalul populaţiei salariate nu s‑a ridicat la nivelul celorlalte state
socialiste din Europa Centrală şi de Est, şi cu atât mai puţin la nivelul Uniunii
Sovietice unde proporţia femeilor salariate era de 51% din totalul angajaţilor.
Măsurile de stimulare începute la mijlocul anilor ’70 şi‑au cunoscut efectele
în deceniul următor, dar paritatea nu a fost atinsă.
3. Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român, Editura de Stat pentru Literatură

Politică, Bucureşti, 1956, p. 34.
Tabel 5. Evoluţia forţei de muncă feminine. (1948‑1989)
232
total
an
de stat
industrie
ştiinţifică
comunală
& cultură
Comerţ &
agricultură
Învăţământ
Construcţii
Administraţia
Nominal*
Transporturi şi
Aprovizionare,
telecomunicaţii
Prestări servicii
Ocrotirea sănătăţii
Ştiinţă şi deservire
Alimentaţie publică
colectări/gospodărie
1948 20,9 101,68 23,3 6,6 23,8 42,8 26,9 ‑
1956 41,8 1092,9 28,5 9,5 45,0 14,5 39,2 16,1 16.1 59,2 25,7 61,3 25,2
1957 37,1 787,8 25,5 9.9 23,2 14,1 40,9 18,2 22,5 54.2 64,1 24,6
1958 45,3 814,9 25.3 8,6 23.0 13,5 41,5 19,9 23,9 54,6 77,0 26,7
1959 26,7 850.0 24,7 8,7 23,2 13,1 40,1 19,8 24,4 55.4 65,3 24,7
1960 27,1 866,6 26,3 6,7 12,7 7,1 38,1 34,8 23,5 55,6 27.7 65.5 27,6
1961 27,4 942,2 26,8 7,2 11,8 7,0 37,8 35,9 24,9 55,5 30,1 64,8 27,6
1963 27,5 1045,6 26,6 7,1 10,8 6,8 39,6 38,8 27,3 56,4 29,8 64,2 28,2
1964 27,5 1108,2 26,5 7,3 10,6 7,2 40,9 39,8 27,7 57,2 32,0 64,6 28,8
1965 27,8 1178,9 26,8 7,3 10,8 7,2 42,2 40,5 28,7 57,5 32,6 64,9 29,8
1966 28,4 1265,2 27,8 7,7 10,9 7,6 43,6 41,6 28,7 58,7 33,3 65,5 31,1
1967 29.0 1334,5 28,9 7,7 10,6 7,4 44,2 42,1 28,0 59,7 34,5 66,4 31,8
1968 29,7 1385,9 29,8 8,0 10,9 7,7 44,0 42,6 26,7 59,9 36,5 67,0 31,8
1969 29,7 1439,8 29.9 7,7 11,2 7,8 44,1 44,4 26,2 64,1 36,5 69,3 31,6
POLITICI EGALITARE. CONCEPT, APLICARE, EFECTE
1970 30,2 1522,5 28,9 7,9 11,9 7,7 45,2 46,5 27,6 60,3 38,9 69,1 30,9
1971 31,7 1670,9 32,2 8,3 14,2 8,2 44,6 46,9 26,7 61,1 39,2 71,3 31,7
1972 32,2 1806,5 33,3 8,5 14,0 8,3 46,5 48,5 29,1 62,0 38,7 71,5 32,3
1973 33,0 1924,5 34,1 8.5 17,7 8,7 46,5 50,7 31,3 61,7 39,1 71,7 32,2
1974 33.0 2060,3 35,2 8,7 14,3 8.8 49,0 50,8 31,0 63,3 37,2 72,0 33,5
1975 34,4 2180,0 35,7 8.8 15.0 9,1 49,7 53,1 30,8 62,3 39,0 73,5 34,4
1976 35,4 2342,9 37,0 9.2 15,4 9,5 49,8 53,9 31,9 64,3 39,6 72,3 34,7
1977 35,6 2408,4 37,5 9,3 16,0 9,3 50,2 54,7 31,6 64,3 39,3 73,9 34,6
1978 36,2 2536,7 38,9 9,7 16,6 9,7 49,4 55,5 31,5 63,9 40,6 73,4 35,4
1979 36,9 2677,9 39,5 11,4 16,4 10,1 50,0 57,2 31,8 64,4 41,9 74,5 36,1
1980 37,2 2746,7 40,3 11,5 16,1 10,3 50,7 57,6 33,0 64,8 42,5 74,5 36,9
1981 37,7 2807,4 40,7 11,6 17,3 10,5 51,4 58,5 32,9 64,6 42,8 74,4 37,3
1982 38,2 2878,4 41,1 12,1 18,9 10,8 51,4 60,2 33,4 64,5 43,1 74,5 38,4
1983 38,6 2910 41,5 12,3 19,2 11,4 51,9 61,0 32,8 65,1 42,8 75,0 38,9
1984 39,0 2950,5 42,1 12,2 19,9 11,6 52,6 61,2 33,8 65,2 43,2 74,5 39,3
1985 39,4 3027,5 42,6 12,3 20,4 11,8 53,9 61,8 35,5 65,3 43,8 74,7 39,6
1989 40,4 3238,6 43,1 14,0 21,8 12,9 53,4 62,5 36,2 68,2 44,0 75,4 42,2
* exprimat în mii
Sursa: Anuarul Statistic al RPR/RSR pentru intervalul 1956‑1990.
Tabel 6. Evoluţia personalului didactic dintre care personal didactic feminin. (1930‑1990)
1930* 1938 1950/51 1960/1 1970/1 1980/81 1989/90
Total
Total
Total
Total
Total
Total
Total
Nivel
Feminin
Feminin
Feminin
Feminin
Feminin
MUNCA „ELIBERATOARE”
Învăţământ
TOTAL 87211 42968 55.215 100.089 137.110 81.572 206.823 126.723 258.632 173.021 229.138 159.694
preşcolar 1.819 5.826 12.533 12.533 18.887 18.887 38.512 38.512 31.293 31.293
General 39.935 67.146 93.794 57.642 137.786 88.147 156.817 109.017 141.732 102.876
Liceal 10.371 5.127 11.467 5.856 23.140 12.052 46.500 20.617 42.519 21.682
Tehnic 896 13.472 10.243 2769 13.585 3.761 2.211 511 1.898 680
Superior 2.194 8.518 8.917 2695 13.425 3.953 14.592 4.364 11.696 3.163
* Cifra conţine atât personalul care activa în cultură cât şi personalul auxiliar din instituţiile de învăţământ.
Sursa: Sabin Manuila, Recensământul General al Populaţiei României din 1930, vol. VII: Profesiuni, p. X; Anuarul Statistic al României
1990, Comisia Naţională pentru Statistică, 1990, pp. 146‑147; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, Vol.:Structura social‑eco‑
233
nomică populaţiei, Direcţia Centrală de Statistică, pp. XIV‑XV.

7.2. Meserii feminine – meserii feminizate
Meseriile feminine au avut continuitate şi în perioada post belică. Ne referim

în principal la industria textilă unde, încă din anii ’30, femeile reprezentau
aproximativ 60% dintre angajaţi4. După 1948, când recensământul angajaţilor
din industrie indica o prezenţă de 59,3% a femeilor în ramura textilă, ponde‑
rea a crescut neîncetat până spre 73% la sfârşitul anilor ’80. În domeniul
industrial, alte ramuri feminizate au fost industria chimică şi industria sticlei5.
Prezenţa mai numeroasă se înregistra în sectorul terţiar: comerţ, telecomuni‑
caţii, alimentaţie publică.
De departe cele mai des aduse în discuţii activităţi feminine erau cele care
ţineau de învăţământ şi sănătate. Învăţământul este unul dintre domeniile în
care se poate observa cel mai limpede fenomenul de feminizare. Deşi înainte
de cel de‑al Doilea Război Mondial, femeile nu depăşeau 40% din totalul
personalului didactic, cantonat în special în şcolile destinate exclusiv fetelor,
deja la recensământul din 1956 cadrele didactice femei îi depăşeau numeric
colegii bărbaţi în învăţământul preşcolar şi cel general. Pentru învăţământul
liceal se poate vorbi despre atingerea unei parităţi care a fost menţinută în
timp. La polul opus se află învăţământul tehnic şi cel superior. Dacă pentru
învăţământul tehnic, prezenţa mai redusă a cadrelor didactice femei poate fi
explicată prin parţiala închidere a domeniului pentru populaţia feminină, slaba
reprezentare în categoria generală a cadrelor didactice universitare nu‑şi
găseşte justificarea decât prin menţinerea unei politici discriminatorii de
recrutare, inclusiv în specializările unde studentele reprezentau peste 60%
din efectiv, precum istoria sau geografia. Dacă nu intrau în corpul didactic
universitar, multe dintre absolventele ce făceau dovada unei pregătiri temei‑
nice erau dirijate către institutele de cercetare, domeniu unde ponderea
feminină s‑a apropiat de 50%6.
Cea mai spectaculoasă intrare a femeilor în cadrul unui corp profesional s‑a
înregistrat în justiţie şi finanţe. Pentru cifrele prezentate în Tabelul 7, am ales
în mod voit doar angajaţii cu studii superioare căci evoluţia acestui grup ne
interesa în special. În domeniul justiţiei, chiar dacă nu putem vorbi despre
atingerea unei parităţi în ansamblul categoriei, putem totuşi constata un salt
semnificativ, în special la nivelul magistraturii, domeniu eminamente masculin
4. Sabin Manuila, Recensământul general al populaţiei României din 1930, vol. VII:
Profesiuni, p. XII.
5. Ibidem.
6. Recensământul populaţiei din 5 ianuarie 1977, vol. II: Populaţie‑Structură Socială-
Economică, Direcţia Centrală de Statistică, 1980, pp.610‑613.
până la sfârşitul celui de‑al Doilea Război Mondial. În anul 1945 sunt numite
primele două femei judecător iar zece ani mai târziu, peste 500 de femei
îmbrăcau roba, numărul total al celor care activau în domeniul justiţiei ridi‑
cându‑se la 2239. După alţi 20 de ani, cifra se triplează. Procentual evoluţia
este de la 14% la 35% în 1977, cifre care a rămas constante nu doar până la
căderea regimului comunist, ci şi în primii ani ai Tranziţiei7. Similar cu situ‑
aţia întâlnită în cadrul altor profesii, şi în domeniul justiţiei se observă prezenţa
unui plafon de sticlă, prezenţa feminină fiind mai numeroasă în specializările
care se bucurau de un prestigiu mai redus în cadrul profesiei: notarii publici,
jurişti – care în fapt erau asimilaţi mai mult unor funcţionari publici şi mai
puţin tagmei justiţiabililor – şi avocaţi. Semnul feminizării justiţiei a fost dat
de numirea Anei Mureşan la conducerea ministerului de profil. Transformările
din timpul regimului comunist şi‑au cunoscut efectul după 1989, când scara
de valorizare a diferitelor profesiuni din justiţie s‑a inversat, avocaţii şi notarii
ocupând dacă nu prim planul valorizării simbolice, cel puţin pe cel al potenţei
financiare.
În domeniul financiar, femeile reprezentau încă din 1948 30% din persona‑
lul bancar şi 35% din cel angajat în asigurări, pregătit în şcolile de comerţ
pentru fete. În 1956, deja procentul depăşea 40%, pentru ca în 1977 să ajungă
la 62%. Prezenţa cea mai numeroasă se înregistra în rândul contabililor, cu
peste 75% din total, precum şi categoria gestionarilor, care, la nivelul anilor
’50‑1970, presupuneau de cele mai multe ori doar studii medii, uneori chiar
generale. La conducerea diferitelor instituţii bancare şi în cadrul Ministerului
de Finanţe se aflau economişti, licenţiaţi ai instituţiilor superioare de profil.
Spre deosebire de justiţie, unde până la căderea regimului comunist femeile nu
au devenit majoritare în cadrul categoriei aflate în vârful piramidei profesionale,
în finanţe, începând cu cea de‑a doua jumătate a anilor ’70, femeile au depăşit
numărul bărbaţilor cu studii universitare şi postuniversitare, devenind astfel
mai eligibile pentru deţinerea funcţiilor de conducere. În mod similar cu jus‑
tiţia, revenirea la un sistem economic bazat pe piaţa liberă, a arătat că femeile
din domeniul financiar‑bancar erau mai mult decât simple funcţionare într‑un
sistem bancar controlat de stat, ele continuându‑şi cu succes carierele în băn‑
cile comerciale private, precum şi în mediul de afaceri8.

Economică, Comisia Naţională pentru Statistică, 1994, pp. 718‑720.
8. Vezi Elena Zamfir, Catalin Zamfir, Situaţia femeii în Romania, Editura Expert, Bucureşti,
2001.
Tabelul 7. Evoluţia angajaţilor cu studii superioare. (1956‑1992)

An 1956 1966 1977 1992
Salariaţi Total Feminin Total Feminin Total Feminin Total Feminin

cu studii
superioare
Economişti şi
21.685 6774 43.538 10.980 41.092 17.328 59.105 36.617
asimilaţi
Jurişti 15713 2299 12.369 2013 19.697 6965 16.527 5813
Ingineri şi arhi‑
26.351 4027 69.134 12.439 96.406 25.733 213436 65225
tecţi
Medici 18.537 5004 26.245 9549 35.844 14.380 54.677 31.745
Sursa: Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, vol.: Structura social‑economică

populaţiei, Direcţia Centrală de Statistică, pp. XVIII‑XX. Recensământul populaţiei din
15 martie 1966, vol. VII, Partea a II‑a: Populaţia activă pe ramuri şi subramuri ale eco‑
nomiei naţionale, Direcţia Centrală de Statistică, 1970, pp. 2‑4, Recensământul populaţiei
din 5 ianuarie 1977, vol. II: Populaţie‑Structură Socială‑Economică, Direcţia Centrală de
Statistică, 1980, pp. 610‑613; Recensământul populaţiei din 7 ianuarie 1992, vol. II: Populaţie-
Structură Socială‑Economică, Comisia Naţională pentru Statistică, 1994, pp. 718‑720.
Literatura feministă vorbeşte adesea despre pierderea în prestigiu a secto‑

rului care se feminizează. Pentru România în timpul regimului comunist, dacă
ne referim la domeniile discutate mai sus, nu am constatat un fenomen asemă‑
nător. Observaţia se bazează pe analiza a trei elemente distincte. Părăsirea de
către populaţia masculină a domeniului respectiv, evoluţia salarizării înainte şi
după înregistrarea unei majorităţi feminine în rândul angajaţilor, şi nu în ulti‑
mul rând prestigiul social al profesiei.
Două sunt segmentele în care se constată într‑adevăr absenţă masculină de
aproape 100%: învăţământul preşcolar şi asistenţă medicală la nivelul perso‑
nalului mediu. Această stare de fapt s‑a datorat, considerăm noi, în primul rând
tradiţiei patriarhale conform căreia femeia este principala responsabilă pentru
îngrijirea membrilor familiei şi educarea lor. În aceste domenii erau considerate
mai potrivite „calităţile” specific feminine, un bărbat pe post de educator ori
asistent medical fiind privit cu neîncredere. Aceeaşi viziune erau păstrată, de
o manieră mai atenuată şi pentru cadrele didactice din învăţământul primar,
părinţii, aflaţi în postura de a alege, preferând de multe ori o învăţătoare pen‑
tru copilul lor. Pentru celelalte domenii care ţineau de activitatea intelectuală
nu putem vorbi despre o părăsire a profesiei de către angajaţii bărbaţi.
În privinţa salarizării, conform constituţiei şi codului muncii, aceasta trebuia
să fie egală pentru angajaţii femei şi bărbaţi la muncă egală, în funcţie de
penibilitatea muncii prestate. Punerea în practică a acestui principiul egalitar
l‑a constituit elaborarea unei grile unice de salarizare în care erau prevăzute
nivele tarifare minime şi maxime pentru fiecare categorie de muncitori, în

funcţie de domeniul în care activau. Stabilirea încadrării, a salariului de bază,
se făcea în funcţie de studii şi vechimea în muncă. În domeniul industrial, cel
mai bine remuneraţi erau lucrătorii din industria minieră şi extractivă, deci
domeniile preponderent masculine. Sectoarele feminizate, nu se aflau la baza
piramidei salariilor din industrie. Industria chimică se afla ca nivel de salarizare
în prima treime a grilei, în timp industria textilă se afla în prima jumătate, cu
venituri peste industria materialelor de construcţii sau silvicultură, domenii în
care predominau angajaţii bărbaţi9.
În domeniile intelectuale, salarizarea unui profesor era similară cu cea a
unui economist, ţinând bineînţeles cont de treptele specifice fiecărui domeniu.
Similitudini în salarizare existau şi între domeniul juridic şi cel medical. Până
la căderea regimului comunist, aceste echilibre în salarizare au fost menţinute,
indiferent de evoluţia populaţiei feminine în cadrul angajaţilor.
În plan social, încă din anii ’60 s‑a creat o adevărată isterie privind ocupa‑
ţiile intelectuale, preferate conform sondajelor realizate, de 90% dintre elevi
şi familiile lor. Prestigiul unui domeniu creştea direct proporţional nu doar cu
venitul realizat dar şi cu dificultatea de a accede la respectiva profesie, în
condiţiile unei concurenţe acerbe la examene de admitere pentru învăţământul
superior. Profesorul, medicul, juristul ori economistul, bărbat sau femeie, erau
figuri privite cu respect de întreaga societate românească.
7.3. Prezenţa în poziţii de autoritate

Trecerea din tabăra personalului de execuţie în cea a decidenţilor, într‑o des‑
făşurare firească a procesului, presupune parcurgerea treptelor atât din punctul
de vedere al pregătirii profesionale, cât şi a funcţiilor de răspundere, cele două
sfere fiind interconectate. Intrând în fabrică cu o pregătire inferioară compa‑
rativ cu muncitorii bărbaţi, femeile aveau mult mai puţine şanse de a se evi‑
denţia în activitatea depusă, în consecinţă şanse mult mai mici, dacă nu chiar
infime de a deveni şef de echipă sau de tură. La nivel naţional, până în 1977,
femeile nu reprezentau mai mult de 10% din numărul maiştrilor şi tehnicieni‑
lor, inclusiv în industria textilă. Pentru industria metalurgică, a construcţiilor
de maşini şi cea extractivă, numărul maiştrilor femei nu trecea de zece persoane,
la nivel naţional, în 1966, cifrele menţinându‑se extrem de scăzute în continuare10.
9. Vezi Legea nr. 57 din 29 octombrie 1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea
muncii, Buletinul Oficial al RSR, nr. 133 din 1 noiembrie 1974.
10. Recensământul populaţiei din 15 martie 1966, vol. VII, Partea a II‑a: Populaţia activă
pe ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, Direcţia Centrală de Statistică, 1970,
p. 6.
În aceste condiţii, premisa promovării de la simplu muncitor la şef de tură ori de

serviciu, pentru ca ulterior să justifice o funcţie de decizie în conducerea respectivei
întreprinderi/instituţii, era puţin probabilă. Singura categorie care puteau da în
mod real, într‑un timp scurt, persoane de conducere, era cea a intelectualelor:
inginere, economiste, medici, ori profesoare. Pentru această categorie putea
interveni un nou scurtcircuit, şi anume sprijinul politic. Preferabil pentru liderii
comunişti era ca persoanele de conducere din sistemul socialist de stat să fie
şi membri de partid, ori după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, poli‑
tica de cadre a partidului a presupus reducerea treptată a proporţiei intelectu‑
alii în favoarea muncitorilor, dorindu‑se reîntoarcerea către „clasa muncitoare”11.
Concret, cifra femeilor aflate în poziţii de conducere reflecta în întregime
mentalităţile vremii. La 10 ani de la instaurarea regimului comunist, introdu‑
cerea unei legislaţii egalitare şi dublarea forţei de muncă feminine salariate,
doar 8% din totalul personalului de conducere erau femei, procentul fiind invers
proporţional cu importanţa şi nivelul de putere presupus de respectiva funcţie.
La nivelul administraţiei de stat centrale şi locale, din 19.020 poziţii de con‑
ducere, angajaţii femei ocupau 1261, respectiv 6,6%. Prezenţa femeilor în
funcţii de conducere la nivelul unităţilor economice era practic inexistentă,
atingând în cel mai bun caz 2,5%. Singurul domeniu în care se manifesta
încredere privitor la capacităţile manageriale ale populaţiei salariate feminine,
era cel cultural, ele ocupând un sfert din totalul poziţiilor de conducere. Trebuie
făcută precizarea că cifra relativ mare se datorează deschiderii unui număr
impresionant de cămine culturale şi instituţii de învăţământ preşcolar, în care
99% dintre angajaţi erau femei, lipsind posibilitatea reală de a numi un bărbat
la conducerea respectivelor unităţi. În domeniul sanitar de exemplu, deşi per‑
sonalul sanitar mediu era preponderent feminin, conducerea revenea în propor‑
ţie de 85% bărbaţilor, mai numeroşi la acea epocă în rândul medicilor12.
Un deceniu mai târziu şi la o dublare a forţei de muncă feminine care acti‑
vau în sectorul de stat, reprezentativitatea femeilor în funcţii de conducere a
urcat cu un singur punct procentual, până la 9%. Creşteri timide au fost înre‑
gistrate în categoria funcţiilor de conducere din administraţia de stat, până la
5%, în schimb, la conducerea unităţilor economice, doar 1% dintre directori
erau femei. În agricultură, unde 60% din populaţia ocupată erau femei, la
conducerea cooperativelor agricole de producţie, ele erau prezente ăn mai puţin
de 9% dintre cazuri, reflectând întru totul expresia populară din epocă „femeia
cu sapa, bărbatul cu mapa”13.
11. Congresul al XI‑lea al Partidului Comunist Român, 25‑28 noiembrie 1974, EdituraPolitică,
12. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, vol.: Structura social‑economică
populaţiei, Direcţia Centrală de Statistică,, p. XIV.
13. Recensământul populaţiei din15 martie 1966, vol. VII, Partea a II‑a: Populaţia activă
pe ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, Direcţia Centrală de Statistică, 1970, p. 2.
Venirea la putere a regimului Nicolae Ceauşescu a găsit o situaţie incertă

în politica egalitară privind populaţia feminină salariată. În absenţa unei legis‑
laţii coerente care să reglementeze promovarea angajaţilor femei la conducerea
diferitelor întreprinderi şi instituţii, acest proces era lăsat la bunul plac al
organelor de conducere în stat şi în partid, în majoritate cazurilor bărbaţi. Acest
aspect a fost reluat permanent de Nicolae Ceauşescu în intervenţiile sale:
Înmânând ordinele şi medaliile, am remarcat că, dacă în întreprindere aproape 80%

sunt femei, apoi la acordarea decoraţiilor s‑a întâmplat ca proporţia să fie aproape
inversă – mai mulţi bărbaţi14 […]Este nejust ca în întreprinderile unde 90% din
personal este alcătuit din femei, directorii, şefii să fie toţi sau aproape toţi bărbaţi[…]
să facem ca egalitatea în drepturi să existe nu numai în general, ci să se materiali‑
zeze concret în întreaga viaţa socială şi politică a ţării15. Vă rog să‑mi permiteţi să
folosesc şi acest prilej pentru a aduce un cald omagiu femeilor, mamelor, acelora
care în naşterea copiilor şi educarea tinerei generaţii, în toate sectoarele de activi‑
tate – în fabrică, pe ogoare, în laboratoare, în învăţământ, în activitatea obştească
şi politică – sunt prezente cu puternica lor personalitate, cu înflăcărarea proprie
femeilor, aducând o contribuţie nemăsurată la tot ceea ce realizăm, la tot ceea ce
vom realiza în întreaga activitate viitoare! Cred că bărbaţii nu se vor supăra dacă
nu le aduc şi lor un omagiu. Ei au singuri grijă să‑şi sublinieze meritele16.
Prima măsură concretă a fost hotărârea plenarei Comitetului Central din

5‑6 octombrie 1967 prin care se trasau sarcini precise diferitelor instituţii de
stat dar şi organizaţiilor de masă pentru a creşte participarea femeilor în funcţii
de decizie17. Rolul principal revenea Consiliului Naţional al Femeilor, care era
chemat să intensifice pregătirea politico‑profesională a populaţiei feminine pentru
a facilita promovările acestora în toate zonele de activitate18. Efectele acestor
măsuri s‑au făcut simţite în societatea românească, primele creşteri fiind înre‑
gistrate la recensământul populaţiei din 1977. Pentru organele centrale de conducere
ale statului, aici incluzând şi ministerele, din 8040 de funcţii de conducere,
847 erau ocupate de femei, respectiv 11%. O mişcare mai semnificativă s‑a
înregistrat la nivelul centralelor şi instituţiilor economice, unde proporţia a
crescut la 13,8% din totalul de 91.806 de posturi existente în sistem. Domeniile
care au înregistat cele mai mari creşteri au fost agricultura, unde, în 1977 s‑a atins
un procent de 27,6% din totalul personalului aflat la conducerea Cooperativelor
de Producţie şi unităţile de învăţământ, cultură, artă, asistenţă medicală, cu
38,4% dintre directori, femei19.
14. Nicolae Ceauşescu, Creşterea rolului femeii în viaţa economică şi social‑politică a

