Rezolvare subiecte titularizare iunie 2019 – nivel preșcolar

Subiectul I
A. LIMBA ROMÂNĂ
1. Fericiți – bucuroși, umblam – mergeam
2. A înțelege – înțelegere, înțelegător
3. Bulevardul – substantiv, mie – pronume, aduna – verb.
4. Scurtele de velur (atribut substantival), băteam bulervardul (complement direct)
5. Evitarea vocalei ”Δ și pronunțarea în aceleași silabe a două părți de vorbire.
6. Profesorul ne-a dat șase exercișii de rezolvat la matematică.
Fulgi de nea cad peste pământul înghețat.
Vom fi nevoiți să-i restituim datoria.
Copiii săi au performanțe școlare foarte bune.

B. LITERATURA ROMÂNĂ
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici este publicată, în volumul de debut “Novele
din popor”, reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii satului.

Aceasta este o nuvelă, adica o specie epică în proză, cu o construcție riguroasă și un singur
fir narativ central. Personajele relativ puține pun în evidență evoluția personajului principal,
complex, puternic individualizat. Se observa tendinta de obiectivare a perspectivei narative,
impersonalitatea naratorului, naratiunea. Este o nuvela psihologică prin: tematica, modalitati de
caracterizare a personajului și de investigare psihologică, natura conflictului (interior).
Acțiunea se desfasoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu semnificație
religioasă: de la Sfantul Gheorghe pâna la Paște și are loc în a doua jumătate a secolului al-XIX-
lea. Spațiul este real, transilvanean, în apropiere de Ineu.

În expozițiune ne sunt prezentate vorbele bătrânei, care este adepta păstrarii tradiției, în
timp ce Ghiță, capul familei, un cizmar sarac, dar onest, harnic și muncitor, ia în arendă carciuma
de la Moara cu noroc, pentru a castiga rapid bani. Tot aici este descris și locul unde se afla situată
moara și a drumului spre aceasta.

Intriga o constituie apariția lui Lică Sămădaul la carciuma, care este un personaj ciudat,
carismatic, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi.

În desfașurarea acțiunii, Ghiță se indepartează tot mai mult de familia sa, preocupat de
idea de a agonisi averea promisă de Lica. Treptat, acesta este implicat, direct sau indirect, în
afacerile necurate ale Sămădăului: jefuirea arendașului, uciderea femeii și a copilului în pădure.
Atunci când este chemat în fața tribunalului pentru a depune mărturie, Ghiță jură strâmb și devine,
astfel, complice al Sămădăului.

Totodată, are loc și alterarea relațiilor dintre el și Ana, soția sa. Lică îi ia locul lui Ghiță în
familie, care, preocupat cu propriile sale frământari, se indepartează de aceasta (de exemplu, Lica
este cel care se joacă cu copii și dansează cu Ana).

Apoi, Ghiță se împrietenește cu janadrmul Pintea și face un joc dublu: rămâne asociatul lui
Lică, încercând să ascundă aceste lucru și, în același timp, este de partea legii.

Punctul cuminant îl constituie dorința lui de-al da pe mâna jandarmului pe Lică, care
venise la carciumă cu bani care ar fi putut dovedi vinovația sa. El îl trimite pe Ghiță să facă schimb,
însă acesta se duce să-l avertizeze pe jandarm.

Deznodământul este tragic și moralizator deoarece personajele care au încălcat normele

morale sunt aspru pedepsite de catre autor. Ana este ucisă de soșul ei pentru ca îl înșelase (însă tot
el o aruncase în brațele lui Lică). Ghiță este împușcat de Răuț omul lui Lică, pentru a șterge toate
urmele și pentru a nu exista martori care să ateste vinovăția sa. Lică se sinucide din orgoliu și din
dorința sa de a nu fi prins de Pintea, dușmanul său de-o viață. Singurele personaje care
supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, simbolizând inocența, puritatea și înțelepciunea. Din această
perspectivă finalul poate fi considerat unul optimist deoarece copii au șansa unui viitor mai bun,
departe de infernul uman. Carciuma este arsă din temelii, iar acest lucru semnifică o purificare de
tot răul care a existat acolo.

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Fiind

o nuvelă psihologică, în “Moara cu noroc” conflictul central este cel moral-psihologic, conflict
interior al personajului principal.
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-și dezvaluie trăsăturile în momentele de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relațiile dintre ele (caracterizare
indirectă). De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă), iar detaliile fizice
relevă trăsături morale sau statutul social.

Ghiță este personajul principal, este cel mai complex din nuvelistica lui Slavici, al cărui
destin ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire.

