Liceul Teologic Ortodox ”Sf.

Constantin Brâncoveanu” Făgăraș

2015

Lucrare de atestat

Pg 12

Sfânta Euharistie

Prof .Coordonator Elev

Prof. Dr. Malene Gheorghe Mărginean Iosif

1
 Cuprins

Introducere........................................................................................................................p
.3

I.Euharistia în Noul Testament.........................................................................................p.4

II.Euharistia in Biserica primelor veacuri creștine...........................................................p.8

III.Prezența euharistică a lui Hristos în Sfânta Liturghie a Bisericii Ortodoxe..............p.11

Hristos prezent tipic și simbolic în Liturghie.................................................................p.13
Hristos prezent simbolic si mistic în Liturghie..............................................................p.14
Hristos real si mistic în Liturghie.....................................................,.............................p.16
Concluzia.......................................................................................................................p.18
Bibliografia...................................................................................................................p.20

2
 Introducere

Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtășanie, cum i se mai spune , este cea mai importantă
Sfântă Taină dintre toate căci prin ea credinciosul se unește cu Hristos prin însăși Trupul și
Sângele Mântuitorului, care a pătimit pentru noi oamenii, pentru ca noi să ne mântuim și să
dobândim viață veșnică și mântuirea sufletelor noastre.Taina Euharistiei a fost instituită de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos la Cina cea de Taină, iar garanția mântuirii noastre este:”Dacă
nu veti mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață întru voi”.

Euharistia în Biserica Ortodoxă se află în centrul vieții creștine, deoarece Biserica este
în primul rând o comunitate euharistică. Euharistia este desăvârșirea tuturor celorlalte Taine ale
Bisericii și este izvorul și ținta tuturor învățăturilor și instituțiilor Bisericii Majoritatea
teologilor care au scris despre Cina cea de Taină nu cred că ar fi fost vorba de cina obișnuită de
Paștile evreiești, poziție coerentă cu povestirea păstrată în Evanghelia după Ioan. Există o
minoritate care consideră totuși că aceasta fusese o cină de Paști (seder), bazându-se pe
Evangheliile sinoptice. Însă, după cum afirmă Enrico Mazza, părerea minorității "rămâne o
interpretare teologică. Realitatea istorică este că Cina cea de Taină nu a fost o celebrare a
Paștilor evreiești, și prin urmare că liturghia acesteia nu a fost cea a Paștilor evreiești."
Euharistia este atât simbolică, cât și mistică.

De asemenea, în Biserica Ortodoxă Euharistia este considerată a fi adevăratul Trup și

Sânge al Mântuitorului Hristos, tocmai pentru că pâinea și vinul sunt taine și simboluri ale
adevăratei și deplinei prezențe a lui Dumnezeu și ale manifestării Lui față de noi în Hristos.
Înaintea Tainei Sfintei Împărtășanii, ortodocșii refuză orice analiză și explicație în termeni pur
raționali și logici. Căci Euharistia, ca și Hristos însuși, este o taină a Împărăției Cerurilor care,
după cum ne-a spus Domnul Iisus, "nu este din lumea aceasta".

Euharistia, întrucât aparține Împărăției lui Dumnezeu, nu este în nici un fel ținută de
regulile logicii pământești a umanității marcate de păcat. Iată ce ne spune în legătură cu aceasta
Sfântul Ioan Damaschin: "Dacă te întrebi cum se petrec acestea, destul îți este ție să afli că e
prin Sfântul Duh... nu știm nimic mai mult decât aceasta, că este adevărat, lucrător și
atotputernic cuvântul lui Dumnezeu, dar că lucrează într-un chip de nepătruns pentru mintea
omenească".

3
Capitolul 1

EUHARISTIA ÎN NOUL TESTAMENT

Euharistia este ,,taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincioşilor
Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se real şi
nesângeros jertfa de pe cruce a Mântuitorului, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi
Sângele Mântuitorului, cu puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau de preot.”1
Euharistia apare în Noul Testament sub diferite denumiri:
- Cina Domnului, numită şi simplu Cina, cina duminicală ori masa Domnului (mensa
Domini) pentru că reactualizează Cina cea de Taină şi arvuneşte ,, cina nunţii Mirelui “ (Apocalipsa
XIX, 9) în Ierusalimul cel de sus.
- Sfânta Jertfă , căci reactualizează jertfa unică a lui Hristos şi implică jertfa Bisericii
care este în acelaşi timp ,, jertfa de laudă” ( Evrei XIII, 15 ) , ,, jertfa spiritual ( I Petru II , 5), ,,jertfa
curată şi sfântă”, deoarece săvârşeşte şi depăşeşte toate jertfele Vechiului Testament.
- Frângerea pâinii( fractio panis ) întrucât acest rit tipic cinei ebraice , a fost folosit de
Mântuitorul în timpul Cinei celei de Taină şi în alte împrejurări ( Matei XIV, 19; XV, 36 ş. A. ). Prin
acest gest, Luca şi Cleopa , îl vor recunoaşte, în momentul Cinei pe Învăţătorul lor, iar adunările erau
desemnate de primii creştini cu aceste cuvinte.
- Adunarea euharistică, deoarece în jurul Euharistiei se constituie adunarea
credincioşilor şi Euharistia face Biserica, este expresia vie a ei.
- Împărtăşanie, pentru că prin această Taină noi participăm la Jertfa şi Învierea
Domnului, devenim hristofori , părtaşi ai harului dumnezeiesc, mădulare vii ale Trupului lui Hristos.
- Dar mai sunt şi alţi termeni care desemnau această Taină: binecuvântare, paharul
binecuvântării, ofrandă, taină, lucrare sfântă, precum şi alţi termini analogi.
Textele instituirii de la Sfântul Evanghelist Matei ( XXVI, 26-29) şi Sfântul Evanghelist Marcu
(XIV, 22-25) au similitudini atât de evidente, încât aceste două texte pot fi studiate împreună. După
ce este anunţat timpul (,,ziua cea dintâi a Azimilor“- Matei XXVI, 17; Marcu XIV, 12) şi apoi locul în
care s-a ţinut Cina cea de Taină (,, în cetate , la cutare”- Matei XXVI, 18 ), cei doi evanghelişti redau
în cuvinte asemănătoare instituirea Euharistiei : ,, Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi

