6 IDENTIFICAREA UMANĂ

Una din cele mai importante aplicaţii ale antropologiei fizice este aceea de a
oferi tehnici de identificare a oamenilor. Problema acestei identificări e veche de când
există omenirea.
Identificare oamenilor este o problemă a antropologiei fizice dar tot odată şi a
antropologiei culturale. Faptul că fiecare exemplar uman este un unicat şi că
unicitatea lui se menţine cât timp trăieşte a fost şi este una din marile preocupări ale
omenirii atât din punct de vedere fizic(biologic)cât şi metafizic(filosofic şi
religios).Caracterul de unicat al Eu-lui (aşa cum este reflectat în conştiinţa umană)
care se menţine nealterat (în condiţii normale)este o problemă fascinantă căci
substratul material este într-o continuă schimbare .În câţiva ani toate moleculele ce
formează corpul uman se schimbă radical şi totuşi organismul se menţine ca o unitate
cu anumite caracteristici morfologice comportamentale şi psihologice perene.
Identificarea umană nu are numai un interes strict de antropologie
fizică,deoarece are implicaţii în viaţa socială. Ea face parte din procedurile folosite de
justiţie (pentru identificarea infractorilor)dar şi din cele pentru a face ordine în
probleme delicate ca cele ale familiei(înrudirilor), proprietăţii, ale transmiterii
acesteia etc. care sunt probleme de antropologie socioculturală.
De asemenea identitatea oamenilor,aspectul lor specific variabil de la om la om
a fost şi o preocupare pentru scriitori dar şi pentru creatorii de arte plastice. Portretul
literar,în pictură sau în sculptură,problema asemănării lui cu personagiul real la care
se referă şi posibilitatea de a exprima unicitatea acestuia ca formă comportament şi
personalitate depăşeşte evident antropologia fizică.
Zeci de milenii identificarea oamenilor s-a realizat intuitiv făcându-se apel la
aspectul lor global sau al unor componente ale corpului,a unor semne particulare,a
gesticii,felului de a merge ,vocii etc. Memoria vizuală era mecanismul principal
.Pentru a transmite informaţii pe baza cărora să se facă o identificare singurul sistem
era prezentarea(descrierea) narativă orală sau mai târziu scrisă a aspectelor de mai
sus ce caracterizează un individ. La acestea s-au adăugat ,când era posibil,
schiţe,desene,gravuri,picturi sau sculpturi care înfăţişau unele elemente pe baza
cărora să se facă recunoaşterea persoanei respective. Toate acestea erau metode cu o
fiabilitate relativă,mai ales într-o lume în care oamenii nu aveau documente de
identitate. Ele funcţionează şi astăzi în viaţa socială a tuturor populaţiilor cu toate
imperfecţiunile lor. Cei mai afectaţi de aceste imperfecţiuni erau cei ce trebuiau să
identifice şi să probeze aceste identificări în cazul infractorilor sau a diferiţilor
impostori.
 Recunoaşterea exemplarelor umane cu o precizie mult mai mare a început în
secolul XIX sub presiunea organelor de poliţie şi a medicilor legişti. Acuma a intrat în
scenă antropologia fizică .

Antropometrie judiciară(bertillonaj)

Este meritul lui Alphonse Bertillon(1853- 1914) 1,un funcţionar al poliţiei

pariziene ,de a fi creat în 1882 şi aplicat o metodă denumită antropometrie
judiciară,portret vorbit sau bertillonaj care folosea pentru identificarea unui
individ 14 măsurători ale corpului şi capului,mâinilor,picioarelor urechilor etc.El a
calculat că probabilitatea ca doi oameni să aibă toate aceste măsurători identice este
de 1/286 milioane. Această metodă s-a dovedit a fi foarte eficace şi a fost sistematic
folosită de poliţia franceză până în 1970. Metoda are imperfecţiunile ei căci intervine
în special factorul uman care face ca măsurătorile respective să nu aibă o preciziune
şi univocitate riguroasă. Tot Bertillon a utilizat sistematic fotografia (care fusese
inventată în prima jumătate a secolului XIX )şi mai ales fotografia metrică în
combinaţie cu antropometria şi a întocmit primele fişe de identitate .