El parcurge un traseu sinuos al dezumanizarii, cu frămantări sufletești și ezitări. Ezită între

cele două căi simbolizate de Ana (valorile familei, iubirea, “liniștea colibei”) și de Lică (“bogația”,
atracția malefică a banilor).

Se arată slab ăn fața tentațiilor și sfârșește tragic. Trăiește o dramă psihologică concretizată
prin trei pierderi: încrederea în sine, încrederea celorlalți în el și increderea Anei, soția sa, în el.
 La început apare cu un portret moral favorabil: tată grijului, soț iubitor, om harnic, bun
meseriaș, blând și cumsecade, iar intenția sa de a lua în arendă cârciuma este una nobilă, deoarece
vrea să asigure un trai liniștit și îndestulat familei sale. De aceea nu ține cont de vorbele bătrânei.
Un timp îi merge bine afacerea, realizând profit prin munca cinstită, până la apariția la carciumă a
lui Lică.

Prima confruntare dintre Ghiță și Lică este decisivă, Sămădăul explicându-i succint care
sunt atribuțiile sale și plecă fără a da posibilitatea lui Ghiță de a-l refuza. Lică reușește să domine
cu personalitatea lui puternică întreaga conversație și intuiește slăbiciunea lui Ghiță pentru bani.

Inițial, Ghiță, își ia măsuri de precauție cumpărându-și două pistoale și luând ca slugă pe
Marți și doi câini. Toate acestea se dovedesc inutile pentru că ulterior afla ca Marți este omul lui
Lică, iar câinii pe care-i antrenează să fie duri cu orice musafir nepoftit sunt îmblânziți de maleficul
Lică în mod surprinzător.

Ghiță se trezește implicat direct sau indirect în afacerile necurate ale porcarului, jură strâmb
la proces, se înstrăinează de propria familie, este măcinat de gânduri contradictorii, are accese de
violență și devine tot mai morocanos.

Ghiță ajunge pe ultima treaptă a degradării morale atunci când își aruncă soția, drept
momeală, în brațele Sămădăului. Apoi o ucide pentru că l-a înșelat. În final, este ucis și el de Răuț,
omul lui Lică, alături de toate personajele care au încălcat legea morală.

Iar în opinia mea, prin puternicul caracter moralizator, nuvela se constituie ca o pildă
pentru aprecierea corectă a valorilor în viață, într-o societate degradată moral de puterea banului.

Subiectul II
Predarea reprezintă acţiunea cadrului didactic de transmitere a cunoştinţelor la nivelul
unui model de comunicare unidirecţional, aflat în concordanţă cu anumite cerinţe metodologice
care condiţionează învăţarea, în general, învăţarea şcolară în special.

Predarea presupune schimbarea a ceea ce este în ceea ce trebuie să fie – finalitatea

actului de învăţare, prin angajarea elevilor într-o nouă experienţă de învăţare. Calitatea activităţii
de predare este dată de potenţialul ei cognitiv, afectiv şi psihomotor transformator. În modelele
didactice tradiţionale predarea se rezumă la o simplă prezentare a materiei, în timp ce didactica
modernă priveşte predarea ca pe un complex de funcţii şi acţiuni multiple şi variate. Predarea este
o activitate dominantă a profesorului şi o variabilă cauzală de care depinde,
în mare măsură, starea de pregătire a elevilor.

Principalele caracteristici ale predarii, prezentate de profesorul Ioan Cerghit, sunt

urmatoarele: predarea ca transmitere, predarea - ca ofertă de experiențe, predarea ca formă de
dirijare a învatarii, predarea - ca gestiune a învatarii, predarea - ca ansamblu de comportamente
didactice specifice.
Predarea - ca transmitere
În practica instrucției tradiționale activitatea de predare este vazută ca transmitere de
cunoștinte și tehnici de acțiune. A preda înseamna a da, a oferi, a transmite în mod sistematic
cunoștințele specifice unei discipline; a prezenta materia, a informa, a mijloci un transfer de
informații; a comunica o serie de cunoștințe, de rezultate, de cercetări știintifice; a expune o lecție
etc.

Predarea - ca ofertă de experiente

În această perspectivă, predarea se definește ca ofertă a unei progresii de experiențe
cognitive, acționale și afective determinate și dirijate în mod intenționat spre valori. Prin trăire
conștientă și cu implicare a acestor experiențe elevul își dezvoltă propriile experiențe în virtutea
cărora se apropie de adevăr, pătrunde în "miezul lucrurilor", surprinde esența și semnificația umană
și socială a acestora. Principalul este ca elevii să extragă tot ce se poate extrage din aceste
experiențe.
Predarea - ca formă de dirijare a învațării
Sistemele clasice de instruire și-au dezvoltat și perfecționat atât de mult funcțiile de
orientare și îndrumare a învățării, încât predarea a început sa fie identificata cu dirijarea învățării.
A preda, în sens de a dirija, se refera astfel la capabilitatea profesorului de a motiva, a încuraja și
a inspira elevii săi pentru a atinge rapid obiectivele de studiu.