1
Pr Prof Dr. Dumitru RADU, Taina Sfintei Împărtăşanii in vol. Îndrumări misionare, Ed Institului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. IBMBOR), Bucureşti, 1986, p. 527

4
binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi , mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând
paharul şi mulţumind, le-a dat zicând : Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii
celei noi, care pentru mulţi se varsă , spre iertarea păcatelor. Şi vă spun vouă că de acum nu voi mai
bea din acest rod al viţei până în ziua aceea, când îl voi bea cu voi nou, în împărăţia Tatălui Meu”.
Cuvintele ,,Iisus luând pâinea, mulţumind, binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor”
reunesc, toate etapele jertfei euharistice. Derulând aceste etape, putem diviza evenimentul în trei
părţi. Prima e premergătoare :,, Luând pâinea…”, ceea ce înseamnă că Biserica se reînnoieşte în
riturile aducerii. A doua este central: ,, mulţumind” –redă sensul strict al Euharistiei, Jertfa
nesângeroasă a Noii Alianţe, ,,Alianţa” în care jertfa Sa sângeroasă va fi o singură dată celebrată prin
anticipare şi apoi reînnoită neîncetat.
Tot ceea ce urmează rezultă din ce s-a spus mai sus:
-,,binecuvântând”- se referă şi la binecuvântarea general, care se extinde la toată creaţia
nouă, dând premisele oferirii în persoana Noului Adam;
-,, a frânt”, este împărţirea prin care unicul dar euharistic fără să se despartă va deveni al
tuturor, unind în Sine pe toţi cei care iau parte la El.
-,,şi l-a dat ucenicilor Săi “, participarea efectivă la comuniune.
Pentru a înţelege etapele Jertfei Euharistice trebuie deci să se înţeleagă mai întâi actul central
Jertfa, Euharistia propriu-zisă. La Cina cea de taină se reface trecerea de la ,,nivelul pascal” şi de la
sângele animalelor jertfite, la ,,Paştele noastre cele mari şi preasfinţite“. Încetează acum să mai curgă
sângele animalelor de jertfă şi este anticipată vărsarea de sânge spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de
veci.
Nu trebuie deci, să lăsăm să se înţeleagă că ritualul euharistic săvârşit de Mântuitorul ar deriva din
practicile pascale iudaice. Cina creştină nu este nici Paştele evreiesc – de care diferă şi prin
elementele întrebuinţate şi prin data celebrării, nici Kiddus evreiesc de vineri – de care se deosebeşte
prin riturile particulare, nici reuniunea pioasă însoţită de lecturi şi rugăciuni ca la comunităţile
evreieşti din diaspora. Cina creştină este un rit creştin, în mod exclusive creştin, bine cunoscut, foarte
important ce aparţine unui cult public, ecleziastic şi care reînnoieşte şi vesteşte moartea Domnului
până ce va veni.
Cei mai mulţi dintre exegeţi şi teologii catolici consider că Iisus a folosit azima la ultima Cină luată
împreună cu ucenicii. Simplificată, justificarea ar suna astfel : ,, Dacă Iisus a celebrat masa pascală în
seara de 14 Nissan, adică la începutul zilei de 15 Nissan, El a trebuit să servească azima, căci pâinea
dospită dispăruse înainte de după amiaza lui”

5
 Încercând să fie obiectiv, autorul cuvintelor de mai sus notează şi opinia unui mare număr de
Părinţi ai Bisericii şi Chiar de exegeţi catolici, după care Iisus a putut întrebuinţa la Cină şi pâinea
dospită.
Cuvintele .,, în cea dintâi zi a Azimilor “ (Matei XXVI. 17 ) ar putea fi traduse , ne sugerează
exegetul catolic şi în forma :,, înaintea zilei Azimilor” deoarece , dacă vocabula προτη poate avea
sensul de προ , se impune o astfel de traducere. În documente mai noi, care expun doctrina şi cultul,
catolicii evită să accentueze folosirea azimei în Euharistie şi recunosc chiar că ,,Sfânta Împărtăşanie
îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Deoarece , sub această formă,
semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”
Dar, din cercetarea mai atentă a Sfintelor Evanghelii, deduce că temeiul dogmatic al practicii
Euharistie ortodoxe, cu pâine dospită (αρτος) , îl constituie modul serbării Paştilor de către Mântuitor.
Această masă solemn este numită cina δειπνον , iar pâinea folosită este cea dospită αρτος şi nu azima
αζυμο, pe care iudeii ,,erau obligaţi să o consume timp de o săptămână în perioada Paştelui”. Dacă s-
ar fi serbat Paştele evreiesc Πασχα, atunci nu mai era posibilă spălarea picioarelor ucenicilor, iar cel
care ar fi mâncat Paştile nu ar mai fi avut voie să iasă afară din casă până dimineaţa. Or, după Cină, Îl
găsim pe Mântuitorul împreună cu ucenicii săi la rugăciune, în grădina Ghetsimani.
În polemicile antilatine, îndreptate împotriva folosirii pâinii nedospite la Euharistie, teologii
bizantini au observat că pâinea euharistică trebuie să fie dospită ca să simbolizeze omenitatea
însufleţită a lui Hristos. În concepţia lor folosirea azimilor de către latini ar nega faptul că Iisus a avut
suflet omenesc raţional, după cum învăţa ereticul Apolinarie. Folosirea pâinii obişnuite, a pâinii ca
hrană de fiecare zi, este demnul adevăratei Întrupări :,, Ce este pâinea cea de toate zilele (din
Rugăciunea Domnească)- întreba Nichita Stethatos – dacă nu este de o fiinţă cu noi? Iar pâinea de o
fiinţă cu noi e prin Trupul omenităţii Sale”.
Viaţa primei comunităţi creştine înfiinţată la Cincizecime, în urma predicii Sântului Apostol
Petru, se concentra cultic în frângerea pâinii (κλασις του αρτου):,, Şi stăruiau în învăţătura
Apostolilor şi în frângerea pâinii şi în rugăciuni.. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de
obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în
fiecare zi stăruiau într-un cuget în temple şi frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru
bucurie şi întru curăţirea inimii”(Fapte II , 42-46).
Nota caracteristică a cultului primar, după cum reiese din textul de mai sus, era ,,frângerea
pâinii”, adică celebrarea Sfintei Euharistii. Euharistia săvârşită de prima comunitate din Ierusalim ,,
nu era un act izolat”, ci este ,, pusă în legătură nedespărţită şi de aceeaşi importanţă cu predica
apostolilor, cu rugăciunile şi doxologiile, făcând un tot organic”..