1
Bertillon A La Photographie judiciaire, avec un appendice sur la classification et
l'identification anthropométriques Paris(1890)
 Antropometrie artistică (A. Dűrer)

Antropometria nu a fost numai o preocupare a antropologilor şi a

criminologilor. Ea a stârnit interesul artiştilor plastici care din toate timpurile au fost
preocupaţi de diferitele mărimi ale corpului şi componentelor sale. De aceea ea are şi
o semnificaţie culturală importantă. Artişti s-au preocupat de dimensiunile umane
existente dar au şi creat canoane care corespundeau în viziunea fiecăruia din ei
dezideratelor impuse de criterii estetice. De ex. unele din aceste canoane au făcut apel
la proporţii ce corespund seriei numerelor lui Fibonacci a aşa numitului număr de
aur.

Proporţia numărului de aur aplicată unor opere ale lui Leonardo da Vinci

Fotografia alb –negru şi apoi mai ales cea colorată a devenit unul din
instrumentele de bază pentru identificarea judiciară dar şi pentru multiple cercetări de
antropologie fizică. Există o serie de metodologii ce permit analiza fotografiei unei
feţe ce implică fotografierea în poziţii standard şi un set de elemente morfologice ce
trebuiesc analizate ca formă,dimensiuni şi culoare.
 În 1987 M. Turck şi A. Penthland2 au pus la punct o metodă foarte precisă de
analiză a feţei bazată pe luarea în considerare a unei matrici de covarianţă şi
probabilitatea de distribuţie a unor vectori spaţiali dimensionali(„eigenfaces”) precum
şi nişte algoritmi destul de complexi.

Antropometrie a feţei(Turck şi Penthland)

Studiul aspectului feţei nu este interesant numai pentru identificarea

exemplarelor umane. El permite creerea unei tipologii şi caracterizarea statistică a
unei populaţii luând în considerare tipurile respective şi variantele lor. Studiul
antropologic al feţelor ,direct sau pe fotografii, continuă într-un registru ştiinţific
vechile analize fiziognomonice Problema trăsăturilor caracteristice ale feţei este şi o
problemă de antropologie culturală .Ea stă la baza problemei asemănării unui portret
plastic cu modelul real
De asemenea studiul feţelor permite şi identificarea unor trăsături psihologice
De altfel încă din 1876 Cezare Lombroso(1836- 1909) a stabilit o tipologie a feţelor
care corespund delicvenţilor(„L'Huomo deliquente”)3.El a fost părintele criminologiei
antropologice.
Nu trebuie să uităm că faţa prin contracţiile muşchilor ei determină expresiile mimice care
definesc un anumit limbaj non-verbal corporal despre care vom scrie într-un alt capitol.
Un pas important în precizia identificării a fost făcut prin folosirea
amprentelor digitale. Aceste amprente se referă la urmele pe care le lasă pe o hârtie
crestele papilare din pielea degetelor când acestea au fost impregnate cu cerneală
sau tuş. Aceste papile realizează nişte configuraţii de linii specifice pentru fiecare
individ în parte numite dactilograme sau dermatoglife. Ele sunt diferite chiar şi la
gemenii homozigoţi. Probabilitatea ca doi oameni să aibă aceleaşi amprente digitate
este de 1/ 64miliarde (F Galton).

