Preot prof.

Ioannis Romanidis

Antropologia
Aghiazmatarului Mare

Traducere din limba greacă de

Sihăstria „Acoperămîntul Maicii Domnului”,
Goloseevo
Traducerea s-a făcut după: Ἡ ἀνθρωπολογία τοῦ Μεγάλου
Εὐχολογίου, Atena, 1955

2
 CUVÎNT ÎNAINTE

Acest studiu al preacucernicului părinte al Bisericii Ortodoxe din

America, Ioannis Romanidis, constituie o lucrare inițiatoare, într-un domeniu
neexplorat pînă acum. Este nevoie de o adîncă cunoaștere a Ortodoxiei și de o
îndrăzneală tinerească pentru ca cineva să-și asume această faptă curajoasă.
Părintele Romanidis le îmbină în mod armonios pe ambele. Desigur, după
cum s-a întîmplat și în cercurile Institutului Teologic Ortodox din Paris,
străduința sa va întîlni și la noi pe cei care-l laudă, dar și pe cei care-l critică.
Totuși, este de netăgăduit faptul că în urma publicării acestor studii
inițiatoare, folosul este mereu mare. Este inutil să remarcăm că autorul, ca
nimeni altul, nu are nevoie de a-și împărtăși responsabilitatea opiniilor sale.
Ca și traducător, simt o satisfacție deosebită, deoarece prezint și în limba
noastră1 strădania teologică a părintelui Romanidis. Traducerea a avut loc de
pe un manuscris inedit din limba engleză.
Savva Agouridis

Însemnare introductivă la ediția în limba română

Studiul de față al părintelui Ioannis Romanidis a fost scris inițial în limba
engleză la Institutul Teologic Rusesc «Sfîntul Serghie» din Paris (1954). În
limba engleză denumirea studiului este «Man and his True Life According to
the Greek Orthodox Service Books» («Omul și adevărata lui viață potrivit
Molitfelnicului grec-ortodox»).
Traducerea în limba neogreacă a fost efectuată de către prof. de teologie
Savva Agouridis. În limba neogreacă, titlul studiului este «Ἡ ἀνθρωπολογύα
τοῦ Μεγϊλου Εὐχολογύου» («Antropologia Aghiazmatarului Mare»).
În limba greacă acest studiu al părintelui Ioannis Romanidis poate fi găsit
în periodicul ortodox «Κιβωτός» («Chivotul»)2 din anul 1955, publicat pe
fragmente în nr. 40, 41, 42-43. În această revistă însă articolul nu este
prezentat în întregime.
Cu toate acestea, studiul de față este publicat pe deplin în periodicul «The
Greek Orthodox Theological Review», în limba engleză.

1
În limba neogreacă [n.trad.]
2
π. Ιωάννης Ρωμανίδης, "Η ανθρωπολογία ηοσ Μεγάλοσ Εστολογίοσ", Κιβωηός 40 (1955), ζζ. 94-96· 41
(1955), ζζ. 108-112· 42-43 (1955), ζζ. 129-133.

3
 Desigur, este posibil ca studiul să poată fi găsit și în alte surse, dar care
din păcate nu ne sunt cunoscute.
Astfel, traducerea de față a fost săvîrșită atît după articolul tradus în
limba greacă de Savva Agouridis, prezentat parțial în periodicul «Κιβωτόσ», cît
și după textul din limba engleză. În unele locuri în care am observat exprimări
care diferă puțin am prezentat traducerea ambelor texte.

4
 Care este atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe cu privire
la antropologie?
Hristos a fost descris cu multă precizie, atît de Sinoade, cît și de Părinți
drept «Dumnezeu desăvîrșit și Om desăvîrșit». Totuși, noțiunea de «om
desăvîrșit» nu a fost niciodată definită exact în ceea ce privește natura
părților din care este alcătuit. Definirea lui Hristos ca Om desăvîrșit a fost
acceptată ca suficientă pentru a exprima firea Lui omenească, în coexistență
cu Dumnezeirea Sa. Așadar, se pare că din credința Bisericii despre firea
omenească a lui Iisus Hristos poate fi dobîndit un mic ajutor, dacă nu
niciunul, cu privire la antropologie.
Hotărîrile Sinoadelor Bisericii nu spun nimic despre antropologie, în
timp ce Părinții ne-au lăsat o învățătură despre om care variază fundamental.
În felul acesta, unii Părinți susțin că sufletul a fost creat nemuritor și rațional
din fire (Sfîntul Grigorie de Nyssa, Sfîntul Metodie de Olimp), în timp ce alți
Părinți afirmă că sufletul este supus stricăciunii, și chiar unei distrugeri totale
(Sfîntul Iustin Martirul, Sf. Atanasie, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie
Palama)3.
Dar, pe lîngă Sinoade și poziția Părinților, mai este ceva care trebuie luat
în considerație cu seriozitate în studierea atitudinii Bisericii față de această
temă și în cercetarea abordării acestei teme de către Biserică. Acest ceva este
conștiința Bisericii, aceea care la timp acceptă sau respinge diferite idei și
învățături, în funcție de acordul sau dezacordul acestora cu urmările depline
ale evenimentelor istorice ale Întrupării și Învierii lui Hristos. Această
conștiință a Bisericii a fost cristalizată în învățături precise, care sunt
exprimate la [anumite] ocazii legate de viața fiecăruia în parte. Acestea sunt
întruchipate într-un șir de slujbe ceremoniale, fie că sunt [Sfinte] Taine, fie că
sunt slujbe de rugăciune comună și slăvire [a lui Dumnezeu].
La aceste slujbe, după cum apar ele în Aghiazmatarul Mare, noi putem
găsi unele învățături mai specifice referitoare la om. Scopul acestui articol
este deci să determine, pe cît de mult posibil, atitudinea ortodoxă cu privire la
om4, în cele mai importante slujbe ale Aghiazmatarului Mare. Studiul nostru
este împărțit în trei părți: 1) o încercare de a depista influențele iudaice și

3
Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Tryfon, cap. VI; Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, cartea II, cap.
34, 4;
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvîntului și despre Arătarea Lui nouă prin Trup, cap. 1, IV-V;
FILOCALIA vol. VII al Sf. Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului, 150 CAPETE despre cunoștința
naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală si despre făptuire, 52;
4
la antropologie [n.trad.]

5
elenistice; 2) o examinare a stării omului înainte de Botez; 3) o examinare a
vieții omului după Botez. În timp ce pentru cercetarea primei teme a fost
folosit Aghiazmatarul Mare în întregime5, ca bază a studiului pentru tema a
doua și a treia au fost utilizate mai ales slujbele tainice6. Unde a fost cu
putință, au fost folosite și ediții critice.

Influențele iudaice și elenistice

Caracteristica de bază a teoriei elenistice despre om, cum este exprimată
în platonism, neoplatonism și în scrierile unor anumiți Părinți și scriitori
creștini (ex. Fer. Augustin, Sf. Grigorie de Nyssa, Origen) este dualismul
dominant, care distinge tăios sufletul de trup și tărîmurile de existență
nemateriale și raționale de cele neraționale și materiale. Lumea materială
este lumea aparențelor, lipsită de orice realitate permanentă, în timp ce
lumea nematerială este veșnică și nestricăcioasă. Lumea materială este din
fire trecătoare, pe cînd lumea nematerială este din fire nemuritoare. Astfel,
sufletul, adică omul, datorită participării lui la tărîmul de existență nematerial
și nemărginit, este din fire nemuritor. Trupul poate fi interpretat fie ca o
închisoare trecătoare, fie doar ca un instrument sau vas al sufletului, sufletul
fiind socotit ca unicul sediu al intelectului/cugetului uman (ἡ ἕδρα τῆσ
ἀνθρωπύνησ διανούασ)7.
Concepția ebraică despre lume nu este dualistă. Nu distinge după modul
expus mai sus tărîmurile de existență materiale și nemateriale.8 Face
distincție mai degrabă între Dumnezeu și creație. Dumnezeu este Cel ce este,
«Cel ce singur are nemurire» (I Tim. 6, 16). Zidirea există doar prin energia lui
Dumnezeu (Facere 1-2) și poate să-și continue existența doar prin
participarea la viața lui Dumnezeu. Ideea existenței sufletului nematerial, care
este din fire rațional și nemuritor, în sensul elenistic, este necunoscut tradiției
ebraice. Funcțiile de cunoaștere ale omului9 nu-și au sediul în sufletul
nematerial, dar mai degrabă în trup. Astfel, în Vechiul Testament, precum și în
Evanghelii, inima este centrul intelectului/cugetului uman10.

5
Mέγα Εστολόγιον, Έκδοζις Βενεηίας, 1778.
6
Slujbele Sfintelor Taine [n.trad.]
7
Am tradus cuvîntul διάνοια prin cuvîntul intelect, conducîndu-ne după cartea pr. Ioannis Romanidis
«Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti Vol. II» în care în acest mod este tradus cuvîntul
διάνοια. În general cuvîntul διάνοια poate însemna intelect/cuget/minte. În textul din limba engleză este folosit
cuvîntul intelligence, care înseamnă inteligență, intelect, etc.[n.trad.]
8
Tresmontant, Essai sur la pensée Hebraique, pg. 88, Paris, 1953.
9
«activitatea intelectuală a omului» - limba engleză [n. trad.]
10
Tresmontant, Essai sur la pensée Hebraique, pg. 117-123.), Paris, 1953.
În textul din limba greacă propoziția de față s-ar traduce: «Astfel, în Vechiul Testament, precum și în Evanghelii,
inima este centrul de cunoaștere/de înțelegere.»

6
 Pentru dualismul elenistic moartea este calea prin care sufletul se
eliberează de trup. Moartea este mîntuirea. În acest context învierea trupului
ar echivala cu o nouă închisoare a sufletului. Dacă un cugetător elenist ar
accepta învierea, ar face-o numai cu condiția spiritualizării, prin care trupul
ar deveni atemporal. Pentru evrei, dimpotrivă, moartea reprezintă o
catastrofă. Este o distrugere a zidirii, care a fost creată dintru început pentru
nemurire. «Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune ... iar prin pizma
diavolului moartea a intrat în lume» (Înț. lui Solomon 2, 23). Mîntuirea poate fi
realizată numai prin adevărata înviere a trupului.
Citind numeroasele slujbe ale Aghiazmatarului Mare, se surprinde
apariția frecventă a expresiilor de acest fel: «spre tămăduirea sufletului și a
trupului»11, care fac deslușit o distincție verbală dintre suflet și trup. Cineva ar
putea să presupună că există o puternică înrîurire elenistică și să tragă
concluzia că antropologia Aghiazmatarului Mare este curat dualistă. Totuși,
un studiu atent al temei, în timp ce căutăm dovezi și alte elemente dualiste, ne
descoperă unele date foarte interesante.
1. Nu există în Aghiazmatarul Mare niciun pasaj care afirmă că sufletul
este din fire nemuritor în sensul elenistic. Există doar o singură referire de
provenieță relativ tîrzie, care spune că acum sufletul este lipsit de viața
dumnezeiască («Cum ne-am înşelat, lipsindu-ne de viaţa cea
dumnezeiască?»12), în timp ce la început a fost creat nemuritor. («Cum ne-am
dat stricăciunii noi, cei care, precum s-a scris, purtăm chip nestricăcios şi
primind prin suflare dumnezeiască suflet nemuritor»13).
2. Există multe dovezi și unele afirmații clare că sufletul sau omul întreg
este supus puterii morții. Astfel, Hristos a mîntuit sufletele care au fost legate
cu moartea («Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat sufletele
cele legate cu moartea»)14. La aducerea Jertfei la Liturghia Sf. Vasile cel Mare
se menționează că omul întreg se întoarce în pămîntul din care a fost luat. Nu
se spune că se întoarce doar o parte a omului (trupul), ci omul întreg, «dat
fiind morții pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dînsul cu judecata Ta cea
dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta și l-ai întors în pămîntul din care
a fost luat»15. Și chiar se spune că Dumnezeu a îngăduit moartea omului și a
despărțit sufletul de trup «pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte ... pentru

11
Τρεις Λειηοσργίαι, Τρεμπέλα, 192, 12.
12
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării preoților și a diaconilor de mir, Stihirile, glasul al 8-lea, EIBMBOR,
2002, pg. 296.
13
Ibidem, pg. 296.
14
Molitfelnic, Molitfele Sfîntului Vasile cel Mare, a 3-a, EIBMBOR, 2002, pg. 364.
15
Liturghier I, ed. „LUMINA LUI HRISTOS”, Kiev-Chișinău, 2010, pg. 265-266.

7
ca sufletul să meargă acolo de unde și-a luat ființă»16. La slujba de
înmormîntare a mirenilor este exprimat limpede că omul este din fire muritor
– «iar noi, pămîntenii, din pămînt suntem zidiți și în același pămînt vom
merge»17. «Să mergem și să vedem în morminte că oase goale este omul,
mîncare viermilor și putreziciune»18. Cu greu ar putea să se exprime așa un
dualist, odată ce pentru el omul adevărat este sufletul și nu oasele etc.

