DEFICITUL BUGETAR, CREDITUL BUGETAR, DATORIA PUBLICA

Introducere
Deficitul bugetar este o expresie a dezechilibrului financiar public proiectat sau în execuţie,
care se referă la insuficienţa veniturilor pentru a finanţa cheltuielile bugetare într-o perioadă de
timp determinată, de regulă un an.
Aceste dezechilibru se produce datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie,
dar şi din nerespectarea disciplinei financiare, care reprezintă un factor important în nerealizarea
nivelului proiectat al veniturilor publice.
Asigurarea echilibrului financiar public la nivel macroeconomic constituie o necesitate,
devenind o problemă de primă importanţă, dacă se are în vedere determinarea nivelului optim la
care se construieşte echilibrul financiar, definit prin mărimea resurselor financiare publice care se
pot mobiliza în perioada considerată, atât de pe piaţa internă cât şi cele de provenienţă externă.

I. Deficitul bugetar şi finanţarea lui

În accepţiunea clasică, rolul principal al bugetului public este de realizare a evidenţei de

tip contabil a veniturilor estimate şi a cheltuielilor autorizate, rol subordonat aspectului juridic
(legiferat) al finanţelor publice, iar echilibrul bugetar anual era considerat drept “regula de aur”.
Echilibrul bugetar se referă la păstrarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare, atât la
întocmirea cât şi la execuţia bugetului public.
Deficitul bugetar, conceptual reprezintă diferenţa dintre cheltuielile executate şi veniturile
încasate de puterea publică.
Prin Legea finanţelor publice se definesc atât deficitul cât şi excedentul bugetar, astfel:
– „deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un
an bugetar”;
– „excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-
un an bugetar”.
Sub influenţa factorilor care au dus la creşterea cheltuielilor bugetare în timp, bugetele
publice se întocmesc tot mai frecvent cu deficit, excedentul bugetar, nemaiîntâlnindu-se aproape
nicăieri. În situaţiile în care, încă din faza de elaborare a bugetului se prevede un deficit, acesta se
numeşte deficit de bugetare.

Efectele pe plan economic şi social sunt multiple. Între acestea sunt:

– creşterea datoriei publice, respectiv a cheltuielilor cu serviciul datoriei publice (dobânzi,
comisioane);
– creşterea ratei dobânzii pe piaţă, care influenţează investiţiile în sensul reducerii lor, şi
prin aceasta reduce creşterea economică;
– distribuirea între generaţii a beneficiilor şi costurilor datoriei publice, în condiţiile în ca
o altă generaţie achită costurile unui împrumut anterior. Acest împrumut se justifică dacă
finanţează bunuri de investiţii de lungă durată de care vor beneficia şi generaţiile următoare.
Finanţarea deficitului bugetar.
Finanţarea deficitului bugetar se poate face pe două căi:
 a) emisiune monetară (monetizarea deficitului bugetar) – care constă în vânzarea de active
lichide (titluri de stat) băncilor comerciale, prin intermediul Băncii Naţionale. Banca Naţională
care acordă pe această cale un împrumut statului, sporeşte masa monetară în economie, ceea ce
constituie un echivalent modern al emisiunii monetare. Această modalitate de finanţare are un
caracter inflaţionist;
b) prin creditul public – care reprezintă împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitului
bugetar. Împrumuturile de stat pe termen scurt finanţează cheltuieli publice fără să crească
fiscalitatea, dar presupun cheltuieli suplimentare cu serviciul datoriei (dobânzi, comisioane).