6
 Locul celebrării Euharistiei de către primii creştini din Ierusalim nu era templul, ci casa
Mariei , mama evanghelistului Marcu.
Cât despre timpul celebrării, ea se săvârşea în fiecare zi. Unii consideră că în prima comunitate
creştină, exista un cult iudeo-creştin, în sensul că nu un cult eminamente iudaic, dar nici unul creştin
bine delimitat.
Diaspora creştină şi evenimentele istorice de după Cincizecime au jucat un rol decisiv în
despărţirea cultului creştin de cel iudaic şi configuraţia specificităţii sale.
Tot în Faptele Apostolilor aflăm că la Troia, ,, frângerea pâinii “ se celebra în prima zi a săptămânii,
adică în ziua Învierii.

7
 Capitolul 2

EUHARISTIA ÎN BISERICA PRIMELOR VEACURI CREŞTINE

Dacă pentru perioada nemijlocit postapostolică suntem limitaţi la presupuneri, odată cu

mărturia Sf. Iustin Martirul şi Filosoful avem un prim izvor mai bogat, iar în anaforaua aşa numitei
Traditio Apostolica un prim exemplu a unei rugăciuni euharistice, în cazul în care facem abstracţie de
rânduiala întrucâtva enigmatica a Didahiei. Din mărturia lui Plinius unii cercetători ( între alţii J. A.
Jungmann) au tras concluzia ca sinaxa comunităţii pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului era
la origine separată de Euharistie. Însă nici această mărturie, nici Didahia, care în chip cu totul de la
sine înţeles reglementează mai puternic ospăţul festiv decât cultul divin al cuvântului nu sunt de ajuns
pentru a presupune drept caz normal euharistia cu totul separată de cultul divin al Cuvântului. Au
existat însă întradevăr foarte devreme adunări creştine neeuharistice, între altele pentru rugăciunea la
momentele principale ale zilei. ,,Prima zi a săptămânii” era însă probabil marcată de ospăţul
sărbătoresc euharistic. Faptele Apostolilor XX, 7 (,,în prima zi a săptămânii adunându-ne noi pentru
frângerea pâinii” Pavel predica creştinilor) pledează împotriva unei euharistii separate de cultul divin
al cuvântului; I Cor XI nu pledează însă. Legătura celor doua elemente o arata limpede pentru timpul
său şi Sf Iustin. Esenţial e faptul că euharistia e în permanenţă înţeleasă ca un ospăţ al întregii
,,ekklesii” locale. Acesta putea duce până acolo încât creştinii persecutaţi în Cartagina îşi
fundamentau participarea la euharistia interzisă prin aceea că fără prezenta lor, adică fără prezenţa (în
principiu) a tuturor membrilor comunităţii, euharistia nu se poate celebra.

Sub acest raport înţelegerea greşită a formulei  (biserica din casă) de la Romani XVI,
5 a avut desigur efecte devastatoare şi a condus la ficţiunea bisericilor din casele creştine primare
care îşi ţineau euharistia lor privata. Sensul expresiei din FA II, 46 : ’
( frângând pâinea în casa) a fost astfel interpretat ca şi cum aici ar sta ’
( frângând pâinea în case). Trebuie accentuat faptul câ în nici o comunitate nu se face menţiune de
mai mult de o singura ekklesia; e vorba şi aici în permanenţă de întreaga comunitate locala ekklesia
care e trupul lui Hristos şi este semnificativ faptul că se vorbeşte de ’
( propovăduire în case), dar numai despre o euharistie ’ ( în casă ). Sf Iustin presupune
încă şi adunarea tuturor pentru Euharistie. Sf Ignatie, a trebuit să lupte pentru asta, iar dacă la el