3. O interpretare dualistă a omului ar considera ca și chip și asemănare a

lui Dumnezeu sufletul nemuritor, nematerial și rațional. În două cazuri
Aghiazmatarul Mare se apropie de acest mod de interpretare: a) într-un imn
de mai tîrziu, care însă, după cum am spus mai sus (nr. 1), marchează faptul
că acum omul este lipsit de viața cea dumnezeiască – «Cum ne-am înşelat,
lipsindu-ne de viaţa cea dumnezeiască?»19. Această cîntare a fost scrisă în
special pentru slujba de înmormîntare a preoților, în aceeași formă poetică și
muzicală ca și podobia de mai înainte («plîng și mă tînguiesc»)20, care o
precedă imediat, și care dă un sens absolut diferit chipului și asemănării lui
Dumnezeu în om. b) În rînduiala de tundere a părului de după Botez se
pomenește că Dumnezeu a cinstit pe om cu chipul Său, întocmindu-l pe el din
suflet cugetător și trup bine alcătuit, «ca trupul să slujească sufletului
cugetător»21. Totuși, această rugăciune are o obîrșie mai tîrzie, deoarece nu se
găsește în cele mai vechi manuscrise din sec. VIII-XII.22

Podobia începătoare a slujbei de înmormîntare a preoților, pomenită

deja mai sus («plîng și mă tînguiesc»), poate fi găsită de asemenea și în slujba

16
«Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinților noștri,
ai poruncit amestecului și împreunării acesteia și acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea
dumnezeiască – să se desfacă și să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde și-a luat ființă,
pînă la obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit» Molitfelnic, Slujba la
ieșirea cu greu a sufletului, EIBMBOR, 2002, pg. 182.
17
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării mirenilor, Icosul, EIBMBOR, 2002, pg. 225 (Comparați cu Sf. Atanasie
cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvîntului și despre Arătarea Lui nouă prin Trup, cap. 1, IV-V).
18
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării mirenilor, EIBMBOR, 2002, pg. 230.
19
Molitfelnic, Rînduiala Înmormîntării preoților și a diaconilor de mir, Stihirile, glasul al 8-lea, EIBMBOR,
2002, pg. 296.
20
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării preoților și a diaconilor de mir, Stihirile, glasul al 8-lea, EIBMBOR,
2002, pg. 295-296.
21
Molitfelnic, SLUJBA SFÎNTULUI BOTEZ, EIBMBOR, 2002, pg. 47.
22
Barberini Codex, Ακολοσθία ηοσ βαπηίζμαηος, Τρεμπέλα, ζελ. 63, και ζημ., ζελ. 124.
În «rugăciunile pentru vreme de secetă și neplouare» fraza «λογιϰὴ υστὴ» (suflet cuvîntător/cugetător/rațional
[n.trad.]) se pomenește de două ori. Faptul că este nematerial (ἄϋλος) se pomenește o singură dată. Apariția
acestor termeni elenistici în aceste rugăciuni secundare, adăugate relativ tîrziu în slujbele principale ale Bisericii,
nu schimbă ideile antropologice ale Aghiazmatarului Mare.
*Trebuie însă să precizăm că fraza «λογιϰὴ υστὴ» apare în rugăciunea a 5-a, iar a doua oară apare într-o ultimă
rugăciune, care urmează rugăciunii Sf. Calist, patriarhul Constantinopolului. Tot în această rugăciune se
pomenște și că sufletul este nematerial (ἄϋλος). Totuși această rugăciune, deși există în Aghiazmatarele grecești,
lipsește din molitfelnicele românești, cel puțin din cele la care am avut acces. [n.trad.]

8
de înmormîntare a mirenilor23 și dă un sens cu totul diferit chipului și
asemănării lui Dumnezeu în om. Conform acestei cîntări chipul și asemănarea
lui Dumnezeu este văzută zăcînd în mormînt, desfigurată, fără cinste și fără
chip – «plîng și mă tînguiesc cînd gîndesc la moarte și văd în morminte
frumusețea noastră, cea zidită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu zăcînd:
grozavă, fără mărire și fără chip»24. Aici, chipul lui Dumnezeu este limpede
ceea ce zace în mormînt. O astfel de interpretare a chipului și asemănării lui
Dumnezeu, ca fiind în formă materială, este sugerată la aducerea Jertfei la
Liturghia Sf. Vasile cel Mare25. Altundeva, care pare să fie un vechi canon de
înmormîntare al mirenilor, citim: «Cinstit-ai cu chipul Tău făptura mîinilor
Tale, Cuvinte; zugrăvit-ai în trupul cel materialnic asemănarea Ființei Celei
fără de materie»26. De asemenea, «din pămînt ai zidit ființa oamenilor»27.

4. (În afară de un caz, într-o rugăciune relativ tîrzie a tunderii părului,

pomenită mai sus) «sufletul» («ψυχὴ») și «duhul» («πνεῦμα») nicăieri nu sunt
exprimate ca centre ale înțelegerii/cunoașterii (κϋντρα τῆσ νοόςεωσ)28, după
cum se aștepta dacă ar fi existat o influență antropologică elenistică puternică
asupra slujbelor Aghiazmatarului Mare. Spre deosebire de această lipsă de
referiri elenistice la «suflet» și «duh» ca centre ale înțelegerii/cunoașterii (ὡσ
κϋντρων τῆσ νοόςεωσ)29, există numeroase expresii care afirmă că centrul de
înțelegere/cunoaștere (κϋντρον τῆσ νοόςεωσ)30 este «inima» («ϰαρδύα»).31
Asemenea folosire a cuvîntului «inimă», pentru exprimarea centrului de
înțelegere/cunoaștere, este desigur în deplin acord cu folosirea acestuia în
Vechiul și Noul Testament.

23
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării mirenilor, Glasul al 8-lea, EIBMBOR, 2002, pg. 229.
24
Molitfelnic, Înmormîntarea preoților și diaconilor de mir, pg. 295-296, Stihirile, glasul al 8-lea.
25
Αι ηρεις Λειηοσργίαι, Τρεμπέλα, ζελ. 180, 1-10.
26
M. E. Βενεηίας, ζελ. 352. Observați și Penticostar, Sîmbăta din săptămîna a 7-a după Paști, Vecernie, la
stihoavnă, EIBMBOR, 1973, pg. 326.
27
M. Ε. Βενεηίας, ζελ. 358.
28
centre ale intelectului/minții/inteligenței (centers of intelligence)– în textul din limba engleză. [n.trad.]
29
centre ale intelectului (centers of the Intellect) – în textul din limba engleză. [n.trad.]
30
centrul înțelegerii omenești (center of human understanding) – în l. engleză [n.trad.]
31
(Cu acest sens cuvîntul inimă poate fi găsit în Taina Botezului; în rugăciunile Liturghiilor, la Vecernie, în
Rugăciunile 1-a, a 2-a, a 3-a, în Rugăciunea Vohodului; la Utrenie, în Rugăciunile a 3-a, a 9-a, a 10-a, a 12-a; în
Taina Mărturisirii, în Taina Cununiei, în Slujba de sfințire a Sfîntului și a Marelui Mir ș.a.)
*Mai jos am păstrat originalul din greacă, deoarece este menționat unde exact se găsește acest cuvînt, la ce
pagină, conform textului – Trembela și a Aghiazmatarului grecesc) [n.trad.]
Ακολοςθία ηος Βαπηίζμαηορ , κείμενον – Τρεμπέλα: 70,3,4; 98,1,2; 118,16-119,1; Αι Tπειρ Λειηοςπγίαι,
κείμενον – Τρεμπέλα: 53,2,3; 75,5,6; 87,9,10; 98,2; 124,10; 157,2,3; 175,1,2; 173, 19; 186,8,9; 193,1,2;
202,7,8,9; 202,23,24; 203,13,14; 205,5,6,7; 205,16,17; 216,9; Εζπεπινόρ, Μ. Ε. Βενεηίας ζελ. 11 (1η
Προζεστή)˙ ζελ. 11 (2α Προζεστή)˙ ζελ. 11 (3η Προζεστή)˙ ζελ. 14 (Προζεστή Ειζόδοσ)˙ Ακολοςθία ηος
Όπθπος, Μ. Ε. Βενεηίας, ζελ. 21 (3η Προζεστή)˙ ζελ. 23 (9η Προζεστή)˙ ζελ. 23 (10η Προζεστή)˙ ζελ. 24 (12η
Προζεστή)˙ Ακολοςθία ηηρ Εξομολογήζευρ, Μ. Ε. Βενεηίας, ζελ. 173˙ Ακολοςθία ηηρ Σηέτευρ, Μ. Ε.
Βενεηίας, ζελ. 195˙ Τος αγίος Ελαίος, Μ. Ε. Βενεηίας, ζελ. 211).

9
 5. O altă dovadă foarte importantă, în ceea ce privește lipsa influențelor
elenistice dualiste, se găsește în expresiile puternic accentuate despre
dependența totală a zidirii și independența absolută a lui Dumnezeu:
«Dumnezeule cel Mare și Preaînalt, Cel ce singur ai nemurire» 32, «Cela ce prin
fire numai Tu ești făcător de viață... Cela ce ești singur fără de moarte»33 «Tu
singur ești fără de moarte»34. Toate aceste expresii susțin lămurit distingerea
ebraică și nu cea elenistică dintre Dumnezeu și zidire. Dumnezeu este Cel ce
singur are nemurire (I Tim. 6, 16). Zidirea poate trăi numai prin participarea
la viața lui Dumnezeu.35

6. Caracterul catastrofal și tragic al morții, cum este descris în multe

cîntări ale slujbelor de înmormîntare, ar fi fost imposibil de redat într-un
context antropologic dualist și elenistic. Un bun exemplu de tip elenistic de
abordare creștină a morții poate fi găsit în scrierile Sf. Grigorie de Nyssa
(«Despre nemurirea sufletului și învierea trupului»). Cugetătorii eleniști
considerau că moartea nu este o catastrofă adevărată, dovadă fiind faptul că
sufletul este nemuritor. Aceasta reprezenta pentru ei o mîngîiere
îndestulătoare pentru satisfacerea dreptății personale. Biserica a trecut
întotdeauna prin pericolul acestor tendințe și simțuri elenistice, prin care,
într-un mod moralist, se pierde adevăratul sens al morții și al Învierii lui
Hristos ca al singurei biruințe asupra puterilor morții și ale diavolului.36
Cîntările slujbelor de înmormîntare accentuează foarte puternic firea tragică
și catastrofală a morții, spre combaterea oricărei interpretări elenistice și
sentimentale a morții.

Din observațiile făcute pînă acum este clar că antropologia

Aghiazmatarului nu este elenistică, dar mai degrabă ebraică. De aceea,
expresiile frecvente care combină într-o frază cuvintele «suflet» și «trup» nu
pot fi înțelese în termenii dualismului elenistic. Pricina folosirii acestora
trebuie căutată altundeva.
1. Creștinismul și-a făcut apariția într-o lume deja destul de elenizată în
mentalitate și în ideologie. Folosirea strictă a termenilor ebraici la exprimarea
mîntuirii omului în întregime ar fi condus automat la încurcături37. În timp ce

32
Liturghier I, Rînduiala Vecerniei, Rugăciunea a 7-a, ed. „LUMINA LUI HRISTOS”, Kiev-Chișinău, 2010, pg.
18.
33
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării mirenilor, Cîntarea 5, EIBMBOR, 2002, pg. 223.
34
Molitfelnic, Rînduiala înmormîntării mirenilor, Icos, EIBMBOR, 2002, pg. 225.
35
Τρεις Λειηοσργίαι, Τρεμπέλα, κείμενον, 181,6; 194,5; 211, 19,20.
(Alte cîteva exemple pot fi găsite în Μ. Ε. Βενεηίας pg. 294, 327, 333, 335, 344)
36
Aceste ultime trei propoziții lipsesc din textul din limba engleză. [n.trad.]
37
la neînțelegeri/confuzii/complicații. [n.trad.]