României socialiste, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 41.
15. Ibidem, p. 28.
16. Ibidem, p. 36.
17. Femeia, an XIX, nr.11, noiembrie 1967, pp. 7‑9.
18. Vezi Partea I, capitolul 4.
Economică, Direcţia Centrală de Statistică, 1980, p. 600.
Trendul crescător s‑a menţinut până la căderea regimului comunist. Cifrele

statistice nu prezintă decât o stare generală, fără a detalia repartiţia respecti‑
velor poziţii în funcţie de importanţa reală şi de sectoarele economice. După
cum reiese în principal din documentele de arhivă care ne‑au parvenit dar şi
din relatările de presă, promovarea femeilor s‑a realizat cu precădere în dome‑
niile de activitate feminizate, plecându‑se de la premiza unei reprezentări
proporţionale cu muncitorii angajaţi: întreprinderilor cu profil textil, alimen‑
tar, industria cosmeticelor. În cadrul instituţiilor, în decursul anilor ’80 feme‑
ile au fost numite la conducerea atât de unităţi medicale cât şi în direcţiile
sanitare judeţene. Un fenomen asemănător a fost înregistrat şi în instituţiile
financiare şi comerciale, unde femeile au ajuns la conducerea băncilor, direc‑
ţiilor economice, întreprinderilor comerciale. Industria grea, precum şi secto‑
rul construcţiilor au rămas în continuare domenii strict masculine20.
7.4. Sfidarea tradiţiei sau femeia buldozerist
După cel de‑al Doilea Război Mondial, pentru a ilustra politicile egalitariste
promise în cadrul programului electoral, propaganda comunistă a început să
susţină nu doar intrarea femeilor în activitatea salariată, ci mai mult, alegerea
unor domenii recunoscute pentru caracterul masculin. Transporturile sunt un
bun exemplu. Fie că vorbim despre transportul aerian, feroviar sau maritim,
prezenţa femeilor în această activitate ţinea de pionierat, de excepţional.
Articolele privind activitatea femeilor pilot în timpul celui de‑al Doilea Război
Mondial, binecunoscuta escadrilă albă21, sau a primei femei din marină, erau
numeroase în presa vremii. Ulterior s‑au adăugat şi ştiri despre primele femei
20. „Omagiu femeii”, în România Liberă, an XL, nr. 11740, 8 martie 1983, pp. 1‑4;
„Omagiu femeilor de ziualor”, în România Liberă, an XLIII, nr. 12.547, 7 martie 1985,
p. 2; „Înaltă cinstire femeilor ţării”, în România Liberă, an XLV, nr. 13.167, 7 martie
1987, p. 3, „Femeilor ţării aleasă cinstire”, în România Liberă, an XLVI, nr. 13.167,
7 martie 1987, p. 3.
21. „Escadrila Albă”, nume dat de ziaristul italian Curzio Malaparte datorită avioanelor
vopsite în alb cu o cruce roşie aplicată pe fuselaj şi pe aripi, a fost o escadrilă sanitară
înfiinţată în 25 iunie 1940. Scopul era transportarea răniţilor cu avioane pilotate de
femei. Din formula iniţială a escadrilei au făcut parte Ana Maria Drăgescu, Nadia
Russo, Virginia Thomas, Virginia Duţescu, Smaranda Brăescu, Victoria Pokol, Maria
Nicolae, Stela Huţan Palade şi Eliza Vulcu. După intrarea României în război, compo‑
nenţa s‑a redus la doar 3 membre. Escadrila a transportat de‑a lungul războiului, pe
cele două fronturi, mai mult de 1500 de soldaţi răniţi. George Marcu, Rodica Ilinca,
Dicţionarul Personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009,
pp. 98‑99.
mecanic de locomotivă22. Cifrele nu au confirmat o politică susţinută pentru

intrarea femeilor în cadrul acestor meserii, ba dimpotrivă. În 1956, doar 19
femei erau încadrate ca mecanic de locomotivă, alături de 8.267 de bărbaţi.
În transportul naval şi fluvial, ca personal pe nave, lucrau 130 de femei, repre‑
zentând mai puţin de 2% din totalul angajaţilor. Nici aviaţia nu a încurajat
piloţii femei, din cei 348 de membri ai personalului navigant, doar 5 erau
femei, mai puţine decât în perioada interbelică. În 1966, se observă o creştere
în cadrul personalului navigant din aviaţie, la 67 de femei încadrate, dar cifra
mecanicilor de locomotivă a rămas fixată la 20 de indivizi. O scădere semni‑
ficativă se înregistrează în rândul femeilor marinar, numărul acestora înjumă‑
tăţindu‑se. Pentru marină şi mai târziu în reţeaua de transport subteran se poate
vorbi despre un adevărat tabu al prezenţei feminine la cârma mijloacelor de
transport, funcţionarea lor în aceste posturi fiind interzisă în timpul regimului
lui Nicolae Ceauşescu.
După modelul stahonovistei sovietice, România primilor ani de comunism
era gata să furnizeze la rândul ei primele exemple de acest tip. Însăşi ideea de
stahanovism nu coincidea cu domeniile predilecte de activitate feminină. O
învăţătoare sau asistentă medicală cu titlul de stahanoviste nu se potriveau
tiparului. Era nevoie de exemplificarea elocventă a forţei brute, a femeii care
mânuieşte cu iscusinţă egală bărbatului, buldozerul, macaraua, strungul. Nu a
existat o politică anume pentru atragerea unui număr semnificativ de angajate
femei în industria grea dar, cel puţin la începutul aniilor ’50, a existat o pre‑
ocupare pentru calificarea în meserii „masculine” a femeilor care ajungeau să
lucreze în întreprinderi de tipul Fabricii de maşini electrice Dinamo. În 1956,
numărul total al femeilor care lucrau efectiv în industria grea ca montatori,
frezori, sudori, topitori, strungari etc., se ridica la 32.881, în timp ce, la
momentul respectiv totalitatea angajatelor din Sănătate atingea aceeaşi cifră23.
În ciuda unui acces limitat al fetelor în învăţământul tehnic, numărul femeilor
care lucrau în anumite sectoare ale industriei grele, considerate a fi prea puţin
feminine s‑a menţinut constant, în meseriile menţionate reprezentând 20‑25%
din numărul total al salariaţilor24.
Un alt slogan transmis de propaganda comunistă a fost cel al femeii tracto‑
rist. La începutul anilor ’50 presa se grăbea să prezinte cuceririle în domeniu,
22. „Dârza”, în Femeia, an III, nr. 4, aprilie 1951, p. 6.

23. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, vol.: Structura social‑economică
populaţiei, Direcţia Centrală de Statistică,pp. XV‑XVIII.
p. 6, Recensământul populaţiei din 5 ianuarie 1977, vol. II: Populaţie‑Structură
Socială‑Economică, Direcţia Centrală de Statistică, 1980, p. 636; Recensământul
populaţiei din 7 ianuarie 1992, vol. II: Populaţie‑Structură Socială‑Economică, Comisia
Naţională pentru Statistică, 1994, p. 798.
expunând în largi articole „contribuţia femeilor la culegerea roadelor patriei”25.

În 1956, existau 435 de femei tractorist şi 5 combineri. În 1966, numărul
acestora se înjumătăţise, la 277, pe alte tipuri de maşini agricole lucrând încă
35 de femei. Apariţia învăţământului mediu agricol şi tehnic a dus la creşterea
spectaculoasă a numărului de femei nu doar tractorist, dar şi manipulator pe
toate tipurile de utilaje pentru ridicat şi transport. Cursuri pentru manevrarea
acestor utilaje erau urmate în mod obligatoriu de toţi elevii acestor licee,
diploma de absolvire fiind condiţionată de obţinerea permisului de conducere
pentru acest tip vehicule. În paralel, toate marele şantiere ale ţării asigurau
cursuri de calificare pentru femei, de obicei casnice, care doreau să lucreze pe
astfel de utilaje alături de soţii şi familia lor26. În aceste condiţii, la începutul
anilor ’90, existau 17.995 de femei în activitate care aveau meseria de tracto‑
rist şi manipulator utilaj greu.
Mai puţin vehementă a fost politica privind şoferii din transportul în comun,
în special în oraşe, unde parte însemnată a vatmanilor, şoferilor de autobuz şi
troleibuz erau femei.
7.5. Meserii interzise
Dacă pentru multe dintre specializările în domeniul industrial, interzicerea

şcolarizării fetelor putea fi soluţionată prin specializare la locul de muncă,
existau şi sectoare în care neşcolarizarea fetelor echivala cu interzicerea respec‑
tivei profesiuni pentru femei. Este cazul transportului naval, aerian şi feroviar.
Statistic, existau numeroase angajate în aceste sectoare. Ele erau repartizate în
activităţile care susţineau desfăşurarea activităţii, şi nu activitatea în sine: 90%
din taxatoarele din autobuze şi tramvaie, controlori, impiegaţi de mişcare,
dispeceri, însoţitoare de bord. Dacă doreau să fie ele cele care conduceau
mijloacele de transport, civile sau comerciale, se loveau de un hotărât răspuns
25. „Egale în drepturi şi în îndatoriri”, în Femeia, an V, nr. 8, august 1953, p.4.

26. „M‑am dus la conducerea şantierului şi am cerut să fiu calificată şi eu buldozeristă. Să
fiu coechipiera lui barbatu‑meu şi pe maşină. El lucra cu frate‑său, Petre, dar am aran‑
jat cu Maria, nevastă‑sa, să se califice şi ea[…] Lucram singură pe maşină[…]Uite, toţi
gândesc ca mine. Altfel de ce şi‑ar fi adus Gheorghe Bucătaru, şeful brigadei, primii
patru copii, din nouă câţi are, doi băieţi şi două fete, tot pe şantier?unul e maistru, o
fată este betonistă. Sau i‑ar putea cineva convinge să se facă «stabili» pe Ion Ungureanu
şi pe nevastă‑sa, tehniciană mecanică, pe mecanicii Iosif şi Margareta Ritner, sau pe
soţii Pavel?” „Vă vedeţi practicând o altă profesiune? Elena Martinaş. Buldozeristă la
Grupul de şantiere Oltul inferior, Slatina”, în Carol Roman, Vasile Tincu (ed.), 101
interviuri cu femei – împliniri, opţiuni, responsabilităţi, temeri, inechităţi, năzuinţe,
Editura Politică, 1978, pp. 54‑59.
negativ. Aceasta este o ilustrare elocventă a faptului că regimul comunist din

România nu a fost coerent din punctul de vedere al ideologiei urmate. În 1945
s‑a deschis o fereastră a tuturor devenirilor profesionale pentru femei. Egalitatea
în drepturi le îndemna să ceară intrarea în profesiuni rezervate până în acel
moment doar bărbaţilor. Fiecare nouă barieră depăşită era pe larg redată în
paginile revistelor feminine dar şi în presa scrisă naţională. Paralel erau descrise
faptele eroice şi cuceririle similare ale femeilor sovietice, în special a primei
femei cosmonaut. Efervescenţa se atenuează către sfârşitul regimului lui
Gheorghe Gheorghiu‑Dej, pentru a deveni o simplă himeră odată cu venirea la
putere a lui Nicolae Ceauşescu. Participarea feminină în multe dintre aceste
activităţi a rămas la stadiul de pionierat.
Propaganda privind egalitatea de şanse, exemplele femeilor care făcuseră
carieră în domeniile interzise şi nu în ultimul rând un tratament egalitar în
şcoala de cultură generală, făceau ca multe fete să îşi dorească o carieră la
care le era refuzat accesul, întrebându‑se astfel cât de reală era egalitatea de
şanse în România comunistă. O cititoare a revistei Femeia, Maria Atanasiu, se
adresa redacţiei cu întrebarea „De ce o fată nu poate fi marinar?”. Discursul
folosit arată în mod explicit că pentru cei născuţi în anii ’50‑’60, barierele
autoimpuse privind accesul la diferite meserii sau funcţii existau într‑o măsură
mult mai mică raportat la generaţiile anterioare. Eleva explică ce o împiedica
să profeseze în meseria dorită:
Aş vrea să vă spun de ce nu pot fi marinar. Pentru că sunt fată, iar meseria asta e
rezervată exclusiv băieţilor. Se vorbeşte mereu despre egalitatea sexelor, despre
calităţile fetelor, despre recunoaşterea calităţilor acestora, dar când e vorba de
practică…Aşa cum alţii visează să fie medici, sudori, artişti, tot aşa eu visez să fiu
marinar. Veţi spune că e meserie grea, dar altele sunt mai uşoare? Veţi spune că
e necesară multă rezistenţă fizică. Cei care au decis că fetele nu au acces la Institutul
de marină au constatat că eu nu ştiu să înot, să vâslesc, să fac gimnastică? Au
constatat că am rău de mare?[…] oare băieţii or fi toţi cu stea în frunte?[…] de
fapt, nu cred că un băiat, prin simpla calitate de a fi băiat, ştie mai multe. Am citit
într‑un număr al revistei Femeia despre Angela Lefterescu, despre Puica Dumitru,
despre felul în care Angela Lefterescu a reuşit să ajungă ofiţer în marina noastră.
A mers cu Constituţia în mână, cerând să i se arate unde scrie că femeile nu pot
fi marinari!? Oare este necesar ca şi noi, alte fete care vrem să fim marinari, să
procedăm la fel? Oare noi nu avem DREPTUL să ne alegem profesiunea dorită?
Ştiu că nu sunt unica fată în situaţia aceasta. De aceea, sper că revista Femeia ne
poate sprijini, ne poate susţine. V‑am scris pentru că prea mă durea acest lucru şi…
sper să mă înţelegeţi27.
27. Femeia, an XXVI, nr. 9, septembrie 1973, p. 5.

În faţa unei politici obtuze, nici revista ori altă instanţa nu au putut să o
ajute pe Maria Atanasiu care, conform arhivei Academiei Naţionale de Marină,
nu a studiat aici pentru a deveni marinar28.
În cazul femeilor din marină, deşi nu exista o puternică tradiţie a prezenţei
feminine în acest sector, existau totuşi în 1977, 12 femei comandanţi de navă
şi 121 de ofiţeri navali femei. Femeile au reînceput să fie primite în institutele
de marină în anul 2.000.
Reglementări legate de siguranţa statului au făcut ca o evidenţă clară a
tuturor angajaţilor, inclusiv femei, care activau în cadrul Ministerului de Interne
şi al Armatei să nu fie făcută publică. Până la apariţia unor studii monografice
dedicate celor două importante instituţii, aceste date vor rămâne necunoscute
publicului.
Ministerul de Interne a primit printre angajaţii său femei încă din 1945. Pe
lângă asigurarea departamentelor administrative, nu puţine au fost cele care au
intrat ca ofiţeri activi, iniţial în Corpul Detectivilor, trecând ulterior în diferi‑
tele departamente ale ministerului, în special în cadrul Direcţiei Generale a
Securităţii Statului şi a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, pentru închisorile
în care erau deţinute femei. Cât priveşte intrarea ca ofiţer activ, acest proces
a început imediat după momentul 23 august 1944, figuri notorii, precum Tamara
Dobrin fiind angajate ale acestei structuri29. Cercetarea dosarelor de urmărire,
arată o prezenţă deosebit de activă a ofiţerilor femei în cadrul acestei instituţii,
implicate fiind în toate operaţiunile desfăşurate. Direcţia Generală a Peniten
ciarelor avea în corpul său de angajaţi numeroase femei. Activitatea acestora
se desfăşura în cadrul serviciului medical şi în penitenciarele destinate femei‑
lor, precum şi instituţiile de reeducare destinate minorilor delicvenţi, deţinând
posturi de conducere în serviciile unde erau majoritare30. În 1986, la concursul
28. Arhiva absolvenţilor Academiei de marină Mircea cel Bătrân, accesibilă on line la adresa
http://www.anmb.ro/ro/files/despre/absolventi/t_absolventi.php, 05.04.2011.
29. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR‑Secţia Cadre, dosar D/187;
Arhiva Universităţii din Bucureşti, fond Cadre, dosar DOBRIN TAMARA‑3568.
30. Ortansa Constantin Brezeanu şi‑a început activitatea în Ministerul Afacerilor Interne ca
dactilografă în 1949, Ulterior a fost promovată şefă a Biroului Evidenţă Cadre Politice
din Secţia Cadre Politice a Direcţiei Politice a Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi
Coloniilor de Muncă. Din această funcţie a fost trecută în 1956 ca lucrător operativ şi
şef al biroului identificări ţinând de arma Securitate. Revine ulterior în Direcţia Generală
a Penitenciarelor ca director al Institutului Special de reeducare pentru minore Bucureşti
până în 1976, înaintând până la gradul de locotenent‑colonel, Mihai Burcea, Marius
Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale
a Penitenciarelor. Aparatul Central (1948‑1989), Polirom, Iaşi, 2009, pp. 115‑119. Ella
Sfetea a condus Serviciul Sanitar din Direcţia Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor
de Muncă, Ibidem, p. 413. StelaSoveja, locotenent‑major a fost şefa Birou I în Serviciul
Cadre din Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, şefa biroului 1 în Serviciul Cadre din
Direcţia Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, Ibidem, p. 418.
Şcolii militare de ofiţeri activi, prezenţa feminină în rândul candidaţilor decla‑

raţi admişi pe arme era următoarea: la Securitate, ca ofiţer operativ, au fost
declarate admise 49 de candidate din 185 de candidaţi (26,4%). La Miliţie au
fost declarate admise 32 de femei şi 290 de candidaţi bărbaţi31. Pentru trupele
de securitate, departamentele Paşapoarte, Pompieri şi Penitenciare, nu au fost
făcute precizări privind împărţirea pe sexe a candidaţilor declaraţi admişi. Din
dosarele de personal se cunoaşte însă că prezenţa feminină era mai numeroasă
în cadrul serviciilor Paşapoarte şi Penitenciare.
Forţele armate intrau sub aceeaşi incidenţă a secretului de stat, astfel încât
datele statistice care să indice clar proporţia femeilor în rândul militarilor de
carieră lipsesc. Primele informaţii disponibile sunt cele din recensământul
populaţiei din 1992, când sunt înregistrate 816 femei militar de carieră, la un
efectiv total de 39.193 de militari32. Prezenţa feminină în rândurile armatei
române nu era o noutate, propaganda comunistă construind sau întărind mitul
femeilor care s‑au aflat aproape de câmpul de luptă. Participarea României la
cel de‑al Doilea Război Mondial a presupus doar mobilizarea bărbaţilor.
Femeile au fost folosite, până în 23 august 1944, doar în serviciile medicale
militare, în radiotransmisiuni şi aviaţie. După ruperea alianţei cu Germania, în
armata română au fost acceptate ca voluntari şi femei. Fenomenul nu a fost la
fel de amplu precum cel din URSS ori Iugoslavia, dar a existat. Două exemple
în acest sens sunt Viorica Dunca33 care a deţinut gradul de ofiţer, conducând
un batalion de artilerie şi Violeta Marinescu34, înaintată la gradul de sergent
major, a servit ca locţiitor de comandat de batalion. La încheierea războiului,
nici una dintre ele nu a fost reţinută în cadrul armatei. Unele au devenit cadre
ale ministerului de Interne. Violeta Marinescu era în 1974 locotenent‑colonel
de Securitate. Celelalte foste combatante s‑au reintegrat vieţii civile, în profe‑
siuni ce nu mai aminteau cu nimic de prezenţa lor pe câmpul de luptă. Revenirea
femeilor în cadrul armatei române are loc în 1973, când îşi finalizează studiile
prima promoţie de cadre active femei35. Militarii femei au avut până la căderea
regimului comunist ca principală sarcină, asigurarea cursurilor de pregătire
militară pentru tinere, cursuri organizate în universităţi dar şi în fabrici36.
31. Arhiva Ministerului de Interne, fond Direcţia cadre şiînvăţământ, dosar 74/1986,
ff. 22‑24.
32. Recensământul populaţiei din 7 ianuarie 1992, vol. II: Populaţie – Structură Socială –
Economică, Comisia Naţională pentru Statistică, 1994, p. 804.
33. Elisabeta Moraru, „Veterane ale războiului antihitlerist”, în Femeia, an IX, nr. 8, august
1966, pp. 4‑5.
34. Mihu Neagu, „Profil contemporan”, în Pentru patrie, nr. 9 din 1974, pp. 28‑29.
35. ”Prima promoţie de cadre active femei ale Armatei noastre populare” în Apărarea
patriei, 17 octombrie 1973, pp.1‑3.
36. Elevele acestor cursuriprimeau după absolvire gradul de ofiţer în rezervă, având sarcina
ca, în cazul izbucnirii unui conflict militar să organizeze subunităţi de gărzi patriotice
la locurile de muncă. Pregătirea se făcea pe mai multe arme – infanterie, transmisiuni,
7.6. Obstacole în politica de promovare feminină

sau duplicitatea discursului comunist
„Promovarea cere pregătire dar şi încredere în forţele proprii. Consider că

trebuie făcut mai mult. Consider că trebuie făcut mai mult pentru stimularea
încrederii femeii în propria sa capacitate, în forţele sale”, spunea Elena Harisiad
într‑un interviu dat Ecaterinei Oproiu pe tema potenţialelor piedici atunci când
femeile ocupă poziţii de autoritate. Primul pas era dorinţa de fi cât mai activ
şi de a deţine funcţii de conducere. Implicarea nu se poate face decât în acele
lucruri care sunt privite ca potrivite propriei persoane dar şi în funcţie de
beneficiile fie ele materiale ori emoţionale pe care respectiva activitate le aduce.
Cum îşi vedeau femeile din România rolul în societatea „socialistă multilateral
dezvoltată” care le garanta egalitatea cu bărbatul? Se vedeau având roluri egale
indiferent de domeniile de activitate şi participare politică, sau interiorizaseră
existenţa unor sectoare de activitate feminine în care era mai „potrivit” pentru
o femeie să lucreze. Şi odată cu acceptarea tacită a unor atribuţii adaptate feme‑
ilor, cum era privită implicarea în viaţa politică? Rămânea ea o prerogativă
masculină sau, după cum susţinea propaganda comunistă, „participarea activă
la realizarea idealurilor comuniste” garanta aprioric un „important rol politic”?
Prezenţa în activitatea salariată şi în cadrul unor domenii conotate pozitiv
la nivelul societăţii constituiau fără îndoială premise serioase pentru o activitate
consistentă şi în viaţa politică. Simpla participare într‑un domeniu nu garanta
şi vizibilitatea necesară pentru o potenţială nominalizare în funcţii de conducere
la nivel de stat şi partid, cele două sectoare fiind strâns legate, condiţionându‑se
reciproc. O poziţie de autoritate într‑o întreprindere sau instituţie de stat nu
putea fi obţinută fără susţinere politică, iar propunerile pentru aleşii la nivel
local şi central se făceau în funcţie de experienţa şi abilităţile dovedite de
potenţialul candidat în plan profesional. O primă piedică în devenirea politică
a femeilor a fost tocmai acest sistem de selecţie. Statisticile arată că angajaţii
femei erau plasaţi fie la baza piramidei profesionale, fie în vârful acesteia ca
specialişti cu studii superioare. Categoria maiştrilor, tehnicienilor, şefilor de
echipă ori de atelier era masculină în proporţie de 90%, inclusiv în sectoarele
feminizate, precum industria textilă. Interpelaţi asupra acestei realităţi, direc‑
torii diferitelor întreprinderi au oferit trei explicaţii.
În primul rând femeile intrau în fabrică cu un nivel de pregătire inferior
bărbaţilor. Multe dintre specializările şcolilor profesionale şi ale cursurilor de
armă chimică, aviaţie, căi ferate. Cursantele trebuiau să‑şi însuşească prescripţiile legilor
şi regulamentelor militare, învăţau să utilizeze armamentul şi tehnica din dotarea armatei
române, urmu şedinţe de pregătire metodică. „În cadenţă ostăşeşte”, în Viaţa Militară,
nr. 7 din 1977, p. 27.
maiştri nu acceptau femei. Calificarea trebuia obţinută în fabrică, ceea ce

însemna din start încadrarea pe cea mai joasă treaptă de salarizare şi imposi‑
bilitatea de a promova similar cu un coleg bărbat, intrat în fabrică în acelaşi
timp, dar care urmase cursurile de profil într‑o şcoală profesională.
În privinţa existenţei unor domenii de activitate mai potrivite pentru femei,
propaganda comunistă a urmat aceleaşi interese economice dictate de priorită‑
ţile diferitelor planuri cincinale. În anii ’50 şi 1960, planurile de dezvoltare
economică includeau toate domeniile de activitate, prioritate având dezvoltarea
industriei şi a infrastructurii, nici o meserie fiind considerată prea grea sau
nepotrivită. Aceasta a fost epoca când s‑a consacrat imaginea femeii ca buldo‑
zerist, tractorist sau şofer de cursă lungă. Exemple de succes ale femeilor miner
alături de cercetătoare, muncitoare sau agricultoare erau nelipsite din presa
vremii, în special în revistele având drept ţintă unică publicul feminin. Ulterior,
obsesia demografică a regimului Ceauşescu a făcut ca accentul să cadă mai
mult asupra funcţiei reproductive şi mai puţin pe o participare a femeilor în
sectoarele de activitate care presupuneau un efort fizic mai deosebit. Maria
Stănescu, membră în Biroul Consiliului Naţional al Femeilor, declara referitor
la existenţa anumitor meserii potrivite femeilor:
Şi totuşi ca să fim realişti, nu trebuie să trecem chiar uşor peste existenţa unor
diferenţe psiho–fizice dintre sexe, ceea ce le favorizează sau le îndepărtează de
anumite meserii, de unde devin pentru ele grele sau uşoare. Cunoaşteţi că structura
masculină este mai propice unor preocupări profesionale care solicită efortul greu:
munca la abataje, în genere în subteran, ridicarea de mărfuri în comerţ, etc. Nu‑mi
propun desigur, decât să sugerez domeniile, fără să le determin pe toate. În schimb,
femeilor li se potriveşte (sic!) acele lucrări care solicită o mai mare sensibilitate,
uşurinţă, un travaliu meticulos şi migălos, ordine şi competenţă. Mă refer la elec‑
tronică, mecanică fină, optică37.
Ramurile industriale nu erau alese la întâmplare de vorbitoare, ele figurând

printre domeniile pentru care statul comunist hotărâse creşterea prezenţei forţei
de muncă feminine. Interviul are loc in 1978, când deja fuseseră trasate direc‑
ţiile de plan pentru creşterea participării femeilor în economie (Anexa IV).
Mesajele puterii erau transmise către populaţie pe canale diverse. Primul
era sistemul educaţional prin introducerea în planul de învăţământ a speciali‑
zărilor cele mai cerute în activitatea economică. Pentru că în acest fel nu se
putea influenţa direct decizia subiecţilor – în acest caz tinerele fete – în cadrul
fiecărei şcoli existau cabinete de consiliere profesională a căror principală
misiune era de a testa aptitudinile fiecărui elev, astfel încât alegerea profilului
la terminarea studiilor gimnaziale să fie una cât mai potrivită. Pentru ca demersul
37. Carol Roman, Vasile Tincu, 101 interviuri cu femei, Editura Politică, Bucureşti, 1978,
p. 45.
să fie unul cât mai convingător, în sprijinul comisiei de orientare profesională

erau chemaţi şi părinţii, cărora le erau aduse la cunoştinţă evaluările iniţiale,
fiind solicitaţi să le susţină pentru binele copiilor. Anchetele realizate în rândul
elevilor de clasa a VIII‑a, arătau că doar 10% dintre ei doreau să devină mun‑
citori, majoritatea fetelor dorindu‑şi o carieră ca intelectual sau măcar funcţi‑
onar. În urma interviurilor realizate de psihologul Georgeta Dan Spânoiu,
reieşea că în alegerea profesiei principalul criteriu era apropierea locului de
muncă de domiciliu şi doar o minoritate a avut în vedere rentabilitatea profesiei.
Pentru multe altele hotărârea fusese luată la întâmplare sau împinse de familie
într‑o anumită direcţie. O altă problemă era diferenţa între imaginea de sine
pe care femeile şi‑o construiseră şi realităţile slujbelor în care intrau, mai ales
în cazul muncitoarelor38.
O a doua cale prin care se putea ajunge la toate categoriile de populaţie,
era presa scrisă, radioul şi televiziunea. De cele mai multe ori erau invitate şi
intervievate membre din conducerea Consiliului Naţional al Femeilor care
deţineau eventual şi funcţii în stat. Discursul lor era unul stereotip. În primul
rând erau trecute în revistă toate realizările statului comunist român şi în prin‑
cipale cele înfăptuite sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, care, în accepţi‑
unea vorbitoarelor, avuseseră drept efect obţinerea unei egalităţi totale între
femei şi bărbaţi. Imediat erau date exemple ale prezenţei feminine în diferite
sectoare de activitate, în special cele feminizate: industrie alimentară, textilă,
comerţ, asistenţă sanitară şi învăţământ, exemple care nu arătau nicicum obţi‑
nerea unei egalităţi de şanse. Participarea la luarea deciziilor politice era mai
rar supusă atenţiei, şi, dacă totuşi apărea în discuţie, fără excepţie erau amin‑
tite actele legislative, în special Hotărârea Plenarei Comitetului Central din
iunie 1973 şi ulterior cea din decembrie 1976. În anii ’80, exemplul viu al
politicilor egalitariste conduse de regimul comunist erau realizările Elenei
Ceauşescu, al cărui cult se construieşte paralel cu cel al soţului său39.
Revista Femeia reprezenta canalul cel mai propice pentru a ajunge la un
număr cât mai mare de femei. În paginile acestei reviste, în cadrul fiecărui
număr, erau amintite progresele realizate de femei în depăşirea diferitelor
prejudecăţi privind intrarea lor în viaţa activă, studii sociologice privind modul
specific în care femeile vedeau participarea lor atât la locul de muncă cât şi în
familie, dorinţa de perfecţionare. În paralel erau incluse materiale care prezen‑
tau poziţia oficială a statului comunist referitor la existenţa unor meserii „mai
potrivite pentru femei”. În martie 1966, Marin Dorobanţu, director în Ministerul
Învăţământului, spunea că din punct de vedere al inteligenţei, femeia nu este
38. Georgeta Dan‑Spânoiu, Factori Obiectivi şi Subiectivi în integrarea profesională a femeii,