8
exista o deplasare faţă de mărturia apostolica originară, aceasta are loc numai în privinţa faptului că
el pune accent pe episcop ca garant al acestei unităţi. Unitatea celebrării euharistiei ca atare este o
acuză apostolică: … ( I Cor XIV, 23 : ,, dacă
deci s-ar aduna toată Biserica în acelaşi loc”).
Alte elemente ale cultului divin euharistic creştin primar erau cântarea psalmilor ( atestata la
Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian) şi citirea scripturii precum şi predica. Citirea scripturii şi
predica sunt atestate la Sf Iustin. Un element structural al cultului divin era concedierea
catehumenilor (Ciprian, Tertulian), concediere care în Siria avea loc treptat.
Evident, cultul divin cuprindea şi rugăciuni de mijlocire, un exemplu de astfel de mijlocire
poate fi recunoscut în Epistola I a Sf. Clement Romanul către Corinteni 59:
,,pe Tine Te rugăm, Stăpâne, fii ajutorul şi sprijinitorul nostru, pe cei dintre noi care sunt în
strâmtorare mântuieşte-i, pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor din nevoie arată-te, pe
cei bolnavi vindecă-i, pe cei rătăciţi din poporul Tău întoarce-i; pe cei flămânzi satură-i, pe cei legaţi
dintre noi slobozeşte-i, pe cei slabi ridică-i, pe cei slabi la suflet mângâie-i ca toate neamurile să Te
cunoască pe Tine. Că Tu eşti singurul Dumnezeu şi Iisus Hristos Fiul Tău iar noi poporul Tău şi oile
păşunii Tale.”
Ca atitudine corporală normală a cultului divin s-a impus, cel puţin pentru Euharistia de
duminica odată cu separarea Euharistiei de agapă, starea în picioare cu braţele întinse.
Predica era, cum s-a arătat, în mod evident , o parte componentă importantă a cultului divin
creştin primar. Nu trebuie să ne facem însă o imagine prea înaltă despre conţinutul ei. Pe cât se pare,
locul propovăduirii mântuirii era mai mult rugăciunea euharistică decât predica, în care un accent
foarte puternic era pus în mod evident pe instruirea moralizatoare. Astfel la Sf. Iustin se spune că ,,se
citeau memoriile Apostolilor sau scrierile profeţilor”, după care continuă: ,,După ce cel ce citeşte
încetează, întâi-stătătorul ţine un cuvânt de povăţuire şi îndemn la imitarea acestor învăţături
frumoase”( Apol. I,67).
La aceste observaţii să mai adăugăm câteva consideraţii generale:
Cu anevoie poate fi trecut cu vederea modul extrem de ,, simplu” în care se săvârşea cultul
divin în Biserica primara. Nu exista edificii bisericeşti, sau numai unele foarte simple. În orice caz,
nu existau veşminte cultice, tămâie, icoane sau o muzica bisericească complicată. Numai unele
acţiuni centrale aveau o simbolică nemijlocit sesizabilă , deloc ascunsă. Abstracţie făcând acţiunile
sacramentale centrale, totul avea o permanenţă, o semnificaţie practică uşor de recunoscut: lumina
adusă odată cu seara; sărutarea păcii; aducerea darurilor naturale (,,jertfa”). Numai în chip cu totul
incipient se anunţa la Hipolit un fel de ,, simbolism” , atunci când se spune : apa de la aducerea
ofrandei trebuie să arate ca imaginea botezului faptul că omul lăuntric ca fiinţă însufleţită primeşte

9
lucruri asemănătoare cu trupul. E un prim început pentru interpretare ,, mistică” mai adâncă a unor
acţiuni iniţial pur practice, cum sunt amestecarea vinului obişnuita la greci. Şi ofranda de lapte şi
miere pentru noul botezat care provine din rânduiala agapei are aici trăsăturile unei acţiuni mistice cu
semnificaţie ascunsă.
Dar cu simplitatea încă dominantă, cultul divin al Bisericii primare nu este totuşi o adunare
protestantă. Foarte devreme întâlnim gestul însemnării cu semnul crucii. Tertulian( 150-222/223)
scrie; creştinul se însemnează cu semnul crucii la orice lucrare, la începutul oricărei acţiuni, la
îmbrăcare şi dezbrăcare, la baie , la masa, la aprinderea unei lumânări, la culcare, la şedere. De
fiecare dată ne întâmpină semnul crucii , care odinioară era însemnat cu un deget la frunte :,,
Totdeauna trebuie să-ţi faci semnul crucii la frunte. Semnul patimii (lui Hristos) e deosebit de lucrător
împotriva diavolului, atunci când e făcut din credinţă, nu pentru plăcerea oamenilor, ci pentru a-l ţine
înainte în chip conştient ca o pavăză”.
Un pas mai important în dezvoltarea celebrării euharistice e transformarea exterioara a casei de
adunare în ,, biserica” odată ce Euharistia s-a desprins de agapa. Cu aceasta mesele participanţilor
dispar; ele devin inutile şi singura masă a întâi –stătătorului pregăteşte altarul viitor. În acelaşi timp,
Biserica păstrează şi în elenism respectul şi sacralitatea proprii cinei cultice iudaice, dar care nu erau
transmisibile ca atare în mediul elenistic, prin desfiinţarea şederii la masa în poziţie culcată înlocuită
prin îngenunchiere, respectiv prin starea în picioare la Euharistia de duminica. Toate rugăciunile
Bisericii vechi vorbesc de faptul că ,, stăm în picioare ( ca nişte preoţi ) înaintea lui Dumnezeu”.
Chiar şi statul în picioare face ca acest cult divin sa apară foarte diferit de cultul divin simplu al unei
comunităţi baptiste.
Spălarea vaselor întrebuinţate la Euharistie, provenită dintr-o practică iudaică paralelă, va
favoriza mai degrabă o înţelegere masiv sacramentală, deşi în mintea Bisericii vechi o înţelegere
,,simbolică” poate fi întru totul conciliantă cu aceasta.