2
M.A. Turk, A.P. Pentland, Face Recognition Using Eigenfaces, Proceedings of the IEEE Conference on Computer
Vision and Pattern Recognition, , Maui, Hawaii, USA, pp. 586-59;13-6 June 1991
3
Lombroso Cesare L'uomo delinquente. In rapporto all'antropologia, alla giurisprudenza ed alle discipline carcerarie,
Turin, Bocca, 1876.
 Aceste amprente sunt caracterizate prin linii curbe ce realizează
bucle,spirale,elipse ,triunghiuri,arcuri etc. care au forme şi amplasări diferite de la om
la om. Ele pot fi conservate pe fotografii şi pot fi descrise. Astăzi există metode de
scanare şi apoi programe care permit stocarea lor şi recunoaşterea lor automată dacă
se află în baza de date respective. Aceste metode electronice sunt extrem de rapide şi
au înlocuit vechile metode manuale de clasificare şi recunoaştere care erau foarte
lente.
Se pare că vechii locuitori ai Mesopotamiei cunoşteau deja amprentele digitale pe lut În
Codul Hamurabi este chiar prevăzută luarea de amprente digitale ale celor arestaţi. Folosirea
amprentelor digitate în epoca modernă a început în India unde a fost introdusă ca probă de un
magistrat englez(Sir W Herschel4)

Amprente digitale

Dermatoglifele nu servesc numai pentru identificarea persoanelor vii sau

decedate .S-au putut identifica aspecte caracteristice pentru unele afecţiuni
determinate de alteraţii cromozomiale,care pot fi utile pentru precizarea
diagnosticului (Vulpe C;Ţarcă Ana5).Deşi s-au descris aspecte caracteristice ele nu au
fost şi nu sunt folosite decât în cadrul unor cercetări de specialitate.
Amprentarea digitală poate fi extinsă la amprentarea întregii mâini căci liniile
palmare au un aspect caracteristic pentru fiecare om.
Examinarea ştiinţifică a liniilor palmare continuă tradiţia non-ştiinţifică a examinării
palmelor (chiroscopia şi chiromancia )care însă aparţine antropologiei culturale .
Se pot folosi şi amprentele plantare care şi ele au o morfologie proprie fiecărui
individ uman.
Deşi amprentele digitale sunt şi astăzi cel mai utilizat sistem de identificare ele
au un punct slab căci pot fi şterse(de ex. prin arderea termică sau chimică a pielii
degetelor).De aceea antropologia fizică dar mai ales criminologia a început să
utilizeze şi alte caracteristici morfologice care sunt unicate pentru fiecare om în parte

4
Herschel, William J The Origin of Finger-Printing. Oxford University Press. (1916).
5
Hans-Georg Scheil, Horst Dieter Schmidt, Corneliu Vulpe and Ana Tarcă Dermatoglyphic studies in Romania.
Anthropol Anz 66(3):273-9 (2008)

.
 Sinusurile feţei

Una din metode constă radiografierea sinusurilor pneumatice ale feţei mai
ales a celor frontale a căror formă variază de la individ la individ.
O altă metodă face apel la aspectul danturii. Este o metodă folosită mai ales
pentru identificarea cadavrelor desfigurate.

Tipuri de urechi umane

O metodă interesantă este bazată pe aspectul fundului de ochi de oarece forma
şi ramificarea arterelor retiniene sunt caracteristice pentru fiecare individe în parte .
Recent antropologii atrag atenţia asupra folosirii ca indice de recunoaştere a
conformaţiei pavilionului urechii. Mărimea urechii, forma ei,aspectul elementelor
anatomice care o compun (helix, antehelix, tragus, antitragus, conca, şi mai ales
lobulul,) şi poziţia ei sunt elemente cu caractere individuale. De aceea aspectul
fotografic al urechii (pe fotografiile de profil ale capului)este un reper morfologic
important. Recent s-au pus la punct programe care permit recunoaşterea apartenenţei
unei urechi pe imagini scanate ale acesteia.