cercetare concretă de psihologie socială a condiţiei femeii, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1974, pp. 79‑116.
39. Vezi Aneta Spornic, Utilizarea eficientă a resurselor de muncă feminine în România,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975.
cu nimic inferioară bărbatului, dar că, pentru îndrumarea femeilor în carieră

trebuie să se ţină cont de conformaţia fizică şi de acele domenii în care se poate
obţine un randament bun: industria textilă, alimentară, electronică, electro‑
tehnică şi mecanică fină, chimie (însă doar anumite sectoare). Din 233 de
meserii pentru care se asigura calificare în şcolile profesionale, doar 83 erau
considerate ca recomandabile fetelor, iar din cele 123 calificări ale şcolilor
tehnice doar o treime erau adaptate muncii feminine. La acel moment nu exista
un nomenclator al meseriilor care puteau fi adaptate de femei. Acest nomen‑
clator a fost însă creat la începutul anilor ’70 cuprinzând iniţial circa 600 de
domenii în care femeile puteau activa. În ciuda egalităţii de şanse stipulate în
legea învăţământului, din intervenţia reprezentantului ministerului Învăţământului
descoperim că prezenţa studentelor la facultăţile de chimie industrială era pri‑
vită ca problematică deoarece absolventele ajungeau nu în laboratoare, ci pe
teren, în şantiere, exploatări miniere, în siderurgie. Directorul din ministerul
învăţământului le reproşa părinţilor că‑şi îndeamnă fetele către această speci‑
alizare pentru care exista o concurenţă acerbă, iar domenii precum industria
alimentară nu‑şi acoperea nici planul de şcolarizare40. Nu se înţelege exact ce
îl nemulţumea pe intervievat, faptul că femeile erau prezente (cu rezultate foarte
bune în activitate) în diferite posturi solicitante din punct de vedere fizic, şi/
sau că reuşeau să fie admise în număr mare, în defavoarea contracandidaţilor
bărbaţi, la un profil mai potrivit, conform retoricii comuniste, unei forţe de
muncă preponderente masculine.
În al doilea rând, mulţi dintre factorii de decizie, tributari unui mod de
gândire patriarhal, nu se sfiau în a declara public incapacitatea femeilor de a
conduce sau chiar de a lucra în sectoare care presupuneau un nivel de tehnici‑
tate mai ridicat. Femeia era egală cu bărbatul în drepturi, în responsabilităţi
doar până în momentul în care intra în competiţie directă, cu adevărat egală,
pentru o poziţie dorită de un bărbat. Responsabilul sectorului învăţământ din
cadrul întreprinderii Electroputere Craiova, vorbind despre femeile muncitoare
din fabrică, le scotea în evidenţă carenţele profesionale şi educaţionale pentru
domeniul în care lucrau – şcoala profesională nu şcolariza ca electricieni decât
băieţi. Nu doar că responsabilul sectorului învăţământ nu propunea soluţii
concrete pentru remedierea situaţiei dar considera că locul fetelor era în şcolile
de menaj „unde să înveţe să facă prăjituri, că nu ştiu, şi de aceea sunt atâtea
neînţelegeri familiale”41.
Un ultim factor, la fel de important privea exclusiv femeile care, fie refuzau de
la bun început o funcţie de conducere, fie renunţau cu uşurinţă la responsabilitatea
40. Elisabeta Moraru, „Ce profesiune să aleagă fetele”, în Femeia, an XIX, nr. 3, martie
1966, p. 5.
41. Ileana Măgură, „Curiozitatea tehnică este improprie femeilor?” în Femeia, an XXIII,
nr. 3, martie 1970, p. 5.
cu care fuseseră investite din motive familiale: soţul îi interzicea să ocupe

respectiva funcţie sau chiar să rămână într‑o activitate salariată, în familie
existau copii mici sau bătrâni ce necesitau îngrijire specială. Fără îndoială,
femeile salariate din România asimilaseră o poziţie de inferioritate, nu pentru
că ar fi fost în realitate mai puţin capabile să conducă, ci pentru că erau con‑
ştiente de reacţia ostilă pe care o vor întâmpina din partea subordonaţilor, atât
bărbaţi cât şi femei. Toate interviurile luate diferitelor femei aflate în poziţii
de autoritate menţionează neîncrederea şi ostilitatea vădită cu care au fost
întâmpinate. Viorica Harnagea, primar într‑o comună suburbană la mijlocul
anilor ’70 declara referitor la dificultatea pentru o femeie de a deţine o funcţie
de conducere:
E greu! Ce să fac? Să bocesc că adică: da dacă n‑or avea oamenii încredere în

mine că‑s femeie? La început sigur că s‑au uitat pieziş. Îmi ziceau: Măi fetiţo,
îmi ziceau domnişoară. Chiar la plenară, când am fost prezentată, unul mai bătrân
s‑a exprimat, dar nu cu răutate: credeţi dumneavoastră ca ce n‑a putut să facă un
bărbat cât uşa o sa facă copilul asta? La început nu credeau, dar poate că acum…
poate că acum…42.
Vorbind despre femeile în funcţii de răspundere, Maria Bradea, membră a

Comitetului Central al PCR şi Şefa Comitetului judeţean de femei Timiş
declara:
Hai să vorbim iar noi între noi, tovarăşă, şi să recunoaştem: multor femei le place
să fie numite în funcţii de răspundere, acceptă, sunt mândre, în şedinţă, dar pe
urmă, în faţa greutăţilor, dau înapoi. Greutăţile de acasă, greutăţile muncii. Le auzi
mereu: „eu nu pot face faţă tovarăşă” sau „n‑am timp pentru treburile astea”. Şi aşa
e, n‑au timp, dar faţă pot face. Femeile n‑au încredere în ele, sunt primele care se
subapreciază[...]Eu am lucrat 13 ani pe linie de femei şi am învăţat şi eu destul de
greu să cred în forţa lor[…]Ştiţi, când greşeşte un bărbat se spune: A greşit omul….
Când greşeşte o femeie, se spune: Ce mai, cap de femeie…. Nu i se iartă uşor43.
Erau însă şi voci, atât în presă cât şi în literatura de specialitate, care aten‑
ţionau în privinţa lipsei de reprezentativitate a femeilor în funcţii de decizie,.
Ecaterina Oproiu a fost una dintre ele. Atât în rubrica din revista Femeia cât
şi în articolele şi cărţile coordonate, jurnalista revine mereu asupra importan‑
ţei unei adevărate egalităţi între femeie şi bărbat, cu împărţirea echitabilă a
42. Ecaterina Oproiu, 3X8. Plus infinitul, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975, p. 144. La
o fabrică de textile din Bucureşti, propusă pentru a face parte din conducerea UTC pe
fabrică, izbucneşte în lacrimi spunând: „Nu pot. N‑are să mă asculte nimeni şi va
trebui să răspund eu pentru toate. Sofia Scorţaru‑Păun, „Munca‑demnă iscălitură” în
Cartea fetelor..., p. 90.
43. Sandală Faur, „Da, avem vocaţia fericirii”, în Cartea Fetelor..., p. 98.
sarcinilor domestice şi „trecerea femeilor din posturi de subordonare în cate‑

goria femeilor în posturi de conducere, din categoria femeilor care execută în
categoria femeilor obligate nu numai să execute, ci şi să ia decizii”. Aceste
transformări erau condiţii indispensabile pentru o transformare socială reală în
direcţia obţinerii egalităţii între sexe44.
Alături de interiorizarea unui comportament care le ţinea departe de pozi‑
ţiile de decizie, procesul de selecţie a cadrelor contribuia la rândul lui la per‑
manentizarea subreprezentării feminine. Ascensiunea în ierarhia politică era în
cele mai multe dintre cazuri însoţită sau precedată de construirea unor parcurs
ascendent pe plan profesional. Ori, o astfel de carieră nu putea exista fără
dorinţa de implicare şi în activităţi cu tentă politică. Pentru eşaloanele inferioare
ale funcţiilor în Stat, existau şi concursuri pentru ocuparea diferitelor posturi
de conducere. Majoritatea poziţiilor de autoritate se ocupau însă prin numire,
la propunerea organului de partid responsabil la acel nivel. Cu cât funcţia
presupunea un grad de autoritate mai mare, cu atât recomandarea şi propune‑
rea depindea de un lider politic mai important. Exceptând căile oneroase,
singura cale sigură de a obţine promovarea profesională era activitatea cât mai
intensă în cadrul organizaţiilor obşteşti, frecventarea cursurilor şi şcolilor de
partid, în speranţa de a atrage atenţia organizaţiei de partid sau cel puţin a
organizaţiei de femei din unitatea respectivă. Chiar şi aşa, decizia cădea de
cele mai multe ori în responsabilitatea unui bărbat care vedea femeia mai
degrabă în bucătărie decât pe un scaun directorial45.
Sistemul de selecţie a cadrelor de conducere, interiorizarea de către femei
a unui complex de inferioritate coroborat cu subzistenţa unui sistem patriarhal
de gândire au făcut ca singura posibilitate reală de a promova femeile în func‑
ţii de răspundere pe linie de stat şi de partid să fie aplicarea unui sistem de
reprezentativitate bazate pe cote.
7.7. Studiu de caz. Forţa de muncă feminină în cadrul

domeniul medical. Reprezentare. Promovare. Efecte
România nu a constituit o excepţie de la modelul care a privilegiat intrarea

femeilor în acele domenii care presupun atenţie şi grijă faţă de ceilalţi: asistenţă
medicală, asistenţă socială, învăţământ. Dacă unele sectoare precum finanţele
sau justiţia s‑au feminizat după cel de‑al Doilea Război Mondial, asistenţa
medicală a reprezentat întotdeauna un teren specific feminin. Pentru intervalul
44. Ecaterina Oproiu, „Două întrebări cheie”, în Cartea Fetelor..., p. 74.

45. Niki Iosub, „Pot femeile să conducă”, în Femeia, an XXII, nr. 9 septembrie 1969,
p. 5.
1945‑1989 a reprezentat domeniul de activitate non‑productiv cu cea mai mare

pondere a femeilor, în medie 75%, dublu comparativ cu nivelul naţional de
femeilor salariate, care a variat între 30 şi 40%. Aceste proporţii nu sunt însă
deloc reprezentative dacă se ia în considerare importanţa funcţiilor deţinute de
femei atât în plan orizontal, medici/personal medical secundar şi auxiliar cât
şi în plan vertical, proporţia femeilor în diferitele funcţii de conducere şi mai
ales în acele poziţii care conferă prerogative decizionale importante.
La începutul anilor ’50, procentele, ţinând cont de sex, pentru grupa cadre‑
lor medicale cu studii superioare erau de 63% masculin şi doar 37% feminin.
Doar o treime din medici erau femei, diferenţă lesne de înţeles datorită întâr‑
zierii cu care femeile au fost admise în ciclul superior de învăţământ dar şi
tradiţiei prin care tinerele fetele erau dirijate cu predilecţie cătrefiliere umaniste,
ştiinţele exacte fiind considerate prea puţin potrivite „specificului feminin”46.
În cadrul aceleiaşi profesiuni se constată o segregare a diferitelor specializări
în masculine şi feminine. Studentele optau pentru specializări cu notorietate
mai redusă precum medicina generală, dermatologie sau pediatrie în timp ce
chirurgia, specializare care ar fi uşurat o eventuală ascensiune profesională, a
rămas un sector specific masculin. Numărul femeilor medic a crescut în tot
intervalul 1945‑1989, însă paritatea a fost atinsă doar la sfârşitul anilor ’8047.
În cazul personalului medical cu studii medii, femeile reprezentau un covâr‑
şitor 82% în 1958, proporţie care nu a suferit variaţii semnificative până în
198948. La menţinerea acestei situaţii a contribuit înfiinţarea învăţământului
liceal sanitar în care peste 90% dintre cursanţi erau fete49. Feminizarea masivă
nu a împiedicat însă o diviziune pe criterii de gen a muncii. Femeile din sistem
au continuat să ocupe poziţii clasice de „care giver”: asistentă medicală,
îngrijitoare, pe când bărbaţii cu studii medii aflaţi în sistemul sanitar erau
plasaţi cu predilecţie în posturi ce presupuneau competenţe specific „mascu‑
line”, de obicei manevrarea, confecţionarea sau mentenanţa aparaturii medicale.
Pe lângă diferenţierea sarcinilor şi a aşteptărilor profesionale, mixitatea a
fost însoţită şi de inegalităţi ierarhice. Femeile, când şi dacă erau prezente în
posturi de conducere, ocupau poziţii cu importanţă decizională redusă, fiind
foarte rare şi de cele mai multe ori absente din funcţiile la nivelul cel mai
ridicat, existenţa aşa numitului „plafonul de sticlă” fiind evidentă în acest
domeniu. Chiar dacă nu existau directive sau indicaţii precise în acest sens,
femeile nu urcau în scara ierarhică decât până la anumite poziţii, de obicei în
eşaloanele 2 şi 3. O astfel de situaţie nu ar fi trebuit să existe într‑un stat care,
46. Direcţia Generală de statistică, Anuarul statistic al Republicii Populare România,

1958, p. 59.
47. Direcţia Generală de statistică, Anuarul statistic al RPR/RS.R, 1960‑1989.
48. Direcţia Generală de statistică, Anuarul statistic al Republicii Populare România,
1958, p. 57.
49. Direcţia Generală de statistică, Anuarul statistic al RPR/RSR, 1960‑1989.
prin două Hotărâri, cea din 197350 şi cea din 197651, decretase nu doar egalita‑
tea în drepturi şi şanse a femeii cu bărbatul, ci o promovare intensivă a feme‑
ilor în toate domeniile de activitate şi mai ales accesul acestora la funcţiile de
conducere până la atingerea unei parităţi între cele două sexe. Dacă la consti‑
tuirea Consiliului Sanitar Superior de exemplu, s‑a urmărit atent respectarea
parităţii în cadrul stabilirii componenţei acestuia, la nivelul conducerii
Ministerului Sănătăţii, acest principiu nu a fost respectat. Ascensiunea femei‑
lor din sistemul medical, în tot intervalul 1945‑1989, a fost permisă şi chiar
încurajată în funcţii cu responsabilităţi locale sau teritoriale (conducerea dife‑
ritelor unităţi sanitare, a direcţiilor sanitare judeţene)52. La nivelul conducerii
Ministerului Sănătăţii, din totalul posturilor, 200 erau de execuţie şi 50 de
conducere. Acestea din urmă erau ocupate în proporţie de 90% de bărbaţi.
Chiar şi atunci când se regăseau la conducerea unei direcţii, responsabilitatea
acesteia privea strict buna funcţionare a ministerului (direcţia financiară, direc‑
ţia secretariat), niciodată activitatea de coordonare a reţelei şi activităţii sani‑
tare. În posturile de execuţie în schimb, ponderea femeilor se apropia de cea
la nivelul întregului sistem sanitar, peste 60% din personalul angajat.
În intervalul 1945‑1989, singura femeie care a ocupat funcţia de ministru a
fost Florica Bagdasar. Acceaşi situaţie de întâlneşte şi pentru poziţiile de adjunct
al ministrului şi secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, cu 3 excepţii: Olimpia
Solomonescu care a ocupat funcţia de secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii
din 1976 ‑1979, poziţie preluată ulterior de Lidia Orădean până în 1985, şi
Viorica Ciobănete, adjunct al ministrului, principalul responsabil la nivelul
ministerului cu implementarea politicii demografice între 1985 şi 1989. Prezenţe
mai numeroase se înregistrau în rândul funcţiilor de director adjunct de direcţie53.
Consiliul de conducere al ministerului, deşi era alcătuit conform principiu‑
lui conducerii colective prin care se impunea prezenţa unor membrii din afara
Ministerului Sănătăţii, reprezentanţi ai angajaţilor din sistemul sanitar, membrii
diferitelor organizaţii sindicale şi de masă, nu oferea mai multă egalitate de
şansă femeilor. Din 38 de membri, în funcţie de perioadă, media femeilor
prezente nu depăşea cifra de 10‑12. Dintre acestea doar o treime erau medici,
de obicei directori în direcţiile sanitare judeţene. Restul proveneau fie din
rândul personalului medical secundar şi auxiliar, fie din rândul „oamenilor
50. Hotărârea Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la

privind creşterea rolului femeii în viaţa economică din 18‑19 iunie 1973, publicată în
Buletinul Oficial al RSR, nr. 96 din 4 iulie 1973.
51. Arhiva Ministerului Muncii, fond Cabinetul ministrului muncii, dosar corespondenţă/
1976, nenumerotat.
52. Pe plan naţional, în 1988, la conducerea Direcţiilor Sanitare judeţene, se aflau în total
28 de femei.
53. AMS, fond Cabinetul Ministrului Sănătăţi, dosar 9/1977, dosar 25/1980, dosar 32/1981,
dosar 30/1988, nenumerotate; ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cadre, dosar 890, dosar 357.
muncii”, profesia de bază fiind cea de muncitoare. Singura prezenţă feminină

garantată în rândul Consiliului de conducere al Ministerului, era preşedinta sau
vicepreşedinta Consiliului Naţional al Femeilor. Funcţiile inferioare ocupate în
organizaţia de provenienţă le puteau permite accesul în Consiliu dar le împie‑
dicau să acceadă în cadrul Comitetului Executiv, deci într‑o poziţie care ar fi
conferit anumite prerogative decizionale. Excepţia a constituit‑o sfârşitul anilor
’80 când în comitetul Executiv al Ministerului au fost cooptate şi femei: Viorica
Ciobănete ca adjunct al ministrului şi Aneta Ciocan ca preşedintă a Comitetului
Uniunii Sindicatelor din Unităţile Sanitare, Elisabeta Joiţa, director adjunct al
direcţiei farmaceutice şi a aparaturii medicale, precum şi Eugenia Erhan,
director adjunct al direcţiei plan finanţe54.
În comisiile de specialişti ale ministerului, organizate pentru 21 de specia‑
lizări diferite, femeile medic se regăseau cu precădere în cadrul specializărilor
medicale mai apropiate imaginii „femeii mamă” şi anume, în cadrul comisiei
pentru ocrotirea mamei, copilului şi tineretului, 5 femei medic dintr‑un total
de 27 membri precum şi în comisia pentru afecţiuni neur‑psiho‑motorii la copii,
tot 5 prezenţe însă la un total de 17 membri. În restul comisiilor, prezenţele
feminine reprezentau doar excepţii sporadice55.
54. AMS, fond Cabinetul Ministrului Sănătăţi 32/1981, fond Cabinetul Adjunctului Ministrului,
dosar 11/1987, dosar 29/1988, nenumerotate.
55. AMS, fond Ordine ale Ministerului Sănătăţii, Ordinul 235 din 16.06.1980.
Capitolul 8
Reprezentarea feminină în structuri de stat

şi de partid
8.1. Membre de partid
În trasarea evoluţiei numerice a membrilor de partid femei, se disting două

segmente temporale evidente. Primul începe încă din perioada de ilegalitate a
mişcării şi merge până la sfârşitul anilor ’50, fiind caracterizat de inconstanţa
şi precaritatea surselor care stau la dispoziţia istoricilor. Începând cu cel de‑al
treilea Congres al Partidului Muncitoresc Român şi până la căderea regimului
comunist, preocupările egalitariste ale guvernării Nicolae Ceauşescu au făcut
ca cifrele privind componenţa partidului şi implicit a prezenţei feminine să fie
făcute publice mai des, şi mai explicit, ca parte a propagandei oficiale.
Stabilirea unor cifre cât mai exacte a membrilor Partidului Comunist de la
înfiinţare şi până în 1945 s‑a dovedit a fi un demers deosebit de dificil, iscând
numeroase dispute în rândul istoricilor1. Ioan Chiper, în studiul său privind
1. Conform documentelor păstrate în arhiva PCR, în iunie 1940, erau înscrişi în mişcare
4210 membri. În raportul prezentat de Iosif Rangheţ la şedinţa activului central din
25‑27 aprilie 1945 se arăta că înainte de 23 august 1944, partidul avea în toată ţara mai
puţin de 1000 de membri de partid. În octombrie 1944, partidul avea circa 5000 mem‑
bri, în februarie 1945 avea 15.000, până în aprilie 1945 numărul acestora ajungând la
55.000. La Conferinţa naţională din octombrie 1945, partidul avea peste 200.000
membri, iar în decurs de o lună, în luna noiembrie a aceluiaşi an, efectivul a crescut
cu 50%, ajungând la 300.000 membri. O situaţie statistică întocmită de secţia organi‑
zatorică în 1974 menţiona recunoaşterea a stagiului dinainte de 23 august 1944 unui
număr de 5237 membri, în acest număr nefiind incluşi membrii de partid decedaţi sau
cei care părăsiseră definitiv ţara până la momentul întocmirii respectivului raport.
Diferenţa între cifra avansată de Iosif Rangheţ în 1944 şi datele ulterioare deţinute de
PCR, sunt puse de unii istorici pe lipsa unor statistici clare în anii războiului. Eugen
Cristescu, fost director al SSI, în timpul detenţiei sale a dat cifra de 1150 de membri
ai Partidului Comunist înainte de 23 august 1944. Cifra de 1000 de membri a fost
vehiculată şi de alţi membri importanţi ai PCR, precum Ana Pauker. Disputa istorio‑
grafică în jurul aproximării cât mai reale a cifrei membrilor mişcării comuniste înainte
evoluţia numerică şi compoziţia etnică a PCR pentru intervalul 1921‑1952,

aminteşte un document în care este apreciat numărul membrilor de partid
pentru sfârşitul anilor ’30, la 2500, dintre care 300 femei. Alte cifre privitor
la numărul femeilor aflate în partid înainte de 23 august 1944 sunt cele oferite
de statisticile întocmite de PCR cu ocazia conferirii de medalii militanţilor în
perioada de ilegalitate a partidului. Cifra celor cărora li s‑au recunoscut în mod
oficial stagiul de prezenţă în partid s‑a ridicat la aproximativ 5000 de membri,
dintre care 25‑30% erau femei2. În urma unificării Partidului Social Democrat
şi a Partidului Comunist, în februarie 1948, noua formaţiune politică, Partidul
Muncitoresc Român, avea 1.057.428 membri. În lunile următoare, corpul
partidului s‑a diminuat substanţial, astfel că în noiembrie 1948, PMR nu depă‑
şea 900.000 de membri. Între noiembrie 1948 şi mai 1950, au avut loc verifi‑
cări ale membrilor de partid, în urma acestui demers fiind excluse din partid
192.000 de persoane, în iulie 1950, componenţa oficială a partidului ajungând
la 709.476 de membri. În anii care au urmat trendul s‑a menţinut unul des‑
crescător, chiar dacă excluderile din partid nu au mai atins amploarea celor din
anii ’48‑1950. Ioan Chiper pune această scădere pe trecerea la un sistem de
evidenţă al membrilor mult mai riguros, ceea ce ar însemna că evidenţele
anterioare nu erau corecte3. La 1 iulie 1953, PMR înregistra oficial 585.087
de membri şi 577.480 doi ani mai târziu, în martie 1955. Începând cu lunile
premergătoare Congresului II al PMR numărul membrilor a crescut constant,
ajungând la 834.600 în 1960 şi la 1.518.000 la sfârşitul anului 1963.
Până la Congresul III al PMR, statisticile s‑au concentrat asupra evoluţiei
strict numerice şi componenţei pe criteriile sociale, etnice, de vârstă, precum
şi a vechimii în cadrul mişcării. Repartizarea membrilor de partid pe criteriul
sexului nu a fost considerat ca suficient de relevantă pentru a fi inclusă în
diferitele dări de seama asupra structurii partidului. Această tăcere ar putea fi
interpretată ca o semn al unei prezenţe mai puţin semnificative a femeilor în
cadrul Partidului. Ipoteză este susţinută de evoluţia greoaie a Uniunii Femeilor
Antifasciste din România, care, în timp ce Partidul mamă reuşea să‑şi dubleze
numărul aderenţilor, nu a strâns în jurul său mai mult de 200 de activiste. Lipsa
unei culturi politice (inclusiv a unui oportunism politic), spiritul conservator,
sau pur şi simplu indiferenţa faţă de fenomenul politic au făcut fără îndoială
ca procentul femeilor să nu crească direct proporţional cu numărul total al noilor
membri de partid. La congresul I al PMR, din numărul total al participanţilor,
şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial este mai actuală decât oricând odată cu
deschiderea pentru cercetători a fondurilor arhivistice cuprinzând dosarele de urmărire
întocmite de angajaţii Ministerul de Interne, membrilor şi simpatizanţilor comunişti.
2. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 8/1979, dosar 5/1981, dosar 10/
1988.
3. Ioan Chiper, „Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a PCR”, în
Arhivele Totalitarismului, an VI, nr. 21, 4/1998, pp. 25‑41.
REPREZENTAREA FEMININĂ ÎN STRUCTURI DE STAT ŞI DE PARTID 257
femeilor au reprezentat 13,5%4. Cifra reprezintă atât femeile din cadrul miş‑
cării comuniste cât şi cele din Partidul Social Democrat. În 1949, tratând
problema organizaţiei de femei, Ana Pauker şi Constanţa Crăciun se declarau
total nemulţumite de proporţia femeilor la nivelul structurilor de partid, unde
nu depăşeau 8%5. După şase ani, la Congresul II al PMR, Aritina Momuleţ,
delegata organizaţiei de partid Craiova arăta că femeile reprezentau doar 9%
din totalul membrilor organizaţiilor de bază. Situaţia era mai bună în rândul
delegaţilor prezenţi la Congres, unde femeile reprezentau 19,9% din cei pre‑
zenţi6. Precizări privind numărul total al membrilor de partid femeie nu au
fost făcute, dar criticile exprimate faţă de prezenţa extrem de redusă a femeilor
în funcţii de autoritate arată că prezenţa acestora era mai apropiată de procen‑
tul prezent în cadrul organizaţiilor de masă şi nu de cel al reprezentantelor la
Congres.
Prima informaţie oficială privitoare la procentul femeilor în cadrul partidu‑
lui este cea prezentată la Congresul III al PMR când, alături de celelalte vari‑
abile privind componenţa partidului, clasa socială, vârstă, experienţa în cadrul
mişcării, este dată şi repartiţia pe sexe. Numărul membrilor şi a candidaţilor
de partid femei se ridica la 17% din total. Permanent erau adresate de către
conducerea de partid încurajări pentru sporirea numărului de membri femei şi
o promovare mai susţinută acestora în funcţii de conducere. Realitatea arăta
însă că România se plasa din acest punct de vedere cu cel puţin 5 procente sub
media celorlalte state comuniste din Europa Centrală şi de Est7. Odată ajuns
la putere, Nicolae Ceauşescu a găsit o situaţie deloc îmbucurătoare privind
activitatea partidului în rândul femeilor. Deşi în 1950 se raportase atingerea a
1.500.000 de membre în cadrul organizaţiei de masă, eliminarea Anei Pauker
şi desfiinţarea Uniunii Femeilor Democrate din România care i‑a urmat, au
reprezentat un regres important pentru implicarea politică a populaţiei feminine.
Anterior momentului 1965, ca responsabil pentru activitatea organizaţiei de
femei, cunoştea, şi mai mult, ordona şi coordona direct multe dintre proiectele
principale ale Consiliului Naţional al Femeilor, printre care şi cele privitoare
la promovarea femeilor. Privite din acest unghi, discursurile sale începând cu
Congresul IX al PCR asupra necesităţii de a acorda încredere mai mare feme‑
ilor în funcţii de conducere par continuarea firească a preocupărilor anterioare.
La acel moment, prezenţa femeilor în partid era de 21%, iar în totalul forţei
de muncă salariate de 27,8%, printre cele mai reduse din spaţiul comunist,
alături de Iugoslavia. Nicolae Ceauşescu vedea o legătură directă între implicarea
4. Congresul Partidului Muncitoresc Român, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948,