10
noțiunile «trup» («ςὰρξ») și «suflet» («ψυχὴ») în Vechiul și Noul Testament
au fost sinonime și fiecare dintre ele, folosite aparte, însemnau omul întreg38,
grecul le înțelegea pe fiecare doar ca o parte a omului. Evreul putea vorbi
despre mîntuirea întregului om ca despre «mîntuirea trupului» («ςωτηρύα τῆσ
ςαρϰόσ»). (Așa expresia «Cuvîntul S-a făcut trup» (Ioan 1, 14)39 înseamnă că
Cuvîntul S-a făcut Om desăvîrșit). În același mod, Vechiul și Noul Testament
folosesc expresia «mîntuirea sufletului» («ςωτηρἰα τῆσ ψυχῆσ») ca să exprime
același lucru. Cu toate acestea, pentru un grec «mîntuirea sufletului» putea să
însemne doar mîntuirea părții nemuritoare a omului, cea considerată ca
adevărata parte a omului, în timp ce «mîntuirea trupului» («ςωτηρύα τῆσ
ςαρϰόσ») însemna pentru el doar mîntuirea părții materiale a omului, de
importanță secundară. De aceea, dacă Biserica s-ar fi rugat pentru mîntuirea
sufletului, ar fi existat pericolul să nu fie înțeleasă corect. Tot așa și cu
cuvîntul trup (ςὰρξ). De aceea, a apărut nevoia de a folosi cuvintele, care nu
ar fi trebuit să creeze nicio interpretare greșită (astfel de lămurire pare
convingătoare în versetul I Tes. 5, 23)40. Se pare că deoarece cuvîntul «σῶμα»
era mai comun decît cuvîntul «σὰρξ» la exprimarea trupului omenesc41, și
fiindcă Sf. Ap. Pavel folosise deja în așa mod acest termen, foarte repede a
devenit ceva comun rugăciunea pentru mîntuirea atît a «sufletului» («ψυχὴ»)
cît și «trupului» («ςῶμα»), încît să fie clar faptul că omul întreg trebuie să se
mîntuiască și nu doar o parte a acestuia42.

2. Prin moartea și Învierea lui Hristos puterile satanei au fost distruse

(Coloseni 2; 13,15 ; Evrei 2, 14-15) și cîți s-au botezat în moartea lui Hristos
sunt aduși din nou la viață (Romani 6, 1-14 ; Coloseni 2, 13-15: «v-a făcut vii
împreună cu Sine»). Cu toate acestea, distrugerea finală și definitivă a
diavolului și a morții va avea loc la a Doua Venire a lui Hristos și la învierea de
obște a morților. (I Corinteni 15, 24-27 ; 15, 54-57). Există deci în Botez o
primă participare la nimicirea diavolului și la Învierea lui Hristos. Această
participare continuă în viața Trupului lui Hristos prin viața tainică a Bisericii.
A doua participare la înviere va fi finală. Există învierea cea dintîi, care este

38
Tresmontant, Essaisur la pensée Hebraique pg. 96.
39
«Καὶ ὁ Λόγορ ζὰπξ ἐγένεηο» (Ιυ. 1,14)
40
«Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvîrșit, și întreg duhul vostru, și sufletul, și trupul să se
păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos» (I Tes. 5,23)
«Αὐηὸρ δὲ ὁ Θεὸρ ηῆρ εἰπήνηρ ἁγιάζαι ὑμᾶρ ὁλοηελεῖρ, καὶ ὁλόκληπον ὑμῶν ηὸ πνεῦμα καὶ ἡ τςσὴ καὶ ηὸ
ζῶμα ἀμέμπηυρ ἐν ηῇ παποςζίᾳ ηοῦ Κςπίος ἡμῶν Ἰηζοῦ Χπιζηοῦ ηηπηθείη. » (Α΄ Τεζζαλ. 5,23)
41
Vezi A. Bailly, Dictionnaire Grec-Francais, Hachette.
42
Pr. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc potrivit Sfîntului Pavel (Fr. Ioannis Romanides, ORIGINAL SIN
ACCORDING TO ST. PAUL) [n.trad.]

11
participarea la Trupul tainic al lui Hristos, înainte și dincolo de mormînt43,
înainte de învierea finală la a Doua Venire.

Această înviere dintîi a celor vii în Hristos, înainte și dincolo de mormînt,

este împărăția cu Hristos de mii de ani, la care participă numai acei care nu au
căzut în păcat și în idolatrie (Apocalipsa 20, 4-6). Asupra celor care participă
la învierea cea dintîi, «a doua moarte» nu are nicio putere. Dar cîți nu
participă la prima înviere, «nu înviază pînă ce nu se vor sfîrși miile de ani». La
sfîrșitul împărăției tainice a lui Hristos în Trupul Lui și cu Trupul Lui, care
este Biserica, înainte și dincolo de mormînt, cîți nu au participat la învierea
cea dintîi, vor fi înviați temporar doar pentru ca să moară a doua moarte
împreună cu nimicirea satanei și a îngerilor lui (Apocalipsa 20, 4-10).

Faptul că cei morți în Hristos împărățesc acum împreună cu Hristos, în

timp ce așteaptă învierea de obște, ceasul căreia este cunoscut doar Tatălui
(Matei 24, 34-36; Marcu 13, 30-32; I Tesal. 5, 1-3) este prezentat clar în alte
pasaje ale Noului Testament. Hristos a spus tîlharului pe cruce «astăzi vei fi
cu Mine în rai» (Luca 23, 43). «Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul
și acum este, cînd morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor
auzi vor învia» (Ioan 5, 25). Acum morții vor auzi și vor învia. Hristos, «viu
făcut cu duhul, cu care S-a coborît și a propovăduit și duhurilor ținute în
închisoare» (I Petru 3, 18-19). Dorința Sf. Apostol Pavel «să se despartă de
trup și să fie împreună cu Hristos» (Filipeni 1, 23) ar fi fost de neînțeles fără
credința că dincolo de moarte, cîți participă la Învierea lui Hristos, într-adevăr
trăiesc în Hristos. Și mai de nelămurit ar fi fost Trupul creștinilor, al celor
«zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul
unghiului fiind Însuși Iisus Hristos» (Efeseni 2, 20), dacă acești apostoli și
prooroci sunt morți. Fiindcă atunci Trupul viu al lui Hristos ar fi fost mereu
mărginit în cei care trăiesc înainte de mormînt. După această viață, Hristos ar
fi fost El Însuși Trupul Lui întru El44 și porțile iadului (ale morții) ar fi triumfat
încă în fața Bisericii.

Chiar dacă Noul Testament este destul de explicit în credința că oamenii

trăiesc în Hristos dincolo de moarte, nu există un termen general prin care să
se definească ce rămîne viu și cum cineva este viu. Cuvintele «cei ce au
adormit» («ϰοιμηϑϋντεσ») au fost desigur incomplete pentru descrierea celor

43
Se are în vedere participarea la Trupul tainic al lui Hristos atît pînă la moarte, cît și după ea. [n.trad.]
44
Adică, dacă cei morți în Hristos nu împărățesc după moartea lor pămîntească împreună cu Hristos, atunci
dincolo de mormînt Trupul lui Hristos nu ar fi fost alcătuit din oameni, care sunt mădularele Trupului lui Hristos,
ci ar fi fost alcătuit de Hristos Însuși și astfel porțile iadului (ale morții) ar fi mărginit Biserica și ar fi triumfat
încă asupra ei. [n.trad.]

12
morți, dar care trăiesc în Hristos (I Cor. 7, 39; 11, 30)45. Sfîntul Clement
Romanul spune că Apostolul Petru «a plecat la locul de slavă cuvenit lui» și
Apostolul Pavel «s-a dus la locul cel sfînt» (I Ep. către Corinteni, 5). Desigur,
«locul de slavă» nu se găsește în întunericul morții. Apocalipsa (20, 4-6)
vorbește despre împărăția împreună cu Hristos a «sufletelor celor tăiați
pentru mărturia lui Iisus și pentru cuvîntul lui Dumnezeu». Această
folosire a cuvîntului «suflet» pentru exprimarea acelora care au mărturisit
pentru credință și acum trăiesc și împărățesc împreună cu Hristos, este
limpede în conformitate cu acceptarea finală de către Biserică a acestui cuvînt
ca mod de exprimare al celor vii în Hristos, dincolo de mormînt. Este evident
că [anume] în acest sens cuvîntul «suflet» este folosit la slujbele de
înmormîntare ale Bisericii.

Prin urmare, noțiunea de «suflet» nu a fost acceptată fără ezitări46. Cea

mai importantă dintre aceste ezitări a fost aceea conform căreia «sufletul» nu
este prin el însuși nemuritor, în sensul grecesc, ci este numit nemuritor doar
prin participarea în Hristos la viața lui Dumnezeu47. De aceea, poate fi
înțeleasă insistența48 multor Părinți, care învățau că «sufletul» nu este duh
curat (în care caz ar fi fost din fire nemuritor), dar mai degrabă ceva supus
morții și distrugerii49. O astfel de interpretare se arată a fi singura posibilă în
45
I Cor. 15, 18 [n. trad.]
46
Adică rezerve/rețineri/îndoială/neîncredere. [n.trad.]
47
«... doar prin participarea la biruința lui Hristos asupra morții.» – l. engleză [n.trad.]
48
învățătura – l. greacă [n.trad.]
49
Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Tryfon, cap. VI; Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor, cartea II, cap.
34, 3; Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvîntului și despre Arătarea Lui nouă prin Trup, cap. 1,
IV-V; Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a IV-a, 1; FILOCALIA vol. VII al Sf.
Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului, 150 CAPETE despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui
Dumnezeu, despre viața morală si despre făptuire, 52;
Enumerăm cîteva din scrierile pomenite: Sf. Grigorie Palama scrie: «Căci ne naștem și spre stricăciune; și
apărînd în viață ne destrămăm pînă ce vom înceta să fim» (FILOCALIA vol. VII al Sf. Grigorie Palama
Arhiepiscopul Tesalonicului, 150 CAPETE despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu,
despre viața morală si despre făptuire, 52). Sf. Atanasie cel Mare zice: «Căci călcarea poruncii i-a întors pe ei
la starea cea după fire, ca așa cum neexistînd au fost aduși la existență, așa să suporte precum se cuvine, și
stricăciunea spre neființă în cursul timpului. Căci dacă avînd odată drept fire neființa, prin prezența și
iubirea de oameni a Cuvîntului au fost chemați la existență, în chip firesc, golindu-se de gîndul lui Dumnezeu
și întorcîndu-se spre cele ce nu sînt – căci cele rele sînt cele ce nu sînt, iar cele bune sînt cele ce sînt – odată
ce s-au despărțit de Dumnezeu, Care este, s-au golit și de existență» (Tratat despre Întruparea Cuvîntului și
despre Arătarea Lui nouă prin Trup, cap. 1, IV). Sf. Iustin Martirul spune: «sau sufletul este viață, sau el are
viață. Dacă este viață, atunci el ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuși, după cum și
mișcarea face să se miște un alt lucru, iar nu pe sine însăși. Faptul că sufletul trăiește, nimeni n-ar putea
tăgădui. Dacă trăiește, însă, el trăiește nu pentru că este viață, ci pentru că se împărtășește din viață și, ceea
ce se împărtășește din ceva este cu totul altceva decît aceea din care se împărtășește. Sufletul se împărtășește
din viață, pentru că Dumnezeu voiește ca el să trăiască. Și ca atare, sufletul nu se va mai împărtăși din viață,
cînd Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăiește prin el însuși, cum trăiește
Dumnezeu. Ci – după cum nu este cu putință ca omul să trăiască continuu și nici sufletul să fie continuu la
un loc cu trupul și atunci cînd trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăsește trupul și omul nu
mai există – tot astfel și atunci cînd sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivificator pleacă din el, iar
sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăși acolo de unde a fost tras.» (Dialogul cu iudeul Tryfon, cap. VI).

13
contextul și în referirile slujbelor Bisericii. («Cinstit-ai cu chipul Tău făptura
mîinilor Tale, Cuvîntule, zugrăvit-ai în trupul cel materialnic asemănarea
Ființei Celei fără de materie»50 «și văd în morminte frumusețea noastră, cea
zidită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu zăcînd: grozavă, fără mărire și
fără chip»51).

Din prima parte a acestui mic studiu este clar că antropologia

Aghiazmatarului este ebraică.

Aceasta ne obligă să interpretăm următoarele două părți ale studiului de

față nu din perspectiva elenistică, deoarece așa am coborî mîntuirea și viața în
Hristos la nivelul moralismului juridic și al simbolismului mistic. Cum altfel ar
putea fi înțeleasă unirea noastră cu Dumnezeu prin firea omenească a lui
Hristos și ce sens ar avea spusele Părinților că «ceea ce nu a fost asumat nu
fost a vindecat»?52 Omul are nemurirea de la Dumnezeu, nu de la sine. Nu se
tăgăduiește prin cele ce spun Părinții mai sus și prin cele susținute aici, că
omul nu este nemuritor; aceasta ar fi o interpretare complet greșită. Omul a
fost creat ca părtaș al vieții lui Dumnezeu și prin urmare nemuritor; dar
această nemurire nu se datorează însuși sinelui său, ci împărtășirii cu viața lui
Dumnezeu. După cădere, această nemurire inițială a omului este restabilită
prin participarea la biruința lui Hristos asupra morții53.