Tipuri de iris
 Unul din cele mai fiabile mijloace de stabilire a identităţii este bazat pe
aspectul anatomic al irisului care nu poate modificat.
Pentru identificarea cu ajutorul irisului sunt importante aspectele morfologice
ale structurii vizibile a irisului şi culoarea sa.
Oricine se uită atent la un iris sau la fotografia unui iris descoperă o mulţime de
amănunte (trabecule radiale,cripte,trabecule circulare etc.)a căror aspect este stabil
(nu se modifică odată cu trecerea anilor)şi variază de la om la om fiind specifice
pentru fiecare exemplar uman.
Culoarea irisului este un subiect important al antropologiei fizice .Este
determinată de eumelanină (un pigment negru)şi lipofuscină (un pigment galben). In
funcţie de intensitatea pigmentării cu aceşti”coloranţi”apar diferitele culori ale
irisului. Combinaţiile cromatice ale fiecărui individ sunt expresia a trei gene :EYCL1
de pe cromozomul 19 ,EYCL2 şi EYCL3 ambele pe cromozomul 15.
La acestea se mai adaugă gena OCA2 de pe cromozomul 15(reglată de gena HERCL2)gena
SLC24A4de pe cromozomul 14 şi gena TYR de pe cromozomul 11.
Transmiterea ereditară a culorii irisului este poligenică, autosomală şi nu urmează legile
mendeliene.
Există trei variante cromatice principale: brun,verde şi albastru care au
distribuţii diferite. Cea mai răspândită este cea brună(90%),cea mai rară este cea
verde/albastră. Cea albastră este rezultatul unei mutaţii relativ recente (acum circa
10000 de ani) care s-ar fi produs la un exemplar ce trăia în nor-destul mării Negre şi
din care ar proveni toţi oamenii cu ochi albaştri (H.Eiberg).
Folosirea irisului pentru identificare este foarte fiabilă căci aspectul irisului este
un unicat. Nici măcar cei doi irişi ai aceluiaşi individ nu seamănă între ei. De
asemenea acest aspect este stabil toată viaţa. Identificarea prin examenul irisului are
şi avantajul de a nu fi invazivă.
Nu trebuie confundată identificarea prin examinarea irisului cu iridoscopia care este o
metodă non-ştiinţifică de diagnostic bazat pe examinarea aspectului irisului.
Astăzi există dispozitive automate care scanează,analizează,stochează şi
identifică imaginile irisurilor.
Există şi metode de identificare care analizează unele aspecte
comportamentale, ca vorbirea,mersul,scrisul aspectul iscăliturii.
În ultima vreme cea mai precisă identificare se bazează pe amprenta genetică.
Se ştie că orice fiinţă umană existentă (fenotip) este expresia informaţiei
genetice aflate în ADN-ul prezent în nucleul şi mitocondriile tuturor celulelor
organismului. De asemenea se ştie că ADN-ul are o structură unicat proprie fiecărui
exemplar uman ceea ce conferă caracterul de unicat al fiecărui om. Acest genom
unicat se formează în timpul fecundării ovulului mamei de către spermatozoidul
tatălui şi din acel moment se menţine toată viaţa. De aceea identificarea unui individ
se poate face examinând ADN-ul său. Evident că nu se examinează tot genomul ci
doar unele fragmente care conţin suficiente elemente pentru a putea stabili identitatea
celui căruia îi aparţine Această identificare se numeşte stabilirea amprentei genetice
şi este cel mai fiabil sistem de identificare. Amprentarea genetică o datorăm
geneticianului englez sir Allec John Jeffreys (n 1950)care a folosit-o prima oară în
1986 depistând un violator dintr-o grupă de 5000 de persoane.6
Preluarea materialului necesar este simplă. E vorba de fire de păr,de
salivă,sânge,spermă,epiteliu bucal,diferite ţesuturi etc. Se pot prelua de la fiinţele
vii,de pe obiecte cu care aceste fiinţe au luat contact şi de la cadavre Prelucrarea
acestora este foarte dificilă,necesită o aparatură şi diferite produse scumpe ,şi multă
experienţă
În principiu se izolează moleculele de ADN şi se secţionează cu enzime specifice obţinându-
se anumite fragmente din aceste molecule. Aceste fragmente aparţin porţiunilor neutre care nu sunt
purtătoare de gene şi care formează aşa numiţii microsateliţi, care sunt nişte secvenţe de baze
inactive şi repetitive(sateliţii VNTR şi STR).Aceste fragmente sunt de lungimi diferite în funcţie de
numărul de repetiţii de baze. Variaţiile de lungime sunt caracteristice pentru fiecare individ în parte.
Fragmentele respective(care au lungimi şi greutăţi diferite) sunt supuse unei separări prin
electroforeză pe un gel de aragoză sau prin electroforeză capilară. Ele se grupează pe suportul
respectiv în funcţie de lungimea(greutatea) lor şi grupurile sunt diferite ca mărime în funcţie de
numărul fragmentelor ce le conţine fiecare din ele. Se obţine astfel o distribuţie caracteristică pentru
fiecare individ formată dintr-o coloană de liniuţe de grosimi diferite fiecare liniuţă corespunzând
unei anumite grupe de microsateliţi de aceeaşi lungim. Pentru vizualizarea lor foiţele cu aceste
coloane sunt copiate pe o membrană de nitroceluloză sau nylon .Pe această membrană fragmentele
respective se marchează radioactiv sau fluorescent .