p. 52.
5. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Cancelarie, dosar 47/1950, f. 19.
6. Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român, Editura de stat pentru Literatură
Politică, Bucureşti, 1956, pp 292‑294.
7. Vezi partea a II‑a, Capitolul 5.
politică şi activitatea profesională drept pentru care chema organele şi organi‑

zaţiile de partid:
Să se preocupe în mai mare măsură de promovarea femeilor în munci de răspundere

de partid, de stat, în toate domeniile de activitate, să îmbunătăţească îndrumarea
comitetelor şi comisiilor de femei pentru a asigura participarea tot mai activă a
femeilor în munca educativă, culturală şi social‑gospodărească, la munca întregului
popor pentru înfăptuirea politicii partidului8.
Următorii zece ani ai regimului Ceauşescu au cunoscut numeroase luări de

poziţie pentru o promovare mai susţinută a femeilor atât în rândul partidului
cât şi în poziţii de autoritate, culminând cu Hotărârea Plenarei CC al PCR din
18‑19 iunie 1973. Pe teren, rezultatele concrete întârziau să apară, între
Congresul IX şi Congresul XI, prezenţa feminină în partid crescând cu 4 pro‑
cente, până la 25%. Dacă proporţional, creşterea nu era una spectaculoasă,
nominal se înregistrează un salt important, numărul total al membrilor de
partid crescând cu un milion în intervalul de 10 ani, de la 1.450.000 la
2.480.000 în 19749.
Introducerea principiului de reprezentare prin cote proporţionale în 1976 a
fost semnalul cel mai clar pentru creşterea mai susţinută a numărului membri‑
lor de partid femei şi implicit promovarea lor în funcţii de conducere. După
căderea regimului comunist, una dintre nenumăratele critici care i‑au fost aduse
a fost şi aplicarea acestui principiu de reprezentare proporţională, femeile care
au intrat în partid şi implicit în poziţii de autoritate fiind alese nu pe criterii
meritocratice ci doar pentru a completa statisticile de partid. În realitate, pro‑
gresia acestei intrări nu a diferit cu nimic de perioada precedentă, fiind de
aproximativ un procent la fiecare 2 ani. Pentru a deţine un control mai pro‑
nunţat asupra acestui proces, prin hotărârea plenarei PCR din martie 1983 s‑a
stabilit ca în mod obligatoriu 50% dintre candidaţii de partid să fie femei10.
Măsura poate fi privită ca o promisiune în vederea atingerii într‑un viitor mai
degrabă îndepărtat a parităţii în cadrul partidului. Detractorii principiului
cotelor au văzut în acest procent o nouă lovitură calitativă adusă ansamblului
partidului. Opinia este mai degrabă tributară unui mod de gândire patriarhal
privind implicarea femeilor în viaţa politică. La mijlocul anilor ’80, populaţia
feminină era şcolarizată în proporţie de 99,9%, şi, chiar dacă subreprezentate
în specializările tehnice, fetele erau majoritare în filierele care conduceau către
8. Congresul al IX‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑24 iulie 1965, Editura Politică,
9. Congresul al XI‑lea al PartiduluiComunistRomân, 25‑28 noiembrie 1974, EdituraPolitică,
Bucureşti, 1975, P. 69.
10. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond CC al PCR‑secţia
Cancelarie, dosar 17/1987, f. 11.
studii post liceale şi universitare. După cum rezultă din dările de seamă ale
Academiei Ştefan Gheorghiu, promovările în partid se făceau cu predilecţie din
categoria femeilor cu nivel de pregătire cel puţin post liceal, multe fiind absol‑
vente de studii superioare, ulterior dirijate către secţiunile organizatorică,
asistenţă socială, culturală, organizaţii de masă11.
Departe de a umple simple statistici de partid, femeile, în special cele cu o
calificare superioare erau dezavantajate vizavi de intrarea în partid, lor fiindu‑le
rezervate categoria intelectualilor căreia îi o prezenţă relativ redusă în ansam‑
blul partidului. Situaţia era aceeaşi încă de la introducerea primelor procente
de repezentativitate, în 1976. Într‑un raport privind evoluţia politicii de cadre
în judeţul Iaşi, pe anul 1977, se arăta că rezultatele nesatisfăcătoare înregistrate
de judeţul Iaşi se datorau limitărilor impuse de partid în vederea originii soci‑
ale a candidaţilor, accentul fiind pus pe femei şi agricultori. În urma achetelor
realizate în judeţ, s‑a constat că pentru categoria candidaţilor din mediul rural,
femeile ar fi constituit majoritatea, dar nivelul redus de şcolarizare, în medie
de 4 clase, nu le făcea eligibile pentru intrarea în rândurile partidului. Pentru
a creşte numărul femeilor membre de partid, acestea ar fi trebuit să provină
mai degrabă din rândul studentelor, dat fiind calitatea de centru universitar a
judeţului Iaşi. Normele impuse de partid privind recrutarea, se opuneau selec‑
tării candidaţilor din mediul universitar, în favoarea celor din mediul rural.
Consecinţa a fost număr general scăzut de noi membri de partid la nivelul
judeţului Iaşi, fiind ratată atât ţinta atragerii unui număr mai mare de femei
dar şi de ţărani, ca membri de partid12.
În fapt, intrarea în partid a unui număr egal de femei şi bărbaţi nu a condus
la o creştere spectaculoasă a cifrei totale a populaţiei feminine membru de
partid. În 1986 procentul a ajuns la 34,06%, păstrând media de 0.7 procente
pe an, până la 36% în 198913.
Cazul românesc se individualizează în contextul blocului comunist prin
faptul că, în mai puţin de două decenii, a trecut de pe ultima poziţie într‑un
clasament al prezenţei feminine în cadrul partidului, la cea mai bună reprezen‑
tare în cursul anului 1989. Spre deosebire de ţările vecine şi URSS, atragerea
unui număr cât mai mare de femei în cadrul partidului s‑a realizat în mod
constant. Implementarea unui principiu de reprezentativitate bazat pe cote a
fost aplicat şi în celelalte ţări comuniste, efectul acestei politici fiind diferit
pentru fiecare spaţiu în parte. Principala cauza pentru apariţia unui mozaic atât
de divers al rezultatelor a fost gradul de implicare diferit al politicului şi în
special lipsa unei politici susţinute în acest sens. Particularitatea regimului
Ceauşescu a fost tocmai asigurarea unei coerenţe în promovarea şi aplicarea‑
măsurilor egalitariste.

8.2. În conducerea partidului
8.2.1. Comitetul Central al Partidului Comunist Român

Conform statutului Partidului Muncitoresc Român din 1948, principalul organ
al partidului însărcinat cu punerea în practică a hotărârilor partidului era
Comitetul Central, ales prin vot de Congresul Partidului. Comitetul Central,
conform statului Partidului, conducea întreaga activitate a Partidului în inter‑
valul dintre congrese: asigura implicarea partidului în toate domeniile de
activiate, îndeplinirea atât a liniei generale de priorităţi a partidului cât şi
sarcinile punctuale pe domenii de activitate şi interes, conducea activitatea în
domeniul economic, social‑ideologic, cultural şi cel de politică externă. Tot în
sarcina Comitetului Central intra conducerea şi îndrumarea activităţii organelor
de stat şi a organizaţiilor de masă şi obşteşti. Atribuţiile se răsfrângeau şi în
zona de apărare naţională, ordine publică şi securitatea statului. O altă prero‑
gativă deosebit de importantă era organizarea şi controlul politicii de cadre a
partidului, precum şi al instituţiilor şi organelor centrale de presă ale partidu‑
lui. Comitetul Central administra fondurile băneşti şi bunurile materiale14. În
intervalul octombrie 1945‑decembrie 1989, 283 de femei au fost alese în
Comitetul Central al Partidului Comunist Român, repartiţia fiind inegală atât
între membrii plini şi cei supleanţi, cât şi în diferitele perioade de evoluţie ale
Partidului.
Tabel 8. Prezenţa membrilor de partid femei în Comitetul Central

al Partidului Comunist Român. 1945‑1989
Membri plini Membri supleanti
An
Total femei % Total femei %
1945 27 3 11,1 8 1 12,5
1948 41 5 12,1 16 2 12,5
1955 61 3 4,9 35 4 11,4
1960 79 5 6,3 31 2 6,4
14. Congresul Partidului Muncitoresc Român, 21‑23 februarie 1948, Editura Partidului
Muncitoresc Român, 1948, pp. 224‑225, Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc
Român, Editura de stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, pp 864‑865, Congresul
al III‑lea al Partidului Muncitoresc Român, 20‑23 iunie 1960, Editura Politică, Bucureşti,
1961, pp. 709‑710, Congresul al IX‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑24 iulie 1965,
Editura Politică, Bucureşti, 1965, pp. 805‑807, Congresul al XI‑lea al Partidului Comunist
Român, 25‑28 noiembrie 1974, EdituraPolitică, Bucureşti, 1975, pp. 595‑595, Congresul
al XII‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑23 noiembrie 1979, Editura Politică,
Bucureşti, 1981, pp. 860‑862, Congresul al XIII‑lea al Partidului Comunist Român,
19‑11 noiembrie 1984, Editura Politică. Bucureşti, 1985, pp. 629‑631.
1965 121 5 4,1 75 5 6,6

1969 165 6 3,6 120 5 4,1
1974 205 10 5 156 26 16.6
1979 245 48 19,5 163 50 30,6
1985 265 54 20,3 181 73 40,3
23,0
1989 287 66 192 79 41,1
Sursa: ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 166/1944, Congresul Partidului

Muncitoresc Român, 21‑23 februarie 1948, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1948,
pp. 235‑236, Congresul al II‑lea al Partidului Muncitoresc Român, Editura de stat pentru
Literatură Politică, Bucureşti, 1956, pp 887‑890, Congresul al III‑lea al Partidului Muncitoresc
Român, 20‑23 iunie 1960, Editura Politică, Bucureşti, 1961, pp. 725‑728, Congresul al
IX‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑24 iulie 1965, Editura Politică, Bucureşti, 1965,
pp. 735‑739, Congresul al XI‑lea al PartiduluiComunistRomân, 25‑28 noiembrie 1974,
EdituraPolitică, Bucureşti, 1975, P. 69, Congresul al XII‑lea al Partidului Comunist Român,
19‑23 noiembrie 1979, Editura Politică, Bucureşti, 1981, pp. 892‑898, Congresul al XIII‑lea
al Partidului Comunist Român, 19‑11 noiembrie 1984, Editura Politică. Bucureşti, 1985,
pp. 734‑739, Scânteia, an LIX, nr. 14702, vineri 24 noiembrie 1989.
%
350 45.00
Membri plini total 40.00

300
Membri plini femei 287
Membri supleanti total

265 35.00
Membri supleanti femei
250 245
Membri plini femei % (sc.dr)
30.00
Membri supleanti femei % (sc.dr)
205
200 192
25.00
181
165 163
156
20.00
150
121 120
15.00
100
79 79
75 73
66 10.00
61
54
48 50
50 41
35
31 5.00
27 26
16
8 10
3 5 3 4 5 5 5 6 5
1 2 2
0 0.00
1945 1948 1955 1960 1965 1969 1974 1979 1985 1989
Figura 2. Prezenţa membrilor de partid femei în Comitetul Central al Partidului

Comunist Român. 1945‑1989
După momentul 23 august 1944, singura figură politică feminină care s‑a
impus la conducerea Partidului Comunist a fost Ana Pauker. Membrele de
partid eliberate din închisori precum şi cele care, în liberate fiind, au activat
pe teritoriul României în cadrul diferitelor organizaţii paravan (Apărarea Patriotică,
Uniunea Patriotică, Ajutorul Roşu, nu au fost cooptate iniţial în grupul dirigent
alcătuit din Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Nicolae
Ceauşescu, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi, Teohari Georgescu, Ion
Gheorghe Maurer şi Vasile Vaida. Constituirea unei organizaţii a femeilor aflată
sub umbrela Partidului Comunist a fost factorul de coagulare pentru activul
feminin al partidului.
Astfel încât, la conferinţa naţională a partidului din 21 octombrie 1945, în
Comitetul Central al Partidului, alături de Ana Pauker, ca membre cu drepturi
depline, au fost cooptate Constanţa Crăciun şi Elena Tudorache15, vechi şi
cunoscute militante comuniste în perioada de ilegalitate a partidului.
Elena Tudorache a aderat la PCR în 1927. Fost Secretar Judeţean de partid
în Bucovina în 1935 şi în Bucureşti în 1936. În perioada celui de‑al Doilea
Război Mondial s‑a aflat în URSS, fiind instruită pentru a îndeplini misiuni de
spionaj pe teritoriul României. Sarcina ei era de a stabili, după ajungerea pe
teritoriul României, legătura dintre grup şi partid. A rămas membră a Comitetului
central în intervalul 1945‑1948, devenind ulterior şeful Direcţiei Organizatorice
a CC în 1949 dar şi al secţiei de Industrie Uşoară până în 1952. Ca membru
supleant a fost aleasă Liuba Chişinevschi, cu un trecut militantist cel puţin la
fel de important, condamnată în procesul de la Craiova alături de Ana Pauker,
la 9 ani şi 9 luni de închisoare.
În 1948, în urma fuziunii cu Partidul Social Democrat, grupului iniţial de
militante comuniste i se adăugă şi Eugenia Rădăceanu, cea mai cunoscută
activistă din Partidul Social Democrat, iniţiatoarea în 1930 a Uniunii Femeilor
Muncitoare. Locul Elenei Tudorache este luat de Olimpia Ţenescu. Spre deo‑
sebire de celelalte femei prezente în CC, Olimpia Ţenescu, deşi cunoscută în
rândul comuniştilor ceferişti, nu s‑a remarcat prin acţiunile întreprinse. Începe
să fie cu adevărat activă după 23 august, când se înscrie în mişcarea sindicală
dar şi în cea de femei, fiind aleasă secretară a Comitetului Central al UFDR.
Proporţia femeilor în Comitetul Central, chiar dacă nu era una foarte însem‑
nată, reprezenta procentul populaţiei feminine aflate în partid. Apariţia orga‑
nizaţiei unice de femei şi nominalizarea membrelor CC în poziţii ministeriale,
constituiau tot atâtea premise pentru o evoluţie ascendentă a femeilor în func‑
ţii de autoritate politică. Eliminarea Anei Pauker şi desfiinţarea organizaţiei de
masă au avut un impact negativ asupra prezenţei feminine în conducerea par‑
tidului. Printre noii membri atraşi în CC, femeile lipseau. Mai mult, Olimpia
Ţenescu este la rândul ei îndepărtată în 1954. Acestea sunt circumstanţele care
au condus la un procent de reprezentare a femeilor în CC de doar 5%, cu 3
15. Corneliu Crăciun, Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944,
Primus, Oradea, 2009, p. 508.
reprezentate într‑un total de 61 de membri. Doar Constanţa Crăciun şi‑a păstrat

mandatul, celelalte două poziţii fiind ocupate de Ghizela Vass şi Elena Lascu
Iordăchescu16.
Gizela Vass s‑a născut în 22 aprilie 1912 la Iaşi. Înainte de a intra în miş‑
careacomunistă a făcut parte din sindicatul textil, meseria de bază fiind cea de
croitoreasă. În 1933 devine membră a MOPR (Ajutorul Roşu) şi în acelaşi an
intră official încadrul PCR. După 23 august 1944 a îndeplinit funcţiiimportante
în partid, la nivelul municipiului Bucureşti, în 1948 este numită adjunct al
Secţiei Organizatorice şi preşedintă a Comisiei de verificare a membrilor de
partid Reşiţa, şef al secţiei pentru munca în rândul femeilor a CC al PMR.
Ulterior a ocupat mai multe funcţii în secţia de relaţii externe a Comitetului
Central al PMR.
Aceste alegeri arată reticenţa de a promova în forul de conducere al parti‑
dului membre care să fie intrat în mişcare ulterior momentului 23 august,
preferate fiind în continuare luptătoarele din perioada ilegalităţii.Beneficiarele
acestor poziţii ocupaseră anterior alegerii în Comitetul Central, funcţii impor‑
tante în cadrul regionalei Bucureşti a PMR.
Până la sfârşitul anilor ’60, numărul femeilor din Comitetul Central s‑a
păstrat constat la 5, deşi componenţa CC a crescut treptat. Venirea la putere a
lui Nicolae Ceauşescu şi discursurile sale în favoarea promovării femeilor în
funcţii de autoritate s‑au dovedit a fi, cel puţin pentru primul deceniu în frun‑
tea României, o simplă măsură propagandistică, având scopul de a încuraja
intrarea mai susţinută a populaţiei feminine într‑o formă de activitate salariată,
sub mirajul promisei egalităţi, inclusiv în funcţii de conducere. Prima măsură
importantă în vederea creşterii implicării femeilor vine în 1973, când la nive‑
lul Comitetului Politic sunt numite Elena Ceauşescu şi Lina Ciobanu. Aceste
numiri nu au fost însoţite de o creştere a proporţiei membrelor în cadrul
Comitetului Central. Cu doar 10 prezenţe feminine, procentul membrelor s‑a
păstrat la 5%. O îmbunătăţire a cifrelor statistice s‑a observat în rândul mem‑
brilor supleanţi, unde proporţia a urcat la 16,6%, cu 26 de prezenţe.
Momentul de ruptură îl constituie Congresul al XII‑lea. Nominal, prezenţa
feminină în partid a crescut cu 38 de portofolii deţinute. Componenţa Comitetului
Central a fost lărgită la 245, dar, chiar şi în aceste condiţii, proporţia atinsă a
fost de 20%. Diferenţele apărute între Congresul al XI şi al XII, privind par‑
ticiparea feminină în cadrul celui mai larg organ de conducere al partidului,
vin să întărească ipoteza pe care am formulat‑o privitor la motivaţiile şi efec‑
tele reale ale Hotărârii Plenarei CC din 18‑19 iunie 1973. Prioritară la acel
moment era sporirea forţei de muncă feminine, şi mai puţin creşterea participării
16. Elena Lascu Iordăchescu se afla la începutul anilor ’50 la conducerea regionalei
Bucureşti a PMR, ocupând funcţia de secretar al comitetului regional (1953) şi ulterior
orăşenesc (1957) şi raional (1960).
politice, fiind cel mai probabil o aliniere în materie de politici egalitariste, la

legislaţia ţărilor comuniste din jurul României. Alegerea membrilor CC din
1979 venea la 3 ani după Hotărârea Plenarei CC din decembrie 1976 când s‑a
instituit un procent minim de prezenţă feminină în cadrul Organizaţiilor de
bază, de 25%. Deşi în organele de conducere procentul nu a fost atins, creş‑
terea a fost spectaculoasă. Fără îndoială acesta este momentul păstrat în amin‑
tirea colectivă ca aplicarea principiului de cote în favoarea cantităţii şi nu a
calităţii. Până la Congresul al XIV, în noiembrie 1989, trendul prezenţei
feminine în cadrul Comitetului Central, similar cu cel în cadrul partidului, s‑a
menţinut unul ascendent, însă nu a reuşit să depăşească şi nici măcar să atingă
cota de 25% stabilită pentru participarea feminină în organele de conducere la
nivel local şi central.
În rândul membrilor supleanţi, procentul de prezenţă feminină a fost mai
însemnat, o ameliorare fiind resimţită încă de la Congresul al XI, când pro‑
centul a urcat la 16,6%. Similar cu situaţia membrilor plini, Congresul al XII
a dus la o nouă creştere, până la 30% de puncte procentuale prezenţă, cu 50
de reprezentante în grupul membrilor supleanţi. Până în 1989, prezenţa femi‑
nină în cadrul acestui grup a atins 41%, fiind cea mai însemnată dintre toate
organele de conducere ale partidului. Chiar dacă nu lipsită în întregime de
importanţă, calitatea de membru supleant nu era însoţită de aceeaşi încărcătură
de prestigiu ca în cazul membrilor plini, singura lor responsabilitatea fiind
înlocuirea în cazul absenţei, a celor din urmă.
8.2.2. Biroul Politic/ Comitetul Politic/Comitetul Politic

Executiv şi Secretariatul
Comitetul Central alegea în fruntea sa două alte foruri de conducere, cu un
număr restrâns de membri. Primul a fost Biroul Politic, a cărui denumire s‑a
schimbat în 1965 în Comitetul Politic, iar din 1974 in Comitetul Politic Executiv.
Acest organ asigura conducerea activităţii partidului între plenare. La congre‑
sul al XIII‑lea, în statutul partidului au fost introduse precizări suplimentare
privind componenţa Comitetului Politic Executiv care trebuia să cuprindă, ca
membri plini sau membri supleanţi, primii secretari ai comitetelor judeţene de
partid, pe durata întregului mandat. Erau de asemenea membri sau membri
supleanţi ai Comitetului Politic Executiv şi preşedintele Consiliului Central al
Uniunii Generale a Sindicatelor, prim‑secretarul Comitetului Central al Uniunii
Tineretului Comunist şi preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor17.
17. Congresul al XIII‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑11 noiembrie 1984, Editura
Politică. Bucureşti, 1985, p. 630.
Tabel 9. Prezenţa membrilor de partid femei în Biroul Politic/Comitetul politic

executiv şi Secretariatul Partidului Comunist Român. 1945‑1989
Biroul Politic
Secretariat
Membriplini Supleanţi
Total femei % T F % Total femei %
1945 7 1 Ana Pauker 14,1 ‑ ‑ ‑ 4 1 25
1948 13 1 Ana Pauker 12,1 5 0 0 5 1 20
1955 11 0 0 4 0 0 5 0 0
1960 9 0 0 4 0 0 4 0 0
Comitetul Politic Executiv
Secretariat
Membriplini Supleanţi
1965 15 0 0 10 0 0 9 0 0
1969 21 0 0 11 0 0 7 0 0
2 Elena Ceauşescu
1974 23 8,6 13 0 0 7 0 0
Lina Ciobanu
5 Elena Ceauşescu
4Eva Feder
Lina Ciobanu
Suzana Gâdea
1979 28 Cornelia Filipaş 17,8 18 22,2 9 0 0
Ana Mureşan
Alexandrina Găinuşe
Elena Nae
Aneta Spornic
4 Maria
3 Elena Ceauşescu Ghiţulică
1985 23 Lina Ciobanu 13 26 Suzana Gâdea 15,3 10 0 0
Alexandrina Găinuşe Ana Mureşan
Elena Nae
4Maria Bradea
Maria
2 Elena Ceauşescu 9.5
1989 21 Ghiţulică 11 0 0
Lina Ciobanu 26 15,3
Suzana Gâdea
Ana Mureşan
ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 166/1944, Congresul

Partidului Muncitoresc Român, 21‑23 februarie 1948, Editura Partidului
Muncitoresc Român, 1948, pp. 235‑236, Congresul al II‑lea al Partidului
Muncitoresc Român, Editura de stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956,
pp 887‑890, Congresul al III‑lea al Partidului Muncitoresc Român, 20‑23 iunie
1960, Editura Politică, Bucureşti, 1961, pp. 725‑728, Congresul al IX‑lea al
Partidului Comunist Român, 19‑24 iulie 1965, Editura Politică, Bucureşti,
1965, pp. 735‑739, Congresul al XI‑lea al PartiduluiComunistRomân, 25‑28
noiembrie 1974, Editura Politică, Bucureşti, 1975, P. 69, Congresul al XII‑lea
al Partidului Comunist Român, 19‑23 noiembrie 1979, Editura Politică, Bucureşti,
1981, pp. 892‑898, Congresul al XIII‑lea al Partidului Comunist Român, 19‑11
noiembrie 1984, Editura Politică. Bucureşti, 1985, pp. 734‑739, Scânteia, an LIX,
nr. 14702, vineri 24 noiembrie 1989.
%
30 25.00
Biroul Politic Comitetul Politic Executiv
Membri plini total