10
Capitolul 3

PREZENŢA EUHARISTICĂ A LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE A BISERICII

ORTODOXE

Sfânta Euharistie sau Cina Domnului corespunde unei etape superioare a trăirii spirituale, a
unirii creştinului cu Hristos. Prin Euharistie depăşim în viaţa duhovnicească fazele de purificare prin
Botez şi de iluminare prin Mirungere. De acum nu mai suntem copii, nici adolescenţi în Hristos, ci,
prin Euharistie, devenim maturi în Hristos, unindu-ne cu Acesta în modul cel mai intim posibil.
Sfânta Euharistie este desăvârşirea tuturor celorlalte Taine, ea este singura Taină capabilă să
îndepărteze orice întinare umană înaintea lui Dumnezeu şi numai ea este Taina care face ca darurile
primite prin celelalte Taine, să strălucească într-un mod evident.
Noi toţi, cei născuţi din Adam, avem drept moştenire păcatul şi din această stare de păcat nu ne
putem ,,emancipa” numai prin puterile noastre proprii, omeneşti, ci avem nevoie de sprijinul unei
puteri divine, de harul dumnezeiesc. Acest sprijin ni-l dă Însuşi Hristos, Dumnezeul adevărat şi Om
adevărat, prin unirea Euharistică.
Împărtăşindu-ne la Sfânta Masă, noi suntem în lume, dar nu mai aparţinem acestei lumi, fiindcă
Trupul şi Sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură de lut şi păcătoasă, în oameni cu
natură transfigurată, îndumnezeită. Rostul mistic al unirii noastre euharistice s-ar cuprinde în
următorul mănunchi de realităţi: apartenenţa noastră la Adam şi trupul păcătos, prin Euharistie devine
apartenenţă la Hristos şi întrupare în trupul mistic-duhovnicesc al lui Hristos: ,,voi sunteţi trupul lui
Hristos, iar mădulare fiecare în parte” (I Corinteni XXII, 27). Fără îndoială că aici nu se vorbeşte de
trupul carnal , ci mai degrabă de sufletul nostru împreună cu toate facultăţile şi puterile lui.
Cuvântul ,, trup “ , în acest caz, vizează sensul mistic.2
Graţie unirii mistice euharistice directe cu Hristos, omul se face părtaş la o ,, cununie “ de viaţă
intimă, nevăzută , dar reală cu El. Prin această unire Hristos viază în noi şi noi viem în El ca nişte
mădulare ale trupului Său mistic3.
Creştinii sunt din acest motiv pe deplin încredinţaţi că se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui
Hristos. ,,În chipul pâinii ţi se dă Trupul , iar în chipul vinului ţi se dă Sângele lui Hristos, unit într-un

2
Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unitatii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica
a Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008
3
Dr. Nicolae MLADIN, Asceza şi mistica paulină, teza de doctorat, p.37 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS,
Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane,
Bucureşti,2008

11
singur trup şi Sângele lui se răspândesc în mădularele noastre. Astfel , după cuvintele fericitului Petru
, ajungem părtaşi firii dumnezeieşti”4.
În urma euharistică, prin asimilarea Trupului şi Sângelui celui Sfânt, ale lui Hristos, ,,focul
regenerator”, se desăvârşeşte integrarea sau adopţiunea noastră ca membru ale trupului mistic al său.
Această adopţiune sau filiaţiune este o comunitate de sânge şi de carne, lămureşte Nicolae Cabasila 5.
Măreţia acestei taine se desprinde mai ales din îndoita calitate a ei, de Jertfă şi de Împărtăşanie.
Această slujbă a slujbelor, în complexitatea ei , nu este altceva decât reactualizarea lui
Hristos printre noi. El vieţuieşte în noi şi noi vieţuim în El, îl însoţim din peştera Betleemului până la
Înviere şi Înălţare. El vine între noi, ne luminează mintea noastră , umbrită de păcat, cu cereasca Sa
învăţătură ne conduce paşii pe calea mântuirii şi, mai mult, ne dă hrană chiar Trupul Său şi băutură,
Însuşi Sângele Său. Iar noi, prin Liturghie, luăm parte la chinurile calvarului său, bucurându-ne apoi
tot împreună cu El de mărita-I Înviere. Şi pentru ca această reactualizare a lui Hristos să fie mai
sensibilă şi mai inteligibilă, a fost nevoie de folosirea în ritul liturgic a sensurilor simbolico-istorice şi
mistico-divine. Prin ,,sfintele simboluri (la Sfânta Liturghie ) se săvârşeşte şi se învaţă cele mai presus
de minte. Dar chiar şi cele ce se săvârşesc în chip văzut sau împărtăşit de atâta slavă, încât pentru toţi
ele sunt lucruri minunate. De aceea , nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se
săvârşesc”6.
Prezenţa lui Hristos între noi în decursul slujbei sfintei Liturghii, o putem împărţi în trei faze
mai importante, şi anume: în proscomidie şi până la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Hristos
este prezent în mod tipic-simbolic de la vohodul mic şi până la prefacere, în liturghia credincioşilor,
Hristos este prezent în mod simbolico-mistic şi, în sfârşit, începând cu prefacerea euharistică, Hristos
este prezent în chip real şi substanţial.

4
Sfântul Chiril al Ierusalimului , Catehezele, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1945,p.256
5
Apud Nichifor Crainic
6
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Buc 1943, p. 3 apud Pr.
Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a
Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008