II. Creditul public: conţinut, trăsături, destinaţie, rol, elemente tehnice

Capitalul aflat disponibil la un moment dat în economie poate fi oferit sub formă de credit
solicitanţilor din sectorul privat sau cel public. Distingem astfel, diferenţa dintre creditul public de
cel comercial:
• creditul comercial este cel la care apelează societăţile comerciale pentru susţinerea
activităţii curente (prin credite pe termen scurt) sau pentru efectuarea de investiţii (prin credite pe
termen mediu sau lung);
• creditul public reprezintă resursele împrumutate pe piaţa internă sau externă de capital,
în vederea acoperiri deficitului bugetar sau a golurilor temporare de trezorerie.
Creditul public reprezintă, de fapt, o înţelegere intervenită între stat, pe de o parte, şi o
persoană fizică sau juridică, pe de altă parte, prin care, cea din urmă consimte să pună la dispoziţia
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar statul se angajează
să restituie această sumă la un anumit termen, plătind şi dobânda cuvenită.
Creditul public se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) are caracter contractual;
b) are caracter rambursabil;
c) presupune şi o contraprestaţie, şi anume, dobânda, câştigul sau ambele forme.
Destinaţia creditului public – se referă la scopul pentru care a fost contractat, şi este
următoarea:
− necesităţile de trezorerie. Urmărirea în permanenţă a situaţiilor încasărilor şi plăţilor
(adică execuţia de casă a bugetului) revine Trezoreriei statului, prin direcţia de specialitate din
Ministerul Finanţelor. Acest organ specializat trebuie să prevadă apariţia eventualelor goluri de
casă, în vederea procurării din timp a resurselor de acoperire. Împrumuturile la care apelează
Trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare, sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu
măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci reprezintă doar o redistribuire.
− echilibrarea bugetului de stat. În situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de capital)
ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare la nivelul
întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau externă. Aceste credite se încheie,
în general, pe termen mediu şi lung. Achitarea ratelor scadente, a dobânzilor aferente, a
eventualelor comisioane etc., respectiv serviciul datoriei publice, se realizează din veniturile
curente ale bugetului de stat.
Dacă mărimea veniturilor curente este insuficientă pentru acoperirea serviciului datoriei
publice, statul are următoarele posibilităţi:
 – sporirea veniturilor de stat prin creşterea prelevărilor obligatorii (mărirea impozitelor
existente sau introducerea altora noi), măsură nepopulară, care conduce la accentuarea presiunii
fiscale;
– contractarea de împrumuturi noi, care aduc avantaje în viitorul imediat (procurarea de
fonduri pentru stat, posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital), dar au şi
dezavantaje:
􀀹 antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobânzi, comisioane, prime de rambursare
etc.);
􀀹 împovărează sarcina fiscală a generaţiilor viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor).
Rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
− folosirea lor ca instrument de politică economică ;
− redistribuirea prin intermediul creditului public a PIB;
− reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor.
Elemente tehnice ale creditului public
În legătură cu lansarea unui credit public, autorităţile competente trebuie să stabilească
elementele tehnice ale acestuia, care, pe de o parte, definesc împrumutul (din punct de vedere
juridic), iar pe de altă parte, oferă informaţii potenţialilor subscriitori, care pe această bază iau
decizii privind achiziţionarea unuia sau altuia dintre titlurile emise, în ce proporţii etc.
Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat este definit prin următoarele componente
(elemente ) tehnice:
a) Denumirea împrumutului – este, în general, legată de scopul şi importanţa
împrumutului;
b) Valoarea nominală – este cea înscrisă de obligaţiunea unui împrumut de stat şi
reprezintă datoria statului faţă de beneficiarul efectului public respectiv;
c) Valoarea reală – este valoarea la care obligaţiunea este cotată la bursă, la un moment
dat, şi poate fi: mai mare, mai mică sau egală cu cea nominală;
d) Termenul de rambursare. Creditul public poate fi lansat cu specificarea termenului de
rambursare (scurt, mediu sau lung) sau fără termen de rambursare:
− împrumuturile de stat pe termen scurt (până la 1 an);
− împrumuturile de stat pe termene medii (până la 5 ani );
− împrumuturile de stat pe termene lungi (peste 5 ani )
e) Forma sub care se contractează creditul public poate fi:
− prin creanţe în cont – adică înregistrarea în evidenţele datoriei publice, fără eliberarea de
înscrisuri;
− prin emisiune de înscrisuri
􀀹 pentru împrumuturile fără termen de rambursare se emit titluri de rentă perpetuă;
􀀹 pentru împrumuturile pe termen mediu sau lung se emit înscrisuri denumite obligaţiuni
sau titluri de rentă;
􀀹 pentru credite publice pe termen scurt se emit: bonuri de tezaur, certificate de datorie,
certificate (bonuri) de impozite, poliţe de tezaur etc.
Poliţele de tezaur reprezintă înscrisuri pe termen scurt, supuse dreptului cambial, adică pot
fi scontate la bănci, executate silit etc.
Certificatele (bonurile) de impozite sunt înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care
creditorii le pot utiliza la plata impozitelor sau la achitarea altor aranjamente către stat.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate, vândute şi cumpărate la licitaţie la cursuri variabile.
 Lombardarea reprezintă modalitatea practicată de persoanele fizice şi juridice care îşi
păstrează disponibilităţile băneşti în hârtii de valoare, pentru intrarea în posesia banilor
împrumutaţi înainte de expirarea termenului de rambursare. În acest caz, la achiziţionarea lor,
băncile percep o taxă mai mare decât taxa de scont.
Taxa scontului – rata dobânzii pe care terţe persoane (de obicei băncile comerciale) o
percep ca procent din valoarea unor titluri de credit cu scadenţa la un an, în cazul încasării de către
deţinător (beneficiar) a acestor înscrisuri înainte de scadenţă.
f) “Costul” plătit de stat pentru împrumutul contractat reprezintă un alt element tehnic şi
constă în: dobândă, câştiguri sau alte avantaje acordate.
Rata de emisiune sau rata nominală a dobânzii se calculează la valoarea nominală a
înscrisurilor emise.
Noţiunea de rată reală a dobânzii semnifică mărimea venitului net ce revine creditorului
la 100 unităţi monetare date cu împrumut pe termen de un an şi se determină prin corectarea
dobânzii nominale cu influenţa (creşterii sau descreşterii) preţurilor pe piaţă.