Membri plini femei
25
Membri supleanti total 20.00
Membri supleanti femei
Membri plini femei % (sc. dr)
Membri supleanti femei % (sc. dr)
20
15.00
15
10.00
10
5.00
5
0 0.00
1945 1948 1955 1960 1965 1969 1974 1979 1985 1989
Fig. 2. Evoluţia membrilor de partid femei în Biroul Politic/Comitetul politic

executiv şi Secretariatul Partidului Comunist Român. 1945‑1989
După cum reiese din tabelul alăturat, în cadrul acestui organ de conducere,
prezenţa feminină nu a fost una constantă sau substanţială. Timp de 8 ani, între
1945‑1953, Ana Pauker a fost singura femeie prezentă în componenţa Biroului
Politic. La plenara din 20 august 1953, Ana Pauker este înlăturată din Comitetul
Central, părăsind în consecinţă şi poziţia deţinută în cadrul Biroului Politic.
Pentru următorii 20 de ani, Biroul Politic şi ulterior Comitetul Politic, a rămas
un bastion masculin. În 1973, la plenara Partidului din 19 iunie, sunt alese ca
membre Elena Ceauşescu şi Lina Ciobanu. Aceste alegeri au coincis cu Hotărârea
privind Creşterea rolului femeii în societate, fapt care a condus mulţi istorici
să aprecieze că măsura venea pentru a justifica ascensiunea politică a soţiei
Secretarului General al Partidului. Fără îndoială, cariera politică extrem de
rapidă a Elenei Ceauşescu nu poate fi explicată prin alt factor decât relaţia de
rudenie cu şeful statului dar consider hazardată viziunea reducţionistă de a
plasa întreg setul măsurilor egalitare în jurul personalităţii Elenei Ceauşescu.
S‑a spus că şi numirea Linei Ciobanu a fost făcută nu pe criterii meritocratice,
ci pentru a justifica la rândul ei poziţia Elenei Ceauşescu18. Spre deosebirea
de cea din urmă, Lina Ciobanu19 îşi construise treptat o carieră politică, fiind
membră a Comitetului Central încă din 1965, prim secretar de la începutul
anilor ’60 a comitetului raional, ulterior de sector al municipiului Bucureşti.
Ca parcurs, se apropia de celelalte membre ale Comitetului Central, putând
justifica alegerea în organele de conducere ale Comitetului Central.
18. Cristina Liana Olteanu, „Strategii de integrare a femeilorînspaţiul public românesc al

anilor ’70 în Cristina Liana Olteanu (ed.), Elena‑Simona Gheonea, Valentin Gheonea,
Femeile în România Comunistă – Studii de istorie socială, Editura Universitară Politeia‑
SNSPA, Bucureşti, p. 32.
19. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cadre, dosar C/2080.
La congresul al XII‑lea, a fost atins cel mai mare număr şi proporţie în

acelaşi timp a membrilor de partid femei în cadrul Comitetului Politic Executiv,
cu 5 membre pline şi 4 supleante. Ulterior procentul descreşte treptat, până la
9,5%, mult sub cota de 25% prevăzută de hotărârea Comitetului Central.
Membrele alese la congresul al XIV‑lea din noiembrie 1989 erau aceleaşi ca
în iunie 1973, Elena Ceauşescu şi Lina Ciobanu. Numărul supleantelor s‑a
menţinut constant la 4, în acest grup observându‑se prezenţa constantă a tan‑
demului Ana Mureşan‑Suzana Gâdea.
În condiţiile impunerii unei politici de rotaţie a cadrelor, după cum observă
Adrian Cioroianu, există în cadrul Comitetului Politic Executiv, pentru perioada
august 1981 – decembrie 1989, două grupuri care traversează nestingherite
deceniul, grupuri conturate în jurul celor doi soţi Ceauşescu. Primul este for‑
mat din 14 membri plini din care făcea parte şi Lina Ciobanu, văzută ca argu‑
ment pentru faptul că relaţiile clientelare ale celor 2 soţi se intercalau, şi un al
doilea grup de membri supleanţi, din care făceau parte Ana Mureşan, Elena
Nae şi Suzana Gâdea20.
Existenţa unui grup feminin inamovibil la conducerea partidului ţine mai
mult de caracterul regimului comunist din România şi relaţiile ce s‑au stabilit
între cuplul Ceauşescu şi deţinătorii altor portofolii importante. Avem în vedere
o blocare a mecanismelor de promovare în partid. Toate deţinătoarele de por‑
tofolii în conducerea partidului au fost numite în funcţii în a doua jumătate a
anilor ’70. Ulteriornu s‑a mai evidenţiat în viaţa politică nici o personalitate
politică feminină. Hotărârea Congresului al XII, ca prim secretarii din judeţene
să intre în alcătuirea Comitetului Politic Executiv, dacă ar fi fost respectată, ar
fi dus la intrarea unor figuri feminine noi în prin planul politic. Acest lucru nu
s‑a întâmplat21.
Comitetul Politic Executiv constituia dintre membrii săi Biroul permanent,
condus de Secretarul general al Partidului Comunist Român. Biroul Permanent
asigura coordonarea operativă a activităţii de partid şi de stat, adopta hotărâri
în aria de competenţă ce îi era stabilită de Comitetul Politic Executiv al PCR,
căruia îi şi raporta asupra activităţii depuse. În cadrul Biroului Permanent, de
la crearea sa în 1974, a activat o singură femeie, Elena Ceauşescu, începând
cu 1977.
În fruntea partidului, alături de Comitetul Politic Executiv şi Biroul Permanent
al acestuia, funcţiona şi Secretariatul care organiza şi controla îndeplinirea
hotărârilor de partid, asigurând în acelaşi timp realizarea politicii de cadre,
selecţionarea, pregătirea şi repartizarea acestora. Imediat după Conferinţa
20. Adrian Cioroianu, Pe umeriilui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,

CurteaVeche, Bucureşti, 2005, p. 429.
21. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 72/1989, fond CC al PCR‑secţia
Organizatorică, dosar 1/1988.
Naţională a Partidului din 21 octombrie 1945 şi până la 27 mai 1952, Ana

Pauker a fost singura femeia care a făcut parte din Secretariat, fiind secretar
cu probleme agrare22. Până în decembrie 1989, nici o femeie nu a mai fost
membru cu drepturi depline în Secretariat. O prezenţă meteorică a fost Lina
Ciobanu, care a făcut parte din Secretariat pentru şase luni, între 22 martie şi
26 septembrie 1984.
Deşi mai numeroasă decât în alte ţări comuniste, prezenţa feminină în func‑
ţii de autoritate la nivelul organelor de conducere ale Partidului Comunist
Român nu s‑a ridicat la nivelul de cote stabilit. Cu cât urcăm în ierarhie iar
prerogativele funcţiei cresc în importanţă, cu atât ponderea femeilor în totalul
membrilor scade. Pentru partea de început a guvernării comuniste, se desprinde
în mod evident imaginea Anei Pauker ca principal exponent feminin al politicii
româneşti. Un nivel de autoritate asemănător nu a mai fost atins decât de cuplul
Elena Ceauşescu‑Lina Ciobanu. Opinia generală a unei mase de femei care a
invadat funcţiile de conducere după venirea la conducere a lui Nicolae Ceauşescu
nu este confirmatăla o analiză statistică. Dimpotrivă, în primii 15 ani de regim
Ceauşescu, până la Congresul al XII, în ciuda discursurilor ocazionate de
Conferinţe ale organizaţiei de femei, Hotărâri ale Comitetului Central privind
asigurarea populaţiei feminine a „locului pe care îl merită în societate”, situ‑
aţia s‑a menţinut la parametrii regimului Gheorghe Gheorghiu‑Dej, atât ca
prezenţă generală în partid, cât şi în conducerea acestuia.
După stabilirea unui principiu al cotelor, care stabilea o prezenţă feminină
de minim 25% în organele de partid, la nivel central şi local, ponderea mem‑
brelor de partid în general şi în cadrul organelor de conducere a crescut. Trendul
ascendent din cadrul partidului s‑a reflectat şi în cazul poziţiilor de autoritate,
procentele fiind cele care au diferit. Cea mai bună reprezentare a fost atinsă
la Congresul al XII, cu 23 de procente din totalul membrilor Comitetului
Central. Ulterior procentul a scăzut treptat, pentru ca înaintea evenimentelor
din decembrie 1989 să ajungă la 9,5 procente reprezentate în persoana Elenei
Ceauşescu şi a Linei Ciobanu. În cadrul membrilor supleanţi, situaţia a fost
sensibil mai bună, ajungând la 41 de procente în noiembrie 1989.
Dacă pentru Comitetul Politic Executiv, în timpul regimului Nicolae
Ceauşescu s‑a putut constata un reviriment, cu un punct culminant de 20 de
procente atins în 1979, Biroul Permanent a cunoscut o singură femeie membru,
Elena Ceauşescu. O situaţie similară fiind înregistrată şi în cazul Secretariatului.
22. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Polirom, Iaşi, 2002, p. 43.
8.3. Poziţii de conducere la nivel local
Lipsa de reprezentare la nivelul central al partidului se poate explica prin gre‑

utatea cu care femeile erau promovate în funcţii de răspundere la nivelul eşa‑
loanelor inferioare, organizaţii de bază din întreprinderi, comune, oraşe, municipii,
raioane/judeţe. Urmărirea traiectoriilor profesionale şi politice ale puţinelor
alese care au ajuns în anii ’50‑’60 în Comitetul Central al PMR arată că, ală‑
turi de alţi factori importanţi în devenirea politică, implicarea şi gradul de
autoritate atins la nivel local, sunt definitorii pentru nivelul maxim ce poate fi
atins în respectiva grupare politică.
Pentru intervalul 1945‑1955, prezenţa femeilor în fruntea organizaţiilor de
bază s‑a menţinut staţionară, la cel mult 9% din totalul secretarilor23. În cadrul
organizaţiilor, femeile erau de obicei responsabile cu activităţile de propagandă,
organizatorică şi, bineînţeles, cea cu femeile. În 1956, printre activiştii de
partid remuneraţi, se găseau 4215 femei, reprezentând 15% din totalul acestui
grup24. Măsurile pentru diminuarea aparatului de partid au lovit în primul rând
în activistele care lucrau în cadrul secţiei pentru munca în rândul femeilor dar
şi în filialele Uniunii Femeilor Democrate din România. Ambele structuri de
partid dedicate „problemei femeilor” au fost dizolvate, responsabilităţile aces‑
tora fiind preluate de sfaturile populare, cu un număr mai mic de activiste
remunerate25. În paralel se dezvoltă modelul cumulului de funcţii, responsabila
organizaţiei de femei având responsabilităţi şi în alte sectoare, precum propa‑
gandă, organizatorică, pionieri. Aşa s‑ar putea explica de ce un deceniu mai
târziu, în 1966, numărul activiştilor femei scade până la 1859, reprezentând
11% din total celor aflaţi pe statele de plată ale partidului26.
Începând cu Congresul al IX‑le al Partidului, sunt trasate o serie de măsuri
concrete pentru mărirea atât a numărului membrelor de partid cât şi promova‑
rea acestora în la conducerea organizaţiilor de partid. Până în 1973, circa 1/5
din totalul femeilor aflate în partid ocupau funcţii în organele locale de partid
iar 7% dintre acestea erau secretari ai organizaţiilor de bază. La prima vedere,
cifrele pot impresiona, cu 106.638 de membre în organizaţiile de partid, dintre
care 7700 ca secretari de organizaţie. De fiecare dată când PCR publica sau
23. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Cancelarie, dosar 47/1950, f. 19, Congresul al II‑lea
al Partidului Muncitoresc Român, Editura de stat pentru Literatură Politică, Bucureşti,
1956, pp 292‑294.
24. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956, vol. II, Structura social – economică
a populaţiei, Direcţia Centrală de Statistică, 1956, p. XIV.
25. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Cancelarie, dosar 7/1957, dosar 43/1957, dosar 48/1957.
p. 2.
publica materiale propagandistice privind participarea femeilor în diferitele

sectoare de activitate, şi implicit în partid, prezentarea nu era una uniformă la
nivelul formei mesajului transmis. Atunci când procentele se încadrau în limi‑
tele dictate de partid, găsim pentru respectivele domenii, statistici procentuale.
Dacă situaţia nu era tocmai conform previziunilor făcute, întâlnim doar cifre,
fără o raportare cât reprezentau acele date într‑un total de funcţii existente. În
timpul regimului Gheorghe Gheorghiu‑Dej, metoda cel mai des uzitată era
evitarea oricărei menţiuni privind prezenţa femeilor atât în rândul partidului,
cât şi în organizaţiile la nivel naţional, şi cu atât mai puţin în funcţie de secre‑
tar. Materialele propagandistice pentru uz extern, editate după 1965, aduc şi
unele precizări în legătură cu prezenţa femeilor în rândurile partidului şi impli‑
cit în funcţii de autoritate. În 1969, lucrarea de limbă engleză Women in
Contemporary Romania, având‑o ca autoare pe Maria Groaza, nu se precizează
decât numărul total al femeilor membre de partid, fără a da şi procentul, care
la momentul respectiv era sub 20%, cifră ce ar fi dăunat demersului propagan‑
distic al cărţii27. Cinci ani mai târziu, este editată o altă lucrare având ca temă
„Femeia în Republica Socialistă România” de data această în patru limbi de
circulaţie internaţională: franceză, engleză, spaniolă şi rusă. Este explicată pe
larg participarea feminină în toate domeniile de activitate, prezenţa în viaţa
activă, accentul fiind pus pe sectoarele feminizate, prezentate ca probă elocventă
a egalităţii de şanse de care se bucură femeile în România. Ca dovadă a parti‑
cipării politice este arătată prezenţa în structurile de stat la nivel local, comitete
judeţene, orăşeneşti. Pentru Marea Adunare Naţională este dată cifra exactă a
deputatelor, proporţia, care la momentul respectiv nu depăşea 15%, nefiind
precizată. Aceeaşi metodă a fost folosită şi pentru a prezenta situaţia membre‑
lor în partid, fiind date cifrele şi nu procentele28.
Existenţa unei creşteri timide dar constante a femeilor atât în cadrul parti‑
dului cât şi în organele sale de conducere la nivel teritorial, este dată şi de
numărul activistelor care ajunge în 1977 la 5415, reprezentând puţin sub o
treime din cifra globală29.
Pe acest fond vine Hotărârea Comitetului Politic Executiv din 24 decembrie
1976 cu privire la promovarea unui număr mai mare de femei în activitatea
organelor şi organizaţiilor de partid, prin care s‑a stabilit ca în comitetele
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi în comitetele şi biro‑
urile de partid din întreprinderi, instituţii şi unităţi agricole, cel puţin 25 la
27. Maria Groza, Woman in the Contemporary Life of Romania, Meridiane, Bucureşti, 1970.
28. Consiliul Naţional al Femeilor din România, La femme dans la Répoublique Socialiste
de Roumanie*Women in the Socialist Republic of Romania * La mujer en la Republica
Socialista de Rumania, Meridiane, Bucureşti, 1974.
Economică, Direcţia Centrală de Statistică, 1980,p.254.
sută dintre membri să fie femei30. În toamna anului 1976, în şedinţa Comitetului
Politic Executiv din 13 octombrie, se ia în discuţie un raport privind situaţia
respectării Hotărării Plenarei CC din 18‑19 iunie 1973. Conform documentu‑
lui înaintat Comitetului Politic Executiv, reprezentarea la nivelul conducerii de
stat şi de partid era una „mulţumitoare”31 dar statistica arăta o prezenţă mai
puţin numeroasă la nivel local. Virgil Trofin a propus ca soluţie concretă pen‑
tru înlăturarea acestei situaţii:
Pentru că suntem la sfârşit de an, viitorul an ne apropiem de Conferinţa Naţională

a partidului, cred că ar fi bine ca, Comisia de Cadre a Comitetului Central al
Partidului, împreună cu secţia organizatorică a Comitetului central, să prezinte
Secretariatului nişte propuneri din vreme, pentru ca, cu prilejul diferitelor alegeri
să promovăm femeile în conducere. Pentru că dacă nu se face o treabă organizată
o să ne trezim că iarăşi ne facem autocritica [...] a fost o lipsă de preocupare con‑
cretă, bine organizată, ca să soluţionăm din ce în ce mai bine această problemă32.
Experienţa politicilor egalitare nu era în acel moment una încurajatoare.

Politica permanentelor încurajări şi recomadări s‑a dovedit a fi una falimentară.
În acest context, Petre Lupu propunea trasarea unor sarcini tangibile, fără a da
şi posibilele ţinte ce trebuiau atinse:
În ce priveşte promovarea femeilor eu propun să se stabilească obligaţii concrete

pentru că se pot realiza. La un moment dat, prin anul 1966, reuşisem să avem femei
în fiecare oraş sau judeţ chiar în funcţii de vice‑preşedinte. Treptat au dispărut.
S‑ar putea acum, pentru că sunt conferinţe orăşeneşti şi municipale şi în continuare
să se urmărească cu perseverenţă pentru că acolo se promovează femei33.
La discutarea proiectului de hotărâre, Nicolae Ceauşescu preciza referitor la

adoptarea principiului de reprezentare prin cote: „Este o concretizare a sarci‑
nii că trebuie să promovăm femei, că altfel rămâne deziderat”34.
Recrutările pentru mărirea numărului de femei, membre încomitetele de
partid, trebuiau făcute mai ales pentru funcţiile de secretar. Textul iniţial pre‑
vedea ca baza de selecţie predilectă să fie muncitoarele, fără alte detalii. Măsura
a fost propusă de Elena Ceauşescu, însă formularea a fost respinsă, ca fiind
30. „Şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR” in Scânteia, anul XXXIV, nr.
10006, sâmbătă 25 decembrie 1976.
31. Vilrgil Trofin menţiona: „din material rezultă că un număr mare de femei lucrează în
funcţii de răspundere ca miniştri, miniştri adjuncţi”. Răpunsul lui Nicolae Ceauşescu
la intervenţia lui Trofin a fost: „începând cu Comitetul Central. Ai început de sus, de
la ministere!”ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 91/1976, f. 52.
32. Ibidem.
33. Ibidem, f. 53.
incompletă. După cum preciza Paul Niculescu Mizil, recrutările nu puteau

privilegia o anumită categorie socio‑profesională, date fiind specificităţile de
alcătuire ale fiecărui comitet de partid, în funcţie de mediul şi sectorul unde
activa: „Biroul organizaţiei de bază la sate este format din ţărani, ţărance, la
şcoală din rândul profesoarelor”35. Pentru a da un plus de consistenţă măsurii,
s‑au pus în discuţie şi chestiunile financiare, în special remunerarea femeilor
care urmau să ocupe funcţii în comitetele de partid. Soluţia găsită a fost repar‑
tizarea în posturi de secretar pentru care era deja prevăzută remunerarea, şi
anume în cadrul secţiei organizatorice şi de propagandă. Salarizare era prevă‑
zută doar pentru secretarul responsabil de activitatea organizatorică, în schimb
responsabilul cu propaganda ocupa automat şi funcţia de vicepreşedinte de sfat
popular, fiind salariatul celei din urmă instituţii36.
La nivelul lunii decembrie 1976, diferenţa între cota fixată de conducerea
Partidului şi realitatea existentă în teren era de cel puţin 10 puncte procentuale.
La raportul privind realizarea politicii de cadre a partidului pentru anul 1977,
cifrele continuau să fie nemulţumitoare. În totalul aparatului de partid, nominal,
cifra femeilor care activau, crescuse de la 556 în 1975, la 1,099 în 1977,
reprezentând 10,6% din totalul activiştilor departid. În municipiul Bucureşti şi
judeţele: Sibiu, Cluj, Timiş, Bacău, ponderea era mai însemnată, între 16,5%
şi 23%. La polul opus se situau judeţele: Harghita, Vâlcea, Caraş‑Severin şi
Dâmboviţa, unde din totalul activiştilor de partid, femeile reprezenrau între
6,5% şi 9,7%, iar comitetele municipale de partid: Râmnicu‑Vâlcea, Buzău,
Giurgiu şi Tulcea nu aveau mai mult de una, două femei în compoziţie37.
Concomitent, nici prezenţa în funcţii de conducere în stat nu era una sem‑
nificativă. În unităţile de cercetare şi proiectare, din totalul cadrelor de con‑
ducere, femeile reprezentau 3,6%, în ministere şi instituţii centrale, 4,5%, în
învăţământul superior, 6,4%, iar în aparatul consiliilor populare, 6,3%. În
domeniile feminizate, precum industria uşoară şi comerţul interior, ponderea
cadrelor de conducere femei era de 21%, respectiv 19,4%. Scaunul directorial
în ansablul întreprinderilor comerciale era ocupat de femei în proporţie de
1,5%, urcând la 12% pentru întreprinderile cu profil de industrie uşoară38.
În 1979, prezenţa femeilor în aparatul de partid era de 16,5%. Trei ani mai
târziu, în 1982, deşi ascendent, procentul nu s‑a îmbunătăţit decât cu cel mult
1 punct procentual, până la 17,3%. În privinţa prezenţei feminine în cadrul
partidului şi a organelor sale de conducere, anul 1983 este de departe cel mai
important. Odată cu fixarea la 50% a proporţiei femeilor în rândul candidaţilor
de partid, participarea feminină în cadrul partidului devine mai substanţială,
inclusiv la nivelul conducerii, cu o creştere de 3 puncte procentuale, până la
35. Ibidem, f. 79.

36. Ibidem.
38. Ibidem.
20,4% în 198339. La fel de spectaculos este saltul înregistrat până în 1985,

când se înregistrează o creştere cu încă 6 procente, până la 26%40.
În 1986, situaţia referitoare la mişcarea cadrelor, arăta următoarea situaţie
în rândul organelor de conducere la nivel central şi local. În Comitetul Central
activau 16 femei. 3 erau adjuncţi ai şefilor de secţii, 8 ocupau funcţia de
instructor iar restul erau simpli funcţionari cu alte însărcinări politice. În pri‑
mele două poziţii de notorietate, şef de secţie şi prim adjunct al şefului de
secţie, reprezentarea feminină era 0. La nivelul birourilor de partid judeţene,
numărul total de activiste era de 393, reprezentând 36% din întreg aparatul
care funcţiona la acest nivel. Cea mai înaltă funcţie, cea de prim secretar, era
ocupată de 5 femei, din 41 de portofolii existente (12,1%). Substanţială era
prezenţa în rândul secretarilor, cu 81 de mandate din 196 (41,3). În următoarele
poziţii ierarhice, cea de şef de secţie şi adjunct de şef de secţie, proporţia
activiştilor femei era aproape egală 20,1% respectiv 20,7%. Majoritatea acti‑
vistelor de la acest nivel, 273 de persoane ocupau funcţia de instructor. Situaţia
era similară şi în cadrul componenţei la nivel naţional a birourilor municipale
de partid: 5 prim secretari, 119 secretari (47,7%). Dintre şefii de secţii, o
treime erau femei, aceeaşi proporţie fiind înregistrată şi pentru categoria şefi‑
lor de sectoare. Similar cu birourilor judeţene, majoritatea activiştilor femei
ocupa posturile de instructori, 174 (30% din total).
Până în 1989, ritmul de creştere nu a mai fost la fel de accelerat, fapt ce
arată că potenţialul de racolare şi promovare a cadrelor de partid femei la nivel
local, îşi atinsese limita superioară. Procentul s‑a îmbunătăţit cu cel mult
jumătate de punct procentual, fiind constant sub media de prezenţă în partid.
La nivelul comitetelor de partid orăşeneşti, proporţia feminină se menţinea la
36%. Numărul prim‑secretarilor femei urcă la 7. Secretarii şi şefii de sectoare
erau în proporţie de 45‑48% femei. Spre deosebire de celelalte niveluri terito‑
riale, numărul instructorilor era mai scăzut, doar 5, raportat la un număr total
de 2341. Până în 1989, la nivel naţional procentul total a crescut până la 37,
9%. Media ascunde însă situaţii foarte deosebite atât între regiunile istorice,
cât şi între judeţele aceleiaşi regiuni. Cea mai slabă reprezentare feminină în
comitetele judeţene de partid, pentru anul 1989, se găsea în Oltenia. Situaţia
este lesne de înţeles dacă luăm în considerare doar faptul că în Judeţul Dolj de
exemplu, femeile reprezentau mai puţin de un sfert dintre membrii birourilor
organizaţiilor de bază. În media naţională se încadra Transilvania, între jude‑
ţene, diferenţele fiind relativ mici. Excepţie făceau judeţele Harghita şi Covasna,
cu 2 puncte procentuale sub media regiunii. Muntenia, deşi se încadra în media
naţională, prezentă diferenţe semnificative între judeţele sale. Dacă în Brăila
de exemplu procentul membrilor femei era de 42,2%, în Călăraşi era de 29,8%.
Judeţele din Moldova se plasau în general deasupra mediei naţionale. Judeţul

40. ANIC, fond CC al PCR‑Secţia Cancelarie, dosar 17/1987, ff. 58‑62.
Neamţ înregistra o participare feminină de 47 de procente, Suceava 42, Vrancea 40.

Iaşul în schimb nu avea decât 33 de procente prezenţă feminină în rândul
membrilor din comitetul judeţean de partid42.
La nivelul municipiilor, în 1989, procentul femeilor în comitetele munici‑
pale, la nivel naţional, era de 38,6%, iar propunerea pentru alegerile din toamna
lui 1989 era pentru 40,3%. Aceleaşi cifre se înregistrau şi în cazul comitetelor
orăşeneşti şi comunale.
La nivelul membrilor birourilor organizaţiilor de bază, procentul era de
40,4%, responsabilii cu mişcarea cadrelor considerând că acest indice este unul
care reprezintă în mod corect ponderea femeilor în cadrul partidului. Respon
sabilii politicii de cadre nu doar urmăreau atent evoluţia diferiţilor indicatori,
ei interveneau direct în stabilirea cotelor de reprezentare la fiecare campanie
legislativă, stabilind atât numărul portofoliilor care reveneau diferitelor judeţe,
municipii, comune, dar şi rotaţia cadrelor. Cel puţin 25% dintre candidaţi erau
la primul mandat. Alternarea permanentă atât a persoanelor cât şi a numărului
de mandate, făcea posibilă respectarea cotelor de prezenţă feminină impuse
după 197643.
Grija pentru respectarea politici de cadre nu se manifesta doar în sensul
creşterii cu orice preţ şi până la orice nivel a prezenţei feminine în organele
de conducere ale Partidului la nivel local. În cazul comitetelor judeţene din
regiunile al căror profil demografic şi economic indica o prezenţă semnificativă
a femeilor într‑o activitate salariată, era menţinută şi încurajată o participare
egală a femeilor. Este cazul judeţelor cu profil industrial axat pe producerea
bunurilor de consum şi industrie alimentară. Dacă în schimb responsabilii
considerau că prezenţa feminină din subordinea respectivului comitet de partid
nu justifică o reprezentare paritară, erau luate măsuri pentru reducerea ponde‑
rii femeilor. Astfel de exemple erau în 1989 oraşele Satu Mare şi Sibiu. Pentru
aceste două judeţe s‑a hotărât scăderea reprezentativităţii la 40%, respectiv
43%, deşi pentru alte comitete municipale se propuseseră creşteri până la 45%
dintre membri44.
Ca secretari ai comitetelor de partid din întreprinderi, femeile nu reprezen‑
tau decât 29% din total, procentul înjumătăţindu‑se pentru categoria celor
retribuiţi. În instituţii, proporţia era mai semnificativă, mergând până la 40%.
Diferenţele de reprezentare între întreprinderi şi instituţii arată în mare măsură
şi oportunităţile de avansare ale angajaţilor femei în cadrul respectivelor sec‑
toare, precum şi compoziţia socială şi pe nivel de şcolarizare a membrilor de
partid femei. În întreprinderi unde promovările începeau de cele mai multe ori
de la nivelul simplului muncitor, susţinut să urmeze cursuri de calificare, specia
lizări, şi nu de puţine ori studii universitare, majoritatea celor care beneficiau
42. ANIC, fond CC al PCR‑ secţia Cancelarie, dosar 72/1989, ff. 230‑234.
43. ANIC, fond CC al PCR‑ secţia Cancelarie, dosar 18/1987, ff. 83‑85.
44. Ibidem, ff. 249.
de pe urma acestei politici erau bărbaţi. În instituţii, mai ales în a doua jumă‑
tate a anilor ’80, intrau cu predilecţie, ca angajaţi, femei. Dată fiind baza
importantă de racolare, politica de reprezentare prin cote a fost mai lesne de
îndeplinit. Un alt factor important este ponderea muncitoarelor în cadrul can‑
didaţilor de partid femei. Majoritatea organizaţiilor judeţene, raportau respec‑
tarea normei ca 50% din totalul candidaţilor de partid să fie femei. În procesul
de admitere în partid, muncitorii aveau prioritatea ca număr. Regula nu era
respectată şi în cazul candidaţilor de sex feminin, unde, cele mai bune raporturi
arătau maxim 35% muncitoare în totalul candidatelor45.
În 1989, în comitetele de partid din întreprinderi, populaţia feminină repre‑
zenta în medie 38% din totalul membrilor organizaţiilor de bază şi 36% din
totalul secretarilor. Proporţia diferea în funcţie de fiecare ramură industrială
în parte în funcţie de prezenţa feminină în respectivul domeniu. Pentru dome‑
niile feminizate, procentele erau mai semnificative, dar nu atingeau proporţia
angajaţilor femei. Diferenţa era de aproximativ 10 puncte procentuale.
Un alt element ce nu se încadrează în normele statistice era o prezenţă mai
numeroasă a femeilor în cadrul Birourilor organizaţiei de bază şi ca secretari
ai acestora, decât ca lucrători, în cadrul ramurii respective, şi este cazul în
special a sectoarelor văzute ca fiind specific masculine, precum Construcţiile.
Din propunerile pentru alegerile din noiembrie 1989 se observă preocuparea
pentru ca prezenţa secretarilor de organizaţii femei, să fie proporţională cu
forţa de muncă feminină din ramura respectivă. La o prezenţă de 40% în totalul
forţei de muncă salariate, proporţia în partid era de 36%, cu perspective reale
de creştere dacă ritmul stabilit după 1983 urma să fie menţinut şi după 1990.
Cel puţin la acest nivel se pare că statul comunist respecta promisiunea
făcută femeilor că intrarea într‑o muncă salariată o va transforma în actor
politic, având drepturi egale cu bărbaţii. Această stare de fapt este confirmată
şi de proporţia tot mai scăzută în partid a casnicelor şi femeilor pensionate. În
decembrie 1986, proporţia acestei categorii în totalul membrilor de partid
ajunsese la 8%, prognoza pentru intervalul următor fiind ca acesta să descrească
la 5%, urmând ceea ce Ecaterina Deliman anticipa în lucrarea sa, şi anume
diminuarea până la dispariţie a categoriei de femei casnice. De altfel, din cele
8 procente, majoritatea o formau femeile pensionate şi cele care se aflau în
diferite forme de concediu pentru creştere şi îngrijirea copiilor. Din totalul
membrilor de partid, femeile care nu aveau nici o profesie, reprezentau doar
0, 33%.
Cifrele statistice arată că prezenţa feminină în funcţii de autoritate la nivel
local era uşor peste media feminină în cadrul partidului, şi mult peste prezenţa
în organele de conducere superioare ale partidului.