12
 HRISTOS PREZENT TIPIC SŞ I SIMBOLIC IÎN LITURGHIE

Proscomidia este slujba de pregătire sau de punere înainte, spre sfinţire a darurilor aduse pentru
jertfă.
În sens tipic simbolic, Proscomidia este viaţa ascunsă a Mântuitorului începută înainte de ,, plinirea
vremii” şi continuată în cei 30 de ani, dar în acelaşi timp ,, imaginea Împărăţiei cerurilor, avându-L în
centru pe Iisus Hristos7”.
Tăierea Agneţului simbolizează Întruparea Cuvântului, iar scoaterea Sfântului Agneţ din
prosforă (prescură) împreună cu cuvintele pe care le rosteşte preotul, simbolizează moartea şi
patimile lui Hristos. Aşezarea pe Sfântul Disc închipuie îngroparea Domnului.
Agneţul, atâta timp cât stă la proscomidie, închipuie Trupul Mântuitorului la vârsta când El era
rânduit ca dar.
Copia , cu care se taie şi se înjunghie pâinea, închipuie suliţa cu care a fost împuns Hristos pe
cruce,
Ultimele acte din rânduiala proscomidiei simbolizează primele faze din viaţa pământească a
Mântuitorului, iar aşezarea steluţei pe sfântul agneţ închipuie evenimentele legate de Naşterea lui
Hristos sau - cum zice Nicolae Cabasila - ,, minunile săvârşite în acel trup, când era de curând născut
şi aşezat încă în iesle”8 .
Acoperirea cinstitelor daruri simbolizează răstimpul vieţii necunoscute a lui Hristos, înainte de
ieşirea Sa la propovăduire. Se poate pune întrebarea: pentru ce în simbolismul proscomidiei,
evenimentele din viaţa Mântuitorului se inversează, în aşa fel încât patimile şi moartea premerg
naşterii? Aceasta, deoarece, anterior venirii lui Hristos în lume şi naşterii Sale în ieslea din Betleem,
profeţii au profeţit patimile şi moartea Lui.
Antifoanele de la începutul Liturghiei sunt prevestire a ieşirii Mântuitorului la propovăduire.
Ele închipuie vremea de dinainte de Ioan Botezătorul, Când Hristos era în lume, dar încă nu se făcuse
cunoscut oamenilor. ,,Deci cântările profetice (ale antifoanelor) închipuie timpul acela dinainte de
Sfântul Ioan, când şi Cinstitele Daruri prin care e închipuit Hristos, încă nu se aduc în mijloc, ci sunt
puse deoparte, acoperite”9.
Ultimele dintre plasmodiile antifoanelor e o întâmpinare a lui Hristos, care se apropie şi se
arată. De aici Hristos începe să devină prezent în mod mistic în Sfânta Liturghie.
7
IPS Bartolomeu ANANIA, Arhiepiscopia Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei, o însoţire liturgică
pentru preoţi şi mireni, Ed Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005 p.
49 apud Pr. Dr. Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura
Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008
8
Pr.Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea Sfintei Liturghii….,p.187
9
Ibidem p.191

13
 HRISTOS PREZENT SIMBOLIC SŞ I MISTIC IÎN LITURGHIE

Ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi trecerea preotului cu ea prin biserică ( vohodul mic), nu-l poate
simboliza pe Hristos prezent numai în chip tipic şi simbolic, ci este şi o actualizare mistică a lui
Hristos. Hristos a ieşit la propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Drumul pe care îl face preotul cu
Sfânta Evanghelie este drumul străbătut de Hristos de-a lungul Palestinei. Credincioşii Îl urmează şi I
se alătură Lui.
În această parte a Liturghiei există însă şi elemente simbolice, astfel lumânarea purtată înaintea
sfintei Evanghelii închipuie ,, pe Înainte Mergătorul Domnului şi Botezătorul Ioan, ori pe alţi profeţi,
care vesteau venirea lui Hristos” şi care , ,,ca nişte stâlpi de foc au spintecat întunericul veacurilor ,
luminând calea către Hristos prin ale lor mai dinainte bune vestiri”10.
Intrarea cu Sfânta Evanghelie prin uşile împărăteşti arată că, prin venirea lui Hristos în lume,
intrarea în cer este deschisă tuturor credincioşilor.
După cum îngerii din cer cântă şi preamăresc pe Dumnezeu, zicând ,, Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul “ (Isaia VI, 3 ), la fel biserica luptătoare cântă, împreună cu Biserica triumfătoare
( îngerească), cântarea ,, Sfinte Dumnezeule , Sfinte Tare…”. Urmează citirea Apostolului , timp în
care preotul cădeşte, fumul de tămâie simbolizând că ,, prin vestirea Evangheliei la toată zidirea,
darul Duhului Sfânt a umplut inimile oamenilor de bună mireasmă duhovnicească”11.
După Apostol , se citesc pericope din Sfânta Evanghelie. Prin aceste citiri, prezenţa lui Hristos
devine simţită. Nu numai că Îl vedem şi păşim pe urmele Lui, ci chiar Îi ascultăm învăţătura, luăm
aminte la minunile Lui , până auzim glasul în chemarea pe care ne-o face.
Intrăm în Liturghia credincioşilor şi ne apropiem de prefacerea darurilor. Cinstitele daruri, ce se
află încă la Proscomidiar, sunt încă simbol al lui Hristos. Ele, coboară în chip mistic pe Hristos alături
de credincioşi, iar pe credincioşi îi face contemporani cu El.
Heruvicul deşteaptă pe creştinii prezenţi , ca, închipuind ei în taină pe Heruvimi. Adică,
asemănându-se în mod misterios Heruvimilor şi cântând dimpreună cu dânşii, Treimii celei de viaţă
făcătoare întru sfânta cântare, să lepede toată grija cea lumească, adică să nu cugete nici la avere ,
nici la mărire , nici la desfătări lumeşti, ci cu demnitate să primească pe Împăratul tuturor făpturilor
pământeşti şi cereşti şi să-l onoreze pe Acela pe care îl onorează în ceruri şi pe care Îl înconjoară
cetele îngereşti, intonându-I cântarea:,,Aliluia”.
10
Pr. Econom Constantin MOISIU, Să stăm bine , să stăm cu frică, Bucureşti. 1941,p.245 apud Pr. Dr
Gheorghe ISPAS, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a
Patriarhiei Romane, Bucureşti,2008
11
Pr Prof. Dr. Petre VINTILESCU, Liturghierul Explicat…,Bucureşti 1972,p. 184

