„RUGĂCIUNEA- MIJLOC DE EDUCARE A CONŞTIINŢEI

UMANE”

Prof. SĂRARU I.CRISTIANA

G.P.N. ŞIRINEASA-centru
Comuna Şirineasa
Judeţul Vâlcea

„ Aşa cum fluviile curgând la vale îşi află casa

În ocean, lepădându-şi numele şi forma,
Aşa şi omul cunăscător, dezlegat de nume şi de formă,
Se apropie de Persoana divină care e dincolo de orice dincolo,
Oricine îl cunoaşte cu adevărat pe supremul Brahman, cu adevărat Devine
Brahman”
(Guenon –„ Mundaka Upanishad” p. 18, 1993”)

Mai mulţi cercetători au atestat existenţa lui Iisus Hristos ca personaj istoric real.
Printre aceştia se numără şi Mircea Eliade. Cu timpul, Hristos a devenit un mit, un
erou legendar. Fiind o figură spirituală extrem de proeminentă, Hristos a urcat din
istorie în mitologie.
Hristos este considerat întemeietorul creştinismului, deşi unii cercetători consideră
că Noul Testament ar demonstra că în cadrul creştinismului s-a format treptat
personalitatea acestuia. Potrivit Evangheliei s-a născut la Betheleem, a trăit ca tâmplar
la Nazaret, a predicat în Palestina în ultimii trei ani ai vieţii sale; a fost crucificat, a
înviat şi s-a înălţat. Este considerat de creştini ca Fiul lui Dumnezeu- Omul şi
Mântuitorul(savatorul), Hristos se autodefinea mai ales prin expresia Fiul omului.
Acest termen a sfârşit prin a însemna-implicit în predicaţia lui Iisus şi explicit teologia
creştină – Fiul lui Dumnezeu. În esenţă, Hristos rămâne în istoria omenirii ca OMUL
TRANSCENDENT.
Mircea Eliade(în vol.2 din „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, 1991,p.304)
menţionează că fiind înconjurat de primii săi ucenici, Hristos predica şi învăţa în
sinagogi şi în aer liber, adresându-se, mai ales, celor umili şi dezmoşteniţi. El era
medic şi taumalurg, vindecând boli şi alinându-i pe cei posedaţi.
V. Lossky(1993,p.23)ne învaţă că unirea mistică în creştinism se realizează de
obicei în rugăciunea care este”realmente vorbirea cu Dumnezeu”. În rugăciune se
realizează pe deplin ceea ce constituie esenţialul trăirii mistice: recunoaşterea
misterului, raportul viu cu aceasta şi insistenţa pe caracterul său transcendent.
Sf.Isaac Sirul(sec,VIII) acordă un înţeles foarte larg cuvântului rugăciune”
convorbirea cu Dumnezeu care are loc în taină” sau”orice cugetare la Dumnezeu, orice
meditare la cele duhovniceşti”. Unirea cu Dumnezeu nu se poate săvârşi în afara
rugăciunii, căci rugăciunea este o legătură personală a omului cu Dumnezeu. Unirea
trebuie să fie personală, adică liberă şi conştientă. În rugăciunea autentică se realizează
pe deplin sinergia dintre speranţă, iubire şi credinţă. Rugăciunea este o speranţă care
ajunge la comuniunea cu iubirea şi credinţa.
D.Stăniloae(1992,p. 76-84) face referiri la viziunea lui Sf.Ioan Gură de Aur asupra
rosturilor rugăciunii:”Rugăciunile sunt nervii sufletului. Căci precum trupul e susţinut
laolaltă prin nervi şi prin ei se mişcă în chip unitar, persistă şi îşi menţin tăria, iar dacă
îi taie cineva pe aceştia desface toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele se
armonizează şi se susţin laolaltă prin rugăciuni, şi prin ele îşi găsesc drumul evlaviei.