Tabel 10. Prezenţa membrilor de partid femei în conducerea organizaţiilor de bază,

pe ramuri de producţie în august 1989
Procentul
Procentul de femei
Procentul femeilor în
Procentul de secretari ai comitetelor
forţei de totalul
Domeniu femei membre în de partid / propus a fi
muncă membrilor de
birourile de Bază atins în alegerile din
feminine partid, august
noiembrie 1989
1989
Învăţământ 58,3% 66,2% / 68,4% 68,2%
Cercetare –
39,2% 39,8% / 43,6% 44,0%
Proiectare
Cooperative
Agricole de 44,28% 43% / 45% 57%
Producţie
Comerţ şi
58,6% 60% / 62% 62,5%
Cooperaţie
Industrie
48% 44% / 51% 50% 36%
alimentară
Transporturi 12,9%
18,2% 12,3% / 15,1%
Comunicaţii 12 60%
Industria chimică 36,1% 31, 37% 40%
Construcţii 18% 11% 14,0%
Industrie uşoară 66,6% 74% / 77% 80%
Industria
constructoare de 27,94% 21% / 24% 30%
maşini
Sursa: ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 72/1989, ff. 1‑97; „Angajare
plenară pe frontul muncii creatoare” în România Liberă, an XLVI, nr. 13478, marţi 8
martie 1988; „Dreptul la muncă – garantat prin lege, prin dezvoltarea economico‑socială
a ţării” in Scânteia, anul LVIII, nr. 14478, miercuri 8 martie 1989.
8.4. Reprezentare feminină pentru funcţii în stat
Propaganda regimului comunist a mers permanent în direcţia promovării feme‑

ilor în toate sectoarele vieţii publice. După intrarea ca membre în rândul par‑
tidului comunist, în viaţa activă, un alt element important era participarea
efectivă în viaţa cetăţii, capacitatea de a influenţa luarea deciziilor la nivel
central şi local. Implicarea politică nu era cuantificată ca participare în cadrul
partidului comunist, ci ca prezenţă în Marea Adunare Naţională, organul legis‑
lativ, şi în Guvern, organul executiv şi administrativ, prin intermediul consi‑
liului de miniştri şi ministere.
Prima ocazie pentru candidaţii femei să fie alese în forul legislativ naţional,
au fost alegerile din noiembrie 1946, când Federaţia Democrată a Femeilor din
România a lansat în cadrul mai larg al platformei Blocului Partidelor Democratice,

primele 23 de candidate din istorie pentru a fi alese în Parlamentul României.
Afilierea politică a femeilor candidat era o reprezentare a componenţei FDFR,
incluzând membre ale Partidului Comunist Român (Ana Pauker, Alexandra
Sidorovici, Florica Mezincescu, Constanţa Crăciun, Olimpia Ţenescu, Maria
Bondar), Partidul Naţional Popular (Florica Bagdasar), Partidul Social Democrat
(Eugenia Rădăceanu, Mihaela Manase, Maria Sevastru, Mia Marian, Lenuş
Teodorescu, Maria Tonciulescu, Janeta Maltus Safir, Victoria Bogdea)46, Frontul
Plugarilor (Veronica Togoe, Elena Livezeanu, Ana Bărbulescu, Florica Blaj),
din partea Sindicatelor, Elena Stoia şi a Partidul Naţional Liberal, aripa
Tătărăscu (Angela Moşoiu, Mariana Negură). Succesul în alegeri a BPD a dus
şi la alegerea candidatelor propuse de FDFR.
În guvern, prima femeie intră înaintea momentului câştigării alegerilor din
noiembrie. Ea a fost Florica Bagdasar iar conjunctura morţii neaşteptate a
soţului ei, Dumitru Bagdasar, deţinătorul portofoliului de ministru al Sănătăţii,
a propulsat‑o în locul acestuia, în iulie 194647. Următorul scaun ministerial a
fost cel ocupat de Ana Pauker în fruntea ministerului de Externe, în locul lui
Gheorghe Tătărăscu, devenind astfel prima femeie ministru de Externe din
lume. Funcţia deţinută a atras repede atenţia presei mondiale, revista Times
dedicându‑i coperta numărului din septembrie 1948, fiind considerată nu doar
un simplu ministru de externe ci adevărat trimis a lui Stalin, „the Women Who
Talks to Stalin”48.
În alegerile din 1948, numărul deputatelor alese în Marea Adunare Naţională
creşte la 30. Din grupul ales în 1946, deputatele comuniste şi o parte a celor
social democrate, în frunte cu Eugenia Rădăceanu şi‑au păstrat mandatele,
restul poziţiilor fiind ocupate cu muncitoare şi agricultoare, fără altă apartenenţă
politică. Din grupul celor 30, 17 proveneau din Uniunea Femeilor Democrate,
fiind membre în Comitetul Central al organizaţiei49. Ca posturi ministeriale,
atât Florica Bagdasar cât şi Ana Pauker s‑au menţinut la conducerea ministe‑
relor unde fuseseră numite anterior, preluând din 16 aprilie 1949 şi funcţia de
vicepreşedintă a Consiliului de miniştri, coordonând activitatea ministerelor
Agriculturii şi Silviculturii.
46. „Candidatele noastre”, în Femeia Muncitoare, an II, nr. 4, 1 iunie 1946.

47. „Profesorul dr. Dumitru Bagdasar a încetat din viaţă”, în România Liberă, an III,
nr. 591, 18 iulie 1946.
48. Time Magazine, vol. LII, nr.12, 20 septembrie 1948, material disponibil la adresa
http://www.time.com/time/magazine/0,9263,7601480920,00.html, accesat la 1 mai 2011,
Femeia Care Vorbeşte cu Stalin, (trad. ns.).
49. „Deputatele noastre”, în Femeia, an I, nr. 2, aprilie 1948, pp. 12‑13.
Tabel 11. Prezenţa feminină în guvernele comuniste.

(Decembrie 1946 – Decembrie 1947)
Guvernul
Guvernul Petru Guvernul
Guvernul Petru Gheorghe
Groza 30 Guvernul Petru Chivu Stoica
Groza 1 decembrie Gheorghiu Dej
decembrie Groza 15 aprilie 20 martie
1946‑29 decembrie 28 ianuarie
1947‑14 aprilie1948‑2 iunie 1952 1957‑20 mar‑
1947 1953‑19 martie
1948 tie 1961
1957
Stela Enescu,
1946 Florica Florica
ministru al
Florica Bagdasar – Bagdasar‑ministru Bagdasar‑ministru
prevederilor
ministru al Sănătăţii al Sănătăţii al Sănătăţii
Sociale
Ana Pauker –
ministru de
Constanţa
1947 Ana Pauker – externe, din 16
Crăciun –
Ana Pauker – minis‑ ministru de aprilie 1949,
Ministrul
tru de externe externe vicepreşedinte al
Culturii
Consiliului de
Miniştri
Stelian Neagoe, Istoria Guvernelor României de la începuturi‑1959 până în zilele noastre –

1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 156‑178.
La cel de‑al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român s‑a făcut

bilanţul primului plan cincinal. 300.000 de femei fuseseră atrase într‑o formă
de muncă salariată. Cifrele erau mulţumitoare şi ca un semn suplimentar de
încurajare, numărul deputatelor în Marea Adunare Naţională a fost dublat, la
70, mai mult de jumătate dintre noile alese provenind din rândul muncitoarelor
şi a ţărăncilor. Florica Bagdasar este înlocuită de la conducerea ministerului
Sănătăţii în 21 ianuarie 1951 iar în 10 iulie 1952, Ana Pauker este la rândul ei
îndepărtată din ministerul de Externe. Până la căderea regimului comunist în
decembrie 1989, nici unul dintre cele două ministere, Sănătate şi Externe, nu
a mai revenit unui ministru femeie. Din acest moment, România se înscrie
perfect în linia celorlalte state comuniste din Europa Centrală şi de Est, încre‑
dinţând politicienilor femei, conducerea acelor domenii care erau percepute ca
fiind mai apropiate de „calităţile înnăscute” ale femeii şi/sau foloseau prepon‑
derent forţa de muncă feminină. În guvernul Gheorghe Gheorghiu‑Dej (28
ianuarie 1953‑19 martie 1957), Stela Enache a condus ministerul Prevederilor
Sociale şi Constanţa Crăciun pe cel al Culturii.
După 1957, timp de două decenii, dispariţia femeilor din Biroul Politic este
dublată de o absenţă similară în rândul miniştrilor guvernelor comuniste.
Excepţia a fost Constanţa Crăciun, la conducerea Culturii, între iunie 1962 –
martie 1965. Revirimentul se produce odată cu guvernul Manea Mănescu 18
martie 1975 – 28 martie 1980, când două portofolii revin unor miniştri femei,
Industria Uşoară, condusă de Lina Ciobanu, şi ministerul Culturii, unde au
alternat Suzana Gâdea şi Aneta Spornic.
În privinţa prezenţei feminine în cadrul Marii Adunări Naţionale, după

creşterea semnificativă din 1952, situaţia s‑a menţinut una stabilă, procentele
rămânând constante timp de aproape 3 decenii. Venirea la putere a lui Nicolae
Ceauşescu nu a antrenat o sporire spectaculoasă a numărului deputatelor, ba
dimpotrivă, o uşoară scădere a numărului acestora de la 71 în 1965, la 50 în
1975, proporţia coborând în consecinţă cu 1 punct procentual.
Singurele organe cu rol administrativ în care deputatele femei au înregistrat
creşteri constante ca număr, sunt comitetele locale. Dat fiind numărul mare de
deputaţi aleşi la diferitele niveluri de autoritate, judeţean, municipal, cifra
femeile alese în aceste foruri, era la rândul ei una semnificativă, întotdeauna
menţionată în toate materialele cu caracter propagandistic având ca temă situ‑
aţia femeilor în România comunistă. 30.000 sau chiar 40.000 de deputate la
nivel naţional aveau darul să impresioneze potenţialul cititor care nu cunoştea
gradul real de influenţă al forurilor locale. Deciziile erau luate la Bucureşti,
gradul de autonomie local fiind unul extrem de redus. Prerogativele consiliilor
locale priveau buna funcţionare a diferitelor instituţii publice la nivel local.
Împărţirea sarcinilor între deputaţii femei şi bărbaţi era făcută având drept
model rolurile tradiţionale din familie. Bărbaţii erau responsabili cu tot ce
însemna infrastructură, construcţii, asigurarea fondului locativ, pe când feme‑
ile trebuiau să asigure bunul mers al instituţiilor de învăţământ, cele de sănătate,
protecţie socială, aprovizionarea şi gospodărirea localităţilor50.
Tabel 12. Prezenţa feminină în guvernele comuniste. (Martie 1961 – Martie 1980)
Guvernul Ion Guvernul Ion
Guvernul Ion
Gheorghe Gheorghe Guvernul Manea
Guvernul Ion Gheorghe Gheorghe
Maurer 21 Maurer 9 Mănescu 18 martie
Maurer 21 martie Maurer 13
august 1965‑ decembrie 1975 – 28 martie
1961‑17 martie 1965 martie 1969‑27
8 decembrie 1965‑12 1980
februarie 1974
1967 martie 1969
Constanţa Crăciun – Lina Ciobanu
Preşedintă a Ministrul
Comitetului de Stat Industriei Uşoare
pentru Cultură şi Artă Din 29 septembrie
(din 9 iunie 1962) 1975
Suzana Gâdea,
ministrul Educaţiei
şi Învăţământului,
din 16 iunie 1976
Preşedintă a
Consiliului
Culturii şi
Educaţiei
Socialiste din 28
august 1979
50. SJAN Olt, fond Comitetuljudeţean al FemeilorOlt, dosar 10/1979, ff. 5‑6.
Aneta Spornic –
ministrul educaţiei
şi Învăţământului
din 28 august 1979

Tabel 13. Prezenţa feminină în guvernele comuniste.

(Martie 1980‑22 Decembrie 1989)
Guvernul Constantin Guvernul Constantin
Guvernul Ilie Verdeţ 29 martie
Dăscălescu, 21 mai Dăscălescu, 29 martie 1985‑22
1980‑20 mai 1982
1982‑28 martie 1985 decembrie 1989
Elena Ceauşescu, prim‑vice‑
prim‑ministru, Elena Ceauşescu,
Elena Ceauşescu, prim‑vice‑
Din 8 aprilie 1980, Preşedintă a prim‑viceprim‑minis‑
prim‑ministru
Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi tru,
Tehnologie
Cornelia Filipaş, viceprim‑ministru
Din 28 aprilie, preşedintă a Alexandrima Găinuşe,
Consiliului pentru coordonarea şi Alexandrima Găinuşe, viceprim‑ministru,
Îndrumarea Activităţii de viceprim‑ministru Din 5 mai 1986 ministrul
Aprovizionare şi Prestare de Servicii Industriei Uşoare
către Populaţie
Din 3 februarie 1987
Lina Ciobanu, ministrul
Lina Ciobanu,
Lina Ciobanu, ministrul Industriei Industriei Uşoare
ministrul Industriei
Uşoare Din 12 septembrie 1987,
Uşoare
viceprim‑ministru al Guvernului
în locul Anetei Spornic
Ana Mureşan, ministrul comerţului Ana Mureşan, ministrul Ana Mureşan, ministrul
Interior comerţului Interior comerţului Interior
Aneta Spornic, Aneta Spornic, ministru
ministru secretar de secretar de stat la Comitetul de
stat la Comitetul de Stat al Planificării
Aneta Spornic, ministrul Educaţiei
Stat al Planificării Preşedintă a comitetului de stat
şi Învăţământului
Preşedintă a comitetu‑ pentru preţuri
lui de stat pentru Din 17 iunie 1986, vice‑
preţuri prim‑ministru al Guvernului
Susana Gâdea,
Susana Gâdea, Preşedintă a Susana Gâdea, Preşedintă a
Preşedintă a
Consiliului Culturii şi Educaţiei Consiliului Culturii şi Educaţiei
Consiliului Culturii şi
Socialiste Socialiste
Educaţiei Socialiste
Maria Flucsă, din 12 septem‑
brie 1987, Ministrul Industriei
Uşoare în locul Linei Ciobanu
Maria Bobu, din 3 octombrie
1987, ministru de justiţie
Tabel 14. Evoluţia femeilor deputat în cadrul Marii Adunări Naţionale

şi Consiliile Populare
Marea Adunare Naţională
an Procentul deţinut Consilii populare
Numărul femeilor
Total delegaţi de femeile
deputat
deputat
1948 414 30 7,5 ‑
1952 423 72 17,0 19,2
1957 437 74 16,9 25
1961 465 81 17,4 27,08
1965 465 71 15,3 31
1969 465 68 14,6 33
1975 349 50 14,3 34,6
1980 369 120 32,5 38
1985 369 125 33,8 40
Sursa: „Deputatele noastre” in Femeia, an I, nr. 2, aprilie 1948, pp. 12‑13, „Marea
Adunare Naţională” în România Liberă, an XV, nr. 3832, 3 februarie 1957, „Lista depu‑
taţilor aleşi în Marea Adunare Naţională a RPR” în România Liberă, an XIX, nr. 5100,
8 martie 1961, „Lista deputaţilor aleşi în Marea Adunare Naţională a RPR” în România
Liberă, an XXIII, nr. 6344, 10 martie 1965,, „Lista deputaţilor aleşi în Marea Adunare
Naţională a Republicii Socialiste România” în România Liberă, an XXVIII, nr. 7580,
4 martie 1969, „Lista deputaţilor aleşi în Marea Adunare Naţională Republicii Socialiste
România” în România Liberă, an XXXIII, nr. 9448, 11 martie 1975,„Lista deputaţilor aleşi
în Marea Adunare Naţională Republicii Socialiste România” în România Liberă, an
XXXVIII, nr. 11001, 11 martie 1980, „Lista deputaţilor aleşi în Marea Adunare Naţională
a Republicii Socialiste România” în România Liberă, an XLIII, nr. 12558, 19 martie 1985.
8.5. Dublu rol – suprapunerea funcţiilor
Cifrele atinse de femei în poziţii de autoritate începând cu mijlocul anilor ’70,

nu trebuie interpretate ca tot atâtea persoane prezente în respectivele funcţii.
Regula a fost aceea a dublării funcţiilor în partid cu cele în stat, pe acelaşi
nivel de autoritate. Comitetului de partid la nivel local îi corespundea Consiliul
popular, Comitetului Central al Partidului, Marea Adunare Naţională, prezenţa
în Comitetul Politic Executiv era însoţită de obicei de ocuparea unui portofoliu
ministerial precum şi ocuparea unei poziţii ca prim‑ministru sau viceprim
ministru. Acesta este motivul pentru care participarea politică a femeilor este
prezentată în mod cu totul distorsionat de propaganda comunistă care dubla
practic în mod artificial prezenţa reală a feminină în funcţii de decizie.
La nivelul Marii Adunării Naţionale, printre candidatele prezente în legis‑
latura 1985‑decembrie 1989, 40% erau şi membre pline sau supleante ale
Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În cazul corelaţiei dintre
membrii guvernului şi prezenţa feminină în cadrul Comitetului Politic Executiv,

suprapunerile, deşi nu post pe post, sunt cu atât mai evidente. În cabinetul
format în 1985, se observa pezenţa la conducerea anumitor ministere a unor
personaje care nu figurează în poziţii de conducere la nivelul Comitetului
Central, precum Maria Flucsă sau Maria Bobu. Doar pentru că nu ocupau
funcţii în conducerea Comitetului Central, activitatea acestor personaje nu
trebuie privită ca fiind una cu un grad de independenţă mai mare faţă de par‑
tid. Ambele erau membre pline ale Comitutului Central şi beneficiau de acelaşi
cumul de funcţii care caracteriza şi restul membrelor aflate în guvern. Maria
Flucă continua linia deschisă de Lina Ciobanu la conducerea ministerului
Industriei Uşoare. Numirea venea după o carieră de 30 ani la conducerea dife‑
ritelor întreprinderi industriale având ca profil industria textilă şi o experienţă
de 10 ani funcţii ministeriale, ca adjunct al ministerului Comerţului Interior
(1977‑1984) şi prim adjunct al ministerului Industriei Uşoare (1984‑1987).
Concomitent, o regăsim în comitetele de partid de la nivelul municipiului
Bucureşti iar începând cu 1984, ca membră în CC. Cariera în funcţii de stat
şi de partid era dublată de o prezenţă mai mult decât activă în cadrul diferite‑
lor Consilii de specialitate şi organizaţii de masă: membru în Consiliul Naţional
al Oamenilor Muncii, membru al biroului Consiliului Naţional al Femeilor,
membru al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale, membru
al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare, membru al Consiliului
Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale. Începând
cu 1980 a fost aleasă şi deputată a Marii Adunări Naţionale.
8.6. Prezenţe feminine în conducerea Ministerului

Sănătăţii (studiu de caz)
Patru femei, singurele femei care au ocupat funcţii de conducere în cadrul

ministerului Sănătăţii după 1948, fac obiectul acestei analize. Pentru retrasarea
traictoriilor profesionale am folosit informaţiile prezente în cele 4 dosare de
cadre. Prezentând aceste evoluţii, am atins mai multe aspecte: în primul rând
oportunităţile ce se deschideau ulterior intrării în rândul partidului comunist,
efectele reale, vizibile ale politcii de stat în privinţa egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi şi a prezenţei egale în funcţii de conducere. Un alt punct atins
este cel al relaţiilor între structurile de partid şi de stat, relaţii vizibile în evo‑
luţia diferitelor cariere şi în cele din urmă, dar nu cea mai lipsit importanţă,
explicaţia lipsei de reacţie a corpului medical în faţa tragediilor produse de
politica demografică comunistă.
Între 1950‑1989, poziţia de ministru al Sănătăţii a fost ocupată pe rând de
Vasile Mârza, Aurel Moga, Octavian Berlogea, Voinea Marinescu, Dan Enăchescu
Theodor Burghele, Radu Paun, şi Victor Ciobanu. Femeile nu au fost promovate

în cea mai importantă poziţie din minister deşi, prima funcţie de ministru
ocupată de o femeia în România a fost tocmai cea de ministru al sănătăţii în
persoana Floricăi Bagdasar în perioada 1946‑1948. Funcţiile de adjunct al
ministrului şi secretar de stat în ministerul sănătăţii reprezentau de asemenea
bastioane masculine cu trei importante excepţii: Olimpia Solomonescu care a
ocupat funcţia de secretar de stat între 1976‑1979, poziţie preluată în 1985 de
Lidia Orădean. Viorica Ciobănete a ocupat între 1985 şi 1989 funcţia de adjunct
al ministrului, poziţie din care a controlat implementarea politicii nataliste.
Ultima femeia care s‑a alăturat conducerii ministerului Sănătăţii a fost Aneta
Ciocan din poziţia de preşedintea Uniunii Sindicatelor din Unităţile sanitare.
Absolvente ale Institutului de Medicină şi Farmacie, secţia pediatrie, ele
devin membre ale Partidului Comunist la scurt timp după terminarea studiilor,
remarcându‑se anterior acestui moment prin acţiuni în cadrul organizaţiilor de
masă ale tineretului comunist. Nu s‑au făcut cunoscute prin activitatea ştiinţi‑
fică ori studii postuniversitare în specializarea practicată. Momentul decisiv în
cariera lor a fost obţinerea statutului de membru de partid, episod dublat de
un activism puternic în cadrul diferitelor organizaţii de masă. De la simpli
medici în unităţi sanitare din mediul rural sau mici oraşe de provincie, au
promovate în funcţii la nivelul spitalelor municipale sau a direcţiei sanitare
judeţene. Toate au ocupat poziţia de Director al Direcţiei sanitare din judeţul
în care activau. Această poziţie le‑a facilitat nominalizarea în Consiliul Sanitar
Superior, Comisia Naţională de Demografie, Societatea de cruce Roşie, unde
au ajuns pe rând în scaunul de vicepreşedinte iar apoi preşedinte51.
Implicarea politică este foarte vizibilă în cadrul acestui grup. Dacă medicii
care au ocupat portofoliul ministerului Sănătăţii au fost nominalizaţi doar în
structurile naţionale de partid şi de stat, nominalizare ce a venit ulterior atin‑
gerii unui vârf în domeniul medicinii, ocupantele funcţiilor de adjunct al
ministrului sau secretar de stat au parcurs un adevărat cursus honorum al
funcţiilor în administraţia locală precum şi în organele locale de partid (secre‑
tar al organizaţiei de partid a unităţii sanitare în care activau, membru în
Comitetului judeţean de patid, membru în consiliile populare la nivel de comună
apoi judeţ . La nivel naţional au făcut parte din Comitetul Central al Partidului
Comunist Român şi din Marea Adunare Naţională. Implicarea în organizaţiile
sindicale şi de masă a început tot la nivel local, trei fiind direcţiile predilecte
de activitate: Societatea de Cruce Roşie, Organizaţia de femei şi Uniunea
Generală a Sindicatelor din România, la conducerea cărora au ajuns paralel cu
promovarea în cadrul Ministerului Sănătăţii: Viorica Ciobănete – preşedintă
a Consiliului Naţional al Societăţii de Cruce Roşie, Aneta Ciocan‑ preşedintă
51. Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR‑secţia Cadre, dosar C/ 890,
dosar C/891, dosar S/357.
a Uniunii Sindicatelor din Unităţile sanitare, membru în Comitetul Executiv al

Consiliului Naţional al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, secretar
al Consiliului Naţional al Femeilor, Olimpia Solomonescu‑ vicepreşedintă a
Consiliului Naţional al Femeilor52.
Pentru grupul femeilor prezente în funcţii de conducere la nivelul Ministerului
Sănătăţii puteam vorbi despre un tip de parcurs de excepţie. Pe lângă cumulul
de funcţii şi poziţii cheie – un adevărat studiu de caz pentru interelaţionarea
între structurile de stat şi cele de partid – ele se diferenţiază şi printr‑o elasti‑
citate profesională remarcabilă, nu puţine fiind exemplele în care aria de com‑
petenţă le‑a fost extinsă în mod artificial la domenii precum politica externă,
relaţii comerciale sau educaţie: Olimpia Solomonescu‑ Ambasador extraordi‑
nar şi plenipotenţiar în Senegal, adjunct al ministrului afacerilor Externe;
Viorica Ciobănete‑membru al comitetetului de Conducere al Grupului Român
din Uniunea Interparlamentara, Ciocan Aneta‑membră a comisiei pentru poli‑
tică externă şi cooperare economică internaţională a Marii Adunări Naţionale;
Lidia Orădean‑ Membru în Consiliul Superior al Educaţiei şi Învăţământului53.
52. Ibidem.
53. Ibidem.
Capitolul 9
Traictorii, evoluţii, itinerarii.