14
 Urmează intrarea cea mare (Vohodul mare) , care accentuează prezenţa mistică a lui Hristos în
Liturghie. Actul simbolic al vohodului mare este tot mai mult învăluit de mister. Intrarea aceasta
închipuie ,,arătarea cea urmă a lui Hristos, prin care, mai ales, s-a aprins ura Iudeilor, când a făcut
drumul din patrie (Galileea) spre Ierusalim, unde trebuia să se jertfească şi când a intrat în cetate
însoţit şi proslăvit de mulţi” 12.Mai închipuie această ieşire mare şi patimile Domnului, drumul Lui
către Golgota pentru a se jertfi spre mântuirea neamului omenesc.
Aşezarea Cinstitelor daruri pe Sfânta Masă cuprinde în sine, rând pe rând, ,,semnificaţia
răstignirii Mântuitorului pe cruce, coborârea Sa de pe dânsa şi depunerea în mormânt de către sfintele
femei, împreună cu Iosif şi cu Nicodim. Obiectele întrebuinţate aici capătă un înţeles mistic aparte,
astfel, procovăţul de deasupra discului închipuie năframa cu care a fost înfăşurat capul lui Iisus în
mormânt, iar cel de deasupra potirului aminteşte de giulgiul care a învelit corpul Său, în timp ce
,,aerul”, ce se aşează peste sfintele vase, înseamnă piatra prăvălită peste uşa mormântului. Până şi
tămâia întrebuinţată la clădire capătă în acest moment o însemnătate mistică reprezentând aromatele,
cu care a fost uns Sfântul Trup al Domnului. Sfânta Masă şi antimisul închipuie mormântul în care El
a fost aşezat, iar închiderea uşilor împărăteşti şi tragerea dverei (perdelei) reprezintă întărirea
mormântului cu pază şi pecetluirea sa”13.
Credincioşii îl urmează astfel, în mod mistic, pe Hristos pe drumul patimilor Lui. Ei
îngenunchează cu umilinţă şi cu inima zdrobită de durere pentru suferinţele Domnului şi se roagă ca
Dumnezeu să-I învrednicească de darurile sale.

HRISTOS REAL SŞ I MISTIC IÎN LITURGHIE

12
Pr . Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Explicarea…, p. 194
13
Pr. Petre VINTILESCU, Misterul Liturgic, Bucureşti, 1926, p. 17-18 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS,
Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane,
Bucureşti,2008

15
 Partea centrală, respectiv momentul culminant al Sfintei Liturghii este anaforaua liturgică,
respective partea a treia – epicleza – invocarea sfântului duh şi prefacerea Darurilor (μεταβολη).
În clipa aceasta, darurile ( pâinea şi vinul se prefac în Însuşi cinstitul Trup şi Sânge ale lui
Hristos Dumnezeu şi, de acum , Hristos e prezent în Liturghie , nu numai printr-o comunicare
duhovnicească a credincioşilor cu El, ci în chip real şi substanţial, stabilindu-se, astfel o identitate
între materia jertfei euharistice şi a celei de pe Golgota, prin acţiunea Sfântului Duh. Este totodată, ,,o
formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenţei lui
Hristos, cel junghiat odată pentru totdeauna este o multiplicare în timp şi spaţiu a unicei Jertfe de pe
Golgota”14.
Prefacerea este un mister, adică o lucrare, nu numai nevăzută, dar nepătrunsă şi ascunsă
puterilor raţiunii omeneşti. Această prefacere este tainică, minunată, supranaturală: ,,ea se
concretizează prin energia şi lucrarea Sfântului Duh. Simţurile noastră natural nu o cuprind. Ochii
noştri nu o văd. Credinţa noastră însă, care vede cele nevăzute şi suprasimţirea noastră duhovnicească
în har, care percepe şi trăieşte cele supranaturale şi veşnice, vede, trăieşte şi gustă pe Însuşi domnul
nostru Iisus Hristos, Care este întreg şi deplin în trupul şi Sângele Său euharistic.” 15 Aici se
concentrează misterul liturgic adevărat şi real: în această primire întru ale Sale a sacrificiilor noastre
material şi spiritual, în această mijlocire a cultului nostru de adoraţie, în această lucrare şi continuare
a operei Mântuitorului. Prin Liturghia Bisericii, prin Sfânta Euharistie, mai ales, ajungem trupul
mistic al lui Hristos, atât pe calea unirii individuale cu El , cât şi prin unirea tuturor în acelaşi
pahar(potir) şi din aceeaşi pâine.
Din momentul prefacerii darurilor euharistice, Domnul ,,rămâne continuu, întreg şi acelaşi, sub
amândouă chipurile şi în fiecare parte în Sfânta Împărtăşire” 16
Toată rânduiala liturgică următoare prefacerii e pusă în raport cu actul istoric supreme al jertfei
îndeplinite de Mântuitorul Hristos pe Golgota. Astfel , înălţarea Sfântului Agneţ, împreună cu
exclamarea ,, Să luăm aminte, sfintele Sfinţilor” reprezintă ridicarea lui Hristos pe cruce, iar
frângerea în patru părţi a Agneţului, dă imaginea morţii sale. Împărtăşirea noastră cu Sfânta
Cuminecătură închipuie Învierea Sa şi, concomitent cu aceasta, învierea noastră duhovnicească.
,,Finalul operei pământeşti a Fiului lui Dumnezeu îl formează ultimele povăţuiri date de El
apostolilor Săi, pe care Liturghia le aminteşte prin cele două arătări ale Darurilor sfinţite şi anume,
atunci când poporul este îndemnat să se apropie de Sfânta Împărtăşanie ,,cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste” şi arătarea în aceasta clipă a Sfintelor Taine, din faţă uşilor împărăteşti,
14
Pr. Prof. Dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica specială..,p.292
15
Arhim. Hristofor STAVROPULOS, Dumnezeiasca euharistie. Taina Tainelor, traducere de Pr. Dr.
Constantin I. Băjău, Editura ,,Apostoliki Diaconia”, Atena, p.2 apud Pr. Dr Gheorghe ISPAS, Euharistia-
taina unitatii bisericii. Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucuresti,2008
16
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952, p. 182