Predarea ca ofertă de experiențe se referă la faptul că profesorii nu transmit pur şi simplu

cunoştinţe gata confecţionate, pe care elevul să le memoreze ca atare şi la cererea cadrului didactic,
atunci când îl examinează, acesta să le reproducă. Dacă procesul de învăţământ ar consta în esenţă
într-o astfel de activitate, elevul ar rămâne un element pasiv, ar avea numai rolul unui aparat de
înregistrare şi reproducere.

În realitate, într-un proces de învăţământ eficient, atunci când educatorul predă, el de fapt
organizează şi creează condiţii de învăţare, antrenează elevul în activităţi care să-l conducă la
însuşirea de cunoştinţe, dar şi de operaţii, îi pune probleme asupra cărora să reflecteze, pe care să
le rezolve nu numai teoretic, dar şi practic, cu ajutorul cunoştinţelor dobândite anterior, a
experienţei proprii. Când ne referim la unitatea predare-învăţare în procesul de învăţământ, prin
„învăţare” înţelegem o asimilare de informaţie, însoţită de achiziţionarea de către elevi de noi
operaţii, de priceperi şi deprinderi.
Procesul complex al interacţiunii dintre cei doi poli „predare-învăţare”, „profesor-elev”
exprimă caracterul bilateral al acţiunii didactice. În cadrul acestei interacţiuni profesorul are rolul
de conducător. El organizează, sistematizează şi conduce planificat asimilarea cunoştinţelor,
formarea priceperilor şi deprinderilor, a obişnuinţelor şi aptitudinilor. Dar elevul nu trebuie să fie
pasiv, ci un subiect activ al propriei formări, care prin eforturi proprii îşi construieşte
personalitatea, contribuie la propria lui instruire şi educare.

Predarea a fost multă vreme activitate de transmitere dominantă în învățamânt, astazi

punandu-se mai mult accent pe participarea elevilor în dobândirea cunoștințelor și formarea de
priceperi și deprinderi. Predarea include întregul sistem de acțiuni desfășurate de profesor prin care
el asigură condiții optime de învățare. Totul este subordonat activității de învățare la care participă
elevii; cel care învață este elevul, iar profesorul îl conduce, îl indrumă, îl sprijină, îl ajută, șl invață
cum să învețe.

Subiectul III
1.
Jocul senzorial este orice activitate care stimulează simțurile copilului. Acest fel de joc
poate fi împărțit în cinci categorii care corespund simțurilor pe care le antrenează: atingere,
vedere, auz, miros și gust. Jocul senzorial poate include orice din jurul nostru și nu se referă doar
la jucăriile copiilor de pe podea. De la apa din baie sau chiuvetă, la nisip și vopsea, există atât de
multe moduri pentru ca cei mici să se distreze în timp ce explorează și învață.

Exersarea și dezvoltarea organelor de simț trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă
deoarece este recunoscut faptul că perioada copilăriei lasă cele mai profunde urme asupra
personalității în devenire, deoarece aceasta este perioada receptivității, sensibilității, motricității
și a flexibilității psihice din cele mai pronunțate.
La vârsta preșcolară dezvoltarea senzorială este una din cele mai importante laturi,
datorită progreselor remarcabile pe care le face copilul în acest domeniu pe toate planurile și în
toate perioadele de dezvoltare. Copiii zilelor noastre sunt confruntați în diferite situații și
fenomene complexe ale căror efecte le suscită curiozitatea, spiritul de investigație, de cercetare,

Acest interes trebuie stimulat prin multiple activități în care copiii să nu fie spectatori sau
recepționeri de informații, ci descoperitori ai unor adevăruri. Bazându-ne pe aceasta am urmărit
antrenarea copiilor în cunoașterea realității obiective, acordând o deosebită atenție creșterii
sensibilității analizatorilor, întrucât e deosebit de important și util pentru copil primirea
numeroaselor informații prin cât mai multe canale, prin antrenarea a cât mai mulți analizatori, în
scopul cunoașterii exacte a realității obiective.

Cele mai importante abilități cognitive cultivate cu ajutorul jocului senzorial sunt
rezolvarea problemelor și capacitatea de luare a deciziilor. Propunând copiilor situatii mici, pe
care le rezolvăm împreună, le dezvoltam simțul practic.