Omul înainte de Botez

Destinația inițială a omului a fost și este să devină desăvîrșit în Hristos
precum și Dumnezeu este desăvîrșit (Matei 5, 48; Efeseni 5, 1). Dumnezeu i-a
hotărît pe aleșii Săi să fie «asemenea chipului Fiului Său» (Romani 8, 29).
Omul nu trăiește ca să caute plăcerea lui, după cum și Hristos «n-a căutat
plăcerea Sa» (Romani 15, 1-3). Acesta54 «a murit pentru toți, ca cei ce
viază să nu mai vieze loruși» (II Corinteni 5, 15), ci să se iubească unul pe
celălalt cu dragostea, care nu caută ale sale55. Participarea la această dragoste
a lui Dumnezeu este de asemenea participarea la viața și la Adevărul lui
Dumnezeu. Dragostea, Viața și Adevărul în Dumnezeu sunt una și se găsesc

50
Observați Penticostar, Sîmbăta din săptămîna a 7-a după Paști, Vecernie, la stihoavnă, EIBMBOR, 1973, pg.
326.
51
Molitfelnic, Înmormîntarea preoților și a diaconilor de mir, Stihirile, glasul al 8-lea, EIBMBOR, 2002, pg.
295-296.
52
Sf. Grigorie de Nazianz, Epistola 101 către Cledoniu, 32 [n.trad.]
53
Acest alineat lipsește din articolul scris în limba engleză.
54
adică Hristos [n.trad.]
55
Romani 14,7; 15,1-3; I Corinteni 10,24; 10,29 – 11,1; 12,25 – 26; 13,1 vezi și II Corinteni 5, 14-15; Galateni
5,13; 6,1; Efeseni 4,2; I Tesaloniceni 5, 11.

14
doar în Dumnezeu. Deci, nu se găsesc în definițiile [logicii], dar în Persoana lui
Dumnezeu.

Răsucirea dragostei de Dumnezeu și de aproapele spre sine însuși este

de asemenea și o rupere a comuniunii cu Viața și Adevărul lui Dumnezeu, care
nu pot fi despărțite de Dragostea Lui. Ruperea acestei comuniuni cu
Dumnezeu își găsește expresia deplină în moarte, pentru că nicio făptură nu
poate să existe nelimitat de la sine.56 De aceea, prin încălcarea poruncii de
către primul om, cauza păcatului57 (diavolul) a intrat în lume și prin păcat
moartea și «așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au
păcătuit în el» (Romani 5, 12)58. Din cauza morții, stăpînirea căreia este în
mîinile diavolului (Evrei 2, 14), toți au păcătuit, odată ce «boldul morții este
păcatul» (I Corinteni 15, 56). Nu doar omul, dar și toată zidirea a fost supusă
morții și stricăciunii de către diavol (Romani 8, 20-22).

Puterea diavolului, a celui care este cauza păcatului, este moartea și

stricăciunea (Evrei 2, 14). Prin moarte și stricăciune toată omenirea și zidirea
sunt ținuți robi de către diavol și sunt implicați în păcat, pentru că prin
moarte omul eșuează în atingerea destinației lui dintru început, care este să-L
iubească pe Dumnezeu și pe aproapele fără vreo preocupare de sinele său.
Omul nu moare fiindcă este vinovat pentru păcatul lui Adam59. Devine
păcătos deoarece el este supus puterii diavolului prin moarte și urmările ei.60

Puterea morții aduce cu ea și simțămîntul autoîntreținerii.61 Fiindcă

omul mereu întîmpină moartea, el automat devine îngrijorat de sine însuși.
Deoarece omul se teme să nu aibă cumva o viață lipsită de sens62, încearcă
întotdeauna să-și demonstreze lui însuși și altora că are o oarecare valoare.
Însetează după cuvinte de laudă63 și se teme de ocări. Caută ale sale și
invidiază reușitele celorlalți. Iubește pe cei ce-l iubesc și urăște pe cei ce-l
urăsc. Caută singuranță și fericire în bogății, în slavă, în plăcerile trupești, sau,
56
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvîntului și despre Arătarea Lui nouă prin Trup, cap. 1, IV-
V.
57
În articolul tradus în limba greacă apare cu sensul de «originea/începutul/începătura păcatului» («ἀρτή τῆς
ἁμαρτίας»), în timp ce în textul din l. engleză este folosită expresia «principle of sin» (principiul/cauza/obîrșia
păcatului) [n.trad.]
58
Vedeți Pr. Ioannis Romanidis, Păcatul strămoșesc potrivit Sfîntului Pavel (Fr. Ioannis Romanides, ORIGINAL
SIN ACCORDING TO ST. PAUL).
59
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii către Romani 5, 12, Migne, P.G. 60, 391-392; Fericitul Teofilact al
Bulgariei, Migne, P.G., 124, 404-405.
60
Sf. Chiril al Alexandriei, Migne P.G. 74, 781-785 și mai ales 788-789. Teodoret din Cyr, Migne, P.G., 66,
800.
61
Adică simțămîntul autoconservării, simțămîntul că omul poate dăinui și se poate întreține cu puterile proprii.
[n.trad.]
62
«să nu devină cumva lipsit de sens» – în l. engleză. [n.trad.]
63
«iubește lingușirile» – l. greacă [n.trad.]

15
își poate imagina că destinația lui este fericirea unei desfătări lăuntrice
personale64 a prezenței lui Dumnezeu, în care este exclusă orice dragoste
adevărată, dezinteresată și vie65 pentru ceilalți. Datorită îngrijorării și a fricii
poate deveni, și de obicei ajunge, individualist. Fără dificultate poate lua
dorințele pentru satisfacția proprie și bunăstare drept adevărata sa
destinație. Pe de altă parte, el poate deveni entuziasmat de unele principii
ideologice generale despre o dragoste vagă pentru omenire, în ciuda faptului
că îi urăște încă pe semenii săi. Acestea sunt faptele trupului, despre care
vorbește Sf. Ap. Pavel (Galateni 5, 19–21).

În spatele fiecărei fapte pe care lumea o consideră normală și firească,

omul caută singuranța și fericirea. Dar aceste fapte nu sunt nici pe departe
firești și normale66. Sunt o urmare a puterilor păgubitoare ale morții și ale
stricăciunii, prin care diavolul străbate întreaga zidire, dezbinînd și
distrugînd. Aceste puteri sunt atît de mari, încît chiar și atunci cînd omul
dorește să trăiască după legea lui Dumnezeu67, acest lucru este cu neputință
din cauza păcatului care locuiește în trup (Romani 7). «Cine mă va izbăvi de
trupul morții acesteia?» (Romani 7, 24).

Puterea diavolului a fost nimicită o dată pentru totdeauna de către

Dumnezeu în Hristos (Galateni 1,4; Coloseni 1, 13; 2, 15). Prin moartea și
Învierea lui Hristos a fost surpat cel ce are stăpînirea morții și au fost izbăviți
«acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața» (Evrei 2, 14-15).
«Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii și al dragostei și
al înțelepciunii» (II Timotei 1, 7). Prin surparea diavolului omul este izbăvit
de puterea tiranică a morții și este eliberat, astfel încît să se nevoiască pentru
viața dragostei dezinteresate în Trupul lui Hristos, care este Biserica.68

Prin urmare, Botezul nu este o simplă iertare a vinei, moștenită ca o

urmare a păcatului lui Adam. Dimpotrivă, este eliberarea de puterea
diavolului. Este nimicirea în om a originii69 rele a fricii, a individualismului și
a dezbinării (I Ioan 4, 18). Dar această surpare a puterii morții nu se
realizează doar prin participarea pasivă a celui ce urmează să fie botezat.
Acesta trebuie nu numai să aibă credință, dar și să dorească să moară cu

64
«individualiste» – l. engleză [n.trad.]
65
lucrătoare/activă [n.trad.]
66
«Dar această căutare nu este nici pe departe normală și firească» – l.greacă. [n.trad.]
67
«chiar și atunci cînd omul dorește să trăiască conform destinației lui inițiale» – l.greacă. [n.trad.]
68
«Iar cei credincioși au, în dragoste, întipăritura lui Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos; dacă nu alegem,
prin El de bună voie moartea, în patima Lui, nu avem în noi viața Lui. (Sf. Ignatie Teoforul, Către
Magnezieni, cap. V)
69
începutului/începăturii/cauzei/principiului... [n.trad.]

16
Hristos în apa Botezului. Doar prin moartea față de lume poate să ia asupra sa
o luptă eficientă împotriva diavolului și să reușească [să dobîndească]
dragostea cea dezinteresată în viața comunității locale. Dragostea (ἡ ἀγϊπη)
nu este un sentiment general al bunei voinței, [dar este ceva foarte concret], e
dragostea față de aproapele nostru care se află lîngă noi (Matei 25, 40-46).

«Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi,
s-a lepădat de credință și este mai rău decît un necredincios» (I Timotei 5,
8). De aceea, Botezul nu poate fi considerat ca o intrare într-o idee generală
sau universală a creștinismului. Este intrarea în viața unei anumite
comunități locale.

Catehumeni și Exorcisme
Datorită naturii Botezului, ca fiind începutul70 unei lupte pe viață
împotriva puterilor dezbinătoare ale diavolului, prin moartea față de căile
lumii și prin unirea cu viața colectivă a unei anumite comunități locale care
trăiește în Hristos, Biserica, pe bună dreptate, nu s-a grăbit niciodată să
boteze catehumenii. [Biserica] a fost întotdeauna atentă în ceea ce privește
persoanele care erau primite în rîndul catehumenilor71. Cînd cineva era
acceptat într-o comunitate bisericească, era declarat creștin în prima zi72 prin
citirea unei rugăciuni speciale asupra lui de către episcop și prin înscrierea
numelui său în cărțile comunității.73 A doua zi el era făcut catehumen, iar
începînd cu a treia zi se citeau periodic asupra lui exorcismele, pînă în ziua
Botezului, de Sîmbăta Mare74. Era considerat creștin înainte de Botez,
deoarece el a devenit ucenic al lui Hristos. Ca și catehumen el începea să aibă
credință. Însă doar această credință nu îl făcea membru al Trupului lui
Hristos. Diferența dintre un catehumen și un om botezat era că catehumenul
nu a murit încă în apa Botezului și nu era încă pregătit să participe la viața
lăuntrică colectivă a dragostei dezinteresate [și] la [Sfintele] Taine.

Rugăciunea din prima zi, prin care era făcut creștin, era citită «ca să fugă
de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze
poruncile Tale»75 (acum aceasta este rugăciunea la punerea numelui copilului
nou-născut la a opta zi după naștere).

70
asumarea – l.engleză
71
«Doar după o examinare atentă cineva era acceptat ca și catehumen.» – l.engleză [n.trad.]
72
Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic
73
Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheza sau Prologul Catehezelor, 1.
74
Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic
75
Molitfelnic, Rugăciunea la însemnarea pruncului cînd i se pune numele, EIBMBOR, 2002, pg. 16.

17
 Acela care vrea să se lupte împotriva diavolului este eliberat în cele din
urmă de puterea lui, se unește cu Biserica și se desăvîrșește în viața tainică [a
Bisericii] «cînd se va uni, la vreme cuvenită, cu Biserica Ta cea sfîntă,
desăvîrșindu-se prin înfricoșătoarele Taine ale Hristosului Tău; ca, după
poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricată, să dobîndească fericirea
celor aleși în împărăția Ta»76.

A doua zi, «rugăciunea pentru facere în catehumen» se citește în numele

Sfintei Treimi, ca noul ucenic al lui Hristos să se elibereze de puterea
diavolului și ca la vremea potrivită să-i deschidă lui ușile vieții și ale dragostei
în Hristos, prin înscrierea numelui său în cartea vieții și prin unirea lui cu
Biserica («Scrie-l pe dînsul în cartea vieții Tale și-l împreună cu turma
moștenirii Tale»)77.

Pe durata Catehizării, începînd cu ziua a treia, se citeau periodic

exorcismele pînă în ziua Botezului.78 Desigur, exorcismele aveau ca scop
eliberarea canditatului la Botez de orice uneltire a satanei, prin curățirea
inimii lui de orice interes personal și egocentrism care poate întuneca mintea
și denatura înțelegerea sa privind adevărata unire în Biserică. Fără îndoială,
rugăciunile exorcismelor au ca țel evitarea intrării ușoare în Biserică a
oamenilor care nu s-au eliberat în întregime de imboldurile rele inspirate de
diavol. Așadar, oricine este botezat de urgență, din cauza unei boli serioase,
nu poate să intre în cler, deoarece Botezul său s-a făcut din necesitate și nu
pentru alegerea liberă, venită din credință.79

Trebuie să remarcăm faptul că în toată slujba Botezului niciodată nu se

menționează despre iertarea oricărei vine moștenite de la Adam. În întregul
șir al rugăciunilor pentru facere în creștin, pentru facere în catehumen și al
exorcismelor niciodată nu se pomenește de iertarea păcatelor celui pregătit
pentru ziua Botezului. Chiar și în rugăciunile slujbei Botezului, de trei ori
numai se pomenește despre iertarea păcatelor, mereu la plural și în contextul
multor altor cereri.80 Teoria despre păcatul strămoșesc, ca o vină moștenită

76
Ibidem, pg. 16
77
Molitfenic, Rînduiala dinaintea Sfîntului Botez, Rugăciuni la facerea catehumenului sau a celui chemat la
Botez, EIBMBOR, 2002, pg. 23.
78
Ακολοσθία ηοσ βαπηίζμαηος, Τρεμπέλα ζελ. 20,21.
79
Canonul 12 al Sinodului al doilea local de la Neocezareea (315):
«Dacă cineva bolnav fiind s-a luminat prin botez, nu se poate înainta la presbiterie; căci credința lui nu este
din convingere, ci din nevoie; fără numai poate în urma zelului și credinței sale și de mai apoi, și din lipsa de
oameni (candidați).»
80
1) «Fă-o pe ea (apa) izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli,
diavolilor pieire...»