16
aminteşte arătarea Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, iar cea din urmă, însoţită de cuvintele
<<totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor>> , reprezintă ultima arătare a Domnului în faţa
Apostolilor,
înainte de Înălţarea Sa la cer, pe când depunerea lor la Proscomidie simbolizează însăşi Înălţarea, un
act ultim al proslăvirii Mântuitorului, începuta mai înainte prin Înviere”17.
Liturghia se încheie prin rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu, iar credincioşii, transfiguraţi
şi îndumnezeiţi prin unirea mistic - euharistica cu Hristos, părăsesc plini de bucurie duhovniceasca
sfântul lăcaş, pentru ca s-au învrednicit de prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie, cu
deosebit de importante consecinţe: este prezent în euharistie nu numai cu Trupul şi Sângele Său, ci şi
cu sufletul şi dumnezeirea Sa, cu întreaga Sa fiinţă ca Dumnezeu-om; este prezent permanent , nu
numai în momentul prefacerii, ci cât timp vor exista elementele euharistice. Este prezent întreg în
fiecare părticică, oricât de mică ar fi, căci Unul este Hristos. Acelaşi Trup şi Sânge, întreg şi
nedespărţit există pretutindeni în Biserică, oricâte Liturghii s-ar săvârşi , în orice loc. Însuşi
Mântuitorul fiind prezent prin prefacere, Euharistiei I se cuvine aceeaşi închinare (adorare ) ca şi
Persoanei Sale18.

Concluzia

17
IPS Bartolomeu ANANIA Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisa a împărăţiei. O însoţire liturgică
pentru preoţi şi mireni, Ed IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.243
18
A se vedea şi Pr. Prof. Dumitru RADU, Taina Sfintei Împărtăşanii, p. 545

17
 Putem observa asadar pe baza temeiurilor scripturistice si raspandirii in toata lumea
crestina ca euharistia este indisolubil legata de fiinta Bisericii pe care o defineste. Ea se face ,, spre
pomenirea” Mantuitorului inca din timpurile apostolice si post apostolice, marturie stand Sf Scriptura
a Noului Testament si numeroasele scrieri patristice dintre care unele chiar o au ca tematica centrala.
Faptul ca ii era destinat un cult specific de asemenea traspare din aceste izvoare si timpul
savarsirii: ,,in prima zi a saptamanii (Duminica)” o recomanda ca o taina legata fundamental de fiinta
bisericii si nu doar o comemorare a unui eveniment.
Euharistia asa cum am mai afirmat il aduce pe Hristos in reactualizarea lui Hristos intre
noi, o reactualizare provenita dintru nevoie acuta a unei legaturi directe si nemijlocite cu El. Legatura
personala cu Hristos si asadar cu Dumnezeu culmineaza cu unirea in chip tainic prin Euharistie.
Aceasta constituie un mijloc organic de a realiza acesta unitate, mai presus de dezideratele aparute
dupa reforma a unei legaturi. O legatura exterioara, a buzelor si a aderentei voluntare la credinta nu
va putea uni niciodata pe Hristos cu biserica sa.
In ceea ce priveste fiinta tainei astazi ne aflam in fata a o multitudine de teorii in legatura cu ceea ce
este sau reprezinta aceasta.
Privind insa dintr-o perspectiva istorica si fundamentata patristic si scripturistic observam
ca invatatura bisericii din cele mai vechi timpuri si in toata raspandirea sa geografica este aceea ca in
elementele euharistice este Hristos. Cuvintele instituirii nu sunt intelese nici intr-un mod alegoric si
nici intr-unul mistic ci, asa cum de altfel ne lasa si scriptura sa inlelegem, in sens propriu, al unei
prezente reale. Elementele nu il simbolizeaza pe Hristos, Hristos nu este prezent numai spiritual in
Euharistie, iar elementele euharistice inceteaza sa mai fie in substanta lor paine si vin si devin in mod
real Trupul si Sangele Mantuitorului. Modul cum se face aceasta este metalogic si de aceea asupra
termenilor se poate insista orcat fara a se ajunge vreodată la un rezultat este cazul disputei medievale
intre transformare si transsubstantiere de altfel ultimul termen a fost folosit si de parinti rasariteni fara
a avea implicatiile scolastice si fara a implica teoria verbala cu inferente magice.
Este de dorit asadar revenirea la unitatea euharistica primordiala care se extindea in toata
biserica aratand-o ca trup a lui Hristos in care membrii sunt in permanenta comuniune cu Hristos,
capul Bisericii dar si indisolubil legatii unii de ceilalti. Insa trebuie sa avem in permanenta in minte
faptul ca impartasirea comuna este un fruct al comuniunii eclesiale si nu un mijloc de a o atinge.

Bibliografie

18
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, ED. IBMBOR, BUCURESTI, 2006

 Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, Ed IBMBOR, Bucureşti, 1958

Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1952

ISPAS, Pr. Dr. Gheorghe, Euharistia-taina unităţii bisericii. Aspecte teologice şi practice,
Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti, 2008

NICOLAE, Asist. Nicolae D., Doctrina şi viaţa religioasă a Bisericii copte reflectate în
textile ei liturgice (Rugăciuni şi imne), teză de doctorat , în ,,Ortodoxia “, anul XXVIII
( 1976), nr. 3-4

DAVID, Diac. Prof. Dr. Petre I, Călăuza creştină, Ed. Mitropoliei Ardealului, Arad, 1987

EVDOCHIMOV, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , traducere de Teodor Baconsky,1994,

Ed. Anastasia

FELMY, Karl Christian, De la Cina cea de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii

Ortodoxe: un comentariu istoric, Ediţia a II-a, Sibiu, Ed. Deisis, 2008

19