Membrele Comitetului Central al Partidului
Comunist Român 1945‑1989
Dincolo de cifre sunt persoanele reale care au activat în cadrul Partidului

Comunist Român. Menţinarea obsesivă a doar cîtorva figuri feminine care au
fost în prim planul vieţii politice româneşti au condus în timp la încetăţenirea
unei serii de mituri. Fără a se ţine cont de evoluţia internă a partidului, de
modificările survenite la nivelul societăţii româneşti în cele peste patru decenii
ale regimului comunist, caracteristicile grupului dirgent (educaţie, origine
socială, natura activităţii şi implicării politice) au fost atribuite tutror membre‑
lor de partid, fie ele militante în perioada de ilegalitatea a PCR ori ultimele
beneficiare ale carnetului de partid. O analiză în bloc a celor peste 1 milion şi
jumătate de membre PCR rămâne încă un demers imposibil, în lipsa unor
studii la nivel local dar şi a dificultăţii în realizarea documentării, dosarele de
cadre fiind în continuare un Graal al arhivelor româneşti, pe cât de dorit, pe
atât de dificil de atins. Plecând de la aceste considerente şi dorind să reconsti‑
tui pe baze cât mai largi natura implicării politice şi caracteristicile participă‑
rii feminine în Partidul Comunist Român, m‑am oprit asupra membrelor
Comitetului central al PCR, având ca repere cronologice conferinţa naţională
a partidului în octombrie 1945 şi până la căderea regimului comunist în decem‑
brie 1989. Grupul de studiu este unul constistent cuprinzând 288 de membre
de partid care pentru unul sau mai multe mandate, ca membre cu drepturi
depline şi/sau supleante au făcut parte din Comitetul Central al PCR.
Principalul suport documentar pe care m‑am sprijinit în realizarea acestui
studiu este format din 190 de dosare personale aflate în custodia Arhivelor
Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR‑Secţia Cadre. Din păcate nu toate
dosarele membrilor CC se regăsesc în acest fond, infomaţia fiind completată cu
ajutorul dicţionarelor privind cele mai importante figuri ale comunismului românesc1,
1. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cadre, dosarele: A/710, B/215, B/1661, B/367,

B/1658, B/1657, B/211, B/1656, B/1788, B/347, B/515, B/512, B/1936, B/17, B/11,
B/1787, B/589, B/590, B/591, B‑593, B/594, B/1900, C/157, C/298, C/808, C/811,
memorialistică, presă, alte surse de natură documentară. Privilegierea dosaru‑

lui de personal ca tip de sursă rezidă în caracterul biografic al diferitele tipuri
de documente care‑l alcătuiesc şi paradigma specifică folosită la redactarea
acestora. Biografiile candidatelor, ulterior membrelor de partid, autobiografi‑
ile precum şi referinţele care le‑au fost date, surprind toate acelaşi patern pe
care‑l numim referenţialul identitar comunist, sintagmă care face referire la
acele aspecte considerate ca esenţiale în construirea trecutului fiecărui militant
comunist2. La baza sistemului identitar de tip comunist se afla biografia de
tip social şi ideologic, mai exact descendenţa proletară şi adeziunea la mişcarea
comunistă. La acestea se adăugau precocitatea revoluţionară, militantismul
clandestin şi eventual experienţa închisorii ca formă a represiunii politice.
Sinteza acestor principii se regăseşte în autobiografia candidatului/membru‑
lui de partid, scrisă în timpul procesului de aderare, text ce suferea ulterior
constante actualizări cu fiecare etapă a evoluţiei membrului de partid în cadrul
organizaţiei: intrarea oficială în mişcare, ascensiune politică şi profesională.
Acest tip de autobiografie, numită de istoricii francezi Bernard Pudal şi Claude
Pennetier, o autobiografie instituţională, a devenit o „istorie personală” în relaţia
cu partidul3. Având ca punct de plecare o grilă, numită şi chestionar, autobi‑
ografia instituţională permite atît urmărirea individului ca obiect descriptibil,
C/289, C/890, C/891, C/892, C/893, C/894, C/896, C/889, C/1263, C/1284, C/1423,
C/1426, C/157, C/1902, C/1425, C/1760, C/1972, C/1977, C/2080, D/31, D/116,
D/183, D/187, D/190, D/194, D/221, D/441, D/504, D/634, D/1248, E/152, F/110,
F/143, F/139, F/144, F/145, F/286, G/972, G/109, G/112, G/117, G/122, G/214,
G/656, G/957, G/972, H/156, H/185, I/403, I/402, I/404, I/406, I/560, I/1409, J/11,
J/41, J/71, K/3, K/108, L/51, L/139, L/243, L/427, L/465, L/466, M/65, M/70, M/212,
M/122, M/136, M/137, M/169, M/404, M/434, M/724, M/1138, M/1347, M/1682,
M/1687, M/1692, M/1694, M/1683, M/1687, N/371, N/395, N/466, N/516, N/574,
N/579, N/591, N/595, O/311, O/320, O/319, P/16, P/35, P/230, P‑232, P/425, P/426,
P/690, P/691, P/778, P/1007, P/1008, P/1357, P/1481, P/1534, P/1536, P/1723,
P/1734, R/130, S/88, S/238, S/281, S/284, R/289, R/322, S/362, S/351, S/354, S/355,
S/357, S/358, S/359, S/362, S/364, S/425, S/692, S/882, S/1088, S/1227, S/1310,
Ş/41, T/4, T/74, T/238, T/240, T/243, T/293, T/314, Ţ/129, V/173, V/177, V/176,
V/180, V/300, V/307, V/578, V/1139, V/476; Liviu Marius Bejenaru, Clara Cosmineanu-
Mareş, Monica Grigore, Alina Ilinca, Oana Ionel, Nicoleta Ionescu‑Gură, Elisabeta
Neagoe‑Pleşa, Liviu Pleşa, Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR 1945‑1989.
Dicţionar, studiu introductiv de Nicoleta Ionescu‑Gură, Bucureşti, Enciclopedică, 2004,
Corneliu Crăciu, Dicţionarul comunizanţilor din noaptea de 23 spre 24 august 1944,
Primus, Oradea, 2009, Gheorghe Crişan, Piramida puterii, vol I: Oameni politici şi
de stat, generali şi ierarhi din România (23 august 1944‑22 decembrie 1989), Pro
Historia, Bucureşti, 2004.
2. Vezi Claude Pennetier, Bernard Pudal, Autobiographies, autocritiques, aveux, dans
le monde communiste, Belin, Paris, 2002.
3. Claude Pennetier, Bernard Pudal, „Ecrire son autobiographie (les autobiographies
communistes d’ institution, 1931‑1939)” în Genèses, 1996, vol. 23; nr. 1. pp. 53‑75.
TRAICTORII, EVOLUŢII, ITINERARII 287
cât şi implementarea unui sistem comparativ ce poate măsura un anumit feno‑

men, descrie grupuri, caracteriza acţiuni colective, diferenţele între diverşi
indivizi şi distribuţia lor în interiorul unui anumit grup. Reluând elementele
referenţialului identitar precum originea socială, vechimea în partid, acţiunile
întreprinse în cadrul partidului, intruziunea în trecutul subiectului era dezvol‑
tată la un nivel mult mai profund şi mai intim, oferind astfel detalii care merg
către rudele cele mai îndepărtate.
Din perspectiva veridicităţii şi credibilităţii acestui tip de sursă, fără îndoială
ne confruntăm cu un nivel de aproximare destul de mare. Accidentele biogra‑
fice precum originea socială prea puţin proletară, ori implicarea familiei în
acţiuni politice contrare mişcării comuniste, tindeau a fi minimalizate dacă
celelalte criterii precum vechimea în organizaţie ori activitatea politică erau
suficient de substanţiale. Cu greu s‑ar putea însă afirma că informaţiile prezente
în aceste documente ar fi fost falsificate în mod grosolan. Nu sinceritatea
membrilor de partid poate fi invocată ci vigilenţa Secţiei de Cadre care efectua
verificări cu privire la datele menţionate în autobiografiilor instituţionale. Ca
urmare, acest tip de sursă istorică prezintă un grad de subiectivitate mult mai
redus comparativ cu alte izvoare care pot fi folosite în studiul istoriei recente şi
mai ales a partidului comunist român, biografiile propagandistice de exemplu.
Plecând astfel de la indivizi, şi nu de la discursurile normative care‑i privesc,
putem identifica noi chei de interpretare a comportamentului politic pentru un
grup definit în primul rând prin raportarea la gen. Scopul este scrierea unei
istorii sociale dar şi politice a femeilor cadre ale partidului comunist, având
ca punct de referinţă o sociologie diferenţiată a membrelor acestei categorii.
Mai precis, de a sublinia diversitatea mijloacelor de implicare politică, fără a
pierde din vedere caracteristicile generale ale grupului.
Dacă pentru toate dosarele studiate, momentul de referinţă era candidatura
şi intrarea ca membru în cadrul Partidului comunist Român, diferenţe notabile
apar în privinţa funcţiilor, domeniilor de activitate, notorietatea diferitelor
membre. Ceea ce m‑a interesat în mod deosebit în cadrul unei astfel de analize
a fost urmărirea prin intermediul traictoriilor individuale a mobilităţii mem‑
brelor de partid şi relaţiile personale întreţinute de acestea cu puterea în cadrul
unui regim autoritar. Practic am stabilit mai multe categorii de analiză: vârsta
la momentul adeziunii, anul intrării ca membru în partid, origine socială,
meserie, nivel de studii, origine geografică, naţionalitate, vechimea şi funcţiile
deţinute în cadrul partidului, implicarea în organizaţiile de masă, vizată fiind
în primul rând organizaţia feminină, puncte de referinţă a căror evoluţie o
urmăim de‑a lungul intervalului 1945‑1989. O astfel de abordare permite prin‑
tre altele evidenţierea evoluţiei bazei sociale dar şi a elitei Partidului Comunist
Român dar şi a politicii de cadre folosită de acesta: criteriile de selecţie,
principiile de promovare.
În intervalul 1945‑1989 am delimitat trei segemnte temporale de analiză,

segmente care urmăresc atât mişcările interne ale PCR cât mai ales evoluţia
prezenţei feminine în partid. Primul se opreşte la Congresul al X‑lea al PCR,
înainte de Conferinţa naţională a partidului din 19‑21 iulie 1972 când este dat
primul semnal de lărgire a bazei feminine a partidului prin mărirea numărului
de portofolii ale comitetului central, beneficiarii fiind în special femei, printre
care şi Elena Ceauşescu. A doua tranşă cronologică este şi cea mai substanţi‑
ală acoperind două decenii, până la Congresul al XIV‑lea al partidului din
noiembrie 1989 când dintr‑un total de 145 de membre de partid alese în
Comitetul central, mai mult de jumătate se aflau la primul mandat. Ultima
parte se interesează de acest grup al ultimelor alese.
9.1. „Primul val” (1945‑1969)

Grupul celor care au făcut parte din Comitetul Central al Partidului Comunist/
Muncitoresc Român în intervalul 1945‑1969, este alcătuit din nouăsprezece
persoane, dintre care nouă au ocupate mandate doar ca membru cu drepturi
depline, 5 au avut un prim mandat de membru supleant urmat de unul sau mai
multe ca membru cu drepturi depline, şi alte 5 nu au fost decât supleante.
După anul intrării în partid, se disting în mod evident două categorii dis‑
tincte, cea a membrelor care s‑au alăturat partidului încă din perioada de ile‑
galitate a acestuia (Ana Pauker, Ana Toma, Constanţa Crăciun, Ghizela Vass,
Liuba Chişinevschi, Ofelia Manole, Elena Răceanu, Elena Tudorache) şi a doua
cuprinzând aderentele din perioada 23 august 1944‑1946 (Olimpia Ţenescu,
Zoe Rigani, Eugenia Rădăcenu, Marinescu Aneta, Elena Lascu, Ştefania Funk,
Maria Ciocan, Lina Ciobanu, Elvira Cincă). Diferenţa majoră între cele două
grupuri a constat în formele de activitate specifice partidului pentru diferitele
etape din evoluţia acestuia (ilegalitate, preluarea treptată a puterii).
Militantele comuniste care s‑au alăturat PCdR în anii ’20‑’30 se disting prin
formele de socializare specifice. Ele şi‑au început activitatea ca membre de
sindicat, în special cel textil şi feroviar. Odată devenite membre, au ocupat
diferite poziţii de conducere în structuri ale partidului atât la nivelul munici‑
piului Bucureşti cât şi în teritoriu. Deşi partidul deţinea o secţie specială pen‑
tru „munca în rândul femeilor”, cu excepţia Anei Pauker, însărcinată cu
organizarea şi conducerea acestui sector, celelalte membre nu au avut preocu‑
pări în această direcţie, activând cu precădere în Ajutorul Roşu (MOPR)4,
ARLUS5 şi în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial în cadrul Apărării
4. Vezi capitolul 2.
5. Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu URSS fondată oficial pe 12 noiem‑
brie 1944 de un grup de iniţiativă format din douăzeci de intelectuali printre care s‑au
Patriotice şi Uniunii Patrioţilor6. Pentru activitatea depusă atât în cadrul

Partidului Comunist dar şi al diferitelor organiaţii iniţiate şi coordonate de
acesta, majoritatea membrelor CC care au activat în perioada de ilegalitate a
partidului au fost judecate şi codamnate la pedepse cu închisoarea. De altfel,
spaţiul carceral a fost unul dintre cele mai importante medii de socializare şi
formare a membrilor şi simpatizanţilor comunişti, fie ei bărbaţi ori femei.
Grupurile conturate în această perioadă s‑au menţinut după momentul 23 august
1944, fiind cele care au preluat conducerea Partidului Comunist şi ulterior a
politicii româneşti. Cele care nu au fost în închisoare au activat doar teritoriul
României. Se remarcă absenţa membrelor care au participt ca voluntare în
timpul războiului civil din Spania şi/sau în cadrul Rezistenţei franceze. Participarea
la viaţa politică nu a ţinut doar de voinţa militantelor. Ca şi în cazul partidelor
„burgheze”, important era grupul din care făceai parte, gradul de influenţă al
acestuia, legăturile‑mai degrabă informale‑stabilite cu alţi membri influenţi,
de cele mai multe ori bărbaţi. Jocurile de culise şi lupta pentru putere în par‑
tid au fost elementele definitorii care plasat unele militante pe harta puterii, în
timp ce altele, cel puţin la fel de meritorii, au intrat într‑un con de umbră.
Deosebirile majore se opresc aici, grupul celor nouăsprezece fiind unul
relativ omogen din prisma celorlalte variabile ale cadrul de analiză. Vârsta
adeziunii la Partidul Comunist este una relativ scăzută, media fiind de 18 ani.
La momentul obţinerii primului mandat în cadrul Comitetului Central, majo‑
ritatea aveau între 35 şi 45 de ani, doar în cazul Anei Pauker fiind depăşită
această medie.
Din punctul de vedere al originii sociale, jumătate dintre membrele grupu‑
lui aparţineau mediului muncitoresc. Urmează ca pondere cele care provin din
mediul rural cu părinţi ţărani, în special ţărani cu gospodărie mică şi mijlocie.
Excepţională este prezenţa Constanţei Crăciun. În dosarul de cadre ca origine
socială este inclusă în categoria mic burgheză. Din autobiografie reiese că tatăl
Constanţei Crăciun era directorul unei bănci din Constanţa. Deşi blamează
numărat Constantin I. Parhon, Alexandru Rosetti, Grigore T. Popa, Constantin Titel Petrescu.
Scopul declarat al asociaţiei era cunoaşterea reciprocă şi promovarea legăturilor de
prietenie dintre România şi URSS. Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere
în istoria comunismului românesc, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, pp, 118‑119.
6. Organizaţie de masă înfiinţată la iniţiativa Partidului Comunist ca „organizaţie de rezis‑
tenţă împotriva ocupării ţării şi a participării României în război ca aliat al Germaniei
naziste”. Primele secţiuni ale organizaţiei au fost create în primăvara lui 1942 iar în
ianuarie 1943 a editat primul număr al ziarului România Liberă. In cursul anului 1944,
Uniunea Patrioţilor şi‑a creat organizaţii în principalele oraşe ale ţării: Bucureşti, Iaşi,
Timişoara, Galaţi, Craiova, Constanţa, Braşov. După 23 august 1944, organizaţia a
activat legal, înfiinţând filiale în toate judeţele. La începutul anului 1946, în perspectiva
alegerilor din noiembrie, s‑a transformat în Partidul naţional popular (PNP). Fl. Dragne,
„Cu privire la organizaţiile de masă create şi conduse sau îndrumate de PCR”, în Analele
de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, an X, nr. 6, 1964, pp. 119‑120.
activităţile financiare conduse de tată, acuzat că îşi teroriza familia prin spe‑
culaţiile la Bursă, Contanţa Crăciun menţionează că primele apropieri de
mişcarea comunistă încep să se producă în timpul liceului când, pe fondul
crizei economice de la începutul anilor ’30, afacerea tatălui are mult de suferit,
familia fiind confruntată cu serioase lipsuri financiare7.
Aceeaşi majoritate proletară se regăseşte şi la nivelul ocupaţiilor de bază a
celor nouăspreze membre CC, cu deosebirea importantă că numeric, diferenţa
între categoria muncitoarelor şi cea a intelectuală se reduce semnificativ la doar
două prezenţe: 9 muncitoare, 7 intelectuale şi o singură ţărancă. Muncitoarele
din domeniul industriei textile şi de încălţăminte erau cele mai numeroase,
urmate la mică distanţă de cele care erau cadre didactice, fie ele învăţătoare
sau profesoare. Această repartiţie este o imagine a prezenţei forţei de muncă
feminine pentru anii ’30‑’50. Singura profesiune „tehnică” care se regăseşte
în interiorul grupului era cea de inginer chimist, Lina Ciobanu obţinând cali‑
ficarea după ce activase timp de mai mulţi ani ca muncitoare în industria ali‑
mentară.
Urmând această traictoria profesională, 10 dintre membrele grupului au
urmat studii superioare, iar alte şase aveau diplomă de studii medii. Într‑un
singur caz nu s‑a trecut de nivelul celor patru clase primare. Cât priveşte învă‑
ţământul politic, pe lângă cursurile scurte de partid, 3‑6 luni şi un an, în
majoritatea cazurilor a fost urmată şi Universitatea serală de Marxism‑Leninism
alături de Şcoala Superioară de partid „Ştefan Gheorghiu”. Doar Ana Pauker
a absolvit cursurile Şcolii Leniniste de trei ani a Cominternului. Contrar opiniei
conform căreia românii erau minoritari în rândul membrilor Partidului Comunist
înainte de 1945, etnicele românce reprezentau o largă majoritate, (14 cazuri)
raportat la cele patru etnice evreice şi una germană. Constatarea poate fi extinsă
la nivelului întrgului corp al partidului, demonstraţia fiind făcută în amplul
proiect derulat de istoricul Cristina Diac8.
Tipul de referenţial care se desprinde este cel al militantei care, provenind
în principal dintr‑un mediu dezavantajat, fie ele muncitoresc sau ţărănesc, este
obligată să intre de la o vârstă relativ timpurie într‑o activitate salariată, în
special în industrie. Aceasta este ocazia intrării în contact cu ideile comuniste
şi adeziunea la mişcare. Primele contacte nu se realizează direct în cadrul
partidului ci prin intermediul organizaţiilor de masă patronate de acesta, în
primul rând Sindicatele dar şi UTC, Ajutorul roşu şi organizaţiile cu caracter
antifascist. După 23 august 1944, toate figurile care intră în grupul membrelor
CC sunt şi activiste ale organizaţiei de masă feminine coordonată de PCR,
deţinând funcţii de conducere la nivel central şi local. Dacă pentru muncitoare
principalul loc de socializare în relaţia cu ideile comuniste a fost fabrica, pentru
7. ANIC, fond CC al PCR-secţia Cadre, dosar C/1720, ff. 1-8.

8. Vezi: http://www.ilegalisti.ro/grafic1.1.
intelectuale spaţiul de contaminare a fost mediul universitar. Alături de mediul

social în care s‑au format şi contactul cu medii care favorizau propagarea ide‑
ilor socialiste şi implicit comuniste, important pentru explicarea angajamentul
militant al membrelor din grupul analizat este regiunea de provenienţă. Deloc
întâmplător, ele vin preponderent din Moldova şi Oltenia, Transilvania, Muntenia
şi Dobrogea având 1‑2 reprezentante. Proximitatea faţă de URSS făcea ca ide‑
ile comuniste să circul mai lesne în spaţiul moldovenesc şi cu atât mai mult în
cel basarabean. Larga prezenţă a Olteniei se explică prin migrarea timpurie a
forţei de muncă feminine dispre această regiune către principalele oraşe, în
special capitala Bucureşti, unde are loc şi epifania comunistă, de obicei după
intarea într‑una dintre marile fabrici de textile.
Membrele care au activat în timpul perioadei de ilegalitate a partidului s‑au
făcut remarcate în primul rând prin rolul de tehnice. La intersecţia între un
secretar personal şi om de legătură, aceste femei asigurau buna coordonare şi
desfăşurare pentru activitatea subterană a partidului în numele liderilor (bărbaţi)
pentru care lucrau. După 23 august 1944, trei au fost sectoarele de activitate
predilecte pentru membrele CC: activitatea organizatorică, de propagandă şi
cadre. Cât priveşte funcţiile deţinute în stat, domeniile în care au activat sunt
dintre cele mai variate. Un grup important a fost cel format la Ministerul de
Externe, cu Ana Pauker deţinătoare a portofoliului ministerial şi Ana Toma în
funcţia de consilier general. Aceeaşi Ana Toma a ocupat ulterior funcţia de
ministru adjunct în Ministerul Comerţului Exterior şi Ministerul Comerţului
Interior. Constanţa Crăciun a fost ministru al culturii iar Lina Ciobanu a con‑
dus ministerul Industriei uşoare. Ofelia Manole a continuat ca secretar linia
deschisă de Florica Bagdasar la ministerul Sănătăţii.
Pentru ocuparea poziţiilor de conducere în partid, din punctul de vedere al
referenţialului identitar, prioritare au fost originea proletară şi precocitatea
intrării în partid. Poziţia de membru supleant, cu o mai slabă încărcătură sim‑
bolică se regăsesşte în mod egal în cele două grupuri. Nu se poate afirma
acelaşi lucru despre funcţiile deţinute în stat, unde grupul membrelor care au
activat anterior intrării în legalitate a partidului au deţinut majoritatea posturi‑
lor de conducere, fapt care indică că experienţa închisorii, activitatea în clan‑
destinitate şi precocitatea revoluţionară au cântărit mai mult pentru liderii
Partidului Comunist. Cu excepţia notabilă a Linei Ciobanu, celelalte membre
care au intrat în partid după 1945, nu au deţinut funcţii decât la nivel local, ca
directori de întreprinderi, şcoli sau inspectorate locale.
9.2. Cel de‑al doilea „val”

(august 1969 ‑‑ noiembrie 1989)
Sfârşitul anilor ’60 marchează debutul schimbului de generaţii în cadrul Partidului

Comunist. În ciuda unor excepţii precum Ghizela Vass sau Ana Toma, fostele
ilegaliste dispar treptat din prim planul vieţii de partid. Locul lor este luat de
generaţia născută în anii ’30‑’40, beneficiare ale reformei educaţiei şi mai ales
ale discursului eglitarist privind noua poziţie a femeilor în societatea comunistă.
Experienţa închisorii şi a muncii în clandestinitate sunt străine acestor membre
de partid chiar dacă chestionarul cuprins în dosarul de cadre păstrează între‑
bările referitoare la activitatea politică depusă înainte de 23 august 1944 şi
locul potenţialei încarcerări. Elementele de referenţial identitar care dispar au
fost treptat înlocuite cu altele noi, conforme cu etapa parcursă de Partidul
Comunist Român şi societatea românească la acea epocă.
În cele două decenii scurse între august 1969 şi noiembrie 1989, 191 de
membre de partid au fost alese în Comitetul Central al PCR. După cum am
arătat în capitolul 8, cele mai multe poziţii au fost ocupate ca supleant, dar nu
puţine au fost portofoliile deţinute ca membri cu drepturi depline. Prin ce se
caracterizează acest grup semnificativ din punct de vedere numeric? Vârsta
relativ scăzută la momentul intrării în partid se menţine, dar media creşte de
la 18 la 22 de ani. Doar în nouăspereze cazuri adeziunea vine după vârsta de
31 de ani şi doar patru dintre membrele CC aveau mai mult de 36 de ani la
momentul primirii în partid. Resorturile ascensiunii politice şi‑au piedut flexi‑
bilitatea caracteristică perioadei de ilegalitate şi de consolidare a poziţiei par‑
tidului. Intervalul între momentul dobândirii carnetului de partid şi alegerea în
Comitetul Central creşte la un minim de 10 ani în care au fost urcate diferitele
trepte ierarhice la nivelul organelor politice locale.
Informaţille extrase din sursele cu caracter biografic, fie ele autobiografii,
referate de cadre sau note de relaţii, arată că din punctul de vedere al originii
sociale, mediul muncitoresc şi ţărănesc scad în reprezentare, procentele pierdute
regâsindu‑se în categoria intelectualilor şi funcţionarilor, din care proveneau,
conform datelor deţinute, 33,6% dintre membre. Trebuie să ne arătăm rezervaţi
în privinţa coretitudinii întocmirii documentaţiei care ne‑a condus la obţinerea
acestui procent. În multe cazuri, atât candidaţii/membrii de partid cât şi res‑
ponsabilii secţiei Cadre completau în mod eronat rubrica originea socială,
înţeleasă greşit ca fiind profesia de bază a membrului de partid şi nu ocupaţia
părinţilor. Am sesizat astfel de neconcordanţe în aproximativ 5% din dosarele
de cadre consultate. Chiar dacă mai redusă numeric în plan concret, cu siguranţă
categoria funcţionarilor se lărgise semnificativ la sfârşitul anilor ’60 comparativ
cu situaţia existentă cu două sau trei decenii mai devreme. Apelativul burghez
sau mic burghez este tot mai puţin uzitat, doar în două cazuri făcându‑se uz
de această clasificare.
Majoritatea, chiar dacă una fragilă, o deţineau membrele care, raportat la
profesia de bază, se încadrau în categoria intelectualilor şi funcţionarilor, cu
52,2%. Urma la mică distanţă grupul muncitoarelor cu 44,3%. Aproape absente
erau agricultoarele, a căror prezenţă nu depăşea 2,8%. Dacă pentru grupul
’45‑’69, intelectualele erau reprezentate în primul rând de cadrele didactice,
situaţia se modifică radical în cadrul lotului august 1969 – noiembrie 1989,
cele mai multe dintre membre fiind de profesie inginere, având ca specializare
industria chimică, dar şi cea textilă şi alimentară. Se întâlnesc şi cazuri izolate
de inginere cu specialitatea construcţii, minerit, electrotehnică. Profesoarele şi
învăţătoarele reprezentau aproximativ o treime din totalul intelectualelor pre‑
zente ca membru sau membru supleant în Comitetul Central. Este de remarcat
apariţia cadrelor didactice din învăţământul superior, şi mai ales a celor aflate
în poziţii de conducere: Tamara Dobrin‑ prorector al Universităţii Bucureşti,
Coleta De Sabata, rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara,
Ecaterina Deliman, şef al catedrei socio‑umane din cadrul Institutului Pedagogic
din Cluj, Doina Ivan, decan al Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi Agricole, decan
al Facultăţii de Biologie, Geografie şi Geologie, Universitatea Bucureşti. O altă
schimbare importantă este apariţia în număr relativ mare a medicilor, juriştilor
şi mai ales a economiştilor. În categoria muncitoarelor schimbările au fost mai
puţin spectaculoase, majoritatea fiind reprezentată de textiliste şi croitorese.
Similar cu situaţia întâlnită în cazul inginerelor, specializările „masculine” de
tipul lăcătuş‑montator, sudor, buldozerist sunt mai degrabă excepţii, prezenţa
acestora având fără îndoială o puternică încărcătură propagandistică.
Nivelul de studii urmează îndeaproape profesiile exercitate. Toate practican‑
tele unei profesii intelectuale deţineau diplomă de studii superioare. Se observă
o ridicare semnificativă a nivelului de calificare a muncitoarelor. Chiar dacă
la angajare nu erau absolventele unor cursuri de pregătire specifice, cele mai
multe au urmat şcoli profesionale, licee cu profil tehnic, şcoli medii tehnice.
O categorie aparte sunt membrele care la bază erau muncitoare dar care para‑
lel cu activitatea în fabrică îşi continuă studiile, obţinând în cele din urmă
diplomă de studii superioare. Cele care îşi doreau un astfel de parcurs aveau
la dispoziţie două soluţii, învăţământul de stat sau cel politic. Pentru comple‑
tarea nivelului de studii în cadrul învăţământul de stat, etapele parcurse erau
absolvirea cursurilor liceale la seral şi a cursurilor universitare în regim de
frecvenţă redusă. Anumite membre, printre care Elena Ceauşescu şi Maria
Bobu, au urmat cursuri intensive de specializare de 1 an, a căror diplomă echiva
cu studiile post liceale. Ele permiteau unei persoane cu diplomă de şcoală
primară să facă într‑un singur an saltul la universitate. Astfel de cursuri erau
organizate pentru o serie variată de domenii, de la justiţie, economie, învăţământ
şi până la chimie, industrie textilă etc. Aceste şcoli intensive au avut o existenţă
efemeră, de ele beneficiind un număr redus dintre membrele Comitetului