1
Deci, dacă te lipseşti de rugăciune, faci ca şi cum ai scoate peştele din apă. Precum apa
este viaţa peştelui, aşa îţi este ţie rugăciunea. Precum acela trăieşte prin apă, aşa noi
putem să ne înălţăm la ceruri şi să ajungem aproape de Dumnezeu,prin
rugăciune”(col.781).
V.Lossky(p.235-237)arată că există rugăciunea activă, cea a cuvintelor. Dar există ţi
rugăciunea contemplativă, fără cuvinte, în care inima se deschide în tăcere înaintea lui
Dumnezeu. Rugăciunea începe prin cereri. După Sf. Issac Sirul ea este” rugăciunea de
cerere”,atentă, încărcată de preocupări şi temeri. Aceasta nu este însă decât o pregătire,
spre adevărata rugăciune ca înălţarea treptată către Dumnezeu, strădanie, căutare.Dar
încet, încet sufletul se concentrează, se adună, cererile personale se risipesc, par
nefolositoare. Încetăm de a mai cere căci ne încredinţăm cu totul voinţei divine. Acestă
stare se numeşte” rugăciunea curată”. Aceasta este limita nevoinţei, când nimic din
ceea ce este străin rugăciunii nu mai intră în conştiinţă, nu mai abate voinţa îndreptată
spre Dumnezeu, unită cu voinţa divină. Sinergia, acordul celor două voinţe care
acţionează împreună, se află în toate studiile înălţării către Dumnezeu. Dar pe o
anumită treaptă, mişcarea minţii încetează şi ea. Aceasta este desăvârşirea rugăciunii-
rugăciunea mintală sau meditaţia. Omul „se roagă în afara rugăciunii” şi ajunge la
pacea desăvârşită, liniştea, repausul. Este „tăcerea minţii”, care este mai presus de
rugăciune.
În sensul cel mai general al cuvântului,orice prezenţă a amului în faţa lui Dumnezeu
este o rugăciune.
Poporul român s-a născut creştin, el este singurul popor latin de credinţă Ortodoxă,
şi, totodată, cel mai vechi neam creştin din această parte a Europei.
Caracterul este zestrea morală cea mai preţioasă a omului, fundamentul
personalităţii umane,” energia ascunsă şi statornică a voinţei, care dinamizează şi
inspiră gândul, determinând atitudinea şi comportamentul moral şi social”, după cum
afirmă Lacordaire.
Conturarea trăsăturilor de caracter se face încă din perioada preşcolară, când
educaţia ocupă locul prioritar procesul pedagogic, fapt semnalat de literatura
pedagogică clasică. Descoperim că marile personalităţi ale pedagogiei au înţeles că în
munca de formare a personalităţii omului nu se poate realiza nimic fără ideea de
Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că nu trebuie ascuns copiilor, ci trebuie să-i ajutăm
să-l descopere, fapt uşor de realizat, atunci când ne gândim la structura lor sufletească.
Educaţia religioasă, pentru a fi eficientă, trebuie să înceapă de timpuriu. Astfel,
Comenius consideră că doar inimile nepătate de rele obiceiuri pot servi drept loc de
sălăşuire a cuvăntului lui Dumnezeu, iar mai apoi, G.G..Antonescu se simţea dator să
precizeze:” Eu nu admit ca într-un instiut de educaţie, cum este şcoală primară, şcoala
secundară şi universitatea, ştiinţa să fie predată fără a fi subordonatăunui ideal moral şi
religios”.
Perioada preşcolară este momentul în care influenţele exterioare lasă urme adânci şi
durabile asupra personalităţii copilului, a cărui receptivitate şi flexibilitate psihică îl
ajută în acest sens. În munca de educaţie morală a copilului, importantă este
afectivitatea pronunţată a lui, caracteristică ce stă la baza trezirii emoţiilor şi educării
sentimentelor morale, a formării conduitei morale.
Copiii, prin natura lor sunt buni, iar când greşesc, ei încearcă să repare ce-au făcut
cerându-şi iertare şi dorind această iertare din tot sufletul. Ei vor împăcarea cu cei din
jurul lor. Copilul nu este rău, dar poate fi înrăit de cei din jur, care nu ştiu să se
comporte cu el. Bunătatea copilului se manifestă în relaţiile cu cei din jur, faţă de care
dovedeşte o dragoste şi un ataşament deosebit. Este suficient să spui o poveste unui