Patru mostre de amprente genetice

Fiabilitatea metodelor bazate pe amprenta genetică este foarte mare. Cele mai
fiabile sunt cele bazate pe folosirea microsateliţilor STR .În acest caz unii autori
admit că posibilitatea de a avea două amprente identice este de 1/1013iar alţii de 1/109.
În cazuri speciale s-au efectuat amprente genetice folosindu-se ADN din
cromozomul Y(care nu se găseşte decât la bărbaţi şi din ADN-ul mitocondrial care se
transmite numai pe linie feminină.
Strâns legată de problema identificării unui exemplar uman este şi cea a
stabilirii filiaţiei sale. În general(dar nu totdeauna) mama este sigură şi stabilirea
6
Jeffreys A.J., Wilson V., Thein S.W. "Hypervariable 'minisatellite' regions in human DNA". Nature 314: 67–73.
(1984).
tatălui biologic(a paternităţii) este o problemă ce se rezolvă prin metode ce aparţin
antropologiei aplicate.
Foarte multe aspecte antropometrice sau morfologice,biochimice sau comportamentale se
transmit ereditar prin gene cu alele(variante)dominate, recesive sau codominante. Cele mai multe au
o determinare poligenică ceea ce face ca transmisiunea lor să nu urmeze legile lui Mendel şi
concluzile cu privire la identitatea părinţilor să nu fie relevante ci doar indicaţii aproximative.
Aceasta se referă printre altele,la talie,anumite dimensiuni şi forma capului,pigmentarea
pielii,culoarea ochilor,culoarea părului sau forma urechilor. Şi intuitiv se poate constata asemănarea
morfologică cu unul din părinţi sau bunici,dar aceasta nu este decât o indicaţie şi nu poate fi
invocată ca o probă în justiţie.
Proba ştiinţifică cea mai simplă şi ieftină este bazată pe stabilirea grupelor
sanguine din sistemul AB0 .Se ştie că acestea sunt determinate de o genă AB0 de pe
cromozomul 9 care are trei alele(variante) A şi B codominante şi 0 recesivă Fiecare
individ (fenotip) are grupa sanguină determinată de un cuplu de două gene una
paternă şi una maternă care provin din repertoriul de mai sus Nu există decât şase
posibilităţi AA, AB, A0, BB, B0, 00 ceea ce duce la 21 de posibilităţi de descendenţă
Acest test permite excluderea cu certitudine a posibilităţii ca un individ să fie tatăl
unui copil dat,sau să sugereze posibilitatea că poate fi tatăl. Niciodată nu poate
preciza cu certitudine paternitatea(în cazuri excepţionale maternitatea).
O probă mult mai fiabilă,dar mult mai costisitoare, este analiza comparativă a
amprentelor genetice ale copilului,mamei şi tatălui.
Amprenta genetică a copilului cuprinde atât secvenţe de ADN de la tată cât şi
de la mamă. Identificarea lor permite stabilirea maternităţii sau paternităţii.
Pentru un maximum de fiabilitate se utilizează microsateliţii STR. Comparaţia se face
folosind 15 regiuni diferite (markeri) ceea ce dă o siguranţă de 99,99% sau folosind 25 de regiuni
ceea ce oferă o siguranţă de 99,99999%. Pentru a nega paternitatea e necesar ca amprenta acestuia
să nu se găsească în minimum trei fragmente analizate.
Pot apare uneori mai ales în cazurile foarte rare de mozaicism genetic când unul din părinţi
are două sau mai multe amprente genetice diferite în diferite celule.
O aplicaţie extrem de importantă a identificărilor umane prin analiza ADN este
stabilirea existenţei unor grade de rudenie între indivizi. Dacă se găseşte un
minisatelit (STR sau VNTR) identic la doi sau mai mulţi indivizi aceasta
demonstrează că au un strămoş comun şi că îi leagă un anumit grad de rudenie .În
principiu cu cât numărul microsateliţilor identici este mai mare cu atât strămoşul
comun este mai apropiat (şi gradul de rudenie mai strâns).Nu trebuie să uităm că
relaţiile de rudenie sunt unul din cei mai puternici şi universali liganzi care
structurează societăţile umane .
Dacă analiza genetică se face pe cromozomul Y gradele de rudenie şi filiaţiile
respective sunt exclusiv pe linie masculină (patrilineală),în timp ce dacă se fac pe
ADN mitocondrial linia respectivă este feminină (matrilineală).
Aceste aspecte sunt importante în studiile de antropologie genetică şi de
genetică populaţională.
 Pe un plan mai punctual ele au putut rezolva unele controverse istorice privind
apartenenţa sau non apartenenţa unei anumite persoane la o familie istorică
Prin amprentare genetică s-a putut confirma zvonul că preşedintele Thomas
Jefferson a avut cel puţin un fiu nelegitim cu una din sclavele sale Sally Heming (o
metisă)7 .