Central. Implicarea şi ataşamentul demonstrat faţă de Partidul Comunist faci‑
litau accesul către învăţâmântul politic, cea mai importantă instituţie fiind
Şcoala superioară de partid, ulterior Academia „Ştefan Gheorghiu” care orga‑
niza atât studii de licenţă cât şi cursuri post‑universitare şi doctorale. Diplomele
erau recunoscute de Ministerul Educaţiei, echivalând cu cele din învăţământul
de stat. Din cele 191 de membre, aproximativ 20% au urmat studii de licenţă
în acest regim şi 10% cursuri post‑universitare şi doctorat. Toate membrele
Comitetului Central au urmat cursuri de pregătire politică, fie Universitatea
Politică şi de Conducere, fie Institutul Central pentru pregătirea cadrelor de
conducere din economie şi administraţia de stat.
Pentru grupul august 1969‑noiembrie 1989, apropierea faţă de partid se
produce fără excepţie în cadrul organizaţiilor de masă, unde îşi încep cariera
de activist. Studentele erau încadrate în special în Uniunea Tineretului Comunist
iar muncitoarele în Uniunea Tineretului Muncitoresc, dar în majoritatea cazurilor,
tinerele activiste erau prezente în cel puţin trei organizaţii de masă şi profesionale.
Celor menţionate li se adăugau sindicatele, organizaţia de pionieri şi mai ales
Consiliul Naţional al Femeilor cu reprezentanţele teritoriale şi de întreprindere.
Din punctul de vedere al activităţii de partid, se distig în mod evident două
categorii. Activistele de profesie şi membrele care s‑au evidenţiat în primul
rând prin rezultatele de natură profesională. În cazul primului grup, funcţiile
deţinute în comitetele de partid comunale, orăşeneşti şi ulterior judeţene erau
cele de instructor şi secretar al secţiilor propagandă, organizatoric şi de pro‑
tecţie socială. Ele coordonau activitatea comitetului de partid în relaţia cu
Direcţia Sanitară şi instituţiile de învăţământ şi cultură. Odată ajunse la acest
nivel ocupau în mod automat funcţia de vicepreşedinte al Consiliului popular
la nivelul unde activau (comunal, orăşenesc judeţean). În toate cazurile erau
preşedinte ale comitetului de femei şi/sau membre în Consiliul Naţional al
Femeilor. Profesionistele, toate absolvente de studii superioare, nu erau atât de
active în cadrul organizaţiei de partid, fiind cel mult membre în comitetul de
partid judeţean. Alegerea în cadrul Comitetului Central se datora fără îndoială
nivelului de autoritate conferit de poziţia deţinută în stat. Ne referim aici la
deţinătoarele funcţiei de director, director adjunct, rector, decan. Ele sunt mai
active în organizaţiile de masă, în comitetul de conducere al Consiliului Naţional
pentru Ştiinţă şi Învăţământ, Consiliului Naţional al FDUS, comitetul de con‑
ducere al Consiliului Superior al Educaţiei şi învăţământului, consiliului
Radioteleviziunii Române, preşedinte al Consiliului de Coordonare a activităţii
de Aprovizionare a Populaţiei, Consiliului Naţional al oamenilor muncii din
industrie, construcţii, transporturi, circulaţia mărfurilor şi finanţe, Comisia
Naţională de Demografie, Consiliul Sanitar Superior.
Dintre cei 191 de subiecţi incluşi în acest grup, în 39 de cazuri alegerea în
Comitetul Central a presupus prezenţa mai întâi ca membru supleant şi ulterior
ca membru plin, pentru 1‑2 mandate. În alte 44 de cazuri a fost ocupat direct
un portofoliu de membru cu drepturi depline. Pe baza variabilelor stabilite la
început, nu am putut stabili un patern care să definească profilul membrilor cu
drepturi depline de supleanţi, caracteristicile fiind cele ale grupului extins.
Referenţialul identitar carecteristic acestui grup favorizează acele elemente
prezente în propaganda comunistă referitor la poziţia femeilor în societatea
românească: egalitatea de şanse în educaţie, intarea masivă într‑o activitate
salariată, favorizate fiind acele domenii tehnice în care populaţia feminină era
practic absentă anterior celui de‑al Doilea Război Mondial. Importanţa originii
sociale proletare se menţine, însă evoluţia structurii forţei de muncă obligă la
o reconsiderare a poziţiei faţă de categoria intelectualilor şi a funcţionarilor.
Favorizate pentru a fi alese în Comitetul Central au fost secretarele comitetelor
de partid şi deţinătoarele funcţiilor de conducere în întreprinderile şi instituţi‑
ile de stat. Elementele de prestigiu date de munca în ilegalitate şi experienţa
închisorii au fost înlocuite de capitalul simbolic oferit de un titlu sau o meda‑
lie obţinută pentru merite deosebite la locul de muncă. Nu trebuie trecut cu
vederea nici efectul propagandistic al acestor nominalizări, încă un canal
pentru a arăta populaţiei feminine potenţialele beneficii obţinute prin respec‑
tarea liniei trasate de partid în direcţia ei. Un alt element care a contribuit la
ascensiunea politică a membrelor din acest grup a fost o activitate depusă în
cadrul organizaţiilor de masă. Dacă pentru primul grup studiat s‑a observat că
regiunea din care proveneau a contribuit la devenirea lor politică, în cel de‑al
doilea caz, repartiţia pe diferitele zone ale ţării este una relativ egală. Importantă
pare a fi apropierea de un centru urban puternic industrializat care oferea şanse
suplimentare pentru creşterea nivelului de şcolarizare, un loc de muncă mai
potrivit dar şi vizibilitate mai mare pentru activistele organizaţiilor de masă şi
de patid.
9.3. Alegerile Congresului al XIV‑lea

al Partidului Comunist Român
Apariţia unor figuri noi în alegerile ocazionate de congresul al XII‑lea şi al XIII‑lea

al PCR a fost firească în condiţiile creşterii semnificative a prezenţei feminine
în Comitetul Central al partidului, de la 11, la 127 de portofolii. Apariţia celor
66 de figuri noi în urma alegerilor din noiembrie 1989 nu poate fi explicată
decât prin dorinţa conducerii de partid de a imprima un nou caracter Comitului
Central. Comparativ cu perioada anterioară, se observă modificări atât la
nivelul originii sociale a celor alese cât şi a profesiei de bază. Ele provin
majoritar din familii de ţărani, reprezentând acea generaţie care a părăsit masiv
mediul rural pentru a se stabili pe marile platforme industriale. Categoria

intelectualilor şi a funcţionarilor s‑a menţinut ca importanţă, cu 28,8 de pro‑
cente, însă şi pentru această cifră avem unele îndoieli în privinţa corectitudinea
datelor care ne‑au stat la dispoziţie. Cel mai slab repezentată era exact originea
proletară, de sorginte muncitorească fiind cu doar 25% dintre noile membre.
Din punctul de vedere al profesiei, ponderea intelectualelor şi funcţionarelor,
deşi se menţine importantă, scade la 38,4%. Procentele pierdute s‑au împărţit
între categoria muncitoarelor care ajunge la 50% şi cea a agricultoarelor care
urcă până la 11,5%. Profilul domeniilor de activitate în care activau cele 66 de
nou intrate în Comitetul Central se menţine apropiat de cel identificat pentru
grupul august 1969 – noiembrie 1989: inginerie, învăţământ, industrie textilă.
Mai slab repezentate erau domeniul financiar şi juridic. Media nivelului de
studii era şi ea una mai slabă. A scăzut numărul absolventelor de studii supe‑
rioare. Singura mişcare pozitivă în acest registru a fost creşterea nivelului de
şcolarizare pentru categoria agricultoarelor, toate absolvente de studii liceale
cu profil tehnic sau agricol. Studiile politice nu au cunoscut o scădere similară,
fiecare dintre cele 66 de componente ale grupului find absolventă cel puţin al
unui curs scurt de partid, dacă nu al Academiei „Ştefan Gheorghiu”.
Apropierea de Partidul Comunist s‑a produs pentru jumătate dintre cele 66
de femei înainte de vârsta de 21 de ani. În patru cazuri obţinerea carnetului de
partid a survenit după împlinirea a 31 de ani. Mediul predilect de socializare
nu mai este reprezentat de o activitate susţinută în cadrul diferitelor organiza‑
ţii de masă, implicarea subiecţilor din acest lot fiind restrînsă la o singură
structură, fie ea UTC sau UTM, precum şi în organizaţia de femei. Importantă
devine activitatea în cadrul organizaţiei de partid din fabrică, instituţie ori CAP.
Deşi au o vechime de cel puţin 15 ani în cadrul partidului, funcţiile deţinute
anterior alegerii în Comitetul Central nu aveau o încărcătură de prestigiu sem‑
nificativă. Nu mai avem de‑a face cu secretare şi prim‑secretare de comitete
judeţene şi municipale, poziţiile cele mai bine cotate pentru acest grup fiind
cea de instructor în aceste structuri. Cele mai multe erau secretare în comite‑
tele de partid din unitatea unde erau salariate.
Ştiind că reprezentarea diferitelor categorii socio‑profesionale în cadrul
partidului era atent reglementată şi urmărită, putem trage concluzia că liderii
Partidului Comunist Român pregăteau pentru anii ’90 o reîntoarcere către tipul
clasic de referenţiar, în care „originea sănătoasă”, proletară dar şi ţărănească,
cântăreau mult în dosarul personal al membrului de partid. Tipul deactivistă
căutat pare fi acela cu un nivel mediu de studii, capabil să urmeze o formă de
pregătire politică, dar ale cărui aspiraţii politice să fie practic nesemnificative.
Cantonată în cadrul unei organizaţii de partid din întreprindere sau instituţie,
o astfel de membră era cu atât mai dispusă în a prelua şi propaga, fără prea
multe comentarii, dispoziţiile trasate de la Bucureşti.
Portretul membrei de partid aleasă în Comitetul Central al Partidului

Comunist Român diferă de imaginea stereotipă a muncitoarei inculte, activistă
de partid, promovată doar pe criteriul originii sociale sănătoase. Încă din
octombrie 1945, ponderea intelectualelor a fost una însemnată, ele fiind chiar
majoritare timp de două decenii. Similar cu funcţionarea organizaţiei de femei,
Partidul Comunist, şi‑a desemnat ca reprezentante în Comitetul Central mem‑
brele pe care putea conta din punct de vedere profesional şi intelectual, preo‑
cupându‑se îndeaproape de pregătirea cadrelor. Nu se poate nega implicarea
politică, în special în cazul activistelor, dar oare putem afirma că femeile făceau
dovada unui exces de zel? Cred mai degrabă că suprapunderea diferitelor
funcţii în organizaţii de masă şi socio‑profesionale le făceau mult mai vizibile
pentru public, de unde şi percepţia unei omniprezenţe feminine (de rău augur)
în tot ce însemna viaţa de partid.
Membrele de partid femei nu erau mai bune sau mai puţin bune profesioniste
decât colegii bărbaţi. Toţii erau produşii unui sistem care cerea, mai presus de
orice, adeziune şi ataşament total faţă de politica partidului. Împreună au aju‑
tat la buna funcţionare a unui regim totalitar, aşa cum a fost regimul comunist
din România.
9.4. Concluzii
Pe tot parcursul acestei cercetări am căutat să răspund în primul rând propri‑

ilor întrebări legate de natura şi calitatea participării politice populaţiei feminine
în timpul regimului comunist, fără a face apel doar la figurile de excepţie
precum Ana Pauker sau Elena Ceauşescu. În lipsa unor studii secundare pe
care să mă sprijin în trasarea evoluţiei organizaţionale şi activităţii organizaţiei
de masă feminine condusă de Partidul Comunist Român, primele mele eforturi
s‑au dirijat către aceste două aspecte. Am căutat să arăt în ce grad măsurile
luate de Partidul Comunist Român în privinţa formelor instituţionale de înca‑
drare a „muncii cu femeile” au fost sau nu adaptate la condiţiile naţionale.
Uniunea Femeilor Antifasciste din România şi‑a găsit model în Comitetul
Antifascist al Femeilor iniţiat de URSS, Federaţia Femeilor Democrate din
România a fost reflecţia internă a Federaţiei Internaţionale a Femeilor Democrate.
Pe fondul procesului de stalinizare a României, a fost creată organizaţia unică
de femei şi anume Uniunea Femeilor Democrate din România. Nici evoluţia
formelor de organizare a „muncii cu femeile” după 1948 nu a fost punctată de
noutăţi. Secţia muncii de partid în rândul femeilor nu a fost decât un Zhenotdel
românesc, ajutată de Adunările de delegate şi un Comitet al Femeilor Democrate.
Apariţia Consiliului Naţional al Femeilor iese din linia comună a celorlalte
state comuniste, arătând că priorităţile economice ale statului comunist român
s‑au situat deasupra dorinţei de integrare a unei poziţii comune în tratarea

„problemei feminine”.
La fel de importantă a fost şi reconstituirea cronologiei exacte în permută‑
rile care au avut loc la conducerea organizaţiei de masă feminine. Clarific
astfel o serie de aspecte greşit speculate până în acest moment, cel mai cunos‑
cut fiind legat de personalitatea Linei Ciobanu a cărei alegere în Comitetul
Politic a fost explicată din punct de vedere procedural ca o consecinţă a pozi‑
ţiei de preşedintă a organizaţiei de femei, ori, după cum s‑a văzut, ordinea
dobândirii funcţiilor a fost inversă.
Indiferent de forma sau denumirea oficială care i‑a fost atribuită, organiza‑
ţia feminină de masă a fost folosită de mişcarea comunistă în realizarea dife‑
ritelor proiecte prioritare. Actori politici, cele dintâi colectiviste ale ţării, mame
eroine şi profesioniste desăvârşite. Toate au fost metamorfozele femeilor române
în nici jumătate de secol de regim comunist. Ca întreaga politică a statului
comunist faţă de populaţia sa feminină, şi proiectele organizaţiei de masă s‑au
structurat în jurul a două direcţii de acţiune. Primul a vizat ridicarea nivelului
general de cultură şi şcolarizare al populaţiei feminine, în special cea din mediul
rural, cu grave carenţe educaţionale. Acesta a fost considerat ca prim pas pen‑
tru câştigarea în societate a unei poziţii egale cu cea a bărbatului. În al doilea
rând, organizaţia de femei, sub impulsul propagandei oficiale comuniste, a
organizat acţiuni concrete pentru asigurarea, dacă nu a unei parităţi, cel puţin
a unei reprezentări feminine mai consistente în poziţii de autoritate. Am văzut
cum, fără sprijin politic, un astfel de demers a fost sortit eşecului. Politizarea
definitivă a Consiliului Naţional al Femeilor nu a condus la o explozie a pro‑
iectelor egalitariste. Dimpotrivă, acţiunile cu efect real au fost abandonate în
favoarea unei politici tot mai acerbe de control a populaţiei feminine în vederea
realizării proiectelor demografice şi economice.
Într‑un al doilea timp, m‑am oprit asupra măsurilor egalitare şi a rezulta‑
telor concrete obţinute la nivelul societăţii, reflectate prin prezenţa feminină
în diferite poziţii de autoritate în stat şi în partid. În primul rând am arătat cum
au înţeles celelalte ţări comuniste din regiune să acţioneze pe baza principiilor
marxist‑leniniste la îmbunătăţirea statutului femeilor în societăţile respective.
În linii mari, proiectele au fost aceleaşi, diferit fiind modul şi coerenţa în care
a fost aplicate. Statul comunist român s‑a sprijinit în demersul său pe doi piloni
principali, legislaţia (pretins egalitară) şi educaţie. Prevederile constituţionale
privind egalitatea deplină a femeii cu bărbatul au fost preluate în toată legis‑
laţia românească. Dezechilibrele au apărut când măsurile de includere au fost
dublate cu unele de excludere, precum blocarea accesului pentru anumite
meserii, reducerea libertăţii mariajului liber consimţit prin îngreunarea proce‑
durilor de divorţ şi mai ales prin obligaţia maternităţii. Odată introduse aceste
măsuri care îşi exercitau efectul exclusiv asupra populaţiei feminine, posibili‑
tatea atingerii egalităţii de şanse a devenit caducă.
Impunerea reprezentării feminine pe baza unui principiu de cote a fost

gândită mai ales pentru funcţiile în partid. Niciodată, până la căderea regimu‑
lui comunist, autorităţile statului nu au reuşit să impună condiţii similare şi
pentru poziţiile de stat, în special cele care ţineau de activitatea profesională.
Unele rezultate au fost obţinute pentru domeniile feminizate, dar nici în acest
caz, prezenţa femeilor în funcţii de conducere nu s‑a apropiat de paritate.
Promisiunea discursului oficial comunist conform căreia intrarea în viaţa
activă va fi dublată de o prezenţă similară în cadrul partidului s‑a dovedit a fi
mai aproape de adevăr, dar situaţia nu trebuie generalizată la durata întregului
regim comunist. Prezenţa feminină în PCR a fost timp de aproape trei decenii
mai scăzută decât situaţile similare întâlnite în partidele comuniste din regiune.
Particularitatea cazului românesc a fost constanţa promovării femeilor în partid
şi urmărirea atentă a proporţiilor. Spre deosebire de ţările din regiune, regimul
Nicolae Ceauşescu a menţinut activă politica de promovare pe principiul cote‑
lor, adăugând noi măsuri atunci când statistica nu indica rezultatele aşteptate.
În ciuda măsurilor pro‑active luate în anii ’70‑’80, limita superioară de repre‑
zentare în rândul membrilor PCR a fost de 36%.
O prezenţă numerică mai semnificativă la baza partidului nu a însemnat o
reprezentare pe măsură în organele de conducere. Dacă în comitetele judeţene
de la nivel local, procentele erau cele ale mediei în partid şi uneori chiar mai
însemnate, la centru, în cadrul Comitetului Central şi mai ales al Comitetului
Politic Executiv şi Biroului acestuia, prezenţele feminine au rămas mai degrabă
excepţii. Cumulul de funcţii a făcut însă ca la nivelul opiniei publice să se
formeze imaginea unei prezenţe feminine importante, în funcţii de conducere
pe linie obştească, de partid, în stat. Suprapunerea diferitelor domenii arată că
în realitate nu putem vorbi despre un grup mai mare de 30‑40 de membre de
partid care deţineau simultan cel puţin 6 funcţii: CC al PCR, MAN, organi‑
zaţii de masă şi obşteşti, comitete judeţene de partid, organizaţii profesionale etc.
Întrebarea care se pune la sfârşitul unui astfel de studiu este Cum a influ‑
enţat viziunea PCR asupra femeii ca actor politic realităţile româneşti ale
perioadei de Tranziţie? Au avut măsurile egalitariste un impact real, profund
la nivelul mentalului colectiv? Dacă luăm în considerare doar prezenţa femi‑
nină în viaţa politică – fără a cădea în capcana cazurilor excepţionale – con‑
statăm că o reprezentare în Parlamentul României de 11,4 pentru legislatura
2012‑2016 este departe de orice dorinţă paritară. Reticenţa partidelor de a‑şi
desemna organizaţii de femei, permanent comparate cu organizaţia feminină
de masă a PCR este un indicator clar că odată dispărut sistemul care impunea
politicile egalitare, foarte puţini au fost cei care s‑au mai gândit la utilitatea
menţinerii unor astfel de măsuri. Multe voci au folosit experienţa comunistă,
diabolizând imaginea Elenei Ceauşescu şi a Consiliului Naţional al Femeilor,
tocmai pentru a justifica o prezenţă aproape nesemnificativă a prezenţei femeilor
în politica românească. La douăzeci de ani de la căderea regimului comunist,
politicile egalitare privind participarea politică păreau definitiv date uitării.

Introducerea în alte state europene a reprezentării politice pe bază de cote pare
să schimbe pe viitor această situaţie, având susţinerea organizaţiilor de femei
înfiinţate în toate partidele după anul 2000.
Nu toate măsurile luate de regimul comunist au fost sortite eşecului, un
exemplu important în acest sens fiind accesul egal la educaţie pentru femei şi
intrarea în viaţa activă. Dacă în plan politic, prezenţa feminină după 1989 a
fost una deloc semnificativă, în viaţa profesională, femeile şi‑au menţinut şi
chiar întărit poziţiile. Gradul de reuşită şcolară, nivelurile de pregătire şi de
venit atinse de femeile din România arată că transformările produse la aceste
capitole în cele patru decenii de comunism au fost unele reale, oricând un
argument într‑o discuţie privind comunismul ca paradigmă a modernizării.
Membrele Comitetului Central al Partidului Comunist/Muncitoresc Român

Decembrie 1945 – August 1969
Origine sociale Profesie
Intelectuali și funcționari
Intelectuali și funcționari muncitoare
muncitorească agricultoare
țărănească
Etnie
română
maghiară
germană
evreiască
Membrele Comitetului Central al Partidului Comunist Român

August 1969 – Noiembrie 1989
Origine socială Profesie
Intelectuali și
muncitoare
funcționari
muncitorească agricultoare
țărănească
Etnie
română
maghiară
germană
evreiască
Membrele Comitetului Central al Partidului Comunist Român

Noiembrie –22 Decembrie 1989
Origine socială Profesie
Intelectuali și
funcționari
muncitorească
țărănească
muncitoare
agricultoare
Etnie
română
maghiară
germană
evreiască
Membrele CC Membrele CC Membrele CC
DEC.1945‑AUGUST 1969 Aug. 1969‑noiembrie 1989 NOIEMBRIE –22 DECEMRIE 1989
Origine socială
Profesie
TRAICTORII, EVOLUŢII, ITINERARII
Etnie
303

Gen Si Reprezentare in Romania Comunista

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gen Si Reprezentare in Romania Comunista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Luciana M.

GEN ŞI REPREZENTARE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

© 2015 by Editura POLIROM

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

Capitolul 1. Preliminarii. O „loterie” fără şanse de câştig.

Tabelul 1. Repartizarea filialelor UFAR pe regiuni şi oraşe

Volumul de faţă reprezintă o versiune revăzută şi adăugită a tezei de doctorat fina‑

Alegerea întinderii temporale supusă analizei are o motivaţie multiplă, momen‑

din acordarea universală a dreptului de vot şi eligibilităţii pentru femei, unul

Studiul este construit în jurul a două dimensiuni. Prima se opreşte asupra

exludere, purtătoare de valori tradiţionale, pe care statul patriarhal le impunea

O cercetare care ţine în acelaşi timp de istoria recentă dar şi de o istorie a

Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Consiliului Naţional pentru

În timpul redactării tezei de doctorat am avut acces în arhivele Partidului

Lucrări propagandistice/scrieri de epocă

1. Nicolae Băbălău, Femei în constelaţia muncii, Scrisul Românesc, Craiova, 1980.

7. Elena Georgescu, Titu Georgescu, Mişcarea Democratică şi Revoluţionară a Femeilor

fost formele concrete de organizare politică a femeilor şi în ce a constat acti‑

Preliminarii. O „loterie” fără şanse de câştig.

Pentru a consolida prezenţa feminină în cadrul organizaţiei, dar mai ales

1.1. Modelul sovietic

În 1919, în cadrul partidului bolşevic s‑a format un grup de iniţiativă alcătuit

Pentru a înlătura aceste neajunsuri, a fost creată Conferinţa femeilor delegate

de muncă în rândul femeilor, munca într‑un mediu eminamente feminin fiind

1.2. Prezenţe feminine în cadrul PCdR

Încă de la înfiinţare, PCdR a numărat un număr important de femei în rândul

suplimentare, mişcării comuniste fiindu‑i reucunoscut dreptul legal de a exista7.

7. Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului

Fiecare membră a Comisiunei de propagandă printre femei lucrăm conform instruc‑

A publicat numeroase articole pe tema sindicalizării muncitoarelor în vede‑

9. N.G., „Elena Filipovici” în Analele Institutului de studii Istorice şi Social‑Politice de

locul femeii muncitoare în lupt ei pentru emancipare este în sindictele muncitoreşti,

În septembrie 1925 a luat parte la Congresul Femeilor Române. La sfârşitul

ca certă alegera unui Secretariat condus de Alexandr Danieliuc‑Ştefanski, Elena

13. Ibidem, pp. 113‑123.

aliaţii săi. Disoluţia Internaţionalei a fost anunţată prin intermediul presei

15. Ibidem, p. 211.

o determină să plece la Ploieşti unde, cu acordul partidului, organizează secţia

1.3. Organizarea „Muncii cu femeile”

Primul Congres al Internaţionalei a III‑a nu a luat decât lapidar în discuţie

membre nu a prezentat raportul de activitate şi doar şapte au pregătit documente

lupta femeii împotriva dublei sale oprimări: capitalismul şi dependenţa familială

De asemenea, Congresul se pronunţa împotriva oricărei forme de organizare

19. Jean‑Jacques Marie, „De Lénine à Staline, la section féminine du Komintern”, în

de presă destinat exclusiv propagandei comuniste în rândul femeilor. În paralel,

avea drept scop principal ajutorarea activiştilor comunişti aflaţi în închisori şi a

partidului arată în fapt că propaganda în rândul femeilor bătea pasul pe loc,

CC al PCR numeşte pe un tovarăş din rândul său în calitate de responsabil al acti‑

Extrem de detaliat este programul privind presa. Articolele sporadice sau

30. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, doar 11/1929, f. 3.

35. Ibidem, p. 152.

până în prezent hotărârile congresului al V‑lea şi ale plenarelor ulterioare nu au fost

În faţa neajunsurilor evidente, se stabilea un nou plan de activitate, cu sar‑

39. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Organizatorică, dosar 29/1934, f. 9.

Partidul pare să abandoneze în deceniul următor organizarea propriilor

tot atât de superficial am continuat să privesc şi rolul în CC de unde a izvorât şi

1.4. Ipostaze ale Frontului comun feminin

Decis în subteranele Cominternului, viitorul Front comun feminin urma să

41. ANIC, fond CC al PCR‑secţia Cancelarie, dosar 140/1944, f. 7.

1.4.1. Comitetul Antifascist al Femeilor

Franţa, Marea Britanie, India, Irlanda, Spania, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia,

luptei nobile şi eliberatoare a popoarelor colonizate şi naţiunilor oprimate (trad. ns.)49.