18
de la Adam, foarte răspîndită în Occident, este complet străină textelor slujbei
Botezului la care ne referim. Nu există nicio iertare juridică a păcatelor. Aici
omul trece printr-un stadiu în care se eliberează din robia diavolului, [din
robia celui] care este puterea păcatului și a stricăciunii81. Oricare altă
interpretare a acestor rugăciuni și slujbe le-ar prezenta ca inutile și fără sens.

Botezul și Mirungerea
Tîlcuirea de tip ex opera operato a Tainei Botezului, prin care omul
devine membru al Trupului lui Hristos, în sensul că într-un moment era
vinovat de păcatul strămoșesc, iar în următoarea clipă apare fără vină, în chip
magic, datorită săvîrșirii [botezului] în mod magic, reprezintă o înțelegere
total greșită a Tainei și face complet absurdă toată perioada [de citire a]
exorcismelor82. Calea prin care omul se eliberează de diavol este foarte grea și
cere o lungă perioadă de rugăciune, post, și instruire în învățăturile
proorocilor și ale lui Hristos. Inima trebuie să se desprindă de rău și să se
întoarcă către Hristos. Trebuie să fie părăsită și golită de orice preocupare de
sine prin dorința de a muri cu Hristos în Botez. Botezului trebuie să-i
preceadă o creștere duhovnicească, care treptat îl pregătește pentru
răstignirea și moartea în apa Botezului și pentru înfierea cu pecetea Duhului
[Sfînt]. Așadar, Botezul nu este doar un moment, în care [omul] iese din apă,
iertat și diferit în ceea ce privește viața lui de mai înainte, deoarece L-a primit
pe Hristos și unele principii vagi de bună conduită. Ci este, mai degrabă,
coacerea [duhovnicească] și atingerea acelui stadiu în care poate alege liber
moartea cu Hristos și viața în dragostea vieții colective în Trupul lui Hristos83,
în locul deșertăciunii și a căilor acestei lumi.

2) «Ci Tu, Stăpîne a toate, arată apa aceasta, apă de izbăvire, apă de sfințire, curățire trupului și sufletului,
dezlegare legăturilor, iertare păcatelor, luminare sufletului, baie de-a doua naștere...»
3) «Și i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie și celor fără de voie» (Rugăciunea Mirului)
81
«Ceartă-te pe tine, diavole, Domnul, Cel ce a venit în lume și S-a sălășluit între oameni... ieși și te depărtează
de la zidirea aceasta... ieși și te depărtează de la cel însemnat» (Molitfelnic, Rînduiala dinaintea Sfîntului Botez,
Rugăciunea întîi, EIBMBOR, 2002, pg. 23-24.) ; «Depărtează de la dînsul pe tot vicleanul și necuratul duh,
care se ascunde și se încuibează în inima lui» (Ibidem, pg. 27)
82
«Încercarea de a aplica Tainei Botezului interpretarea de tip ex opera operato, prin care omul devine membru
al Trupului lui Hristos, în sensul că într-un moment era vinovat de păcatul strămoșesc, iar în următoarea clipă
apare fără vină, deoarece i-a fost citită o formulă magică, atacă textului slujbei.» – l. engleză [n.trad.]
83
«Aceasta nu micșorează deloc nevoia absolută a Botezului din pruncie, deoarece copiii se nasc sub stăpînirea
diavolului prin boala firii, a trupului și a sufletului, stăpîniți de moarte și de stricăciune, pe care le moștenesc de
la părinții lor și datorită unității cu zidirea căzută și a dependenței față de ea. Însă odată ce nimeni nu ar fi
îndrăznit să boteze copiii unor părinți necreștini, știind că acești copii nu vor fi educați creștinește, ar fi foarte
folositor pentru cei responsabili, să examineze problema botezării copiilor părinților botezați, care însă niciodată
nu frecventează Biserica și nu iau în serios viața în Hristos. Nu trebuie niciodată să se uite faptul că în perioadele
timpurii ale Bisericii Botezul pruncilor se limita strict la copiii, părinții cărora trăiau în viața colectivă a
[Sfintelor] Taine și se împărtășeau la fiecare Euharistie. Copiii de asemenea se împărtășeau la fiecare Euharistie,
astfel încît Biserica era sigură că fiecare prunc botezat dorea să primească orice prilej bun, pentru a participa pe
deplin la viața tainică colectivă în Hristos. Obiceiul contemporan a majorității clericilor ortodocși de a boteza
copiii indiferent de credința și faptele părinților și ale nașului de botez, reprezintă o profanare și o blasfemie; [în

19
 Înțelegerea biblică a reciprocității care există între om și zidire se
prezintă clar în rugăciunile binecuvîntării apei. Păcatul și diavolul au intrat în
lume printr-un om (Romani 5, 12), iar făptura a fost supusă morții și
stricăciunii (Romani 8, 20-22). Fiindcă omul este o parte inseparabilă a zidirii
și într-o continuă comuniune cu aceasta, și [pentru că] prin nașterea de
prunci se leagă cu întregul parcurs istoric al omenirii, căderea zidirii printr-
un singur om automat are ca rezultat căderea și stricăciunea tuturor
oamenilor. Astfel, restabilirea comuniunii noastre în viața lui Dumnezeu
trebuie, de asemenea, să se realizeze prin curățirea zidirii căzute, care se
găsește la fel sub stăpînirea morții și a stricăciunii. Odată ce omul este parte a
zidirii, împărtășirea lui cu viața lui Dumnezeu poate fi restabilită doar prin
zidire. Oamenii și zidirea se mîntuiesc împreună. Prin urmare, apa Botezului
trebuie să fie exorcizată și curățată de toate puterile demonice înainte de
intrarea [omului] în ea la Botez. Comuniunea de odinioară cu moartea și cu
stricăciunea trebuie să fie transformată într-o comuniune cu viața lui
Dummenzeu. Așadar, trecînd prin Botezul morții acesta învie spre o viață
nouă prin pecetea dătătoare de viață a darului Sfîntului Duh, pecete care este
înfierea omului de către Dumnezeu, sălășluirea Căruia prin Sfîntul Duh îl face
pe om capabil să participe la viața colectivă a Euharistiei.

Omul după Botez

Conform Slujbei Botezului din Aghiazmatar și a cărților Noului
Testament, este clar că după Botez, omul, chiar dacă este mădular al Trupului
lui Hristos înainte și dincolo mormînt, continuă să fie supus posibilității
căderii în mîinile diavolului și ruperii de Trupul lui Hristos. De aceea, după
ieșirea neofitului (τοῦ νεοφύτου)84 din apele Botezului, odată ce prin moartea
sa duhovnicească l-a biruit pe diavol și în timp ce vine să fie miruit, Biserica
iarăși se roagă pentru el: «Izbăvește-l de cel rău și de toate uneltirile lui»85.
Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu și cu aproapele prin moartea în Botez
și prin pecetea darul Duhului [Sfînt] nu este o garanție magică împotriva
posibilității de a deveni din nou rob al diavolului și de a fi tăiat din Trupul lui
Hristos. (I Corinteni, 5, 1-13; Romani 11, 21; II Tesaloniceni 3, 6,14 ; II
Timotei 3, 5). În Botez este declarat un război necondiționat împotriva
diavolului și a puterilor dezbinării și stricăciunii. Acest război continuă în
viața colectivă a Euharistiei. Retragerea din această luptă are ca rezultat
osînda.

așa mod] sunt coborîte Tainele Botezului și a Mirungerii la nivelul unei obișnuințe sociale superstițioase, prin
care primește fiecare numele lui creștinesc, după cum se cere de la fiecare om dreptcredincios, bun și cinstit.» –
această completare este prezentă doar în articolul din limba greacă [n.trad.]
84
noului botezat [n.trad.]
85
Molitfelnic, SLUJBA SFÎNTULUI BOTEZ, Rugăciunea Mirului, EIBMBOR, 2002, pg. 43.

20
 Comuniunea dragostei dezinteresate împreună cu Hristos în Trupul Lui
și [cu] sfinții, înainte și dincolo de mormînt, este un țel în sine și nu un mijloc
către un alt fel de scop. Existența oricăror imbolduri în această unitate a
dragostei dezinteresate înseamnă că aceasta continuă să trăiască sub puterea
diavolului86. Prin urmare, viața dragostei în Euharistie nu poate fi considerată
un intermediar spre altceva. Euharistia este ea însăși un scop, deoarece în ea
viața dragostei dezinteresate, a unuia pentru celălalt, împreună cu Hristos și
cu sfinții continuă, iar la adunările euharistice puterile dezbinătoare și
distrugătoare ale diavolului sunt nimicite neîncetat. «Cînd vă adunați des,
sînt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește
prăpădul lui.»87. Oricine, deci, care nu ascultă Duhul [Sfînt] din el, Care îl
cheamă spre viața colectivă a dragostei dezinteresate, se găsește evident sub
stăpînirea diavolului. «Cel care nu vine la adunare este un îngîmfat și
singur s-a și despărțit»88.

Din principiile de bază ale slujbei Botezului, din rugăciunile Liturghiilor

și din canoanele Bisericii reiese limpede faptul că a fi cineva membru al
Trupului lui Hristos însemna participarea nu doar la rugăciunile comune ale
Bisericii, dar și la împărtășirea cu Trupul și Sîngele lui Hristos. Nu era
pricepută distingerea dintre rugăciune și împărtășire89, deoarece tot Trupul
Bisericii locale se ruga «cu o gură și cu inimă», toți oamenii aflați în biserică
spuneau «Amin» la sfîrșitul rugăciunii euharistice (I Corinteni 14, 16) și tot
Trupul era chemat la împărtășirea cu Hristos.90

Omul nu are viață de la sine însuși. Poate să aibă viață numai murind față
de lumea aceasta și trăind viața dragostei în viața euharistică a comunității.
Mîntuirea lui, deci, nu poate să provină dintr-o pietate individualistă. Se
săvîrșește doar prin Har și după măsura luptei împotriva diavolului și a golirii
de sine în viața lui Hristos, al Cărui Trup este format din oameni reali.
Condiția pentru primirea Împărtășaniei nu este desăvîrșirea, deoarece atunci
mîntuirea ar proveni din însuși meritul ei și nu ar fi un dar liber de la
Dumnezeu. Singura condiție posibilă pentru [primirea] Împărtășaniei este
conștiința colectivă a luptei neîncetate împotriva puterilor dezbinătoare ale
diavolului și încercarea continuă pentru dobîndirea dragostei dezinteresate
colective. În această luptă dublă Împărtășania nu este o răsplată pentru
simțămintele evlavioase pe care le are cineva, [sau] pentru mulțumirea de
sine care poate proveni dintr-o perioadă de post sau de la facerea de fapte
bune. Împărtășania este mai degrabă un dar liber al lui Dumnezeu către tot
86
«A pune oricare ambiție mai presus de această unitate în dragoste dezinteresată înseamnă a trăi încă sub
puterea lui diavolului.» – l. engleză [n.trad.]
87
Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, cap. XIII.
88
Ibidem, cap. V.
89
«Atît rugăciunea, cît și împărtășirea nu puteau fi înțelese în mod individualist» – l. engleză [n.trad.]
90
Sf. Ioan Gură de Aur, Către Efeseni, Omilia III, 2,4,5.

21
Trupul lui Hristos adunat ca să-l primească. Nu se limitează la o folosire
individualistă. Trupul și Sîngele lui Hristos sunt oferite ca hrana comună a
vieții în unitate, astfel încît prin această unitate puterile dezbinătoare ale
diavolului să fie nimicite continuu («iar pe noi pe toți, care ne împărtășim
dintr-o pîine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea
Aceluiași Sfînt Duh»)91. Numai prin puterea unificatoare a vieții și a dragostei
în Hristos puterile distrugătoare ale morții sunt ținute în afara Trupului lui
Hristos.