Marea ducesă Anastasia Anna Anderson

Astfel pretenţia lui Anna Anderson (formulată prima oară în 1920)de a fi marea
ducesă Anastasia fiica ţarului Nicolae II(asasinată de comunişti)a fost definitiv
respinsă prin analiza genetică în 19948.

Ludovic XVII
În schimb tot analiza genetică a permis stabilirea autenticităţii inimii lui
Ludovic al XVII folosind probe de la rămăşiţele împărătesei Maria Thereza,şi a
fiicelor ei (Maria Antoaneta, Maria Josepha şi Maria Johana) dar şi sângele reginei
Ana a României şi a fratelui ei Andrei de Bourbon Parma9.

7
Foster, EA; Jobling MA, Taylor PG, Donnelly P, de Knijff P, Mieremet R, Zerjal T, Tyler-Smith C "Jefferson fathered
slave’s last child". Nature 396 (6706): 27–28. (1998).
8
Godl, John "Anastasia: The Unmasking of Anna Anderson", The European Royal History Journal (Oakland: Arturo
Beeche) (VI): 3–8 .(August 1998),
9
Jehaes E, Heidi Pfeiffe, Kaan Toprak, Ronny Decorte1, Bernd Brinkmann şiJean-Jacques Cassiman1 Mitochondrial
DNA analysis of the putative heart ofLouis XVII, son of Louis XVI and Marie-Antoinette European Journal of Human
Genetics (2001) 9, 185 – 190; 2001