Anumite jocuri senzoriale, precum mesele senzoriale permit copiilor să fie autonomi țn
acțiunile lor, ceea ce le crește încrederea în sine și capacitatea de a lua decizii. Lucrând împreună
în anumite activități, copiii socializează natural, învață saă respecte punctul de vedere al altcuiva
și să lucreze în echipă, fară a resimți presiune din exterior. Mai mult, jocul senzorial inspiră pofta
de a afla mai mult și de a impărtași cu cei cunoscuți ceea ce au învățat.

Un exemplu de joc senzorial pentru grupa de vârstă 5-6 ani este ”Privește un lucru
diferit”.
Este necesar să alegem diferite tipuri de obiecte și apoi să invităm copiii să le privească
prin: sticlă, lupă, apă, celofan, printr-o oglinda. Apoi, pot să privească lucrurile din perspective
diferite: de aproape, de departe, de jos în sus. Ultimul pas va fi ca cei mici să pipăie și să
ghicească obiectul cu ochii închiși. Se va discuta despre fiecare perspectivă în parte și despre
cum se vede fiecare obiect.

2.
a). Evaluarea reprezintă actul didactic complex, integrat procesului de învăţământ, ce
urmăreşte măsurarea cantităţii cunoştinţelor dobândite, valoarea, performanţele şi eficienţa
acestora la un moment dat oferind soluţii de perfecţionare a actului didactic.

A evalua înseamnă a determina măsura în care obiectivele propuse au fost atinse,

eficienţa metodelor de predare – învăţare; pe baza informaţiilor obţinute activitatea fiind
ameliorată la timp. Evaluarea, însă, nu vizează doar preşcolarul, ci şi educatoarea. Pentru
educatoare, aceasta reprezintă un feed-back asupra eficienţei activităţii didactice desfăşurate; îi
arată cât de eficient îşi dozează materialul, cât de bine comunică cu preşcolarii, cât de utile au
fost metodele folosite în timpul predării.

Astfel, prin intermediul evaluării, educatoarea poate afla ce au acumulat preşcolarii, ce

lacune există în pregătirea acestora, care sunt posibilităţile şi ritmurile proprii de învăţare,
interesele copiilor. În ceea ce îl priveşte pe copil, scopul principal al evaluării este de a
supraveghea şi determina tendinţele acestuia de învăţare, ajutându-l să-şi cunoască şi să-şi
dezvolte aptitudinile, formându-i deprinderi de muncă independentă.

b). Abordarea teoretică a procesului evaluativ în actul educativ impune cu prioritate evidenţierea
funcţiilor evaluării. Scopul evaluării nu este de a parveni la anumite date, ci de a perfecţiona
procesul educativ. Raportat la derularea unei secvenţe de învăţare sau prin relaţionare la un
ansamblu structurat de activităţi de formare, se desprind funcţii ale evaluării specifice
dimensiunii normative (constatativă, diagnostică, prognostică), respectiv funcţii specifice
dimensiunii formative (motivaţională, decizională, informaţională).

Privite din punctul de vedere al educatorului, funcţiile evaluării vizează:

 culegerea de informaţii cu privire la măsura în care au fost realizate obiectivele stabilite

 controlul asupra activităţii desfăşurate
  stabilirea eficienţei organizării, structurării, accesibilizării conţinutului, a alegerii
strategiei adecvate grupei sau indivizilor din grupă
 descoperirea unor lacune, dificultăţi, rămâneri în urmă pentru ca pe baza lor să se
elaboreze un program de recuperare (cu întreaga grupă, pe grupe mici sau individual)
 anticiparea, proiectarea, organizarea şi conducerea ştiinţifică, eficientă a următoarelor
secvenţe de instruire

Pentru preşcolar, funcţiile specifice ale evaluării sunt:

 îl ajută să fixeze, să consolideze şi să reţină cunoştinţele prin repetare şi întărirea pozitivă

pe care evaluarea o determină, să le integreze în sisteme
 să-i mărească încrederea în forţele proprii şi să-i descurajeze comportamentele negative
 îi susţine interesul pentru cunoaştere stimulându-i şi dirijându-i învăţarea
 contribuie la formarea capacităţii de autoapreciere şi la stimularea tendinţei de
autoafirmare
 contribuie la întărirea legăturii grădiniţei cu familia

Toate aceste funcţii demonstrează necesitatea includerii evaluării în activitatea didactică. Ele
apar şi se actualizează diferenţiat, prin prevalenţa uneia faţă de alta la un moment dat. O probă
evaluativă oarecare nu îndeplineşte toate funcţiile posibile în aceeaşi măsură. Toate funcţiile se
pot întrezări, mai mult sau mai puţin, în toate situaţiile de evaluare.