Așadar, stăpînirea Trupului lui Hristos poate fi limitată la o comunitate

locală care trăiește pe deplin viața tainică [a Bisericii]92. În afara acestei vieți
satana și puterile lui conduc încă omenirea (Romani 16, 20; I Corinteni 2, 6; 2,
12; 11, 32; II Corinteni 2, 11; 4, 3; 11, 14; Galateni 1, 4; Efeseni 2, 1-3; 6, 11-
17; II Tesaloniceni 2, 8). Aceste puteri ale dezbinării și ale distrugerii pot fi
biruite doar de către cei care sunt uniți între ei în Hristos, mereu pregătiți
pentru o adunare euharistică colectivă, unde, chiar și fiind deja mădulare ale
Trupului lui Hristos, neîncetat devin Trupul lui Hristos prin desăvîrșirea93
unității în dragoste.94 Deoarece Trupul lui Hristos este într-un proces
continuu de devenire, nu poate fi identificată cu niciun fel de organizație [care
să fie] mai presus de [caracterul ei] tainic. Sfîntul Duh nu este o proprietate a
unor persoane individuale, dar întotdeauna este trimis asupra Bisericii la
adunările ei euharistice (epicleză). Chiar dacă creștinii sunt temple ale
Aceluiași Duh Sfînt și mădulare ale Aceluiași Trup al lui Hristos, printr-o
singură pîine, ei împreună și neîncetat devin ceea ce sunt prin unitatea
dragostei în Hristos. Numai înlăuntrul acestei vieți a unității pecetea Duhului
[Sfînt] rămîne nestricată.

Sensul adevărat a ce înseamnă a fi [cineva] un membru al Trupului lui

Hristos în ceea ce privește devenirea, poate să fie înțeles din faptul că în
timpul prigoanelor înfricoșătoare creștinii primelor secole își riscau viața
pentru a fi prezenți la Euharistie95. Cu toate că ei înșiși se împărtășeau zilnic
acasă din părticelele păstrate de la Taina [Euharistiei], simțeau datoria să fie
prezenți la adunarea colectivă a Bisericii, deoarece anume la această adunare
este format în continuu Trupul lui Hristos de către Tatăl, Care trimite Duhul
[Sfînt] ca să formeze Trupul lui Hristos. Lipsa de la invocarea lui Dumnezeu ca
91
Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, ed. LUMINA LUI HRISTOS, Kiev-Chișinău, pg.
274.
92
«Prin urmare, marginile Trupului lui Hristos pot fi stabilite din punct de vedere local doar potrivit vieții tainice
a Trupului.» - l.greacă [n.trad.]
93
«adeverirea/confirmarea» - l. greacă [n.trad.]
94
Realitatea lucrării mîntuirii ca a unei continue unități întru una (fiind toți una) este văzută limpede în
rugăciunea «la hirotesia starețului/egumenului» [: «Dumnezeule, Cel ce totdeauna porți grijă de mîntuirea
oamenilor, Cel ce și pe această turmă cuvîntătoare o ai adunat întru una în numele Tău...»] (Arhieraticon,
HIROTESIA STAREȚULUI, EIBMBOR, 1993, pg. 114).
95
Dix, The Shape of the Liturgy, pg. 141-155.

22
să trimită Duhul Său [Cel Sfînt] și să facă pîinea și vinul Trupul și Sîngele lui
Hristos, așa încît prin Acestea să se hrănească Trupul lui Hristos și să se
unească prin împărtășirea cu Unul Duhul [Sfînt], însemna stricarea peceții
Duhului Sfînt și ruperea de Trupul lui Hristos. Lipsa de la această adunare din
cauza fricii era considerată ca ceva absurd, fiindcă creștinii în Botez deja au
murit față de lume. Aceasta trebuie să fie singura explicație logică a practicii
Bisericii de a excomunica, chiar și pe timpurile persecuțiilor pe cei care nu
participau la Taina Euharistiei și la Împărtășanie.

Creștinii ortodocși, la general vorbind, nu se mai gîndesc la ei înșiși ca la

un Trup unit în Hristos și mîntuit în comun. Părerea celor mai mulți ortodocși
care predomină este un pietism individualist și moralist, care în esență
respinge sensul morții în Botez și neagă rugăciunile euharistice. Canoanele
liturgice ale Bisericii au ajuns simple obiecte de interes arheologic, și sunt
considerate de obicei produse ale fanatismului irațional sau o isterie
eshatologică a entuziasmului excesiv al Bisericii primare.

Canoanele Bisericii rînduiesc afurisirea acelora care nu participă la

fiecare Euharistie, pentru că devin pricină de neorînduială în Biserică. Sunt
iarăși primiți doar după o mărturisire și o pocăință adevărată. Pînă la unirea
acestora din nou cu Trupul lui Hristos este interzisă rugăciunea împreună cu
ei, atît cea publică cît și cea particulară. (Canoanele 9, 10 ale Sfinților Apostoli,
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia, Canonul 2 al Sinodului Trulan)96. Tot cel
ce nu se împărtășește cu Trupul și Sîngele lui Hristos este desigur nevrednic
să participe la rugăciunile euharistice97, prin care se cere de la Dumnezeu
prefacerea pîinii și a vinului în Trupul și Sîngele lui Hristos, pentru ca să se
înfăptuiască împărtășania cu viața lui Hristos și împărtășirea cu Duhul [Sfînt].
La Euharistie Biserica se roagă ca Trup al lui Hristos și nu în mod
individualist. Este o nepotrivire cînd avem oameni care nu se împărtășesc,
deoarece în timp ce aceștia participă la rugăciunile euharistice pentru
mîntuire și împărtășire, în practică ei nu se împărtășesc cu viața lui Hristos.

96
«Toți credincioșii care intră (în biserică) și ascultă scripturile dar nu rămîn la rugăciune (slujbă) și la
sfînta împărtășanie, aceia, trebuie să se afurisească (excomunice), ca făcînd neorînduială în biserică.»
(Canonul 9 Apostolic)
«Dacă cineva s-ar ruga, chiar și în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se
afurisească.» (Canonul 10 Apostolic)
«Toți cei ce intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participăla rugăciune împreună cu poporul,
sau se feresc de participare la Sfînta Euharistie potrivit oarecărei neorînduieli, aceștia să se lepede de
Biserică, pînă cînd nu se vor mărturisi și nu vor arăta roduri de pocăință, și atunci rugîndu-se vor putea
primi iertare; nu le este iertat însă să comunice cu cei excomunicați, nici umblînd în case să se roage
împreună cu cei ce nu se roagă împreună cu Biserica, nici să se primească în altă Biserică cei ce nu se adună
împreună în altă Biserică. Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi, sau presbiteri, sau diaconi, sau
oarecare din canon (catalogul clericilor), va comunica cu cei excomunicați, acesta încă să fie excomunicat ca
unul ce tulbură canonul Bisericii.» (Canonul 2 al Sinodului local de la Antiohia)
97
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a III-a, 4) [:«Nu ești vrednic de jertfă? Nu
ești vrednic de împărtășire? Deci nu ești vrednic nici de a sta la rugăciune.»]

23
De aceea, acei care nu se împărtășesc și catehumenii ar trebui să părăsească
biserica înainte de începerea Euharistiei. Dacă practica actuală a ortodocșilor
este într-adevăr ortodoxă sau nu, rămîne o temă deschisă pentru o discuție
serioasă. Dar ceea ce este sigur, este că mulți țin astăzi în Biserică obiceiuri
contrare sensului Botezului și a rugăciunilor textelor litugice. Viața și
rugăciunea în Duhul Sfînt și adevărul nu este, desigur, să spună cineva ceva în
rugăciune și să facă contrariul în practică.

Este surprinzător faptul că slujitorul Sfintei Liturghii poate să înalțe către

Dumnezeu rugăciuni ca «pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pîine și
dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfînt
Duh»98, chiar dacă știe că nimeni nu urmează să se împărtășească. Și mai de
mirare este că poporul și corul cîntă «Văzut-am Lumina cea adevărată, luat-
am Duhul cel ceresc», în timp ce în realitate nimeni nu a văzut adevărul și nu a
luat Duhul [cel Sfînt]. Este o nedumerire cînd ceea ce este socotit ca Trup al
lui Hristos, care se roagă teoretic «cu o gură și cu o inimă», este văzut însă,
împărțit cu adevărat în trei grupuri: 1) poporul care ascultă corul și pe diacon
2) diaconul și corul, care îndeletnicesc poporul cu cîntări și rugăciuni, care au
fost introduse în Liturghie într-o perioadă relativ mai tîrzie și 3) [preoții]
slujitori, care citesc adevăratele rugăciuni ale Liturghiei, minunatele rugăciuni
colective ale aducerii Jertfei, și care rostesc doar din cînd în cînd ecfonisurile.
Dacă individualismul este ceva care Hristos a venit să distrugă, atunci există
într-adevăr ceva greșit în prezenta practică liturgică a Bisericii, care, după
cum se pare, nu este mereu în armonie cu acele idei care presupun sensul
Botezului într-un singur Trup al lui Hristos.99

Spovedania
La început Taina Pocăinței era rezervată exclusiv pentru acei aflați în
categoria penitenților, care nu puteau să participe la viața colectivă a
Trupului lui Hristos, de la care ei s-au desprins. Botezul niciodată nu a fost
considerat un fel de garanție de continuitate a aparteneței la Biserică. «Să nu
ne încurajăm că deja suntem în Trup».100 Nu a existat niciodată un fel de clasă
de mijloc, a celor care nu se împărtășeau, dar care erau considerați membri ai
Trupului lui Hristos. O persoană era sau un membru al Trupului comun care
se împărtășea, sau pur și simplu era un penitent desprins [de Biserică]. «Cîți
nu se împărtășesc, sunt în căință. Dacă deci ești dintre cei ce nu se împărtășesc,
nu trebuie să te împărtășești, căci tot cel ce nu se împărtășește, face parte
98
Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a Sf. Vasile cel Mare, ed. LUMINA LUI HRISTOS, Kiev-Chișinău, pg.
274.
99
Aceste ultime trei alineate nu sunt cuprinse în articolul din limba engleză. Aici se termină articolul din limba
greacă, publicat parțial în revista ortodoxă «Κιβφτός». Mai jos prezentăm continuarea studiului conform
articolului publicat în limba engleză. [n.trad.]
100
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a III-a, 4.

24
dintre cei ce se căiesc. Deci pentru ce zice preotul: «cîți nu puteți să vă rugați,
ieșiți», iară tu ai stat pe loc cu obrăznicie?»101. Sf. Ioan Gură de Aur arată
limpede că cel care nu se împărtășește, penitentul și cel care nu poate să se
roage împreună cu Trupul [lui Hristos] sunt în aceeași categorie. A fi în
categoria celor care nu se împărtășesc înseamnă pur și simplu a fi un penitent
și [dintre cei] care «nu se pot ruga». Nu există un fel de apartenență
spiritualistă la jumătate de drum în Trupul lui Hristos. Orice acceptare a unei
apartenențe spiritualiste generale în Trupul [lui Hristos] este o negare a
Botezului, a Euharistiei și a realității Întrupării. Posibilitatea apartenenței
dezbinătoare și spiritualiste la Biserică, care neagă necesitatea neîncetată de
participare locală la viața lui Dumnezeu prin Trupul lui Hristos, care e
compus din oameni reali, este o negare a vieții tainice [a Bisericii].

Practica mărturisirii este limpede de origine monastică. Astfel, noi îl

vedem pe Sf. Simeon Noul Teolog apărînd drepturile monahilor de a fi
duhovnici. Această practică de a așeza duhovnici dăinuiește pînă astăzi
printre monahii din Muntele Athos. Încă mai există [și astăzi] o practică
generală în Biserica Greacă de a avea o slujbă specială de «hirotesie» pentru a
face atît pe preoți cît și pe monahii-laici părinți duhovnicești. Preotul, așadar,
nu are dreptul să fie un sfătuitor spiritual și duhovnic pe baza hirotoniei sale
în preoție. Bazîndu-ne pe originea practicii este evident faptul că mărturisirea
nu era considerată la început ca o taină ea însăși, și deci putea fi înfăptuită de
un monah-laic. Cu toate acestea, mărturisirea a devenit foarte devreme o
treaptă pregătitoare pentru primirea peniteților înapoi în Biserică prin Taina
Pocăinței (Canonul 9 al Sfinților Apostoli; Canonul 2 al Sinodului local din
Antiohia).

Odată cu dispariția treptată a categoriei penitenților, împreună cu

decăderea înțelegerii colective a împărtășirii, deosebirea dintre membrii
trăitori ai Bisericii și cei excomunicați devenea din ce în ce mai imposibil de
menținut. Atît penitenții (cei care nu se împărtășeau, «ascultătorii») cît și cei
care se împărtășeau au început să participe împreună la Jerfa Euharistică și
treptat Biserica a acceptat ca ceva normal participarea comună la rugăciune a
celor care se împărtășesc și a celor ce nu se împărtășesc la Liturghie. Prin
urmare, împărtășirea a devenit o preocupare a fiecăruia, în timp ce
înțelegerea ei colectivă a fost distrusă.

Odată cu cristalizarea finală a unei astfel de atitudini individualiste și

moraliste față de Împărtășire era inevitabilă pierderea importanței Tainei
Pocăinței, care în practică devine confuză și este în cele din urmă e înlocuită
de practica mărturisirii, care este acum socotită ea însăși o taină.