În afara dobânzii, se mai pot aplica şi alte forme de avantaje pentru deţinătorii de înscrisuri
ale creditelor publice:
− înlocuirea dobânzii cu câştiguri;
− lansarea împrumutului public sub-pari (adică valoarea nominală de emisiune este mai
mare decât cursul de schimb la Bursă (pe piaţa de acţiuni);
− scutirea de impozite şi taxe a veniturilor deţinătorilor de înscrisuri publice provenind din
anumite tranzacţii cu acestea;
− acceptarea de către stat ca plată a unor impozite, a înscrisurilor reprezentând împrumuturi
de stat ş.a.
Operaţiunile legate de acordarea creditului public – sunt determinate de împrumuturile
publice şi se referă la: plasarea acestora pe piaţă; modificarea ratei dobânzii sau a termenului de
rambursare, precum şi amortizarea lor.
Plasarea creditului se realizează prin mai multe modalităţi, şi anume:
- subscriere publică;
- prin intermediul unor consorţii (sau sindicate) bancare;
- vânzare la Bursa de valori.
Modificarea nivelului dobânzii. Mărimea dobânzii nu rămâne la acelaşi nivel vreme
îndelungată, ci se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut
(precum şi de alţi factori).
Pentru reducerea efortului financiar determinat de contractarea unor împrumuturi publice
în condiţii mai puţin avantajoase, când rata dobânzii înregistrează scăderi considerabile, statul
procedează la preschimbarea înscrisurilor pentru un împrumut vechi, în înscrisuri ale unui nou
credit, cu o dobândă mai redusă. Această operaţiune se numeşte conversiune, iar perioadele cele
mai favorabile, în care se poate recurge la ea, sunt cea de depresiune şi cea de înviorare a
economiei. Conversiunea poate fi de trei feluri: forţată; facultativă; anticipată.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deţinătorii lor,
sau, altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de stat.
Modificarea termenului de rambursare – apare în situaţia în care, statul recurge în mod
repetat la împrumuturi pentru acoperirea unor deficite temporare, se acumulează datorii mari, iar
pentru ieşirea din situaţie statul procedează la consolidarea datoriei.
 Consolidarea datoriei reprezintă preschimbarea înscrisurilor corespunzătoare
împrumuturilor exigibile imediat, sau pe termen scurt, cu înscrisuri ale unor credite pe termen
mijlociu sau lung, sau fără termen.
Amortizarea creditului public – se poate face (stinge) pe mai multe căi, dintre acestea sunt:
rambursarea sau în cazuri excepţionale: incapacitatea de plată, deprecierea monetară şi
repudierea obligaţiunilor.
Rambursarea împrumutului reprezintă răscumpărarea înscrisurilor de la deţinătorii lor sau,
altfel spus, restituirea sumelor împrumutate de către stat. Aceasta poate fi facultativă sau
obligatorie.
Incapacitatea de plată a unui stat poate fi generată de cauze politice sau economice (război,
criză economică, etc.).
Deprecierea monetară este favorabilă efortului financiar al debitor, iar aprecierea monetară
are efectul de a îngreuna efortul financiar al acestuia.
Repudierea obligaţiunilor – pot exista şi cazuri în care, deşi nu se află în situaţie de
insolvabilitate, guvernul unei ţări să refuze, din motive politice, onorarea obligaţiilor ce decurg
dintr-un credit public.

III. Datoria publică. Comensurarea gradului de îndatorare a statului

Datoria publică include totalitatea sumelor împrumutate de administraţia de stat centrală,

locală şi de alte instituţii publice, de la persoane fizice sau juridice, de pe piaţa internă sau externă,
rămase de rambursat, la un moment dat.
Gradul de îndatorare al ţării, la un moment dat, se calculează ca raport între volumul
datoriei publice şi PIB.

Pentru măsurarea efortului financiar anual reclamat de datoria publică, se cuantifică

serviciul datoriei publice (S), care cuprinde: cheltuielile cu rambursarea împrumutului, dobânda,
comisioanele şi spezele aferente acestuia, efectuate în decurs de un an. Un indicator relevant al
acestei categorii financiare este ponderea serviciului datoriei publice GS în PIB.
Pentru analiza îndatorării statului, se utilizează şi alţi indicatori a căror cuantificare se
bazează pe volumul datoriei publice (totale, interne, externe), precum şi pe cel al serviciului
datoriei publice.