2
copil, să te joci împreună cu el, pentru ca, ori de câte ori te va întâlni, să îndrăznească
să-ţi cuprindă mâna, chemându-te la joacă sau pentru a-ţi solicita şi altă poveste.
Esenţială este călăuzirea intereselor sale sufleteşti către morala creştină, despre care
marele pedagog Foester considera că reprezintă” tezaurul de viaţă, izvorul nesecat de
orientare în pedagogie, care oferă idealul superior de om desăvârşit, precum şi calea de
a ajunge la acest ideal”.
Ştiind că sunt rare acele familii în care atmosfera religioasă este sistematic cultivată,
nu avem dreptul să neglijăm această latură a cunoaşterii ci, aşa cum ne îngrijim de
dezvoltarea intelectuală prin activităţi de educaţie fizică, de dezvoltare intelectualăprin
activităţi de cunoaştere sau matematice, educaţia morală va da roade doar prin
cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea normelor de convieţuire oglindite în Biblie.
Preşcolaritatea este vârsta la care a învăţa să te porţi, ocupă ponderea cea mai mare în
procesul didactic.
Pestalozzi, în cartea”Cum îşi educa Gertruda copiii”, ne arată că această mamă
folosea, ca mijloc principal în educarea copiilor săi, rugăciunea. În fiecare seară ea
îngenunchea alături de copilaşi şi se ruga, mărturisind faptele rele făcute în cursul
zilei.Faptele negative ale copiilor, mama le menţiona sub forma de rugăciune, iar
copiii repetau în sensul de a se strădui să se debaraseze de ele. Iată o rugăciune a unuia
dintre copiii Gertrudei, care obişnuia să vorbească mult în faţa altora:
„ Iartă-mi, Doamne, deprinderea mea cea rea
Şi învaţă-mă să pun strajă gurii mele,
Să tac, când nu este cu cale să vorbesc
Şi să răspund cu chibzuială şi cu luare-aminte
Când mă întreabă cineva.”
Dumnezeu răspunde întotdeauna rugăciunilor noastre, chiar dacă nu răspunde în
felul în care dorim noi. Uneori, cerem ce ne este spre binele nostru, iar Dumnezeu nu
ne trimite ceea ce cerem. Dacă un băieţel i-ar cere tatălui său un cuţit, acesta, i-ar
explica pericolul la care s-ar expune şi copilul nu ar mai insista să-l aibă.
Pe Dumnezeu nu-l auzim vorbind, cu toate că El ne vorbeşte tuturor,
pretutindeni.Uneori, Dumnezeu ne vorbeşte prin minunatele lucrări pe care le-a făcut.
Florile, păsările şi copacii, toate par a spune:”Dumnezeu este mare şi
minunat!”şi”Dumnezeu te iubeşte”.
Este foarte important ca preşcolarii să înveţe să se roage cu voce tare, în cadrul
grupului.
În iureşul realizărilor tehnicii, religia constituie un factor de echilibru pentru a
menţine valorile sufleteşti şi culturale, deoarece religia sau credinţa în Dumnezeu este
o componentă fundamentală a culturii oricărui popor şi sursa de inspiraţie şi progres al
lui. În instituţiile de învăţământ din majoritatea ţărilor lumii se predă religia pentru că
fenomenul religios defineşte pe om în modul cel mai profund.
Sensibilizarea, în primul rând a cadrelor didactice, spre cunoaşterea religioasă, este
lucrul cel mai necesar în vederea educării şi formării personalităţii preşcolarilor. În
acest sens, îndemnul de suflet al profesorului Ilarion V. Felea, este convingător: „Din
adâncul istoriei şi al conştiinţei, un glas poruncitor ne şopteşte: ascultaţi poveţele sacre
ale creştinismului şi fiţi învăţăceii lui credincioşi, pentru că nu ştim unde se desparte
religia de cultură, nici cultura de religie”.

BIBLIOGRAFIE:
 Noul testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1982

3
 Rugăciuni şi Poezii pentru ai noştri dragi copii, Biblioteca Ortodoxiei,
Bucureşti 1993
 Psihologia credinţei religioase, Ion Mânzat, Editura Ştiinţă & Tehnică,
Bucureşti 1997