101
Ibidem.

25
 În Aghiazmatarul venețian din 1778 sunt două slujbe referitoare la
mărturisire și penitență. Prima slujbă pentru penitenți care s-a păstrat intactă
este din anii 843-847 d. Hr. și a fost alcătuită de Metodie, Patriarhul
Constantinopolului, pentru acei care s-au lepădat de credință în urma
presiunilor (p. 460). A doua slujbă este fără îndoială o confuzie102 de
mărturisire și penitență. Este numită Slujba celor ce se mărturisesc
(᾿Αϰολουϑύα τῶν ἐξομολογουμϋνων) (p. 173) și include rugăciuni pentru toate
circumstanțele, unele dintre care sunt rămășițele rugăciunilor folosite pentru
reprimirea penitenților în Biserică.

Procesul de confuzie a fost în curs de desfășurare pînă în sec. al XIII-lea.

În Aghiazmatarele lui Demetrievsky (Vol. II, p. 202), într-un manuscris din
Sinai din sec. XIII există o slujbă numită Rînduiala mărturisirii (Τϊξισ γινομϋνη
εἰσ ἐξομολόγηςιν ἑτϋραν) care începe cu Binecuvintează, Stăpîne;
Binecuvîntată este Împărăția... și urmează exact rînduiala Liturghiei Sf. Vasile
cel Mare, pînă la aducerea Jertfei. Această slujbă include ectenia Cu pace,
Domnului să ne rugăm..., prochimenul, citirile din Apostol și Evanghelie și
rostirea cererii stăruitoare: Să zicem toți..., Doamne Dumnezeul nostru,
primește această rugăciune stăruitoare.... Apoi urmează mărturisirea și un șir
de rugăciuni cerînd de la Dumnezeu: primește pe robul Tău acesta care a
scăpat din cursa diavolului și care aleargă la Sfînta Ta Biserică... fă-l pe el să se
numere împreună cu cei mîntuiți... că mort era și a înviat, pierdut era și s-a
aflat... Rugăciunile sunt pentru unul care se reîntoarce în Biserică și prin
urmare, trebuie să provină dintr-o slujbă care cîndva era pentru penitenți.
Faptul că slujba începe cu Binecuvinteză, Stăpîne; Binecuvîntată este
Împărăția... și continuă exact după rînduiala Liturghiei Sf. Vasile cel Mare pînă
la aducerea Jertfei, arată că această slujbă, cel mai probabil fără mărturisire,
era cîndva săvîrșită public la adunarea colectivă a comunității pentru
pregătirea oficierii Euharistiei. Asftel, în acest manuscris din sec. al XIII-lea,
noi avem probabil în esență o slujbă pentru penitenți, folosită ca o slujbă de
mărturisire.

Slujba pentru penitenți, în caracterul ei public, a supraviețuit în Slujba

pentru cei ce se întorc [în sînul Bisericii] în urma lepădării [de credință]
(Ἀϰολoυϑύα περὶ τῶν Ἀπ Ἀπαρνόςεωσ Ἐπιςτρεφόντων) care este completată
de Mirungere, împreună cu cei botezați în Sîmbăta Mare.103 Este interesant să
remarcăm aici practica repetării Mirungerii pentru acei care se reîntorc în
Biserică după ce s-au lepădat de credință în urma chinurilor. Cei care s-au
lepădat de bună voie, fără să fie forțați, trebuie să fie împărtășiți numai pe
patul de moarte.

102
Încurcătură / amestecare [n.trad.]
103
M. E. Venice, p. 460.

26
 Clerul
Viața în Trupul lui Hristos și nimicirea puterilor dezbinătoare al
diavolului este desăvîrșită la adunarea colectivă a Euharistiei, unde Biserica,
manifestată din punct de vedere local, este mereu într-un proces de devenire.
Odată ce unitatea euharistică a dragostei cu sfinții în Hristos este un scop în
sine și un mijloc prin care lucrarea îndreptării este continuată prin
înfrîngerea continuă a satanei104, este foarte clar că mai presus de viața
tainică nu poate fi nimic mai important. Euharistia nu poate fi o cale spre un
alt scop. Ea nu poate servi altor obiective. De aceea, relația dintre o
comunitate sau alta nu poate fi de inferioritate sau superioritate. Nicio
comunitate nu poate fi considerată parte a unei alte comunități, deoarece
plinătatea lui Hristos se găsește în Euharistie, ea însăși fiind cel mai înalt și
singurul centru al vieții unității și al dragostei și desăvîrșirea acestei vieți.
Diavolul nu poate fi distrus de o idee de unitate și dragoste. El poate fi înfrînt
continuu, din punct de vedere local, de unitatea credinței și a dragostei a
oamenilor adevărați, trăindu-și viața lor în Hristos. O federație abstractă de
comunități, prin care fiecare trup este un membru a unui trup mai general,
coboară Euharistia pe o poziție secundară și face posibilă ideea eretică cum că
există o apartenență la Trupul lui Hristos mai înaltă și mai profundă decît
viața colectivă a dragostei locale pentru oamenii reali. O persoană devine
mădular al Trupului lui Hristos din punct de vedere local. Acei care se
împărtășesc dintr-o pîine sunt un trup. (I Cor. 10, 17).105 Această împărtășire
dintr-o pîine poate avea loc doar local. Pe lîngă aceasta, există doar un singur
Hristos și deci, poate fi doar un singur Trup. Prin urmare, fiecare comunitate
care are plinătatea vieții euharistice se înrudește cu celelalte comunități nu
printr-o participare comună la ceva mai înalt decît Euharistia locală, ci după
egalitate.

Așadar, dacă Euharistia este înțeleasă ca un țel în sine și ca singura

condiție pentru o apartenență continuă la Biserică, cineva poate pricepe
importanța învățăturii biblice despre «preoția împărătească» (I Petru 2, 9), în
cadrul căreia fiecare membru își săvîrșește lucrarea sa anumită, prin care
Trupul rămîne mereu alcătuit ca un întreg și nu împărțit106. Semnul distinctiv
al episcopului și al soborului lui de preoți nu era faptul că ei acționau ca

104
Sf. Ignatie Teoforul, Către Efeseni, cap. XIII.
105
«Că o pîine, un trup sîntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pîine.» (I Corinteni 10, 17)
106
a) Vorbind despre preotul Valens și soția lui, care au fost excomunicați, Sf. Policarp scrie: «ci chemați-i ca
pe niște mădulare bolnave și rătăcite, ca să mîntuiți trupul vostru al tuturora.» (Sf. Policarp, Ep. Smirnei; Ep.
Către Filipeni, cap. XI, 4) b) Sf. Clement Romanul la fel zice: «iar cele mai mici mădulare ale trupului nostru
sînt de neapărată trebuință și folositoare întregului trup; dar toate mădularele se înțeleg și au nevoie de o
unică supunere pentru bună starea întregului trup. Să se mîntuie, dar, întreg trupul nostru în Hristos Iisus și
fiecare să se supună semenului său, așa precum a fost rînduit în harisma lui» ( Sf. Clement Romanul, (Întîia)
Epistolă către Corinteni, cap. XXXVII, 5 – cap. XXXVIII, 1)

27
intermediari între Dumnezeu și om, dar mai degrabă că ei erau responsabili
de a păstra Trupul unit în dragostea lui Hristos și de a menține puterile
diavolului și ale dezbinării în afara Bisericii. Nu atît Euharistia definea sarcina
lor (deoarece la Euharistie întregul Trup al lui Hristos era oferit și primit prin
persoana episcopului și era înțeles [încă] înainte de oferirea [Sfintelor Taine]
că toți cei prezenți se împărtășesc), dar mai degrabă responsabilitatea de a
regula intrarea noilor membri în Biserică și reîntoarcerea celor excomunicați
prin Taina Pocăinței. Numai prin folosirea chibzuită a acestor două Taine
viața comună adevărată a dragostei în Hristos putea fi păstrată. Episcopul și
soborul lui de preoți erau păzitorii predaniilor Apostolice, fiindcă era
responsabilitatea lor de a defini continuu limitele din punct de vedere local al
Trupului lui Hristos, prin supravegherea ca diavolul și duhul rău al dezbinării
și al păcatului să rămînă în afara vieții lăuntrice bisericești a dragostei
comune. Sarcina episcopului era de a fi dascălul prin excelență și
supraveghetorul vieții comunității locale. El era imaginea lui Hristos,
deoarece viața Trupului era țesută în jurul lui și nimic nu putea fi făcut fără
binecuvîntarea lui (Sf. Ignatie, Către Smirneni, VIII)107. Episcopul era, cel puțin
în practica liturgică Ortodoxă, și încă este, icoana vie a Adevăratului Păstor
(Sf. Ignatie Teoforul, Ef. 5, 7; Mag. 3, 6 Trall. 2, Fil. 2)108, deoarece el poartă pe

107
«Cu toții urmați pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl, iar pe preoți ca pe Apostoli; pe
diaconi respectați-i ca pe porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparțin
Bisericii. Acea Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a
îngăduit. Unde se vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Iisus Hristos,
acolo este și Biserica universală. Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că este
bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvîrșește să fie sigur și întemeiat» (Sf. Ignatie
Teoforul, Către Smirneni, cap. VIII )
108
«Dacă eu, în scurtă vreme, am avut o legătură ca aceasta cu episcopul vostru, nu omenească, ci
duhovnicească, cu cît mai mult vă fericesc pe voi, că sînteți atît de uniți cu el, cum e unită Biserica cu Iisus
Hristos și cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire... Cu cît vede cineva pe
episcop că tace, cu atît mai mult să-l respecte; că trebuie să primim pe cel pe care Stăpînul casei îl trimite să-i
administreze casa ca pe Însuși Cel ce l-a trimis. Este lămurit, așadar, că trebuie să privim pe episcop ca pe
Domnul Însuși...» (Sf. Igantie Teoforul, Către Efeseni, cap. V-VI)
« Se cuvine ca voi să nu abuzați de vîrsta episcopului vostru, ci să-i dați tot respectul potrivit puterii lui
Dumnezeu, care este în el; știu că și sfinții preoți nu se uită că a fost rînduit de curînd episcop, ci, ca niște
oameni înțelepți în Dumnezeu se supun lui; dar nu lui, ci Tatălui lui Iisus Hristos, Episcopul tuturor. Așadar
în cinstea Celui Care ne-a voit pe noi, se cuvine să ne supunem episcopului fără nicio fățărie, că nimeni nu
înșeală pe episcopul acesta văzut, ci Îl înșeală pe Cel nevăzut. Că într-o împrejurare ca aceasta n-avem să
dăm cuvînt trupului, ci lui Dumnezeu, Care cunoaște cele ascunse.» (Sf. Ignatie Teoforul, Către Magnezieni,
cap. III)
«Așadar, pentru că în persoanele amintite mai înainte, am văzut, în credință, întreaga voastră comunitate, și
am iubit-o, vă îndemn să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu Dumnezeu, avînd întîistătător pe episcop,
care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sînt în locul Apostolilor și pe diaconi care-mi sînt așa de dragi,
cărora li s-a încredințat slujirea lui Iisus Hristos, Care mai înainte de veci, era la Tatăl și la sfîrșit S-a arătat.
Asemănîndu-vă, dar, toți în purtări cu Dumnezeu, respectați-vă unul pe altul; nimeni să nu se uite trupește la
semenul său, ci totdeauna să vă iubiți unul pe altul în Iisus Hristos. Să nu fie nimic între voi care să vă poată
dezbina, ci uniți-vă cu episcopul și cu întîistătătorii voștri, potrivit chipului și învățăturii celei nestricăcioase.»
(Sf. Ignatie Teoforul, Către Magnezieni, cap. VI)
«Cînd vă supuneți episcopului ca lui Iisus Hristos, îmi păreți că viețuiți nu după om, ci după Iisus Hristos,
Care a murit pentru noi, pentru ca, crezînd în moartea Lui, să scăpați de moarte. Este, așadar, de neapărată
trebuință, precum și faceți, să nu faceți nimic fără episcop, ci să vă supuneți și preoțimii ca Apostolilor lui

28
umerii săi povara întregii comunități. Pentru creștini, care din punct de
vedere local sunt uniți unul cu altul în Hristos, nu poate fi o autoritate mai
înaltă ca episcopul, fiindcă viața euharistică pentru care el este responsabil
este un scop în sine.

Întrucît, un episcop își putea hirotoni proprii preoți și diaconi, doar

ceilalți episcopi puteau aproba alegerea unui episcop și puteau săvîrși
hirotonia acestuia prin participarea lor comună. Tot ce este făcut în Biserica
locală trebuie făcut în unitate cu imaginea lui Hristos. O comunitate lipsită de
propria imagine trebuia să fie completată prin acei care erau imaginile lui
Hristos în propriile lor comunități. Aceasta nu presupune nicio subjugare a
unei comunități față de alta, cum pare la prima vedere, dar mai degrabă o
egalitate a existenței, în care Însuși Dumnezeu lucrează prin unitatea
dragostei unui Trup.

Originea insistenței patristice asupra egalității tuturor episcopilor (ex. Sf.

Ciprian, Sententiae Episcoporum, op. 1) poate fi înțeleasă din punct de vedere
al vieții euharistice manifestată local, fiind un scop în sine. La început
insistența asupra egalității episcopilor era bazată lămurit pe egalitatea
tuturor comunităților locale, întrucît viața euharistică ca scop în sine, necesită
existența unui episcop în fiecare comunitate. Treapta episcopatului nu era
ceva care exista în sine însuși, de la sine însuși, mai presus sau aparte de
Biserica Locală. Ci era, fără îndoială, în Biserică, și odată ce Biserica putea fi
definită numai cu referire la Trupul lui Hristos manifestat local în viața ei
euharistică, episcopatul era bineînțeles de caracter local. Existența
episcopilor chiar și în cele mai mici sau retrase sate ale imperiului, nu poate fi
explicată altfel decît în legătură cu necesitatea de a avea un episcop și un
sobor de preoți, care să fie înăuntrul vieții fiecărui centru euharistic și
responsabili de aceasta.109 De aceea, este evident că episcopatul în Biserică nu
era niciodată înțeles din punct de vedere organizatoric. Caracterul lui era
curat liturgic și tainic. În același timp preoții erau sfătuitorii și co-
liturghisitorii episcopului. Era ceva normal ca toate tainele să fie săvîrșite de
către episcop. Doar în situații de urgență putea un preot să săvîrșească
[Sfintele] Taine, cu permisiunea episcopului (Sf. Ignatie Teoforul, Către

Hristos, nădejdea noastră, în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa...» (Sf. Ignatie Teoforul, Către Tralieni, cap.
II)
«Așadar, copii ai luminii adevărului, fugiți de dezbinări și de învățături rele. Unde este păstorul, acolo
urmați-l, ca oile. Că mulți lupi, care par vrednici de credință, robesc cu plăceri rele pe cei care merg pe calea
lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii voastre, nu vor avea loc între voi.» (Sf. Ignatie Teoforul, Către
Filadelfieni, cap. II)
109
Acest lucru este arătat lămurit în scrierile Sf. Ignatie, care susține că trebuie să fie o Euharistie, pentru că unul
este Trupul lui Hristos și unul este episcopul: «Căutați, dar, să participați la o singură euharistie; că unul este
trupul Domnului nostru Iisus Hristos și unul este potirul spre unirea cu sîngele Lui; unul este jertfelnicul,
după cum unul este episcopul» (Sf. Ignatie Teoforul, Către Filadelfieni, cap. IV).

29
Smirneni, cap. VIII)110. Același lucru era valabil și cu privire la învățătură și
predicare.

Comunitățile fără episcopi au apărut pentru prima oară în orașele mari,

unde populația creștină enormă nu putea încăpea într-un singur centru. Cel
mai probabil din cauza refuzului inițial al primei comunității orășenești de a
așeza episcopi în comunitățile noi formate ale aceluiași oraș, a devenit ceva
normal ca în orașe să existe comunități în care preoții săvîrșesc [Sfînta]
Liturghie.111 Cînd Liturghiile oficiate de preoți au devenit o practică normală
în orașele mari, episcopul orașului a devenit mult mai autoritar decît
horepiscopul112, care rămînea încă episcop al unei singure comunități. Acest
lucru, precum și faptul că episcopul de oraș era mai influent, a introdus
desigur ideea că el este oarecum mai important decît horepiscopul. Treptat
horepiscopul a fost lipsit de cîteva drepturi episcopale și în cele din urmă a
fost complet supus autorității episcopului orașului113. Deoarece Bisericile de
oraș se obișnuiseră cu existența comunităților în care preoții săvîrșesc
[Sfintele] Taine, este evident că horepiscopul, fiind deja privat de drepturile
de a-și hirotoni proprii preoți și diaconi, era în realitate la fel de important ca
un simplu preot al Bisericii de oraș. Treptat, episcopii de oraș nu mai vedeau
niciun sens de a avea Bisericile de la sat un episcop, odată ce comunitățile
orașului funcționează destul de bine cu preoți. Astfel, Biserica a început să
piardă, cel puțin parțial, sensul inițial al episcopatului, cu referire la viața
euharistică ca un scop în sine, și a acceptat ideea că episcopatul trebuie mai
degrabă să se conformeze la structura politică a societății. Acest lucru, la
rîndul său, a dus la posibilitatea înțelegerii episcopatului mai mult în termeni
de organizare bisericească, decît din punctul de vedere al vieții colective a
[Sfintelor] Taine, manifeste local.

În ciuda stării actuale a vieții tainice [a Bisericii], este imposibil să negăm

faptul că, la hirotonia tuturor treptelor clerului, participarea oamenilor este
absolut necesară. În caz contrar, ar fi fost posibil să fie hirotonit un episcop
sau un preot în afara adunării colective a Liturghiei. Faptul că hirotonia
trebuie să aibă loc în timpul Liturghiei, precum și faptul că oamenii, chiar

110
Prima referire clară a unui preot care săvîrșește o liturghie de urgență este se găsește în Epistola V, 2 a
Sfîntului Ciprian de Cartagina.
111
Spre deosebire de alți episcopi ai orașelor mari, episcopii Romei la început nu au dat preoților permisiunea de
a oficia liturghia în Bisericile mai mici ale orașului, dar mai degrabă trimiteau darurile mai înainte sfințite către
alte comunități. Totuși, chiar și cînd în sfîrșit preoților le-a fost dată permisiunea de a oficia liturghia, episcopul
Romei continua să trimită o parte din darurile mai înainte sfințite de la liturghia proprie, ca să fie puse în potirele
centrelor euharistice mai mici. Această practică a continuat la Roma pînă în sec. XIV și nu a dispărut definitiv
pînă în 1870. (vezi Dix, Shape of the Liturgy, p. 21). Prin urmare, Biserica din Roma foarte repede a pierdut
sensul Euharistiei ca a unui țel în sine, de a fi toți una, și a introdus în mod viu ideea că funcția episcopului este
un scop în sine și că oarecum darurile sfințite de papă sunt superioare celor sfințite la liturghia săvîrșită de preoți.
112
episcopul de la sat [n.trad.]
113
Peri Chorepiscopon, Arch. Chrysostom of Athens, Athens, 1935, p. 8-10.

30
dacă majoritatea dintre ei nu-și mai dau seama de acest lucru, încă mai au
dreptul să-și exprime dezacordul față de [astfel de] evenimente, înseamnă pur
și simplu că hirotonia nu poate avea loc fără consimțămîntul comunității.
Chiar dacă participarea laicilor era restrînsă la acest act negativ114, ar fi fost
ceva ireal să se mențină ideea că hirotonia este săvîrșită doar de către episcop
sau episcopi ca persoane [individuale].

Părerea că la alegerea și la hirotonia clerului participarea activă a laicilor

în întreaga hirotonie este necesară, este atestată atît de istoria veche a
Bisericii, cît și de slujba de hirotonie. Întrebarea «Ce ai venit aici să ceri de la
noi?»115 adresată candidatului la hirotonia în arhiereu de către episcopul, care
vorbește în numele celorlalți arhierei prezenți pentru hirotonie, este o
indicație clară că la început episcopii altor comunități nu aveau nimic de-a
face cu alegerea candidatului. Ei pur și simplu îl examinau pentru a aproba
sau a dezaproba alegerea. Fiindcă în Bisericile vorbitoare de limbă greacă toți
candidații sunt acum aleși numai de către alți episcopi, această întrebare a
fost chiar scoasă complet din noile [texte] ale slujbelor.116 Această practică
nouă contrazice înseși rugăciunile de hirotonie care se roagă «și, pe acesta,
care s-a ales ... întărește-l».117 Această referire la cineva care s-a ales are în
vedere pe cel care a fost ales de către clerul și oamenii unui anumit oraș,
deoarece rugăciunea în care se găsește această referire este cu mult mai
veche decît practica mai nouă de a fi ales numai de către alți episcopi.

Rînduiala hirotoniei confirmă în continuare participarea activă a

oamenilor prin adresarea cererii «porunciți», pentru ca hirotonia să poată
continua. Tripla cerere «poruncește» [adresată] candidatului, «porunciți»
[adresată] oamenilor, și «poruncește, Prea Sfințite Stăpîne» [adresată]
episcopului, folosită în toate cele trei slujbe de hirotonie, arată limpede faptul
că întreg Trupul lui Hristos ia parte la hirotonie. Cuvîntul «porunciți» adresat
poporului, nu este o simplă formalitate de a vedea că și comunitatea își dă
pasiv consimțămîntul pentru hirotonie, ci este lămurit o cerere care cheamă
poporul să poruncească începerea hirotoniei, «căci nu prin punerea mîinilor
mele peste dînsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor
vrednici ai Tăi harul»118. Duhul Sfînt nu lucrează prin puterea magică a

114
Se are în vedere actul de negare de către comunitate a deciziei de alegere a unui episcop. [n.trad]
115
Arhieraticon, HIROTONIA ARHIEREULUI, EIBMBOR, 1993, pg. 87.
116
Majoritatea celorlalte Biserici Ortodoxe au păstrat această întrebare în slujbele lor de hirotonie, dar în cea mai
mare parte nu permit preoților și clerului să ia parte la alegerea episcopilor.
117
Arhieraticon, HIROTONIA ARHIEREULUI, Prima rugăciune de hirotonie a episcopului, EIBMBOR, 1993,
pg. 97.
118
Arhieraticon, HIROTONIA DIACONULUI, Rugăciunea a 2-a pentru hirotonia diaconului, EIBMBOR, 1993,
pg.76.

31
episcopului, ci prin unitatea în dragoste a Trupului lui Hristos119, adunat și
alcătuit la Euharistie.

Slujbele tainice ale Bisericii susțin cu tărie o învățătură a «preoției

împărătești». Acest lucru este lămurit îndeosebi și dincolo de orice întrebare
în «Slujba Sfîntului Mir», unde Dumnezeu este rugat ca Sfîntul Ulei a
Mirungerii să devină «veșmînt nestricăciunii ... fiind cei însemnați cu Taina
aceasta a Sfîntului Mir, popor ales, preoție împărătească, neam sfînt, și să
poarte pe Hristos în inimile lor ca locaș al Tău, al lui Dumnezeu și Tatălui în
Duhul Sfînt»120. Înlăuntrul acestei «preoții împărătești», împărtășindu-se
dintr-o pîine a vieții, care face un [singur] trup (I Cor. 10, 17), clerul este pus
deoparte prin harul hirotonirii, cu responsabilitatea de a păstra caracterul
colectiv a vieții tainice. Ceea ce îi diferențiază de restul comunității nu este
vreo putere individuală de a săvîrși Liturghia și celelalte Taine ca
intermediari între Dumnezeu și om. Deosebirea specială a clerului constă mai
degrabă în responsabilitatea lui de a păzi mădularele părtașe ale Trupului de
necurăția diavolului, prin regularea intrării noilor membri în Biserică prin
Botez, și avînd grijă întotdeauna de viața Trupului, prin ținerea în afara ei a
duhurilor rele ale dezbinării și ale ambițiilor individualiste. Clerul nu a fost
niciodată acceptat ca intermediar între Dumnezeu și om. «Căci unde este
capul, acolo este și trupul, iar capul și trupul nu sunt separate prin nimic
intermediar, căci de vor fi separate nu se poate zice că e trup sau cap»121. Clerul
nu este mai presus de Trupul local, dar [reprezintă] înseși mădularele
Trupului local, cărora le este dat un har deosebit de a fi centrul unității și
puterea reglatoare, care apără și sporește viața dragostei colective în
Hristos.122

În încheierea acestui scurt studiu despre antropologie și viața adevărată a

omului în Trupul lui Hristos conform practicelor slujbelor Bisericii primare,
am dori să subliniem importanța lor, ca factori de formulare ai conștiinței
Bisericii și ca păstrători ai Tradiției creștine în cea mai curată și autentică
expresie. Deși o mare parte din ea a fost pierdută în organizarea bisericească
și în interpretările dogmatice de mai tîrziu, totuși se găsește încă în practicile
slujbelor Bisericii Ortodoxe.
SFÎRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!

119
«Despre episcopul vostru am aflat că n-a dobîndit această slujire, care este a întregii comunități, nici prin
el, nici prin oameni, nici din dorința de slavă deșartă, ci datorită dragostei lui Dumnezeu Tatăl și a Domnului
Iisus Hristos.» (Sf. Ignatie Teoforul, Către Filadelfieni, cap. I)
120
Arhieraticon, Rînduiala sfințirii Sfîntului și Marelui Mir, Rugăciunea a treia de sfințire a Sfîntului și Marelui
Mir, EIBMBOR, 1993, pg. 231-232.
121
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola către Efeseni, Omilia a III-a, pg. 27, Migne, P.G. t. 62, c. 31.
122
«Poartă grijă de unire, decît care nimic nu-i mai bun.» (Sf. Ignatie Teoforul, Către Sf. Policarp al Smirnei,
cap. I)

32